Atributele Lui Dumnezeu In Scrierile Pauline

LUCRARE DE LICENȚĂ

Atributele lui Dumnezeu în scrierile pauline

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Epistolele lui Pavel: o privire de ansamblu

1.1. Pavel, apostolul și scriitorul

1.2. Genul epistolar și Noul Testament

1.3. Pavel și caracteristicile epistolelor sale

1.4. Clasificarea epistolelor pauline

Capitolul 2. DUMNEZEUL DE NEPĂTRUNS

2.1. Existența lui Dumnezeu

2.2. Cunoașterea lui Dumnezeu

2.3. Natura lui Dumnezeu

2.4. Personalitatea lui Dumnezeu

2.5. Doctrina trinității. Unitatea lui Dumnezeu

2.6. Atributele lui Dumnezeu

2.6.1. Originea divino-umană a atributelor lui Dumnezeu

2.6.2. Clasificarea atributelor lui Dumnezeu

Capitolul 3. Atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu în scrierile pauline

3.1. Spiritualitatea lui Dumnezeu

3.2. Auto-existența lui Dumnezeu

3.3. Eternitatea lui Dumnezeu

3.4. Omniprezența lui Dumnezeu

3.5. Omnipotența lui Dumnezeu

4.1. Atribute morale

4.1.1. Sfințenia lui Dumnezeu

4.1.2. Credincioșia lui Dumnezeu

4.1.3. Dragotea lui Dumnezeu

4.1.4. Neprihănirea și dreptatea lui Dumnezeu

4.2. Atribute intelectuale. Omnisciența lui Dumnezeu

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Adevărata religie pune cerul și pământul față în față și face ca veșnicia să atingă timpul. Solul lui Hristos, deși vorbește din partea lui Dumnezeu, trebuie și să se adreseze situației în care se află ascultătorii săi, altfel va vorbi limbă înțeleasă numai de el. El trebuie să vorbească generației sale.

Pierderea conceptului de maiestate a intervenit în momentul în care forțele religioase fac cuceriri dramatice, și se ridică copleșitoarea problemă privitoare la Dumnezeu: anume, faptul că El există, cum anume este El și ce anume trebuie să facă omul, ca ființă morală, relativ la acestea.

Omul care ajunge la o credință corectă despre Dumnezeu este eliberat de o mulțime de probleme vremelnice, căci dintr-o dată își dă seama că ele sunt legate de chestiuni care, în cel mai rău caz, îl pot preocupa pentru scurtă vreme; dar, chiar dacă mulțimea de probleme cotidiene i-ar fi ridicată de pe umeri, această mare povară a veșniciei, singură, l-ar apăsa cu o greutate mai zdrobitoare decât toate nenorocirile din lume cumulate. Povara aceasta atât de mare reprezintă obligația lui față de Dumnezeu. Ea include datoria de a-L iubi pe Dumnezeu neîntârziat și pentru toată viața, cu toată puterea cugetului și a sufletului, de a dovedi ascultare desăvârșită față de El și de a I se închina într-un chip vrednic de El. Iar atunci când conștiința chinuită a omului îi spune că el n-a făcut nimic de felul acesta, ci încă din copilărie s-a făcut vinovat de răzvrătire nelegiuită împotriva Maiestății cerești, povara lăuntrică a autoacuzațiilor poate deveni insuportabilă.

S-ar face cel mai mare serviciu posibil generației viitoare de creștini dacă s-ar lăsa în urmă, limpede și neștirbită, acea nobilă concepție despre Dumnezeu pe care s-a transmis de la strămoșii noștri evrei și creștini din generațiile trecute. Lucrul acesta se va dovedi de mai mare valoare pentru ei decât tot ce ar putea născoci știința sau arta.

Copilul, filosoful și omul religios pun aceeași întrebare: „Cum este Dumnezeu?”.

Trebuie recunoscut, chiar de la bun început, faptul că nu se poate răspunde decât că Dumnezeu nu poate fi asemănat cu nimic; adică El nu poate fi asemănat în mod exact cu nimeni și nimic.

Omul învață folosindu-se de ceea ce știe deja ca de o punte pe care trece spre necunoscut. Minții umane îi este imposibil să sară brusc dintr-un mediu familiar într-un mediu total necunoscut.

Strădania oamenilor inspirați de a exprima inefabilul a modelat profund ideile și limbajul Scripturii. Deoarece ele erau adesea revelația unei lumi superioare lumii naturale și deoarece mintea celor pentru care au fost scrise era parte a lumii naturale, scriitorii au fost siliți să folosească o mulțime de cuvinte de genul „ca”, „asemenea”, pentru a se face înțeleși.

Când Duhul Sfânt vrea să facă cunoscut ceva ce depășește sfera cunoașterii umane, spune că acel lucru este asemănător cu ceva ce noi cunoaștem deja, însă El are întotdeauna grijă să formuleze descrierea în așa fel încât să ne ferească de robia față de literă.

De exemplu, când profetul Ezechiel a văzut cerurile deschise și a avut vedenii de la Dumnezeu, s-a trezit că privește lucruri pe care limba nu le putea descrie. Ceea ce vedea era cu totul diferit de tot ce știuse el până atunci, așa încât a recurs la limbajul similitudinilor. El scrie: „In mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca niște cărbuni de foc aprinși” (Ezec. 1:13). Cu cât se apropie mai mult de tronul de foc, cuvintele lui devin tot mai nesigure:

Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care ședea pe el. Am mai văzut iarăși o lucire de aramă lustruită ca niște foc, înlăuntrul căruia era omul acesta, și care strălucea de jur împrejur […] Astfel era arătarea slavei Domnului. (Ezec. 1:26-28.) Când încercăm să ne imaginăm cum este Dumnezeu, trebuie neapărat să folosim ca materie primă pentru procesele minții noastre ceea ce Dumnezeu nu este și să pornim de aici; așadar, tot ce vizualizăm noi în mintea noastră că ar fi Dumnezeu nu este Dumnezeu, deoarece noi ne-am construit imaginile din lucrurile făcute de El și ceea ce este creat de El nu este Dumnezeu. Dacă persistăm în încercarea noastră de a ni-L imagina, vom sfârși prin a crea un idol, făcut nu cu mâinile, ci cu gândurile; și un idol rod al minții este la fel de insultător pentru Dumnezeu ca și un idol rod al mâinilor.

„Mintea știe că nu Te cunoaște”, spunea teologul german Nicolaus Cusanus, „căci știe că Tu nu poți fi cunoscut, afară dacă ceea ce este de necunoscut poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut și inaccesibilul atins.”

Dacă cineva ar prezenta un concept prin care să poți fi priceput, știu că acel concept nu ar fi un concept despre Tine, căci orice noțiune se izbește de zidul Paradisului… Așijderea, dacă cineva ar vrea să vorbească despre faptul că Te înțelege, căutând să ofere un mijloc prin care Tu să poți fi priceput, omul acela ar fi încă departe de Tine… într-atât ești Tu mai presus de orice concepte pe care ar putea să le formuleze un om.

Omul tinde să-L reducă pe Dumnezeu la niște termeni cu care poate opera. Vrea să-L aducă în poziția în care să se poată folosi de El sau, cel puțin, să știe unde Se află atunci când are nevoie de El. Ar dori un Dumnezeu pe care să-L poată controla într-o oarecare măsură. Are nevoie de sentimentul de siguranță care rezultă din faptul că știecum arată Dumnezeu, iar felul în care și-L închipuie el este diferit de cum arată El în realitate.

Inspirată de Duhul Sfânt, Biblia însăși ne dă cheia universală pentru cunoașterea lui Dumnezeu: „Dar, după cum este scris [în Scripturi]: „Lucruri, pe cari ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile, pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:9-10,).

Concepția apostolului Pavel este în deplină concordanță cu învățătura Domnului Isus, care a spus: „Tot astfel nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul”, a spus Domnul nostru, „și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”. (Mat. 11:27.) Evanghelia după Ioan ne revelează cât de neajutorată este mintea omenească în fața marii Taine care este Dumnezeu, iar în Epistola întâi către Corinteni Pavel ne învață că Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin descoperirea de Sine înfăptuită de către Duhul Sfânt în inima omului care-L caută.

Dorința fierbinte de a cunoaște Ce nu poate fi cunoscut, de a pătrunde Nepătrunsul, de a atinge și gusta Inaccesibilul se naște din chipul lui Dumnezeu care sălășluiește în natura umană. Adâncul cheamă adâncul și, deși pângărit și legat de țărână prin teribilul dezastru pe care teologii îl numesc „Cădere”, sufletul își intuiește originea și tânjește să se întoarcă la izvorul care 1-a născut. Cum ar putea s-o facă?

Răspunsul Bibliei este simplu: „prin Isus Hristos, Domnul nostru”. In Hristos și prin Hristos Dumnezeu Se descoperă deplin, deși El Se arată nu rațiunii, ci credinței și dragostei. Credința este un organ al cunoașterii, iar dragostea un organ al experienței. Înflăcăratul rapsod al lui Hristos, Richard Rolle scrie:

Cu adevărat Dumnezeu este de o infinită măreție mai mult decât putem gândi;… nu poate fi cunoscut de către lucrurile create; și noi nu-L putem cunoaște niciodată așa cum este în Sine. Dar chiar acum și aici, oriunde inima începe să ardă de dorința după Dumnezeu, ea este ajutată să vadă acea lumină necreată, inspirată și împlinită de darurile Duhului Sfânt, gustă bucuria cerului. Ea transcende toate lucrurile văzute și este înălțată către dulceața vieții veșnice… în aceasta constă dragostea perfectă: când toate năzuințele minții, toate lucrările tainice ale inimii sunt înălțate în dragoste către Dumnezeu.

Faptul că Dumnezeu poate fi cunoscut cu sufletul într-o dulce experiență personală, rămânând totuși la o depărtare infinită de orice privire curioasă a rațiunii, constituie un paradox

Iată ce spune Miguel de Molinos, apostol al renașterii religioase cunoscut sub numele de chietismul, despre sufletul creștinului:

„… trebuie să considere că lumea întreagă, împreună cu cele mai rafinate concepții ale celor mai înțelepte minți omenești nu-1 pot învăța nimic și că bunătatea și frumusețea Preaiubitului său depășesc infinit de mult toate cunoștințele lor; să fie convins că toate ființele create sunt prea neștiutoare pentru a-i putea vorbi și a-1 conduce la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu… Apoi se cuvine să meargă înainte purtat de dragostea Sa, lăsând totul în urmă. Să-L iubească pe Dumnezeu așa cum este El în Sine însuși, nu așa cum i-L prezintă și descrie propria sa imaginație”.

„Cum este Dumnezeu?” Dacă prin asta se înțelege: „Cum este Dumnezeu în Sine”, pentru o asemenea întrebare nu există răspuns. Dacă se pune întrebarea „Ce anume ne-a descoperit Dumnezeu despre Sine și poate fi priceput de către o minte pioasă?”, există un răspuns deplin și mulțumitor. Căci, deși Numele lui Dumnezeu este tainic și natura Lui de nepătruns, în dragostea Lui binevoitoare El a declarat, prin revelație, anumite lucruri ca fiind adevărate cu privire la Sine.

Reflectând la toate aceste întrebări, lucrarea astfel este structurată pe trei capitole. Astfel primul capitol „Dumnezeul de nepătruns” surprinde câteva aspecte legate de existența, cunoașterea, natura și personalitatea lui Dumnezeu. Tot în cadrul acestui capitol am prezentat sumar câteva aspecte privind doctrina trinității și am încercat să prezint atributele lui Dumnezeu

Capitolul doi, intitulat „Epistolele lui Pavel: o privire de ansamblu” este o scurtă incursiune asupra persoanei și lucrării lui Pavel, surprinzând aspecte din viața și activitatea apostolului precum și caracteristicile și clasificarea epistolelor sale

În capitolul trei „Persoana și atributele lui Dumnezeu în epistolele lui Pavel” sunt prezentate atributele lui Dumnezeu așa cum ni le prezintă apostolul Pavel.

Dorința noastră este ca, pe măsură ce devenim mai familiarizați cu adevărurile importante ale credinței creștine, așa cum ne învață Biblia, să creștem în harul și cunoștința Domnului nostru Isus, să știm ce credem, și de ce credem aceasta și să fim echipați pentru a apăra credința (1Petru 3:15).

Capitolul 1. Epistolele lui Pavel: o privire de ansamblu

Dintre cele 27 de cărți ale Noului Testament, 21 sunt desemnate ca „ εpιstolai”, în timp ce nici una dintre cărțile Vechiului Testament nu sunt indicate cu acest nume. Există însă în Vechiul Testament scrisori (cum este cazul, de exemplu, cu Ezra 5:7-17; 6:3-12; Neemia 2:7; Daniel 6:25-27, etc), dar folosirea acestei forme de compoziție literară, în scop religios, se datorează exclusiv Apostolului Pavel, care a fost arii lui Pavel, surprinzând aspecte din viața și activitatea apostolului precum și caracteristicile și clasificarea epistolelor sale

În capitolul trei „Persoana și atributele lui Dumnezeu în epistolele lui Pavel” sunt prezentate atributele lui Dumnezeu așa cum ni le prezintă apostolul Pavel.

Dorința noastră este ca, pe măsură ce devenim mai familiarizați cu adevărurile importante ale credinței creștine, așa cum ne învață Biblia, să creștem în harul și cunoștința Domnului nostru Isus, să știm ce credem, și de ce credem aceasta și să fim echipați pentru a apăra credința (1Petru 3:15).

Capitolul 1. Epistolele lui Pavel: o privire de ansamblu

Dintre cele 27 de cărți ale Noului Testament, 21 sunt desemnate ca „ εpιstolai”, în timp ce nici una dintre cărțile Vechiului Testament nu sunt indicate cu acest nume. Există însă în Vechiul Testament scrisori (cum este cazul, de exemplu, cu Ezra 5:7-17; 6:3-12; Neemia 2:7; Daniel 6:25-27, etc), dar folosirea acestei forme de compoziție literară, în scop religios, se datorează exclusiv Apostolului Pavel, care a fost apoi imitat de scriitorii creștini de mai târziu.

Epistolele Apostulului Pavel constituie pentru opera sa misionară „un auxiliar prețios”, fără seamăn și aceasta cu atât mai mult cu cât Pavel n-a urmărit niciodată să devină scriitor, poate niciodată gândindu-se că scrisul său va rămâne peste veacuri. Din acest punct de vedere, epistolele sale sunt scrieri ocazionale, urzite sub presiunea unor urgente necesități misionare, în împrejurări speciale și pentru clarificarea anumitor nedumeriri din sfera credinței sau a moralei, a disciplinei bisericești, ori a conduitei individuale. Lipsite de orice preocupare stilistică literară, ele sunt scrisori ale momentului, unele de extremă urgență, dar, cu toate acestea, ele au rămas peste veacuri mereu actuale, cu fiecare generație de creștini.

Epistolele Noului Testament au un statut aparte în Biblie, fiind singurele epistole păstrate sub formă de cărți independente în colecția canonică a Sfintei Scripturi. În Noul Testament scrisorile apar sub diferite forme, mai elaborate sau mai simple, mai lungi sau mai scurte, cu un caracter oral mai pronunțat sau mai puțin pronunțat, șisunt relativ des întâlnite.

Pavel, apostolul și scriitorul

Pavel, în particular, este cunoscut ca unul din cei mai prolifici scriitori ai NT. Pe lângă Ioan și Petru, ale căror epistole au o greutate deosebită în NT, Dumnezeu a făcut cunoscută evanghelia Sa într-o mare parte din imperiul roman (Asia Mică, Grecia, Macedonia, Spania, Italia) prin Pavel, acest apostol plin de energie și mereu gata de misiune.

De pe paginile NT desprindem portretul unui om activ, plin de energie și inițiativă, un teolog profund și un pastor cu mult spirit practic.

Datele care se pot aduna despre Pavel, în afara lucrării sale misionare, prezentate de Luca în cartea Faptele Apostolilor, și în afara epistolelor sale sunt destul de puține. Pe ansamblu, se poate conta pe faptul că era născut în Tars, în regiunea Cilicia, în sud-estul Asiei Mici, probabil în jurul anului 5 – 15 (în momentul lapidării lui Ștefan, Fapte 7:58, în anul 32-33, Saul este numit „tânăr”). Tarsul Ciliciei, oraș înfloritor în epoca lui Pavel, ridicat pe malul râului Cydnus, ajunsese sub stăpânire romană din sec. 1 (67 î.H.), și devenise faimos prin generalii săi, prin oamenii de artă și scriitorii pe care îi dăduse (Seleucos din Rhosos, Caius Julius Nicanor, C. Julius Eudaimon, C. Julius Euphranticos, etc.). Orașul avea universitate, stadion, instituții de cultură și de recreere.

Evreu ca etnie, Pavel este, însă, de la naștere, și cetățean roman, un statut internațional valoros, pe care mulți din locuitorii Tarsus-ului îl primiseră ca răsplată pentru sprijinul arătat față de imperiul roman. Pavel va demonstra că știe să se folosească de drepturile cetățeniei romane. Chiar dacă în epistolele sale nu apar semne ale acestei satisfacții se poate descifra orientarea culturală a lui Pavel : era un cetățean roman, de origine evreiască, care se simțea în largul său în întreg imperiul, avea noțiuni cuprinzătoare despre sport (alergări, pugilistică, trânte grecoromane), despre navigație, despre viața militară și procesiunile triumfale ale armatelor romane, despre organizarea statului și despre dreptul roman, cunoaște autori eleniști și este capabil să-i citeze (Atena, în Fapte, în Tit).

Ca evreu, Pavel făcea parte din seminția lui Beniamin, iar familia lui se presupune că era originară din nordul Galileii. Educația sa a inclus școala în limba greacă, în Tars, și, posibil, și școală în latină, precum și studiile rabinice, la Ierusalim, cu rabi Gamaliel, (Fapte 22:3) în evreiește. Provenind dintr-o familie care a dat rabini de seamă (fiu al lui rabi Simeon, și nepot al lui rabi Hillel), Gamaliel (răsplata lui Dumnezeu) era un faimos învățător fariseu din Ierusalim. El a condus sanhedrinul în timpul lui Tiberius, Caligula și Claudius, și a murit în aprox. 52 d.H. Fapte (5:34-40) . În Tars, Saul a avut ocazia să interacționeze cu literatura și teatrul grecesc, precum și cu religiile și filosofiile timpului.

În ce privește partida religioasă, el se declară „fariseu, fiu de fariseu”, un fariseu charismatic, plin de zel (Fapte 23:6). Zelul său religios îl detașează de contemporani și îl nsează în cariera rabinică și politică (Gal. 1; Filip. 3; Fapte 8-9). Prezența sa la martirajul lui Ștefan, și prigonirea violentă a creștinilor la Ierusalim și Damasc între anii 32-33 l-au făcut cunoscut ca un prigonitor de temut al „Căii” lui Hristos, și Saul este un tânăr evreu ambițios din punct de vedere al carierei politice-religioase. De aceea, și pocăința sa în urma întâlnirii cu Isus Hristos pe drumul spre Damasc, va rămâne în memoria tuturor drept unul din cele mai remarcabile evenimente alte timpului (Fapte 9, 22, 26; Gal. 1).

Pavel devine apostolul neamurilor, prin excelență, și unul din principalii autori ai NT. Teologia sa, desfășurată în epistolele adresate diverselor biserici, este una din cele mai fecunde și mai profunde cugetări creștine. Nu este de mirare că Dumnezeu a folosit mintea și zelul său în lărgirea împărăției sale, la creșterea Bisericii. În urma convertirii, Pavel reușește să înțeleagă foarte bine taina de veacuri a lui Dumnezeu, taina evangheliei, adică faptul că Dumnezeu are în vedere și pocăința și mântuirea păgânilor, a „neamurilor”, nu doar a evreilor. El arată că vinovăția oamenilor este generalizată și că Dumnezeu își face cunoscute standardele fie prin Lege fie prin legile conștiinței. Nu există decât o singură salvare pentru toți, prin credință în Isus. Pavel acoperă un domeniu foarte vast: el se ocupă atât de detaliile creației, de istoria lui Israel, cât și de destinul istoric al Bisericii, de venirea Domnului, de Antihrist și de învierea finală. El scrie despre organizarea vieții în biserici, despre slujitori și daruri duhovnicești, despre probleme de disciplină, despre cooperare și misiune, consiliază în probleme de căsătorie, de relații de muncă, de familie, de relații între frați și între credincioși și lumea din jur, de contracararea ereziilor (gnosticism, legalism, etc.).

Expresii cum sunt, de exemplu, a fi „o nouă creație”, a fi „în Hristos Isus”, „înfiere”, „creștin matur”, „creștin slab”, dragoste, credință, nădejde, „prin Duhul”, „Duhul înfierii”, „legea Duhului de viaț㔂 „roada Duhului”, „duh de îndrăzneală”, „vă încredințez”‚ „așa cum am primit”, „vremurile din urmă”, „adevărat este cuvântul acesta și vrednic de crezut”, „Dumnezeul meu să vă binecuvinteze”, etc. au devenit parte din vocabularul zilnic al creștinilor din toate timpurile și locurile și subiectele multor tratate de teologie.

În linii mari, cronologia vieții lui Pavel poate fi reconstituită dar există și un număr de neclarități, de unde apar datări multiple, în funcție de ipotezele reconstituirii. Reperele istorice esențiale în reconstituirea vieții lui Pavel sunt martiriul lui Ștefan (datat 32-33 î.H. ), și moartea lui Pavel (datată 67 î.H., la Roma). Între acestea două date, celelalte evenimente pot fi aranjate în schema redată în Anexa 1.

Genul epistolar și Noul Testament

Istoria genului epistolar începe cu mesajele orale transmise printr-un sol, care comunică voia stăpânului său către destinatar. Mai târziu sub numele de „scrisori” au fost incluse tot felul de mesaje-documente comerciale, guvernamentale, politice, militare, și, bineînțeles, mesaje de natură personală. Astfel, în timp, se impun câteva genuri literare caracteristice, între care se detașează scrisoarea, ca atare, și epistola.

Scrisoarea reprezintă o specie neliterară de comunicare scrisă, de circumstanță, de interes restrâns, adresată unui cititor individual, persoană privată. Genul literar scrisorii este larg reprezentat în cultura elenistă. În stil, formă, și ton, scrisoarea este cât se poate de neformală, liberă, familiară. Prin contrast, epistola reprezită un gen literar artistic, o specie literară cum este și dialogul, recitarea sau drama. Acest gen literar s-a dezvoltat în sec. IV î.H. și implică o compoziție literară complexă, atentă, destinată unui auditoriu larg, și expune un subiect polemic, o dezbatere complexă a unei anumite teme. Regulile de dezvoltare a argumentului unei epistole corespund legilor generale ale retoricii. Retorica, sau arta comunicării convingătoare s-a dezvoltat în contextul cuvântărilor juridice, militare, din forurile politice (senat, parlament), dezbateri filosofice, cuvântări elogioase (sărbători, funeralii). În antichitate retorica era considerată arta supremă a omului educat, matur politic, intelectual, social. Deviza ei era întreită: a învăța, a plăcea, a mișca – a determina la acțiune.

Scrisoarea greco-romană generică avea trei părți: formula de deschidere, care conținea numele autorului, al destinatarului și o salutare scurtă; apoi mesajul propriu-zis al scrisorii, care adesea era expus în conformitate cu regulile retoricii, și încheierea cu salutări finale, de despărțire. În multe scrisori antice apare și o a patra parte, mulțumirea finală, în care se aduceau rugăciuni de mulțumire zeilor.

Partea centrală, mesajul propriu-zis, conținea următoarele diviziuni retorice: o introducere, care capta atenția auditoriului, prezentând sau apărând caracterul autorului, prezentarea principalelor idei din argument. A doua parte este, descrierea pe scurt a situației pe care se sprijinește pledoaria, afirmarea tezei. Pavel includea adesea elemente biografice, un istoric condensat al bisericii destinatar sau al misiunii, descrierea trăirilor semnificative. În continuare urmau partea de afirmare a tezei de bază care va fi expusă în epistolă, adică afirmarea principalelor direcții ale tezei, desfășurarea argumentului care include demonstrații logice, aduse în sprijinul tezei și argumente de respingere a pozițiilor adverse, concluzia, sfaturi, îndemnuri, care puteau apare și în alte părți ale scrisorii.

Scrisorile creștine au elemente distincte, adaptări clare, în comparație cu scrisorile eleniste. De exemplu, în loc de urarea păgână, întâlnim adesea la Pavel „har și pace”, o combinație formulei grecești cu cea ebraică; Pavel adaugă o declarație de mulțumire sau (și) o cerere de binecuvântare, bazate de obicei pe două tipuri de raționament: un motiv bazat pe trecut și un scop al epistolei. Scrisorile lui Pavel au, în general, două părți, una doctrinară și una practică. Uneori, corpul principal al epistolei se poate diviza, în epistolele lui Pavel, în trei părți: o parte conciliatorie (recunoaștere a meritelor și realizărilor destinatarului), o parte de învățătură (doctrină), și o parte de îndemnuri. În mare, scrisorile din NT au următoarele trei părți majore: (1) Introducerea epistolei care conține prezentarea autorului, prezentarea destinatarului, salutare, rugăciune de mulțumire sau binecuvântare, prezentarea generală a situației, rezumat general, sfaturi generale; (2) Cuprinsul epistolei cu îndemnuri inițiale, teză – enunțarea subiectului, discuție teologică cu argumentare, sfaturi moralizatoare; (3) Încheierea epistolei conținând precizări practice, salutări finale, individuale, gânduri finale, doxologie și rugăciune.

Adesea, la Pavel, mulțumirile din final sunt înlocuitemde o doxologie sau binecuvântare specifică.

În ce privește stilul, Pavel integrează multe alte elemente (subgenuri literare) în epistolele sale: predici, crezuri, imnuri, liste de porunci, de calități sau defecte, mărturii personale, etc.

Pavel și caracteristicile epistolelor sale

Așa cum s-a subliniat, teologia și viața lui Pavel pot fi cunoscute din două surse : din cartea Faptele Apostolilor, a lui Luca, și din propriile epistole ale lui Pavel. Din mulțimea scrierilor sale, căci Pavel era un învățător dinamic, un cititor neobosit și un scriitor activ, Dumnezeu nu inspirat decât un număr relativ mic de scrisori, anume 13, posibil 14 (discuția despre autorul epistolei către Evrei este încă deschisă), care au fost recunoscute de Biserică drept epistole (Romani, 1-2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1-2 Tesaloniceni) și scrisori (1-2 Timotei, Filimon, Tit) prin care Dumnezeu dă direcții generale majore și de durată, Bisericii sale.

Deși au și un pronunțat caracter ocazional, epistolele și scrisorile lui Pavel dezvăluie și trăsături formale importante. Ele au concepute de la bun început ca documente structurate atent, care să dea învățătură într-o manieră sistematică (introducere, cuprins, incheiere și doxologie). Totuși, nu toate scrisorile urmăresc cu rigurozitate schema retorică generală. Altele folosesc structuri repetitive, cu alternanțe argument – sfaturi, sau cu reveniri la doxologii, încercări de încheiere, rugăciuni de mulțumire.

De asemenea, nu poate trece neremarcat stilul său oral caracteristic: Pavel folosește adesea fraze lungi, interpelări, schimbări bruște de subiect, neîncheieri ale unor gânduri, rugăciuni directe, care întrerup firul expunerii, paranteze lungi, etc. Conform lui Adolf Deissmann, teolog german, Pavel scrie „adesea fără o structură atentă, trecând liber de la un subiect la altul, adesea sărind de la o idee la alta”. Dificultățile întâlnite în epistolele sale pot avea drept sursă fie limbajul lui Pavel (împrumuturi, figuri de stil, paranteze, argumentarea, întrebări retorice, etc.), fie tipul său de gândire (reîntoarceri concentrice la un anume subiect – în spirală, paralelisme, antiteze, paradoxuri), dificultăți din cauza redactării (dictare, digresiuni, stil oral). Chiar și în scrisori se pot întâlni astfel de dificultăți, chiar dacă sunt mai puțin elaborate.

În același timp, epistolele lui Pavel sunt o mărturie vie a gândirii sale dinamice, profunde, foarte atente. Când vrea Pavel este super-organizat și super-logic (cf. 1 Cor. 15, despre logica învierii, în care folosește o formă de silogism, arătând că știe să utilizeze premizele majore și minore și concluziile, știe să nege o afirmație generală printr-un contraexemplu). Pavel se delectează în folosirea paradoxurilor.

În general, Pavel impresionează prin înțelepciune și pătrundere spirituală și de mai multe ori pare că gândește prea repede ca să scrie tot ce vede prin ochii minții, prin ochii spirituali (cf. Romani 11:32-36), și i se pare că cel mai nimerit este să se lase cuprins de o închinare profundă.

Trebuie amintit, în același timp, că în unele scrisori Pavel nu este singurul autor. Alături de el sunt prietenii săi sau secretarii săi, cărora le dictează, și ale căror scrisori le autentifică în final prin semnătura sa recunoscută, scrisă cu litere mari (cf. Gal. 6:11; 2 Tes. 2:17; Rom. 16:22).

În același timp, scrisorile lui Pavel, pe de altă parte, sunt o mărturie despre tipul de relații apropiate, prietenești pe care le întreținea cu principalii săi colaboratori. Unii sunt sfătuiți pe un ton cald, părintesc (1-2 Timotei, Tit, Filimon, Filipeni), alții sunt și certați și sfătuiți cu dragoste, în același timp (Galateni, 1-2 Corinteni).

Clasificarea epistolelor pauline

La modul general, epistolele NT se pot clasifica în câteva categorii largi, după autor, de exemplu, sau după tipul destinatarului.

În ce privește clasificarea epistolelor lui Pavel, există mai multe criterii de grupare a lor în funcție de conținut, de destinatar, de cronologie. Astfel, un prim criteriu sugestiv este cel geografic-cronologic, criteriul călătoriilor misionare. Potrivit acestui criteriu, în timpul celei dintâi călătorii misionare (Fapte 13:1-14:28) Pavel nu a scris vreo epistolă care să se păstreze, dar în timpul celei de a doua (Fapte 15:35-18:22) a scris mai multe epistole. Înainte de angajarea în această călătorie, se pare că a scris Epistola către galateni, din Antiohia, înainte de conciliul din Ierusalim (50 d.H.). Această datare corespunde ipotezei Galatiei de sud, prin care Pavel și Barnaba au trecut în prima călătorie misionară (Listra, Derbe, Iconia).

Există și ipoteza Galatiei de nord, care a fost vizitată în timpul celei de a doua călătorii misionare ; în cazul acesta, Epistola către galateni este scrisă mai târziu, în a doua parte a celei de a doua călătorii, sau după aceea. În timpul celei de a doua călătorii au fost scrise, apoi, și 1-2 Tesaloniceni, din Corint. În timpul celei de a treia călătorii (Fapte 18:23-21:16), Pavel a compus epistolele 1- 2 Corinteni – din Efes, Romani – din Corint. În timpul primei întemnițări la Roma (la capătul celei de a patra călătorii) a scris epistolele către Filimon, către Efes, Colose, și Filipi. După această primă întemnițare, Pavel a fost eliberat și a călătorit în Spania, după care și-a continuat lucrarea în zona Greciei și a Asiei Mici. A scris 1 Timotei, către Timotei care era în Efes, și Epistola către Tit, care se afla în Creta. 2 Timotei este scrisă la sfârșitul celei de a doua întemnițări la Roma.

Deci după ordinea cronologică a apariției lor putem distinge (1) epistole redactate în a doua călătorie misionară: 1-2 Tesaloniceni (50-53 d.H., în Corint), (2) epistole redactate în a treia călătorie misionară: Galateni (50 d.H.), 1-2 Corinteni (56-57 d.H.), Romani (57-58 d.H.), (3) epistole redactate în timpul primei captivități romane (61-63 d.H.): Coloseni, Filimon, Efeseni, Filipeni (?). Cât privește Epistola către Filipeni, majoritatea comentatorilor sunt de părere că ea a fost redactată din Efes, unde apostolul ar fi suferit o scurtă, dar grea captivitate, cândva în anii 56-57d.H.; (4) epistole redactate după eliberarea din prima captivitate romană: Evrei (63-65), 1 Timotei (65), Tit (65); (5) epistole redactate în timpul celei de-a doua captivități romane: 2 Timotei (66)

Din cele 14 (13) Epistole pauline, Filipeni, Efeseni, Coloseni și Filimon sunt desemnate cu apelativul de „epistolele captivității” deoarece conțin referiri la prizonieratul lui Pavel ( Filip. 1:7-13,14 ; Filim.1:9,10,23; Col. 4:3,18; Efes. 3:1; 6:20). Epistolele 1-2 Timotei și Tit poartă numele de „ Scrisori pastorale” pentru interesul lor aparte în instaurarea unei discipline ierarhi ce și eclesiale. Sunt cunoscute sub titlul de „Scrisori Mari „ epistolele: Romani, 1-2 Corinteni, Galateni și aceasta din motivul extinderii cuprinsului lor, dar și pentru importanța doctrinară a învățăturilor pe care le cuprind.

Un alt criteriu este clasificarea după tipul de destinatar. Epistolele lui Pavel pot fi grupate în epistole scrise unei persoane anume, individuale: 1-2 Timotei, Tit, Filimon; unor biserici locale distincte: 1-2 Corinteni, 1-2 Tesaloniceni, Romani, Filipeni; și scrisori circulare, destinate unui număr mai mare de biserici dintr-o regiune: Galateni, Efeseni și Coloseni.

Deosebit de utilă pentru scopuri didactice este împărțirea după caracteristicile doctrinare: epistole hristologice: Filipeni, Coloseni, Evrei – indirect atribuită apostolului; epistole soteriologice: Romani, Galateni; epistole eclesiologice: Efeseni, epistole eshatologice: 1-2 Tesaloniceni, epistole pastorale: 1-2 Timotei, Tit, Filimon; epistole disciplinare (au conținut moral): 1 Corinteni; Epistole apologetice: 2 Corinteni.

Dar, și această clasificare are și ea dezavantajul ei, și anume, acela că, nu epuizează toate caracteristicile doctrinare ale epistolelor. Cu toate acestea, ea este cea mai frecvent uzitată atunci când e vorba de o clasificare a Epistolelor pauline, din perspectivă doctrinară.

Mulți comentatori preferă, însă, criteriul mixt teologic-cronologic-canonic potrivit căruia, epistolele lui Pavel se împart în patru grupuri distincte: epistole corective (Galateni, 1-2 Tesaloniceni); epistole teologice (Romani, 1-2 Corinteni); epistole din închisoare (Efeseni, Coloseni, Filimon, Filipeni); și epistole pastorale (1-2 Timotei, Tit).

Capitolul 2. Dumnezeul de nepătruns

Studierea conținutului doctrinar al Cuvântului lui Dumnezeu are valoare pentru zidirea unei vieți duhovnicești. Unii scot în evidență importanța trăirilor emoționale și a aprinderii inimii drept factori majori în creșterea duhovnicească. Fără îndoială că ceva adevăr există și în această părere, căci este important să tresalte inima la ascultarea unei predici curate din Evanghelie. Pentru a fi eficace, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să atingă nu numai mintea, ci și emoțiile. 

Alții au scos în evidență activitățile ca cel mai important factor de maturizare creștină. Ideea lor este că mărturisirea publica are un efect întăritor asupra credinței și asupra caracterului. Pentru ei nimic nu este mai folositor decât a sta de vorbă cu un păcătos despre mântuire, a căuta să câștigi un pierdut pentru Hristos și a depune mărturie despre bunătatea lui Dumnezeu. 

Nici emoțiile și nici activitățile însă nu pot fi, singure, sursa creșterii omului duhovnicesc. Este necesar să apară și un al treilea factor care să se adreseze minții prin înțelegerea adevărului despre Dumnezeu și despre mântuirea Lui, așa cum ele sunt descoperite în Scriptură. O înțelegere bună a întregului adevăr descoperit omenirii de către Dumnezeu este de cea mai mare valoare pentru maturizarea creștină.

Existența lui Dumnezeu

Novatian, al doilea antipapă din istoria papală, în 251, primul teolog roman care a condamnat apostazia afirma că „Dumnezeu nu are început” și tocmai acest concept al absenței începutului deosebește ceea ce este Dumnezeu de ceea ce nu este Dumnezeu.

„Origine” este un cuvânt care se poate aplica numai lucrurilor și ființelor create. Dumnezeu există în Sine, pe când toate lucrurile create provin neapărat din ceva, începându-și existența la un moment dat. În afară de Dumnezeu, nimic nu-și mai are cauza în sine.

Prin încercarea omului de a descoperi originea lucrurilor, el mărturisește credința că totul a fost creat de Cineva care nu a fost creat de nimeni. Experiențele curente învață că totul „provine” din altceva. Tot ceea ce există trebuie să fi avut o cauză care îl precede și a fost cel puțin egală cu el, pentru că un lucru mic nu poate produce ceva mai mare decât el. Și tot așa, până ajungem la Cel care este cauza tuturor, fără ca El însuși să aibă o cauză în afară de Sine.

Când pune întrebarea „Dar cine L-a făcut pe Dumnezeu?”, omul recunoaște, fără să-și dea seama, statutul său de ființă creată. Conceptul de cauză, sursă sau origine este deja bine întipărit în mintea sa. El știe că tot ce se află în jurul său provine din ceva din afara sa și nu face decât să extindă acest concept asupra lui Dumnezeu.

Nu este ușor, ba, poate, este chiar imposibil, să reflectezi îndelung la o ființă căreia nu i se poate aplica ideea de origine.

Când încercăm să ne concentrăm gândirea asupra Celui care este necreat, s-ar putea să nu vedem nimic fiindcă El locuiește într-o lumină de care nu se poate apropia nici un om. Numai prin ochii credinței și ai dragostei putem să-L zărim Miguel de Molinos afirmă

„Și chiar dacă această cunoaștere este foarte incertă, vagă și generală, totuși, fiind supranaturală, ea are drept rezultat o cunoaștere mult mai clară și adecvată a lui Dumnezeu decît orice formă de cunoaștere senzorială sau particulară pe care am putea să ne-o formăm în viața aceasta, fiindcă orice imagine fizică sau senzorială este nespus de departe de ceea ce este Dumnezeu.”

Mintea omenească, fiind creată, întâmpină în preajma Celui Necreat o stinghereală lesne de înțeles.

Filosofia și știința nu au privit întotdeauna cu bunăvoință ideea existenței lui Dumnezeu, motivul fiind faptul că ele s-au dedicat misiunii de a explica rostul lucrurilor și nu manifestă îngăduință pentru ceva ce refuză să le dea socoteală despre sine. Filosoful și omul de știință vor recunoaște că există multe lucruri pe care nu le cunosc; dar asta e cu totul altceva decât a admite că există ceva ce ei nu vor putea cunoaște niciodată, pentru care nu posedă nici o metodă spre a-1 descoperi. A recunoaște că există Cineva care transcende omul, care nu poate fi încadrat în nici una din categoriile cunoscute, care nu poate fi etichetat cu un nume și care nu poate fi somat să Se prezinte în fața judecății rațiunii omului, nici obligat să Se supună curiozității: așa ceva cere foarte multă smerenie, mai multă decât posedă cei mai mulți oameni.

Existența lui Dumnezeu este un prim adevăr, cu alte cuvinte, cunoașterea existenței lui Dumnezeu este o intuiție rațională. În mod logic, acesta precede și condiționează toată observația și raționamentul. Dumnezeu este Duh infinit și desăvârșit, din care toate lucrurile își au sursa, sprijin, și scop.

Evanghelistul american Bill Bright menționează că Dumnezeu nu este un „polițist cosmic,” nici un „dictator”, nici un „mare bătăuș.” De asemenea, el menționează că „Dumnezeu este un Spirit, infinit, etern și imuabil în Ființa Sa, înțelepciune, putere, sfințenie, dreptate, bunătate, și adevăr. Să-L cunoaștem personal înseamnă să-L iubim mai presus de orice”

Teologul și comentatorul biblic Merrill Frederick Unger afirmă că „El este pur spiritual, Persoana Supremă, Inteligență, Creatorul și Susținătorul tuturor lucrurilor, Moralul Perfect, Conducător al universului, El este singurul obiect adecvat al închinării; El este tripersonal – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt constituind un Dumnezeu”.

O altă definiție ar fi „Prin termenul Dumnezeu se înțelege un singur Duh absolut și infinit, perfect care este Atotcreatorul „

O afirmare mai pozitivă a existenței în sine nu putea fi imaginată altfel decât prin cuvintele rostite de Dumnezeu lui Moise: „EU SUNT CEL CE SUNT.” (Ex. 3:14.)

Tot ceea ce Dumnezeu este, toate câte sunt Dumnezeu, este prezentat în această declarație absolută a unei ființe independente.

El este diferit de orice alt dumnezeu care ar putea fi fabricat în mintea omului. Scriptura declară că Dumnezeu este un Dumnezeu printre mulți zei. El este descris ca Dumnezeu în mijlocul altor dumnezei. El este adevăratul Dumnezeu printre zeii minților oamenilor.

În Isaia 45:5-6 Dumnezeu declară că El este singurul Dumnezeu. Cu toate acestea, Exod 15:11 și alte texte declară că El este un „Dumnezeu printre alți dumnezei. „ Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfințenie, bogat în fapte de laudă, și făcător de minuni? „

Psalmul 136:2 spune: „Lăudați pe Dumnezeul dumnezeilor, căci în veac ține îndurarea Lui! „. Același aspect este redat și în Ezra 1:2-4, Ieremia 10:11, Exodul 18:1-12, Exod 20:3, Exod 23:2, 2 Împ.17:26.

Următorul punct care se cere examinat este întrebarea: „Cum știm că există Dumnezeu?”

Răspunsul poate fi dat în două părți: În primul rând, toți oamenii au un sentiment lăuntric al existenței lui Dumnezeu. În al doilea rând, credem dovezile care se găsesc în Scriptura și în natură.

Toți oamenii posedă un sentiment profund, interior că Dumnezeu există, că ei sunt creaturile Sale , și că el este Creatorul lor.

Cu toate acestea, Scriptura recunoaște, de asemenea, că unii oameni neagă acest sentiment interior al existenâei lui Dumnezeu și chiar neagă că Dumnezeu există. Numai „nebunul”, spune în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” (Ps. 14:1, 53:1). Omul rău este rău cel care mai întâi „batjocorește și nesocotește pe Domnul” și apoi în mândria lui repetă mereu că „nu există Dumnezeu” (Ps. 10:3-4). Aceste pasaje arată că păcatul îi face pe oameni să gândească irațional și să nege existența lui Dumnezeu, și că numai cineva care gândește irațional sau care a fost înșelat, va spune, „Nu există Dumnezeu.”

În viața unui creștin această conștientizare interioară a lui Dumnezeu devine mai puternică și mai distinctă. El începe să-L cunoacă pe Dumnezeu ca Tatăl iubitor din ceruri (Romani 8:15), Duhul Sfânt „adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:16), iar oamenii ajung să-L cunoască pe Isus Hristos viu în inimile lor (Efeseni 3:17; Filipeni 3:8, 10;. Col. 1:27; Ioan 14:23). Intensitatea acestei cunoștințe pentru un creștin este atât de puternică, incât deși nu l-a văzut pe Domnul Isus, ei Îl iubesc cu adevărat (1 Petru 1:08)

În plus față de constiinta interioara a oamenilor lui Dumnezeu, care poartă mărturie clară a faptului că Dumnezeu există, dovezi clare ale existenței sale pot fi văzute în Scriptură și în natură.

Existența lui Dumnezeu nu este un semn de întrebare pentru majoritatea oamenilor, pentru că El S-a revelat omenirii în atâtea moduri.

Faptul că universul există ne arată că trebuie să fi fost o cauză a existenței lui. Și modul evident în care a fost creat, care îi permite să opereze continuu într-un sistem ultracomplicat, ne spune că a avut ca și cauză de apariție un designer inteligent, Cel care a afirmat prin cuvântul Scripturii că este Creatorul lui – Dumnezeu Atotputernic.

Toată lumea are simțul binelui și al răului, care trece orice bariere culturale sau rasiale. Acest fapt indică o sursă comună pentru această conștiință morală, despre care Biblia spune că este Dumnezeu – Cel care stabilește binele și răul.

Dovada că Dumnezeu există poate fi găsite în întreaga Biblie. De fapt, Biblia peste tot presupune că Dumnezeu există. Primul verset din Geneza nu prezintă dovezi pentru existența lui Dumnezeu, dar începe imediat să ne spună ceea ce a făcut:

„La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul.” Dacă se admite că Biblia este adevărată, atunci se cunoaște pe baza Bibliei nu numai că Dumnezeu există, dar, de asemenea, se pot afla foarte multe despre natura și faptele Sale.

Poate pentru că este atât de evident peste tot, nici un scriitor al Scripturii, Vechiul sau Noul Testament, nu încearcă să stabiliească argumente pentru existența lui Dumnezeu. Biblia pur și simplu începe cu „La început Dumnezeu” (Gen. 1:1), și nicăieri nu este existența Sa argumentat. De ce? Din cauza dovezilor abundente în univers pentru existența lui Dumnezeu (Psalmul 19:1-4), și pentru cei care vin la Dumnezeu trebuie să creadă că El este. Dumnezeu este perceput în primul rând prin credință, ca un rezultat al voinței pozitiv (vezi Ioan 18:37; 7:17;. Ieremia 29:13). Evr. 11:6  fără credință, este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.

În ceea ce privește teismul biblic, profesor emerit al teologiei sistematice, Robert Lightner scrie:

„Din moment ce Dumnezeu nu a căutat să dovedească și să apere existența Sa în Cuvântul Său, poate că nu este nici sarcina omului. Biblia care a fot dată, deși nu caută să apere existența lui Dumnezeu, înaintea scepticilor sau necredincioșilor, nu presupune că nu există Dumnezeu, ci prezintă dovezi incontestabile că El este, că El a lucrat în trecut și este la lucru și astăzi. În Vechiul Testament, de exemplu, existența și prezența lui Dumnezeu în lume este stabilit cu ajutorul dovezilor istorice (de exemplu, Ex 4:1;. 14:30;. Num 14:11, Iosua 2:8-11, etc. .). De asemenea, în Cuvântul lui Dumnezeu, ni se spune de Fiul Său, care a venit pentru a descoperi pe Dumnezeu înaintea oamenilor (Ioan 1:18). Cu siguranță, nimeni nu poate citi Cuvântul lui Dumnezeu cu seriozitate și să nege realitatea existenței lui Dumnezeu. Fie Dumnezeu este tot ceea ce Scriptura dovedește a fi ori Biblia este cea mai mare și cea mai înșelătoare farsă compilată vreodată…”

Biblia afirmă că Isus este Dumnezeu și Însuși Domnul Isus afirmă acest lucru. De aceea, existența lui Dumnezeu este făcută evidentă prin existența lui Isus Hristos Fără îndoială, cea mai puternică dovadă pentru existența lui Dumnezeu în Biblie vine de la Domnul Isus Hristos Însuși. A nega existența lui Dumnezeu din Biblie este echivalent cu a respinge pe Hristos.

Fiul lui Dumnezeu a fost marele Revelator al lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a revelat în cuvintele Scripturii și în faptele miraculoase înregistrate acolo.

Natura oferă, de asemenea, numeroase dovezi ale existentei lui Dumnezeu. Pavel spune că „însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (Romani 1:20). Această referință largă la „lucrurile făcute” sugerează că într-un anumit sens, fiecare lucru creat este o dovadă a caracterului lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, omul însuși, creat după chipul lui Dumnezeu, care, este cea mai bună mărturie despre existența lui Dumnezeu. „Oamenii științei moderne sunt de acord în două mari concepții: și anume, cu privire la unitatea rasei și cu privire la natura esențial religioasă a omului …. Omul este la fel peste tot, de la China la Peru …. El întotdeauna a fost și este [,]religios incurabil …. Omenirea își are rădăcinile în Dumnezeu …. „

În plus față de probele existente în ființele umane, mai există dovezi excelente în natură. „Ploaia și timpurile roditoare”, precum și „hrană și bucurie” de care beneficiează toți oamenii sunt, de asemenea, cum a spus Barnaba și Pavel, mărturii pentru Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14:17). David ne spune despre mărturia cerurilor: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el.”(Ps. 19:1-2).

Soarele, luna și stelele, cerul și norii, declară continuu prin existența, frumusețea și măreția lor că un Creator puternic și înțelept le-a făcut și le susține în ordinea lor.

Această varietate de mărturii în favoarea existenței lui Dumnezeu în diferite părți ale lumii create sugerează dovada clară a existenței lui Dumnezeu.

Argumente pentru existența lui Dumnezeu vin în multe forme diferite, unele se bazează pe istorie, unele pe știință, unele pe experiența personală, și unele pe filozofie. Fiecare dintre aceste argumente sprijină o anumită concepție despre Dumnezeu.

Dovezile tradiționale ale existenței lui Dumnezeu, la diferite puncte în istorie sunt de fapt încearcări de a analiza probele, mai ales probele din natură, în moduri extrem de precis, atent și logic, în scopul de a convinge oamenii că este irațional să respingă ideea existenței lui Dumnezeu.

Argumentul cosmologic este bazat pe raționamentul logic ca orice lucrare presupune un lucrător și orice creație dovedește existența unuia care a creat-o. Cu alte cuvinte, lumea aceasta cu locuitorii ei nu s-ar fi putut crea singură; trebuie să existe undeva un Dumnezeu inteligent care a produs aceasta lume și aceste ființe inteligente.

Argumentul teleologic (de la grecescul „telos” , care înseamnă „scop”, “țintă”) derivă din observația că pretutindeni în jur observăm în creație structuri inteligente care par a aparține unui plan universal. Dacă există însă un plan unificator al lumii, atunci trebuie să existe și o minte inteligentă in care s-a născut și care-l guvernează spre împlinirea unor scopuri ale sale.

Argumentul ontologic este o producție abstractă a logicii care scapă omului modern superficial. În forma lui cea mai simplă, acest argument spune că ceea ce poate fi gândit trebuie să existe: dacă Dumnezeu este întruchiparea perfecțiunii și dacă perfecțiunea implică existența, atunci Dumnezeu trebuie să existe.

O exprimare mai accesibilă este următoarea: pentru ca gândirea umană să aibă valoare, Dumnezeu trebuie să existe, căci simpla noțiune de finit presupune existența Infinitului, și simpla idee de creație implică undeva un Creator, etc. Cu alte cuvinte, simpla nevoie de valoare a gândirii umane presupune existența a ceea ce putem gândi.

Firește, aici nu este vorba despre Dumnezeu ca despre un simplu produs al imaginației umane. Immanuel Kant nu a fost prea convins de valoarea argumentelor teiste (care dovedesc existenta lui Theos, Dumnezeu). El a propus însă un al cincilea, argumentul moral. Kant a simțit foarte puternic ca există evidența unui profund caracter moral al lumii. Omul este plasat într-o lume guvernată de anumite legi morale. El se poate ridica împotriva acestei realități și poate acționa împotriva legilor morale ale lui Dumnezeu, călcându-le, dar el nu poate desființa prin aceasta existența lor si nici nu le poate desființa caracterul lor moral; omul nu poate scăpa consecințelor păcatului său. Deci, raționează Kant, dacă există niște legi morale suverane, atunci trebuie să existe și un Legiuitor care se poartă ca Guvernator al existenței.

Mesajul central al Bisericii creștine trebuie să rămână însă, nu dovedirea, ci proclamarea legii sfinte a lui Dumnezeu și a păcătoșeniei umane, care împreună cer un remediu al crizei prin glorioasa lucrare mântuitoare a Evangheliei lui Hristos, oferită oricui cu condiția ca sa fie împlinite condițiile credinței și pocăinței.

Cunoașterea lui Dumnezeu

Întrucât omul este finit, iar Dumnezeu este infinit, dacă ornul vrea să-L cunoască pe Dumnezeu, acest lucru trebuie să se înfăptuiască prin descoperirea de Sine a lui Dumnezeu făcută în favoarea omului. Prin aceasta înțelegem manifestarea de Sine a lui Dumnezeu față de om, astfel încât omul să-L poată cunoască și să poate avea părtășie cu Dumnezeu.Omul poate ajunge la o anume cunoaștere a lui Dumnezeu nu prin propria sa inițiativă și capacitate intelectuală, ci numai în măsura în care Dumnezeu i-o oferă (1 Ioan. 5.20)

Prin Scriptură, Duhul Sfânt ne descoperă, parțial dar exact, Cine este, cum este și ce vrea Dumnezeu de la om. „Dacă Dumnezeu nu ar iniția această revelație de Sine, nu ar exista nici o posibilitate pentru om să-L cunoască. Ființa omenească trebuie să se subordoneze mai întâi Dumnezeului pe care vrea să-L cunoască, spre deosebire de alte domenii ale cunoașterii, în care omul se plasează de obicei deasupra obiectului studiat”

Dumnezeu Însuși este sursa cunoașterii cu privire la El, astfel, El luat inițiativa de a Se revela pe Sine omului, El a creat limbajul necesar comunicării revelației de Sine, El l-a creat pe om cu capacitatea de a recepționa și înțelege revelația divină.

Mai mulți teologi au încercat să definească revelația. Astfel revelația este „ 1a.un act de a dezvălui sau a comunica adevărul divin ba ceva care este revelat de Dumnezeu omului ….”

După Pardington: “ Revelația poate fi definită ca o comunicare supranaturală de la Dumnezeu la om, fie verbală sau scrisă. Termenul este de obicei înțeles de o comunicare scrisă.”

Teologul Emery H. Bancroft afirmă că “Revelația înseamnă pur și simplu „dezvăluirea adevărului.” Este inițiat din dragostea divină și harul lui Dumnezeu, pentru creaturile Sale. Revelația poate fi definită ca demonstrarea și împărtășirea de către Dumnezeu a Persoanei Sale și activitatea Sa răscumpărătoare.” De asemenea Bancroft, scrie că “ Horne spune că revelația este „o descoperire oferită de Dumnezeu omului despre Sine, sau despre voia Sa, dincolo de ceea ce El a făcut cunoscut prin natură sau rațiune”“

James Oliver Buswell, prezbiter și educator fundamentalist, “Cuvântul „revelație” este derivat din latină și înseamnă „dezvălui” Aceasta este traducerea expresiei grecești „Apokalypsis”. „De obicei, cuvântul „revelație” nu se referă la dezvăluirea, sau de a face vizibil un obiect sau o persoană, ci pentru a face cunoscut un adevăr. În teologia creștină doctrina revelației este doctrina lui Dumnezeu, dezvăluind adevăruri relevante despre Sine, făcându-Se cunoscut omului.”

Concluzionând cele expuse mai sus, termenul „a revela”, din lat. revelo, este redarea obișnuită a termenului ebr. gala și a celui gr. apokalypto(subst. apokalypsis, care îi corespunde lui gala din LXX și din NT. Atât gala, apokalypto, cât și revelo exprimădeopotrivă aceeași idee – aceea de a dezvălui ceva ascuns, cu scopul de a fi văzut și cunoscut ca atare. Prin urmare, când Biblia vorbește despre revelație, ideea pe care intenționează să o confere este aceea de Dumnezeu Creator, care le dezvăluie în mod activ oamenilor puterea, gloria, natura, și caracterul, voința, calea și planurile Lui – pe scurt, pe Sine Însuși, pentru ca oamenii să-L cunoască.

Alți termeni din NT care exprimă ideea revelației sunt phaneroo, a manifesta a clarifica; epiphaino „a arăta” (subst. epiphaineia, „manifestare”); deiknuo, „a arăta”; exegomai, „a dezvălui, a explica prin narațiune”, cf. Ioan 1:18; chrematizo, „a povățui, a dojeni, a avertiza” (folosit în greaca laică, în oracolele divine, cf. Arnt, MM, s.v.; substantiv, chrematismos,”răspuns al lui Dumnezeu”, Romani 11:4).

Din punctul de vedere al conținului ei, revelația divină este atât indicativă cât și imperativă precum și normativă din toate punctele de vedere. Dezvăluirile pe care le face Dumnezeu sunt efectuate de fiecare dată în contextul solicitării încrederii și a supunerii față de cele dezvăluite – reacție pe deplin determinată și controlată chiar de conținutul revelației. Cu alte cuvinte, revelația lui Dumnezeu îi parvine omului nu ca o informație fără obligație, ci ca o regulă obligatorie în ceea ce privește credința și conduita. Viața omului trebuie să fie guvernată nu de toane și de fantezii personale, nici de bâjbâiri cu privire la lucrurile divine nerevelate, ci de o credință plină de reverență a ceea ce Dumnezeu i-a spus, care săconducă la o conformare conștientă cu toate imperativele pe care le conține revelația (Deuteronom 29:29).

Revelația are două puncte centrale: scopurile lui Dumnezeu și Persoana lui Dumnezeu.

Pe de o parte, Dumnezeu le spune oamenilor despre Sine Însuși – cine este El, ce a făcut, ce face și va face, precum și ceea ce cere El de la ei. Astfel El S-a bazat pe Noe, pe Avraam, și pe Moise, spunându-le ceea ce plănuise El și care avea să fie rolul lor în planul Lui (Geneza 6:13-21; 12:1 ș.urm.; 15:3-21; 17:15-21; 18:17 ș.urm.; Exod 3:7-22). Apoi, El a enunțat în fața lui Israel legile și promisiunile legământului Lui (Exod 20-23 etc.; Deuteronom 4:13 ș.urm.; 28 etc.; Psalmul 78:5 ș.urm.; 149:19). El a dezvăluit scopurile Lui prorocilor (Amos 3:7). Hristos le-a spus ucenicilor Săi „tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15) și le-a promis că Duhul Sfânt va completa lucrarea de instruire a lor (Ioan 16:12ș.urm. Dumnezeu i-a revelat lui Pavel „taina” planului Său etern în Hristos (Efeseni 1:9 ș.urm.; 3:3-11). Hristos i-a revelat lui Ioan „lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1). Din acest punct de vedere, ca dezvăluire exactă de către Dumnezeu a planului și a lucrării Lui de mântuire, Pavel denumește Evanghelia „adevărul” în contrast cu rătăcirea și minciuna (2 Tesaloniceni 2:11-13; 2 Timotei 2:18; etc.). Aceasta este originea expresiei „adevăr revelat” folosită în teologia creștină pentru a denota ceea ce le-a spus Dumnezeu oamenilor despre Sine.

Pe de altă parte, când Dumnezeu le trimite oamenilor Cuvântul Său El de asemenea îi confruntă cu Sine. Biblia nu concepe revelația ca o simplă difuzare de informării, garantate în mod divin, ci ca pe o venire personală a lui Dumnezeu la oameni (cf. Geneza 35:7; Exod 6:3; Numeri 12:6-8; Galateni 1:15 ș.urm.). Aceasta este lecția care trebuie învățată din teofaniile Vechiului Testament (cf. Exod 3:2 ș.urm.; 19:11-20; Ezechiel 1, etc.) și din rolul jucat de enigmaticul înger (mesager) al lui Iahve care este o manifestare atât de evidentă a lui Iahve Însuși (cf. Geneza 16:10; Exod 3:2ș.urm.; Judecători 13:9-23), și anume, lecția prin care se poate învăța că Dumnezeu nu reprezintă doar autorul și subiectul acestor mesaje, ci că El este propriul Său mesager. Când un om întâlnește Cuvântul lui Dumnezeu, indiferent cât de ocazională sau de incindentală ar fi întâlnirea respectivă, Dumnezeu îl întâlnește pe omul acela, adresându-i Cuvântul în mod personal, și solicitându-l să-I dea un răspuns personal Lui ca autor.

Chiar și atunci când se discută despre revelația lui Dumnezeu prin natură, Pavel spune că „ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit oamenilor căci le-a fost arătat de Dumnezeu. „ (Romani 1:19). Creația naturală Îl descoperă pe Dumnezeu pentru că El a ales să fie revelat în acest fel.

În ceea ce privește cunoașterea personală a lui Dumnezeu, care vine prin mântuire, această idee este și mai explicită. Domnul Isus spune: „ nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere „ (Matei 11:27). Acest tip din cunoaștere a lui Dumnezeu nu se poate găsi prin efort uman sau înțelepciune: „ Căci întrucât lumea, cu înțelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înțelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii. „ (1Cor. 1:21; cf.. 1 Cor. 2:14, 2 Cor. 4:3-4; Ioan 1:18).

Astfel, Dumnezeu S-a revelat omenirii progresiv, pe mai multe căi, care pot fi grupate în două tipuri de revelație, complementare: revelația generală și revelația specială

Revelația generală, numită și revelație naturală, este acea cunoaștere despre Dumnezeu oferită de El tuturor oamenilor, din toate timpurile și din toate locurile prin creația Sa, slava Sa (Ps. 19.1), puterea și supremația Sa (Rom. 1.20), natura Sa divină (Rom. 1.20), providența Sa (Fapte 14.17), bunătatea Sa (Mat.5.45), inteligența Sa (Fapte 17.29), existența Sa (Fapte 17.28), prin conștiința umană- voia Sa morală (Rom. 2.14-15).

Revelația generală oferă omului o cunoaștere limitată despre Dumnezeu: insuficientă pentru mântuire, dar suficientă pentru a-l călăuzi pe om în căutarea lui Dumnezeu, Care Se va lăsa găsit (Fapte 17.26).

Așadar, revelația generală poate sluji ca motiv de acuzare, în ziua judecății, a tuturor celor ce au înăbușit lumina ei printr-o trăire în păcat (Rom. 1.19-21) și ca lumină călăuzitoare în căutarea după Dumnezeu, până la întâlnirea cu Mântuitorul Isus Hristos (2 Cor. 4.6)

Revelația specială este acea cunoaștere a lui Dumnezeu și a voii Sale oferită unei anumite comunități umane, prin mijloace alese de El, ca de pildă: providență (Ex. 32.11-14; Is. 45.12-13); minuni și manifestări divine (Ex. 3; In. 20.31); experiențe personale (In. 1.46; Evr. 11.6; Mat. 7.7), Domnul Isus Hristos (Col. 2.9; Ioan 1.1,14; Evr. 1.2); Scriptura (Ioan 5.39; 20.31)

Dumnezeu S-a revelat prin asemenea mijloace Israelului și Bisericii primare, colectiv sau individual. El Se revelează la fel și în prezent; revelația prin vise, viziuni, profeții etc. nu a încetat. Revelația specială este suficientă, întrucât îl conduce pe om la Mântuitorul Isus Hristos.

Ca o concluzie se poate spune că există șapte canale prin care Dumnezeu Sa revelat pe Sine. Acestea sunt: creația materială și animale (Psalmul 19:1-4, Romani 1:19 -20); natura și înfățișarea omului (Geneza 1:26-27, Faptele Apostolilor 17:28- 29); revelația directă (Geneza 6:13); miracole (Deuteronom 4:33-35, Ioan 10:38); viața poporului lui Dumnezeu (1 Petru 2:9); Biblia (Evrei 1:01, 2 Timotei 3:16); Domnul Isus Însuși (Ioan 1:18, Ioan 14:8-9).

Natura lui Dumnezeu

Dumnezeu are natură divină. El nu este o idee sau un principiu personificat, ci El este unica Ființă de natură divină.

Scriitorul și teologul Thomas Traherne are dreptate când spune: „După cum nimic nu e mai ușor decât să gândești, tot astfel nimic nu e mai greu decât să gândești corect.” Și, cu atât mai mult, atunci când omul se gândește la Dumnezeu, el trebuie să gândească corect.

Cu toate acestea, omul gândește precum o ființă creată și, pentru a-și exprima gândurile, folosește cuvinte care aparțin domeniului ființelor create. Dar nici gândurile și nici cuvintele acestea nu sunt pe potriva Divinității. „Pe Tatăl nu L-a făcut nimeni”, proclamă Crezul Atanasian; „El nu este nici creat, nici născut. De la Tatăl singur Fiul este, nici făcut, nici creat, ci născut. De la Tatăl și de la Fiul este Duhul Sfânt: nici făcut, nici creat, nici născut, ci de la Ei purces.” Dumnezeu există în Sine și prin Sine. El nu-Și datorează existența nimănui, esența Sa este indivizibilă. Dumnezeu nu este alcătuit din părți, ci este Unul în Ființa Sa unitară.

Doctrina unității divine nu înseamnă numai că nu există decât un singur Dumnezeu; ci înseamnă și că Dumnezeu este simplu, nu complex, una cu Sine. Armonia Ființei Sale este rezultatul nu al unui echilibru perfect al părților componente, ci al absenței părților.

Între atributele Sale nu poate exista nici o contradicție; El nu are nevoie să-Și suspende un atribut pentru a exercita un altul, căci în El toate atributele Sale sunt una. Tot ce este Dumnezeu face tot ce face Dumnezeu; El nu Se împarte pentru a îndeplini o lucrare, ci acționează în deplina unitate a Ființei Sale. Așadar, un atribut nu este o parte componentă a lui Dumnezeu. El indică omului cum este Dumnezeu și, după cât poate pricepe mintea rațională, se poate spune că arată omului ce este Dumnezeu, deși El nu ne poate spune exact ce este. Cum anume Se vede Dumnezeu când Se contemplă pe Sine, numai El știe … nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu ( 1 Cor. 2:11.).

Numai unui egal i-ar putea comunica Dumnezeu taina Dumnezeirii Sale; și a gândi că Dumnezeu are un egal este o absurditate intelectuală.

Dintre calitățile naturii divine, pot fi enumărate: spiritualiutatea, auto-existența, imensitatea și eternitatea.

Personalitatea lui Dumnezeu

Ce este personalitatea? Aceasta este cea mai importantă realitate din lumea în care trăim și totuși greu de definit. Personalitatea este denumirea dată la un grup de funcții sau caracteristici care aparțin unei singure persoane, cum ar fi: viața, inteligența, scop, activitate, libertate, conștiința de sine, emoție, spirit.

Dumnezeu este un Dumnezeu Personal. El este un Dumnezeu care poate fi cunoscut de către om, chiar dacă numai limitat. Dumnezeu nu este o Persoană. Dumnezeu are personalitate. El nu este o existență sau o forță impersonală, ci El este unica Ființă Personală perfectă. Modelul original de personalitate nu poate fi găsit în omul căzut, ci numai în Dumnezeu.

Chipul lui Dumnezeu în om constituie esența persoanei umane, care se exprimă prin personalitatea omului. Esența persoanei umane constă în capacitatea de a gândi, a simți și a hotărî. Trupul nu ține de esența persoanei; un om cu un trup mutilat rămâne în esență o persoană întreagă.

Afirmația lui Bancroft pe acest subiect este binevenită. „Prin distincții clare trasate în Scriptură între zeii păgânilor și adevăratul Dumnezeu, privind viața ca un atribut divin este clar prezentat. Că Dumnezeul lui Israel, spre deosebire de Dumnezeii neamurilor, aude, vede, simte, face, deci, prin urmare, este o ființă vie.” Scriptura este clară cu privire la faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu viu (Deuteronom 5:26, Ieremia 10:10,1 Timotei 4:10.), astfel știm că El are în mod automat anumite caracteristici. Dumnezeu are intelect, sensibilitate și voință. Într-adevăr, Strong menționează că viața este energie mentală, care arată spre aceste trei elemente.

Faptul că Dumnezeu are personalitate este indicat în câteva moduri în Scriptură. Unul dintre acestea este că Dumnezeu are un nume. El are un nume pe care Și-1 atribuie și prin care Se revelează. Când Moise se întreabă cum ar trebui să răspundă atunci când israeliții vor cere numele Dumnezeului care l-a trimis, Dumnezeu Se identifică pe Sine ca ,,Eu sunt” sau ,,Eu voi fi” (Yahweh, Iehova, Domnul, etc. Exod 3:14). Prin aceasta El demonstrează că nu este o ființă abstractă, incognoscibilă, sau o ființă fără nume. Iar acest nume nu este folosit doar ca să se refere la Dumnezeu sau ca să-L descrie. El este folosit și ca formulă de adresare.

Un alt argument este faptul că Dumnezeu are voință. El nu este închis într-un set de reguli și de idei ale omului privind cum ar trebui să fie El. El a făcut regulile și legile din univers! Dumnezeu are intelect, deoarece El este inteligent și capabil de gândire rațională. Domnul este capabil să Se relaționeze cu omul, indiferent de gradul de inteligență al acestuia. Inteligența este abilitatea de a învăța, înțelege și analizainformații, pentru ca apoi să folosească aceste informații. Cunoașterea este conștientizarea informațiilor asimilate și păstrate, adică date și informații și a capacitatea de a le folosi. Omnisciența este acea caracteristicăl aspect al lui Dumnezeu care arată că El știe tot ce există și poate să fie cunoscut. El este cunoștința totală, completă, corectă. (Samuel 2:3, Isaia 11:2, Isaia 29:16, Proverbe 3:19-20, Romani 11:33.). Inteligența lui Dumnezeu este perfectă.

Deoarece cuvântul infinit descrie ceea ce este unic, el nu poate fi cuantificat. Nu se poate spune „mai unic” sau „foarte infinit”. în fața nemărginirii, omul rămâne fără glas.

Există, într-adevăr, o înțelepciune secundară, creată, pe care a dat-o Dumnezeu cu măsură făpturilor Sale, după cum era necesar pentru binele lor suprem; însă, înțelepciunea oricărei creaturi sau cea a tuturor creaturilor la un loc este jalnic de mică dacă e pusă alături de înțelepciunea fără margini a lui Dumnezeu. De aceea, are dreptate apostolul Pavel când Îl numește pe Dumnezeu drept „singurul înțelept” (1 Tim. 1:17 vers. KJV). Adică, Dumnezeu este înțelept în Sine, iar toată înțelepciunea sclipitoare a oamenilor sau a îngerilor nu este decât o reflectare a acelei străluciri necreate ce izvorăște din scaunul de domnie al Măririi din ceruri.

Ideea că înțelepciunea lui Dumnezeu este fără margini stă la baza întregului adevăr. Este o doctrină fundamentală, necesară formulării corecte a tuturor celorlalte doctrine despre Dumnezeu. Fiind ceea ce este independent de creaturile Sale, Dumnezeu, fără îndoială, nu este afectat de părerea noastră despre El, dar sănătatea noastră morală cere să-I atribuim Ziditorului și Susținătorului Universului o înțelepciune întru totul desăvârșită.

Toate lucrările lui Dumnezeu sunt îndeplinite cu o înțelepciune desăvârșită, întâi de toate spre slava Lui și apoi spre binele suprem al câtor mai mulți, pentru timpul cel mai îndelungat.

Toate faptele Sale sunt tot atât de curate pe cât sunt de înțelepte și tot atât de bune pe cât sunt de curate și înțelepte. Nu numai că faptele Lui n-ar putea fi făcute mai bine, ci o cale mai bună pentru împlinirea lor nici nu poate fi imaginată. Un Dumnezeu nemărginit în înțelepciunea Lui trebuie să lucreze într-o manieră care nu poate fi îmbunătățită de către creaturile mărginite.

Dumnezeu are un scop și Dumnezeu este un scop in Sine. În scopul lui Dumnezeu vedem un aspect finalizat, dar și un aspect activ. El are un scop specific în minte și acum acționează spre a-l finaliza, totuși El, în mintea Sa, a realizat acest scop. Suntem justificați și glorificați, dar suntem în proces spre acest scop în același timp. Omul are un statut înaintea lui Dumnezeu, totuși starea lui, în prezent, nu este cea corespunzătoare. Scopul Său se vede în mai multe lui moduri.

În Isaia se arată că „El va judeca” (Isaia 14:26) Dumnezeu are o serie de linii teleologice a acțiunii, cu toate acestea, ele sunt de-a lungul unui singur scop principal. Aici se observă scopul Lui din zona de judecata însă acest lucru este în conformitate cu scopul general. Pavel spune în Romani că El îndrumă. (Romani 8:28) Dumnezeu a chemat omul după planul Său. El are un scop sau un plan in minte și acționează după acest scop sau un plan. Dacă omul este deschis pentru a accepta voia Sa prin Cuvânt și rugăciune, El îl va conduce spre lucrurile și viața pe care o dorește pentru om. El este interesat să obțină cât mai multe beneficii din viața omului pe acest pământ, nu numai pentru propria Sa glorie, ci pentru binele, bucuria și răsplata omului. De asemenea El lucrează prin Hristos (Efeseni 3:11), Hristos este inclus în acest scop al lui Dumnezeu, și scopul este veșnicia. Hristos a realizat o parte din planul Său prin lucrarea de la cruce, dar are datoria continuă de a mijloci pentru om, precum și viitoarele lucrări ale pregătirii Împărăției, și conducerea de o mie de ani pe pamânt. Tot EL, Dumnezeu va duce la capăt planul său. ( 2 Timotei 1:09) Scopul lui Dumnezeu a fost stabilit înainte de creație și este scopul-LUI nu ceva visat de om.

Dumnezeu este activ

Termenul activ, indică o abilitatea de a face, precum și actul de a face. Dumnezeu este cel mai cu siguranță în măsură să acționeze, și El este foarte activ. Într-adevăr, și reversul este valabil, de asemenea, actul de a face prezintă capacitatea de a acționa.

Astfel, Dumnezeu este activ în răscumpărare (Ioan 3:17), El nu a fost activ numai în furnizarea mântuiri, ci El este activ în împăcarea sufletelor cu El însuși. Dumnezeu este activ în îndrumarea națiuni. (Romani 13:1)   O națiune care Îl onorează pe Dumnezeu prosperă adesea, în timp ce un popor care Îl dezonorează pe Dumnezeu foarte rar prosperă sau supravietuiește. De asemenea Dumnezeu este activ își protejează poporul (1 Regi 19:5, Psalmul 91:11,12, Daniel 6:22, Matei 4:11, Matei 18:4-10, Evrei 1:14), El îndrumă (Psalm 32:8), este,, interesat de tot ceea ce omul face, este dornic să facă parte din viața omului de zi cu zi.

Dumnezeu este activ în învățare (1 Ioan 2:27), este implicat în iluminarea minților încețoșate ale oamenilor pentru adevărul Scripturilor. El vrea ca omul să știe mai multe despre El, ca să-L cunoască mai mult. El nu este marele mister al universului, ci mai degrabă El este marele profesor.

Dumnezeu este activ în tabelul lui de timp (Faptele Apostolilor 1:7 ), în furnizarea nevoilor omului (Matei 6:33), în Biserică prin Duhul Sfânt și darurile Sale (Efeseni 4; Romani 12) în controlul lumii fizice (Fapte 14:17, Coloseni 1:16,17), El poate controla complexitatea universului și să păstreze toate împreună, El ține omul în viață, răspunde la rugăciune. ( Fapte 12:5)

Suveranitatea Lui cere ca Dumnezeu să fie liber în mod absolut, ceea ce înseamnă că El este liber să facă tot ce vrea, în orice loc și în orice timp, pentru a-Și duce la îndeplinire planul Său etern până în cele mai mici detalii, fără amestecul nimănui. Dacă ar fi mai puțin liber, El nu ar fi suveran. Este necesar un efort susținut al minții pentru a putea pricepe ideea libertății totale. Din punct de vedere psihologic, noi nu avem capacitatea de a înțelege libertatea decât în formele ei imperfecte. Concepția noastră despre ea s-a conturat într-o lume în care nu există libertate absolută. Aici fiecare element natural depinde de multe alteelemente și această dependență îi limitează libertatea.

Pentru a defini libertatea în raport cu Dumnezeu, trebuie avute în vedere trei aspecte. În primul rând Dumnezeu nu poate fi împiedicat, face tot ce va voi El (Iov 23:13, Daniel 4:25, Psalmul 115:3). Dumnezeu nu poate fi îngrădit și nu poate fi controlat.

Conceptul despre suveranitatea lui Dumnezeu domină în scrierile lui Pavel. El folosește o serie de termeni pentru a sublinia acest concept.

Predestinare – proorizo în greacă, ceea ce înseamnă „ales mai dinainte” cum reiese din Efes. 1:5,11, 1 Cor. 2:7. În Rom. 8:29, 30. Pavel spune „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulți frați.Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit „ El arată că salvarea credinciosului își are rădăcinile în eternitatea trecută, înainte se întemeierea lumii, prin lucrarea predestinatoare a lui Dumnezeu.

Cuvântul “predestinat” utilizat în sensul Scripturii provine din cuvântul grec “proorizo,” care are sensul de “determinat mai dinainte,” “ordonat,” “decis dinainte”. Așadar, predestinarea constă în aceea că Dumnezeu anumite lucruri înainte ca ele să se întâmple în realitate. Conform cu Romani 8:29-30, Dumnezeu a prestabilit că anumite persoane vor fi conform cu imaginea Fiului Său, vor fi chemați, îndreptățiți și glorificați. Cu alte cuvinte, Dumnezeu stabilește că anumite persoane vor fi mântuite. Sunt numeroase versetele din Scriptură care se referă la cei ce cred în Hristos ca fiind aleși (Romani 8:33; 9:11; 11:5-7,28; Efeseni 1:5, 11; Coloseni 3:12; 1 Tesaloniceni 1:4; 1 Timotei 5:21; 2 Timotei 2:10; Tit 1:1). Predestinarea este doctrina biblică prin care se spune că Dumnezeu, în suveranitatea Sa, alege anumiți oameni care sunt mântuiți.

Precunoaștere, proginosko, înseamnă a ști, a cunoaște mai dinainte. Precunoaștere presupune nu doar o precunoaștere, ci și o relație activă între cei cunoscuți dinainte și Cel ce cunoaște dinainte.

Dumnezeu cunoaște ceea ce va fi, deoarece El a decretat ceea ce va fi. Dumnezeu alege pentru că El îi cunoaște dinainte pe oameni. Adevărul este, el „cunoaște dinainte”, pentru că El a ales. Astfel, se vede voința suverană lui Dumnezeu. Dumnezeu este și a fost perfect înțelept așa încât nimic din ceea ce a făcut sau face nu poate să ocolească înțelepciunea Sa. El a știut, din eternitate, nu doar ceea ce El a intenționat să facă, ci și ceea ce va înclina și va permite altora să facă. (Fapte 15.18). Prin urmare, Dumnezeu nu cunoaște nimic acum, nici nu va cunoaște ceva ce nu a cunoscut și preștiut din veșnicie, preștiința Lui fiind co-eternă cu El Însuși, fiind extinsă către orice există sau va fi făcut. Toate lucrurile cuprinse în trecut, prezent și viitor sunt descoperite înaintea ochilor Lui.

Alegere, eklegomai, actul de selectare prin care Dumnezeu alege un individ sau un grup dintr-o grupare mai mare pentru un scop sau un destin hotărât de El. Binecuvântarea din Efes.1:4 este realizat de către creștin prin alegerea lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, cee ce subliniază că Dumnzeu a ales credinciosul pentru El. Scriptura arată clar că Dumnezeu știe acele persoane care vor fi mântuite (Romani 8:29;). Efeseni 1:4 ne spune că Dumnezeu ne-a ales “înainte de întemeierea lumii”. Biblia îi descrie în mod repetat pe credincioși ca fiind “aleși” (Romani 8:33; 11:5; Efeseni 1:11; Coloseni 3:12; 1 Tesaloniceni 1:4; Romani 11:7; 2 Timotei 2:10; Tit 1:1;). Faptul că în esență credincioșii sunt predestinați (Romani 8:29-30; Efeseni 1:5, 11) și aleși (Romani 9:11; 11:28; 2 Petru 1:10) pentru mântuire este foarte clar prezentat în Biblie.

Pavel prezintă alegerea divină ca o alegere eternă, suverană și prin har a păcătoșilor pentru a fi mântuiți și glorificați în și prin „Hristos”.

Alegerea este făcută prin har. Alegerea „prin har” (Romani 11:5; cf. 2 Timotei 1:9) este o favoare nemeritată arătată din abundență față de membrii unei rase căzute căreia Dumnezeu nu-i datorează nimic decât mânie (Romani 1:18 ș.urm.). Dumnezeu alege oameni păcătoși ca să-i mântuiască (cf. Romani 4:5; 5:6-8; Efeseni 2:1-9), dar alegerea este o alegere suverană, determinată numai de buna plăcere a lui Dumnezeu (Efeseni 1:5,9) și nu de faptele omului, trecute sau viitoare (Romani 9:11), nici de vreun efort omenesc de a câștiga favoarea lui Dumnezeu (Romani 9:15-18). Dumnezeu, în libertatea Sa suverană, îi tratează pe unii păcătoși așa cum merită, împietrindu-i (Romani 9:18; 11:7-10, cf. 1:28; 1 Tesaloniceni 2:15 ș.urm.) și nimicindu-i (Romani 9:21 ș.urm.); dar El alege pe alții ca să fie niște „vase ale îndurării”, ca să primească „bogățiile slavei Sale” (Romani 9:23).

Alegerea este o alegere eternă. Dumnezeu, spune Pavel, „ne-a ales înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4; 2 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 1:9). Această alegere a fost un act de predestinație (Efeseni 1:5, 11), o parte din planul etern al lui Dumnezeu, o punere în practică cu dragoste a precunoașterii prin care Dumnezeu a hotărât să-i mântuiască pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte (Romani 8:29;)

Alegerea este o alegere a păcătoșilor individuali de a fi mântuiți în și prin „Hristos. Alegerea este „în „Hristos” (vezi Efeseni 1:4), Fiul întrupat, a cărui apariție istorică și mijlocire au fost ele însele incluse în planul etern al lui Dumnezeu (1 Petru 1:20; Faptele Apostolilor 2:23). Alegerea în „Hristos înseamnă, în primul rând, că scopul alegerii este ca aleșii lui Dumnezeu să poarte chipul lui „Hristos și să fie părtași la gloria Lui (Romani 8:29, cf. v. 17; 2 Tesaloniceni 2:14). Ei sunt aleși pentru sfințenie (care înseamnă asemănarea cu „Hristos în toatăpurtarea lor) în viața aceasta (Efeseni 1:4) și glorificarea lor (care înseamnăasemănarea cu „Hristos în toată ființa lor, cf. 2 Corinteni 3:18; Filipeni 3:21) în viața viitoare. Alegerea în „Hristos înseamnă, în al doilea rând, că cei aleși trebuie să fie răscumpărați de „Hristos din vinovăția și murdăria lor, prin moartea Lui ispășitoare și prin darul Duhului Său (Efeseni 5:25-27; 2 Tesaloniceni 2:13; cf. 1 Petru 1:2)

Adopție, huiothesia, „înfiere”(Efes. 1:5) adoptarea își are originea nu în legea romană, unde scopul ei principal era să continue linia genealogică a părintelui adoptiv, ci în obiceiul evreiesc, care conferea celui adoptat beneficiile unui membru al familiei. Conceptul este întâlnit numai în scrierile lui Pavel și este o relație conferită de Dumnezeu printr-un act al harului care răscumpără pe cei ce sunt sub lege (Galateni 4:5). Intenția și rezultatul este o schimbare de statut, planificată din eternitate și mijlocită de Isus „Hristos (Efeseni 1:5), o trecere de la starea de sclav la starea de fiu (Galateni 4:1 ș.urm.). Strigătul „Abba! Tatăl” (Romani 8:15 și Galateni 4:6; în contextul adoptării) se poate să fie strigătul tradițional al unui sclav adoptat. Fiul adoptat de Dumnezeu are toate drepturile membrilor familiei, inclusiv accesul la Tatăl (Romani 8:15) și dreptul de a fi părtaș împreună cu „Hristos la moștenirea divină (Romani 8:17). Prezența Duhului lui Dumnezeu este atât un instrument (Romani 8:14) cât și o consecință (Galateni 4:6) a acestei filiații. Oricât de complet ar fi statutul acestei adoptări, realizarea finală va avea loc o dată cu izbăvirea creației din robie (Romani 8:21 ș.urm.). Este rezultatul predestinării.

Chemare, kletos, chemarea divină adresată fiecărui om, (Rom. 1:1,7, 8:28) chemare care este un eveniment istoric concret, adică, un eveniment care include circumstanțele exterioare în care a avut loc., chemarea făcută de Dumnezeu este acum „în „Hristos Isus” (Filipeni 3:14). Pavel se ocupă cu alegerea personală pentru mântuire și face distincție între alegere și chemare, vordind despre chemarea făcută de Dumnezeu (prin care el înțelege o chemare la credință care efectiv evocă un răspuns) ca despre un stadiu în împlinirea în timp a planului etern de dragoste (Romani 8:30; 9:23 ș.urm.; 2 Tesaloniceni 2:13 ș.urm.; 2 Timotei 1:9). Epistolele, în special cele ale lui Pavel, arată clar sensul teologic al chemării lui „Hristos. Aceasta vine de la Dumnezeu, prin Evanghelia mântuirii prin sfințire și credință (2 Tesaloniceni 2:14), pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 2:12), pentru a avea părțășie (1 Corinteni 1:9) și pentru a sluji (Galateni 1:15). Pavel pune semnul de egalitate între chemare și acceptare (Romani 8:28 ș.urm.) pentru a pune accent pe scopul neschimbător al lui Dumnezeu (Romani 9:11), cu alte cuvinte, Pavel consideră că această chemare este eficace.

Scop, protithemi, a pune înainte, a duce la îndeplinire și sugerează scopul lui Dumnezeu în Sine de a uni toate lucrurile în Hristos (Efes. 1:9-10)

Voie, boule, se referă la sfatul suveran al lui Dumnezeu cu care El acționează. Efes 1:11 este un rezumat general. Nu numai că Dumnezeu acționează suveran în ceea ce privește asigurarea mântuirii credincioșilor, dar Dumnezeu face toate lucrurile, toate lucrurile se întâmplă în acord cu voia Sa suverană.

Se poate observa o concluzie importantă privind învățăturile lui Pavel despre suveraitatea lui Dumnezeu: (1) sursa fundamentală a predestinării este suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, (2) scopul predestinării este salvarea, (3) predestinarea nu ține de responsabilitate umană.

Omul este în cea mai mare parte conștient de el însuși, dar nu neapărat complet conștient. Noi nu sunt conștienți de multe lucruri în viața noastră. Omul poate avea trăsături de personalitate care nu s-au manifestat încă. Dumnezeu însă este conștient de El Însuși pe deplin. În Exod 3:14 scrie: „Dumnezeu a zis lui Moise: ‘Eu sunt Cel ce sunt.’ Și a adăugat: ’Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel ce Se numește ‹Eu sunt›, m-a trimis la voi.»’”. Dumnezeu este Cel ce este, și El știe ce este El.

Nu este nimic despre Dumnezeu, pe care El să nu cunoască. 1 Corinteni 2:10-11 afirmă „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot așa, nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu.”

Dumnezeu are emoții: Dumnezeu este capabil de multe emotii: milă (Psalmul 103:13), furie (Roman 1:18,), compasiune (Psalm 145:8,), ură (Psalm 5:5), gelozie (Deuteronom 5:9), îndurare (Jud. 10:16,), bucurie (Isaia 62:5,),

Concluzionând, Dumnezeu nu are un trup material, dar posedă în mod perfect toate caracteristice esențiale ale unei persoane: gândește (Is.55:8), hotărăște (Gen.2:18), simte (Gen.6:6), comunică (Ps.25:14) etc. Dumnezeu posedă trăsături personale: conștiință de Sine (eul unic – Exod.3:14), determinare de Sine (capacitatea de a alege și desfășura acțiuni în mod responsabil – Efes.1:11), precum și simț moral (capacitatea de a deosebi între bine și rău – Rom.2:5-6).

Dumnezeirea constă în trei Persoane, care au fiecare, în mod distinct, esența persoanei Sale, dar posedă în comun natura divină unică și indivizibilă. Esența persoanei asigură distincția dintre cele trei Persoane divine, iar natura divină asigură unitatea Dumnezeirii.

Doctrina trinității. Unitatea lui Dumnezeu

Unitatea lui Dumnezeu poate fi definită după cum urmează: Dumnezeu nu este divizat în părți, totuși atributele lui Dumnezeu sunt evidențiate în momente diferite. Acese atribute ale lui Dumnezeu au fost, de asemenea, numite simplitatea lui Dumnezeu. În acest context, simplu este folosit cu sensul de „necompus” sau „nealcătuit din mai multe părți”

Când Scriptura vorbește despre atributele lui Dumnezeu nu selectează un singur atribut al lui Dumnezeu făcându-l mai important decât toate celelalte. Fiecare atribut Îl definește în totalitate ființa lui Dumnezeu și întregul Său caracter. De exemplu, modul în care s-a revelat Dumnezeu lui Moise este semnificativ:

Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam!” (Exod 34:6-7).

Nu se poate spune că aceste atribute sunt caracteristice doar unei părți al lui Dumnezeu, ci sunt caracteristice lui Dumnezeu Însuși și, prin urmare, caracteristice în totalitate lui Dumnezeu.

Pardington afirmă „Nu este decât un singur Dumnezeu. Trinitatea trebuie să fie în armonie cu unicitatea esenței divine „

Thiessen scrie, „Prin unitatea lui Dumnezeu înțelegem că există un singur Dumnezeu și că natura divină este nedivizată și indivizibilă.

Unitatea lui Dumnezeu este calitatea de a fi Unul singur. Ea trebuie înțeleasă în cele două aspecte ale ei: ca număr (singularitatea Sa) și ca părți componente (simplitatea Sa).

Singularitatea lui Dumnezeu se referă la: atât la unitatea numerică: Dumnezeu este unul singur ca număr, având o singură natură divină, nedivizată și indivizibilă, cele trei Persoane ale Dumnezeirii sunt un singur Dumnezeu, nu trei Dumnezei (Deut. 6.1; 1Tim.2.5), cât și la Unicitatea Sa: Dumnezeu nu este doar un singur Dumnezeu, ci El este singurul Dumnezeu (Deut.6.4; 1 Tim.2.5). Pluralitatea de zei păgâni este o contradicție logică; nu poate exista decât o singură Ființă infinită și perfectă – un Dumnezeu unic.

Simplitatea lui Dumnezeu se referă la unitatea interioară a Ființei Divine, la starea de a nu fi divizat în părți. Natura spirituală este simplă, adică nu are părți componente. „Esența divină este indivizibilă. Dumnezeu nu este compus din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,fiecare având câte un fragment din esența divină. Infinitatea este indivizibilă, și Persoanele Trinității posedă fiecare toată esența divină”, după cum consemnează Cairns.

Unitatea esenței lui Dumnezeu înseamnă că există un singur Dumnezeu (Deut.6.4; 1 Cor.8.4; Gal.3.20; 1 Tim.2.5), iar Triunitatea Persoanei lui Dumnezeu afirmă că Dumnezeirea cuprinde trei Persoane (Is.48.16; 61.1; Mat.28.19; 2 Cor.13.14) scotând în relief distinctivitatea fiecăreia dintre cele trei Persoane. Adică Tatăl este distinct de Fiul și de Duhul, Fiul este distinct de Tatăl și de Duhul, Duhul este distinct de Tatăl și de Fiul (Mat. 3.16-17; Ioan 14.16-17). La fel și divinitatea fiecăreia dintre cele trei Persoane: Tatăl este Dumnezeu (Ioan 6.27; Rom.1.7; 1 Pet.1.2); Fiul este Dumnezeu (Ioan 1.1,14; Rom.9.5; Evr.1.8; I Ioan 5.20) și Duhul Sfânt este Dumnezeu (1 Cor.3.16; Fapte 5.3-4).

De asemenea Tatăl, Fiul și Duhul sunt eterni, fiecare, dintotdeauna, în egală măsură. Nici unul dintre Ei nu a venit în ființă într-un moment oarecare din timp (Gen.1.1-2; Ioan 1.1) iar funcția uneia dintre Persoanele Trinității poate fi subordonată Celorlalte două sau uneia dintre Persoanele Divine, fără ca Persoana care se subordonează să fie inferioară în ce privește gloria, puterea sau esența Sa. Subordonarea este voluntară, nu necesară.

Cuvântul Trinitate nu se găsește Biblie și, deși a fost folosit de Tertullian în ultimul deceniu al sec. al II-lea d.H., el nu și-a găsit locul în teologia bisericii până în sec. al IV-lea d.H.. Totuși, el reprezintă o doctrină distinctivă și atotcuprinzătoare a credinței creștine. Termenul face trei afirmații: că există un singur Dumnezeu, că Tatăl, Fiul și Duhul sunt fiecare Dumnezeu, și că Tatăl, Fiul și Duhul sunt fiecare câte o Persoană distinctă.

Deși nu este o doctrină biblică în sensul existenței unei formulări a sa în Biblie, se poate observa că stă la baza revelației lui Dumnezeu, în mod implicit în Vechiul Testament și explicit în Noul Testament.

Chiar de pe primele pagini ale Vechiul Testament se artă că existența și persistența tuturor lucrurilor trebuie atribuită unei surse întreite. Există pasaje în care Dumnezeu, Cuvântul Său și Duhul Său sunt prezentați împreună, cum este de exemplu narațiunea creației în care vedem cum Elohim crează prin Cuvântul Său și prin Duhul Său (Geneza 1:2-3). Se crede că Geneza 1:26 indică în aceeași direcție, când afirmația că Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” este urmată de afirmația împlinirii: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”, un caz clar în care pluralul și singularul sunt interschimbate, sugerând pluralitatea în unitate. Există multe alte pasaje în care Dumnezeu și Cuvântul Său și Duhul Său sunt aduși împreună ca și „cauze comune ale unor efecte”. În Isaia 63:8-10 avem trei vorbitori, Dumnezeul legământului cu Israel (v. 8), îngerul prezenței Lui (v. 9) și Duhul ”întristat” de rebeliunea lor (v. 10). Atât activitatea creatoare a Lui cât și guvernarea Sa sunt asociate, mai târziu, cu Cuvântul lui Dumnezeu personificat ca și „Înțelepciunea” (Proverbe 8:22; Iov 28:23-27), precum și cu Duhul, Împărțitorul tuturor binecuvântărilor și sursa puterii fizice, a curajului, culturii și stăpânirii (Exod 31:3; Numeri 11:25; Judecători 3:10).

De un mare interes sunt și pasajele în care avem de a face cu aparițiile așa numitului Înger al Domnului care primește și acceptă onoare divină (Geneza 16:13; 22:11-16). Cuvântul tradus „înger” (ebr., מַלְאָךְ ) Înseamnă pur și simplu „mesager.” Dacă acest înger al Domnului este un „mesager” al Domnului, atunci el este distinct de Domnul Însuși. Cu toate acestea, la unele pasaje îngerul Domnului se numește „Dumnezeu” sau „Domnul” (vezi Geneza 16:13; Ex 3:2-6; 23:20-22 Num 22:35, 38, Jud 2:1-2; 6: 11, 14). În alte pasaje îngerul Domnului nu numai că poartă numele divin, ci are demnitate și putere divină, împarte izbăvire divină și acceptă omagiul și adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu. Pe scurt, divinitatea îi este atribuită lui Mesia, chiar și atunci când este privit ca o persoană distinctă față de Dumnezeu (Isaia 7:14; 9:6).

Nu trebuie trecute cu vederea nici referirile la Duhul Sfânt din Vechiul Testament. În chiar cea dintâi carte a Scripturii, Geneza, acolo unde se spune că pământul era încă pustiu și gol, „Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor.” (Gen. 1:2) Iov comentează: „Suflarea Lui (Duhul) înseninează cerul” (Iov 26:13) (în original: „Prin suflarea Lui au fost limpezite cerurile” – N. T) Inainte de potop, Domnul a decretat ca: „Duhul Meu nu va rămânea (sau “nu se va lupta”) pururea în om.” (Gen. 6:3) Tot Duhul lui Dumnezeu a fost cel care i-a împuternicit pe anumiți oameni din Vechiul Testament ca să poată să facă lucrări deosebite, (Ex.31:1-5) sau să elibereze, ca pe Samson, (Jud. 3:10; 6:34; 9:29; 13:25; 14:6, 19; etc) dar mai ales ca să transmită oamenilor mesajele revelației profetice. (Ezec. 2:2; 3:12; 3:24; 11:1, 5; etc)

Duhul lui Dumnezeu ocupă de asemenea un loc proeminent în legătură cu revelația și răscumpărarea și I se atribuie funcția de pregătire a lui Mesia pentru lucrarea Sa (Isaia 11:2; 42:1; 61:1); El mai pregătește totodată poporul lui Dumnezeu pentru a răspunde cu credință și ascultare (Ioel 2:28; Isaia 32:15; Ezechiel 36:26-27). Astfel Dumnezeul care S-a revelat pe Sine în mod obiectiv prin Îngerul-Mesager, S-a revelat în mod subiectiv în El Duhul.

Epocile speciale ale revelației trinitariene au fost următoarele:

Vestirea. Acțiunea Trinității în întrupare a fost dezvăluită Mariei în vestirea îngereascăpotrivit căreia Duhul Sfânt avea să se coboare asupra ei, puterea Celui Preaînalt o va umbri și fiul născut de ea va fi numit Fiul lui Dumnezeu (Luca 1:35). Astfel, Tatăl și Duhul au fost prezentați în întruparea Fiului.

Botezul lui Cristos. La botezul lui Cristos în Iordan cele trei Persoane ale Dumnezeirii pot fi distinse: Fiul este botezat, Tatăl vorbește din cer în semn de recunoaștere a Fiului Său, iar Duhul se coboară sub forma unui porumbel, ca simbol obiectiv.

Învățătura lui Isus. Învățătura lui Isus este în întregime trinitariană. El a vorbit despre Tatăl care L-a trimis, a vorbit despre Sine, ca unul care Îl revelează pe Tatăl, și Duhul, Cel prin care lucrează El și Tatăl. Relațiile dintre Tatăl, Fiul și Duhul sunt accentuate pretutindeni (Ioan 14:7; 9-10).

Însărcinarea dată de Domnul înviat. În însărcinarea dată de Cristos înainte de înălțarea Sa, El i-a instruit pe ucenicii Săi să meargă în toată lumea cu mesajul Său, s-a referit în mod specific la botezul în „Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”.

Noul Testament conține numeroase referiri la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Iată de exemplu care au fost ultimele cuvinte rostite în Evanghelie de Domnul Isus:
“Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului.” ( Mat.28:18-20)

Informațiile despre Sfânta Trinitate pe care le lasă Pavel în scrierile lui sunt convingătoare, limpezi si foarte frecvente. De exemplu, în 1 Tesaloniceni, Pavel Îi mulțumește lui Dumnezeu ca Evanghelia le-a fost vestită nu numai prin cuvinte, ci și prin puterea Duhului Sfânt. (1 Tes. 1:2-5) In 2 Tesaloniceni el mulțumește iarăși lui Dumnezeu pentru că i-a ales “în sfințirea Duhului” ca să capete “slava Domnului nostru Isus Hristos.” (2 Tes. 2:13, 14) 

În 1 Corinteni sunt menționate darurile Duhului, diversitatea de slujiri pentru același Domn și inspirația aceluiași Dumnezeu pentru lucrare (1 Corinteni 12:4-6).

Apostolul Petru atribuie mântuirea aceleiași surse triunice: „După știința mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Cristos” (1 Petru 1:2). Binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți” (2 Corinteni 13:14), nu numai că rezumă învățătura apostolică, ci interpretează semnificația mai profundă a Trinității în experiența creștină, harul mântuitor al Fiului dând acces la dragostea Tatălui și la părtășia Duhului

In capitolul 2 al epistolei către Efeseni, Pavel scrie despre Domnul Isus Hristos astfel: „Căci prin El și unii si alții avem intrare slobodă la Tatăl, într-un Duh,” (Efes. 2:18) iar în capitolul trei amintește despre isprăvnicia care i-a fost încredințată lui de Tatăl, în vestirea tainei lui Hristos, prin puterea Duhului. (Efes. 3:2-5)

Nu există nici măcar un singur pasaj sau o aluzie cât de neînsemnată că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi ar fi deosebite una de alta în ceea ce privește atributele dumnezeirii lor. Fiul nu este în nici un fel mai puțin divin decât Tatăl, și nici Duhul nu este lipsit de vreunul dintre atributele pe care le au Tatăl și Fiul. Teologii au încercat să exprime acest lucru spunând că “ontologic” cele trei persoane ale trinității sunt egale. Aceasta nu înseamnă că nu există rapoarte temporare sau eterne de subordonare pozițională între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Dimpotrivă, se pare că Tatăl ocupă poziția supremă, că Fiul a venit în lumea noastră printr-o hotărâre a Tatălui și că Duhul Sfânt a fost trimis la noi de Fiul pentru a ne convinge de păcat, neprihănire și judecata și pentru a ne conduce la pocăință. 

„Căci este un singur Dumnezeu, și este un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Tim. 2:5) Și este misiunea Duhului Sfânt să-i aducă pe oameni înapoi la Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos.

Atributele lui Dumnezeu

Meditând la cuvintele și faptele lui Dumnezeu, se vede necesitatea au obligația unei atribuiri uniforme la cauzele permanente și uniforme și efecte permanente. Se susține că actele și cuvintele sfinte, trebuie să aibe sursa dintr-un principiu de sfințenie; actele și cuvintele veridice, dintr-o înclinație stabilit de adevăr, actele de binefacere și cuvintele de mângâiere, dintr-o dispoziție binevoitoare.

Mai mult decât atât, aceste surse permanente și uniforme de exprimare și acțiune la care s-au aplicat principii, termeni, înclinație, dispoziție, deoarece acestea există armonios în aceeași persoană, este de la sine înțeles că își găsesc unitatea lor, într-o substanță spirituală reală la care aceate caracteristici sunt inseparabile și manifestări parțiale.

Astfel, omul este condus în mod firesc de la lucrările la atributele, și de la atribute la esența, lui Dumnezeu.

Dumnezeu este mai mult decât suma atributelor Sale. Chiar dacă s-ar deține o listă completă a atributelor Sale, tot nu ar putea pricepe omul sensul lor deplin, adică perfecțiunea lor. Atributele Sale mai sunt numite și „perfecțiuni”, tocmai pentru că toate calitățile Lui sunt perfecte. Atributele divine se referă în mod egal la Tatăl, la Fiul și la Duhul Sfânt.

Originea divino-umană a atributelor lui Dumnezeu

Înainte de a merge mai departe, s-ar părea că este necesar să se definească cuvântul atribut așa cum este el folosit în lucrarea de față. Nu este folosit în sens filosofic și nici nu este limitat la sensul său teologic cel mai restrâns. Prin el se înțelege pur și simplu tot ceea ce Îi este atribuit în mod corect lui Dumnezeu. In accepțiunea lucrării, un atribut al lui Dumnezeu reprezintă tot ceea ce a descoperit Dumnezeu omului, într-un fel sau altul, ca fiind adevărat cu privire la Sine.

„Atributele lui Dumnezeu sunt acele calități esențiale care țin de natura Sa și care revelează în exterior această substanță” .

Potrivit naturii Sale divine, Dumnezeu nu poate fi definit; dar atributele Sale dezvăluie omului cum este Dumnezeu și îi explică de ce acționează într-un fel sau altul.

„Atributele trebuie concepute ca obiective reale, nu doar ca o modalitate subiectivă a omului de a-L concepe pe Dumnezeu, și ca descrieri ale modurilor particulare în care esența divină există și operează, nu ca desemnări ale unor părți distincte ale lui Dumnezeu.”

Atributele Sale diverse „nu sunt părți componente ale lui Dumnezeu. Fiecare dintre ele descrie întreaga Sa Ființă. Iubirea, de exemplu, nu este o parte a naturii lui Dumnezeu; în întreaga Lui natură Dumnezeu este dragoste”.

Dacă un atribut este ceva adevărat referitor la Dumnezeu, este în același timp și ceva ce omul poate concepe ca fiind adevărat despre El. Dumnezeu fiind infinit, posedă neapărat atribute despre care omul nu poate ști nimic. Așa cum îl poate pricepe, un atribut este un concept, un răspuns la o întrebare, o replică dată de Dumnezeu interogatoriului la care-L supune omul cu privire la Persoana Sa.

Atributele divine reprezintă ceea ce știm ca fiind adevărat despre Dumnezeu. Ele nu sunt calități pe care Dumnezeu le posedă, ci constituie ceea ce Dumnezeu este, așa cum Se revelează El creaturilor Sale.

Dumnezeu este mai mult decât suma atributelor Sale. Chiar dacă s-ar deține o listă completă a atributelor Sale, tot nu ar putea pricepe omul sensul lor deplin, adică perfecțiunea lor. Atributele Sale mai sunt numite și „perfecțiuni”, tocmai pentru că toate calitățile Lui sunt perfecte. Atributele divine se referă în mod egal la Tatăl, la Fiul și la Duhul Sfânt.

„Natura divină este acea substanță sau esență care, cu puterile și calitățile ei, face ca Persoanele Dumnezeirii să fie Dumnezeu. Posesiunea naturii divine Îl deosebește pe Dumnezeu de alte persoane, cum ar fi îngerii și oamenii”.

Natura divină este realitatea însăși, care susține orice manifestare exterioară. Este substanța în care calitățile și atributele Sale există; dacă nu ar exista substanța, nu ar putea exista nici atributele. De reținut că acestea două – substanța (natura) și atributele – sunt inseparabile, dar distincte.

Natura divină este unică, indivizibilă, aceeași în fiecare dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Dintre calitățile naturii divine, enumerăm: spiritualiutatea, auto-existența, imensitatea și eternitatea.

Clasificarea atributelor lui Dumnezeu

Biblia nu demonstrează, ci doar proclamă existența lui Dumnezeu (Gen.1.1). Realitatea existenței lui Dumnezeu trebuie admis, deoarece (1) este un adevăr fundamental, (2) este esența credinței, adică asigură înțelegerea Scripturilor și stabilirea unei relații personale cu Dumnezeu cum arată și Pavel în Evr. 11:6, (3) este descoperit omului (sesizează conștiința și poate deveni acuzator în ziua judecății Rom. 1:19-20).

Toți oamenii posedă un profund sentiment lăuntric că Dumnezeu există, că ei sunt său creaturile Lui, și că El este Creatorul lor. Pavel spune că, chiar și cei necredincioși dintre neamuri „ au cunoscut pe Dumnezeu”, dar nu L-au onorat sau nu I-au mulțumit ca Dumnezeu (Romani 1:21).   El spune că necredincioși au „ schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu” (Romani 1:25), ceea ce înseamnă că au respins în mod activ sau voit unele adevărul despre existența lui Dumnezeu și caracterul Lui pe care le cunoșteau. Pavel spune că „ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei” și adaugă că acest lucru „le-a fost arătat de Dumnezeu „ (Romani 1:19).

Dumnezeu S-a revelat prin Cuvântul scris: Biblia în ansamblul ei este revelația lui Dumnezeu pentru om, pentru ca omul să-L poată cunoaște pe Dumnezeu și să cunoască despre Dumnezeu. Acesta este dat ca să poată cunoască voia lui Dumnezeu pentru fiecare zi al vieții lui după cum afirmă pavel în 1 Timotei 3:16; Romani 15:4

Dumnezeu S- a revelat prin Isus Hristos, expresia în formă fizică și manifestarea directă a lui Dumnezeu. (Ioan 1:1-5; Evrei 1:2)

Dumnezeu S-a revelat prin prooroci: Ei au avertizat și au dat, de asemenea, informații despre udecata, despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, despre dreptatea lui Dumnezeu, despre dragostea Sa pentru Numele Lui și pentru poporul Său și multe alte elemente cu privire la Dumnezeu în mod progresiv așa cum arată Pavel în Evrei 1:1,2, și „după Evanghelia mea și propovăduirea lui Isus Cristos – potrivit cu descoperirea tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri,  dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor și, prin porunca Dumnezeului celui Veșnic, a fost adusă la cunoștința tuturor neamurilor, ca să asculte de credință”

Când se vorbește despre caracterul lui Dumnezeu, se observă că nu se poate spune tot odată despre ceea ce Biblia învață despre caracterul lui Dumnezeu. Este nevoie de o modalitate de a clasifica atributele lui Dumnezeu.

Există mai multe criterii de clasificare a atributelor lui Dumnezeu. Fiecare criteriu le împarte în două categorii, ca de exemplu: (1) non-morale (naturale) și morale cu precizarea că „toate calitățile așa-zis non-morale, sunt calitățile Celei mai morale Ființe din Univers, în timp ce toate calitățile morale izvorăsc din însăși natura lui Dumnezeu”.; sau (2) absolute și relative; sau (3) non-comunicabile și comunicabile, dar toate clasificările se bazează pe distincții artificiale. În această lucrare se va recurge la cea de a treia clasificare sugerată: atribute necomunicabile, acele atribute pe care Dumnezeu nu le împărtășește sau nu le comunică omului și atribute comunicabile, acele atribute pe care Dumnezeu le împărtășește sau le comunică omului.

Capitolul 3. Atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu în scrierile pauline

În încercarea de a-L înțelege mai bine pe Dumnezeu, după cum am mai amintit mai înainte, au fost inventate diverse sisteme de clasificare a atributelor Lui. Un sistem care se găsește mai ales în scrierile teologilor reformați vorbește despre atribute comunicabile și necomunicabile.

Atributele comunicabile sunt acele calități ale lui Dumnezeu care pot fi regăsite în oarecare parte în creaturile Lui omenești. Atributele necomunicabile, pe de altă parte, sunt acele calități unice care nu pot fi regăsite la ființele omenești.

Spiritualitatea lui Dumnezeu

Unul dintre primele lucruri care trebuiesc accentuate când se cercetează Persoana lui Dumnezeu este spiritualitatea. Dumnezeu este Duh, sau Spirit. Acesta este mesajul purtat spre oameni de întreaga Scriptura si confirmat de Domnul Isus Hristos Însuși. Substanța spirituală este imaterială și necorporală: „un duh n-are nici carne, nici oase” (Lc.24.39). De aceea Dumnezeu nu poate fi văzut (Ioan 1.18), și nici nu permite să I se facă imagini sau chipuri ale înfățișării Sale (Deut.4.14-20).

Pardington scrie „Nu există nici o dovadă că duhul umple orice parte din spațiu, sau că Duhul Infinit depinde de spațiu. ”

Bancroft menționează că „Dumnezeu nu este numai Duh, dar El este Duhul pur, perfect. El este nu numai imaterial, dar El are nu necesită nici o legătură cu materia. „

Spiritualitatea este însușirea lui Dumnezeu de a fi Duh, Spirit, deci nematerial, substanțial, simplu, nevăzut, perfect, rațional, liber, în analogie cu sufletul omenesc, negându-i-se toate mărginirile acestuia și cu atât mai mult tăgăduindu-i-se toate mărginirile lumii, cum s-a arătat în cunoașterea apofatică. El nu este alcătuit din materie si nu posedă o natură fizică. Lucrul acesta este afirmat cît se poate de clar de Însuși Domnul Isus in Ioan 4:24: ,, Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr.”

Una dintre consecințele spiritualității lui Dumnezeu este ca El nu este limitat de nici un fel de structură materială. El nu are trup, este invizibil. (1 Tim. 1:17;6:15-16). El nu este limitat la o anumită localizare geografică și spațială. Acest fapt este subînțeles în afirmația lui Domnul Isus: ,, vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim.” (Ioan 4:21).

Se poate lua în considerație și afirmația lui Pavel din Fapte 17:24 ,, Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini.” Mai mult decât atât, Dumnezeu nu este destructibil, cum este materia.

Dumnezeu nu este o parte a materiei. El nu este dependent de materie, ci locuiește în afara ei. Dumnezeu este creatorul materiei.

Biblia vorbește despre mâinile, picioarele, fața, ochii, nasul sau gura lui Dumnezeu. Aceste antropomorfisme nu pot fi atribuite naturii Sale divine; ele țin de vorbirea figurativă și nu trebuie nicidecum înțelese în sens literal. „Dumnezeu trebuie neapărat să vorbească despre Sine ca și când ar fi om, căci numai astfel putem noi înțelege ceva cu privire la El”., afirmă teologul Thomas W.H. Griffith.

Doar a doua Persoană din Dumnezeire, Domnul Isus, ca purtător de natură dublă – divină și umană – posedă forme caracteristice naturii umane.

Spiritualitatea este mai ușor de afirmat, întrucât constituie nota specifică a obiectului credinței, însă de pătruns și de experimentat, de trăit, este foarte greu, cu toate că Dumnezeu „ măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, … «Suntem din neamul Lui…»„ (Fapte 17:27-28); „pentru că de la El și prin El și în El sunt toate” (Romani 11:36). În credință, Dumnezeu ca ființă spirituală personală este o evidență (Evrei 11:1), evidență în care se afirmă cu nebiruită putere unicitatea spirituală a lui Dumnezeu, adevăr care stă la temelia învățăturii și vieții creștine, în doctrină, cult și morală. „Căci Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.” (2 Cor 3:17).

Dumnezeu nu are forme vizibile. Pavel în 1 Tim 6:16 arată că Tatăl nu a fost văzut si el învață că omul nu poate vedea pe Dumnezeu în forma sa originală. El trebuie să se manta în alte forme pentru noi să vedem și să reziste slava Lui. „singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea și care are cinstea și puterea veșnică!”

Duhul este contactul omului cu Dumnezeu. Astfel poate omul mental și emoțional să-L experimenteze pe Dumnezeu. Pavel în Romani 15:30 srie „ Vă îndemn, dar, fraților, pentru Domnul nostru Isus Cristos și pentru dragostea Duhului, să vă luptați împreună cu mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine,”

Dragostea Duhului, stăruința în rugăciune unii pentru alții – toate fac parte din a-L experimenta pe Dumnezeu, chiar dacă omul nu-L vede. Romani 8:26-27 spune că Duhul Sfânt mijlocește atunci când omul nu știe cum să se roage. Astfel omul poate experimenta într-adevăr pe Dumnezeu.

Auto-existența lui Dumnezeu

Dumnezeu există în și prin Sine Însuși; existența Lui nu depinde de nimic din afara Lui Însuși. El este Cauza Primară, și El Însuși nu este cauzat.

Auto-existența lui Dumnezeu este exprimată concis în declarația „Eu sunt Cel ce sunt”(Ex.3.14), precum și în Numele Său, Iahve (Iehova). De asemenea, expresia „Eu sunt” rostită de Domnul Isus exprimă auto-existența Fiului, ca Persoană din Sfânta Treime.

Auto-existența lui Dumnezeu ține de natura Sa, și nu de voința Sa. Aceasta înseamnă că „El există din necesitatea naturii Lui de Ființă necauzată. Nu este corect să spunem că Dumnezeu Își este propria cauză, pentru că atunci El ar avea și puterea de a Se anihila pe Sine”.

Deoarece omul este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, toate problemele omului și răspunsurile la ele sunt teologice. O oarecare cunoaștere a Dumnezeului care lucrează în Univers este indispensabilă pentru a forma o filosofie de viață sănătoasă și o concepție temeinică despre lume.

Din rațiuni cunoscute numai de El însuși, Dumnezeu 1-a cinstit pe om mai mult decât pe oricare altă ființă, creându-1 după chipul și asemănarea Sa. Acest chip divin în om este un fapt teologic temeinic, propovăduit cu claritate în întreaga Sfântă Scriptură și recunoscut de Biserică drept un adevăr necesar bunei înțelegeri a credinței creștine.

Omul este o ființă creată, un „eu” derivat și contingent care în sine nu posedă nimic și este dependent în fiecare clipă a existenței sale de Cel care 1-a creat după asemănarea Sa. Realitatea existenței lui Dumnezeu este necesară pentru realitatea existenței omului. „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu… Toate lucrurile au fost făcute prin El: și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” (Ioan 1:1-3).

Așa explică Ioan lucrul acesta și apostolul Pavel este de acord cu el:

Pentrucă prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ. cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El. (Col. 1:16-17.)

Concluzionând toate cele expuse, se poate afirma că aseitatea, existența de Sine (lat. a se = de la sine; ens a se = existența de la sine) sau independența absolută a lui Dumnezeu, înseamnă, negativ, că El nu este condiționat de nimeni și de nimic exterior Lui și, pozitiv, că are în Sine Însuși totul pentru a exista, cu tot ce se implică absolutul Lui. Aceasta se afirmă spunând că Dumnezeu este ființa absolut perfectă, neputând fi condiționat în nici o privință. El este plinătatea, perfecțiunea existenței și vieții; El condiționează totul și toate, având totul în Sine dimpreună cu principiul sau cauza propriei Sale Ființe, fără început și fără sfârșit. În concepte omenești, nu deplin corespunzătoare pentru a exprima absolutul ființial, zicem că Dumnezeu nu poate să nu existe, să nu fie, și că este în mod necesar, că este existența absolută.

Existența de Sine sau independența Lui absolută că ființă înseamnă că Dumnezeu nu este determinat de nimic exterior în gândire (Rom. 11:33-36.), voință (Rom. 9:19-21; Efes. 1:5; Apoc. 4:11.), putere și, înțelepciune (Psalm. 33:11.), etc. În acest context, trebuie spus că ceea ce-L pune în mișcare pe Dumnezeu, inundând deopotrivă toate celelalte atribute ale Sale, este dragostea

Revelația afirmă cu toată claritatea aseitatea lui Dumnezeu. Însuși Dumnezeu Își descoperă numele, nume ce cuprinde plinătatea existenței și vieții, independența absolută, deținătorul și izvorul tuturor perfecțiunilor: „Eu sunt Cel ce sunt… Cel ce este (Iahve)… Acesta este numele Meu pe veci” (Isaia 3:14-15); „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic.” „…Cel Dintâi și Cel de pe Urmă”. (Apoc. 1:8; 22:13); lui Dumnezeu „Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile”(Romani 11:35-36).

Eternitatea lui Dumnezeu

Eternitatea lui Dumnezeu înseamnă existență fără început și fără sfârșit, adică existență infinită în raport cu timpul. În adevăratul sens, eternitatea aparține numai lui Dumnezeu: El este „singurul care are nemurirea” (1 Tim.6.16). „El, care există datorită naturii Sale mai degrabă decât datorită voinței Sale, trebuie să fi existat dintotdeauna și trebuie să continue să existe pentru totdeauna”.

Dumnezeu este cauza timpului și nu poate fi afectat de timp. „Nu trebuie să presupunem însă că timpul nu este o realitate obiectivă pentru Dumnezeu, ci mai degrabă că El vede trecutul și viitorul la fel de limpede ca și prezentul”

Eternitatea, este atributul prin care se afirmă independența absolută a lui Dumnezeu față de orice limită ori succesiune temporală, se remarcă umplerea timpului de către Dumnezeu, El fiind prezent în fiecare moment al timpului, fără întrerupere sau succesiune. Dumnezeu nu este supus timpului, dar timpul este supus lui Dumnezeu ca orice creatură, cum este și el. Existențele create se găsesc, după voia Creatorului, încadrate în timp, cu început, cu schimbări și cu sfârșit; Dumnezeu însă este supratemporal, deasupra oricărei împărțiri temporale. Existența eternă adevărată se găsește doar în Dumnezeu Însuși. El singur are atributul etern al existenței din eternitate în eternitate.

Toate celelalte pot fi privite ca veșnice, mai degrabă decât eterne, toate celelalte lucruri au un început din veșnicia trecută. Teologul liberal Schleiermacher sugerează că eliminarea tuturor limitelor de timp de la Dumnezeu înseamnă eliminarea timpului în sine. Timpul este un mediu pe care Domnul a creat pentru om.

Dumnezeu dispune de orice moment al existenței sale. Omul are existența într-o ordine secvențială și obține bucată cu bucată, prin experiența lui de viață în timp.

Atributul de auto-existență sugerează și presupune eternitatea al lui Dumnezeu.

El întotdeauna a fost, există în trecut, prezent și viitor în același timp, datorită cunoștințelor Sale asupra evenimentelor trecute, prezente și viitoare El este, de fapt într-un prezent continuu sau existența „Acum”. El cunoaște toate evenimentele; el poate combina unele evenimente trecute și viitoare astfel ca evenimentele să se întâmple în prezent.

Bancroft spune că „Biblia afirmă faptul că Dumnezeu este etern, existența Sa nu a avut nici început și nu va avea nici sfârșit, întotdeauna a fost, întotdeauna este, și întotdeauna va fi. „

Buswell se pune în acest fel, „Scriitorii Bibliei învață în mod explicit și presupun în mod continuu, că ființa lui Dumnezeu este eternă, atât în ceea ce privește trecutul cât și viitorul. Dumnezeu a existat dintotdeauna si va exista întotdeauna, El nu a început să fie. El nu va înceta să mai fie. „

Ryrie îl citează Berkhof care ar fi spus, „că perfecțiunea lui Dumnezeu, prin care El este ridicat mai presus de toate limitele temporale și toate succesiunile de momente, are toată existența Sa într-un prezent indivizibil”

Pardington afirmă că „Eternitate înseamnă existența fără început și fără sfârșit:”

Astfel Pavel afirmă că „Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și singurului Dumnezeu” (1 Tim. 1:17) “ singurul care are nemurirea, …. și care are cinstea și puterea veșnică!”, „În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii” (Rom 1:20).

Omniprezența lui Dumnezeu

Omniprezența este calitatea de a fi prezent pretutindeni în același timp. Această calitate Îi permite lui Dumnezeu să fie prezent simultan, cu întreaga Sa esență, în orice punct al Universului. Deși Își are locuința în cer (Mat.6.9), Pavel arată că Dumnezeu este prezent pretutindeni și, prin prezența și puterea Sa, menține existența tuturor lucrurilor (Evr.1.3; Col. 1.16-17).

Omniprezența lui Dumnezeu trebuie înțeleasă ca un act al voinței Sale libere, și nu ca un rezultat al extinderii, multiplicării sau diviziunii naturii divine. Creatorul umple întregul Univers cu prezența Sa, fără a Se confunda cu creația Sa (cum afirmă eronat panteismul). Biblia proclamă omniprezența Sa Rom.10.6-8.

Omniprezența Înseamnă că Dumnezeu este prezent peste tot, există în orice clipă. Dumnezeu este simultan peste tot, este prezent pretutindeni în univers în acelas timp.

Pardington spune că „El este prezent peste tot și nu există nici un punct în univers în care el nu este”. S-ar mai putea adăuga că nu există nici un punct în afara universului unde nu este El. Bancroft menționează, „El este prezent peste tot, și nu există nici un punct în univers unde nu este. „

Strong spune că „Prin aceasta (omniprezența) vrem să spunem că Dumnezeu, în totalitatea esenței Sale, fără difuzie, sau extindere, multiplicare sau de divizare, pătrunde și umple universul, în toate părțile sale. „

Omnipotența lui Dumnezeu

Termenul omnipotent provine din două cuvinte latine, „Omis” înseamnă „toți” și „potentia” sensul „putere”. Dumnezeu este capabil să facă toate lucrurile care sunt în concordanță cu propria Sa natura și caracter, dar acest atribut dumnezeiesc nu înseamnă că El va căuta să facă orice fel de lucruri. Dumnezeu nu poate să se dezmintă pe Sine. Dumnezeu nu este liber de orice constrângere ale rațiunii și moralității. El trebuie întotdeauna să acționeze în limitele caracterului său. Dumnezeu nu va face niciodată lucruri care să-L nege pe El însuși. Tot așa, Dumnezeu nu poate să mintă (Iacov 1:13.), sau să se tăgăduiască pe Sine (2 Tim. 2:13.), ori să nu-și țină promisiunile (Tit 1:2.). El este un Dumnezeu credincios Sie însuși. Într-un anumit sens, Dumnezeu și-a limitat puterea atunci când a acordat libertate omului. Aceasta situație a permis ca în universul lui Dumnezeu să poată apare împotrivirea față de Dumnezeu și posibilitatea omului de a zădărnici planurile lui Dumnezeu cu privire la ei.

Apostolul Pavel afirmă că Dumnezeu face toate după sfatul voiei Sale (Efes. 1:11.); și vrea ca toți credincioșii să-și dea seama ca această putere nemărginită a lui Dumnezeu este acum la lucru în noi (Efes. 1:19.). Dumnezeu poate sa facă mult mai mult decât putem noi crede sau gândi. (Efes. 3:20.) În Noul Testament, și mai ales în epistolele lui Pavel, puterea lui Dumnezeu este supranumită și puterea care L-a înviat din morți pe Hristos (Rom. 6:4; 8:11).

Dumnezeu nu este niciodată epuizat de exercitare a puterii Sale și puterea Lui nu este diminuată. Dumnezeu este singura mișcare perpetuă este posibilă.

Ryrie spune că „Atotputernicia înseamnă că Dumnezeu este atotputernic și capabil să facă orice în concordanță cu propria Sa natură. În realitate, El nu a ales să facă chiar toate lucrurile care ar fi în conformitate cu Sine Însuși, din motive cunoscute în cele din urmă doar de El „

Omnipotența lui Dumnezeu este temelia siguranței mântuirii omului și argumentul încrederii și optimismului creștinului. Credința în omnipotența lui Dumnezeu nu-l scutește însă pe cel credincios să treacă prin suferințe și persecuții. Creștinismul nu este prin urmare un mod de a scăpa de toate necazurile și suferințele vieții pământești, ci o calitate nouă și lăuntrică a vieții spirituale care ne dăruiește pace în mijlocul încercărilor și biruința asupra descurajării și suferinței. Chiar și o citire superficială a capitolului 11 din epistola către Evrei va indica faptul ca cei care au credință nu scapă întotdeauna de suferințe: ba parcă înmulțește numărul lor și le mărește intensitatea. Este foarte greu de a pătrunde gândul lui Dumnezeu și să se înțeleagă felul în care poartă El de grijă.

După ce face o incursiune asupra suveranității lui Dumnezeu în istorie așa cum iese ea în evidență din felul în care s-a purtat El cu evreii și cu Neamurile, apostolul Pavel nu se poate opri sa nu exclame: “O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui, și cât de neînțelese sunt căile Lui!” (Rom. 11:33)

Toate acestea duc spre două concluzii clare: cea dintâi este că cel credincios știe ca Dumnezeu poate sa facă absolut orice vrea, iar a doua este ca din poziția limitată a omului, el nu va putea niciodată să înțeleageă de ce face Dumnezeu ceea ce face. Dumnezeu este singurul stăpân pe destinele oamenilor, iar omul este doar o creatură total dependentă de El. Mângâierea pe care o are creștinul este faptul ca știe că Dumnezeu este bun și ca El îi vrea binele.

Dumnezeu își manifestă puterea în multe feluri: în creație ( Rom. 1:20), „ ține toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3), în natură, în istorie, în înviere „El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăiește prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel și noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viață cu El” ( 2 Cor. 13:4), în răscumpărare

„și să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți și care este față de noi, credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui,  pe care a desfășurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morți și L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești,  mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie și de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce îndeplinește totul în toți.” (Efeseni 1:18-23)

Capitolul 4. Atributele comunicabile ale lui Dumnezeu în scrierile pauline

În acest capitol se vor lua în considerare atributele lui Dumnezeu, care sunt „comunicabile”, sau „transmisibile” Trebuie să fie amintit că împărțirea în „necomunicabil” și „comunicabil” nu este o diviziune absolută și există un loc pentru diferențe de opinie cu privire la care atribut în care categorie trebuie să se încadreze. Lista de atribute comunicabile prezentate în acest capitol este una comună, dar definiția și înțelegerea fiecărui atribut este mai important decât clasificarea prezentată în această lucrare.

Atribute morale

Sfințenia lui Dumnezeu

Sfințenia lui Dumnezeu se manifestă în separarea păcătosului de Dumnezeu. Aici se află necesitatea de ispășire înainte ca păcătosul să se poată apropia de Dumnezeu, după cum afirmă și Pavel în Efes. 2:13 – „în Cristos Isus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Cristos.” pentru că – „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” El desființează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua. Prin această „voie” am fost sfințiți noi, și anume prin jertfirea trupului lui Isus Cristos o dată pentru totdeauna. „ ( Evrei 10:9)

Toate abordările sfințeniei lui Dumnezeu sunt pe teren de sânge vărsat. Ispășirea este cea mai profundă revendicare în sfințenia lui Dumnezeu. Primul motiv fundamental al faptului că „fără vărsare de sînge, nu este iertare”, este că Dumnezeu este sfânt și păcatul trebuie să fie acoperit înainte, altfel nu poate fi părtășie între Dumnezeu și păcătos.

Sfințenia lui Dumnezeu se manifestă în pedeapsa păcătosului. Dumnezeu nu pedepsește pe păcătos doar pentru că face un bine necesar păcătosului, ci pentru că Dumnezeu este sfânt. Dumnezeu urăște păcatul. Sanctitatea Sa și ura față de păcat, este viu și activ și trebuie să se manifeste. Mânia Sa sfântă trebuie să lovească în păcat.

Dumnezeu este sfânt, infinit de sfânt, și el urăște infinit de mult păcatul. Dumnezeu este dragoste, este adevărat, dar dragostea lui nu este sentimentală. „Dumnezeul nostru este un un foc mistuitor „(Evrei 12:29) Sfințenia lui Dumnezeu se manifestă prin a face un sacrificiu infinit pentru a salva pe alții de păcat spre sfințenie. „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5:8) Moartea lui Hristos nu este doar o manifestare a dagostei lui Dumnezeu, ci și a Sanctității Sale. „ Fiindcă am primit, dar, o împărăție care nu se poate clătina, să ne arătăm mulțumitori și să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică, fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”. (Evrei 12:28-29). Pavel arată că „după Lege, aproape totul este curățat cu sânge; și fără vărsare de sânge nu este iertare.” (Evrei 9:22) Nu există nici o iertare fără ispășire. Păcatul trebuie să fie acoperit de privirea sfântă a lui Dumnezeu, și doar de sânge va fi acoperit. Astfel „ pe când orice preot face slujba în fiecare zi și aduce de multe ori aceleași jertfe, care niciodată nu pot șterge păcatele,El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu ….Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți.”

Dumnezeu este perfect sau complet, în toate, nu are nici un deficit. El nu are defecte, nu are imperfecțiuni ascunse. El este la fel ca aurul perfect rafinat, fără impurități. El este perfect în toate atributele Sale. La fel și „voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” este perfectă (Romani 12:2) astfel creștinul trebuie doar să-l urmeze, să caute sfințirea, și Pavel mai adaugă „Pe El Îl propovăduim noi, și sfătuim pe orice om, și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Cristos Isus” (Coloseni 1:28) în conformitate cu „El a dat pe unii apostoli; pe alții, proroci; pe alții, evangheliști; pe alții, păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos” (Efeseni 4:11-12)

Creștinii sunt într-un proces de sfințire.Pavel menționează că el nu este încă desăvârșit dar „ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți.  Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Cristos Isus.” (Filipeni 3:11,12) .

Credincioșia lui Dumnezeu

Dumnezeu este credincios în vorbă și în faptă. Atributele tranzitive manifestate de Dumnezeu în relația Lui cu oamenii sunt credincioșie și adevăr. În multe părți din Scriptură se află scris că:

“Dumnezeu nu este un om ca să mintă, Nici fiu al omului, ca să-I pară rău.
Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit oare, nu va împlini?” (Num. 23:19)

Noul Testament declară și el că nu este cu putință ca Dumnezeu să mintă și nu se poate ca El să nu-Și țină cuvântul (Tit 1:2; 2 Tim. 2:13; Evrei 6:17, 18). Dumnezeu este întotdeauna credincios; adică El nu-i va părăsi niciodată pe aceia care și-au pus nădejdea în El (Evrei 13:5)

Credincioșia lui Dumnezeu este asigurarea ca cei credincioși vor ajunge în cer. Pavel putea privi deja înainte spre ziua în care se va întâlni cu cei convertiți în slavă, nu pentru ca avea încredere în calitățile lor, ci pentru ca se încredea în credincioșia divină (1 Cor. 1:7-9; Filip. 1:6).

Pentru ca Domnul Isus este descoperirea lui Dumnezeu, toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt în El “da” și “Amin” (2 Cor. 1:20.). În aceste zile de complet relativism și incertitudine, cuvintele Domnului Isus sunt ca o ancoră pentru suflet. Cuvântul lui Dumnezeu este demn de încredere pentru ca Domnul Dumnezeul este un Dumnezeu în care credincioșii își pot pune încrederea. Într-o exclamație retorică, printr-o exagerare voită, apostolul Pavel striga: “Dumnezeu să fie găsit adevărat și toți oamenii să fie găsiți mincinoși.” (Rom.3:4.) Aceasta într-un pasaj în care este subliniata încă o dată absolută credincioșie divină.

Pavel afirmă că credincioșia lui Dumnezeu garantează toate promisiunile și avertismente pe care El le-a dat, va veni să împlinească (Evrei 10:23), părtășia credincioșilor cu Hristos (1 Corinteni 1:9), victoria credincioului asupra ispitei (1 Corinteni 10:13), credincioșii vor fi păziți de rău ( 2 Tesaloniceni 3:3), păstrarea credincioului până în ziua lui Hristos (1 Tesaloniceni 5:23,24), continuarea universului până când planul Său va fi finalizat, iertarea pentru păcatele credincioului în viața de zi cu zi, credincioșia Sa nu depinde de credința omului (2 Timotei 2:13).

Dragotea lui Dumnezeu

Strong menționează: „Prin dragoste ne referim la  atributul al naturii divine în din care virtutea Dumnezeul este veșnic mutat la auto-comunicare. „

Dragostea lui Dumnezeu este mai presus de toate nivelurile umane ale dragostei și constă în faptul că El, se dă pe Sine pentru creaturile sale indiferent de meritul lor. El face acest lucru a voii Sale, și-l va face veșnic.

Această iubire se vede în Rom. 5:8 care arată că Dumnezeul trimis pe Hristos, din dragoste pentru un popor care nu-L iubește pe Hristos, sau pe Dumnezeu. „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi. „

Dragostea Sa este dezinteresată, voluntară. El dă dragostea Lui Romani 5:8 ne spune faptul că în timp ce eram noi încă păcătoși el a acționat prin trimiterea Fiului Său. Dragostea lui este fără prihană: dragostea Lui pentru om nu permite trecerea cu vederea niciunui păcat.

Dragostea Sa este veșnică, este activă. Pavel în Efeseni 5:25-27 spune că Hristos a murit din cauza dragostei Lui pentru biserica. „cum a iubit și Cristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea,  ca s-o sfințească, după ce a curățat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană.

O iubire care acționează este o dragoste reală și benefică atunci când este dragostea lui Dumnezeu.

Dragostea lui este încă nesatisfăcută: El va avea dragoste satisfăcută atunci când credincioșii vor fi cu El. Dragostea Lui este direcționată: El are obiecte al dragostei Lui. Din moment ce Dumnezeu este dragoste trebuie să existe un obiect al dragostei. Astfel Dumnezeu L-a iubit pe Hristos, Fiul Său preaiubit:, El iubește pe cei care Îl iubesc pe Hristos, (1 Tim 2:4), El iubește Israelul, El iubește pe toată omenirea (Rom. 5:6-8, Efes. 2:4-5), iubește păcătosul (Rom. 8: 30-39). Dragostea lui este universală.

Dragostea lui Dumnezeu se manifestă prin disciplinarea credinciosului, ca și copii lui, după cum arată Pavel.

„Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește. Suferiți pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl? Dar, dacă sunteți scutiți de pedeapsă, de care toți au parte, sunteți niște feciori din curvie, iar nu fii. Și apoi, dacă părinții noștri trupești ne-au pedepsit, și tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, și să trăim? Căci ei în adevăr ne pedepseau pentru puține zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepsește pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii.” (Evrei 12:6-11)

De asemenea manifestarea dargostei lui Dumnezeu se manifestă prin iertarea păcatelor, prin „Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Cristos (prin har sunteți mântuiți). El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Cristos Isus” (Efes 2: 4-6)

Pavel scoate foarte mult în relief dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu pentru că ia foarte în serios învățătura despre păcat și despre consecințele lui. Oamenii de astăzi nu mai băga în seamă grozăvia păcatului și de aceea dragostea mântuitoare are o așa mică importantă pentru ei. Ei cred că dacă Dumnezeu este dragoste, El nu va pedepsi cu asprime pe cei ce-I calcă voia sfântă, dar nimic nu este mai departe de adevăr și nimic nu contrazice mai mult revelația Scripturii. Biblia vorbește peste tot despre seriozitatea păcatului și amintește despre cumplita mânie a lui Dumnezeu; și asta chiar în pasajele în care se vorbește despre dragoste. Romani 5 spune că dovada supremă a dragostei stă în faptul că Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său ca să moară pentru omenirea pierdută. Dar el nu continuă prin a spune: “Atunci omenirea nu mai trebuie să se teamă de judecată divină”. Dimpotrivă, apostolul continuă spunând că cei mântuiți prin sângele lui Hristos “vor fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu.” (Rom.5:10.) Dragostea lui Dumnezeu și mânia Lui sunt realități care trebuie păstrate în echilibru. Apostolul Pavel ne avertizează: “Nu va înșelați: “Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și seceră.” (Gal. 6:7.)

Paul termină a doua sa epistolă către Corinteni, cu următoarea afirmație, „ Încolo, fraților, fiți sănătoși, desăvârșiți-vă, îmbărbătați-vă, fiți cu un cuget, trăiți în pace, și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi. (2 Corinteni 13:11)

Neprihănirea și dreptatea lui Dumnezeu

Neprihănirea lui Dumnezeu este acel atribut care pretinde tuturor creaturilor Sale să se conformeze standardului Său moral desăvârșit.. Neprihănirea lui Dumnezeu se manifestă în lucrarea sa prin pedeapsa atribuită păcătoșilor din cauza păcatelor lor, prin răsplătirea credincioșilor pentru credincioșia lor (2 Timotei 4:8, Evrei 6:10), prin protejarea poporului Său și acordarea neprihănirii (2 Tesaloniceni 1:6-7), prin îndplinirea promisiunilor (Romani 3:25).

Strong spune că „prin dreptate si neprihănire ne referim la sfințenia tranzitivă a lui Dumnezeu, în virtutea căreia El tratează făpturile Sale conforme purității naturii Sale, neprihănirea cere de la toate ființele conformitate morală cu perfecțiunea morală a lui Dumnezeu, și nonconformismul dreptății vizează pierderea penală a sfințeniei cu suferință.”

Cambron afirmă, „Dreptatea este sfințenia judiciară – actul juridic al lui Dumnezeu care cere pedeapsa pentru cei care nu s-au conformat poruncilor neprihănirii ale lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu este activat prin neprihănirea Lui. Apostolul Pavel îl descrie și el pe Dumnezeu ca pe “Judecătorul cel drept”. (2 Tim. 4:8.)

Pavel spune că „Legea aduce mânie,” (Rom.4:15), adică, neputința omului de a respecta perceptele legii divine scoate în relief păcatul omului și trezește mânia lui Dumnezeu. Oamenii sunt declarați „din fire copii ai mâniei” (Efes.2:3.) Căci stricăciunea, lăcomia și închinăciunea lor sunt cauzele pentru care “vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători.” (Efes. 5:6.) De aceea Pavel ne sfătuiește:” Omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăția, patimă, pofta rea, și lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.” (Col. 3:5, 6.) Din pricina necredinței lor, despre Iudei se spune că: „i-a ajuns mânia lui Dumnezeu!” (1 Tes. 2:16).

Iar Pavel îl avertizează pe păcătosul care refuză să se pocăiască astfel „dar, cu împietrirea inimii tale, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a dreptei judecăți a lui Dumnezeu. (Rom. 2:5.) Numai Domnul Isus este Cel care îl poate păzi pe cel credincios „de mânia lui Dumnezeu.” (Rom. 5:9.) Așa scrie și apostolul Pavel:” Isus care ne izbăvește de mânia viitoare.” (1 Tes. 1:10.) Cartea Apocalipsa conține și ea numeroase referințe despre mânia Mielului și despre mânia lui Dumnezeu.

Trebuie să ținem în minte faptul că Dumnezeu nu este limitat la dimensiunile unei ființe omenești și de aceea poate îmbina în Sine în același timp și mânia și dragostea față de cel păcătos. Mânia exprimă nemulțumirea divină cu starea lui de fapt, în timp ce dragostea a făcut deja planul pentru răscumpărarea păcătosului și pentru punerea lui într-o stare după voia lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel scrie despre:

„Ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Și anume, va da viață veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea; și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire. Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul; întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slava, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele; întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului. Toți cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; și toți cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecați după lege. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiți neprihăniți. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor„ (Rom. 2:5-16).

Dreptatea divină este atributul în virtutea căruia Dumnezeu pretinde pedepsirea celui ce a încălcat voia Lui. Se pare că de cele mai multe ori, sfințenia și neprihănirea lui Dumnezeu apar una lângă alta. Tot așa, neprihănirea și dreptatea lui Dumnezeu sunt întrepătrunse

Atribute intelectuale. Omnisciența lui Dumnezeu

Termenul omniscient provine de la doi termeni latini, „Omnis” înseamnă „toți”, și „Scientia” înseamnă „cunoaștere”. Calvin definește termenul ca „atributul prin care Dumnezeu se cunoaște pe El Însuși și toate celelalte lucruri într-un singur act, cel mai simplu act etern”

Cunoașterea lui Dumnezeu este atotincluzivă. Acesta include tot ceea ce este, tot ce a fost. și tot ce va fi. Acesta include tot ce este posibil. Include lumea materială, lumea animală, lumea morților, lumea umană, lumea interioară al omului, detaliile din fiecare minut al vieții, dinainte de conceperea omului. El știe tot ce este de stiut despre om. Acesta include trecutul și viitorul.

Acesta este întotdeauna îndreptată spre un scop bun. Chiar judecata este îndreptată spre un scop bun – punctul culminant al plan al lui Dumnezeu.

Cunoașterea omului, în general, este distructiv. Dumnezeu are o cunoaștere perfectă al fiecărui detaliu al vieții pentru fiecare credincios de-a lungul veacurilor trecute, precum și toate cele viitoare, după cum afirmă Pavel „Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” (Evrei 4:13)

El promite că va ridica întreaga omenire să stea înaintea Lui în viitor. Omnisciența Lui trebuie să fie înțeleasă în trei moduri:

În primul rând, nu este ca a omului. Omul învață prin comparație. El are cunoștința Sa directă, El în eternitate știa tot ce era, a știut întotdeauna tot ce există.

În al doilea rând, El nu trebuie să învețe ca omul, care învață pas cu pas, fapt cu fapt, principiul cu principiu. La El nu există nici o secvență în timp a cunoștinței.

În cele din urmă, cunoașterea Lui este completă și sigură, în timp ce la om este incompletă și nu este sigură. Omul învață cu vârsta, învață că el face greșeli, și învață că el este învățat. Dumnezeu este liber de toate aceste limitări.

Cunoștințele Sale întotdeauna sunt folosite cu înțelepciune, pentru scopuri bune, care arată înțelepciunea Lui.

Omni-sapiențialitatea Sa sau orice fel de înțelepciune este de obicei acoperită de obicei de omnisciența Sa. Cambron este singurul autor care separă și conferă titlul la înțelepciunea lui Dumnezeu.

El cunoaște trecutul, prezentul și viitorul ca un tot întreg. El știe tot și utilizează aceste cunoștințe într-un mod responsabil conform scopurilor sale.

Dumnezeu știe de la început ce va face fiecare om individual, căci „căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuși,…. ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Cristos” (Efeseni 1:9, 12). Pavel spune:

„Citindu-le, vă puteți închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Cristos,care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și proroci ai lui Cristos, prin Duhul. Că, adică, Neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Cristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu dat mie prin lucrarea puterii Lui. Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogățiile nepătrunse ale lui Cristos și să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe care l-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru.” ( Efeseni 3:4-11)

Întregul plan al veacurilor și parte pentru fiecare om în el a fost cunoscut de Dumnezeu pentru eternitate. (Coloseni 1:25-26) Nu există ceva lăsat pe planul secund cu Dumnezeu. Astfel, Pavel impresionat exclamă: „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!” (Romani 11:33).

Evrei 12:6,7 menționează că El pedepsește copiii Săi. Scaunului de judecată al lui Hristos va fi un prilej pentru judecata credinciosului după faptele lui. Acest lucru va fi un timp trist, un timp al pierzării și al recompensei, și un timp al recunoașterii deficienței omului înaintea Domnului.

În același timp, credincioul ar trebui să fie mulțumit cu situația și poziția în viață pe care El i-a dat-o, pentru că acetă este perfect pentru el în acest moment în viața lui.

Ryrie enumeră patru aplicații pe care aș dori să le includ:

„Atotștiutor și siguranță.” Credincisoul este în siguranță în mâinile Sale pentru că Mâinile Sale sunt conduse de o cunoaștere perfectă a ceea ce este și ceea ce va fi.

„Atotștiutor și sensibilitate.” Avertismentele sale sunt bazate pe realitate și cunoaștere completă, astfel credincioul ar trebui fie sensibil la ele și să ia aminte cu atenție de ele.

„Atotștiutor și mângâiere.” Dumnezeu știe ce s-a întâmplat, așa cum s-a întâmplat și ceea ce s-ar fi întâmplat și ce se va întâmpla de la ceea ce s-a întâmplat.

„Atotștiutor și sobrietate.” El se referă la stilul de viață și alergarea credinciosului.

Din moment ce se acceptă aceste aplicații cs fiind adevărate, atunci credinciosul trebuie să știe că are o persoană de partea lui, care este în același timp: consolare completă, Tată, Mângâietor, Răzbunător și călăuză. Ryrie îl citează pe A.W Tozer

Dumnezeu cunoaște instantaneu și fără efort orice problemă și toate problemele, tot ce are inteligență și mințile tuturor, tot ce are duh și fiecare duh în parte, toată ființa și orice ființă, toată lumea creată și fiecare creatură în parte, orice pluralitate și toate pluralitățile, toată legea și orice lege, toate relațiile, toate cauzele, toate gândurile, toate tainele, toate enigmele, toate sentimentele, toate dorințele, orice secret nerostit, toate domniile și toate împărățiile, toate personalitățile, toate lucrurile văzute și nevăzute din cer și de pe pământ, mișcarea, spațiul, timpul, viața, moartea, binele, răul, raiul și iadul.

Nu numai Scriptura ne învață că Dumnezeu este omniscient, ci faptul acesta trebuie dedus și din tot ce se poate învăța cu privire la El. Dumnezeu Se cunoaște pe Sine în mod desăvârșit și, fiind sursa și autorul tuturor lucrurilor, rezultă că El cunoaște tot ce se poate cunoaște. Iar El știe aceasta instantaneu, într-o perfecțiune deplină, care include orice posibilă informație cu privire la tot ce există sau ar fi putut exista oriunde în Univers, în orice moment din trecut, ori în viitor, în secolele sau erele nenăscute încă.

Pentru că Dumnezeu știe în mod desăvârșit toate lucrurile, El nu cunoaște un lucru mai bine decât altul, ci toate lucrurile la fel de bine. El nu descoperă nimic niciodată. El nu este niciodată surprins, niciodată uimit. El nu Se miră niciodată de nimic și (cuexcepția ocaziilor în care îi atrage pe oameni la Sine, spre binele lor) nici nu caută informații, nici nu pune întrebări..

Faptul că Dumnezeu cunoaște pe cineva până în cele mai mici amănunte poate fi un motiv de teamă grozavă pentru omul care are ceva de ascuns, vreun păcat ce n-a fost părăsit, vreo nelegiuire ținută în acuns împotriva omului sau a lui Dumnezeu. Sufletul neoblăduit de El are de ce să se cutremure la gândul că Dumnezeu știe șubrezenia tuturor pretextelor și nu acceptă niciodată scuzele invocate pentru justificarea comportamentului păcătos, de vreme ce El cunoaște foarte bine adevăratele motive.

Concluzii

Văzută din perspectiva eternității, nevoia cea mai imperioasă a momentului de față este ca Biserica să fie adusă înapoi din îndelungata ei robie babiloniană și Numele lui Dumnezeu să fie slăvit iarăși în ea ca în zilele de odinioară. Creștinii, sunt Biserica și tot ce fac ei, aceea face Biserica. Problema este deci una personală pentru fiecare dintre ei. Orice pas înainte în Biserică trebuie să înceapă cu individul.

Ce pot să facă niște creștini simpli, ca să aducă înapoi gloria trecută? Există vreo formulă pentru trezirea spirituală personală pe care s-o poată aplica ?

Secretul este unul deschis, pe care orice călător îl poate citi. Nu este altul decât vechiul și mereu noul sfat: împrietenește-te cu Dumnezeu. Pentru a-și recâștiga puterea pierdută, Biserica trebuie să vadă cerul deschis și să aibă o viziune transformatoare despre Dumnezeu.

Însă Dumnezeul pe care trebuie să-L vadă nu este un Dumnezeu ale cărui principale afirmații despre Sine vizează capacitatea Sa de a aduce succes în diversele activități ale omului și care, din cauza aceasta, este lingușit și flatat de toți cei care doresc să obțină o favoare. Dumnezeul pe care trebuie să învețe să-L cunoască este Maiestatea cerurilor, Dumnezeu Tatăl Cel Atotputernic, Ziditorul cerului și al pământului, singurul Dumnezeu înțelept și Mântuitorul omului.

Cunoașterea unei asemenea ființe nu poate fi dobândită numai prin studiu. Ea vine printr-o înțelepciune despre care omul obișnuit nu știe nimic, nici nu poate ști, fiindcă trebuie judecată duhovnicește. A-L cunoaște pe Dumnezeu este, în același timp, și cel mai ușor, dar și cel mai greu lucru din lume. Este ușor, pentru că această cunoaștere nu este dobândită prin muncă intelectuală asiduă, ci este un dar fără plată. După cum lumina soarelui cade pe câmpul deschis fără să ceară ceva în schimb, tot astfel cunoașterea Dumnezeului Cel Sfânt este un dar fără plată acordat oamenilor care sunt deschiși spre a-1 primi. Însă, cunoașterea aceasta este dificilă, fiindcă există anumite condiții ce trebuie îndeplinite, iar firea îndărătnică a omului căzut nu le agreează deloc.

Se consideră necesară prezentarea unui scurt rezumat al acestor condiții așa cum sunt ele prezentate de Biblie și repetate de-a lungul secolelor: în primul rând, trebuie lepădare de păcate. Convingerea că un Dumnezeu sfânt nu poate fi cunoscut de către oamenii cu o viață păcătoasă nu este ceva nou, aparținând doar creștinismului. Aceată idee se găsește în nenumărate afirmații de la un capăt al Sfintelor Scripturi la celălalt, dintre care poate cea mai bine cunoscută se găsește în cuvintele lui Hristos: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8).

În al doilea rând, trebuie să aibă loc o predare totală a întregii vieți lui Hristos, prin credință. Aceasta înseamnă „a crede în Hristos”. Implică o atașare volitivă și emoțională față de El, însoțită de o hotărâre fermă de a asculta de El în toate lucrurile. Ceea ce înseamnă ascultare și supunere față de El, și iubirea față de Dumnezeu și de semeni.

In al treilea rând, trebuie să ne socotim morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus, lucru urmat de o deschidere a întregii noastre personalități pentru ca Duhul Sfânt să inunde inimile credincioșilor.. Apoi va trebui pus în aplicare orice formă de autodisciplină cerută de umblarea prin Duhul și să țină în frâu poftele cărnii.

În al patrulea rând, trebuie să respins cu hotărâre valorile ieftine ale lumii decăzute și separare totală în duhul nostru de orice lucru de care își leagă inima oamenii necredincioși, permițându-și numai bucuriile simple ale naturii, pe care Dumnezeu le-a revărsat deopotrivă peste cei drepți și peste cei nedrepți.

In al cincilea rând, trebuie practicat arta meditației îndelungate, cu dragoste, asupra măreției lui Dumnezeu. Ea va cere un oarecare efort, deoarece gândul măreției a dispărut cu totul din mintea oamenilor. Acum atenția omului se concentrează asupra lui însuși.

Dumnezeu este Triperonal și El poate fi cunoscut prin treptele ascendente ale unei legături intime de prietenie, pe măsură ce inimile sunt pregătite pentru această minune. Va trebui, poate, schimbată concepția anterioară despre Dumnezeu, în timp ce slava ce împodobește Scripturile Sfinte se coboară peste viața lăuntrică.

Pe măsură ce cunoașterea lui Dumnezeu devine tot mai minunată, se impune implicare tot mai multă în slujirea semenilor. Această binecuvântată cunoaștere nu este dată pentru a se bucura de ea într-un mod egoist. Cu cât omul Îl va cunoaște mai bine pe Dumnezeu, cu atât se va simți mai mult dorința de a transforma nou-descoperita cunoaștere în fapte de binefacere față de cei aflați în suferință. Dumnezeul care a dăruit omenirii totul, va continua să dăruiască totul, prin copii Lui, pe măsură ce Îl vor cunoaște tot mai bine.

Până aici s-a avut în vedere relația personală a individului cu Dumnezeu, dar, asemeni parfumului ce-și răspândește mireasma „trădându-L” pe posesorul Lui, orice cunoaștere aprofundată a lui Dumnezeu va începe curând să-i afecteze pe cei care ne înconjoară în comunitatea noastră creștină. Iar creștinul va trebui să căute în mod deliberat să fie lumină.

Se poate face aceasta menținând măreția lui Dumnezeu în centrul atenției. Nu numai rugăciunile noastre în taină trebuie să fie pline de Dumnezeu, ci și mărturia noastră, cântarea noastră, predicile noastre, scrierile noastre, toate vor trebui să se axeze în jurul persoanei Domnului de trei ori sfânt și să preamărească neîncetat mărimea puterii și a demnității Sale. La dreapta Măririi, în ceruri, se află un Om glorificat, care ne reprezintă cu cinste acolo. Suntem lăsați pentru o vreme în mijlocul oamenilor; să-L reprezentăm cu cinste aici.

Bibliografie

*** Biblia , versiunea Cornielescu

ALAND, Kurt, Barbara ALAND, The Text of the New Testament: An Introduction to the Critical Editions and to the Theory and Practice of Modern Textual Criticism, E.R. Rhodes (trad), Eerdmans, Michigan, 1987.

ALEXANDER Loveday,, Hellenistic Letter- Forms and the Structure of Philippians, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1989

BANCROFT, Emery H., Elemental theology, Baptist Bible College, Zondervan, 1977

BANCROFT, Emery H., Christian theology, Baptist Bible College, Zondervan, 1976

BASLEZ, Marie-Françoise, Pavel, ed. Compania, Sibiu, 2001

BARACKMAN, Floyd.H, Practical christian theology,Kregel Publication, – , 2001,

BETZ, Hans D., The Literary Composition and Function of Paul’s Letters to the Galatians, în New Testament Studies, 21, 1975

BRIGHT, Bill, Getting to Know God, apud Stanley L. DERICKSON, Derickson’s notes on theology, AGES Software, 1997

BRUCE, Frederick F., Paul. Apostle of the Free Spirit, Paternoster, Exeter, 1977.

BUSWELL, James O., A systematic theology of the christian religion,, Zondervan Publishing House, Singapore, 1994

CAIRNS, Earle E. Ph.D., Christianity through the centuries, Zondervan, Singapore, 1967

CANON, James,.Apostolul Pavel, Nemira, București, 2010

CUSANUL, Nicolaus, The Vision of God , E. P. Dutton & Sons, New York, 1928

DEISSMANN, Adolf, Paul: A Study in Social and Religious History, W.E. Wilson, Hodder and Stoughton, London, 1927

DERICKSON, Stanley L., Derickson’s notes on theology, AGES Software, Albany, Version 1.0 © 1997

DOTY, William, Letters in Primitive Christianity, Fortress Press, Philadelphia, 1973,

DOUGLAS, J.D., Dicționar biblic, Cartea Creștină, Oradea,1995

ERICKSON, Millard J., Teologie creștină, Cartea Creștină, Oradea, 2004

FITZMYER, Joseph .A., Raymond E. Brown, Rolland E. Murphy, The New Jerome Biblical Commentary, Geoffrey Chapman London, 1993,

GRIFFITH, Thomas, W.H., The principles of theology, Baker, – , 1979

GUDEM, Wayne, Systematic theology, AGES Software, Albany, Version 1.0 © 1994

HAWTHORNE, Gerald .F., R.P. Martin; D.G. Reid, Dictionary of Paul and His Letters. A Compendium of Contemporary Biblical Scholarship, InterVarity Press, Leicester, 1993

KEYSER, Leander S.,A System of Christian Evidence, Lutheran Literary Board, Burlington, Iowa, 1930

KUEN, Alfred, Introduction au Nouveau Testament. Les lettres de Paul, Emmaus,, Saint-Legier (Suisse), 1989

LIGHTNER, Robert P., The God of the Bible, An Introduction to the Doctrine of God, Baker Book House, Grand Rapids, 1973

MOLINOS, Miguel de, The Spiritual Guide, Methune & Co., Ltd., Londra, ediția a 6-a, 1950

NOVATIAN, On the Trinity, Macmillan Co., New York, 1919

PARDINGTON, George, Outline studies in christian doctrine, Christian Publications, Harrisburg, 1926

PORTER, Stanley .E., Thomas .H. OLBRICHT, Rhetoric and the New Testament: Essays of Romani the 1992 Heidelberg Conference, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1993

ROLLE, Richard, The Amending of Life., apud TOZER, A. W., Cunoașterea celui Preasfânt, Editura LOGOS, Cluj, 1996

RYRIE, Charles, Basic Theology, Victor Books, Wheaton, 1986

RYRIE, Charles, Biblical Theology of the new Testament, Moody Press, Chicago, 1959

STRAUSS, Lehman, The first Person, Loizeaux Brothers, Neptune, 1967

STRONG, Augustus H., Systematic theology; The Judson Press, Valley Forge, 1907

THIESSEN, Henry C., Lectures in systematic theology, Wm. B. Eerdmans, -, 2000

TOZER, A. W., Cunoașterea Celui PreaSfânt, Editura LOGOS, Cluj,1996

TOZER, A. W, În căutarea lui Dumnezeu, Editura LOGOS, Cluj,1993

TRAHERNE, Thomas, Centuries of Meditations, P.J. și A.E. Dobell, Londra, 1948

UNGER, Merrill F, Unger’s Bible Dictionary, Moody Press, Moody Bible Institute of Chicago, 1957

WEBSTER, Merriam, Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary, Merriam-Webster Inc., publisher, 1991, http://www.merriam-webster.com/dictionary

*** BibleWorks, versiunea 8.0.01

http://dexonline.ro/

Anexe

Anexa 1

A. Prima perioadă a vieții lui Pavel, perioada iudaică (5-33)

Nașterea în Tars (5-10?)

Studii la Tars și Ierusalim, (20-32)

Martirajul lui Ștefan, prigonirea, 32-33 (Fapte 7-8)

B. Convertirea și perioada de pregătire (33-46)

1. Convertirea (33-34), Fapte 9:1-19a; cf. 22; 26; Gal 1:13-17

2. În Damasc, Arabia (33-36), Fapte 9:19-25; 2 Cor 11:32-33; Gal 1:17

3. Prima vizită la Ierusalim (36), Fapte 9:26-31; Gal 1:18-24

4. În Siria și Cilicia, Fapte 9:30; Gal 1:21.

5. În Antiohia, (41 sau 43) Fapte 11:25-30

6. A doua vizită la Ierusalim, cu ajutoare, împreună cu Barnaba (46), Fapte 11:29-30; 12:25

C. Perioada călătoriilor misionare

C. 1. Prima călătorie misionară (47-49), Fapte 13:1-14:28

1. Înființează biserici, Fapte 13:4-14:20; (Gal 4:12-15)

a. în Seleucia, Fapte 13:4a

b. în Cipru, Fapte 13:4b-12

c. în Perga, Fapte 13:13

d. în Antiohia Pisidiei, Fapte 13:14-52

e. în Iconia, Fapte 14:1-7

f. în Listra, Fapte 14:8-20a

g. în Derbe, Fapte 14:20b-21a

2. Organizează, disciplinează bisericile, Fapte 14:21-28

Scrie Galateni, din Antiohia (48; sau Corint, 56-57?)

Conciliul din Ierusalim (49), Fapte 15:1-35, Gal 2:1-10

C.2. A doua călătorie misionară (50-53), Fapte 15:36-18:22

1. În Siria and Cilicia, Fapte 15:41

2. În Galatia și Misia, Fapte 16:1-10; 1Tim.4:14; 2Tim. 1:5-6.

3. În Macedonia, Fapte 16:11-17:14; Filip. 4:15-16

a. Filipi, Fapte 16:12-40; Filip. 1:4-6; 1Tes 2:2

b. Tesalonic, Fapte 17:1-9; 1 Tes 1:4-2:20; 2 Tes 2:6, 3:7-10

c. Berea, Fapte 17:10-14

4. În Ahaia, Fapte 17:15-18:17

a. Atena, Fapte 15:15-34; 1 Tes 3:1-5

b. Corint, Fapte 18:1-17; 1 Tes 3:6-13; 1 Cor 2:1-5; 2 Cor 11:7-9.

Scrie 1-2 Tesaloniceni, din Corint (51-52)

5. Înapoi, în Antiohia, Fapte 18:18-22

C. 3. A treia călătorie misionară (53-57), Fapte 18:23-21:16

1. În Galatia-Frigia (53), Fapte 18:23

2. În Asia mică, Efes (54-57), Fapte 19:1-20:1; 1 Cor 1:11-12; 16:10-12,17-18; 2 Cor 1:8-11, 15-17;

Scrie 1 Corinteni, din Efes (54-55)

3. În Macedonia și Ahaia (55-57), Fapte 20:1-3; 1 Cor 16:5-7; 2 Cor 2:12-13; 7:5-7,13-16; 8:1-7; 8:16-9:15; 13:1-3.

Scrie 2 Corinteni (56) – din Filipi,

Scrie Romani (56-57) – din Corint.

(Din Corint, între 56-57, posibil și Galateni)

4. În Ierusalim (57), Fapte 20:3-21:16; 1Cor 16:3-4; Romani 16:31.

D. Perioda finală a lucrării lui Pavel

1. Arestat în Ierusalim (57), Fapte 21:17-23:22

2. Întemnițat în Cezarea (57-59), Fapte 23:23-26:32

3. Călătoria la Roma (59-60), Fapte 27:1-28:13

Naufragiul pe insula Malta (59-60, iarna)

Sosirea la Roma (60, primavara)

Arest la domiciliu în Roma (61-62, 61-64?),

Fapte 28:14-31; Efes. 3:1, 4:1, 6:18-22; Filip. 1:12-26; 2:19-30; 4:1-3, 10-19; Col. 4:7-18; Filimon 22-24.

Scrie Coloseni, Efeseni, (61-62) Filimon, Filipeni 1 Tim. 1:3-4; Tit 1:5, 3:12-13.

4. Lucrarea în imperiul roman (62-64)

5. Misiunea în Spania (64-65)

Scrie 1 Timotei, Tit (64-66)

6. Evanghelizare în Creta (66)

7. În Nicopolis (66-67, iarna)

8. Arestare, decapitare (67), 2 Tim. 1:8, 15-18; 4:7-21.

Scrie ultima scrisoare, 2 Timotei.

Bibliografie

*** Biblia , versiunea Cornielescu

ALAND, Kurt, Barbara ALAND, The Text of the New Testament: An Introduction to the Critical Editions and to the Theory and Practice of Modern Textual Criticism, E.R. Rhodes (trad), Eerdmans, Michigan, 1987.

ALEXANDER Loveday,, Hellenistic Letter- Forms and the Structure of Philippians, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1989

BANCROFT, Emery H., Elemental theology, Baptist Bible College, Zondervan, 1977

BANCROFT, Emery H., Christian theology, Baptist Bible College, Zondervan, 1976

BASLEZ, Marie-Françoise, Pavel, ed. Compania, Sibiu, 2001

BARACKMAN, Floyd.H, Practical christian theology,Kregel Publication, – , 2001,

BETZ, Hans D., The Literary Composition and Function of Paul’s Letters to the Galatians, în New Testament Studies, 21, 1975

BRIGHT, Bill, Getting to Know God, apud Stanley L. DERICKSON, Derickson’s notes on theology, AGES Software, 1997

BRUCE, Frederick F., Paul. Apostle of the Free Spirit, Paternoster, Exeter, 1977.

BUSWELL, James O., A systematic theology of the christian religion,, Zondervan Publishing House, Singapore, 1994

CAIRNS, Earle E. Ph.D., Christianity through the centuries, Zondervan, Singapore, 1967

CANON, James,.Apostolul Pavel, Nemira, București, 2010

CUSANUL, Nicolaus, The Vision of God , E. P. Dutton & Sons, New York, 1928

DEISSMANN, Adolf, Paul: A Study in Social and Religious History, W.E. Wilson, Hodder and Stoughton, London, 1927

DERICKSON, Stanley L., Derickson’s notes on theology, AGES Software, Albany, Version 1.0 © 1997

DOTY, William, Letters in Primitive Christianity, Fortress Press, Philadelphia, 1973,

DOUGLAS, J.D., Dicționar biblic, Cartea Creștină, Oradea,1995

ERICKSON, Millard J., Teologie creștină, Cartea Creștină, Oradea, 2004

FITZMYER, Joseph .A., Raymond E. Brown, Rolland E. Murphy, The New Jerome Biblical Commentary, Geoffrey Chapman London, 1993,

GRIFFITH, Thomas, W.H., The principles of theology, Baker, – , 1979

GUDEM, Wayne, Systematic theology, AGES Software, Albany, Version 1.0 © 1994

HAWTHORNE, Gerald .F., R.P. Martin; D.G. Reid, Dictionary of Paul and His Letters. A Compendium of Contemporary Biblical Scholarship, InterVarity Press, Leicester, 1993

KEYSER, Leander S.,A System of Christian Evidence, Lutheran Literary Board, Burlington, Iowa, 1930

KUEN, Alfred, Introduction au Nouveau Testament. Les lettres de Paul, Emmaus,, Saint-Legier (Suisse), 1989

LIGHTNER, Robert P., The God of the Bible, An Introduction to the Doctrine of God, Baker Book House, Grand Rapids, 1973

MOLINOS, Miguel de, The Spiritual Guide, Methune & Co., Ltd., Londra, ediția a 6-a, 1950

NOVATIAN, On the Trinity, Macmillan Co., New York, 1919

PARDINGTON, George, Outline studies in christian doctrine, Christian Publications, Harrisburg, 1926

PORTER, Stanley .E., Thomas .H. OLBRICHT, Rhetoric and the New Testament: Essays of Romani the 1992 Heidelberg Conference, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1993

ROLLE, Richard, The Amending of Life., apud TOZER, A. W., Cunoașterea celui Preasfânt, Editura LOGOS, Cluj, 1996

RYRIE, Charles, Basic Theology, Victor Books, Wheaton, 1986

RYRIE, Charles, Biblical Theology of the new Testament, Moody Press, Chicago, 1959

STRAUSS, Lehman, The first Person, Loizeaux Brothers, Neptune, 1967

STRONG, Augustus H., Systematic theology; The Judson Press, Valley Forge, 1907

THIESSEN, Henry C., Lectures in systematic theology, Wm. B. Eerdmans, -, 2000

TOZER, A. W., Cunoașterea Celui PreaSfânt, Editura LOGOS, Cluj,1996

TOZER, A. W, În căutarea lui Dumnezeu, Editura LOGOS, Cluj,1993

TRAHERNE, Thomas, Centuries of Meditations, P.J. și A.E. Dobell, Londra, 1948

UNGER, Merrill F, Unger’s Bible Dictionary, Moody Press, Moody Bible Institute of Chicago, 1957

WEBSTER, Merriam, Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary, Merriam-Webster Inc., publisher, 1991, http://www.merriam-webster.com/dictionary

*** BibleWorks, versiunea 8.0.01

http://dexonline.ro/

Anexe

Anexa 1

A. Prima perioadă a vieții lui Pavel, perioada iudaică (5-33)

Nașterea în Tars (5-10?)

Studii la Tars și Ierusalim, (20-32)

Martirajul lui Ștefan, prigonirea, 32-33 (Fapte 7-8)

B. Convertirea și perioada de pregătire (33-46)

1. Convertirea (33-34), Fapte 9:1-19a; cf. 22; 26; Gal 1:13-17

2. În Damasc, Arabia (33-36), Fapte 9:19-25; 2 Cor 11:32-33; Gal 1:17

3. Prima vizită la Ierusalim (36), Fapte 9:26-31; Gal 1:18-24

4. În Siria și Cilicia, Fapte 9:30; Gal 1:21.

5. În Antiohia, (41 sau 43) Fapte 11:25-30

6. A doua vizită la Ierusalim, cu ajutoare, împreună cu Barnaba (46), Fapte 11:29-30; 12:25

C. Perioada călătoriilor misionare

C. 1. Prima călătorie misionară (47-49), Fapte 13:1-14:28

1. Înființează biserici, Fapte 13:4-14:20; (Gal 4:12-15)

a. în Seleucia, Fapte 13:4a

b. în Cipru, Fapte 13:4b-12

c. în Perga, Fapte 13:13

d. în Antiohia Pisidiei, Fapte 13:14-52

e. în Iconia, Fapte 14:1-7

f. în Listra, Fapte 14:8-20a

g. în Derbe, Fapte 14:20b-21a

2. Organizează, disciplinează bisericile, Fapte 14:21-28

Scrie Galateni, din Antiohia (48; sau Corint, 56-57?)

Conciliul din Ierusalim (49), Fapte 15:1-35, Gal 2:1-10

C.2. A doua călătorie misionară (50-53), Fapte 15:36-18:22

1. În Siria and Cilicia, Fapte 15:41

2. În Galatia și Misia, Fapte 16:1-10; 1Tim.4:14; 2Tim. 1:5-6.

3. În Macedonia, Fapte 16:11-17:14; Filip. 4:15-16

a. Filipi, Fapte 16:12-40; Filip. 1:4-6; 1Tes 2:2

b. Tesalonic, Fapte 17:1-9; 1 Tes 1:4-2:20; 2 Tes 2:6, 3:7-10

c. Berea, Fapte 17:10-14

4. În Ahaia, Fapte 17:15-18:17

a. Atena, Fapte 15:15-34; 1 Tes 3:1-5

b. Corint, Fapte 18:1-17; 1 Tes 3:6-13; 1 Cor 2:1-5; 2 Cor 11:7-9.

Scrie 1-2 Tesaloniceni, din Corint (51-52)

5. Înapoi, în Antiohia, Fapte 18:18-22

C. 3. A treia călătorie misionară (53-57), Fapte 18:23-21:16

1. În Galatia-Frigia (53), Fapte 18:23

2. În Asia mică, Efes (54-57), Fapte 19:1-20:1; 1 Cor 1:11-12; 16:10-12,17-18; 2 Cor 1:8-11, 15-17;

Scrie 1 Corinteni, din Efes (54-55)

3. În Macedonia și Ahaia (55-57), Fapte 20:1-3; 1 Cor 16:5-7; 2 Cor 2:12-13; 7:5-7,13-16; 8:1-7; 8:16-9:15; 13:1-3.

Scrie 2 Corinteni (56) – din Filipi,

Scrie Romani (56-57) – din Corint.

(Din Corint, între 56-57, posibil și Galateni)

4. În Ierusalim (57), Fapte 20:3-21:16; 1Cor 16:3-4; Romani 16:31.

D. Perioda finală a lucrării lui Pavel

1. Arestat în Ierusalim (57), Fapte 21:17-23:22

2. Întemnițat în Cezarea (57-59), Fapte 23:23-26:32

3. Călătoria la Roma (59-60), Fapte 27:1-28:13

Naufragiul pe insula Malta (59-60, iarna)

Sosirea la Roma (60, primavara)

Arest la domiciliu în Roma (61-62, 61-64?),

Fapte 28:14-31; Efes. 3:1, 4:1, 6:18-22; Filip. 1:12-26; 2:19-30; 4:1-3, 10-19; Col. 4:7-18; Filimon 22-24.

Scrie Coloseni, Efeseni, (61-62) Filimon, Filipeni 1 Tim. 1:3-4; Tit 1:5, 3:12-13.

4. Lucrarea în imperiul roman (62-64)

5. Misiunea în Spania (64-65)

Scrie 1 Timotei, Tit (64-66)

6. Evanghelizare în Creta (66)

7. În Nicopolis (66-67, iarna)

8. Arestare, decapitare (67), 2 Tim. 1:8, 15-18; 4:7-21.

Scrie ultima scrisoare, 2 Timotei.