Atributele DE Identificare ALE Persoanei Fizice
ABREVIERI
alin. = alineat (ul);
art. = articol (ul);
cit. = citat (ul);
Ed. = editura;
lit. = litera;
M.Of. = Monitorul Oficial;
nr. = număr (ul);
op.cit. = operă citată;
pag. = pagina;
vol. = volum (ul);
urm. = următoarele.
INTRODUCERE
Prin identificarea persoanei fizice înțelegem individualizarea omului în raporturile juridice civile.
Este cert că individualizarea omului nu se realizează numai în raporturile de drept civil, ci în toate celelalte raporturi juridice în care el apare ca titular de drepturi și obligații.
Consecința care decurge din această împrejurare este aceea că – în calitate de instituție juridică, adică totalitatea de norme care reglementează individualizarea omului în toate raporturile juridice la care participă – identificarea persoanei fizice este o instituție juridică completă.
Numai o parte din această instituție juridică complexă aparține dreptului civil, și anume aceea formată din normele de drept civil care reglementează mijloacele de individualizare a omului în raporturile civile. Obiectul preocupărilor noastre constituie tocmai această parte a instituției complexe care este identificarea persoanei fizice.
Identificarea omului este o necesitate generală și permanentă.
Este o necesitate generală pentru că individualizarea omului se realizează în toate raporturile juridice la care participă, adică în toate ramurile de drept.
Este, însă, și o necesitate permanentă întrucât omul, de la naștere până la moarte, participă încontinuu la cele mai diferite raporturi civile, și nu numai civile.
Mai trebuie subliniat că necesitatea identificării persoanei fizice este atât de ordin general, cât și de ordin personal, individualin.
Necesitatea individualizării este de ordin general, în sensul că societatea însăși are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la care participă.
Totodată, această nevoie este și de ordin personal sau individual pentru că fiecare om, în calitatea sa de participant la diversitatea raporturilor de drept, este direct interesat să se poată individualiza în aceste raporturi.
După cum este știut, raportul juridic civil are trei elemente constitutive: subiect, conținut și obiect. Stabilirea în concret, a primului element implică, necesarmente, individualizarea ori identificarea subiectului de drept civil.
În dreptul civil român, principalele mijloace de identificare, numite și atribute de identificare, a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul și starea civilă.
Sub denumirea de nume se au în vedere: numele de familie, prenumele și pseudonimul, aceasta din urmă deosebindu-se de poreclă.
Analiza domiciliului implică și analiza reședinței.
Starea civilă este o noțiune cu conținut complex, după cum se va vedea.
Principalele acte normative, care formează sediul materiei, de lege lata, sunt:
Pentru nume:
Decretul nr. 31/1954 (art. 12);
Codul familiei (art. 27, 28, 40, 62, 64, 78);
Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume;
Convenția privind drepturile copilului.
Pentru domiciliu și reședință:
Decretul nr. 31/1954 (art. 13-15);
Legea nr. 5/1971 republicată privind actele de identificare și procedura schimbării domiciliului și a reședinței;
Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului;
Codul familiei;
Convenția privind drepturile copilului.
Pentru starea civilă:
Decretul nr. 31/1954 (art. 22-24);
Codul familiei;
Decretul nr. 278/1990 privind actele de stare civilă și reglementările date în aplicarea sa;
Convenția privind drepturile copilului.
De la clasificarea drepturilor subiectelor civile este cunoscut că o subcategorie a drepturilor personale nepatrimoniale este tocmai aceea care privește identificarea persoanei.
Aceasta înseamnă că, sub aspectul naturii lor juridice, atributele de identificare ale persoanei fizice sunt drepturi personale nepatrimoniale.
Argumentul de text care justifică această calificare ne este oferit de art. 54 din Decretul nr. 31/1954: „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate”.
ARGUMENT
În această lucrare mi-am propus să prezint elementele definitorii ale atribuțiilor de identificare ale peroanei fizice.
Când se vorbește despre atributele persoanei fizice se au în vedere, în primul rând, numele, domiciliul și starea civilă a unei anumite persoane.
Nota comună a tuturor acestor atribute o constituie faptul că toate se încadrează în categoria drepturilor personale nepatrimoniale, fiindu-le – deci – proprii trăsăturilor juridice ce caracterizează aceste drepturi: sunt absolute, inalienabile, imprescriptibile, strict personale, neevaluabile în bani.
În „Introducere” mi-am propus să prezint dimensiuni teoretice generale în ceea ce privește atribuțiile de identificare ale persoanei fizice.
În primul capitol intitulat „Considerații generale privind persoana fizică” sunt aprofundate dimensiunile teoretice ale noțiunii de persoană fizică, clasificarea persoanelor fizice și sediul materiei.
În capitolul al doilea intitulat „Considerații privind identificarea persoanelor fizice” sunt prezentate unele aspecte teoretice legate de noțiunea, necesitatea, atributele și natura juridică a atributelor de identificare a persoanei fizice.
Capitolul al treilea, intitulat „Numele persoanei fizice și modificarea acestuia” insistă asupra noțiunii și caracterelor juridice ale numelui, dobândirii numelui și preumelui, modificării numelui de familie, schimbării numelui de familie și prenumelui și asupra retranscrierii numelui de familie și a prenumelui.
Capitolul al patrulea, intitulat „Domiciliul” tratează succint acest atribut de identificare fiscală a persoanei fizice cu formele sale diveres: domiciliu de drept comun, domiciliu legal, domiciliu convențional.
Ultimul capitol, al cincilea, intitulat „Starea civilă” tratează noțiuni generale despre domeniul de aplicare a legii statutului persoanei fizice, teoria interesului național, în partea finală a acestui capitol concentrându-se asupra încheierii, efectelor și desființării căsătoriei.
Finalul lucrării se încheie sugestiv cu „Concluzii și observații practice” în care se prezintă concluziile autorului cu privire la caracteristicile atribuțiilor de identificare ale persoanei fizice.
Am ales această temă pentru abordare, deoarece consider că, în lumina noilor reglementări în materia dreptului civil, o pertinentă abordare în ceea ce privește atribuțiile de identificare ale persoanei fizice este recomandabilă.
Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind atribuțiile de identificare ale persoanei fizice, întru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:
Analiza izvoarelor, esenței, importanței și evoluției reglementărilor privind atribuțiile de identificare ale persoanei fizice;
Studierea și stabilirea trăsăturilor numelui, domiciliului și stării civile;
Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE
PRIVIND PERSOANA FIZICĂ
Noțiunea de persoană fizică
Subiectele de drept civil, adică participanții la raporturile juridice civile (purtătorii de drepturi subiective civile și de obligații civile), se împart în două categorii: persoanele fizice și persoanele juridice.
Prin noțiunea de persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective civile și de obligații civile.
Trebuie subliniat că, în dreptul modern, orice ființă umană are calitatea de subiect de drept civil, deci orice om are calitatea de persoană fizică.
Sub aspect etimologic, este de menționat că termenul „persoană” provine din cuvântul latin persona, ce desemna la teatru masca pe care o purta pe scenă actorul, sugerând rolul său în piesă; preluându-se acest cuvânt în drept, s-a dorit să se exprime rolul omului de actor pe scena vieții juridice.
Este de reținut că, în dreptul roman, cuvântul persona nu era folosit și pentru desemnarea persoanei juridice, pentru care, de altfel, nici nu exista un termen special (se întrebuințau, după caz, termenii fiscus, civitates, universitates personarum sau corpora, universitates rerum sau piae causae). De altfel, chiar și în limbajul juridic actual, termenul persoană este utilizat uneori pentru a desemna numai ființa umană ca subiect de drept. Alteori, prin cuvântul respectiv se desemnează atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice (desigur că sensul în care este întrebuințată noțiunea de persoană rezultă din context).
Deși, ab originem, noțiunea de persoană fizică aparținea numai dreptului civil, în sensul că exprima calitatea omului de a fi subiect de drept civil, este totuși de reținut că, uneori, mai ales în literatura de specialitate, noțiunea de „persoană fizică” este însoțită de atributul „ca subiect de drept civil”, iar aceasta datorită faptului că noțiunea în discuție a ajuns să fie utilizată nu numai în dreptul civil, ci și în alte ramuri de drept, pentru a exprima calitatea omului de subiect de drept într-o ramură sau alta.
Clasificarea persoanelor fizice
Categoria persoanelor fizice, ca subiecte de drept civil, este susceptibilă de mai multe clasificări.
Într-o primă clasificare, deosebim:
Minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani;
Minorii cu vârsta între 14 și 18 ani;
Majorii (persoanele fizice de peste 18 ani, precum și femeia care se căsătorește, în condițiile prevăzute de lege, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani).
Această clasificare prezintă importanță juridică sub aspectul capacității civile de exercițiu. Astfel, minorii sub 14 ani (împreună cu cei puși sub interdicție) sunt lipsiți de capacitate civilă de exercițiu, minorii între 14 și 18 ani (cu excepția celor puși sub interdicție și a femeii ce se căsătorește, în condițiile prevăzute de lege, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani) au capacitate civilă de exercițiu restrânsă, iar persoanele fizice de peste 18 ani (cu excepția celor puși sub interdicție), precum și femeia care se căsătorește, în condițiile prevăzute de lege, înainte de a împlini vârsta de 18 ani au capacitate civilă de exercițiu deplină.
Într-o a doua clasificare, putem distinge: persoanele fizice cu cetățenie română, persoanele fizice cu cetățenie străină și persoanele fizice fără cetățenie (apatrizii).
Clasificarea în discuție prezintă importanță juridică și pentru dreptul civil, spre exemplu, în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor (potrivit art. 41 alin. 2 din Constituție, „cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”), în materia contractului de arendare (conform art. 3 alin. 2 din Legea arendării nr. 16/1994, cu modificările ulterioare, arendașii -persoane fizice pot fi numai cei care au cetățenia română], a schimbării numelui pe cale administrativă (potrivit art. 4 și art. 20 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume, schimbarea numelui pe cale administrativă poate fi solicitată de cetățenii români și de apatrizii domiciliați în România), a acordării creditelor la care se referă Legea locuinței nr. 114/1996, cu modificările ulterioare, Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe și Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare (persoanele fizice care pot beneficia de credite în condițiile acestor legi trebuie să aibă cetățenie română și domiciliul în România) etc.
Într-o altă clasificare, putem face distincție între persoanele fizice cu domiciliul în România și persoanele fizice cu domiciliul în străinătate.
Această clasificare prezintă importanță juridică, de exemplu, în ceea ce privește adopția, schimbarea numelui, acordarea e totuși de reținut că, uneori, mai ales în literatura de specialitate, noțiunea de „persoană fizică” este însoțită de atributul „ca subiect de drept civil”, iar aceasta datorită faptului că noțiunea în discuție a ajuns să fie utilizată nu numai în dreptul civil, ci și în alte ramuri de drept, pentru a exprima calitatea omului de subiect de drept într-o ramură sau alta.
Clasificarea persoanelor fizice
Categoria persoanelor fizice, ca subiecte de drept civil, este susceptibilă de mai multe clasificări.
Într-o primă clasificare, deosebim:
Minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani;
Minorii cu vârsta între 14 și 18 ani;
Majorii (persoanele fizice de peste 18 ani, precum și femeia care se căsătorește, în condițiile prevăzute de lege, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani).
Această clasificare prezintă importanță juridică sub aspectul capacității civile de exercițiu. Astfel, minorii sub 14 ani (împreună cu cei puși sub interdicție) sunt lipsiți de capacitate civilă de exercițiu, minorii între 14 și 18 ani (cu excepția celor puși sub interdicție și a femeii ce se căsătorește, în condițiile prevăzute de lege, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani) au capacitate civilă de exercițiu restrânsă, iar persoanele fizice de peste 18 ani (cu excepția celor puși sub interdicție), precum și femeia care se căsătorește, în condițiile prevăzute de lege, înainte de a împlini vârsta de 18 ani au capacitate civilă de exercițiu deplină.
Într-o a doua clasificare, putem distinge: persoanele fizice cu cetățenie română, persoanele fizice cu cetățenie străină și persoanele fizice fără cetățenie (apatrizii).
Clasificarea în discuție prezintă importanță juridică și pentru dreptul civil, spre exemplu, în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor (potrivit art. 41 alin. 2 din Constituție, „cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”), în materia contractului de arendare (conform art. 3 alin. 2 din Legea arendării nr. 16/1994, cu modificările ulterioare, arendașii -persoane fizice pot fi numai cei care au cetățenia română], a schimbării numelui pe cale administrativă (potrivit art. 4 și art. 20 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume, schimbarea numelui pe cale administrativă poate fi solicitată de cetățenii români și de apatrizii domiciliați în România), a acordării creditelor la care se referă Legea locuinței nr. 114/1996, cu modificările ulterioare, Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe și Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare (persoanele fizice care pot beneficia de credite în condițiile acestor legi trebuie să aibă cetățenie română și domiciliul în România) etc.
Într-o altă clasificare, putem face distincție între persoanele fizice cu domiciliul în România și persoanele fizice cu domiciliul în străinătate.
Această clasificare prezintă importanță juridică, de exemplu, în ceea ce privește adopția, schimbarea numelui, acordarea creditelor la care se referă Legea nr. 114/1996, cu modificările ulterioare, Legea nr. 152/1998 și Legea nr. 190/1999, regimul investițiilor în România etc. Ultimele două clasificări menționate mai sus prezintă importanță și pentru a determina legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate, însă, de această problemă se ocupă dreptul internațional privat.
Sediul materiei
Normele juridice care alcătuiesc instituția juridică a persoanei fizice se găsesc în mai multe acte normative. Dintre aceste acte normative, menționăm: Codul civil, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (art. 1, capitolul I și capitolul III), Codul familiei (în special titlul III), Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume, Legea nr. 105/1996 privind evidența populației și cartea de identitate, Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Ordonanța de urgență nr. 25/1997 cu privire la adopție, Ordonanța de urgență nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, Legea nr. 2/1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane, Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice etc.
După cum se observă, unele dintre aceste acte normative constituie principale izvoare pentru alte ramuri de drept, însă ele conțin și norme juridice civile, norme care interesează instituția de drept civil a persoanei fizice.
Dintre reglementările internaționale, amintim: Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului (ratificat prin Decretul nr. 212/1974), Convenția europeană a drepturilor omului (ratificată prin Legea nr. 30/1994), Convenția cu privire la drepturile copilului (ratificată prin Legea nr. 18/1990) etc.
CAPITOLUL AL II-LEA
CONSIDERAȚII PRIVIND
IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE
Noțiunea de identificare a persoanei fizice
Prin identificarea persoanei fizice se intelege individualizarea persoanei in cadrul raporturilor juridice civile.
Principalele atribute de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul si starea civila.
In ce priveste natura juridica a acestora, ele sunt drepturi personale nepatrimoniale.
Atributele de identificare a persoanei fizice prezinta urmatoarele caractere juridice:
Sunt drepturi absolute, insemnand ca toate persoanele sunt obligate sa se abtina de a aduce vreo atingere lor;
Constituie atat drepturi, cat si obligatii, orice persoana fiind obligata sa aiba un nume, un domiciliu si o stare civila;
Sunt inalienabile, pentru ca se nasc odata cu nasterea persoanei si inceteaza la moartea ei, nefiind transmisibile, in principiu;
Sunt imprescriptibile extinctiv si achizitiv, pentru ca, oricat timp ar trece, nu se pierd prin nefolosire si, oricat timp o persoana ar folosi numele alteia, nu-l poate dobandi;
Sunt drepturi personale, nu pot fi exercitate prin reprezentare;
Sunt universale, apartinand oricarei persoane fizice in parte.
Potrivit art. 54-56 din Decretul nr. 31/1954, atributele de identificare ale persoanei fizice sunt ocrotite, astfel incat titularul unui astfel de drept, daca a fost victima unei fapte prin care s-a adus o atingere acestor atribute, poate promova o actiune in instanta impotriva autorului faptei ilicite, pentru inlaturarea ei, restabilirea dreptului si repararea daunelor materiale suferite.
Legiuitorul a instituit ca mijloc de contrangere a paratului la executarea hotararii judecatoresti (constand intr-un fapt personal al lui) plata unei amenzi pe fiecare zi de intarziere in folosul statului, dar si plata unor despagubiri banesti pentru daune morale
Necesitatea identificării persoanei fizice
Identificarea persoanei fizice constituie o necesitate generală și permanentă.
Identificarea persoanei fizice reprezintă o necesitate generală, deoarece individualizarea persoanei fizice se realizează în toate raporturile juridice la care aceasta participă, deci în toate ramurile de drept.
Identificarea persoanei fizice este o necesitate permanentă, întrucât ființa umană participă continuu (de la naștere și până la moarte) la cele mai diverse raporturi juridice.
Sub un alt aspect, necesitatea identificării persoanei fizice este atât de ordin general (obștesc), cât și de ordin personal (individual).
Necesitatea identificării persoanei fizice este de ordin general, deoarece însăși societatea are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la care participă.
Necesitatea identificării persoanei fizice este și de ordin personal, întrucât fiecare persoană fizică, în calitate de participantă la diverse raporturi juridice, este direct interesată să se poată individualiza în aceste raporturi.
Atributele de identificare a persoanei fizice
Pentru identificarea persoanei fizice sunt necesare anumite mijloace (atribute), care, la rândul lor, nu aparțin unei singure ramuri de drept.
Este de reținut că, din punct de vedere terminologic, expresia „mijloace de identificare” are două sensuri.
Într-un prim sens, pe care îl vom avea în vedere în cele ce urmează, prin mijloace de identificare înțelegem toate acele atribute sau calități care servesc la individualizarea persoanei fizice și care sunt reglementate de lege.
Într-un al doilea sens, prin mijloace de identificare se mai desemnează și acele mijloace (de regulă, înscrisuri) prin care se dovedesc atributele sau calitățile ce individualizează persoana fizică, spre exemplu, actele de stare civilă, cartea de identitate, livretul militar etc.
În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul și starea civilă. Așa cum se spune uneori, numele permite să recunoaștem persoana fizică și să o desemnăm, domiciliul ne indică locul unde ea poate fi găsită, iar starea civilă stabilește identitatea juridică a persoanei fizice respective.
Natura juridică a atributelor de identificare a persoanei fizice
Așa cum am arătat atunci când/am prezentat clasificarea drepturilor subiective civile în funcție de natura conținutului lor, drepturile subiective civile nepatrimoniale (personale nepatrimoniale) pot fi împărțite în mai multe categorii, u na dintre acestea fiind formată din drepturile care privesc identificarea persoanei.
Așadar, ca natură juridică, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale. În mod excepțional, unele atribute de identificare a persoanei fizice, care însă aparțin altor ramuri de drept, iar nu dreptului civil, nu sunt drepturi subiective (de exemplu, persoană cu cazier judiciar, recidivist).
Calificarea atributelor de identificare a persoanei fizice ca drepturi subiective civile nepatrimoniale este în afara oricărei îndoieli, sprijinindu-se și pe un argument de text, în sensul că art. 54 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, care este situat în capitolul III, intitulat „Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale”, prevede că „persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, … sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate”.
În consecință, atributele de identificare a persoanei fizice prezintă acele caractere juridice care sunt ale drepturilor nepatrimoniale. Astfel:
Au ca obligație civilă corelativă acea obligația generală și negativă de a nu ii se aduce atingere, obligație ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept (sau, cum se spune în doctrină, sunt opozabile erga omnes);
Sunt inalienabile (totuși, există o excepție în privința numelui, în sensul că, în condițiile legii, este posibilă o transmisiune sui-generis);
Sunt insesizabile;
Sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepția unor acțiuni de stare civilă) și achizitiv;
Nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele excepții există în privința numelui și a stării civile);
Aparțin oricărei persoane fizice.
La aceste caractere juridice comune, vom mai adăuga și acele caractere proprii fiecărui atribut de identificare a persoanei fizice (de exemplu, unitatea numelui, stabilitatea, unicitatea și obligativitatea domiciliului, indivizibilitatea stării civile).
Sub un alt aspect, atributele de identificare a persoanei fizice pot fi privite și ca elemente din conținutul capacității de folosință (în sensul de aptitudine a persoanei fizice de a avea drepturile nepatrimoniale prevăzute de lege), situație în care caracterele juridice care sunt ale capacității de folosință a persoanei fizice (legalitatea, generalitatea, egalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea și universalitatea) sunt și caracterele juridice ale atributelor de identificare a persoanei fizice.
CAPITOLUL AL III-LEA
NUMELE PERSOANEI FIZICE
ȘI MODIFICAREA ACESTUIA
Noțiunea și caracterele juridice ale numelui
Legea nu definește numele, dar reglementează structura, stabilirea, modificarea și schimbarea lui.
Doctrina definește, în general, numele ca fiind cuvântul ori cuvintele care individualizează persoana fizică în societate. Deși exactă, în fond, o asemenea definiție prezintă neajunsul de a nu releva calitatea esențială a numelui de a fi un drept personal nepatrimonial ddin categoria atributelor de identificare.
Definim numele ca acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie și societate, prin cuvintele stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație
Această definiție ține seama de dispoziția, de principiu, a art. 12 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: „Orice persoană are drept în numele stabilit sau dobândit potrivit legii”. De asemenea, ea este în acord și cu prevederea art. 7 pct. 1 din Convenția privind drepturile copilului: „Copilul este înregistrat imediat după nașterea sa și are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, în măsura posibilului, dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi crescut de aceștia”.
Structura legală a numelui este stabilită de art. 12 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Numele cuprinde numele de familie și prenumele”.
Chiar în lipsa unor prevederi exprese, care să enumere componentele dreptului la nume, trebuie admis că prerogativele care-l alcătuiesc sunt:
Dreptul de a purta numele, adică de a-l folosi;
Dreptul de a cere îndreptarea greșelilor de scriere a numelui în orice acte, precum actele de stare civilă ori actele de identiate;
Dreptul de a se opune la folosirea, fără îndreptățire, a acelui nume de către altcineva.
Legislația, jurisprudența și doctrina folosesc termenul „nume” atât într-un sens larg, cât și în unul restrâns.
Lato sensu, prin „nume” se desemnează numele de familie și prenumele.
Stricto sensu, prin „nume” se desemnează numai numele de familie.
„Numele de familie” mai este desemnat și prin formula „nume patronimic”, iar „prenumele” se mai exprimă și în expresia „nume de botez”.
Numele, în sensurile de mai sus, nu se confundă nici cu pseudonimul și, cu atât mai mult, nici cu porecla.
Caracterele juridice ale numelui sunt impuse, în esență, de natura acestuia de a fi un drept personal nepatrimonialin.
În esență, numele se caracterizează prin:
Opozabilitatea erga omnes. Ca toate drepturile personale nepatrimoniale, și dreptul la nume este un drept absolut.
Inalienabilitatea. Persoana fizică nu poate renunța la nume, după cum nu-l poate nici „vinde” ori „dona”¸ adică înstrăina; chiar în cazurile în care, în condițiile legii, numele de familie este transmis – prin filiație, căsătorie, adopție – se remarcă faptul că titularul numelui nu este lipsit de acesta;
Imprescriptibilitatea. Dreptul la nume este imprescriptibil atât extinctiv – oricât ar dura neexercitarea lui, el nu se poate pierde –, cât și achiziiv – oricât s-ar folosi un nume, el nu poate fi dobândit decât în condițiile legii;
Personalitate. Numele este strâns legat de persoana omului; el nu poate fi exercitat, în principiu, decât personal, de către titular, iar nu prin reprezentare; prin excepție, în cazul numelui minorului este admisă reprezentarea în procedura schimbării pe cale administrativă;
Universalitate. Toți oamenii au dreptul la nume; acest caracter rezultă atât din art. 12 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: „Orice persoană are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”, cât și din art. 7 pct. 1 din Convenția privind drepturile copilului: „Copilul are … dreptul la un nume…”;
Legalitate. Condițiile dobândirii, modificării ori schimbării numelui se pot stabili numai prin lege; acest caracter rezultă, neîndoielnic, din prevederile art. 12 din Drecretul nr. 31/1954;
Unitate. Acesta este un caracter specific numelui și este exprimat după cum urmează: deși este alcătuit din numele de familie și prenume, totuși, acestea – împreună – individualizează aceeeași persoană.
Caracterele sus-enunțate vor rezulta și din dezvoltările ce urmează cu privire la numele de familie și prenume.
Nu există o definiție legală a numelui, ci legea civilă reglementează condițiile în care numele se stabilește, se modifică ori se schimbă.
În doctrină au fost oferite mai multe definiții, precum: „cuvântul sau totalitatea cuvintelor care sunt destinate a individualiza o persoană, prin grai sau prin scris”, „cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care este individualizată o persoană”, „apelativul servind la desemnarea unei persoane în viața socială și juridică”, „marca de individualizare a unei persoane”, „acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul subiectiv al omului de a fi individualizat în familie și societate prin cuvintele stabilite, în condițiile legii, cu acest titlu sau cu această semnificație”.
Se observă că unele dintre aceste definiții nu sunt de natură să asigure o diferențiere clară a numelui de alte atribute de identificare a persoanei fizice (spre exemplu, de pseudonim, de poreclă). Cât privește ultima definiție reprodusă mai sus, este de remarcat că aceasta scoate în evidență natura juridică de drept subiectiv a numelui, însă, așa cum vom arăta ceva mai jos, numele poate fi privit nu numai ca un drept subiectiv civil personal nepatrimonial, ci și ca un element al capacității de folosință a persoanei fizice.
În ce ne privește, apreciem că, în definirea numelui, ar trebui să se țină seama de următoarele aspecte:
Numele este un atribut de identificare a persoanei fizice;
Numele este constituit din mai multe cuvinte, iar nu dintr-un singur cuvânt, deoarece, potrivit legislației noastre, numele este alcătuit din două elemente (numele de familie și prenumele); de altfel, această subliniere ar contribui la delimitarea numelui de alte atribute de identificare a persoanei fizice, precum: pseudonimul, porecla;
Numele individualizează persoana fizică atât în societate, cât și în familie; această subliniere ar scoate în evidență importanța unuia din elementele componente ale numelui (este vorba despre prenume);
Legea este cea care acordă cuvintelor ce alcătuiesc numele semnificația de a individualiza persoana fizică în familie și în societate.
În consecință, vom defini numele ca fiind acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin care aceasta se individualizează în familie și în societate, cuvinte stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație.
Din punct de vedere structural, numele este alcătuit din numele de familie și din prenumele persoanei fizice. Numele de familie mai este desemnat în vorbirea curentă și prin expresia „nume patronimic”, iar pentru desemnarea prenumelui se mai folosește expresia „nume de botez”, cu toate că și persoanele ce nu sunt botezate au prenume. Numele de familie este acea componentă a numelui persoanei fizice care indică legătura acesteia cu o anumită familie și deci o individualizează, în primul rând, în societate, deosebind-o, de regulă, de membrii altei familii. Prenumele servește la individualizarea unei persoane fizice, mai ales, în raport cu ceilalți membri ai familiei din care aceasta face parte, dar și în raport cu alte persoane ce au același nume de familie.
Așadar, din perspectiva dreptului civil, numele reprezintă reunirea a două drepturi subiective civile nepatrimoniale ale persoanei fizice, anume, dreptul asupra numelui de familie și dreptul asupra prenumelui, așa cum rezultă din dispozițiile înscrise în art. 12 din Decretul nr. 31/1954, text ce prevede, în alin. 1, că „orice persoană are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”, iar, în alin. 2, că „numele cuprinde numele de familie și prenumele.”
Structura numelui nu trebuie confundată cu conținutul dreptului subiectiv asupra numelui, conținut dat de prerogativele titularului numelui, aceste prerogative fiind următoarele: posibilitatea (dreptul) de a folosi (de a purta) acel nume; posibilitatea (dreptul) de a cere îndreptarea, din orice act, a greșelilor privind numele; posibilitatea (dreptul) de a se opune, întemeiat, folosirii acelui nume de o altă persoană.
Se mai impune o precizare de ordin terminologic, în sensul că, atât în legislație, cât și în doctrină sau jurisprudență, cuvântul „nume” este folosit în două sensuri.
Lato sensu, prin nume se desemnează atât numele de familie, cât și prenumele.
Stricto sensu, prin nume se desemnează numai numele de familie. De exemplu, art. 27 Codul familie folosește cuvântul nume în sens restrâns, acest articol referindu-se la numele de familie pe care soții se învoiesc să îl poarte în timpul căsătoriei; de asemenea, art. 28 Codul familiei desemnează prin același cuvânt numele de familie comun declarat la încheierea căsătoriei. Totuși, este de menționat că art. 18 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 utilizează termenul nume pentru a desemna prenumele.
De regulă însă, termenul „nume” este folosit în înțelesul său larg, cuprinzând deci numele de familie și prenumele, iar atunci când se dorește a se desemna unul dintre aceste două componente, se utilizează expresia „nume de familie” sau, după caz, termenul „prenume”.
Semnalăm totuși faptul că, uneori, în chiar același text de lege, numele de familie este desemnat atât prin expresia ca atare, cât și prin cuvântul nume (stricto sensu), tehnică legislativă ce nu este, evident, cea mai indicată, fiind mai puțin supărătoare o repetiție decât folosirea unei terminologii neunitare și care ar putea genera unele confuzii. În acest sens, poate fi citat art. 21 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 25/1997 cu privire la adopție, potrivit căruia, „copilul dobândește prin adopție numele celui care adoptă. Dacă adopția se face de către soți care nu au un nume de familie comun, aceștia sunt obligați să declare instanței numele pe care copilul urmează să îl poarte.” De asemenea, în art. 62 alin. 2 Codul famaliei, în art. 64 alin. 1 și 2 Codul familiei legiuitorul folosește atât sintagma „nume de familie”, cât și cuvântul „nume” pentru a desemna acea componentă a numelui care este numele de familie. Mai precizăm faptul că, într-o normă juridică relativ recentă, în care se folosește cuvântul „prenume”, aceeași componentă a numelui de familie mai este desemnată și prin cuvântul „nume”; este vorba despre art. 18 alin. 2 din Legea nr. 119/1996, potrivit căruia, „ofițerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, părinții putând opta pentru un nume corespunzător.”
Ca element al capacității de folosință a persoanei fizice (aptitudinea omului de a i se stabili, de a-și modifica ori schimba numele, în condițiile prevăzute de lege), numele prezintă caracterele juridice ale acestei capacități, urmând a vorbi despre: legalitatea numelui; generalitatea numelui; egalitatea numelui; inalienabilitatea numelui; intangibilitatea numelui; universalitatea numelui.
Ca drept subiectiv civil nepatrimonial, numele se caracterizează prin următoarele: este un drept subiectiv absolut; este un drept subiectiv inalienabil; este un drept subiectiv insesizabil; este un drept subiectiv imprescriptibil, atât extinctiv, cât și achizitiv; este un drept subiectiv strict personal și deci nesusceptibil de exercitare pe cale de reprezentare; este un drept subiectiv universal.
Se observă că unele dintre caracterele juridice rezultă atât din calificarea numelui ca element al capacității de folosință, cât și din calificarea acestuia ca drept subiectiv civil nepatrimonial (inalienabilitatea, universalitatea). La caracterele juridice menționate mai sus, vom mai adăuga un caracter specific, anume unitatea numelui, precum și un alt caracter, ce rezultă din legalitatea și universalitatea numelui, anume obligativitatea numelui.
Prin legalitatea numelui, înțelegem, pe de o parte, faptul că numele este recunoscut, ca aptitudine, de lege, iar, pe de altă parte, condițiile dobândirii, modificării ori schimbării numelui sunt stabilite prin lege. Acest caracter juridic al numelui este consacrat în mod expres de art. 12 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, care dispune că „orice persoană are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”, de art. 12 alin. 3 din același act normativ, care prevede că „schimbarea în orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este îngăduită decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege”, precum și de art. 18 alin. 1 din Legea nr. 119/1996, potrivit căruia, „numele de familie și prenumele copilului se stabilesc potrivit legii.”
Ca element al capacității de folosință, numele se caracterizează prin generalitate, în sensul că numele constă într-o serie de aptitudini abstracte (aptitudinea copilului de a dobândi numele potrivit legii, aptitudinea persoanei fizice de a-și modifica numele, în condițiile legii, ca efect al modificărilor ce intervin în starea sa civilă, aptitudinea persoanei fizice de a solicita și obține, în condițiile legii, schimbarea numelui, aptitudinea de a recurge la mijloacele de drept civil prin care numele este ocrotit etc). Se observă că nu există decât o aparentă contradicție între acest caracter juridic și faptul că numele individualizează persoana fizică, deoarece acest din urmă aspect vizează numele ca drept subiectiv civil personal nepatrimonial (de altfel aptitudinea persoanei de a fi individualizată este o altă aptitudine abstractă a numelui privit ca element al capacității de folosință).
Egalitatea numelui este acel caracter juridic ce constă în aceea că regimul juridic al numelui persoanei fizice este același, egal pentru toți oamenii, indiferent de rasă, naționalitate, origine etnică, religie, sex sau alte asemenea criterii.
Prin inalienabilitatea numelui desemnăm acel caracter juridic conform căruia persoana fizică nu poate renunța la nume, după cum nu poate nici să îl înstrăineze. Este de remarcat că și în cazurile în care, în condițiile legii, numele de familie este transmis (prin filiație, căsătorie, adopție), titularul numelui nu va fi lipsit de acesta.
Intangibilitatea numelui este acel caracter juridic potrivit căruia nici o persoană fizică nu poate fi lipsită de folosința ori exercițiul dreptului la nume, iar eventualele îngrădiri în folosința sau exercițiul dreptului la nume pot interveni numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Universalitatea numelui presupune, pe de o parte, că toți oamenii au dreptul la nume, iar, pe de altă parte, că omul se individualizează prin numele său oriunde s-ar găsi, în spațiu și timp. Primul aspect al acestui caracter juridic al numelui rezultă atât din art. 12 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 („orice persoană are drept la numele)”), cât și din art. 24 pct. 2 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului, ce stabilește, printre altele, că „orice copil trebuie (…) să aibă un nume”, din art. 7 pct. 1 din Convenția privind drepturile copilului, conform căruia, „copilul are (…) dreptul la un nume (…)”.
Ca drept subiectiv absolut, dreptul la nume poate fi exercitat de titular fără a fi nevoie de concursul altei persoane, tuturor celorlalte subiecte de drept revenindu-le obligația generală și negativă de a nu îi aduce atingere, deci, cum se spune în doctrină, numele se caracterizează prin opozabilitate erga omnes.
Insesizabilitatea numelui constituie un caracter juridic ce decurge din calificarea numelui ca drept nepatrimonial; nefăcând parte din patrimoniul persoanei fizice, înseamnă că nu poate forma obiect al executării silite.
Imprescriptibilitatea numelui este acel caracter juridic potrivit căruia, pe de o parte, oricât timp ar dura neutilizarea numelui, dreptul asupra numelui respectiv nu se stinge datorită acestei neîntrebuințări (deci dreptul asupra numelui nu este supus prescripției extinctive), iar, pe de altă parte, oricât timp ar folosi cineva un nume, simplul fapt al posesiei numelui respectiv nu poate conduce la dobândirea dreptului asupra acelui nume (deci numele nu poate fi dobândit prin prescripție achizitivă).
Personalitatea numelui desemnează acel caracter juridic care se indică prin formula „dreptul la nume are caracter strict personal”, ceea ce înseamnă că dreptul asupra numelui nu este susceptibil de exercitare prin reprezentare. Există totuși o excepție, în sensul că, în cazul numelui minorului, este admisă reprezentarea în procedura schimbării numelui pe cale administrativă.
Obligativitatea numelui decurge, după cum se poate observa cu ușurință, atât din textele de lege care consacră legalitatea numelui, cât și din cele referitoare la universalitatea acestuia. De asemenea, ca argument de text în favoarea existenței acestui caracter juridic al numelui mai pot fi aduse și dispozițiile ce reglementează stabilirea numelui copilului născut din părinți necunoscuți. Prin funcțiile sale sociale, numele se prezintă nu numai ca un drept subiectiv, ci, în același timp, și ca o instituție de evidență a persoanelor fizice, precum și ca un mijloc de identificare a persoanei fizice; în consecință, dreptul subiectiv asupra numelui este dublat, în mod necesar și inseparabil, de obligația de a purta numele pe care legea îl indică, fără posibilitatea de a-l schimba sau modifica decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Unitatea numelui este un caracter juridic specific acestui atribut de identificare a persoanei fizice, constând în aceea că, deși numele este alcătuit din numele de familie și din prenume, totuși, cele două componente ale numelui individualizează aceeași persoană.
Dobândirea numelui și prenumelui
În prealabil, trebuie precizat că terminologia folosită pentru a desemna „stabilirea numelui de familie și a prenumelui” nu este unitară, în sensul că, uneori, se întrebuințează și alte expresii, precum: „dobândirea numelui de familie și a prenumelui”, „determinarea numelui de familie și a prenumelui”.
În orice caz, este necesar să nu confundăm stabilirea (dobândirea, determinarea) numelui de familie și a prenumelui, care reprezintă concretizarea vocației copilului născut de a avea un nume de familie și un prenume (deci, prin ipoteză, stabilirea numelui vizează copilul care nu are încă nume de familie și prenume), nici cu modificarea numelui de familie și nici cu schimbarea numelui de familie sau a prenumelui (acestea două din urmă presupun că persoana fizică are deja nume de familie și prenume, însă, datorită unor schimbări de stare civilă, respectiv altor împrejurări, numele urmează a fi înlocuit, transformat).
Stabilirea numelui de familie al copilului (și a prenumelui) este reglementată de art. 2 din Decretul nr. 975/1968, de art. 62 și art. 64 alin. 1 și 3 Codul familiei, precum și de art. 18 și art. 24 din Legea nr. 119/1996.
Este semnificativ faptul că art. 62 și art. 64 din Codul familiei sunt așezate în titlul III al acestui cod (intitulat „Rudenia”), capitolul II („Filiația”), iar această așezare a textelor legale respective se explică prin aceea că numele de familie, indicând apartenența persoanei fizice la o anumită familie, se bazează pe rudenie. Astfel, așa cum vom vedea, stabilirea numelui de familie se întemeiază, în principiu, pe filiație, iar, anumite schimbări intervenite în filiație, precum și instituția adopției (rudenia civilă) antrenează sau pot antrena modificarea numelui de familie.
Cu această semnificație, art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 975/1968 dispune că „numele de familie se dobândește prin efectul filiației (…) în condițiile prevăzute de Codul familiei”.
În funcție de situația juridică în care se găsește copilul la naștere, trebuie deosebite trei ipoteze de stabilire a numelui de familie, anume:
Ipoteza copilului din căsătorie;
Ipoteza copilului din afara căsătoriei;
Ipoteza copilului născut din părinți necunoscuți (a copilului care, până la înregistrarea nașterii, nu are filiația stabilită nici față de mamă, nici față de tată).
Componentă a numelui în sens larg, numele de familie al persoanei fizice este format din unul sau mai multe cuvinte, dobândite sau atribuite în condițiile legii, prin care este individualizat titularul său. Persoana fizică participă în orice fel de raport juridic sub același nume.
Numele de familie sau patronimic este cheia individualizării persoanei fizice. Tot ceea ce este nominativ în viața privată și publică este atașat de această instituție a dreptului persoanelor. Mai mult, sub alt aspect, numele de familie este o emblemă oficială, pentru orice persoană el fiind un nume propriu. Cu toate acestea, numele de familie nu aparține exclusiv unei persoane determinate, ci este comun, cel puțin un timp, membrilor aceleiași familii. Am arătat că numele de familie este comun cel puțin un timp membrilor aceleiași familii, deoarece, după cum vom vedea, acest nume se dobândește, de regulă, prin efectul filiației, dar el se poate schimba în urma modificării unor elemente ale stării civile (a filiației și a stării conjugale), când vechiul nume de familie este înlocuit cu un alt nume de familie. Pe de altă parte, numele de familie nu totdeauna se dobândește prin filiație, ci, în anumite condiții, el poate fi atribuit de primar.
Cu ajutorul numelui de familie, persoana fizică este identificată în societate și, în același timp, cu ajutorul lui este desemnată apartenența ei la o anumită familie.
Observăm că terminologia folosită în legislație și doctrină pentru a desemna „stabilirea” numelui de familie nu este unitară; uneori se întrebuințează expresia „dobândirea” numelui de familie, alteori „determinarea” numelui de familie, „transformarea” sau chiar „modificarea” acestuia. Oricum, esențial este că toate aceste expresii sunt utilizate cu același înțeles. Și, cum scria Gh. Beleiu „cuvintele determinare, stabilire și dobândire au un sens etimologic apropiat, dacă nu identic; dacă stabilirea și determinarea sugerează mai bine acțiunea, dobândirea sugerează mai bine rezultatul acțiunii”.
În ce ne privește, vom folosi pentru acoperirea „stabilirii” numelui de familie, adică pentru atribuirea originară a numelui de familie, expresia de „dobândire” a numelui de familie, care poate fi realizată prin stabilirea numelui și modificarea numelui de familie și prin atribuirea acestui nume, precum și prin schimbarea numelui de familie pe cale administrativă. Este important să nu confundăm stabilirea, dobândirea, atribuirea sau determinarea numelui de familie nici cu modificarea numelui de familie și nici cu schimbarea acestui nume. Aceasta nu este lăsată la aprecierea persoanelor fizice sau a familiei respective, ci ea operează de iure în virtutea legilor imperative.
Numele de familie se stabilește prin efectul filiației.
Numele reprezinta cuvantul sau totalitatea cuvintelor prin care se desemneaza si se identifica o persoana fizica in familie si in societate.
In sens larg, prin nume se intelege numele de familie si prenumele, iar in sens restrans – numele de familie.
Termenul de nume provine din latinescul nomen – insemnand nume de familie, prenomen – insemnand prenume si cognomen – insemnand porecla, romanii folosind trei nume. Numele romanesti provin de la meserii, localitati, numele tatalui sau al mamei pentru copiii din afara casatoriei.
Numele este reglementat de Decretul nr. 31/1954, Codul familiei si Ordonanta de Guvern nr. 41/2003 privind dobandirea si schimbarea pe cale administrativa a numelor persoanelor fizice.
Numele are urmatoarele caractere juridice:
Este un tot unitar, format din nume de familie si prenume;
Este un drept absolut;
Este inalienabil, in principiu;
Este imprescriptibil extinctiv si achizitiv;
Este un drept personal;
Este un drept universal;
Este un drept legalin.
Potrivit art. 62 alin. 1 Codul familiei, „copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților”, iar alin. 2 al aceluiași articol prevede că „dacă părinții nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinților și se va declara, o dată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinți, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.”
De asemenea, vom reține și prevederile înscrise în art. 18 alin. 3 din Legea nr. 119/1996, conform cărora, „dacă părinții nu au nume de familie comun sau există neconcordanță între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al nașterii și declarația verbală a declarantului, întocmirea actului de naștere se face pe baza declarației scrise și semnate de ambii părinți, din care să rezulte numele de familie și prenumele copilului. În caz de neînțelegere între părinți, va decide autoritatea administrației publice locale de la locul înregistrării nașterii, prin dispoziție scrisă.” Pentru aceeași ipoteză, art. 29 alin. 4 din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă (metodologie emisă, în conformitate cu prevederile art. 73 din Legea nr. 119/1996, de către Departamentul pentru Administrație Publică Locală și Ministerul de Interne) dispune că „dacă părinții nu se înțeleg cu privire la numele de familie și prenumele copilului, va decide primarul localității unde se înregistrează nașterea, prin dispoziție.”
Se observă că, implicit, art. 18 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 a adus unele modificări art. 62 alin. 2 Codul familiei, în sensul că, pe lângă precizarea potrivit căreia învoiala părinților asupra numelui de familie al copilului trebuie să îmbrace forma unei declarații scrise și semnate de ambii părinți, mai stabilește, pentru cazul în care părinții nu se înțeleg asupra numelui de familie al copilului, că autoritatea administrației publice locale de la locul înregistrării nașterii va hotărî prin dispoziție scrisă, iar art. 29 alin. 4 din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996 precizează că autoritatea administrativă respectivă este primarul.
Așadar, cât privește stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie, vom distinge după cum părinții copilului au nume de familie comun sau, dimpotrivă, părinții nu au nume de familie comun.
În cazul în care părinții copilului din căsătorie au nume de familie comun, copilul va avea, în mod obligatoriu, acest nume de familie. Este vorba despre o regulă imperativă, legea nepermițând dobândirea de către copil a unui alt nume de familie decât numele de familie comun al părinților.
Dacă părinții copilului din căsătorie nu au nume de familie comun (deci, la încheierea căsătoriei, fiecare și-a păstrat numele de familie avut anterior căsătoriei), atunci stabilirea numelui de familie al copilului se face prin învoiala părinților, învoială ce trebuie consemnată într-o declarație scrisă și semnată de ambii părinți. Atunci când părinții nu se înțeleg, stabilirea numelui de familie al copilului se face de către primarul localității unde se înregistrează nașterea, prin dispoziție scrisă, după ascultarea prealabilă a părinților. Așa cum s-a precizat în literatura de specialitate, autoritatea administrației publice locale (primarul) va stabili numele de familie ai copilului ținând cont de interesul acestuia, iar nu de interesul unuia dintre părinți.
Este de reținut că, indiferent de cine stabilește numele de familie al copilului (părinții sau autoritatea administrației publice locale), urmează a se alege una din următoarele posibilități: copilului i se va stabili, ca nume de familie, numele de familie al tatălui; copilului i se va stabili, ca nume de familie, numele de familie al mamei; copilului i se va stabili, ca nume de familie, acel nume de familie rezultat din reunirea numelor de familie ale părinților. Se observă că, în fapt, cât privește stabilirea numelui de familie al copilului prin reunirea numelor de familie ale părinților, sunt posibile două variante: numele de familie al tatălui să fie trecut înaintea numelui de familie al mamei; numele de familie al mamei să preceadă numelui de familie al tatălui.
Trebuie menționat că nu există și alte posibilități de stabilire a numelui de familie al copilului, în afara celor prevăzute de art. 62 alin. 2 Codul familiei, nici pentru părinți și nici pentru autoritatea administrației publice locale. De exemplu, nu se poate stabili, ca nume de familie al copilului, un nume străin de numele de familie ale părinților și nici un nume rezultat din reunirea numelui de familie al unui părinte cu un nume străin de numele de familie al celuilalt părinte.
Precizăm că, în cazul unor copii succesivi, din aceeași căsătorie, părinții neavând însă un nume de familie comun, nu este obligatoriu ca toți aceștia să aibă același nume de familie, deci legea permite stabilirea unor nume de familie diferite, spre exemplu, primul copil ia numele de familie al tatălui, iar cel de al doilea copil ia numele de familie al mamei.
După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, stabilirea numelui de familie al copilului se întemeiază tot pe filiație și în cazul în care părinții nu au nume de familie comun, întrucât, rolul învoielii părinților sau al deciziei autorității administrației publice locale (dispoziția scrisă a primarului) este limitat numai la precizarea numelui de familie la care, în virtutea nașterii, are vocație copilul, vocație ce îi este dată de filiație, iar nu de actul juridic al învoielii ori al deciziei administrative; un argument în acest sens îl reprezintă și împrejurarea că nu i s-ar putea stabili copilului un nume de familie străin de numele de familie ale părinților.
Art. 2 alin. 2 din Decretul nr. 975/1968 dispune că „prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere făcută de cel care declară nașterea”. Legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu semnificația de prenume și nici nu conține vreun criteriu de determinare a prenumelui, ceea ce înseamnă că, în principiu, părinții au o libertate deplină în această privință. Totuși, art. 18 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 prevede că ofițerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, caz în care părinții vor opta pentru alte cuvinte având semnificația de prenume.
Pentru ipoteza în care există neconcordanță între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al nașterii și prenumele arătat în declarația verbală a nașterii, art. 18 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 prevede că stabilirea prenumelui se va face în baza declarației scrise și semnate de ambii părinți, iar, în caz de neînțelegere între părinți, va decide autoritatea administrației publice locale (primarul) de la locul înregistrării nașterii, prin dispoziție scrisă.
Modificarea numelui de familie
Fiind strâns legat de raporturile de familie, numele de familie al unei persoane fizice poate suferi anumite modificări determinate de schimbările intervenite în starea civilă a acelei persoane.
În acest sens, art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 975/1968 prevede că „numele de familie (…) se modifică drept urmare a schimbării stării civile, în condițiile prevăzute în Codul familiei.”
Prin modificarea numelui de familie înțelegem înlocuirea acestuia datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei respective.
Modificarea numelui de familie nu trebuie confundată cu schimbarea numelui de familie, deoarece, deși ambele au ca efect înlocuirea numelui de familie stabilit potrivit regulilor deja menționate, diferă însă cauzele care determină această înlocuire, precum și regimul juridic. De asemenea, modificarea privește numai acea componentă a numelui care este numele de familie, în vreme ce schimbarea poate viza nu numai numele de familie, ci și prenumele.
Așa cum rezultă din definiția de mai sus, modificarea numelui de familie este determinată, generic, de schimbarea stării civile, dar, trebuie reținut că nu orice schimbare în starea civilă a persoanei fizice antrenează în mod automat și modificarea numelui de familie al acesteia.
Schimbările de stare civilă care conduc sau pot conduce la modificarea numelui de familie pot fi grupate după cum urmează:
Schimbări în filiația persoanei fizice;
Schimbări determinate de instituția adopției;
Schimbări generate de instituția căsătoriei.
Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiație. Cât privește schimbările în filiație care determină sau pot determina modificarea numelui de familie, este necesar să analizăm următoarele ipoteze:
Stabilirea, prin recunoaștere voluntară sau prin acțiune în justiție, a filiației copilului născut din părinți necunoscuți;
Stabilirea, prin recunoaștere voluntară sau prin acțiune în justiție, a filiației copilului din afara căsătoriei și față de al doilea părinte;
Admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității;
Admiterea acțiunii în contestarea recunoașterii voluntare de filiație sau admiterea acțiunii în declararea nulității recunoașterii voluntare de filiație, precum și admiterea acțiunii în contestarea filiației față de mamă atunci când filiația rezultă din certificatul de naștere fără însă a exista o folosință a stării civile conformă cu acest certificat ori a acțiunii în contestarea existenței împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumția de paternitate.
. După cum am văzut, copilului născut din părinți necunoscuți i se stabilește numele de familie potrivit art. 2 alin. final din Decretul nr. 975/1968 și art. 24 din Legea nr. 119/1996. Dacă, ulterior, prin recunoaștere voluntară sau prin acțiune în justiție, se stabilește filiația acestui copil față de unul din părinți sau față de ambii părinți, atunci el își schimbă starea civilă, în sensul că, din copil născut din părinți necunoscuți devine fie copil cu filiația stabilită față de mamă ori față de tată (este vorba deci de un copil din afara căsătoriei), fie copil cu filiația stabilită față de ambii părinți, în această din urmă situație putând fi vorba de un copil din căsătorie sau, după caz, de un copil din afara căsătoriei.
Deși nu există un text de lege expres care să prevadă modificarea numelui de familie al copilului născut din părinți necunoscuți ca urmare a stabilirii filiației față de cel puțin unul din părinți, trebuie să admitem că numele de familie ce i-a fost stabilit acelui copil prin decizie administrativă urmează a fi modificat, pentru a căpăta numele de familie pe care îl indică filiația, nemaisubzistând nici o rațiune spre a se menține un nume de familie ce a fost stabilit în condițiile în care filiația nu era cunoscută.
Așadar, dacă se stabilește filiația numai față de unul din părinți, atunci se vor aplica, prin analogie, dispozițiile art. 64 alin. 1 Codul familiei, deci copilul va lua numele de familie al părintelui respectiv.
Se ridică totuși problema de a ști ce nume de familie va lua copilul în cazul în care, dacă ne-am raporta la momentul nașterii copilului, părintele față de care și-a stabilit filiația avea un alt nume de familie decât cel pe care îl are în momentul stabilirii filiației copilului respectiv. Într-o primă soluție, art. 64 alin. 1 Codul familiei ar putea fi interpretat în sensul că, într-un asemenea caz, copilul va lua numele de familie al părintelui din momentul stabilirii filiației, astfel încât ar exista avantajul că acel copil va avea un nume de familie comun cu cel al părintelui față de care și-a stabilit filiația. Într-o altă soluție, pe care o considerăm preferabilă, copilul va lua numele de familie pe care părintele față de care și-a stabilit filiația îl avea în momentul nașterii, întrucât filiația este stabilită cu efect retroactiv și nu există vreun temei legal ca numele de familie al copilului să difere în raport cu data la care se stabilește filiația; în plus, avantajul soluției contrare se pierde în acele cazuri în care, în condițiile legii, părintele respectiv își modifică sau schimbă numele de familie.
Dacă se stabilește filiația, în același timp, față de ambii părinți, atunci poate fi vorba fie de un copil din căsătorie, caz în care se va aplica, prin asemănare, art. 62 alin. 1 Codul familiei (când părinții au nume de familie comun) sau art. 62 alin. 2 Codul familiei și art. 18 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 (când părinții nu au nume de familie comun), fie de un copil din afara căsătoriei, situație în care devin incidente prevederile înscrise în art. 64 alin. 3 Codul familiei, precum și în art. 62 alin. 2 Codul familiei și art. 18 alin. 3 din Legea nr. 119/1996.
Stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei și față de al doilea părinte. La această ipoteză se referă art. 64 alin. 2 Codul familiei, potrivit căruia, „în cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, instanța judecătorească va putea da încuviințarea copilului să poarte numele acestuia din urmă.”
În legătură cu această dispoziție legală, sunt de făcut mai multe precizări.
În primul rând, stabilirea filiației și față de ai doilea părinte nu antrenează în mod obligatoriu modificarea numelui de familie al copilului, deoarece, din modul în care este formulat textul de lege, rezultă cu claritate că instanța judecătorească nu este obligată, ci are numai facultatea de a încuviința copilului purtarea numelui de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația mai în urmă.
În al doilea rând, se observă că nu există concordanță între art. 64 alin. 3 Codul familiei (care, reamintim, își găsește aplicare atunci când copilul a fost recunoscut în același timp de ambii părinți) și art. 64 alin. 2 Codul familiei, acesta din urmă, deși are în vedere tot stabilirea filiației față de ambii părinți, nepermițând posibilitatea încuviințării purtării de către copil a unui nume de familie rezultat din reunirea numelor de familie ale părinților. În alte cuvinte, instanța judecătorească nu are decât posibilitatea de a încuviința ca modificarea numelui de familie al copilului să fie în sensul luării numelui de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația mai în urmă (la care, desigur, se adaugă și posibilitatea de respingere a cererii).
În al treilea rând, subliniem că numai instanța judecătorească este competentă să se pronunțe asupra cererii de încuviințare a purtării, de către copil, a numelui de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația mai în urmă, indiferent dacă această filiație s-a stabilit prin acțiune în justiție sau prin recunoaștere voluntară.
Admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității. În prealabil, este necesar să precizăm că, potrivit art. 53 alin. 1 Codul familiei, „copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”, iar, conform celui de al doilea alineat al aceluiași articol, „copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.” Prin aceste prevederi, legiuitorul a instituit prezumția de paternitate (pater is est, quem iustae nuptiae demonstrant), care însă nu este o prezumție absolută, ci, dimpotrivă, poate fi răsturnată, art. 54 Codul familiei stabilind că „paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.”
Dacă acțiunea în tăgăduirea paternității este admisă, starea civilă a copilului se schimbă, în sensul că, din copil din căsătorie, devine copil din afara căsătoriei, cu filiația stabilită față de mamă. În mod excepțional, copilul poate să rămână tot copil din căsătorie, dar nu din căsătoria mamei sale cu cel care a introdus acțiunea în tăgăduirea paternității, ci din căsătoria anterioară a mamei sale (prin ipoteză, copilul a fost conceput în timpul unei căsătorii, dar născut după ce mama sa a încheiat o altă căsătorie, fie după ce prima căsătorie a fost desfăcută, anulată sau a încetat, fie cu încălcarea dispozițiilor legale ce prevăd principiul monogamiei). De asemenea, mai poate fi întâlnit și cazul când, în urma admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității, deși copilul devine din afara căsătoriei, el va avea stabilită filiația nu numai față de mamă, ci și față de tată (ipoteza presupune fie că un copil născut din părinți necunoscuți și-a stabilit mai întâi paternitatea prin recunoaștere voluntară, iar apoi și-a stabilit maternitatea față de o femeie căsătorită cu un alt bărbat decât cel care l-a recunoscut, iar apoi soțul mamei tăgăduiește paternitatea, fie că, deși lovită de nulitate, s-a făcut o recunoaștere voluntară de paternitate a unui copil care își are stabilită maternitatea față de o femeie căsătorită cu un alt bărbat, care ulterior tăgăduiește paternitatea, fie că soțul este declarat mort prin hotărâre judecătorească și, la peste 300 zile de la data stabilită prin hotărâre ca fiind data morții, se naște copilul, care este recunoscut de un bărbat, iar după aceea soțul declarat mort reapare și anulează hotărârea judecătorească declarativă de moarte, iar apoi tăgăduiește paternitatea).
Pentru toate aceste trei cazuri, dacă respectivul copil are numele de familie al soțului sau fostului soț ce a exercitat acțiunea în tăgăduirea paternității ori dacă are un nume de familie alcătuit din reunirea numelor de familie ale mamei sale și reclamantului, se va pune problema de a stabili influența admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității asupra numelui de familie al copilului.
În primul caz (când nu a fost vorba de un conflict de paternitate), în temeiul art. 64 alin. 1 Codul familiei, aplicat prin analogie, ținând cont și de împrejurarea că respectivul copil devine, cu efect retroactiv, copil din afara căsătoriei cu filiația stabilită față de mamă, copilul își va modifica numele de familie, în sensul că va lua numele de familie al mamei din momentul nașterii lui (acesta fiind numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit mai întâi filiația), neprezentând nici o relevanță eventuala împrejurare că, la data la care prezumția de paternitate a fost înlăturată, mama copilului avea un alt nume de familie decât acela pe care l-a avut în momentul nașterii copilului. Dacă însă, în momentul admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității, copilul are numele de familie pe care îl avea mama în momentul nașterii lui, în baza aplicării prin analogie a aceluiași art. 64 alin. 1 Codul familiei, iar nu a art. 62 alin. 1 sau, după caz, alin. 2 Codul familiei, copilul își va menține acel nume de familie, ceea ce înseamnă că, practic, nu va mai avea loc o modificare a numelui său de familie.
În concret, sunt posibile următoarele situații:
Dacă mama copilului nu are nume de familie comun cu soțul ce a tăgăduit paternitatea, iar, la naștere, copilului i s-a stabilit ca nume de familie numele tatălui sau numele reunite ale părinților, atunci copilul își va modifica numele de familie, în sensul că va lua numele de familie pe care mama l-a avut în momentul nașterii copilului respectiv;
Dacă mama copilului nu are nume de familie comun cu soțul ce a tăgăduit paternitatea, iar, la naștere, copilului i s-a stabilit ca nume de familie numele mamei, atunci copilul nu își va modifica numele de familie;
Dacă mama copilului are un nume de familie comun cu cel al soțului care a tăgăduit paternitatea, iar acest nume de familie era avut de mamă și în momentul nașterii copilului, atunci copilul nu își va modifica numele de familie, ci îl va păstra;
Dacă mama copilului are un nume de familie comun cu cel al soțului care a tăgăduit paternitatea, însă, în momentul nașterii copilului, mama avea un alt nume de familie, care nume nu a fost însă luat de copil, atunci copilul își va modifica numele de familie, în sensul că va lua numele de familie pe care îl avea mama în momentul nașterii lui;
Dacă mama copilului are un nume de familie comun cu cel al soțului care a tăgăduit paternitatea, însă, în momentul nașterii copilului, mama avea un alt nume de familie, care nume a fost luat de copii, atunci acesta din urmă nu își va modifica numele de familie.
În cel de al doilea caz (când a existat un conflict de paternitate), ca efect al admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității (acțiune exercitată de soțul sau fostul soț al mamei din căsătoria în care a fost născut copilul), renaște de drept paternitatea față de soțul mamei din căsătoria în care a fost conceput copilul, așa încât, în privința numelui de familie al copilului, vor deveni incidente dispozițiile înscrise în art. 62 alin. 1 sau alin. 2 Codul familiei În funcție de situația concretă, copilul își va modifica numele de familie potrivit celor ce rezultă din aplicarea prin analogie a art. 62 alin. 1 sau alin. 2 Codul familiei, nefiind totuși exclusă ipoteza în care copilul își va menține numele de familie (atunci când, la data tăgăduirii paternității, copilul are numele de familie pe care îl avea mama în momentul nașterii acestuia), în temeiul acelorași prevederi legale, raportate însă la căsătoria în care copilul a fost conceput, iar nu la aceea în care a fost născut.
În cel de al treilea caz (când a existat un conflict aparent de paternitate), ca efect al admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității, copilul devine din afara căsătoriei, dar cu filiația stabilită față de ambii părinți, deoarece recunoașterea de paternitate urmează a fi considerată valabilă, ceea ce înseamnă că, în privința numelui de familie al copilului, devin incidente dispozițiile înscrise în art. 64 Codul familiei Astfel, copilul își va modifica numele de familie în sensul luării numelui de familie al părintelui față de care este considerat că și-a stabilit mai întâi filiația (mama sa, afară de situația în care inițial a fost considerat născut din părinți necunoscuți, după care a fost recunoscut voluntar de un bărbat, iar ulterior și-a stabilit maternitatea față de o femeie căsătorită), în temeiul aplicării prin analogie a art. 64 alin. 1 Codul familiei, însă, în baza art. 64 alin. 2 Codul familiei, instanța poate încuviința luarea numelui de familie al părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația; mai mult, având în vedere că în momentul în care se pune problema modificării numelui de familie al copilului, el are stabilită filiația față de ambii părinți, se admite că s-ar putea aplica prin asemănare art. 64 alin. 3 Codul familiei, deci că instanța va decide, ținând cont de interesul copilului, dacă acesta va lua numele de familie al unuia dintre părinți sau numele lor reunite. Este totuși posibil să nu intervină o modificare a numelui de familie al copilului, anume atunci când, la data tăgăduirii paternității, copilul are numele de familie pe care îl avea mama în momentul nașterii acestuia.
Pentru toate situațiile în care ar urma să se modifice numele de familie al copilului ca efect al admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității, se ridică problema de a ști care este organul competent să se pronunțe asupra acestei modificări (dificultățile apar atunci când și-ar găsi aplicare, prin analogie, art. 62 alin. 1 sau, mai ales, alin. 2 Codul familiei ori art. 64 alin. 1 sau, în special, alin. 3 Codul familiei, nu însă și art. 64 alin. 2 Codul familiei, deoarece acesta din urmă stabilește competența de modificare a numelui de familie în favoarea instanței judecătorești). În ce ne privește, având în vedere, pe de o parte, că nu este totuși vorba despre stabilirea numelui de familie, ci de modificarea acestuia, iar, pe de altă parte, eventualele inconveniente de ordin procesual, apreciem că însăși instanța care admite acțiunea în tăgăduirea paternității se va pronunța și asupra modificării numelui copilului, de altfel, din punct de vedere procesual, modificarea numelui de familie reprezintă un aspect accesoriu tăgăduirii paternității, așa încât, în vederea stabilirii competenței, urmează a se recurge la art. 17 Cod procedură civilă, potrivit căruia, „cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.”
Mai este de reținut că, deși hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în tăgăduirea paternității produce, în principiu, efecte retroactive (ex tune), totuși, în privința numelui de familie al copilului, modificarea se va produce numai pentru viitor (ex nune), deoarece, purtarea numelui de familie în trecut este un fapt ireversibil.
Admiterea acțiunii în contestarea sau în declararea nulității recunoașterii de filiație, admiterea acțiunii în contestarea filiației față de mamă, admiterea acțiunii în contestarea existenței împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumția de paternitate. Dacă recunoașterea voluntară de filiație nu corespunde adevărului, orice persoană interesată poate să o conteste (art. 49 Codul familiei pentru contestarea recunoașterii de maternitate și art. 58 alin. 1 Codul familiei pentru contestarea recunoașterii de paternitate). Acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate sau, după caz, de paternitate nu trebuie confundată cu acțiunea în declararea nulității recunoașterii de filiație (de maternitate sau, după caz, de paternitate), aceasta din urmă putându-se exercita atunci când recunoașterea voluntară de filiație nu s-a făcut cu respectarea condițiilor de fond sau de formă prevăzute de lege. Deși este vorba despre acțiuni în justiție diferite, totuși, în caz de admitere, ambele acțiuni produc aceleași efecte în ceea ce privește numele de familie al copilului.
Admiterea acțiunii în contestarea sau în declararea nulității recunoașterii de filiație are drept consecință o schimbare în starea civilă a copilului, acesta din urmă devenind, după caz, fie copil din afara căsătoriei cu filiația stabilită față de un părinte, fie copil născut din părinți necunoscuți, fie, în mod excepțional, copil cu filiația stabilită față de ambii părinți (spre exemplu, dacă un copil născut din părinți necunoscuți a fost recunoscut de un bărbat, iar, după aceea, și-a stabilit filiația față de o femeie care, la data nașterii copilului respectiv, era căsătorită cu un alt bărbat decât cel care a făcut recunoașterea voluntară de paternitate).2 Atunci când copilul a avut numele de familie al celui ce îl recunoscuse, va interveni o modificare a numelui de familie al copilului, aplicându-se, în mod corespunzător, una din regulile pe care le-am analizat la stabilirea numelui de familie. Așadar: în cazul în care copilul devine copil cu filiația stabilită față de un părinte, el va lua numele de familie pe care acest părinte îl avea în momentul nașterii copilului; dacă devine copil născut din părinți necunoscuți, reia numele de familie stabilit de autoritatea administrativă sau, în cazul în care recunoașterea fusese făcută înainte de stabilirea numelui în condițiile art. 2 alin. final din Decretul nr. 975/1968 și art. 24 din Legea nr. 119/1996, copilul va lua numele de familie hotărât prin dispoziția primarului; în cel de al treilea caz menționat mai sus, se vor aplica, prin asemănare, dispozițiile înscrise în art. 62 Codul familiei și în art. 18 alin. 3 din Legea nr. 119/1996.
Asupra modificării numelui de familie se va pronunța, în principiu, instanța care a admis acțiunea în contestarea recunoașterii de filiație sau în declararea nulității recunoașterii de filiație. Totuși, apreciem că, în cazul în care recunoașterea contestată sau anulată a fost făcută înainte de stabilirea numelui de familie al copilului în condițiile art. 2 alin. final din Decretul nr. 975/1968 și art. 24 din Legea nr. 119/1996, iar, după admiterea acțiunii, copilul devine născut din părinți necunoscuți, numele lui va fi determinat prin dispoziția scrisă a primarului, iar numai modificarea mențiunii corespunzătoare din actul de stare civilă se va face în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Și în ipoteza admiterii acțiunii în contestarea recunoașterii de filiație sau în declararea nulității recunoașterii de filiație, deși schimbarea stării civile a copilului se produce cu efect retroactiv, modificarea numelui de familie al copilului se va produce numai pentru viitor, dată fiind imposibilitatea obiectivă a retroactivității sub acest aspect.
Lucrurile se prezintă asemănător și în cazul admiterii acțiunii în contestarea filiației față de mamă atunci când filiația rezultă din certificatul de naștere fără însă a exista o folosință a stării civile conformă cu acest certificat, precum și cazul admiterii acțiunii în contestarea existenței împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumția de paternitate.
Cât privește incidența instituției adopției asupra modificării numelui de familie, este necesar să avem în vedere nu numai încuviințarea adopției, ci și desfacerea adopției, precum și declararea nulității (desființarea) adopției.
Încuviințarea adopției. Schimbarea stării civile determinată de încuviințarea adopției are incidență și asupra numelui de familie al celui adoptat. Astfel, potrivit art. 21 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 25/1997 cu privire la adopție, „copilul dobândește prin adopție numele celui care adoptă. Dacă adopția se face de către soți care nu au un nume de familie comun, aceștia sunt obligați să declare instanței numele pe care copilul urmează să îl poarte”. Deși textul nu menționează în mod expres, apreciem că, în cazul soților adoptatori care nu au nume de familie comun, adoptatul va lua fie numele de familie al unuia dintre adoptatori, fie numele lor de familie reunite (în ambele situații, este vorba despre numele de familie al adoptatorilor din momentul încuviințării adopției), iar nu un alt nume de familie, străin de cel al adoptatorilor sau alcătuit din numele unuia dintre adoptatori și un alt nume.
Există o situație în care s-ar putea discuta dacă adopția antrenează sau nu modificarea numelui de familie al adoptatului, anume atunci când, în condițiile prevăzute de art. 2 alin. 2 din Ordonanța de urgență nr. 25/1997, este adoptată o persoană căsătorită ce are nume de familie comun cu celălalt soț. În literatura de specialitate, s-a arătat că soțul adoptat rămâne cu numele de familie comun, nedobândind numele de familie al adoptatorului, însă, în cazul în care celălalt soț consimte, soțul adoptat poate dobândi numele de familie al adoptatorului. Totuși, art. 80 lit. e din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996 precizează că adopția unei persoane căsătorite nu implică și modificarea numelui de familie (din eroare, textul se referă la schimbarea numelui de familie) al soției/soțului sau al copiilor celui adoptat; în astfel de situații, cei interesați pot solicita schimbarea numelui de familie pe cale administrativă. Folosind un argument de interpretare gramaticală, coroborat cu argumentul de interpretare logică per a contrario și cu regula de interpretare logică ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, s-ar putea trage concluzia că soțul adoptat va lua numele de familie al adoptatorului. Însă, art. 28 alin. 1 Codul familiei prevede că „soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat,” așa încât, pentru a pune de acord cele două texte și ținând cont de rațiunile care justifică modificarea numelui de familie ca efect al schimbărilor în starea civilă determinate de adopție și căsătorie, vom deosebi două ipoteze: dacă, la încheierea căsătoriei, soții și-au păstrat numele de familie avute anterior, adopția ulterioară a unuia dintre soți antrenează modificarea numelui de familie al acestuia, în sensul că soțul adoptat va lua numele de familie al adoptatorului; dacă, la încheierea căsătoriei, soții au luat un nume de familie comun, soțul ce va fi adoptat ulterior va lua numele de familie al adoptatorului numai cu consimțământul celuilalt soț (art. 28 alin. 2 Codul familiei, care, deși se referă la schimbarea numelui de familie pe cale administrativă, își va găsi aplicare, pentru identitate de rațiune, și în cazul modificării numelui de familie).
Desfacerea adopției. Cât privește incidența desfacerii adopției asupra numelui de familie, art. 22 alin. 3 din Ordonanța de Urgență nr. 25/1997 prevede doar că „instanța se va pronunța și cu privire la numele copilului după desfacerea adopției”. Este însă evident că încetarea rudeniei civile dintre adoptat și adoptatori sau, după caz, adoptator face să nu mai subziste rațiunea purtării de către adoptat a numelui de familie dobândit prin adopție. În consecință, desfacerea adopției antrenează o modificare a numelui de familie al adoptatului, care va redobândi numele de familie avut anterior adopției. Este de reținut că art. 27 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 25/1997 a abrogat expres și direct dispozițiile capitolului III – „Adopția” – al titlului II din Codul familiei, deci și art. 83 partea a II-a, care, în caz de desfacere a adopției, permitea instanței judecătorești să încuviințeze, pentru motive temeinice, păstrarea de către adoptat a numelui de familie dobândit prin adopție; prin urmare, trebuie să admitem că, în actuala reglementare, instanța judecătorească nu mai are această posibilitate. Totuși, nu este exclusă o eventuală schimbare pe cale administrativă a numelui de familie. Se observă însă că, în această privință, soluția legislativă actuală nu este cea mai practică.
Nulitatea adopției. În cazul declarării nulității (desființării) adopției, adoptatul redobândește numele de familie avut anterior încuviințării adopției. Deși, în principiu, nulitatea retroactivează, în privința numelui de familie efectele se vor produce numai pentru viitor, dat fiind caracterul ireversibil al purtării numelui de familie luat ca urmare a încuviințării adopției lovite de nulitate.
Modificarea numelui de familie poate să intervină sau, după caz, intervine ca efect al încheierii căsătoriei, al divorțului, precum și al declarării nulității căsătoriei. În schimb, încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soți nu atrage niciodată modificarea numelui de familie al soțului ce a rămas în viață.
Încheierea căsătoriei. Cât privește incidența încheierii căsătoriei asupra numelui de familie, reținem că, potrivit art. 27 Codul familiei, „la încheierea căsătoriei, viitorii soți vor declara, în fața delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie. Soții pot să-și păstreze numele lor dinainte de căsătorie, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.”
După cum se observă, schimbarea stării civile prin căsătorie nu implică automat și modificarea numelui de familie. Nu va interveni nici o modificare a numelui de familie dacă viitorii soți se înțeleg să-și păstreze numele de familie dinaintea căsătoriei. Dacă viitorii soți se hotărăsc să poarte în căsătorie un nume de familie comun, va opera o modificare a numelui de familie pentru ambii numai atunci când ei decid ca numele de familie comun să fie format din numele lor reunite, iar când numele de familie comun constă în numele unuia dintre ei, își va modifica numele de familie doar soțul care ia numele celuilalt.
Așa cum se subliniază constant în doctrină, posibilitățile enumerate de art. 27 Codul familiei sunt limitative. Deci, nu ar fi posibil ca unul dintre soți să își mențină numele de familie avut anterior încheierii căsătoriei, iar celălalt soț să ia numele de familie reunite; de asemenea, soții nu pot lua ca nume de familie comun un nume pe care nici unul dintre ei nu îl avea în momentul efectuării declarației cu privire la numele de familie ce va fi purtat în căsătorie (chiar dacă ar fi vorba despre un nume de familie pe care unul dintre viitorii soți l-a avut anterior, dar pe care nu îl mai are în momentul respectiv).
După încheierea căsătoriei, alegerea numelui de familie care va fi purtat în timpul căsătoriei devine irevocabilă, în sensul că soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele de familie pe care l-au declarat.
Desfacerea căsătoriei prin divorț. Dacă la încheierea căsătoriei soții și-au păstrat numele de familie, desfacerea respectivei căsătorii prin divorț nu va avea vreun efect asupra numelui de familie al foștilor soți. În cealaltă ipoteză (când, la încheierea căsătoriei, soții au luat un nume de familie comun), se va pune însă problema modificării numelui de familie ca efect al divorțului.
Art. 40 alin. 1 Codul familiei prevede că „la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții se pot învoi ca soțul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt, să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei.” Cel de al doilea alineat al aceluiași articol stabilește că „instanța judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de divorț. Instanța, pentru motive temeinice, poate să încuviințeze acest drept chiar în lipsa învoielii între soți.” În sfârșit, art. 40 alin. 3 Codul familiei dispune că „dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți va purta numele ce avea înainte de căsătorie.”
Se observă că regula în materie este stabilită de art. 40 alin. 3 Codul familiei, deci, în principiu, schimbarea stării civile ca efect al desfacerii căsătoriei prin divorț atrage modificarea numelui de familie, fie al unuia dintre foștii soți (cel care și-a modificat numele de familie la încheierea căsătoriei, luând numele de familie al celuilalt soț), fie al ambilor (dacă, la încheierea căsătoriei, soții au luat, ca nume de familie comun, un nume format din reunirea numelor lor de familie avute anterior). Primele două alineate ale articolului menționat stabilesc excepția în materie, care constă în purtarea numelui de familie a! celuilalt soț și după desfacerea căsătoriei prin divorț, fie în temeiul învoielii foștilor soți, fie în baza încuviințării instanței.
În legătură cu învoiala soților, la care se referă art. 40 alin. 1 Codul familiei, s-a arătat că aceasta nu poate avea ca obiect decât dreptul pentru soțul divorțat de a păstra exact acel nume de familie pe care îl purta în timpul căsătoriei, nefiind posibil să se convină ca, după divorț, să se revină la numele de familie avut anterior căsătoriei, la care să se adauge numele de familie purtat în timpul căsătoriei. Mai trebuie reținut că este necesar ca învoiala soților să intervină înainte de desfacerea căsătoriei prin divorț, iar nu după acest moment, iar instanța care va pronunța divorțul doar va lua act de învoiala respectivă și o va consemna în hotărâre.
Cât privește noțiunea de „motive temeinice” care să justifice [desigur, în lipsa învoielii despre care vorbește art. 40 alin. 1 Codul familiei] încuviințarea, de către instanță, a purtării și după divorț a numelui de familie dobândit prin încheierea căsătoriei, este de observat că legea nu precizează în ce ar consta aceste motive, care deci sunt lăsate la aprecierea instanței. În acest sens, s-a decis că prin noțiunea de motiv temeinic, la care se referă art. 40 alin. 2 Codul familiei, urmează a se înțelege acel interes ce ar fi vătămat prin modificarea numelui de familie purtat de soț în timpul căsătoriei, interes care poate să fie nu numai moral, ci și materialin. Referitor la sfera de aplicare a excepției prevăzute de art. 40 alin. 2 Codul familiei, mai subliniem că numai instanța de divorț și numai o dată cu pronunțarea divorțului poate să încuviințeze păstrarea numelui de familie dobândit prin încheierea căsătoriei ce urmează a se desface, însă numai în măsura în care soțul interesat a formulat o cerere în acest sens, iar nu și din oficiu. Nu există posibilitatea pentru cel interesat de a solicita păstrarea numelui de familie dobândit prin încheierea căsătoriei după ce căsătoria respectivă a fost desfăcută prin divorț.
Prin urmare, dacă nu s-a formulat o cerere prin care se solicită menținerea numelui de familie dobândit la încheierea căsătoriei și, desigur, nici o cerere prin care se solicită să se ia act de învoiala soților, instanța de divorț este obligată să dispună, chiar și din oficiu, revenirea la numele de familie avut anterior încheierii căsătoriei.
Unele precizări sunt însă necesare în legătură cu noțiunea de „numele ce avea înainte de încheierea căsătoriei”, utilizată de art. 40 alin. 3 Codul familiei Este vorba despre numele de familie care a fost modificat ca urmare a încheierii căsătoriei ce se desface prin divorț, deci despre numele de familie purtat în momentul efectuării declarației ce a precedat încheierii căsătoriei respective, iar nu de un alt nume de familie purtat anterior. Spre exemplu, dacă mai înainte de încheierea căsătoriei ce se desface prin divorț, un soț a purtat numele de familie al fostului soț dintr-o căsătorie anterioară încetată prin deces ori desfăcută prin divorț, atunci el va lua acel nume de familie, iar nu pe cei care l-a avut înainte de încheierea primei căsătorii.
Desigur că, dacă în timpul căsătoriei, soțul și-a schimbat pe cale administrativă numele de familie dobândit la încheierea acelei căsătorii sau dacă acest nume de familie a fost modificat prin adopție (în ambele, cazuri, cu consimțământul celuilalt soț), nu mai există nici o justificare pentru revenirea la numele de familie avut anterior căsătoriei.
Nulitatea căsătoriei. Efectul nulității căsătoriei asupra numelui de familie constă în revenirea la numele de familie purtat anterior încheierii căsătoriei desființate. Nu mai există însă cele două posibilități prevăzute de art. 40 alin. 1 și 2 Codul familiei pentru ipoteza divorțului, întrucât aceste două dispoziții legale, stabilind excepții de la regula modificării numelui, nu pot fi aplicate și la cazuri care nu intră sub incidența prevederilor lor.
Desființarea căsătoriei atrage modificarea numelui de familie (desigur, atunci când, la încheierea acelei căsătorii, unul dintre soți a luat numele de familie al celuilalt soț ori soții au luat numele lor de familie reunite) chiar și pentru soțul de bună-credință, soț care, potrivit art. 23 alin. 1 Codul familiei, păstrează situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între data încheierii căsătoriei și data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare a căsătoriei respective. De altfel, sub aspectul numelui de familie, nu există deosebiri de efecte între „căsătoria putativă” (care presupune buna-credință a unuia dintre soți sau a ambilor soți la încheierea căsătoriei lovite de nulitate) și „nulitatea căsătoriei”, deoarece și pentru soțul de rea-credință la încheierea căsătoriei nulitatea nu retroactivează în privința numelui de familie, faptul purtării numelui de familie pe durata căsătoriei ce a fost desființată fiind ireversibil.
Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soți. S-a pus problema de a ști dacă încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soți produce sau nu efecte asupra numelui de familie al celuilalt soț, în cazul în care acesta din urmă își modificase numele de familie la încheierea respectivei căsătorii.
În prealabil, trebuie să menționăm că, în redactarea sa din momentul adoptării, art. 28 Codul familiei, după ce instituia obligația pentru soți de a purta în timpul căsătoriei numele de familie comun declarat, prevedea în partea a ll-a că „după desfacerea căsătoriei prin moarte, soțul supraviețuitor are dreptul să poarte acest nume, cât timp nu a încheiat o căsătorie nouă.” Prin Legea nr. 4/1956, a fost abrogată întreaga parte a doua a textului inițial, iar, din această abrogare, aparent, s-ar putea trage concluzia că după încetarea căsătoriei prin deces, soțul supraviețuitor nu ar mai avea dreptul să poarte numele de familie dobândit la încheierea acelei căsătorii, ci ar urma să revină la numele de familie avut anterior căsătoriei. S-a arătat însă că o asemenea interpretare nu poate fi primită, în considerarea unui argument de ordin istoric (o îndelungată tradiție a dreptului nostru este în sensul că decesul unuia dintre soți nu are nici un efect asupra numelui de familie al soțului rămas în viață), precum și a unui argument a fortiori (dacă, în caz de divorț, există posibilitatea păstrării numelui de familie luat la încheierea căsătoriei, ca urmare a învoielii soților sau a încuviințării instanței, indiferent din vina cui s-a pronunțat divorțul, cu atât mai mult trebuie să se ajungă la aceeași concluzie atunci când căsătoria a durat până la moartea unuia dintre soți); în realitate, legiuitorul a dorit să înlăture acea restricție care limita în timp dreptul soțului supraviețuitor de a purta numele de familie luat la încheierea căsătoriei ce a încetat prin deces, așa cum rezultă din chiar lucrările organului legislativ de la acea dată. Mai mult, s-a subliniat că purtarea numelui de familie luat la încheierea căsătoriei și după încetarea acesteia prin decesul celuilalt soț constituie nu numai un drept, ci și o obligație, această soluție fiind impusă de două caractere juridice ale numelui pe care le-am analizat cu un alt prilej (legalitatea numelui și, în special, consecința sa, anume obligativitatea numelui); în alte cuvinte, soțul supraviețuitor nu are un drept de opțiune între a purta în continuare numele de familie avut în timpul căsătoriei ce a încetat și a reveni la numele de familie pe care l-a avut anterior acestei căsătorii.
Așadar, schimbarea intervenită în starea civilă ca efect al încetării căsătoriei prin deces nu conduce, în nici o situație, la modificarea numelui de familie al soțului supraviețuitor.
Schimbarea numelui de familie și a prenumelui
Prin schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui) se înțelege înlocuirea, la cerere, a numelui de familie (sau a prenumelui) cu un alt nume de familie (cu un alt prenume), prin decizie administrativă sau după ce a fost parcursă procedura administrativă.
Cât privește partea finală a definiției de mai sus (care, de regulă, nu este reținută în literatura de specialitate), subliniem că, în actuala reglementare, nu este exclusă posibilitatea ca schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui) să fie dispusă printr-o hotărâre judecătorească, însă o asemenea hotărâre intervine numai după ce a fost declanșată și parcursă procedura administrativă, iar, decizia definitivă pronunțată în sistemul organelor administrative și prin care a fost respinsă cererea de schimbare a numelui de familie este atacată prin intermediul recursului special reglementat de art. 4 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.
Având în vedere faptul că este obligatorie parcurgerea procedurii în fața organelor administrative prevăzute de lege, precum și împrejurarea că, de regulă, schimbarea numelui este dispusă de organul administrativ, se poate folosi și în actuala reglementare expresia utilizată de Decretul nr. 975/1968, anume aceea de „schimbarea numelui pe cale administrativă.”
Tot în legătură cu definiția oferită mai sus, menționăm că am reținut și precizarea potrivit căreia înlocuirea numelui are ioc la cerere, întrucât este vorba despre un element de natură să contribuie în multe situații la delimitarea schimbării numelui de familie de modificarea numelui de familie, având în vedere că, în cazul acesteia din urmă, de regulă, înlocuirea numelui de familie nu este condiționată de exprimarea voinței persoanei respective într-un atare sens.
Dreptul de a cere schimbarea numelui este recunoscut persoanei fizice de către art. 3 din Decretul nr. 975/1968, care prevede că „numele se poate schimba pe cale administrativă.” în art. 4-18 din același act normativ se reglementează, în mod unitar, atât schimbarea numelui de familie, cât și schimbarea prenumelui. De altfel, prin cererea formulată, cel interesat poate să solicite fie schimbarea numelui de familie și a prenumelui, fie numai schimbarea numelui de familie, fie numai schimbarea prenumelui. În cele ce urmează, deși ne vom referi la schimbarea numelui în general, vom avea în vedere, cu precădere, schimbarea numelui de familie.
Pot solicita schimbarea numelui cetățenii români și persoanele fără cetățenie (apatrizii) care domiciliază în România (art. 4 și art. 20). Interpretând art. 4 ținând cont de regula ubi tex non distinquit, nec nos distinquere debemus, rezultă că schimbarea numelui poate fi cerută și de cetățeanul român cu domiciliul în străinătate. De altfel, această soluție este prevăzută în mod expres de art. 87 alin. 3 din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996, care dispune că „cererea de schimbare a numelui de familie și/sau a prenumelui privind pe cetățeanul român cu domiciliul în străinătate se depune la primăria ultimului domiciliu avut în România, iar dacă nu a avut vreodată domiciliul în România, la Primăria sectorului I al municipiului București.” În schimb, interpretând cele două articole menționate per a contrario, rezultă că nu pot solicita schimbarea numelui cetățenii străini, chiar dacă ar avea domiciliul în România, și nici apatrizii ce nu au domiciliul în România.
Procedura schimbării numelui se declanșează printr-o cerere formulată cu acest scop. Dacă persoana fizică majoră face personal și singură cererea de schimbare a numelui, în schimb, pentru minor, cererea de schimbare a numelui se face de părinți sau, cu încuviințarea autorității tutelare, de tutore. Interpretând gramatical art. 6 alin. 1 partea I din Decretul nr. 975/1968, se desprinde concluzia că încuviințarea autorității tutelare este necesară numai în situația în care cererea de schimbare a numelui minorului se face de către tutore, nu și atunci când cererea este formulată de părinți, însă, dacă părinții nu se înțeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, va hotărî autoritatea tutelară. Dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, cererea va fi semnată și de acesta. Pentru interzisul judecătoresc, cererea de schimbare a numelui se face de către tutore, cu încuviințarea autorității tutelare.
Potrivit art. 7 partea I din Decretul nr. 975/1968, schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere fie o dată cu schimbarea numelui de familie al părinților, fie, dacă există motive temeinice, separat. Din această dispoziție legală mai rezultă că schimbarea numelui de familie al părinților nu implică și schimbarea numelui de familie al copilului.
În cazul în care soții s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea acestui nume de familie de către unul dintre soți este necesar consimțământul celuilalt soț (art. 28 alin. 2 Codul familiei și art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 975/1968]. Însă, schimbarea numelui de familie al unuia dintre soți nu implică și schimbarea numelui de familie al celuilalt soț (art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 975/1968) și, desigur, nici schimbarea numelui de familie al copilului.
Cererea de schimbare a numelui se depune ia primăria de domiciliu, cu excepția situației când ar fi incidente dispozițiile art. 87 alin. 3 din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996, pe care le-am reprodus mai sus.
Cererea trebuie motivată și însoțită de următoarele acte: copii certificate ori legalizate de pe certificatele de stare civilă ale celui care solicită schimbarea numelui; un exemplar al Monitorului Oficial al României în care a fost publicată cererea de schimbare a numelui sau, după caz, dovada privind scutirea de publicare a cererii; actul de consimțământ, dat în formă autentică, al celuilalt soț, în cazul prevăzut de art. 28 alin. 2 Codul familiei și art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 975/1968; copia de pe decizia de aprobare a autorității tutelare, în cazul în care tutorele solicită schimbarea numelui minorului sau al celui pus sub interdicție judecătorească; orice acte pe care solicitantul le consideră necesare motivării cererii sale.
Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, prin grija și pe cheltuiala solicitantului, în Monitorul Oficial al României, partea a lll-a. Nu este supusă acestei cerințe de publicitate „cererea de schimbare a numelui format din expresii indecente, ridicole, ori transformat prin traducere sau în alt mod.” Scutirea de publicare se aprobă de către șefii organelor locale ale poliției. Este de observat că această formalitate trebuie îndeplinită înainte de depunerea cererii de schimbare a numelui la primăria de domiciliu.
Orice persoană interesată poate face opoziție la cererea de schimbare a numelui, în termen de 30 de zile de la publicarea acesteia. Opoziția se formulează în scris, trebuie motivată și se depune la primăria unde a fost înregistrată cererea de schimbare a numelui.
Cererea de schimbare a numelui, împreună cu actele ce o însoțesc și eventualele opoziții (așadar, dosarul referitor la schimbarea numelui) se înaintează de către ofițerul de stare civilă, în termen de 5 zile, la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor din subordinea consiliului local (art. 11 din Decretul nr. 975/1968 și art. 87 alin. 2 din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996).
Competența de a soluționa cererea de schimbare a numelui aparține Inspectoratului General al Poliției din cadrul Ministerului de Interne. Acest organ va verifica dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege și, apreciind temeinicia cererii, precum și a opozițiilor făcute, va da, în termen de 60 de zile de la primirea dosarului, o decizie motivată de admitere sau, după caz, de respingere a cererii de schimbare a numelui.
Decizia de admitere a cererii de schimbare a numelui se trimite, în copie (și în număr suficient de exemplare spre a fi făcute comunicările prevăzute de lege), primăriei la care s-a înregistrat cererea. Aceasta trebuie să înștiințeze, de îndată, pe solicitant, iar, după ce solicitantul va depune dovada de plată a taxei de timbru (nu este însă necesară plata taxei de timbru pentru schimbarea numelui format din expresii indecente, ridicole, ori transformat prin traducere sau în alt mod), îi va elibera o copie a deciziei de schimbare a numelui. În cazul în care solicitantul nu se prezintă (sau dacă nu depune dovada de plată a taxei de schimbare a numelui) în termen de 60 de zile de la data încunoștiințării sale, primăria va restitui copiile de pe decizia de schimbare a numelui autorității care a încuviințat schimbarea numelui (art. 88 din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996).
Decizia de schimbare a numelui se înscrie, prin mențiune, pe marginea actului de naștere al persoanei în cauză, iar efectele schimbării numelui se produc de la data efectuării acestei înscrieri, dată de la care solicitantul va purta numai numele obținut prin decizie (art. 15 din Decretul nr. 975/1968).
Dovada schimbării numelui se face cu decizia de admitere a cererii sau cu certificatul eliberat pe baza acestei decizii.
În cazul în care Inspectoratul General al Poliției respinge cererea de schimbare a numelui, va pronunța o decizie, pe care o va comunica solicitantului. Această decizie poate fi contestată în termen de 30 de zile de la comunicare, competența de soluționare a contestației aparținând Ministerului de Interne (art. 17 din Decretul nr. 975/1968).
Persoana căreia i s-a respins cererea de schimbare a numelui poate să facă o nouă cerere, dacă au intervenit motive noi sau dacă au încetat cauzele care au determinat admiterea unei opoziții.
Mai trebuie reținut că, întrucât decizia prin care Ministerul de Interne soluționează contestația are caracterul unui act administrativ-jurisdicțional, iar legea specială nu conține dispoziții referitoare la atacarea ei în justiție, își vor găsi aplicare prevederile art. 4 din Legea nr. 29/1990, deci, această decizie poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție.
În raport de dispozițiile Decretului nr. 975/1968, se mai pune problema de a ști ce cale procedurală are la dispoziție persoana care a făcut opoziție la cererea de schimbare a numelui, atunci când Inspectoratul General al Poliției a admis cererea de schimbare a numelui, respingând deci opoziția. Contestația la care se referă art. 17 din Decretul nr. 975/1968 nu poate fi exercitată într-o asemenea situație, deoarece textul de lege menționat conține o normă specială, care este de strictă interpretare și aplicare. În lipsa unor dispoziții legale speciale, apreciem că persoana interesată trebuie să recurgă la procedura contenciosului administrativ de drept comun (art. 1, iar nu art. 4 din Legea nr. 29/1990).
Retranscrierea numelui de familie și a prenumelui
Schimbarea numelui nu trebuie confundată cu retranscrierea numelui, aceasta din urmă fiind reglementată de art. 19 din Decretul nr. 975/1968. Menționăm că textul de lege (care se referă, deopotrivă, atât la numele de familie, cât și la prenume) nu folosește expresia de retranscriere, însă aceasta este utilizată constant în literatura de specialitate.
Motivele care determină retranscrierea numelui de familie și a prenumelui rezultă din primul alineat al art. 19, potrivit căruia, persoana al cărei nume de familie sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin mențiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile privind pe titular, cât și pe părinții săi.
Cererea de retranscriere se depune la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor în păstrarea căreia se află registrele de stare civilă și se aprobă de primar. Pe baza acestei aprobări, se efectuează mențiune pe marginea actelor de stare civilă respective.
Alin. 4 al art. 19 reglementează extinderea efectelor retranscrierii numelui de familie, stabilind că efectele aprobării se extind asupra copiilor minori, iar, când soții au nume de familie comun, și asupra celuilalt soț, în ambele situații dacă acesta din urmă își dă consimțământul. Dacă soții nu se înțeleg în ceea ce privește extinderea efectelor retranscrierii numelui asupra copiilor minori, va decide autoritatea tutelară. Pentru extinderea efectelor admiterii cererii de retranscriere asupra numelui de familie al celuilalt soț (desigur, dacă soții au nume de familie comun) este întotdeauna nevoie de consimțământul acestuia din urmă, deci, numai în privința extinderii efectelor retranscrierii asupra numelui de familie al copiilor minori nedarea consimțământului unuia dintre părinți poate fi suplinită de decizia autorității tutelare. Extinderea retranscrierii numelui de familie al unuia dintre părinți asupra numelui de familie al copilului minor presupune că părinții au nume de familie comun, iar, în cazul în care părinții nu au nume de familie comun, fie că minorul a luat numele de familie ale părinților reunite, fie că minorul a luat numele de familie al părintelui ce a cerut și obținut retranscrierea; întrucât textul de lege nu face nici o distincție, ar rezulta că în toate aceste trei cazuri urmează a se cere ori suplini consimțământul celuilalt părinte.
Înscrierile retranscrierii numelui se comunică organului local al poliției în raza căruia domiciliază cel în cauză.
Ultimele două alineate ale art. 19 reglementează căile de atac împotriva deciziei primarului cu privire la cererea de retranscriere a numelui.
Astfel, în caz de respingere a cererii de retranscriere a numelui, petiționarul poate să facă plângere la judecătoria în a cărei circumscripție teritorială domiciliază, în termen de 30 de zile de la data la care i s-a comunicat decizia.
În cazul în care s-a admis cererea de retranscriere a numelui, orice persoană interesată poate face contestație la judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază, în termen de un an de la data admiterii cererii.
CAPITOLUL AL IV-LEA
DOMICILIUL
Dreptul român nu conține dispoziții conflictuale privind domiciliul persoanei fizice, acesta fiind tratat numai ca un punct de legătură în cazul normei conflictuale lex domicilii, în materia stării civile, capacității și relațiilor de familie ale persoanei fizice, condițiilor de fond ale actului juridic, în anumite cazuri, sau ca un element care atrage competența instanțelor române, în condițiile legii.
Stabilirea domiciliului de drept comun al străinului în România este supusă legii materiale române, fiind o problemă ce ține de condiția juridică a străinului în țară (Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în România, art. 5 și urm).
Pierderea de către cetățeanul român aflat în străinătate a domiciliului său de drept comun din România este supusă legii române, ca lege a domiciliului fri discuție. Soluția credem că se impune prin analogie cu situația cetățeniei (art. 12 alin. 1 și 2 din Legea nr. 105/1992).
Domiciliul legal al persoanei fizice, fiind o măsură de ocrotire, este supusă legii naționale a ocrotitului (minor, interzis judecătoresc, persoană dispărută etc).
Domiciliul ales, fiind stabilit printr-un act juridic, este supus legii actului respectiv (lex voluntatis sau legea determinată prin localizarea obiectivă a actului).
Reședința persoanei fizice străine în țară este supusă regulilor aplicabile pentru domiciliul de drept comun (Legea nr. 25/1969, art. 5 și urm.).
CAPITOLUL AL V-LEA
STAREA CIVILĂ
Normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au un caracter imperativ, în sensul că părțile nu pot deroga de la ele, prin manifestarea (acordul) lor de voință.
Mai mult decât atât, considerăm că norma conflictuală privind starea și capacitatea cetățenilor români este de ordine publică și în dreptul internațional privat român, concluzie desprinsă din prevederile art. 168 alin. 2 din Legea nr. 105/1992.
Domeniul de aplicare a legii statutului persoanei fizice
Determinarea domeniului de aplicare a legii statutului persoanei fizice implică stabilirea materiilor juridice (instituțiile de drept și raporturile juridice) care intră în conținutul normei conflictuale privind statutul persoanei fizice. Determinarea acestor materii constituie o problemă de calificare a normei conflictuale respective și anume a primului element din structura acesteia (conținutul normei). Această precizare are un caracter de generalitate, fiind valabilă pentru operațiunile de determinare a domeniului de aplicare a tuturor normelor conflictuale de care ne vom ocupa în continuare.
Legea privind statutul persoanei fizice cârmuiește, în materia dreptului civil, următoarele instituții juridice:
Starea civilă a persoanei fizice, și anume ansamblul de calități (elemente) personale, care izvorăsc din acte și fapte de stare civilă, de care legea leagă anumite efecte juridice specifice și care servesc pentru identificarea persoanei în familie și societate. Astfel, sunt supuse normei conflictuale privind statutul personal, în principal, următoarele calități care intră în conținutul stării civile:
Cu privire la filiație (persoana are filiația stabilită sau nu; filiația este din căsătorie, din afara căsătoriei etc);
Cu privire la căsătorie (persoana este căsătorită, necăsătorită, divorțată, văduvă etc);
Cu privire la adopție (calitatea de adoptat, adoptator etc);
Cu privire la rudenie (persoana este în rudenie sau nu cu o altă persoană);
Cu privire la afinitate (persoana este afin, neafin) etc. Sunt supuse, de asemenea, normei conflictuale lex personalis, folosința stării civile (posesia de stat) și acțiunile de stare civilă Întocmirea (înregistrarea) actelor și faptelor de stare civilă nu este guvernată însă de legea personală, ci de legea locului încheierii actului, conform regulii locus regit actum sau de legea autorității care efectuează înregistrarea (auctor regit actum), după cum se deduce din prevederile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă (art. 3 și urm.).
Capacitatea civilă a persoanei fizice. Legea națională se aplică atât capacității de folosință, cât și celei de exercițiu a persoanei fizice. Capacitatea de folosință a persoanei fizice este supusă legii naționale, această lege determinând atât „începutul și încetarea personalității” (art. 13 din Legea nr. 105/1992) cât și conținutul acesteia (după care se deduce din art. 11 care vorbește de „capacitatea… persoanei fizice”), în conținutul capacității de folosință a persoanei fizice intră, ca un element esențial, capacitatea acesteia de a încheia acte juridice (de a contracta). În cazul în care este vorba de determinarea drepturilor și obligațiilor unei persoane fizice străine în România, legea națională a străinului, care reglementează conținutul capacității sale de folosință, se aplică cumulativ cu legea materială română, care stabilește condiția juridică a străinului persoană fizică în România.
În legătură cu conținutul capacității de folosință, o analiză specială necesită, pe planul dreptului internațional privat, conținutul negativ al acestei capacități, și anume incapacitățile de folosință.
Incapacitățile de folosință sunt speciale, în sensul că lipsesc persoana fizică de aptitudinea de a avea numai anumite drepturi și obligații civile, iar pe planul dreptului internațional privat ele sunt supuse unor norme conflictuale diferite, în funcție de calificarea care li se acordă, de la caz la caz.
Astfel, incapacitățile cu caracter de sancțiune (civilă) – ca, de exemplu, decăderea din drepturile părintești (art. 109 Codul familiei) sunt supuse legii naționale a persoanei fizice în cauză.
Incapacitățile cu caracter de măsuri de ocrotire sunt, în principiu, calificate în mod diferit, în funcție de sfera persoanelor între care acționează.
Astfel, incapacitățile de folosință absolute (care operează între persoana a cărei capacitate este îngrădită și toate celelalte persoane, nedeterminate – erga omnes -), sunt supuse, în principiu, legii naționale a persoanei îngrădite, fiind dispuse de lege în considerarea calităților (particularităților) acesteia. Intră în această categorie, de exemplu: incapacitatea minorului mai mic de 16 ani de a dispune prin donație sau prin testament (art. 806 Cod civil), incapacitatea minorului de peste 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 Cod civil).
În schimb, incapacitățile de folosință relative (care operează numai între persoana a cărei capacitate este îngrădită și o altă sau alte persoane determinate), fiind legate strict de un anumit act juridic – pe care legea îl prohibește -, sunt supuse, în principiu, legii actului prohibit (lex con-tractus, dacă este vorba de un contract sau lex succesionis, dacă este vorba de testament). Se includ în această categorie, de pildă: incapacitatea minorului de a dispune prin testament sau donație în favoarea tutorelui său (art. 809 Cod civil. și art. 128 Codul familiei); incapacitatea medicilor, farmaciștilor și preoților de a primi donații sau legate din partea persoanelor pe care le-au îngrijit în boala de care au murit (art. 810 Cod civil); incapacitatea soților de a încheia între ei contracte de vânzare-cumpărare (art. 1307 Cod civil.).
Regimul de drept internațional privat privind sfârșitul capacității de folosință a persoanei fizice este stabilit de art. 16 din Legea nr. 105/ 1992. Conform textului, condițiile, efectele și anularea unei hotărâri prin care se constată moartea prezumată, absența sau dispariția, precum și prezumțiile de supraviețuire sau de moarte sunt cârmuite de ultima lege națională a persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea română.
Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este supusă legii naționale, așa cum rezultă din prevederile art. 11 din Legea nr. 105/ 1992, care vorbește, în general de „capacitatea… persoanei fizice”.
În conținutul capacității de exercițiu a persoanei fizice intră capacitatea acesteia de a încheia personal acte juridice.
Incapacitățile de exercițiu, care sunt generale, în sensul că se referă la toate sau la categorii de acte juridice ale incapabilului, sunt supuse legii naționale a acestuia (minor sau interzis judecătoresc). În această materie, legea națională a incapabilului va determina, în special: categoriile de acte juridice pe care acesta nu le poate face (sau, prin excepție, le poate face); sancțiunea încălcării incapacității și anume nulitatea actului (cazurile de nulitate și felurile acesteia, persoanele care o pot invoca și în ce condiții etc).
Pentru formele de abilitare a incapabililor, și anume reprezentarea legală a persoanei fizice lipsite de capacitate de exercițiu, precum și pentru asistarea persoanei fizice cu capacitate de exercițiu restrânsă, Legea nr. 105/1992, în art. 47, conține o reglementare specială, în sensul că acestea „sunt supuse legii care se aplică raportului juridic din care se naște atribuția de reprezentare sau de asistare”. Astfel, aceste instituții juridice vor fi supuse legii aplicabile în materia ocrotirii părintești sau a tutelei, în funcție de izvorul reprezentării legale, respectiv asistării, după distincțiile prevăzute de art. 36 și 37 din Legea nr. 105/1992.
În ceea ce privește majoratul, aplicând principiul legii mai favorabile în materia conflictului mobil de legi, art. 15 din Legea nr. 105/1992 prevede că apartenența unei persoane la o nouă lege națională nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă.
Teoria interesului național
Excepția de la aplicarea legii personale normal competente, cu privire la capacitatea persoanei fizice, cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de „teoria interesului național”, este reglementată în art. 17 din Legea nr. 105/1992. Conform primului alineat al acestui articol, „persoana care, potrivit legii naționale sau legii domiciliului său, este lipsită de capacitate sau are capacitate de exercițiu restrânsă, nu poate să opună această cauză de nevaliditate celei care l-a socotit, cu bună credință, ca fiind deplin capabil în conformitate cu legea locului unde actul a fost întocmit”.
Speța lider în această materie s-a soluționat în anul 1861 în fața instanțelor franceze și este cunoscută sub numele de „speța Ljzardi”: un cetățean mexican, pe nume Lizardi, care locuia la Paris, a cumpărat de la un bijutier francez bijuterii de valoare, pe care urma să le plătească prin cambiile pe care le-a emis cu acea ocazie. Când aceste cambii au fost prezentate spre plată, mexicanul, prin tutorele său, a invocat nulitatea contractului pentru incapacitatea sa, arătând că, deși la data asumării obligației prin cambii, el împlinise vârsta de 21 de ani, deci era capabil potrivit legii franceze din acel timp, nu era capabil potrivit legii sale naționale, conform căreia capacitatea se dobândește la vârsta de 25 de ani, această din urmă lege fiind aplicabilă în speță, în temeiul normei conflictuale franceze care, pentru capacitatea persoanei, trimite la legea națională (lex patriae). Instanțele franceze au validat însă contractul de vânzare-cumpărare a bijuteriilor, considerând că, atunci când incapacitatea unui străin, dată de legea lui națională, duce la lezarea interesului național francez, prin prejudicierea unui cetățean național care a acționat cu bună credință, legea națională a străinului trebuie înlăturată și înlocuită cu legea locală, care îl declară capabil pe respectivul străin. În speță, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost anulat, vânzătorul francez (bijutierul) ar fi fost prejudiciat prin faptul că bijuteriile nu ar mai fi putut fi restituite, fiind înstrăinate între timp de către cumpărătorul mexican.
Din prevederile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 105/1992 rezultă că, pentru a se aplica teoria interesului național, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții:
Persoana să fie lipsită de capacitate de exercițiu sau să aibă capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit legii sale personale (lex patriae sau lex domicilii), dar să fie pe deplin capabilă potrivit legii forului;
Actul să fi fost întocmit în țara forului;
Cocontractantul local să fie de bună credință. Prin aceasta se înțelege că acesta trebuie să nu fi cunoscut și, în mod rezonabil, nici să nu fi putut cunoaște cauza de nevalabilitate a actului juridic, adică incapacitatea străinului, potrivit legii sale naționale. În literatura de specialitate se precizează, pe drept cuvânt că, pentru ca această condiție să fie întrunită, este necesar ca cetățeanul național să fi încheiat un act curent al profesiunii sale, pentru care, prin natura operațiunii respective, nu se cer a fi făcute verificări speciale. În speța Lizardi, această condiție era îndeplinită în ceea ce privește pe comerciantul bijutier. În schimb, în cazul unei bănci, se consideră că o asemenea condiție, în principiu, nu se întrunește, deoarece băncile trebuie să verifice, cu o vigilență sporită, capacitatea clienților lor.
Anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu nejustificat cocontractantului naționalin. Această condiție, deși nu este menționată expres, se deduce din spiritul art. 17 alin. 1 din Legea nr. 105/1992.
În cazul în care aceste condiții sunt întrunite, se produce efectul juridic al teoriei și anume legea personală (lex patriae sau lex domicilii) este înlocuită cu legea locală, a locului încheieri i actului (lex loci actus), operând, astfel, o transmutație la nivelul punctului de legătură al normei conflictuale aplicabile.
Conform prevederilor art. 17 alin. 2 din lege, regula exprimată de „teoria interesului național” nu se aplică „actelor juridice referitoare la familie, moștenire și transmiterea imobilelor”.
În literatura de specialitate s-au invocat mai multe temeiuri pentru fundamentarea teoretică a „teoriei interesului național”, și anume, în special:
Ocrotirea ordinii publice de drept internațional privat a forului, temei sugerat, de altfel, de însăși denumirea acestei teorii, care urmărește protejarea „interesului național”;
Necunoașterea scuzabilă a legii străine de către cetățeanul național;
Îmbogățirea fără just temei a străinului, în detrimentul cocontractantului național; eroarea comună și invincibilă a naționalilor (error communis facit jus). După părerea noastră, din dispozițiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 105/1992, se poate deduce că fundamentul teoretic al excepției de la aplicarea legii străine privind capacitatea persoanei fizice este ocrotirea bunei credințe a partenerului localin.
Încheierea căsătoriei
Relațiile de familie care, împreună cu starea civilă și capacitatea, formează statutul persoanei fizice sunt cârmuite, în principal, de legea națională (legea cetățeniei), iar, dacă persoana nu are nici cetățenie, de legea domiciliului sau, în lipsă, de cea a reședinței persoanei fizice, conform prevederilor art. 11 și 12 din Legea nr. 105/1992.
Condițiile de fond și impedimentele la căsătorie. Calificarea condițiilor privind încheierea căsătoriei ca fiind de fond (inclusiv impedimente la căsătorie) sau de formă se face după legea forului (lex fori), conform regulii prevăzute de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 105/1992.
Condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitori soți (art. 18 alin. 1). Textul cere, așadar, pentru valabilitatea încheierii căsătoriei, să fie îndeplinite în mod cumulativ condițiile de fond prevăzute de legile naționale ale ambilor soți, legi care, în principiu, sunt diferite.
Impedimentele la căsătorie, fiind condiții de fond negative, sunt supuse aceleiași condiții a cumulului de legi naționale ale celor doi viitori soți.
În ceea ce privește impedimentele la căsătorie, art. 18 alin. 2 conține o prevedere de ocrotire a ordinii publice de drept internațional privat român. Conform textului, dacă legea națională a oricăruia dintre viitorii soți este o lege străină, iar aceasta prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul României. Prin aceste dispoziții se apără, așadar, principiul libertății cetățenilor români de a încheia o căsătorie.
Aplicarea legii naționale privind condițiile de fond (și impedimentele) la încheierea căsătoriei rezultă și din prevederile art. 33 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Conform textului, ofițerul român de stare civilă poate încheia căsătoria între cetățeni străini numai dacă, pe lângă celelalte acte prevăzute de lege, viitori soți prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale țărilor ai căror cetățeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile de fond, cerute de legea lor națională pentru încheierea căsătoriei.
În domeniul legii personale, cu privire la condițiile de fond și impedimentelor la căsătorie, intră stabilirea acestora și a efectelor lor asupra încheierii căsătoriei.
În acest context, se impune a fi subliniat faptul că, în urma abrogării art. 134 Cod civil prin D.L. nr. 9/1989 (publicat în M.O. nr. 9/31 decembrie 1989), căsătoria unui cetățean român cu unul străin nu mai este supusă condiției prealabile a autorizării de către Președintele României.
Condițiile de formă ale căsătoriei. Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează (art. 19 alin. 1). Este aplicabil, așadar, principiul locus regit actum.
Căsătoria unui cetățean român aflat în străinătate poate fi încheiată în fața autorităților locale de stat competente ori în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular fie al României, fie al statului celuilalt viitor soț (art. 19 alin. 2). Deoarece textul prevede posibilitatea unui cetățean român în străinătate de a se căsători numai în fața autorității de stat sau a agentului diplomatic ori consular (care este tot un funcționar de stat), rezultă per a contrario că o căsătorie încheiată în fața unui organ local confesional (religios) nu va fi recunoscută ca valabilă în țară. Dispozițiile art. 19 alin. 2 constituie o normă de aplicație imediată, care înlătură de la aplicare norma conflictuală din art. 19 alin. 1.
Este evident că, deoarece art. 19 alin. 2 nu distinge, o căsătorie religioasă a unui cetățean român aflat în străinătate nu este socotită valabilă în țară nici în ipoteza în care legea locală acordă efecte juridice căsătoriei religioase și, chiar dacă această lege ar fi legea națională a celuilalt soț.
În cazul în care căsătoria se încheie în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României, ea este supusă condițiilor de formă ale legii române (art. 19 alin. 3). În acest caz se acordă, așadar, prioritate regulii auctor regit actum. Deși textul nu prevede explicit, este evident, printr-un raționament de analogie, că o căsătorie închei at ă de un cetățean român în fața agentului diplomatic sau consular al statului” celuilalt soț va fi supusă condițiilor de formă ale legii statului străin respectiv.
Dispozițiile art. 19 alin. 2 și 3 din Legea nr. 105/1992 sunt concordante cu cele ale art. 42 și 43 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Conform art. 42, întocmirea actelor de stare civilă (inclusiv a actului de căsătorie, deoarece textul nu distinge) privind pe cetățenii români aflați în străinătate se face la misiunile diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale României sau la autoritățile locale competente.
Art. 43 alin. 1 precizează că șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României încheie căsătorii între cetățeni români sau dacă unul dintre viitorii soți este cetățean român dacă aceasta este în concordanță cu legislația țării în care sunt acreditați. Așadar, abilitatea misiunii diplomatice sau consulare române din străinătate de a încheia căsătorii între cetățenii români sau între aceștia și cetățeni străini trebuie să fie acceptată de legea statului pe teritoriul căruia respectiva misiune își desfășoară activitatea sau, adăugăm noi, de convențiile internaționale bi sau multilaterale în materie. În cazul în care un asemenea accept există, legea aplicabilă condițiilor de formă ale căsătoriei încheiate în fața misiunii respective este cea română, conform regulii auctor regit actum din art. 19 alin. 3.
În domeniul legii aplicabile condițiilor de formă ale căsătoriei intră formalitățile premergătoare căsătoriei și procedura încheierii căsătoriei.
Proba căsătoriei este supusă tot legii locului încheierii căsătoriei, prin aplicarea dispozițiilor art. 161 alin. 1 din Legea nr. 105/1992. Conform textului, mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic și puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sunt cele prevăzute de legea locului încheierii actului juridic (locus regit actum) sau de legea aleasă de părți (lex voluntatis), dacă ele aveau dreptul să o aleagă. Deoarece, de principiu, în materia căsătoriei părțile nu au dreptul să-și aleagă legea aplicabilă (căsătoria fiind un act juridic – condiție), rămâne ca unica soluție posibilă cea a aplicării legii locului încheierii căsătoriei.
Efectele căsătoriei
Relațiile personale și patrimoniale dintre soți. Art. 20 alin. 1 și 2 din Legea nr. 105/1992 prevede că relațiile personale și patrimoniale dintre soți sunt supuse mai multor legi, care se aplică în mod succesiv, și anume:
Legii naționale comune a soților. Pentru a se aplica această lege este necesar ca ambii soți să fie cetățeni români sau cetățeni străini ai aceluiași stat;
Legii domiciliului comun al soților, în cazul în care ei au cetățenii deosebite. Deoarece legea adoptă ca punct de legătură „domiciliul comun”, este indiferent dacă soții locuiesc în fapt împreună sau separat;
În lipsă de cetățenie comună sau de domiciliu comun, legii statului pe teritoriul căreia soții au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături.
Soluția conflictuală de la lit. c necesită următoarele precizări:
Prima posibilitate este aplicarea legii statului pe teritoriul căreia soții își au reședința comună, în momentul când se pune problema aprecierii efectelor căsătoriei lor (adică, de principiu, în momentul litigiului dedus spre judecare instanței competente), sau pe teritoriul căruia și-au avut anterior, în orice moment al căsătoriei lor, reședința comună;
A doua posibilitate este aplicarea legii statului, cu care soții întrețin, în comun, legăturile cele mai strânse. Aceasta constituie o aplicație a teoriei „legii proprii” („the proper law”) în materia efectelor căsătoriei;
Cele două posibilități la care ne referim sunt alternative, iar nu succesive, așa cum sunt legile aplicabile menționate la literele a-c de mai sus. Alegerea uneia sau alteia dintre aceste două posibilități aparține, de principiu, instanței competente pentru judecarea litigiului.
Art. 20 constituie un important text de referință, la care trimit numeroase alte articole din Legea nr. 105/1992, în materia relațiilor de familie, și anume: art. 21 alin. 2 (regimul și efectele convenției matrimoniale), art. 22 (divorțul), art. 23 (separația de corp), art. 25 (filiația copilului din căsătorie), art. 27 (condițiile legitimării prin căsătorie subsecventă a copilului născut anterior), art. 30 alin. 2 (condițiile de fond cerute soților care adoptă), art. 31 (efectele adopției consimțite de soți), art. 34 lit. a, b și c (obligația de întreținere în raporturile dintre părinți și copii, soți și foști soți, cu observația că în această materie trimiterea la art. 20 se face direct sau indirect), art. 36 (ocrotirea minorului).
Legea aplicării efectelor căsătoriei guvernează, în primul rând, relațiile personale dintre soți. Aceleiași legi îi este supusă și modificarea numelui soților la încheierea căsătoriei. Așadar, cu privire la numele soților la căsătorie se aplică soluțiile conflictuale din art. 20 (fiind vorba de un efect al căsătoriei), care sunt mult mai nuanțate, fără a fi însă fundamental diferite față de cea prevăzută de art. 14 („Numele persoanei este cârmuit de legea sa națională”).
În ceea ce privește efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exercițiu a soților, credem că trebuie făcută o distincție: capacitatea unui soț (în dreptul român, a femeii) de a se căsători înainte de majorat este supusă legii sale personale (conform art. 11 și 12); în schimb, efectele căsătoriei asupra capacității (adică problema dacă, prin căsătorie înainte de majorat, soțul dobândește sau nu capacitate deplină de exercițiu) sunt date de legea aplicabilă efectelor căsătoriei, conform art. 20.
Relațiile patrimoniale dintre soți sunt supuse, de asemenea, legii efectelor căsătoriei. În domeniul acestei legi intră, mai ales, determinarea bunurilor comune sau proprii ale soților, drepturile soților asupra bunurilor comune și proprii^ împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, regimul datoriilor soților, obligația de întreținere între soți (art. 34 lit. b) etc.
Regimul și efectele convenției matrimoniale urmează soluțiile conflictuale din art. 21 care, în ultimă instanță, prevede tot aplicarea legii efectelor căsătoriei (din art. 20), așa cum vom vedea imediat mai jos.
Obligația de întreținere dintre soți, care este un efect patrimonial al căsătoriei, este supusă tot legii efectelor căsătoriei, conform art. 34 lit. b), care trimite la art. 20.
Soluționarea conflictului mobil de legi și înlăturarea fraudei de legi în materia efectelor căsătoriei. Conform dispozițiilor art. 20 alin. 2, legea națională comună sau legea domiciliului comun al soților continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei își schimbă, după caz, cetățenia sau domiciliul.
Prin această reglementare se soluționează conflictul mobil de legi în materie, dându-se câștig de cauză legii vechi, care continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul când unul dintre soți își schimbă, pe parcursul căsătoriei, cetățenia sau domiciliul. Dacă însă amândoi soții își schimbă cetățenia sau domiciliul, se va aplica legea nouă, care este legea națională comună sau legea noului domiciliu comun, conform soluției conflictuale principale din art. 20 alin. 1. Aplicarea noii legi comune, a cetățeniei sau domiciliului soților, se va face, desigur, numai pentru viitor (ex nunc), adică pentru efectele căsătoriei produse după ce a survenit schimbarea.
Prin soluția pe care o adoptă, art. 20 alin. 2 înlătură practic posibilitatea fraudei de lege în materia efectelor căsătoriei, materie care fusese, în general, predilectă pentru fraudă.
Convenția matrimonială. Art. 21 din Legea nr. 105/1992, care reglementează legea aplicabilă convenției matrimoniale, este conceput în perspectiva viitoarei reglementări privind regimul matrimonial în dreptul român, știut fiind că actualul Cod al familiei nu cunoaște convențiile matrimoniale.
Conform alin. 1 din acest articol, condițiile de fond cerute pentru încheierea convenției matrimoniale sunt cele stabilite de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți. Se cere, așadar, întrunirea în mod cumulativ a condițiilor de fond din legile naționale ale celor doi soți.
În domeniul legilor în prezență intră condițiile de fond ale convenției matrimoniale, care este un contract, și anume: capacitatea fiecărui soț de a încheia convenția matrimonială, consimțământul acestora, obiectul și cauza convenției etc.
În ceea ce privește regimul și efectele convenției matrimoniale, conform art. 21 alin. 2, acestea sunt cârmuite de legea aleasă prin acord de către viitorii soți, iar în lipsă, de legea prevăzută de art. 20. Cu privire la aceste aspecte se aplică, așadar, în principal, legea autonomiei de voință a soților (lex voluntatis) iar, în subsidiar, legea efectelor căsătoriei conform distincțiilor din art. 20.
Condițiile de formă ale convenției matrimoniale, care nu cunosc o reglementare specială, sunt supuse regulilor privind forma contractelor, din art. 86, raportat la art. 71 din Legea nr. 105/1992, care se aplică în mod corespunzător.
Conform dispozițiilor art. 21 alin. 3, legea care guvernează regimul și efectele convenției matrimoniale stabilește dacă este posibilă modificarea sau înlocuirea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei, iar modificarea sau noua convenție matrimonială nu poate aduce prejudicii terților. Prin aceste prevederi s-a urmărit soluționarea conflictului mobil de legi, dându-se prioritate legii vechi, atât în relațiile dintre soți – în sensul că această lege va indica dacă modificarea sau înlocuirea convenției matrimoniale este posibilă ori nu -, cât și, mai ales, în relațiile cu terții, unde noul acord între soți nu poate să producă nici un prejudiciu terților.
Desființarea căsătoriei
Divorțul. După cum rezultă din prevederile art. 22, divorțul este cârmuit de legea aplicabilă efectelor căsătoriei (relațiilor personale și patrimoniale dintre soți), după distincțiile din art. 20 alin. 1 și 2. Așadar, divorțul va fi supus legii naționale comune a soților sau, în subsidiar, legii domiciliului lor comun sau, într-un al doilea subsidiar, legii reședinței lor comune ori a statului cu care întrețin în comun legăturile cele mai strânse.
Deoarece art. 22, care trimite global la art. 20, nu distinge, rezultă că sunt aplicabile și prevederile art. 20 alin. 2, care soluționează conflictul mobil de legi și înlătură frauda la lege în materie. În consecință, legea națională comună sau legea domiciliului comun al soților continuă să reglementeze divorțul, în cazul în care unul dintre soți își schimbă, după caz, cetățenia sau domiciliul.
În cazul în care divorțul privind un soț cetățean român este pronunțat în străinătate, deoarece este vorba de un proces ce privește starea civilă a unui cetățean român, instanța străină trebuie să respecte, de principiu, normele conflictuale din dreptul internațional privat român (adică cele din art. 20), în caz contrar hotărârea de divorț străină neputând fi recunoscută în România, conform dispozițiilor art. 168 alin. 2 din Legea nr. 105/1992. Subliniem, în lumina acestui din urmă text, condiția recunoașterii hotărârii de divorț străine în România este respectarea dreptului internațional privat român, fiind indiferent dacă, conform art. 20, acesta trimite la legea materială română sau la o lege străină.
În domeniul legii divorțului intră, mai ales, următoarele aspecte:
Determinarea sferei persoanelor care au dreptul de a cere desfacerea căsătoriei prin divorț;
Motivele de divorț, inclusiv problema dacă divorțul poate fi pronunțat fără enunțarea motivelor de divorț, pe baza consimțământului soților;
Efectele divorțului cu privire la relațiile dintre soți și anume:
Relațiile personale dintre soți, inclusiv numele soților după divorț, problema dacă ei se pot recăsători etc;
Capacitatea de exercițiu a soților;
Relațiile patrimoniale dintre soți, și anume împărțirea bunurilor comune, regimul locuinței comune, suportarea datoriilor comune, obligația de întreținere între foștii soți – la care se referă și art. 34 lit. c – etc;
Efectele divorțului cu privire la relațiile dintre părinți și copii, și anume:
Relații personale, precum încredințarea copiilor minori etc;
Relațiile patrimoniale, precum obligația de întreținere a părinților față de copiii lor, exercitarea drepturilor și îndatoririlor cu privire la bunurile copilului etc.
Procedura divorțului (ordinatoria litis) nu este supusă însă legii divorțului ci legii forului, conform soluției de principiu din art. 159 din Legea nr. 105/1992. Măsurile provizorii și cele urgente luate de instanța de divorț cad sub incidența aceleiași legi, fiind aspecte de natură procedurală.
Art. 22 alin. 2 conferă caracter de ordine publică dispozițiilor legii române privind admisibilitatea divorțului, pe baza unor motive temeinice, care nu sunt însă excesiv de restrictive. Astfel, textul prevede ca, dacă legea străină, determinată conform art. 22 alin. 1, nu permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soți este, la data cererii de divorț, cetățean român. Ipoteza aplicării textului este, desigur, aceea că instanțele române sunt competente pentru judecarea divorțului.
Prin precizarea că se are în vedere cetățenia română a unuia dintre soți „la data cererii de divorț”, textul soluționează conflictul mobil de legi în materie. Astfel, dispozițiile textului sunt aplicabile în cazul în care unul dintre soți este cetățean român la data acțiunii de divorț, chiar dacă anterior a avut sau ulterior dobândește o altă cetățenie.
Separația de corp. Dispozițiile art. 23 din Legea nr. 105/1992 sunt adoptate, ca și pentru cazul convenției matrimoniale (art. 21). În perspectiva viitoarei legislații a familiei, deoarece de lege lata în dreptul român nu este reglementată separația de corp ca instituție juridică.
Conform textului, în cazul în care soții sunt în drept să ceară separația de corp, condițiile acesteia sunt supuse legii prevăzute de art. 20, care se aplică în mod corespunzător. Așadar, condițiile separației de corp sunt guvernate, ca și divorțul, de legea efectelor căsătoriei. Dreptul soților de a cere separația de corp este supus aceleiași legi, deși din formularea textului ar putea, la prima vedere, să rezulte altfel.
Deși textul nu prevede, efectele separației de corp trebuie incluse în domeniul de aplicare al aceleiași legi.
Nulitatea căsătoriei. Conform art. 24 alin. 1, legea care reglementează cerințele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulității căsătoriei – adică, adăugăm noi, cauzelor (cazurilor) de nulitate -, precum și efectelor acestei nulități. Reglementarea legală este logică deoarece aceeași lege care se aplică pentru condițiile încheierii căsătoriei trebuie să arate și consecințele neîndeplinirii acestor condiții.
Așadar, în ceea ce privește cauzele de nulitate, legea aplicabilă se stabilește după următoarele distincții:
Nulitatea căsătoriei pentru nerespectarea condițiilor de fond cerute pentru încheierea căsătoriei se pronunță în conformitate cu legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți (art. 18 alin. 1);
Nulitatea căsătoriei pentru nerespectarea condițiilor de formă la încheierea ei se pronunță în conformitate cu legea statului pe teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria (locus regit actum) sau cu legea agentului diplomatic ori consular care a instrumentat-o (auctor regit actum), conform distincțiilor din art. 19.
În cazul în care căsătoria a fost încheiată în străinătate, nulitatea ei pentru încălcarea condițiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și de legea română (art. 24 alin. 2). Acest text duce la următoarea concluzie: o hotărâre judecătorească străină, prin care s-a pronunțat nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate (se subînțelege, în fața autorității locale, care a aplicat propria sa lege), pentru nerespectarea condițiilor de formă prevăzute de legea străină, poate fi recunoscută în România numai sub condiția dublei reglementări, adică numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și de legea română.
Textul atrage cel puțin următoarele observații:
El nu pune condiția ca cel puțin unul dintre soți să fie cetățean român. Dacă există totuși o asemenea situație (ceea ce este cel mai probabil în practică), art. 24 alin. 2 apare ca fiind perfect concordant cu art. 168 alin. 2 conform căruia (citit în limitele care ne interesează în acest context) o hotărâre judecătorească străină nu poate fi recunoscută în România dacă procesul privește starea civilă a unui cetățean român iar soluția adoptată de instanța străină diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române;
În cazul în care condiția nulității de formă nu este prevăzută și de legea română, nulitatea pronunțată prin hotărârea străină nu se recunoaște în România, deși în străinătate căsătoria este legal anulată;
Textul nu se aplică în cazul în care căsătoria a fost anulată pentru nerespectarea condițiilor de fond prevăzute de legea străină, chiar dacă aceste condiții nu sunt admise și de legea română. Soluția este concordantă cu dispozițiile art. 170, conform cărora instanța română nu poate proceda le examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modifica rea ei.
Efectele nulității căsătoriei sunt supuse, ca și cauzele (cazurile) de nulitate, legii care reglementează cerințele legale pentru încheierea căsătoriei, după cum prevede expres art. 24 alin. 1. Implicit aceeași lege reglementează felurile nulității.
Aspectele de procedură (ordinatoria litis) nu sunt supuse legii nulității, ci legii instanței sesizate (lex fori), ca și în cazul divorțului.
Condițiile și efectele căsătoriei putative sunt supuse legii nulității. După această lege se va aprecia și buna credință a soțului față de care căsătoria putativă produce efecte.
Convențiile internaționale în materie de căsătorie. România este parte la unele convenții internaționale care instituie norme conflictuale în materie de căsătorie, și anume:
Convențiile internaționale semnate la Haga la 30 mai 1902, ratificate de România prin D.-L. nr. 873/2 iulie 1904 și publicate în M.O. nr. 49/1904, respectiv:
Convenția pentru a reglementa conflictul de lege în materie de căsătorie;
Convenția pentru a reglementa conflictul de lege și de jurisdicție în materie de despărțenie și de separațiune de corp.
Convenția de drept internațional privat încheiată la Haga la 4 iulie 1905, ratificată de România prin D-L. nr. 1007/28 februarie 1912 (publicată în M.O. nr. 261/1912) și anume:
Convenția privitoare la conflictele de legi relative la efectele căsătoriei asupra drepturilor și datoriilor soților în raporturile lor personale și asupra averilor soților.
Aceste convenții, deși în vigoare, la cunoștința noastră nu au fost aplicate în practica judiciară românească, cel puțin în ultimele decenii.
Convențiile internaționale care conțin reglementări uniforme (de fond) sunt:
Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite, încheiată la New York la 29 ianuarie 1957, la care România a aderat prin D. nr. 339/1960 (publicat în B.O. nr. 20/22 septembrie 1960);
Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., New York, la 10 decembrie 1962, ratificată de România prin Legea nr. 116/1992 (publicată în M.O. nr. 330/1992).
Dreptul român este aliniat la prevederile acestor convenții multilaterale.
În materie poate fi menționată și o convenție bilaterală și anume Convenția dintre România și Regatul Belgiei cu privire la recunoașterea hotărârilor judecătorești referitoare la divorț, ratificată prin D. nr. 53/1982 (publicată în B.O. nr. 21/1982).
CONCLUZII
Stabilirea numelui de familie este reglementată în art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume și în art. 62 și 64 din Codul familiei.
Dacă părinții nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinților și se va declara, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinți, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.
În două cazuri nu se modifică numele de familie: când soții și-au păstrat numele lor dinaintea căsătoriei și când numai un soț a luat numele de familie al celuilalt.
În prezent, se admite că moartea nu produce nici un efect asupra numelui de familie al soțului supraviețuitor care a luat numele de familie al soțului decedat. Aceasta înseamnă că soțul supraviețuitor este în drept să poarte acel nume de familie, putându-l chiar da, ca nume de familie comun, în căsătoria subsecventă.
Condițiile și procedura schimbării numelui de familie pe cale administrativă sunt stabilite de Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume.
Prin schimbarea numelui de familie pe cale administrativă se înțelege înlocuirea numelui de familie cu alt nume de familie, la cerere, prin decizie administrativă.
Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă nu se confundă cu retranscrierea numelui de familie, reglementată de art. 19 din Decretul nr. 975/1968.
Potrivit textului, persoana al cărei nume de familie a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât vcea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin mențiune pe aceste acte, a numelui de familie retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile privind pe titular, cât și la cele privind pe părinții săi.
Prenumele distinge o persoană față de alte persoane cu același nume de familie, dar din familii diferite. Persoana fizică are asupra prenumelui un drept subiectiv care are același conținut ca și dreptul subiectiv asupra numelui de familie.
Spre deosebire de numele de familie, care este supus modificării, ca urmare a schimbărilor în starea civilă, prenumele nu este supus unor asemenea modificări.
Ca și numele, pseudonimul individualizează persoana fizică în societate, în general, într-un anumit domeniu de activitate, în special, printr-un cuvânt sau o grupare de cuvinte.
Pseudonimul formează obiectul dreptului subiectiv la pseudonim.
În vorbirea obișnuită, porecla înseamnă supranume dat unei persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior sau a activității sale.
Prin domiciliu se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică.
Prin domiciliu convențional se înțelege locuința stabilită prin acordul de voință al părților actului în vederea executării sale în acest loc sau pentru soluționarea litigiului și comunicarea actelor de procedură.
Starea civilă este definită ca fiind mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităților personale având această semnificație.
În calitatea sa de drept personal nepatrimonial, starea civilă se bucură de caracterele juridice, știute, ale aceste clase de drepturi: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate și universalitate.
De reținut că, în doctrină, nu există o reținere uniformă a acestor caractere, existând unele deosebiri, de la un autor la altul.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Beleiu, Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București 2006;
Boroi, Gabriel, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, București 2002;
Chelaru, E., Drept civil. Partea Generală. Persoanele, Ed. All Beck, București 2003;
Ciobanu, V. M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Național, București, 1996;
Eminescu, Y., Drepturile personale nepatrimoniale, în lucrarea Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, București, 1963;
Eremia, M. I., Numele, în lucrarea Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, București, 1963;
Filipescu, I.P., Tratat de dreptul familiei, ediția a V-a, Ed. All Beck, București, 2000;
Ionașcu, Tr., Drept civil pentru facultățile de științe juridice, partea a II-a, Persoanele, Ministerul învățământului și Culturii, București, 1959;
Jakotă, M. V., Drept internațional privat, vol. II, Ed. Chemarea, 1997;
Lupan, E. și Popescu, D., Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, București, 1993;
Poenaru, E., Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000;
Pop, T., Drept civil român. Persoanele fizice și persoanele juridice, Ed. Lumina Lex, București, 1994;
Stătescu, C., Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed. didactică și pedagogică, București, 1970;
Ungureanu, Ovidiu, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, București 2005;
Popa, Vasile Val, Drept civil. Parte generală, Persoanele, Ed. C.H. Beck, București 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Atributele DE Identificare ALE Persoanei Fizice (ID: 126520)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.