Atitudini Sociale Asupra Centrelor Rezidentiale Pentru Varsta a Treia

Psihologie

Atitudini Sociale Asupra Centrelor Rezidentiale Pentru Varsta a Treia

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere …………………………

Capitolul I. Asistența socială a persoanelor de vârsta a treia în România

Serviciile de asistență socială în perioada comunistă

Asistența socială a persoanelor de vârsta a treia în după 1989

Evoluția asistenței persoanelor de vârsta a treia – aspecte contemporane

Cadrul legislativ actual privind acordarea de servicii sociale persoanelor de vârsta a treia

Capitolul II. Asistența socială a persoanelor de vârsta a treia în centrele rezidențiale în principalele țări ale Europei și S.U.A.

Capitolul III. Serviciile de asistență socială temporare pentru persoanele de vârsta a treia aflate în dificultate

Serviciile pentru persoanele de vârsta a treia – un domeniu cu realizări mici și cu nevoi foarte mari

Problemele principale ale persoanelor de vârsta a treia

Serviciul de asistență socială la domiciliu

Importanța înființării de centre pentru persoanele de vârsta a treia, centre cu specific modern care să respecte drepturile și personalitatea umană

Date statistice despre centrele disponibile și numărul persoanelor beneficiare

Capitolul IV. Asistența socială a persoanelor de vârsta a treia

Documentarea și analiza prealabilă

Prezentarea diferitelor centre și a opiniei specialiștilor implicați și a persoanelor beneficiare

Prezentarea opiniei asistenților specialiști cu privire la noua abordarea privitoare la asistența socială a persoanelor de vârsta a treia

Opinia persoanelor de vârsta a treia din afara centrelor rezidențiale cu privire la noua viziune prezentată

Caracterizarea specificului și condițiilor care ar trebui să le îndeplinească noile centre rezidențiale

Capitolul V. Caracteristici și particularități în cadrul cererii de servicii noi adresate populației de vârsta a treia

Creșterea responsabilității față de acest segment social, alternative noi la o societate care este într-o continuă schimbare pe toate palierele

Crearea de centre specializate cu personal specializat în care demnitatea și valoarea umană să fie susținută

Prevenirea marginalizării și punerea în valoarea a personalității umane

Dezvoltarea gradului de civilizație și al personalității națiunii

Necesitatea unei noi viziuni asupra centrelor rezidențiale/căminelor bătrâni

Capitolul VI. Dimensiuni și perspective ale profesionalizării

Centrele de tip rezidențial pentru bătrâni, factor primordial pentru prevenirea marginalizării și o alternativă viabilă pentru persoanelor de vârsta a treia

Rolul important al centrelor rezidențiale în promovarea demnității și personalității umane

Introducere

Populația de vârsta a treia sau bătrânii constituie o categorie specifică a societății care întrunește persoanele începând cu vârsta de 60-65 ani, până la deces. În 1975, vârsta a treia reprezenta pe glob 5,6% din populație, iar în 2000 — deja 6,3%. În Europa indicii sunt, respectiv, de 12,3% și 14,3%, ceea ce denotă îmbătrânirea populației europene. Între anii 1980 și 1991 numărul persoanelor având mai mult de 75 ani a crescut în toate țările Uniunii Europene, cota maximă fiind atinsă de cele din sudul Europei, unde s-a înregistrat o creștere de circa 30% (Politique sociale Europeene, Luxemburg, 1993).

Știința ce studiază toate aspectele îmbătrânirii (sanitar, sociologic, economic, comportamental, de mediu ș.a.) e definită ca gerontologie. Ea face apel aproape întotdeauna la mai multe discipline. Geriatria este o ramură a gerontologiei și a medicinii ce se ocupă de sănătatea bătrînilor din toate aspectele — profilaxia, tratament, recuperare, supraveghere etc.

Unii cercetători definesc senescența drept un proces insidios, dar constant, ce urmează perioadei de maturitate și se produce diferențiat, în funcție de particularitățile individuale, precum și de ansamblul condițiilor de trai. Conform altor studii, viața bătrânului, activitatea lui, posibil profesională, dar primordial habituală, este indispensabilă de problema „calității vieții”, care este determinată nu numai de boală etc., dar și de suferința sufletească greu recuperabilă, discomfortul psiho-emoțional, readaptarea redusă, în special socială.

Unii autori definesc noțiunea de „calitate a vieții” ca nivel de bunăstare reală și percepută în raport cu nivelul ideal sau dorit al unei condiții specifice. Potrivit altor opinii, calitatea vieții este determinată de câțiva factori de bază: individual, de populație, economic și de mediu înconjurător.

Conferința internațională ONU cu privire la dezvoltarea socială (1995, Copenhaga) a recomandat includerea concepției securității oamenilor în lista problemelor prioritare ale secolului XXI. Aceasta întrunește șase principii: securitatea economică; securitatea alimentară; securitatea sănătății, inclusiv ecologică; securitatea personală; securitatea socială; securitatea politică.

Realizarea tuturor acestor principii ar permite asigurarea unei bătrâneți decente. Îngrijirile la domiciliu pot fi definite ca fiind gama de servicii și facilități acordate în comunitate persoanelor dependente, pentru ca acestea să trăiască, pe cât de independent posibil, în propriile case. Aceste îngrijiri ar trebui să se realizeze prin reabilitarea gerontologică, care include trei sfere: diagnosticarea, intervenția, rezultatele.

Am ales să studiez această temă deoarece consider că acestă categorie de beneficiari și anume persoanele vârstnice sunt cei mai defavorizați și stigmatizați din partea majoritară a societății. Consider că legislația este destul de limitată pentru această categorie de beneficiari tocmai din privința vârstei lor, fiind considerați de mulți ca fiind inutili.

Îmbătrânirea populației reprezintă o problemă socială, întrucât afectează un mare număr de persoane, interesând nu numai populația respectivă, ci și factorii decizionali și societatea în general, care suportă consecințele importante. Fenomenul reclamă acțiuni sociale concrete și conjugate care să influențeze o evoluție în sensul autonomiei și bunăstării vieții vârstnicilor, al îmbătrânirii sănătoase, al asigurării unei vieți de calitate, cu costuri sociale cât mai scăzute.

Numărul vârstnicilor nu se suprapune cu cel al pensionarilor, dar aceștia din urmă reprezintă ponderea cea mai însemnată. La noi în țară, populația vârstnică a fost stabilită convențional la 60 ani și peste (în relație cu vârsta pensionării).

Capitolul I. Asistența socială a persoanelor de vârsta a treia în România

În cazul în care un tânăr sau un bărbat de vârstă mijlocie, atunci când părăsește compania cuiva, nu-și amintește unde și-a pus pălăria, nu este nimic; dar dacă aceeași neatenție este descoperită la un om în vârstă, oamenii vor ridica din umeri și vor spune, "Își pierde memoria".

-Samuel Johnson-

I.1. Serviciile de asistență socială în perioada comunistă

Revoluția din 1989 a schimbat radical și extrem de rapid configurația societății românești. Căderea sistemului comunist a deschis o nouă perspectivă. Categoriile și grupurile sociale existente în comunism au căpătat un nou profil și noi funcții în orizontul deschis de căderea regimului comunist în 1989.

În perioada comunistă, singura forma de asistență socială pentru vârstnici era instituționalizarea în centre de tip rezidențial în care bătrânii primeau servicii de cazare. Reglementarea, organizarea și funcționarea sistemului național de îngrijire la domiciliu a persoanelor vârstnice masă și asistență medicală. Aspectele privind socializarea erau complet ignorate iar condițiile materiale asigurate (cazarmament, hrană) erau sub nivelul unor standarde decente.

Pentru România, perioada 1948-1989 a reprezentat un regres accentuat al asistenței sociale, mergându-se până la desființarea învățământului de profil în 1969. Principiul era că societatea socialistă este una aproape perfectă, în care nu există probleme, deci nici persoane aflate în dificultate. Bătrânii, ca și persoanele cu handicap și copiii orfani sau abandonați, erau internați în instituții de stat de tip închis, izolați de restul comunității, unele dintre aceste instituții oferind imagini terifiante prin lipsa de igienă și nivelul de trai inuman oferit celor internați.

În perioada regimului comunist, serviciile de asistență socială, care ajunseseră să cunoască o dezvoltare apreciabilă înainte de al doilea război mondial, în timpul desfășurării acestuia precum și în primii ani de după încheierea lui, s-au diminuat în mare măsură încât cele care au mai rămas au fost concentrate în instituții de tip rezidențial. Condițiile de viață din aceste instituții mamut (cămine pentru copii, cămine pentru bătrâni – denumire care spune multe despre tratamentul rezervat persoanelor vârstnice -, cămine spital, internate ale școlilor speciale etc) neprielnice prin definiție vieții umane s-au deteriorat extrem de mult în anii ′90. Măsurile luate după căderea regimului comunist au schimbat întrucâtva situația, dar nu s-a ajuns nici pe departe la un nivel mulțumitor, atât datorită resurselor insuficiente alocate, cât și menținerii îngrijirii de tip rezidențial în cazurile total neindicate, cum sunt cele ale copiilor. Din acest motiv, pentru România rămâne încă un obiectiv major dezinstituționalizarea serviciilor destinate copiilor și diversificarea serviciilor de asistență socială pentru populație.

Acest lucru a însemnat pe de o parte pregătirea unor specialiști prin reînființarea școlilor superioare de asistență socială, iar pe de altă parte crearea cadrului legislativ și a structurilor instituționale pentru realizarea unei asistențe sociale moderne.

I.2. Asistența socială a persoanelor de vârsta a treia în după 1989

Imediat după revoluția din 1989 ong-urile au pus bazele dezvoltării serviciilor sociale pentru persoanele vârstnice după diverse modele: englez, german, american etc. Pentru început inițiativele acestora au fost timide, acest lucru datorându-se atât activităților care erau noi cât și lipsei cadrului legislativ care să reglementeze furnizarea acestor tipuri de servicii.

Pentru început majoritatea serviciilor sociale acordate persoanelor vârstnice erau acordate în baza unor finanțări nerambursabile din fonduri externe:

Îngrijire la domiciliu;

Asistența medicală la domiciliu;

Servicii și prestații sociale acordate la domiciliu.

Singurele servicii care erau finanțate din bugetul de stat imediat după 1989 erau căminele de bătrâni, singura formă de asistență socială pentru vârstnici era instituționalizarea în centre de tip rezidențial în care bătrânii primeau servicii de cazare, masă și asistență medicală. Aspectele privind socializarea erau complet ignorate iar condițiile materiale (cazarmament, hrana) asigurate erau sub nivelul unor standarde decente.

În prezent condițiile din căminele pentru persoane vârstnice s-au îmbunătățit comparativ cu perioada amintită dar serviciile asigurate sunt insuficiente pentru a rezolva satisfacător nevoile persoanelor vârstnice. În paralel s-au dezvoltat serviciile alternative, de îngrijire la domiciliu. Acestea au apărut ca inițiativă a organizatiilor neguvernamentale, preluând modelele de lucru ale țărilor europene care au finanțat asemenea proiecte.

Ong-urile au făcut lobby pentru ca serviciile de îngrijire la domiciliu și serviciile medicale acordate la domiciliu să fie finanțate de către instituțiile de stat ca o soluție alternativă la internarea în spital și în căminele de bătrâni. Astfel că în anul 2000 a apărut legea 17 privind asistența socială a persoanelor vârstnice și republicată în 2007. Legea 17 prevede că finanțarea serviciilor de asistență socială și a prestațiilor prevăzute de prezenta lege, să se asigure pe principiul împărțirii responsabilității între administrația publică centrală și cea locală.

În lege nu este prevăzută obligativitatea acordării serviciilor sociale pentru persoanele vârstnice și nici o linie de finanțare în acest sens. Astfel că autoritățile centrale sau locale decid dacă acordă fonduri pentru astfel de servicii sau nu. Dezvoltarea serviciilor pentru vârstnici ar ajuta nu numai persoana vârstnică aflată în nevoie cor instituționale pentru realizarea unei asistențe sociale moderne.

I.2. Asistența socială a persoanelor de vârsta a treia în după 1989

Imediat după revoluția din 1989 ong-urile au pus bazele dezvoltării serviciilor sociale pentru persoanele vârstnice după diverse modele: englez, german, american etc. Pentru început inițiativele acestora au fost timide, acest lucru datorându-se atât activităților care erau noi cât și lipsei cadrului legislativ care să reglementeze furnizarea acestor tipuri de servicii.

Pentru început majoritatea serviciilor sociale acordate persoanelor vârstnice erau acordate în baza unor finanțări nerambursabile din fonduri externe:

Îngrijire la domiciliu;

Asistența medicală la domiciliu;

Servicii și prestații sociale acordate la domiciliu.

Singurele servicii care erau finanțate din bugetul de stat imediat după 1989 erau căminele de bătrâni, singura formă de asistență socială pentru vârstnici era instituționalizarea în centre de tip rezidențial în care bătrânii primeau servicii de cazare, masă și asistență medicală. Aspectele privind socializarea erau complet ignorate iar condițiile materiale (cazarmament, hrana) asigurate erau sub nivelul unor standarde decente.

În prezent condițiile din căminele pentru persoane vârstnice s-au îmbunătățit comparativ cu perioada amintită dar serviciile asigurate sunt insuficiente pentru a rezolva satisfacător nevoile persoanelor vârstnice. În paralel s-au dezvoltat serviciile alternative, de îngrijire la domiciliu. Acestea au apărut ca inițiativă a organizatiilor neguvernamentale, preluând modelele de lucru ale țărilor europene care au finanțat asemenea proiecte.

Ong-urile au făcut lobby pentru ca serviciile de îngrijire la domiciliu și serviciile medicale acordate la domiciliu să fie finanțate de către instituțiile de stat ca o soluție alternativă la internarea în spital și în căminele de bătrâni. Astfel că în anul 2000 a apărut legea 17 privind asistența socială a persoanelor vârstnice și republicată în 2007. Legea 17 prevede că finanțarea serviciilor de asistență socială și a prestațiilor prevăzute de prezenta lege, să se asigure pe principiul împărțirii responsabilității între administrația publică centrală și cea locală.

În lege nu este prevăzută obligativitatea acordării serviciilor sociale pentru persoanele vârstnice și nici o linie de finanțare în acest sens. Astfel că autoritățile centrale sau locale decid dacă acordă fonduri pentru astfel de servicii sau nu. Dezvoltarea serviciilor pentru vârstnici ar ajuta nu numai persoana vârstnică aflată în nevoie ci și comunitatea din care face parte vârstnicul prin crearea unor locuri de muncă pentru persoanele active.

În ceea ce privește serviciile medicale acordate la domiciliu drumul a fost ceva mai lung astfel că în anul 2003 au fost introduse serviciile medicale de îngrijire la domiciliu acordate de către asistentul medical la recomandarea medicului specialist. Nici aici nu au fost acoperite nevoile persoanelor care au nevoie de asfel de servicii și nici costurile legate de îngrijirea acesteia.

Astfel că de-a lungul timpului preocuparea pentru nevoile și interesele vârstnicului a suportat modificări și o evoluție. Astfel, accepțiunea asupra vârstei a treia s-a schimbat radical și a devenit mai profundă și umanitară așa cum este ea percepută la nivel mondial în epoca noastră. Totodată, percepția asupra îngrijirii vârstnicului s-a modificat radical și s-a nuanțat. Calitatea îngrijirii persoanei vârstnice a devenit parte integrantă a politicilor de bunăstare și a fost conștientizat faptul că problematica vârstnicilor este complexă și trebuie privită dintr-o dublă perspectivă: demersul specialiștilor trebuie suplinit de o formație caritabilă, umanistă, asociată cu sentimente de respect, afecțiune și empatie.

I.3. Evoluția asistenței persoanelor de vârsta a treia – aspecte contemporane

Asistența socială a persoanelor vârstnice trebuie să asigure respectarea drepturilor persoanelor așa cum sunt reglementate în tratatele și convențiile internaționale. Ca stat semnatar a Chartei europene revizuite, România s-a angajat să promoveze, direct sau în cooperare cu organizațiile nonguvernamentale, măsuri adecvate pentru a permite persoanelor vârstnice să rămână membrii activi ai societății, să dispună de resurse suficiente pentru o viață decentă, să psrticipe activ la viața publică, socială și culturală, să decidă asupra propriei vieți și să dispună de serviciile sociale de îngrijire în funcție de nevoile individuale. Documentul prevede, totodată, asigurarea unei existențe corespunzătoare pentru persoanele aflate în regim instituționalizat.

În acest context, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a elaborat o serie de documente juridice prin care se exprimă preocuparea publică pentru nevoile și problematica acestei categorii de populație. Potrivit reglementărilor recente, sunt considerate persoane vârstnice acele persoane care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege. Pe plan european, vârstele standard pentru pensionare sunt între 60 și 65 de ani.

Ministerul Muncii și Solidarității sociale a elaborat o serie de documente juridice prin care se exprimă preocuparea publică pentru nevoile și problematica acestei categorii de populație. Potrivit reglementărilor recente, sunt considerate persoane vârstnice acele persoane care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege. Pe plan european, vârstele standard pentru pensionare sunt cuprinse între 60 și 65 de ani.

Pornind de la piramida trebuințelor lui Maslow, politicile sociale practice în domeniul problematicii vârstei a treia trebuie să urmărească necesitatea satisfacerii trebuințelor:

fiziologice (mâncare, băutură, adăpost, lipsă a durerii),

de siguranță și securitate, de dragoste și apartenență (prietenie, afiliere, interacțiune și dragoste), de respect de sine și autoactualizare.

Legislația în domeniul protecției persoanelor vârstnice a fost adoptată în anul 2000 sub forma Legii nr. 17/2000 privind asistența socială acordată persoanelor vârstnice, care are ca normă de aplicare H.G. nr. 886/2000 privind grila națională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice.

Dificultățile în aplicarea acestei legi au apărut încă de la promulgare, deoarece serviciile sociale ale autorităților locale nu erau pregătite și nu aveau personal specializat în realizarea protecției sociale pentru aceste persoane.

De asemenea, o importantă problemă constă în lipsa mediciloalizată fără profesionalism, serviciul cel mai frecvent acordat persoanelor în vârstă fiind asigurarea mesei la cantina socială.

Constituirea Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice a reprezentat un pas important în încercarea societății civile de a se organiza, dar demersurile acestei structuri se bazează, în majoritatea cazurilor, pe cererea de mărire a pensiilor și de acordare a asistenței medicale și a medicamentelor în regim gratuit. Rezultatele schimbării, în ceea ce pivește acordarea asistenței medicale, a determinet la această grupă de vârstă scăderea accesului la asistența medicală calificată și la procurarea medicamentelor cu preț accesibil (în regim de gratuitate sau compensare).

În peroada 8-12 aprilie 2002, la Madrid, Spania, țară ce deținea atunci președinția Uniunii Europene, a vut loc cea de-a doua Adunare Mondială a ONU privind îmbătrânirea, iar în august 2002, Europa si-a convocat primul for – Conferința Europeană Interguvernamentală.

Importantul forum mondial, care a fost a doua adunare mondială asupra îmbătrânirii, a avut, dincolo de bilanțuri si proiecte, și un caracter aniversar, având loc la două decenii de la prima Adunare mondială consacrată îmbătrânirii de către Națiunile Unite, Viena – 1982. era pentru prima oară când acest for aducea în atenția lumii, a guvernelor, problemele complexe ale unui proces și ale unei categorii de populație aflată în creștere constantă, care nu mai putea fi ignorată.

S-a adoptat cu acest prilej Planul Internațional de Acțiune privind Îmbătrânirea, care urmează să devină un ghid pentru elaborarea politicilor naționale în vederea asigurării condițiilor absolut necesare recunoașterii drepturilor fundamentale ale persoanelor vârstnice și pentru dezvoltarea unei „societăți a tuturor vârstelor”. Planul de acțiune și declarația finală, cele două documente aprobate spre difuzare guvernelor, asupra cărora vom reveni, au definit cele trei orientări prioritare ale politicilor publice: asigurarea unei dezvoltări durabile într-o lume ce îmbătrânește; promovarea sănătății și bunei stări a persoanelor în vârstă; crearea unui mediu favorabil pentru toate vârstele. În afara guvernelor, au fost invitate și organizațiile persoanelor în vârstă, spre a fi consultate în vederea luării în considerare a ideilor, propunerilor, revendicărilor și dreptului legitim de a participa activ la viața comunității.

Tipurile de servicii, organizarea și funcționarea lor, responsabilitățile financiare la nivel central și local conduc la roluri specifice ale palierului național și regional, local în implementarea poilticii. În cazul persoanelor de vârsta a treia se întâlnește o situație particulară, aceste având nevoie în egală măsură de două tipuri de suport (servicii): medicale și sociale. În aceste condiții, inițierea, dezvoltarea și acordarea serviciilor socilae și de sănătate impun o abordare integrată pentru a realiza unul din obiectivele esențiale ale politicii din acest domeniu, de menținere a persoanelor vârstnice la domiciliu, iar atunci când acest fapt nu mai este posibil, de a asigura îngrijirile intr-o instituție de asistență socială.

Asigurarea calității îngrijirii persoanelor vârstnice dependente presupune definirea și transpunerea în practică a unor elemente cum ar fi: stabilirea principiilor și obiectivelor îngrijirii, dezvoltarea sistemelor de îngrijire primară, secundară și comunitară, dezvoltarea rețelei informale de îngrijire – îngrijire acordată de familie, prevenirea situației de dependență, stabilirea sistemului de finanțare a serviciilor de îngrijire, creșterea participării persoanelor vârstnice dependente la procesul de îngrijire.

În implementarea politicii de îngrijire socială a vârstnicilor, un rol important îl are luarea în considerare a contextului local-regional. De aceea, Planul strategic al serviciilor sociale pentru bătrâni, trebuie să includă descrierea acestora și măsura în care își ating obiectivele în raport cu nevoile și carecteristicile demografice, economice, psihologice, culturale ale bătrânilor, necesitățile viitoare de dezvoltare în raport cu evoluția acestui grup, capacitățile instituționle de definire a problemelor acestei categorii și de identificare a unui abuz potențial, grupurile profesionale implicate în îngrijire și grupurile de interese legate de asigurarea serviciilor specifice pentru diferitele subgrupuri. Planul strategic ar trebui să includă analiza mediului economic, social și politic, resursele disponibile, structura programelor specializate de asistență și forme de evaluare a rezultatelor.

I.4. Cadrul legislativ actual privind acordarea de servicii sociale persoanelor de vârsta a treia

Protecția socială a persoanelor vârstnice este reglementată de următorul set de legi:

Organisme reprezentative

Legea nr. 71 din 8 aprilie 2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 16/2000 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice.

Hotărârea de Guvern nr. 499 din 07 aprilie 2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea comitetelor consultative de dialog civic pentru problemele persoanelor vârstnice, în cadrul prefecturilor .

Legea nr. 16 din 06 martie 2000 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului National al Persoanelor Vârstnice .

Cost de întreținere în cămine și contribuția asistatului

Legea nr. 281 din 6 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice.

Ordin nr. 687 din 28 septembrie 2005 privind stabilirea, începând cu luna octombrie 2005, a costului mediu lunar de întreținere pe baza căruia se calculează contribuția de întreținere datorată de persoanele asistate în căminele pentru persoane vârstnice.

Hotărârea de Guvern nr. 1021 din 26.octombrie.2000 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea costului mediu lunar de întreținere în căminele pentru persoanele vârstnice.

Facilități de transport

Hotărârea de Guvern nr. 2403 din 21 decembrie 2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare, și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2004 privind acordarea unor facilități familiilor de pensionari.

Ordonanța de Urgență nr. 71 din 23 septembrie 2004 privind acordarea unor facilități familiilor de pensionari.

Legea nr. 147 din 26 iulie 2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern.

Instrumente standard de evaluare a nevoilor medico-sociale

Ordinul nr. 491 din 23 mai 2003 pentru aprobarea Grilei de evaluare medico-socială a persoanelor care se internează în unități de asistență medico-sociale.

Hotărârea de Guvern nr. 886 din 05 octombrie 2000 pentru aprobarea Grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice.

Hotărârea de Guvern nr. 541 din 09 iunie 2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de dezvoltare a sistemului de asistență socială pentru persoanele vârstnice în perioada 2005 – 2008.

Conform Legii nr. 47 din 8 martie 2006 privind sistemul național de asistență socială, dreptul la asistență socială este asigurat/garantat în condiții egale de tratament indivizilor și familiilor aflate în dificultate fără nici un fel de discriminare.

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse este autoritatea publică centrală care elaborează politica de asistență socială și promovează drepturile familiei, copilului, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap și ale oricăror alte persoane aflate în nevoie.

Pe lângă acest minister funcționează Comisia interministerială privind asistența socială care este un organism consultativ (fără personalitate juridică) ce elaborează o politică unitară în domeniul asistenței sociale, coordonează la nivel național activitățile de asistență socială și avizează politicile și măsurile de asistență socială elaborate de ministerele și instituțiile cu atribuții în domeniu

Persoanele vârstnice care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege au dreptul la asitență socială, potrivit dispozițiilor legale, în raport cu situația sociomedicală și cu resursele economice de care dispun. Asistența socială pentru persoanelor vârstnice se realizează prin servicii și prestații sociale.

Beneficiază de prevederile legii persoana vârstnică aflată în una dintre următoarele situații:

Nu are familie sau nu se află în întreținerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispozițiilor legale în vigoare;

Nu are locuință și nici posibilitatea de a-și asigura condițiile de locuit pe baza resurselor proprii;

Nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare;

Nu se poate gospodării singură sau necesită îngrijire specializată;

Se află în imposibilitatea de a-și asigura nevoile sociomedicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice.

Capitolul II. Asistența socială a persoanelor de vârsta a treia în centrele rezidențiale în principalele șări ale Europei și S.U.A.

Îmbătrânirea populației este un fenomen caracteristic majorității statelor europene și occidentale. EUROSTAT32 vorbește de o continuă îmbătrânire a populației în ultimele decenii ceea ce duce la necesitatea dezvoltării unor resurse și mecanisme sustenabile pentru a proteja drepturile și libertățile populației vârstnice.

Documentele elaborate de organizații internaționale precum Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei și alte instituții internaționale, demonstrează o atenție deosebită acordată fenomenului îmbătrânirii populației și necesității protecției sociale a persoanelor vârstnice.

Primul Plan internațional de acțiune asupra îmbătrânirii a fost adoptat în 1982, în cadrul Adunării mondiale de la Viena. În 1991 s-au conturat Principiile pentru Persoane Vârstnice, care structurează aspecte privind drepturile persoanelor în vârstă prin: independență, participare, îngrijire, autoîmplinire și demnitate. În 2002, după 20 de ani de la primul plan, s-a simțit nevoia unei actualizări a politicilor în acest domeniu.

Planul Internațional de Acțiune privind Îmbătrânirea este primul instrument internațional, care stă la baza gândirii și formulării politicilor și programelor privind îmbătrânirea. Scopul acestuia este de a întări capacitatea guvernelor și societății civile de a face față în mod eficient procesului de îmbătrânire a populației și de a se ocupa de potențialul de dezvoltare și de dependențele persoanelor vârstnice.

Acest plan promovează și cooperarea la nivel național și internațional și include 62 de recomandări privind acțiuni ce vizează cercetarea, colectarea și analizarea datelor, instruire și educație precum și alte recomandări referitoare la următoarele domenii: sănătate și nutriție, protecția consumatorilor vârstnici; gospodărirea și mediul; familia; bunăstarea socială; securitatea veniturilor și angajarea; educația.

În România aspecte din acest Plan au fost avute în vedere în modificarea și actualizarea legislației privind persoanele vârstnice, a standardelor cu privire la calitatea serviciilor oferite în instituții și la domiciliu, în realizarea Memorandumului în domeniul incluziunii sociale (2005), respectiv a Rapoartelor Naționale Strategice în domeniul Incluziunii Sociale (2008), a legislației din domeniul pensiilor.

Carta Socială Europeană constituie instrumentul european de referință în materie de coeziune socială. Aceasta prevede o serie de drepturi elementare pe care statele membre semnatare se obligă să le asigure cetățenilor lor: dreptul la protecția sănătății, dreptul la securitate socială, dreptul la asistență socială și medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale, dreptul la informare și consultare. Majoritatea acestor drepturi menționează asigurarea accesului la un minim de servicii de bază, precum și eliminarea marginalizării sociale în rândul diferitelor categorii de populație. Articolul 23 al acestui document se referă la dreptul persoanelor vârstnice la protecție socială, care prevede luarea sau promovarea unor măsuri adecvate pentru:

A permite persoanelor vârstnice să rămână membri deplini ai societății cât mai mult timp posibil;

A permite persoanelor vârstnice să aleagă liber propriul stil de viață și să ducă o existență independentă în mediul lor obișnuit atât timp cât doresc și cât acest lucru este posibil;

A garanta persoanelor vârstnice care trăiesc în instituții o asistență corespunzătoare în privința vieții private și participarea la stabilirea condițiilor de viață în instituție.

Aceste două documente împreună cu alte planuri și programe internaționale subordonate acestora stau la baza strategiilor și programelor dedicate protecției persoanelor vârstnice și reprezintă repere pentru legislația multor state semnatare, inclusiv pentru legislația românească.

Costurile ridicate ale serviciilor de Asistență Socială, mai ales cele ale îngrijirii rezidențiale a persoanelor dependente, precum și efectele instituționalizării asupra acestor persoane au condus la luarea în calcul a unor măsuri alternative.

În cazul bătrânilor se urmărește îngrijirea lor în comunitate, rămânerea cât de mult posibil în propriul domiciliu, prin susținerea familiilor care îl îngrijesc, prin furnizarea de servicii la domiciliu și centre de zi.

O altă tendință, de data aceasta la nivelul tuturor serviciilor de asistență socială, o reprezintă marketizarea serviciilor publice, prin introducerea concurenței la nivelul furnizorilor de servicii, manifestându-se o preocupare sporită pentru creșterea eficienței serviciilor publice.

Aceasta duce la formarea unei piețe de servicii de asistență socială, avantajele constând în creșterea atât a calității serviciilor furnizate ca urmare a concurenței, cât și a posibilității de alegere și control al calității serviciilor din partea beneficiarilor.

În România s-au făcut doar încercări timide de marketizare a serviciilor de asistență socială. În cazul serviciilor pentru bătrâni care în orice țară sunt inferioare nevoilor, nici nu poate fi vorba de posibilități multiple de alegere.

Toate informațiile culese și studiile realizate atât în țările europene, cât și în America pledează pentru menținerea vârstncilor în mediul familial și arată că vârstnicii, trăind în casele proprii, au reușit să-și păstreze stilul de viață complet independent până la sfârșit.

Între 65 și 75 de ani, incidență dizabilităților semnificative crește încet de la 5 la 10% și numai după 80 de ani această sporire a pierderii independenței ajunge la 20- 30% la populația de risc. Asemenea studii atrag atenția asupra faptului că este falsă ideea că vârsta inaintată este în mod obligatoriu timpul debilității și al pierderii sănătății și în același timp pledează pentru păstrarea vârstnicului în mediul său de viață, ca o modalitate optimă de a-și conserva capacitățile fizice și psihosociale.

Revenind la problematica vârstnicilor în țara noastră trebuie accentuată necesitatea dezvoltării și profesionalizării activităților de îngrijire la domiciliu, care, în prezent, sunt neacoperitoare și se rezumă la ceea ce privește menajul și alimentația și mai puțin în ceea ce privește nursing-ul, terapia ocupațională, kinetoterapia etc. De asemenea, serviciile medicale și socio-medicale nu sunt suficient susținute pentru a se dezvolta la nivel național încât să acopere nevoia și să substituie asistența în spitale și centre rezidențiale, mai costisitoare și insuficiente, de altfel.

Dacă în țările dezvoltate se ridică problema dezinstituționalizării vârstnicilor, la noi instituțiile rezidențiale pentru aceștia sunt insuficiente din punct de vedere numeric și al capacității lor.

Serviciile comunitare de îngrijire la domiciliu realizate prin intermediul unei organizații neguvernamentale sunt încă la început și există doar în puține orașe din țară, acoperind un număr redus de persoane care necesită îngrijire.

Scopul serviciilor sociale pentru bătrâni este acela de a le întări capacitatea de a face față activităților cotidiene, de a le îmbunătăți integrarea socială și de a se asigura că primesc tratamentul și îngrijirea necesară.

Există totuși țări care încearcă să respecte drepturile persoanelor vârstnice. De exemplu, în Danemarca, bătrânii insituționalizați cu diagnostic de demență Alzheimer beneficiază de un program de recuperare în grup sau individual, asistați de un ergoterapeut; de asemenea, vârstnicii parțial dependenți sau independenți dar singuri, sau cu venituri mici beneficiază de servicii la domiciliu bine concretizate, efectuate de personal calificat: asistent social, medic, asistență de ocrotire.

În România este salutată inițiativa Asociației Alzheimer care de exemplu coordonează în Timișoara un centru de zi pentru bolnavii cu acest tip de demență în cadrul căruia realizează diverse activități ocupaționale, permițând astfel familiei vârstnicului să-și organizeze activitățile zilnice.

Deși calitatea serviciilor este bună, ele sunt insuficiente în comparație cu numărul mare de astfel de bolnavi pe aria județului. Problema se pune pentru vârstncii singuri sau cei instituționalizați care, de multe ori zac în pat din lipsa diagnosticului, din lipsa resurselor sau din cauza indiferenței celor din jur. O problemă și mai arzătoare o reprezintă necesitatea dezvoltării în România a serviciilor la domiciliu, care la ora actuală se realizează mai mult în ceea ce privește menajul și alimentația, și mai puțin în ceea ce privește nursing-ul, terapia ocupațională, kinetoterapia etc.

În S.U.A., cei mai mulți furnizori de servicii gen centrele rezidențiale pentru vârstnici, sunt administrate ca și afaceri pro-profit. Există și excepții, cel mai mare operator fiind Societatea Bunul Samaritean Evangelical Lutheran, organizație non-profit care gestionează 6 531 paturi în 22 de state.

Având posibilitatea de alege, cei mai mulți bătrâni preferă însă să trăiască în casele lor. Din păcate, marea majoritate dintre ei, își pierd treptat abilitățile de funcționare și necesită asistență suplimentară, acasă sau într-un centru rezidențial pentru vârstnici.

Potrivit Departamentului de Sănătate si Servicii Umane, persoanele vârstnice – cu vârsta peste 65 de ani sau mai în vârstă, au atins un număr de 39.6 milioane în 2009. Acesta a reprezentat 12,9% din populația S.U.A., aproximativ unul din fiecare opt americani.

Un serviciu relativ nou, care poate ajuta la îngrijirea persoanelor în vârstă în casele lor pentru mai mult timp, este "respite care". Acest tip de îngrijire permite persoanelor care îi ingrijesc, posibilitatea de a merge în vacanță sau o călătorie de afaceri și știu că vârstnicul lor are parte de o îngrijire de calitate foarte bună, temporar, deoarece fără acest ajutor ar putea avea nevoie să fie mutat permanent la o unitate de exterior.

Unele companii din Statele Unite, cum ar fi Helpers Senior, Health Care Professional, Viziting Angels, Medi Home Private, oferă pe termen lung, îngrijire la domiciliu pentru persoanele în vârstă.

Pentru acordarea de servicii sociale pentru vârstnici în U.S.A. este necesară o evaluare care urmărește:

Dorințele și sentimentele vârstnicului cu privire la modul în care dorește să trăiască;

Starea de sănătate: fizică și psihică;

Orice risc de boală sau infirmitate;

Dacă are sau nu rude/persoane care să îi poarte de grijă.

O rudă apropiată sau un prieten poate fi prezent la realizarea acestei evaluări. Deși decizia de acordare a asistenței sociale aparține Departamentului de Servicii Sociale, la această evaluare participă și alți profesioniști precum psihologi, medici, consilieri etc.

Dacă Serviciile Sociale sunt de acord să ofere asistență sociale unei persoane vârstnice, atunci va fi stabilit un plan de îngrijire. Serviciile comunitare de îngrijire pe care autoritățile le pot oferi pot fi: Staying at home, Sheltered Housing, Care Homes.

În Franța există grupuri de clădiri autonome, dotate sau nu cu servicii colective (reparații, spălarea lenjeriei, supraveghere medicală), a căror folosire este facultativă. Rezidenții plătesc o taxă pentru diferitele sarcini. Ei pot găsi în clădirea lor și primesc sprijinul serviciilor de ajutor menajer sau de îngrijire la domiciliu.

În anul 2000, la nivel mondial au fost inregistrate aproximativ 600 milioane de persoane, cu vârsta peste 60 ani, în anul 2025 se estimează o creștere cu 10% a acestei categorii a populației, și cu 21% în anul 2050 (previziuni OECD). În plus, femeile trăiesc mai mult decât bărbații în aproape toate societățile, în consecință, în populația în vârstă relația dintre bărbați și femei este de 2/1. În Europa, ca și în multe alte regiuni bogate, una din 5 persoane are mai mult de 60 de ani.

Europa înregistrează cel mai înalt grad de îmbătrânire demografică comparativ cu celelalte continente, considerându-se că a atins deja un stadiu critic. Chiar dacă în prezent procesul de îmbătrânire este mai puțin pronunțat în țările Europei Centrale și de Est ne așteptăm ca, pe termen lung, lărgirea Uniunii Europene să determine o uniformizare a situației, extinderea neridicând probleme serioase în această privință. În documentele europene sunt prevăzute măsuri de mărire a vârstei de pensionare, legale și de facto, și de creștere a ratei de ocupare a populației feminine în general și a celei masculine de vârstă adultă superioară (50-65 ani). Se pune accent pe flexibilizarea momentului pensionării, prin eliminarea interdicțiilor de muncă după o anumită vârstă și atragerea vârstnicilor în activități cu program redus de lucru, compensând astfel o parte din pensie cu câștig salarial.

Pe plan internațional se urmărește dezvoltarea și diversificarea mijloacelor de susținere la domiciliu, încurajarea solidarității familiale, ameliorarea calității vieții în centrele rezidențiale și îmbunătățirea asistenței persoanelor vârstnice dependente (se pune accent pe prevenirea riscurilor de sărăcie și dependență, ca parte integrantă a protecției sociale); de asemenea, se insistă și asupra folosirii potențialului de activitate al pensionarilor prin promovarea celor mai bune practici privind forța de muncă vârstnică. Principalul scop al tuturor acțiunilor întreprinse la nivelul fiecărui stat este acela de a promova o „societate pentru toate vârstele” și „îmbătrânirea activă” (prevenirea îmbolnăvirilor și a dependenței).

Dacă până nu demult se insista pe asistența instituțională, în prezent accentul cade pe prevenire, păstrarea integrării sociale și familiale, stimularea activismului restant, utilizarea în dezvoltare a vârstnicilor activi, prelungirea vârstei limită de pensionare. Protejarea persoanelor vârstnice reprezintă o prioritate deoarece problemele cu care se confruntă această categorie de vârstă îi afectează nu numai pe vârstnici, ci și pe copiii și nepoții acestora.

Capitolul III. Serviciile de asistență socială temporare pentru persoanele de vârsta a treia aflate în dificultate

Cu cât oamenii îmbătrânesc, cu atât spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobândind o înfățișare mai organică. S-ar zice aproape că pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi.

Lucian Blaga

III.1. Serviciile pentru persoanele de vârsta a treia – un domeniu cu realizări mici și cu nevoi foarte mari

Practicienii care lucrează în domeniul asistării vârstnicilor au ocazia să constate că aceștia nu beneficiază întotdeauna de serviciile ce le sunt destinate: doar un procent scăzut dintre potențialii beneficiari se bucură cu adevărat de astfel de servicii, motivele principale fiind acelea că, fie nu știu de existența lor, fie au nevoie de ajutor pentru a le deveni accesibile.

De aceea, orice ofertă de asistare a vârstnicilor ar trebui precedată de inițierea unor servicii speciale pentru informarea potențialilor beneficiari. Ofertanții de servicii sociale presupun, în general, că potențialii clienți îi vor căuta din proprie inițiativă. În realitate însă, oamenii nu știu de existența diferitelor programe sau servicii și nici cum și unde să apeleze în caz de nevoie. Pe de altă parte, vârstnicii, care au fost socializați în spiritul autonomiei și independenței personale, consideră că este nedemn să apeleze la serviciile sociale.

Cel mai adesea, atunci când se inițiază servicii sociale pentru vârstnici, agențiile sunt înclinate sã folosească mass-media pentru a le face cunoscute, neluând în considerare faptul că mass-media se dovedește a fi un mijloc ineficient de abordare a bătrânilor: mulți dintre ei nu au televizor sau radio și nici nu citesc ziarele (unii chiar dacă ar avea ziare, datorită scăderii capacităților senzoriale caracteristice vârstei, nu mai pot citi). Deci, dacă se urmărește ca un program să fie eficace, se impun demersuri speciale pentru a informa vârstnicii cu privire la existența serviciilor, ca și pentru a le oferi ajutorul de care au nevoie pentru a accede la ele.

În România sunt 78 de centre de zi pentru persoanele vârstnice, din care 51 sunt în subordinea DGASPC – urilor și consiliilor locale, iar 27 în subordinea ONG-urilor. Ținând cont că în România sunt 263 de orașe și 2.685 de comune acest lucru ar însemna că numărul centrelor de zi pentru vârstnici raportată la numărul unităților administrative teritoriale este de 0,026 centre de zi/ comună sau oraș.

În ceea ce privește sumele alocate de la bugetul de stat pentru funcționarea centrelor de zi înființate de către ONG-uri constatăm că acestea sunt finanțate în proporție de 36,45% de la bugetul de stat diferență de 63,55% fiind din fonduri externe, fonduri proprii și contribuții beneficiari.

Centrele de zi aflate în subordinea DGASPC-urilor și consiliilor locale funcționează cu fonduri de la bugetul județean/ local în proporție de 91,7 % și fonduri externe, fonduri proprii și contribuții beneficiari în proporție de 8,3%.â

În România sunt 8 locuințe protejate pentru persoanele vârstnice, din care 3 sunt în subordinea DGASPC-urilor și consiliilor locale și 5 în subordinea ong-urilor. De asemenea mai sunt 149 cămine pentru persoane vârstnice, din care 98 sunt în subordinea DGASPC-urilor și consiliilor locale și 51 în subordinea ong-urilor.

În România se acordă servicii de îngrijire la domiciliu pentru persoane vârstnice în 27 de județe din 41 și Municipiul București. Toate serviciile au fost asigurate și finanțate din bugetele organizațiilor neguvernamentale.

Specialiștii în domeniu au enumerat următoarele nevoi prioritare ale populației vârstnice:

Venituri insuficiente pentru un trai decent;

Nevoia dezvoltării serviciilor socio-medicale la domiciliu;

Nevoia dezvoltării serviciilor de recuperare;

Nevoia dezvoltării serviciilor de socializare în centre de zi;

Ajutor financiar;

Alimentatie deficitară;

Asistență în caz de urgență;

Recuperare la domiciliu și în centre specializate pentru persoanele deplasabile;

Nevoia de reprezentare din partea autorității (în special în cazul încheierii de contracte);

Accesul limitat la informațiile specifice;

Accesul în centrele rezidențiale;

Probleme privind onorarea rețetelor compensate și gratuite;

Îngrijire rezidențială.

III.2. Problemele principale ale persoanelor de vârsta a treia

Problemele bătrâneții sunt studiate de numeroase științe: medicină, psihologie, sociologie, demografie etc. În limba greacă cuvântul bătrân se traduce prin termenul geron. De aici provin termeni ca gerontologie – disciplina care studiază aspectele sociale, biologice și medicale ale îmbătrânirii sau geriatrie – ramură a medicinii care se ocupă de bolile bătrâneții.

Îmbătrânirea reprezintă o parte integrantă a dezvoltării organismului, o diferențiere în timp, caracterizată printr-o scădere în creștere. Este un proces fiziologic, și toate modificările celulare, tisulare reflectă situația anterioară sau prefigurează pe cea viitoare. De fapt, îmbătrânirea umană este un proces normal, cu un determinism plurifactorial. Derularea fiziologică a ritmului și orarului de îmbătrânire creează premisele unei durate medii de viață.Factorii genetici acționează programat, guvernând modificările ce survin odată cu înaintarea în vârstă.

Cât privește agresiunile patologice care acționează timp îndelungat și în rândul cărora bolile cronice dețin un loc de prim-plan, precizăm că ateroscleroza, hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, obezitatea, reumatismele cronice degenerative sunt principalele cauze care influențează și devansează orarul îmbătrânirii umane.

Sunt cunoscute schimbările morfologice care au loc la vârsta senectuții, fapt care determină și diferite răspunsuri comportamentale. De asemenea cercetările privind îmbătrânirea cognitivă relevă relevă faptul că performanțele intelectuale scad pe măsura înaintării în vârstă.

Este considerată drept normală o reducere a relativă a volumului creierului, o scădere în greutate a acestuia. “Atrofia cerebrală” a senectuții s-ar putea datora unei reduceri a substanței albe. Pierderile celulare observate în cursul îmbătrânirii normale ar putea fi responsabile de anumite tulburări motorii, frecvent întălnite la bătrâni, mers dificil, spate rotunjit, tremur, rigiditate posturală.

De asemenea abilitățile intelectuale suferă un declin, în sensul răspunsurilor mai lente datorită timpului crescut necesar procesării informațiilopr, datorită inteligenței fluide (care acționează drept o capacitate de a face față oricărei situații noi), care suferă și ea modificări.

Îmbătrânirea ca proces se întâlnește atât la nivel celular, cât și la nivelul întregului organism.

Teoriile care explică mecanismele senescenței se pot grupa în două categorii:

Teorii genetice, care atribuie un caracter programat modificărilor care apar odată cu înaintarea în vârstă.

Teorii care explică involuția cu precădere prin rolul jucat de factorii existențiali, cu acțiune neprogramată.

Legarea senescenței de procesul de dezvoltare a făcut pe unii cercetători să afirme că îmbătrânirea începe chiar din prima parte a vieții, odată cu scăderea ratei de creștere.

Psihologia bătrânului are anumite particularități, care pot fi observate și la alte niveluri, nu numai în sfera funcțiilor psihice elementare.

Studiul analitic al funcțiilor intelectuale arată o scădere a memoriei pentru datele recente. Cu toate acestea posibilitățile de sinteză a vârstnicului, ca urmare a experienței și antrenamentului, se pot menține. Atenția, concentrația suferă de asemenea de pe urma impactului cu senectutea.

În sfera afectivă a vârstnicilor, atitudinea față de pensionare și bătrânețe joacă un mare rol. Pensionarea și bătrânețea sunt asociate cu inutilitatea, mizeria și singurătatea. Sentimentul de izolare socială, de abandonare a profesiunii accentuează îmbătrânirea psihologică. Pensionarea și bătrânețea trebuie pregătite și implicațiile lor prevenite.

Complexitatea, variabilitatea și asincronismul funcțiilor psihice schițează profilul psihologic al vârstnicului.

Sănătatea fizică și mentală se deteriorează odată cu înaintarea în vârstă. Costurile cu securitatea vârstnicilor interacționează cu cele privind sprijinirea sănătății. Este esențial să acordăm atenție problemelor îngrijirii sănătății, în special a sănătății vârstnicilor deoarece ponderea acestora sporește în mod constant în totalul populației, având implicații pentru politicile sociale din domeniu.

Este necesar să facem distincția între bătrânețe ca ultimă perioadă normală a ciclului vieții umane și starea de boală, stare anormală care se poate asocia oricărei categorii de vârstă (copilărie, tinerețe, maturitate, bătrânețe), dar care găsește un teren mai prielnic de instalare la “vârsta a treia” datorită modificărilor induse de înaintarea în vârstă.

Așa cum se cunoaște, la multe din persoanele în vârstă, apar, în ceea ce privește sănătatea necazuri mari. În bună parte, deteriorarea sănătății acestei categorii de populație își are explicația în reducerea vigorii organismului și deci în diminuarea capacității sale de rezistență la acțiunea agenților patogeni. În acest sens operează însă factorii provocatori de stres, care, din păcate, în anii pe care îi parcurgem conosc un proces de recrudescență și se manifestă cu deosebită putere îndeosebi în cazul unor segmente ale populției, între care se înscriu și bătrânii.

Îmbătrânirea biologică este însoțită de îmbătrânirea creierului (apar plăci senile, diferite modificări biochimice) ceea ce are consecințe asupra funcțiilor intelectuale și a capacității de adaptare la mediu. Gândirea și vorbirea devin mai lente. Fluența și cantitatea ideilor scade, se revine frecvent la aceeași idee. Opiniile privind evenimentele de viață devin mai subiective, atitudinile sunt mai rigide. Scade capacitatea de argumentare. Cei în vârstă devin mai egocentrici, sunt preocupați cu precădere de problemele personale. Discuțiile nu au caracter general; bătrânii vorbesc mai ales despre probleme personala (sănătate, nemulțumiri create de copii, nepoți).

Vârstnicii prezintă și un fenomen de degradare a organelor interne, în special a organelor vitale (inimă, plămâni). Dacă în perioada adultă bătăile inimii sunt de aproximativ 72 pe minut, după 55 de ani acestea devin mai slabe și neregulate. Respirația devine superficială dupa 45 de ani, ceea ce face ca în plămâni să rămână aer rezidual și să reducă nivelul de oxigenare a sângelui și implicit al țesuturilor și organelor. În ceea ce privește digestia, se constată o scădere a secrețiilor salivare și a secrețiilor implicate în tubul gastric. Pancreasul care e antrenat prin secrețiile sale în digestie, îsi reduce lent activitatea, fapt pentru care grăsimile sunt mai prost utilizate. Ficatul e mai puțin afectat de vârstă, dar devine sensibil la boli și scade în mărime.

Pe măsura înaintării în vârstă, vulnerabilitatea la îmbolnăviri crește, bolile sunt contactate mai ușor, iar vindecarea presupune un proces mai îndelungat și mai greoi. Cercetări recente au arătat ca până la apariția și manifestarea fenomenelor vizibile de senescență a organismului, în intimitatea structurilor biologice ale acestuia se produc o serie de microfenomene care se „imprimă” asupra individului în mod imperceptibil până cuprind majoritatea organelor.

Bătrânețea traduce un eșec al organismului față de cauzalitatea internă și externă. Cel mai adesea, durata vieții este scurtată de procesele patologice acumulate de-a lungul vieții. La bătrânețe, s-a observat că sinteza enzimelor, proteinelor, vitaminelor și a altor substanțe de importanță vitală, este tulburată. Ateroscleroza este o boală generală a vaselor de sânge și prima cauză de îmbolnăvire și de mortalitate la persoanele vârstnice.

Bolile aparatului locomotor sunt frecvente la persoanele vârstnice, au în majoritatea lor o evoluție cronică și sunt însoțite de dependență fizică. Osteoporoza este o boală a țesutului osos ce constă în slăbirea rezistenței osului prin rarefiere datorită pierderii de masă osoasă și fragilizării acesteia.

Tot în categoria bolilor aparatului locomotor specifice “vârstei a treia” se încadrează și reumatismul cronic poliartrozic deformant, poliartrită reumatoidă, anchilozele; toate aceste se referă la îmbolnăviri ale articulațiilor cu etiologie mixtă și la afecțiuni ale mușchilor, cronice si progresiv evolutive.

Dintre bolile neurologice cronice frecvente la persoanele în vârstă, cu ample consecințe în ceea ce privește autonomia și calitatea vieții, generatoare de dependență și dezavantaj social este necesar să ne oprim asupra accidentelor vasculare cerebrale, afecțiuni neuro-vasculare.

Alte modificări frecvente la vârstnici, legate de înaintarea în vârstă, sunt considerate, între anumite limite, ca aparținând unei îmbâtrâniri normale; între acestea; modificări ale pielii și fanerelor (pielea uscată cu pete senile și riduri, rărirea părului), scădera acuității vizuale, scădera secreției lacrimale, scăderea acuității auditive, slăbirea vocii, scăderea forței musculare și a toleranței la efort, hiposomnia, hipomnezia, hipoaciditatea gastrică, întârzierea tranzitului intestinal, stabilite de fiecare disciplină clinică de specialitate.

Cele mai des întălnite boli de nutriție și metabolism sunt obezitatea, denutriția, stările de dezhidratare și diabetul zaharat. Obezitatea este cauzată în general de supraalimentație, sedentarism, stres și traume psihice și poate genera numeroase complicații cardiovasculare, metabolice, locomotorii și respiratorii, incidența ei crescând după vârsta de 40-50 de ani.

Demențele sunt afecțiuni severe, nevindecabile, ce constau în tulburarea a două sau mai multe funcții intelectuale sau cognitive în pofida unei stări de conștiență intacte; frecvența acestora crește o dată cu vârsta. Boala Alzheimer și accidentele vasculare cerebrale sunt cele mai obișnuite boli care determină demența. Parkinson este o boală neurologică degenerativă care se manifestă prin deteriorarea mișcărilor, rigiditatea feței, vocea mai greu inteligibilă, tremurări caracteristice mâinilor și picioarelor, confuzie și depresie.

În problemele de patologie sunt utile consulturile medicilor și asistentelor profilate pe geriatrie, în centrul măsurilor de instruirea bătrânilor situându-se regimul igieno-dietetic corespunzător bolii sau infirmității subiectului în cauză. Încă mai utile sunt deprinderile menite să prevină bolile mai frecvente în cursul vârstei a treia.

Prezintă interes pentru bătrâni, sub aspect de educație sanitară, indiferent de condiția lor fizică („sănătoși” sau „bolnavi”), noțiunile de comportament preventiv si prolongeviv. Preventiv este termenul care etichetează încetinirea procesului de îmbătrânire sau, în orice caz, evitarea precipitării acestor procese de către factorii care grăbesc suplimentar declinul natural și care pot fi împiedicați să acționeze asupra bătrânului, fie prin evitare, fie prin contracarare. Activitatea zilnică, interesul cultural și promovarea de relații interpersonale sunt obiective necesare în cadrul demersurilor prolongevive și de menținere a bunei condiții psihice a persoanei în vârstă.

Nevoile persoanelor vârstnice – medicale, socio-medicale sau psiho-afective – se stabilesc pe baza grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, în urma efectuării anchetei sociale.

III.3. Serviciul de asistență socială la domiciliu

Servicii sociale de îngrijire la domiciliu reprezintă gama de servicii si facilități acordate în comunitate persoanelor dependente, astfel încât acestea să traiască pe cât de independent posibil în propriile case. Aceste servicii reprezintă o alternativă la instituționalizarea inerentă evoluției din viața multora dintre cei vârstnici.

Serviciile comunitare asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu sunt:

Servicii sociale privind, în principal, îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării sociale și sprijinirea pentru reintegrarea socială, consiliere juridică și administrativă, sprijin pentru plata unor servicii și onligații curente, îngrijirea locuinței și gospodăriei, ajutor pentru menaj, prepararea hranei. Serviciile comunitare de consiliere, în vederea prevenirii marginalizării sociale și pentru reintegrarea socială, se asigură fără plata unei contribuții, ca un drept fundamental al persoanelor vârstnice, de către asistenți sociali.

Servicii socio – medicale privind, în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale, readaptarea capacităților fizice și psihice, adaptarea locuinței la nevoile persoanei vârstnice și antrenarea la activități economice, sociale și culturale, precum și îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de noapte sau alte centre specializate;

Servicii medicale, sub forma consultațiilor și îngrijirilor medicale la domiciliu sau în instituții de sănătate, consultații și îngrijiri stomatologice, administrarea de medicamente, acordarea de materiale de sanitare și de dispozitive medicale.

Situația persoanelor vârstnice aflate în imposibilitatea de a gospodări singure, complet lipsite de îngrijirea familiei și de asistența la domiciliu pe care ar trebui să le-o asigure autoritățile locale, a devenit alarmantă în România. Pe fondul unor reglementări permisive și confuze, numărul persoanelor angajate în calitate de îngrijitori la domiciliu pentru persoanele vârstnice a devenit extrem de redus, acoperind doar aproximativ 15% din necesar.

Această situație se datorează, în principal, atât renumerației scăzute oferite îngrijitorilor la domiciliu, cât și limitelor bugetelor locale din care, în conformitate cu Legea nr 7/2000 privind îngrijirii la domiciliu.

Finanțarea activităților de îngrijire la domiciliu exclusiv din bugetele autorităților locale, fără a implica bugetul de stat, a demonstrat două deficiențe majore:

Resursele bugetare ale autorităților locale sunt, cu extrem de rare excepții, insuficiente pentru a garanta asigurarea unui număr suficient de îngrijitori la domiciliu;

Diferențele de resurse între bugetele locale creează discrepanțe majore privind cantitatea și calitatea serviciilor de asistență furnizare în localitățile din România. În localitățile în care bugetele locale sunt mai mari și mai bine administrate, serviciile de îngrijire la domiciliu sunt mai numeroase și mai eficiente decât în localitățile lipsite de resurse.

Infrastructura instituțiilor de asistență medico-socială și de protecție a bătrânilor nu satisface pe deplin necesitățile acestora.

Bătrânii nu au alte alternative decât spitalul, azilul sau secția geronto-psihiatrică. Rețeaua de deservire socială este insuficientă. Nu există rețele publice de îngrijire a persoanelor vârstnice. Persistă, într-un mod agravant, izolarea profesională, socială, politică, economică, culturală, de familie a vârstnicilor. Mai mult de jumătate din persoanele vârstnice nu-și satisfac necesitățile de bază pentru existență. Bătrânii nu sunt antrenați în nici un fel în procesul de abordare și rezolvare a problemelor și necesităților sale.

În ultima vreme, se constată că un segment important de pacienți care ocupă un pat în spital, încărcând notele de plată ale spitalelor. În multe cazuri, familia are tendința de a forța spitalizarea sau instituționalizarea vârstnicului, deși ar avea condiții să asigure prescripțiile terapeutice și de îngrijire la domiciliu.

S-a dovedit că persoanele vârstnice reacționează, în general, nefavorabil la spitale, temându-se că nu se vor putea întoarce, că este scos din familie, îndepărtat de cei dragi. Fragilitatea adaptivă a vârstnicului îl face vulnerabil și uneori spitalizarea devine, paradoxal, un stres agravant al stării de sănătate. Dar nici internarea vârstnicului într-o instituție de sănătate pe termen lung (cămine de bătrâni) nu este o soluție, ducând la pierderea identității sociale și familiale, la amputarea personalității vârstnicului.

Uneori vârstnicul este îngrijit acasă, în special după accidente vasculare cerebrale sau în fază terminală. El se vede ca o povară pentru membrii familiei. Unul din membrii familiei trebuie să rămână acasă pentru a-l îngriji sau angajează o persoană din afara familiei să-l îngrijească. Cele mai multe persoane care acceptă să îngrijească un astfel de bolnav nu au competențele profesionale necesare și nu pot desfășura activitățile de îngrijire care să răspundă nevoilor vârstnicului. Apreciem că la ora actuală 90% din serviciile de îngrijire la domiciliu sunt furnizate de familie, prieteni și vecini.

Acest sistem are dezavantajul ca cei care îl practică sunt neprofesioniști, își sacrifică timpul liber și chiar slujbele, prestând servicii cu randament scăzut la slujba de bază, ca urmare a stresului pe care îl trăiesc. Soluția ideală este rămânerea vârstnicului la domiciliul său și apelarea la un serviciu de îngrijiri la domiciliu. Aceasta înseamnă o ușurare a familiei respective.

Din punct devedere economic, activitatea de îngrijire la domiciliu este mai puțin costisitoare decât internarea în spital. Menținerea la domiciliu și îngrijirea vârstnicilor în căminul lor are multe avantaje: conservarea legăturii cu familia, educarea acesteia în direcția olidarității morale, a grijii și respectului pe care generațiile nevârstnice le datorează vârstnicilor, păstrarea unui mediu firesc de viață, element vital esențial pentru vârstnic și calitatea vieții lui.

Pe parcursul mai multor ani sectorul nonguvernamental (ONG, organizații de caritate) participă la acordarea îngrijirii la domiciliu a persoanelor vârstnice solitare sau incapabile de autodeservire. Activitatea de asistență medicală propriu-zisă a bătrânilor trebuie să se amelioreze odată cu progresele generale ale asistenței medicale, atât prin progresul tehnico-științific, cât și prin acordarea de fonduri mai mari. Este necesar să se facă progrese în stabilirea criteriilor clinice, biologice și psihologice ale ritmului de îmbătrânire.

Cele expuse denotă că problema senescenței, a îmbătrînirii gerontologice și a asistenței medico-sociale a bătrânilor este actuală și necesită rezolvare, este necesară o nouă direcție în managementul îngrijirilor la domiciliu care să pună accent din ce în ce mai mare pe rolul comunitar, degresând asistența spitalicească și internarea în căminele de bătrâni. Formarea rețelei de îngrijiri la domiciliu dezvoltă competențe pofesionale care vor facilita reinserția și reorientarea profesională spre acest segment medico-social. Investind bani publici pentru îngrijirile la domiciliu vom economisi bani publici pentru sistemul de sănătate.

III.4. Importanța înființării de centre pentru persoanele de vârsta a treia, centre cu specific modern care să respecte drepturile și personalitatea umană