Atitudini Si Credinte. Valori Care Afecteaza Starea de Sanatate a Populatiei
ATITUDINI SI CREDINTE. VALORI SI ATITUDINI CARE AFECTEAZA STAREA DE SANATATE A POPULATIEI
CUPRINS
Capitolul I. Introducere în sociologia medicală
1.1 Definirea sociologiei medicale
1.2 Relația sociologiei medicale cu alte discipline științifice
1.3 Evaluarea practicii medicale
1.4 Dezvoltarea instituțiilor de îngrijire a sănătății
Capitolul II
Paradigme teoretice și metodologice în sociologia medicală
2.1 Paradigma funcționalistă
2.2 Paradigma interacționistă
2.3 Paradigma pozitivismului
2.4 Paradigma interpretativă
Capitolul III
Boala și sănătatea
3.1 Dimensiunile sănătății
3.2 Boala și aspectele ei sociale
3.3 Acceptarea și recunoașterea bolii
3.4 Ignorarea, negarea și refuzul bolii
Capitolul IV
Relația interpersonală dintre medic și pacient
4.1 Statusul social și rolul social
4.2 Statusul social al medicului
4.3 Rolul social al medicului
4.4 Rolul social al bolnavului
4.5 Statutul social al bolnavului
Capitolul V
Tipuri de relații medic-pacient
5.1 Relația medic-pacient ca relație de complementaritate
5.2 Relația medic-pacient ca relație potențial conflictuală
Capitolul VI
Strategii de control în relația medic-pacient
6.1 Persuasiunea
6.2 Negocierea ca strategie de control
6.3 Incertitidinea funcțională
6.4 Comportamentul non-verbal
Capitolul VII
Schimbări în relația medic-pacient
Capitolul VIII
Comunicarea în practica medicală
8.1 Opinii ale pacienților despre comunicarea în practica medicală
8.2 Cauze ale insuficientei comunicări între medic și pacient
8.3 Metode de îmbunătățire a relației de comunicare în îngrijirea medicală
8.4 Secretul profesional-utilitatea lui pentru bolnav, familie și societate
Capitolul IX Concluzii
STUDIU DE CAZ
I . INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA MEDICALĂ
.Definirea sociologiei medicale
Sociologia medicinei studiază fundamentele sociale ale sănătății și îmbolnăvirii, interdependența dintre factorii sociali și starea de sănătate sau boală a populației, precum și incidența stării de sănătate sau boală asupra vieții sociale a individului și grupurilor umane. Claudine Herzlich afirmă că scopul principal al acesteia este “studierea definițiilor sociale ale bolii, a practicilor care se referă la boală, a instituțiilor care au în sarcină îngrijirile de sănătate, a statutului social și a comportamentelor bolnavilor ”.1
1.2 . Relația sociologiei medicale cu alte discipline științifice
Obiectivele sociologiei medicale se interferează cu obiectivele altor discipline științifice și medicale cum sunt: epidemiologia și sănătatea publică. Epidemiologia studiază distribuirea îmbolnăvirilor în rândul populației, factorii care influențează această distribuție, aspectele de masă ale bolii și evoluția celor afectați de anumite boli. Sănătatea publică este preocupată de ocrotirea sănătății având ca obiective prioritare: cercetarea stării de sănătate a populației, factorii socio-economici asupra stării de sănătate a populației, cercetarea sistemului organizatoric de apărare a sănătății publice și studiul metodelor de evaluare a eficienței activității instituțiilor sanitare.
1.3. Evaluarea practicii medicale
Analizând schimbările survenite în practica medicală W.L.Barton distinge următoarele etape în evoluția medicinei:
• Era empirică (pînă în 1850) în care medicina era concentrată asupra diagnosticului și tratamentului empiric al simptomatologiei și manifestărilor date de boală.
• Era științei fundamentale (până în 1900) unde medicina se axa pe diagnosticul și tratamentul bolilor, pe explicația științifică a cauzelor bolii, semnalele și simptomele sunt interpretate ca indici ai proceselor patologice implicate în boală.
• Era științei clinice (până in anii ’50 ai secolului nostru) în care se deplasează interesul medicinei dinspre boală spre individul bolnav.
• Era sănătății publice (perioada anilor‘50) caracterizată prin extinderea folosirii antibioticelor, prin interesul sporit față de om, văzut în relație cu mediul său.
1 Herzlich,C. ”Medicine,Maladie et societe”-Recueil de textes presentes et comentes, Paris, Monton
1.4. Dezvoltarea institutiilor de ingrijire a sanatatii
Odată cu trecerea timpului, instituțiile de îngrijire a sănătății înregistrează un proces de concentrare în unități din ce in ce mai complexe și puternice, cu mijloace eficace de diagnostic și tratament, de tipul spitalului modern. Dacă înainte spitalul era văzut “ca un loc în care se merge pentru a muri”, azi el a devenit un organism cu mai multe funcții; un loc în care se aplică diverse proceduri, este un loc de naștere în siguranță pentru mame, un mediu septic, accesibil, rapid și gata pregătit. Spitalul oferă asistență medicală de urgență, cuprinde săli de operații, activități de laborator, tipuri de proceduri medicale rar folosite, o concentrare a medicilor și pacienților de diferite specialități în timp el a devenit o instituție complexă și un centru de inovație, vocația sa de îngrijire este dublată de una de cercetare si formare.
II. PARADIGME TEORETICE ȘI METODOLOGICE ÎN SOCIOLOGIA MEDICALĂ
2.1. Paradigma funcționalistă.
Reprezentanții acestei perspective susțin că sănătatea este esențială pentru perpetuarea speciei umane și pentru o viață socială organizată.Funcționalismul consideră că instituțiile medicale îndeplinesc diferite funcții centrale în societate; acestea au rolul de a diagnostica, trata o afecțiune și a încerca să o vindece.O altă funcție a acestor instituții este de a preveni apariția bolii prin intermediul programelor de asistență medicală primară.
Talcott Parsons (1951) aduce o contribuție importantă sociologiei medicale prin definirea rolului de bolnav, ca fiind un set de așteptări culturale ce definesc comportamentele adecvate la persoanele bolnave sau care au probleme de sănătate.
2.2. Paradigma conflictualistă.
Această paradigmă cuprinde presupoziția că serviciile de îngrijire medicală sunt egal accesibile tuturor membrilor societății indiferent de clasă socială, sex, rasă, vârstă ori religie.
2.3 Paradigma interacționistă.
Interacționismul susține că boala este un sens creat în viața culturală a oamenilor, o etichetă ce o atribuim unei afecțiuni. Pentru ca o afecțiune să fie percepută și interpretată drept “boală” membrii societății trebuie să o definească astfel. Frecvent această definiție trebuie negociată, validată prin confirmarea sau infirmarea ei de către alte persoane în procesul interacțiunii sociale.
2.4. Paradigma pozitivismului.
Perspectiva promovează o metodologie asemănătoare cu modelul științelor naturii, susținând că sursele fundamentale ale cunoașterii sunt inducția teoretică sau testarea teoriilor prin experiență. Cercetătorii de sorginte pozitivistă își concentrează atenția asupra influenței variabilelor sociale asupra originilor bolii.
2.5. Paradigma interpretativă.
Această paradigmă este inspirată de opera lui Max Weber punând accentul pe specificul subiectiv, ireductibil al faptelor sociale, implicând necesitatea concentrării analizelor asupra semnificațiilor vehiculate de actorii sociali în interacțiunile sociale.Abordările interpretative din sociologia medicală asistă asupra aplicării unor etichete bolii și bolnavului și asupra aspectului stigmatizant al etichetării asupra persoanelor bolnave (Goffman, 1963)".2
III. BOALA SI SĂNĂTATEA
Cultura condiționează atât reacțiile față de boală cât și valoarea ce se acordă sănătății ca fenomen social.Din acest punct de vedere există diferențe privind statutul bolnavului, natura stării considerate ca normală sau patologică în funcție de tipul de societate și nivelul de dezvoltare la care a ajuns.
3.1. Dimensiunile sănătății
Conceptul de sănătate este un concept plurisemantic, la fel ca și cel de boală. După Claudine Herzlich (1970) sănătatea se definește prin trei dimensiuni :
• presupune absența oricărei boli
• un capital biologic înnăscut, un teren genetic bun
• o stare de echilibru a organismului, dată de adaptarea individului la tot ce ține de mediul său de viață : alimentație, muncă, factori atmosferici, relații afective, evenimente stresante ale vieții, integrare în grupurile de apartenență.
Dimensiunea biologică definește sănătatea ca stare a unui organism neatins de boală ; în care toate organele, aparatele și sistemele funcționează normal.
Din punct de vedere psihic ea este o stare a organismului în care capacitatea lui de a munci, de a studia sau de a desfășură activități preferate cu plăcere, este optimă.Presupune capacitatea de a ne stăpâni și de a rezolva problemele și situațiile stresante, fără să ajungem să depindem de substanțe chimice pentru a le face față.
Social, sănătatea se definește ca o stare a organismului în care capacitățile individuale sunt optime pentru ca persoana sa-și îndeplinească în mod adecvat rolurile sociale : de prieten, vecin, iubit, soț, soție, părinte.
Goffman,E. “Stigma, Notes on the Management of Spoiled Identity”, Englewood Cliffs, New Jersey:Pretince-Hall, 1963
3.2 . Boala și aspectele ei sociale
Boala este o stare a organismului sau a unei părți din organism în care funcțiile sunt afectate sau deranjate datorită unor agenți din mediul extern sau intem. Ea reprezintă un proces care, chiar dacă nu duce la modificări marcante structurale sau funcționale, afectează viața psihică a individului, ca o reacție a acestuia la boală.Conștiința bolii cu anxietate, neliniște, supraincărcare, anticiparea suferinței sau trăirea ei directă, ecoul social pe care îl are boala asupra individului determină la orice bolnav apariția unor stresuri psihice majore și de lungă durată.
In funcție de “cultura medicală” a bolnavului și de propria sa experiență de bolnav, ori a celor apropiați lui, ca și de momentul în care survine îmbolnăvirea, există o tendință naturală, proprie chiar și celor mai instruiți și lucizi bolnavi, dar și a celor situați la polul opus al nivelului intelectual, ori cu tendințe de autoamăgire, de a amâna ori nega“intrarea in situația de bolnav”.
3.3. Acceptarea și recunoașterea bolii
O prima modalitate de acceptare și recunoaștere a situației de bolnav este una realistă și rațională, conform căreia un individ echilibrat emoțional, cu un nivel de cultură satisfăcător, apreciază că, în fața unor tulburări de ordin somatic sau psihic apărute cu sau fără uzură aparentă, trebuie să-și ajusteze comportamentul prin măsuri igieno-dietetice provizorii până la prezentarea la medic.Bolnavul recunoaște lucid slăbiciunea pe care o implică boala apărută ca un accident în viața sa.
Un alt mod de recunoaștere și acceptare este o conștiință a bolii disproporționate față de substratul real organo-lezional.
3.4 Ignorarea, negarea și refuzul bolii.
Ignorarea bolii poate fi condiționată de o percepere a simptomelor de către un individ cu un nivel redus de cultură sanitară ori oligofren, sau de către un individ suferind de o altă boală psihică sau neurologică. Unul dintre modurile de ignorare a bolii este desconsiderarea ei, chiar de indivizi cu psihic normal și cu o atitudine realistă în viața de toate zilele, dar aflați într-un moment de puternică încordare, cu realizarea intereselor asupra unor probleme care îi fac “surzi” față de propriile lor suferințe.
Este foarte incomod pentru cineva să recunoască faptul că este bolnav, așa că negarea apare foarte frecvent, în primul rând prin aceea că în mod necesar el trebuie să se supună unor exigențe, legate de tratarea bolii, care-i modifică uneori substanțial modul de existență. Negarea stării de boală, în condițiile în care subiectul percepe o serie de simptome care îl atenționează că ceva nu este în regulă cu corpul sau psihicul său, poate să aibă la bază două atitudini fundamentale :
• amânarea deciziei prin speranțe vagi în caracterul ei trecător, sau lipsit de gravitate. Această situație este întâlnită când urmărirea perseverentă a unui scop important nu-i permite individului să adopte situația de bolnav chiar dacă simptomele sunt evidente;
• autoamăgirea, prin mecanimul inconștient de apl prin măsuri igieno-dietetice provizorii până la prezentarea la medic.Bolnavul recunoaște lucid slăbiciunea pe care o implică boala apărută ca un accident în viața sa.
Un alt mod de recunoaștere și acceptare este o conștiință a bolii disproporționate față de substratul real organo-lezional.
3.4 Ignorarea, negarea și refuzul bolii.
Ignorarea bolii poate fi condiționată de o percepere a simptomelor de către un individ cu un nivel redus de cultură sanitară ori oligofren, sau de către un individ suferind de o altă boală psihică sau neurologică. Unul dintre modurile de ignorare a bolii este desconsiderarea ei, chiar de indivizi cu psihic normal și cu o atitudine realistă în viața de toate zilele, dar aflați într-un moment de puternică încordare, cu realizarea intereselor asupra unor probleme care îi fac “surzi” față de propriile lor suferințe.
Este foarte incomod pentru cineva să recunoască faptul că este bolnav, așa că negarea apare foarte frecvent, în primul rând prin aceea că în mod necesar el trebuie să se supună unor exigențe, legate de tratarea bolii, care-i modifică uneori substanțial modul de existență. Negarea stării de boală, în condițiile în care subiectul percepe o serie de simptome care îl atenționează că ceva nu este în regulă cu corpul sau psihicul său, poate să aibă la bază două atitudini fundamentale :
• amânarea deciziei prin speranțe vagi în caracterul ei trecător, sau lipsit de gravitate. Această situație este întâlnită când urmărirea perseverentă a unui scop important nu-i permite individului să adopte situația de bolnav chiar dacă simptomele sunt evidente;
• autoamăgirea, prin mecanimul inconștient de apărare, la bolnavii ale căror simptome conștientizate de ei sugerează posibilitatea unei boli foarte grave.
Trebuie subliniat că ambele situații de negare a stării de boală sunt puternic generatoare de stres psihic.Cel puțin la o categorie de bolnavi negarea bolii denotă o mare fragilitate psihică, motiv pentru care medicul trebuie să dea dovadă de mult tact și moderație spre a a evita o reacție catastrofică din partea bolnavului în cazul în care acesta este brutal în fața realității și perspectivelor bolii de care suferă.
IV. RELAȚIA INTERPERSONALĂ DINTRE MEDIC ȘI PACIENT
Relația interpersonală dintre medic și pacient apare ca un fenomen inerent practicării profesiei medicale, în cadrul căreia dezvoltarea tumultoasă a procedeelor paraclinice nu a reușit încă să înlocuiască firescul contact dintre medic și omul bolnav. Această scientizare a medicinei a contribuit în ultimele două decenii la crearea unui adevărat ecran între medic și pacient, dincolo de care acesta din urmă întrezărește fantomatice amenințări, sporindu-i anxietatea și creând posibilități vaste pentru o“multilateral dezvoltată” iatrogenizare. In scopul reabilitării acestei relații, în lumea medicală au apărut atitudini forme de condamnare a alienării bolnavului de suportul său afectiv și moral, capabil să limiteze haloul de neliniști și disperare care acompaniază orice boală cu evoluție mai mult sau mai puțin severă.
4.1 Statusul si rolul social
Atât medicul cât și pacientul posedă fiecare câte un statut social pe care-l realizează prin intermediul rolului social. "Statusul social reprezintă poziția ocupată de o persoană sau de un grup de persoane în societate” (Zamfir, C., Vlăsceanu, L., 1993)3.
Dimensiunea orizontală a statusului se referă la rețeaua de contacte și schimburi reale sau posibile pe care individul le are cu alte persoane situate la același nivel social.
Dimensiunea verticală vizează contactele și schimburile cu persoane situate în ierarhia socială într-o poziție superioară sau inferioară.Statusul este astfel definit ca un ansamblu de relații egalitare și ierarhice pe care individul le are cu alți membrii din grupul din care face parte.
“Rolul social reprezintă un model de comportare asociat unui status, punerea în act a drepturilor și datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor și grupurilor într-un sistem social” (Zamfir, C., Vlăsceanu, L.,1993). Rolul social este un ansamblu de comportamente pe care în mod legitim îl așteaptă ceilalți de la individual care ocupă o poziție socială determinată, un status social.
Construirea propriului adevăr despre sine însusi, omul nu o poate realiza decât în dialog cu cei doi din jurul său, prin confruntarea opiniilor tuturor acestora cu ale sale.Acest lucru este valabil și pentru rolurile profesionale; un medic este sau poate fi ca medic, doar ceea ce așteaptă societatea de la el.A fi mai mult decât ceea ce se așteaptă societatea de la medic înseamnă a deveni un nume public.A fi cu mult mai mult decât atâta, înseamnă că numele medicului să aibă șansa de a se înscrie în seria numelor care rămân.
De-a lungul timpului, concepția despre boală, bolnav și medic având originea în concepția generală despre om și realitate, a capătat semnificații diferite; atunci când boala era considerată ca fiind un semn sau o pedeapsă de la zei, medicul era un îngrijitor preot.Atunci și acolo unde boala era exprimarea spiritelor, medicul era un vraci. Atunci și acolo în fragmente culturale, istorico-geografice, moartea ducea spre fericire și binecuvântare, medicul nu era necesar, fie era un îndrumător, un frate sau un prieten alintător.Când spiritual critic nu a făcut rabat la logică și a avut de a face nu cu profesioniști onești ci cu meseriași venali, atunci, în acele cazuri, medicul a fost văzut ca un șarlatan, sau un magician care oferă un spectacol .Când a venit vremea medicinei științifice, medicul a ajuns să fie identificat cu un om de știintă și cu un cercetător.Au existat toate aceste măști de rol de-a lungul timpului.
3 Zamfir,C.,Vlăsceanu,L.(coord)“ Dicționar de sociologie”, Editura Babei, București, 1993
4.2 .Statusul social al medicului
Fiind elementul cheie în cadrul sistemului sanitar, medicul are un status deosebit și în cultura extramedicală.Statusul lui în societatea contemporană este printre cele mai înalte ; medicul fiind considerat azi prototipul profesionistului prin excelență.Ca profesionist, medicul se distinge “prin înaltul nivel de formație abstractă și specializată, prin orientarea spre profesie-careia îi corespunde ideea de vocație prin recunoașterea deplinei sale autorități asupra bolii și prin monopolul obținut în tratamentul ei?’ (E., Freidson,1970)4 .
Medicii se diferențiază de alți profesioniști prin faptul că doar lor le este recunoscut monopolul propriei activități precum și o autonomie excepțională în exercițiul și controlul ei.Medicii sunt cei care determină conținutul studiilor medicale, ei formulează regulile codului deontologic al profesiunii medicale și tot ei sunt cei care depind de propriile lor organizații ; “controlul care se exercită asupra lor este deci, în mod esențial, un autocontrol ” (Adam, P., Herzlich, C., 1994 )5.
Statusul medicului este asociat cu valori ca : putere, cunoaștere, devotament, eroism, putere de sacrificiu.Intr-o anchetă realizată în 1993 pe un eșantion de 1964 de elevi din clasa a XII, profesia de medic se situează pe locul trei ca prestigiu în ierarhia ocupațiilor, în fața ei găsindu-se profesia de profesor universitar și judecător(Rotariu,T., Iluț,P., 1996)6.
Datorită diferențierii și multiplicării specialităților medicale, astăzi medicina curativă este împărțită în două tabere : una a omnipracticienilor sau a medicilor generaliști și alta a specialiștilor.Locul important pe care îl deține medicul în societate decurge din valoarea atașată sănătății, vieții și morții. El nu se datorează câștigului, ci în primul rând puterii pe care o deține.Medicul intervine în situațiile de criză , se apelează la el pentru că are puterea de a vindeca. El apare într-o triplă ipostază, de om care : alină suferința; vindecă boala; salvează viața bolnavului.
Folclorul mondial arată că medicul deține, ca și șamanul, o putere magică. El este un personaj puternic cu puteri și drepturi ce nu sunt accesibile oamenilor de rând .Detine puterea cunoșterii izvorâtă din educația și profesionalismul specialistului.Statusul prestigios al medicului în societate e legat de duritatea și frustrarea înregistrate în perioada îndelungată a pregătirii profesionale, din responsabilitatea sa crescută, ce implică tensiuni morale extreme, din orele suplimentare petrecute în exercitarea profesiunii, din stăpânirea de sine pe care și-o dobândește pe parcursul studiilor. Medicii se recrutează din rândul claselor superioare, întrucât pregătirea profesională este costisitoare comparativ cu alte facultăți.
4.3 Rolul social al medicului
Acestui status al medicului i se asociaza un rol social, definit prin mai multe elemente :
♦ Competență tehnică- ca rol profesional, medicina a instituționalizat un conținut tehnic care se impune de departe asupra tuturor elementelor care determină statusul de medic.Competența tehnică se delimitează ca fiind prioritară din punct de vedere al eficienței actului medical.Dobândirea ei se face prin asimilarea și consolidarea cunoștințelor din timpul facultății și după terminarea ei.Ea este probată prin examene și concursuri în urma cărora se dobândește titlul care îl deosebește pe medic de alte categorii de “vindecatori” si reprezinta o
garantie pentru bolnavi in privinta acordarii asistentei medicale.
4 Freidson,E., “Dilemmas in the doctor-patient relationship in sociology of Medical Practice”, Ed. C.Cox &A. Mead, London Collier Mac Millan, 1970
5 Adam,P.,Herzlich,C., “Sociologie de la Maladie et de la Medicine”, Editions Nathan, Paris, 1994 6 Rotariu,T.,Ilut,P.(coord.) “Sociologie”, Ed.Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996
♦Universalism- raportul cu pacientul este reglementat de reguli formale, fondate pe o competență tehnică și nu pe legături personale.Medicul nu poate refuza bolnavul după criterii arbitrare, el este medic pentru toată lumea, indiferent de poziție socială, sex, rasă, religie sau etnia bolnavului.O excepție de la această regulă este :
a) medicina de companie- în care asistența medicală se acordă cu prioritate gradelor superioare
b) existența presiunilor sociale privind îngrijirea preferențială a unor bolnavi cu poziții socioprofesionale sau politice înalte
c) existența cabinetelor și clinicilor particulare.
♦Specificitate funcțională- medicul este specialist într-un domeniu bine precizat, limitat la sănătate și boală.în virtutea acestui specific‘tehnic’ al rolului său medical acționează asupra corpului și sufletului bolnavului, cu mijloace specifice : tehnice, psihologice, psihiatrice.Dreptul medicului asupra intimității unei persoane nu trebuie să depășescă limitele domeniului medical. Reglementarea socială a acestei delimitări se exprimă lapidar în formula “în afara relației noastre doctor- pacient nu există nimic altceva”.Ea îl ferește pe medic de riscul de a cădea într-o rețea de nenumărate relații personale, de inevitabilitatea unor suspiciuni și contribuie la asigurarea libertății sale personale, necesară in exercitarea profesiei.
♦Neutralitate afectivă- dacă este adevărat că se nasc relații de prietenie între medic și pacient, ca medicul este asemănat cu un frate, un prieten sau chiar părinte al bolnavului, tot atât de adevărat este că există anumite limite care împiedică pe medic să se apropie prea mult de bolnav și să devină intim cu acesta, relație care ar împiedica bunul mers al sarcinii sale profesionale.Există o distincție neta între un medic și un părinte al bolnavului, deoarece medicul nu judecă și nu condamnă pacientul pentru actele acestuia, medicul nu-și pedepsește bolnavul și nu admite bolnavului să devină intim cu el.Medicul trebuie sa fie neutru din punct de vedere afectiv față de bolnavul pe care îl îngrijește, deoarece acesta fie ca îl iubește sau nu , el așteptă de la medic să fie vindecat de boala sa.
♦Orientarea spre colectivitate- spre deosebire de alte profesiuni la care mobilul profilului este recunoscut, ideologia profesiunii medicale pune accent pe devotamentul față de colectvitate, considerând că în medicină profitul este cel mai puțin căutat.
♦Obligația de a obține consimțământul bolnavului- este necesară includerea în statutul social al medicului a acestui atribut de deontologie profesională, spre a-i reliefa caracterul de obligativitate ce presupune o libertate a deciziilor.
4.4 Rolul social al bolnavului
Spre deosebire de medic, aflat în general în situația de om sănătos, bolnavul este confruntat cu o nouă situație existențială determinate de afectarea capacităților sale fizice, psihice și sociale.Această situație nouă, de bolnav s-ar putea caracteriza prin cinci trăsături principale:
1) situația marginală a bolnavului, care îl face instabil, dominat de stări conflictuale
2) starea de primejdie care planează asupra bolnavului și care îl determină să apeleze la tehnici protectoare spre a face față pericolului situației
3) restrângerea orizontului
4) egocentrism
5) perspectiva temporală îndelungată a bolii duce la sporirea anxietății.
In această situație, bolnavul apelează la instituția medicală în virtutea unui rol social dobândit, cel de bolnav definit prin câteva trăsături :
– degrevarea de sarcini și responsabilități normale, în funcție de natura și gravitatea bolii.Dacă nu se vindecă, această scutire de sarcini devine o acceptare definitivă, un drept.
– bolnavul nu se poate însănătoși singur, printr-un act de decizie propriu, de aceea el nu este făcut responsabil de incapacitatea sa.El va primi sprijin din partea acelor membri ai societății care instituționalizează ajutorul acordat bolnavilor.
– boala trebuie considerată ca indezirabilă și bolnavul trebuie să dorească să se facă bine.Aceasta este o legitimitate condiționată a rolului de bolnav.
– obligația bolnavului de a caută ajutor competent și de a coopera cu cei ce răspund de îngrijirile de sănătate.Numai prin respectarea acestor obligații, caracterul de devianță al bolii este anulat, iar starea bolnavului este una legitimă. Tipul de rol al bolnavului depinde de mai mulți factori : felul bolii, gravitatea bolii, cronicizarea bolii , genul de tratament(ambulatoriu, staționar, spitalicesc).
Beckmann distinge astfel la un pol, pacienți care adoptă rolul de bolnavi timizi, ce se consideră lipsiți de ajutor, care doresc intens contactul cu medicul și așteptă de la el ocrotire și înțelegere pentru orice problemă personală sau socio-emoțională. iar la celalalt pol se găsesc pacienții ce adoptă rolul de suprasănătoși, care știu că sunt bolnavi, dar refuză să creadă și consultă rar medicul, știind că nu se pot însănătoși.Există de asemenea pacienți care nu se încadrează într-un tip ideal al rolului de bolnav, persoane care din punct de vedere comportamental și atitudinal nu se înscriu în media de conduită a populației și care crează dificultăți în relația medic-pacient.
Rolul social al bolnavului legitimează starea sa vulnerabilă și incapacitatea sa, obligându-1 să caute vindecarea.Se poate însă ca pacientul să încerce să tragă foloase de pe urma stării sale și să considere boala ca un mijloc de a scăpa de responsabilități pe care nu poate sau nu vrea să și le asume.Medicul trebuie să păstreze în acest sens un echilibru între a ajuta bolnavul și a-1 refuza, a-1 ajuta în relația terapeutică, pentru a-și depăși starea de dependență cauzată de boală și a-i refuza tentativa de manipulare prin recompense vizând cereri ce nu decurg din starea de boală.
4.5. Statutul social al bolnavului
Intrucât îmbolnăvirea unui individ produce o serie de perturbări ce se propagă în lanț în mediul familial și profesional al bolnavului, micro și macrogrupul de care aparține acesta stabilesc o serie de norme reglementate sau nu juridic, ce impun o conformare din partea bolnavului, cât și a grupurilor sale de apartenență.
Parsons enumeră patru caracteristici de bază privind drepturile și obligațiile bolnavului :
– scutirea de responsabilități – reprezintă abdicarea de la orice responsabilitate de ordin profesional, social și familial .Dacă individul nu se vindecă, această scutire devine o acceptare definitivă, un drept.
– dreptul la ajutor – având acest drept, bolnavul poate primi sprijin din partea acelor membrii valizi ai societății, care instituționalizează ajutorul acordat acelor bolnavi.
– obligația pentru bolnav de a considera această stare ca fiind indezirabilă și de cooperare în scopul vindecării sale – există abateri de la acestă normă, fie în sensul exagerării (bolnavii care resping din exces de zel profesional sau altruism familial scutirea de responsabilități, continuându-și activitatea și întârziind prezentarea la medic), fie al diminuării ei (bolnavi care abuzează de concedii medicale, sanatorizări sau terorizându-și familia).
– obligația pentru bolnav de a cere ajutor competent pentru vindecare – această obligație este cel mai adesea îndeplinită într-un mod impropriu, ce depinde în mai mare măsură de personalitatea sa dar și de condițiile concrete de existență.Astfel timizii, persoanele angrenate într-o activitate și oligofrenii vor apela mai greu la ajutorul instituțiilor de îngrijire medicală.în schimb, persoanele isterice, ipohondre, sau bolnavii colecționari de consultații vor efectua un adevărat consum de asistență medicală.
V. TIPURI DE RELAȚII MEDIC-PACIENT
Două puncte de vedere s-au impus cu pregnanță în analiza relației medic-pacient, ca relație socială. Unul, dezvoltat de Talcott Parsons, care definește această relație ca pe una de înțelegere reciprocă între cei doi actori sociali, celălalt, dezvoltat de E. Freidson (1970), care definește această relație ca fiind potențial conflictuală, insistând asupra mijloacelor folosite de medic și pacient pentru a-și atinge scopul.Cele două abordări accentuează diferite aspecte ale relației medic-pacient, contribuind la înțelegerea naturii sociale a întâlnirii dintre cele două roluri.
5.1. Relația medic-pacient ca relație de complementaritate
Potrivit părerii lui Parsons, atât medicul cât și pacientul își joacă propriul rol social, reprezentând fiecare modele, tipuri ideale de comportament social. Cele două roluri sunt complementare : pacientul trebuie să caute îngrijire și să coopereze cu medicul, iar medicul trebuie sa aplice cunoștințele în beneficiul pacientului. Drepturile și obligațiile sociale prescrise au menirea de a reduce conflictul potențial din cadrul acestei relații, deși nu-1 poate elimina în totalitate.
Doi autori americani, psihiatrii T.Szasz și M.H.Hollender (1956)7, vor reevalua câteva aspecte ale modelului lui Parsons, in principal ideea reciprocității relației, considerând că nu există un singur model de relații terapeutice. Ei au identificat trei tipuri de relații medic-pacient, legate direct de simptomele organice ale pacientului, pe care le-au catalogat astfel :
a) activitate – pasivitate : medicul este activ, bolnavul este un obiect pasiv ;
b) conducere – cooperare : circumstanțele sunt mai puțin grave, bolnavul este capabil să urmeze un sfat și să-și exercite propria judecată ;
7 Szasz, Thomas & Hollender, M.H „A contribution to the philosophy of medicine :the basic models ofthe doctor-patient relationship”, Archives of Internai Medicine, 1956
c) participare reciprocă : este vorba mai cu seamă de boli cronice, bolnavul nu-1 întâlnește decàt ocazional pe medic, acesta la rândul lui îl ajută pe bolnav să se ajute pe sine.
Studiul având ca obiect formarea profesională a tinerilor medici, arată că orientarea spre valori universaliste, ca de exemplu binele pacientului, nu este singura care le ghidează conduita.Confruntați cu situații dificile datorate lipsei de paturi sau de personal din spitalele in care lucrează, ei dobândesc o socializare anticipativă a unei relații negative medic-pacient.Copleșiți de muncă, vor clasifica bolnavii în două categorii : bolnavi ideali, care sunt cultivați, decenți, cooperativi și cel mai adesea proveniți din rândul clasei superioare sau mijlocii și bolnavi disprețuiți care se prezintă invers decât precedenții și aparțin cel mai adesea, claselor inferioare.
5.2 Relația medic-pacient ca relație potențial conflictuală
Față de tipul de relații analizate mai sus, bazate pe înțelegere și pe așteptări reciproce, unii cercetători au atras atenția asupra conflictului potențial existent în relația medic-pacient, avându-și sursa în interesele și perspectivele diferite pe care le au pacientul și medicul.
Bolnavul percepe boala sa în funcție de exigențele sale cotidiene și în acord cu contextul său cultural. Există o diferență între perspectiva culturii profesionale a medicului și cea oferită de cultura profană a pacientului .Ciocnirea perspectivelor e condiționată și de alți factori : tipul de activitate medicală, tipul de pacient, felul maladiei. Există situații conjucturale în care medicul trebuie să stabilescă relații cu pacienții care nu solicită din proprie inițiativă consult medical. Solicitarea este făcută de persoane din anturaj care pot fi agresate de către unul dintre bolnavii aprținând celor patru categorii elaborate de Baron :
-alcoolicul violent aflat în stare de intoxicație acută ;
-psihoticul capabil de acte suicidare sau de acte agresive față de cei din jur ; -toxicomanul în lipsă de drog, solicitând violent doza ; pacienții antrenați într-un conflict violent.
O sursă importantă de conflict stă în interesele și prioritățile diferite ale medicului și pacientului.Pacientul este preocupat doar de afecțiunea lui și de tratamentul propriu. Medicul trebuie să balanseze cunoașterea sa asupra unui număr mare de pacienți, el trebuie să decidă între solicitare individuală a unui pacient de a avea o consultație mai lungă, pentru a discuta problemele sale mai profund și cerințele solicitărilor din sala de așteptare, fiecare cu propriile lor dorințe. Medicii ar putea înregistra conflicte și între dorința lor de a ajuta pacienții ca indivizi și obligațiile lor ca salariați ai statului sau ca cetățeni.
O altă sursă de conflict se naște din așteptările contradictorii ale indicilor cu privire la comportamentul bolnavilor.Medicii se plâng de obicei de pacienții pe care îi consultă, calificându-i drept neștiutori și caracterizează pacientul ideal ca fiind unul capabil să-și evalueze starea de sănătate cu suficient discernământ pentru a putea ști ce probleme trebuie supuse atenției medicului.O mare parte din educația medicală este îndreptată în direcția îmbogățirii cunoștințelor populației cu privirea la starea de sănătate, pentru a permite persoanei să poată aprecia relativ corect starea sa. Dar această rețetă a pacientului ideal contrastează cu dorința ca pacientul să accepte echivoc diagnosticul medicului și tratamentul prescris de el. Pacientul văzut în această ipostază este o persoană potențial conflictuală în relația medic-pacient.
Conflictul dintre medic și pacient mai poate proveni din diferențele dintre ei cu privire la evaluarea gravității bolii.Aceste diferențe rezultă atât din inegalitatea lor privind cunoștințele medicale,cât și din experiența personală diferită a bolii.
In cadrul relației medic-pacient conflictele sunt potențiale și rareori îmbracă o formă deschisă.Dar atât medicii, cât și pacienții pot folosi strategii de influențare a evoluției acestei relații, în sensul atingerii scopului propus de fiecare dintre ei.
VI. STRATEGII DE CONTROL ÎN RELAȚIA MEDIC PACIENT
Aceste strategii, după opinia lui M.Morgan (1986), pot fi grupate în patru categorii : persuasiunea, negocierea, incertitudinea funcțională și comportamentul non-verbal.
6.1 Persuasiunea
Pacienții încearcă să convingă medicul că un anumit tip de tratament este mai potrivit, prezentând informașia despre el într-o formă care, cred ei, îl poate determina pe medic să accepte soluția propusă de ei.Medicul la rândul său decât să accepte o procedură cerută sau sugerată de către pacient, mai bine încearcă să convingă pacientul că procedeul său este cel mai bun, prin copleșirea lui cu dovezi sub formă de analize de laborator sau cu exemple din activitatea lui anterioară în tratarea unor pacienți cu boli similare, pentru a susține decizia adoptată de el.Aceasta poate fi însoțită de un avertisment în legătură cu ceea ce s-ar întâmpla dacă neglijează sfatul lor.
6.2 Negocierea ca strategie de control
Negocierea se referă la procesul prin care medicii și pacienții ajung la un compromis. M.Morgan citează un studiu a lui I.Roth în care acesta descrie compromisul dintre pacienții cu tuberculoză și medicii lor în privința duratei programului de tratament.El atribuia succesul pacienților în ceea ce privește scurtarea orarului medical, în special nesiguranței în ceea ce privește evoluția bolilor.
6.3 Incertitudine funcțională
Această strategie intervine atunci când medicul, fiind sigur de evoluția unei boli sau de rezultatul unei terapii, poate prelungi în mod deliberat incertitudinea pacientului, aceasta servindu-i, intre alte, unor scopuri manageriale.Prin aceasta el poate economisi timp, poate evita scenele emoționale dintre pacienți și familiile lor și își poate menține autoritatea asupra pacientului, întrucât pacientul nesigur lasă mai ușor decizia pe seama medicului decât cel sigur pe starea sa.
6.4 Comportamentul non-verbal
Reacțiile non-verbale, în relația medic-pacient, joacă un rol important în influențarea calității informației comunicate.De exemplu, răsfoirea continuă a notițelor, răsucirea pixului, încercarea de a nu privi în ochii pacientului, pot fi interpretate ca un semn de dezinteres și pot avea drept consecință insuficienta dezvăluire a problemelor de către pacient. Poziția fizică a medicului față de pacient în cabinetul de consultație poate influența natura relației medicale.Tehnicile non-verbale pot fi folosite nu numai pentru a controla consultația, ci și pentru a indica sfârșitul ei.Medicii ocupă poziția dominantă în cadrul acestei relații, datorită statusului lor profesional, cunoștințelor de specialitate și marii lor experiențe în conducerea întâlnirilor medicale.Posibilitatea pacientului de a influența conversația depinde de nivelul cunoștințelor medicale pe care le posedă, de gradul de disconfort cauzat de boală și de capacitatea lui de a-și exprima trăirile.Un alt factor este bunăvoința medicului în a lăsa pacientului controlul, recunoscându-i un anumit rol în procesul medical.
Relația dintre medic și pacient este influențată și de natura sistemului medical, respectiv, de contextul organizațional în care se desfășoară interacțiunea dintre cei doi.într-un sistem cu plată, medicii ar putea să acorde mai mult timp pacienților decât atunci când sunt salariați ai statului.în acest sens, Freidson (1970) arată diferențele ce există între situația medicului generalist din oraș, care depinde direct de o clientelă locală care poate să i se adreseze lui sau nu, și medicul de spital care primește bolnavi trimiși de alți medici.In primul caz medicul este dependent de clienți, și va fi mai sensibil la exigențele lor și mai puțin îndepărtat de cultura profană a acestora.Medicul de spital e, din contră, dependent de colegi și de controlul acestora.
VII. SCHIMBĂRI ÎN RELAȚIA MEDIC-PACIENT
Schimbările înregistrate în prezent pe plan social indică o sporire a particularității pacientului la actul medical.Una din aceste schimbări se referă la faptul că pacienții devin mai cunoscători în problemele de sănătate.Acest lucru reflectă pe de o parte, importanța mai mare acordată de mass-media bolii și sănătății, pe de altă parte, reflectă o responsabilitate crecută a indivizilor în legătură cu propria lor sănătate.Această creștere a cunoașterii este asociată cu tendința pacienților de a solicita explicații medicului în privința tratamentului și cu insistența lor asupra momentului de negociere cu medicul lor.
O altă sursă a schimbării este furnizată de percepția medicilor asupra rolului lor și a relației cu pacienții.Aceasta poate fi văzută în promptitudinea medicilor de a descoperi o boală terminală și tendința pacienților, mai ales în SUA, de a fi implicați în decizii privitoare la tratament, îndeosebi în situațiile în care rezultatul este nesigur și costurile tratamentului sunt ridicate.Timpul necesar și promptitudinea medicului de a fi receptiv la părerile pacientului pot crește odată cu dezvoltarea medicinei private.
O altă schimbare specifică, cu implicații în activitatea medicilor de medicină generală, este acceptarea ideii, de către toți medicii, că ei trebuie să se comporte ca educatori în probleme de sănătate, furnizând cunoștințe asupra comportamentului alimentar, asupra alcoolului, fumatului, asupra comportamentelor cu risc pentru sănătate.Medicul generalist este privit ca un focar de educație sanitară, întrucât trei sferturi de populație își vizitează medicul cel puțin odată pe an și aproape toți, la cel puțin cinci ani odată (M.Morgan, 1986). Pacienții, la rândul lor, privesc spre medici ca spre cea mai autorizată sursă de educație sanitară.Sfaturile lor au cel mare impact în raport cu alte surse de informație.Mai mult, în timpul unei consultații, pacienții se dovedesc mult mai receptivi la astfel de informații medicale.Eficacitatea medicului însă, în acest rol. depinde de abilitatea lui de a comunica cu pacienții.Forma relației medic-pacient este caracterizată tot mai mult ca o relație de participare reciprocă, servind atât încurajării comunicării și promovării educației sanitare, cât și întăririi speranțelor și așteptărilor pacienților.în sensul optimizării acestei relații s-a elaborat un cod de conduită pentru pacienți și pentru medici, alcătuind câte opt reguli pentru fiecare după cum urmează :
8 Morgan M. „The doctor-patient relationship”, in Patrik D. & Scambler G., Sociology as Applied to Medicine, second edition, London, Philadelphia, Toronto, Bailliere-Tindall
A . Opt reguli pentru toți cetățenii privind îngrijirile medicale :
1) Consultați un expert medical experimentat și demn de încredere.
2) Dezvoltați-vă simțul responsabilității și competența pentru a înlătura riscurile medicale.
3) Utilizați din plin medicina preventivă și predictivă.
4) Profitați de îngrijirile medicale de vârf. dar fiți atenți la limitele și riscurile oricărei intervenții medicale.
5) Cereți informații și sfaturi experților medicali și fiți-le loiali.
6) Definiți-vă sensul calității vieții, valabil din copilărie până la bătrânețe, pentru periodele de boală și de sănătate și bucurați-vă de ea.
7) Pregătiți un testament biologic și desemnați pe cineva pentru a lua decizii dacă veți deveni dependent.
8) Folosiți în mod responsabil resursele medicale sanitare.
B. Opt reguli pentru personalul medical:
1) Tratați pe fiecare dintre pacienții voștri ca pe o persoană, nu ca pe un caz.
2) Ajutați-vă pacienții să-și dezvolte competența lor medicală pentru a elimina riscurile medicale.
3) Integrați „statusul de valori'’ al pacientului vostru în „statusul său clinic” din diagnosticul vostru diferențial și pentru a stabili prognosticul vostru.
4) Trebuie să aveți cunoștință de avantajele, limitele și riscurilr medicinei de vârf și să le discutați cu pacienții voștrii.
5) Fiți un partener competent în relațiile cu pacientul și respectați-i puctul de vedere și valorile sale.
6) Preocupați-vă permanent de perfecționarea pregătirii voastre profesionale și oferiți cele mai bune servicii clinice și personale pacienților voștri.
7) Ajutați-vă pacientul să-și pregătească un testament biologic și colaborați cu cei apropiați lui, în interesul său.
8) Folosiți în mod responsabil resursele medicale comune.
VIII. COMUNICAREA ÎN PRACTICA MEDICALĂ
Comunicarea reprezintă, în sensul cel mai general, procesul transmiterii, recepționării, stocării, prelucrării și utilizării informațiilor.Prezența ei caracterizează atât individul, cât și societatea pe toate treptele dezvoltării lor.Pentru om, principalul mijloc de socializare îl reprezintă comunicarea, pesonalitatea lui structurându-se într-un spațiu de comunicare care îi este propriu.Pe de altă parte, sistemele și structurile sociale își mențin stabilitatea și-și realizează finalitățile prin mijlocirea multiplelor rețele de comunicații de care dispun.
Comunicarea este procesul cheie în medicină, fie că este vorba de comunicarea dintre medic și pacient, fie între diverși profesioniști și public în general.Cea mai importantă este comunicarea între medic și pacient întrucât ea furnizează, în bună parte, datele necesare stabilirii diagnosticului.Datorită prevalenței bolilor cronice, comunicarea efectivă între medic și pacient capătă o importanță tot mai mare, medicul intervenind nu doar în tratarea bolii, ci și în ajutorarea bolnavului la rezolvarea problemelor create de boală.Pentru multe boli cronice comunicarea este, virtual, unica formă de tratament: sfatul, suportul, informația fiind esențiale în a ajuta bolnavii să se adapteze la un stil de viață mai limitat impus de boală. De aceea însușirea unei înalte competențe comunicative trebuie să constituie o prioritate pentru profesionistii din domeniul sanatatii, in special pentru medici. Lucrul acesta presupune ca, în cadrul relației de comunicare
medic-pacient, medicul să poată recunoaște și descifra corect mesajele verbale și non-verbale transmise de pacient.Presupune, totodată, ca medicul să știe să utilizeze și modalitățile verbale și non-verbale de comunicare cele mai adecvate pentru a transmite informații pacientului. în funcție de situația de comunicare existentă.
8.1 Opinii ale pacienților despre comunicarea în practica medicală
Majoritatea studiilor privind punctul de vedere al pacienților cu privire la îngrijirea medicală ce le-a fost acordată relevă o concluzie comună : cei mai mulți sunt nesatisfacuți de cantitatea și calitatea informației primite în cursul îngrijirii, într-o măsură mult mai mare decât oricare alt aspect al tratamentului lor.De exemplu, McGhee (1961) a intervievat pacienții la domiciliu, după 10-14 zile de la externare. în legătură cu diferite aspecte ale spitalizării lor.în timp ce proporția celor nemulțumiți de îngrijirea medicală, de mâncare, de gălăgie sau lipsa de politețe nu atingea cifra de 40 %, cei mai mulți, 65 %, erau nemulțumiți de procesul de comunicare.Doar 14 % au fost pe deplin mulțumiți, restul de 21 % au fost satisfăcuți, cu unele rezerve.Pe baza unor date asemănătoare, alți autori au concluzionat că cel mai mare neajuns al îngrijirii spitalicești este schimbul sărac de informații cauzat de insuficienta înțelegere a nevoilor sociale și psihologice ale pacienților spitalizați.
Intr-un studiu amplu bazat pe observația directă, Korsch și colaboratorii (1969) au investigat în 800 de consultații “fisurile ” în comunicarea dintre medici și mame cu privire la bolile copiilor.O cincime din numărul mamelor cu copii bolnavi au răspuns că nu li s-a dat o explicație clară asupra bolii copilului, iar jumătate din ele au răspuns că nu li s-a precizat cauza bolii.Din analiza benzilor pe care sau înregistrat consultațiile reieșea că medicii au făcut puțin pentru a încuraja mamele să aibă un rol activ în interviu și puțin dintre ei au dat atenție aspectelor bolii care le îngrijorau pe mame.
Dificultățile în comunicare nu sunt limitate doar la mediul relativ complex al spitalului.Studii asupra comunicării și complianței furnizează date cu privire la dificultățile de acest fel întâlnite în practica medicală, în gen erai. întrebați dacă au primit informații suficiente despre diagnostic, etiologie, tratament și prognostic în timpul consultației medicale, 70 până la 79 % dintre pacienții investigați întrun studiu făcut în 1975 au afirmat că au primit informații suficiente despre diagnostic, tratament și prognoză.Totuși, doar 61 % au afirmat că a primit informații suficiente despre etiologie, iar 31 % au pretins că nu au primit nici o informație.
Tot legat de stilul de comunicare, Bemzweig și colaboratorii (1997)9 , au evidențiat existența unor preferințe diferite ale părinților și copiilor privitoare la consultațiile pediatrice.în studiul realizat de autori în Olanda, au fost cerute opiniile a 212 copii în vârstă de 4-14 ani și părinților lor, constatându-se diferențe între consultațiile pediatrice ale bărbaților și femeilor medici.în vreme ce copii s-au arătat mai satisfăcuți să fie consultați de medici de același sex, părinții s-au arătat mai satisfăcuți de prestația medicilor femei, pentru că :
1. femeile medic realizează o consultație mai lungă a copiilor cu 29 % decât bărbații medic ;
2. femeile medic se angajează în mai multe schimburi de opinii amicale cu părinții;
3. femeile medic exprimă mai multe încurajări și asigurări despre sănătatea copilului ;
4. comunică mai mult decât bărbații medic în timpul examinării fizice a copilului ;
5. culeg mai multe informații despre copil decât bărbații medic.
9 Bemzweig J., Takayama J.I., Phibbs C., Lewis C., Pantell R.H. ..Gender differences in physician – patient communication.Evidence from pediatric visits”, in Archives of Pediatrics & Adolescent Medicine, 1997
Deși bărbații și femeile medic consacră cam același timp tratamentului bolii, din motivele amintite mai sus, părinții preferă consultațiile prestate de femeile medic.
Aceste studii arată că pacienții doresc să știe mai multe despre stările lor și despre tratamentul ce li se aplică.
8.2 Cauze ale insuficientei comunicări între medic și pacient
A) Atitudinea profesională
Un mare număr de medici socotesc educația sanitară ca o componentă extrem de importantă a activității lor și afirmă că acesta le răpește o bună parte din timpul consultației.Studiile despre aceste atitudini profesionale arată însă că nu toți împărtășesc același mod de a transmite informațiile medicale.S-au constatat diferențe mari de atitudine între medicii generaliști în ceea ce privește volumul de informații pe care îl oferă pacienților.Unii au dat pacienților doar un minimum de informații, celor care au cerut informații li s-au dat informații limitate, iar acelora care nu au pretins explicații, nu li s-a oferit nici una.Acești medici și-au privit sarcina ca pe una de liniște, de înlăturare a anxietății și au fost reținuți în a furniza informații, pe motiv că ar cauza doar îngrijorarea pacienților.
Alți medici au văzut în comunicarea informațiilor către pacient o parte integrantă a rolului lor, indiferent dacă acestea au fost solicitate sau nu de către pacient.Această categorie de medici a oferit pacientului cel mai mare volum de informații posibil în economia de timp a consultației, modificând volumul informațiilor în funcție de capacitatea de înțelegere a pacientului.Aceste atitudini ce privesc educația pacientului au fost legate de atitudini mai generale care vizează relația medic-pacient.Prima categorie de medici au tendința de a accentua statutul lor profesional, distanța profesională dintre ei și pacienți și de a exercita un control sever asupra consultației.Imaginea lor despre pacienți, precum și despre rolul lor a fost total diferită fața de cea de-a doua categorie.Aceștia au văzut relația lor cu pacientul ca o relație de reciprocitate, recunoscând rolul jucat de pacient pe tot parcursul desfășurării relației medicale.
B) Stiluri de interviu
In timpul unei consultații medicii adoptă, deliberat sau involuntar, un anumit stil particular de desfășurare a individului.Analize diverse ale interviurilor au stabilit o gamă de stiluri distincte și le-au asociat cu problemele de comunicare.Cea mai comună abordare, descrisă de obicei ca birocratică, este caracterizată printr-un sondaj eficient, o limitare a sensibilității pacientului și nu diferă mult de la un pacient la altul.Majoritatea pacienților examinați de medicii care practică acest stil, urmărindu-le indicațiile, au răspuns printr-o colaborare seacă întrebărilor, dar fără să aibă inițiativă de a extinde dialogul.Alți medici au fost catalogați ca având un stil orientat spre persoană, stil în care empatia și conștientizarea sentimentelor pacienților au făcut obiectul comunicării în timpul consultației.
C) Problema incertitudinii
Mulți autori au abordat problema incertitudinii și măsura în care ea caracterizează practica medicală modemă.în ceea ce privește bolile cronice, etiologia lor nefiind suficient cunoscută, nici pacienților nu li se pot furniza explicații pe de-a-ntregul satisfăcătoare.în mod similar, nici prognozele nu pot fi date cu certitudine din moment ce evoluția bolii și rezultatul acesteia se supun unor mari variații.în astfel de cazuri, un motiv pentru care nu este furnizată informație ar fi deci că există puțină
informație de dat.Totuși, această incertitudine este rar comunicată pacienților și chiar atunci când medicii sunt siguri de evoluția unei boli sau de rezultatul unui tratament, ei pot fi reținuți în a comunica informațiile privitoare la ele.
Menținerea incertitudinii e una din căile prin care medicii mențin controlul atât asupra pacientului, cât și asupra tratamentului.Omisiunea informării pacientului poate masca propria incertitudine a medicului, pe de o parte, pe de altă parte, poate menține încrederea pacientului în eficacitatea tratamentului și îi limiteză totodată rolul în decizia medicală.
C) Neîncrederea pacientului
Slaba comunicare în relația medic-pacient a fost frecvent pusă pe seama barierelor create de diferențele de clasă și statut dintre medic și pacienții săi.Aceste informații au efect atât asupra informației pe care pacienții o transmit medicului, cît și asupra abilității medicului de a obține informația adecvată de la pacient.
Medicii pot contribui la neîncrederea pacienților, în mod direct și prin felul în care răspund pacienților care solicită informații.S-a demonstrat că medicii implicați în studiul lor sunt mai satisfăcuți de consultațiile în care timpul efectuat unui pacient nu a durat mai mult de cinci minute și în care pacientul a pus doar o întrebare.Este însă puțin probabil ca pacientul să conștientizeze dorința medicului de a continua discuția și să-și modifice, în consecință, comportamentul.
D) Perspective diferite ale medicului și pacientului
Pot apărea dificultăți de comunicare între medic și pacient datorită perspectivelor diferite asupra stării de boală și asupra stării de boală și asupra obiectivului consultației, perspective proprii fiecăruia dintre ei.Perspectiva medicului acordă importanță raționamentului științific și datelor psiho-clinice în diagnosticarea bolii.Perspectiva pacientului accentuează importanța experienței subiective a bolii și semnificația duratei acestei experiențe.In mod similar practicii medicale, care angajează un anumit număr de modele în explicarea bolii și tratamentului ei și pacienții își dezvoltă ideile lor, modelele lor cu privire la boală și tratament.
Aceste modele caută răspunsuri unor întrebări de genul : “de ce m-am îmbolnăvit de această boală ? , de ce mi se întâmplă tocmai mie ? ,de ce,acum ?” oferind explicații cu privire la originea și natura bolii.Ca urmare, pacienții doresc informații care să le deslușească boala prin modele explicative create de ei.Acolo unde medicii sunt nereceptivi la aceste concepte ale lor, pacienții nu vor acumula informația de care au nevoie pentru a rezolva problemele mai largi de sănătate și cele emoționale asociate bolii.O mențiune specială se impune în cazul bolilor incurabile, în speță în cazul cancerului, privind întrebarea dacă să fie sau nu comunicat pacientului adevărul cu privire la diagnostic.
In mod tradițional, clinicienii au găsit două justificări principale pentru a menține pacienții în necunoștință de cauză privind diagnosticul lor.în primul rând, faptul că aflarea diagnosticului le-ar cauza supărări pacienților.Acest lucru este adevărat, dar o astfel de argumentare nu este acceptată pentru nici o profesie în care veștile ar putea fi rele.în al doilea rând, medicii au presupus că pacienții lor nu ar dori cu adevărat să cunoască cu adevărat diagnosticul.
E) Dificultăți legate de înțelegere și memorie
Chiar și atunci când medicii fac eforturi speciale ca să-și informeze pacienții și să îmbunătățească relația comunicațională, aceasta poate rămâne deficitară și din alte motive cum ar fi : lipsa de înțelegere și de memorie.Există câțiva factori care pot influența înțelegerea și memorizarea informațiilor în timpul consultației.în primul rând, posibilitatea ca medicii să folosescă un limbaj foarte tehnic care să nu fie familiar pacientului ; mesajele formulate în acest
limbaj putând fi foarte probabil neaccesibile înțelegerii pacientului.Chiar și în cazul folosirii unui limbaj comun poate rezulta o înțelegere deficitară sau confuzie din cauza cunoștințelor limitate ale pacienților cu privire la boală și la alte probleme medicale.Unii pacienți sunt reținuți să ceară informații suplimentare, clarificări la ceea ce nu înțeleg.Pe de altă parte întâlnirea cu medicul, constituie, de obicei, un motiv de agitație și acest lucru influențeză negativ procesul de memorare a informațiilor.
Mai există posibilitatea ca pacienților să li se spună prea multe date și prea repede, neputând recepționa și mai ales memoriza întregul mesaj.Ca urmare ei selecteză doar o parte din informație, restul o exclud.Ceea ce este recepționat la început se reține cel mai bine, se retine mai multă informație dacă importanța acesteia este accentuată, iar pacienții memorează mai mult din ceea ce ei consideră că ar fi important.Modalitătile și instrucțiunile despre tratament, date la sfârsitul consultației, sunt de obicei uitate mai repede, iar pacienții tind să le confere o importanță mai mică de vreme ce sunt enunțate la urmă.
8.3 Metode de îmbunătățire a relației de comunicare în îngrijirea medicală
Ley (1976) a formulat, pe baza studiilor sale asupra înțelegerii și memorării informațiilor medicale, câteva sugestii privitoare la îmbunătățirea comunicării mdic-pacient:
• îndrumările și recomandările să fie date la începutul interviului.
• să se folosească propoziții și cuvinte scurte.
• informația ce trebuie comunicată să fie formulată în propoziții clare.
• să se repete recomandările.
• să se dea informații concrete, precise, în mod detaliat, mai degrabă decât informațiile generale.
El opiniază că pacienților ar trebui să li se dea informații scrise ca să se poată orienta după ele când este cazul.Cartwright, analizând comunicarea deficitară dintre personalul medical și pacient în cadrul spitalului sugera că în spital ar trebui să existe o persoană competentă a cărei sarcină să fie informarea pacientului.Dacă în afara spitalului bolnavul poate apela la medicul său, în spital, unde obligația de a-1 informa pe pacient revine echipei, nici unul dintre ei nu îndeplinește complet rolul de informare.Fiecare poate presupune că un altul a comunicat bolnavului ceea ce vrea sau simte nevoia să știe acesta, fără ca. de fapt, vreunul dintre ei să o facă.
Responsabilitatea îmbunătățirii comunicației revine în ultimă instanță medicului, de vreme ce el deține controlul asupra consultației și determină forma și conținutul ei.
Stabilirea diagnosticului și tratamentul, chiar dacă rămân principalele scopuri ale relației medic pacient, nu trebuie să acopere întreaga arie problematică a acestei relații.In acest sens trebuie conștientizată nevoia pacientului de a fi informat, necesitatea extinderii interviului cu elemente în afara celor clinice, dar care au importanță mare din puct de poate vedere medical.Soluția unei comunicări eficiente rezidă în stilul de interviu adoptat de medic.El trebuie să-și dezvolte abilitatea de a recunoaște căile subtile prin care pacienții încearcă să le comunice problemele și preocupările lor și să investigheze activ idile și opiniile lor privitoare la starea lor de sănătate.
8.4 Secretul profesional—utilitatea lui pentru bolnav, familie și societate
Obligația cuprinsă în statutul social al medicului, chiar dacă Parsons nu o menționează expres poate deriva din specificitatea profesională prin aceea că nu trebuie să fie utilizate în defavoarea bolnavului datele despre corpul și psihicul său, pe care numai cu permisiunea pacientului le poate obține medicul în urma consultului și a efectuării investigațiilor paraclinice.
Chiar în boli cu declarare obligatorie datorită pericolului de contagiune se pot evita cu tact din partea medicului anumite drame conjugale, dacă acest secret profesional este păstrat, pe cât posibil.Evitarea unor conflicte conjugale serioase, referitoare la marea probabilitate a adulterului a unuia dintre cei doi membrii ai cuplului, se poate face păstrând parțial secretul profesional și comunicând partenerului doar necesitatea administrării tratamentului vizând profilaxia reinfecției, nu și cauza reală a îmbolnăvirii soției.în caz că aparențele indică pe soț drept posibil vinovat, se lămurește bolnava, în același sens de evitare a contaminării partenerului ca urmare a unei legături extraconjugale.Desigur că orice expertiză medico-legală, solicitată medicului de cei în drept, îl dezleagă pe acesta de obligativitatea secretului profesional.
In schimb familia bolnavului care are dreptul să cunoască aproape în orice moment adevărul despre bolnav este bine să fie avertizată prin dezvăluirea secretului profesional în cazul bolilor în care viața bolnavului este amenințată, așa cum s-a arătat mai sus, dar să nu abuzeze în acest sens, mai ales față de acei membrii ai familiei cărora stresul pricinuit de adevărul tragic despre bolnav ar putea să aibă un efect nefast.
IX. CONCLUZII
Intregul comportament uman a fost modelat de-a lungul secolelor în jurul unor valori fundamentale.Acestea sunt valorile etice.Două dintre cele mai importante valori etice sunt viața și libertatea ; pe acestea construindu-se cele două principii etice : respectul datorat vieții și respectul autonomiei persoanei.Particularizând aceste două principii la practica medicală, se nasc numeroase dileme etice care sunt argumentate și de schimbările tradiționaliste privind obligațiile morale în general sau în particulat dacă ne referim la relația medic-pacient.
Relația medic-pacient a suferit de-a lungul timpului o continuă transformare, ea trecând de la o relație de dependență a pacientului față de medic la o relație de egalitate, de parteneriat, pacientul fiind liber să aleagă, cu conștientizarea calității și a costurilor.Pacientul nu este doar o persoană bolnavă ; ea beneficiază și ca persoană sănătoasă de programe de promovare a sănătății sau de prevenire a îmbolnăvirii.De asemenea, performanțele actului medical se raportează acum nu doar la salvarea vieții, ci și la alte obiective fundamentale : prelungirea vieții, creștere calității vieții, ușurarea suferințelor, reluarea funcțiilor, prevenirea infirmităților, creșterea, menținerea sau redarea întregului potențial fizic și psihic, reintegrarea sau reinserția socială.Dată fiind permanenta limitare a resurselor disponibile pentru sănătate, este necesar ca aceste resurse să fie cât mai judicios folosite pentru protejarea sănătății și a vieții pacientului.
Participarea pacientului la luarea deciziilor, deși limitată, este neîndoielnic necesară pentru a putea menține în echilibru această relație medic-pacient și pentru a putea responsabiliza decizia medicală.Cetățenii devenind pacienți nu trebuie priviți doar din punctul de vedere al bolii, pentru că pacientul aduce cu el nu numai o problematică medicală, ci și una socială, economică, psihică.Tocmai de aceea, există de mai multă vreme o politică de promovare a drepturilor pacienților, pornind de la implementarea conceptului de respect pentru persoană și de echitate în sănătate.
Dezvoltarea sistemelor de sănătate, riscurile din ce în ce mai mari rezultate din practica medicală, care tinde să se depersonalizeze și să se dezumanizeze, progresele tehnologice de care beneficiază medicina modernă și nu în ultimul rând birocrația medicală au determinat accentuarea recunoașterii dreptului de auto-determinare și deseori formularea unor garanții în ceea ce privește drepturile pacienților.
Drepturile sociale sunt legate de obligațiile asumate de societate, implementarea de guvern sau de alte organisme publice ori private pentru a furniza cantități rezonabile de servicii medicale pentru întreaga populație.Aceste drepturi sociale sunt direct legate de accesibilitatea la seviciile de sănătate și sunt apreciate în mod colectiv, fiind în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare a societății în întregul ei.
Drepturile individuale se referă la integritatea persoanei, la confidențialitate, la convingerile religioase și sunt intim legate de drepturile și libertățile omului.Aceste drepturi implică obligații și responsabilități din partea pacienților, responsabilități referitoare la propria lor auto-îngrijire sau responsabilități față de furnizorii de servicii de sănătate.
Cu privire la medici, în prezent, în baza noilor reglementări a fost adoptat Codul deontologic al corpului medical românesc, care este actualizat de câte ori este nevoie de către Colegiul Medicilor din România.Acest cod cuprinde reguli de conduită obligatorii în legătură cu exercițiul drepturilor și îndatoririlor medicului ca profesionist.Colegiul Medicilor din România este organismul care veghează ca acest cod să fie respectat, plecând de la principala prevedere a acestuia, în sensul că medicul practician este în serviciul persoanei umane.
STUDIU DE CAZ
Evaluarea satisfacției pacientului internat în Spitalul
Județean de Urgență Zalău
Evaluarea satisfacției pacientului este un indicator major al calității serviciilor medicale.
Scopul cercetării
Cercetarea a avut ca principal scop evaluarea satisfacției pacientului internat în Spitalul Județean de Urgență Zalău.
Studiul s-a desfășurat în Spitalul Județean de Urgență Zalău, în perioada 1 noiembrie-1 decembrie 2013.
Caracteristicile eșantionului și metodele utilizate
In studiu au fost cuprinși 200 de pacienți, bărbați și femei, cu vârste cuprinse între 18 si 86 ani, din mediul urban și rural.în privința distribuției pe mediu de rezidență, 37,5% din pacienți provin din mediul urban, iar 62,5% sunt din mediul rural.Distribuția pe sexe se prezintă astfel : 42% din pacienți sunt de sex masculin și 58 % sunt de sex feminin.
In urma analizei cluster, secțiile din spital au fost împărțite în 3 grupe , după numărul de externări.In prima grupă au intrat 18 secții, în grupa a doua 12 secții, iar în cea de-a treia grupă au intrat 3 secții.Structurarea chestionarelor pe secții s-a făcut astfel : 5 secții din prima grupă, 3 secții din grupa a doua și o secție din grupa a treia.Numărul chestionarelor aplicate pe fiecare secție a fost de 20. Secțiile intrate în eșantion sunt: Grupa 1: 1 -Reumatologie;
2- Nefrologie; 3- Urologie; 4- Diabet zaharat, nutriție și boli metabolice; 5- Pneumoftiziologie. Grupa 2: 1 -Oncologie;
2- Dermatovenerologie; 3- Psihiatrie; 4- Ortopedie. Grupa 3: 1 -Obstetrică-ginecologie.
In interiorul grupelor, secțiile au fost alese după principiul zarului.
Instrumentul de cercetare folosit pentru măsurarea gradului de satisfacție a pacienților internați este un chestionar care cuprinde 23 de indicatori (întrebări).
.
24
Rezultate și discuții
Cu ajutorul chestionarelor completate s-a întocmit o bază de date în programul de analiză statistică SPSS 22, bază de date care a fost apoi utilizată pentru prelucrări statistice.
1. Distribuția pe sexe
Structura eșantionului nu este omogenă, procentul femeilor fiind de 56,5%, iar cel al bărbaților de
43,5%.Acestă distribuție a fost generată de cuprinderea în eșantion a secției de obstetrică ginecologie care are o patologie specific feminina.
2. Distribuția pe vârste
Analiza de frecvențe pe vârstă relevă faptul că vârsta medie a pacienților internați, cuprinși în
eșantion este de 55 ani, vârsta minimă fiind de 18 ani iar cea maximă de 86 de ani.
3. Distribuția pe mediu rezidențial
Analiza de frecvențe pe mediu rezidențial relevă faptul că 38,5% din pacienții intervievați provin
din mediul urban iar 61,5% sunt din mediul rural.
4. Distribuția pe etnii
Din cei 200 de pacienți cuprinși în eșantion, 80% sunt români, 15% simt maghiari și 5% sunt
rommi.
5. Ați mai fost internat în spital?
La această întrebare 61,50% din pacienți răspund că au fost internați în spital de mai multe ori.
6.In ce măsură sunteți mulțumit de timpul pe care medicul îl alocă consultației dumneavoastră ?
Pacienții se declară în proporție de 61,50% în foarte mare măsură mulțumiți de timpul pe care
medicul îl alocă consultației, în timp ce 9% dintre ei declară că sunt mulțumiți în mică măsură de
timpul alocat consultației de către medic
7. Medicul este dispus să vă răspundă la întrebări ?
Medicul răspunde de fiecare dată unui număr de 153 de pacienți aceștia reprezentând un procent de
76,5% din rândul celor cuprinși în studiu, iar 4,% din pacienți primesc răspunsuri de puține ori din partea
medicilor
8. Medicul a solicitat sau a ținut cont de părerea dumneavoastră în stabilirea tratamentului ?
Proporția pacienților care consideră că medicul nu a ținut cont de părerea lor în stabilirea
tratamentului niciodată este de 12%, în timp ce 23,50% dintre pacienții intervievați spun că medicul a
ținut seama de părerea lor de fiecare dată când a stabilit tratamentul
9. Vi s-a cerut acordul în cazul unei intervenții medicale ?
Celor mai mulți pacienți cuprinși în studiu li s-a cerut acordul în cazul unei intervenții medicale de fiecare dată 56,5%, în timp ce 10% dintre ei declară că acest acord nu le-a fost cerut niciodată
10. Aveți încredere în medicul dumneavoastră ?
Mai mult de jumătate din numărul pacienților intervievați (56,5%) au foarte multă încredere în
medicul lor și doar 2% din pacienți au puțină încredere în medicul curant.
11. Dacă ați avut nevoie de ajutor pentru a vă îmbrăca, hrăni, deplasa sau pentru a vă face toaleta, în cât timp ați primit acest ajutor ?
Proporția pacienților care nu au avut nevoie de ajutor în perioada internării este mare (71%)
comparativ cu a celor care au avut nevoie de ajutor.Dintre aceștia din urmă, 11% spun că au primit
foarte repede ajutor atunci când au avut nevoie de el, în timp ce alții 11,5% spun că au primit acest ajutor
încet.
12. Vi s-a explicat modalitatea de administrare a medicamentelor ?
Pacienții au primit informații despre modalitatea de administrare a medicamentelor de fiecare dată,
proporția acestora fiind de 77,50%, în timp ce 2%dintre pacienți nu au primit niciodată informații
despre modalitatea de administrare a medicamentelor
13. Cum apreciați îngrijirile medicale pe care medicul vi le-a acordat?
Intrebați fiind despre modul în care apreciază îngrijirile medicale care le-au fost acordate de către
medici, 62,50% dintre pacienți consideră că acestea sunt foarte bune, la polul opus situându-se sub un
procent din totalul pacienților intervievați care apreciază îngrijirile medicale ca fiind foarte proaste,
îngrijirile medicale simt apreciate ca fiind bune de către 35,50% din numărul pacienților intervievați
14. Cum apreciați serviciile medicale de care ați beneficiat în alte
secții (radiologie,oftalmologie, etc) ?
Pacienții apreciază ca fiind foarte bune serviciile de care au beneficiat în alte secții, în proporție de
20,5%, 37,50% apreciază că aceste servicii au fost bune și doar 3,50% dintre ei se declară nemulțumiți,
apreciind aceste servicii ca fiind proaste
15. Personalul auxiliar (infirmiere, îngrijitoare de curățenie) răspundsolicitărilor dumneavoastră ?
Personalul auxiliar răspunde solicitărilor a 56% dintre pacienți de fiecare dată când aceștia au nevoie
de ajutorul lor și niciodată nu răspund solicitărilor a 1% dintre pacienți
16. Medicul este dispus să ofere familiei informații despre stareasănătății dumneavoastră și despre tratamentele instituite ?
Medicul oferă informații de fiecare dată familiei în proporție de 61,50% răspund pacienții și doar în
proporție de 1% nu sunt dispuși să ofere informații familiei despre starea pacienților sau tratamentele
instituite.
17. Dacă ar exista o persoană căruia să vă adresați în cazul în care ați avea nemulțumiri legate de actul medical sau de comportamentul
personalului medical, ați apela la ea?
Intrebați dacă ar accepta să stea de vorbă cu o persoană (reprezentantul pacientului) atunci când ar avea nemulțumiri legate de actul medical sau de comportamentul personalului medical, 29,5% dintre pacienți au răspuns că ar apela de fiecare dată la această persoană
18. Ați simțit atitudine discriminatorie din partea personalului medical pe motive etnice, politice, religioase, sociale sau antipatii
personale ?
Dintre pacienții intervievați ,95% au declarat că nu s-au simțit niciodată discriminați în spital, în
timp ce 1% dintre pacienți declară că s-au simțit discriminați în spital pe motive entice (rommi) sau
datorită faptului că erau vârstnici
19. Cum apreciați condițiile din spital ?
Atunci când trebuie să aprecieze condițiile din spital doar 14% dintre pacienți spun că acestea sunt foarte bune, 67,50% apreciindu-le ca fiind bune, iar 18%dintre pacienți apreciază condițiile din spital ca fiind proaste
20. Dar condițiile din salonul în care sunteți cazat ?
Referitor la condițiile de cazare din salon, 22,50% dintre pacienți apreciază că acestea sunt foarte
bune, 67% le considera bune, 8,5% spun că sunt proaste și 2% dintre pacienți le apreciază ca fiind foarte
proaste
21. Cum este hrana care vă este oferită ?
Hrana oferită în spital este apreciată ca fiind foarte bună de către 25,50% dintre pacienți, 64%
apreciază că hrana este bună și doar 16% dintre pacienți consideră că aceasta este proastă.
22. Cum apreciați curățenia din salon ?
Curățenia este foarte bună, apreciază 45,50% dintre pacienți, 48% considerând că aceasta este bună,
iar 5% dintre pacienți sunt nemulțumiți, apreciind că starea de curățenie este proastă.
23. Cum vă apreciați starea de sănătate la externare comparativ cu cea pe careați avut-o la internare ?
La momentul externării 24,50% dintre pacienți apreciază că starea de sănătate este mult mai bună
față de momentul internării, 67,50% spun că starea sănătății este mai bună, în timp ce 6,50% dintre
pacienții apreciază că starea sănătății lor este mai proastă decât în momentul internării
Concluzii
Satisfacția este o noțiune subiectivă și este influențată de experiențele trecute, de stilul de viață, de valorile individuale.Satisfacția este expresia diferenței dintre ceea ce asteapă un individ și ceea ce primește.Așteptările pacienților variază în funcție de un număr mare de variabile, caracteristici socio culturale și profesionale.
Confortul din spital
Condițiile din spital sunt apreciate de către pacienți ca fiind în general bune, cu unele excepții : în saloanele compartimentului de nefrologie este frig, pacienții încălzindu-se cu calorifere aduse de către medicul compartimentului.Băile din spital sunt considerate de către pacienți punctul nevralgic.Sunt insalubre, reci, insuficiente numeric, cu instalații deteriorate, nu le asigură intimidate (imposibilitatea de a folosi dușurile deoarece nu dispun de uși), fără elemente de siguranță pentru pacienții parțial imobilizați și ceea ce este cel mai rău, baia unică și comună pentru femei și bărbați din secția de ginecologie (saloane de chirurgie în care sunt cazați bărbați).
Un alt aspect care nemulțumește pacienții este reprezentat de lenjeria veche și uzată, de gradul mare de uzură a paturilor și saltelelor.Timpul mare de așteptare din urgență este un alt aspect care crește gradul de nemulțumire al pacienților față de condițiile din spital.Pacienții sunt nemulțumiți de asemenea de modalitatea în care funcționează anumite programe medicale, în special cele pentru diabetici.
Mulți dintre pacienți declară că sunt conștienți de insuficienta finanțare a sistemului sanitar și că în această situație, condițiile oferite de spital sunt totuși bune.
Pacienții care au fost internați de mai multe ori în spital au observant diferențe semificative între condițiile de spitalizare din anii anteriori și cele de acum, pe care le apreciază ca fiind mult mai bune.Starea de curățenie nemulțumește doar o mică parte dintre pacienți, cei mai mulți apreciind-o ca fiind bună, saloanele sunt curate, dezinfectate zilnic, excepție făcând băile, unde starea de curățenie este deficitară, generate probabil de numărul mare de pacienți care folosesc puținele băi existente pe fiecare secție.
In ceea ce privește hrana, pacienții se declară mulțumiți de calitatea și cantitatea hranei oferite.Pacienții care au fost internați de mai multe ori în spital spun că hrana s-a îmbunătățit calitativ față de anii precedenți. Nemulțumirile legate de hrană sunt generate de modalitatea în care aceasta le este prezentată pacienților.Farfuriile sunt vechi, ciobite, mâncarea nu este prezentată estetic și uneori se întâmplă să fie rece.
PROIECT DE INTERVENTIE – REPREZENTANTUL PACIENTULUI
O bună parte din pacienții intervievați apreciază acest proiect ca fiind benefic pentru pacienți, considerându-1 în același timp un exercițiu democratic.Există și cealaltă parte a pacienților care declară că nu ar apela niciodată la reprezentantul pacientului din diferite considerente.Unele dintre acestea se referă la natura relației medic pacient care ar avea cu siguranță de suferit din această cauză, pacienții spunând că nu ar mai fi tratați la fel în condițiile în care s-ar plânge de calitatea serviciilor medicale.Alți pacienți consideră că acest demers este oricum fără sorți de izbândă deoarece spun ei ”când are pacientul dreptate ?”.Pacienții vârstnici, din mediul rural, probabil datorită educației și acelui bun simț specific țăranului român spun că ”la ce mi-ar folosi să fac rău cuiva ?”.
Calitatea îngrijirilor și comportamentul personalului medical.
Pacienții se declară în general mulțumiți de îngrijirile medicale de care au beneficiat pe perioada spitalizării și de comportamentul personalului medical față de ei.
Probabil datorită faptului că sunt profani în acest domeniu, nu-și permit să facă prea multe aprecieri referitoare la competențele medicale ale personalului care i-a tratat, aprecierile rezumându-se la modalitatea în care au simțit efectele tratamentelor.
Când este vorba de a aprecia comportamentul personalului medical, pacienții sunt mult mai deschiși..De multe ori dau aceleași grade de importanță tratamentului medicamentos al bolii și comunicării personal medical-pacient.De multe ori un comportament adecvat care înseamnă comunicare cu bolnavul, înțelegerea necesităților sale, suplinește lipsa dotărilor din spital.Pacienții apreciază că personalul medical din spitalul nostru este atent cu nevoile pacienților, este deschis spre dialog, prin modalitatea de comportament le oferă siguranță și îi ajută să se integreze într-un mediu nou și uneori ostil.Bineînțeles că există și pacienți care sunt nemulțumiți de modul în care personalul medical comunică cu ei, existând chiar și pacienți care s-au simțit discriminați în spital pe motive etnice, și aici mă refer la rommi sau datorită vârstei înaintate pe care o aveau.Unii pacienți vârsnici au declarat că nu au beneficiat de toată atenția personalului medical datorită vârstei.
BIBLIOGRAFIE
1. Lupu, Iustin; Zanc, Ioan “Sociologie medicală-teorie și aplicații”, Editura Polirom, București, 1999
2. Goffman. E., “Stigma, Notes of the Management of Spoiled Identity”, Englewood Cliffs, New Jersey : Pretince-Hall, 1963
3. Iamandescu, Ioan, Bratu “Psihologie medicală”, Editura Informatica, București, 1997
4. Herzlich. C., “Medicine, Maladie et Societe.Recueil de textespresentes et commentes”, Paris, Monton. 1970
5. Zamfir. Cătălin;Vlasceanu, Lazar(coord)”Dictionar de sociologie”, Editura Babel,Bucuresti,1993
BIBLIOGRAFIE
1. Lupu, Iustin; Zanc, Ioan “Sociologie medicală-teorie și aplicații”, Editura Polirom, București, 1999
2. Goffman. E., “Stigma, Notes of the Management of Spoiled Identity”, Englewood Cliffs, New Jersey : Pretince-Hall, 1963
3. Iamandescu, Ioan, Bratu “Psihologie medicală”, Editura Informatica, București, 1997
4. Herzlich. C., “Medicine, Maladie et Societe.Recueil de textespresentes et commentes”, Paris, Monton. 1970
5. Zamfir. Cătălin;Vlasceanu, Lazar(coord)”Dictionar de sociologie”, Editura Babel,Bucuresti,1993
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Atitudini Si Credinte. Valori Care Afecteaza Starea de Sanatate a Populatiei (ID: 164723)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.