Atitudini Si Comportamente – Variabila Explicativa

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I. STILUL DE VIAȚĂ – DEFINIȚII, CONCEPTE ȘI MODELE

1.1. Definiții și istoric

1.2. Modalități de identificare a stilurilor de viață

1.3. Dificultăți posibile în analiza stilurilor de viață

1.4. Silul de viață și clasele sociale

Capitolul II. TEORIILE STILURILOR DE VIAȚĂ

2.1. Metoda AIO – Activități, Interese, Opinii

2.2. Metoda VALS

2.3. Metode de construire a stilurilor de viață

Capitolulul III

Capitolul III. CARACTERIZAREA STILURILOR DE VIAȚĂ ÎN MEDIUL URBAN – STUDIU DE CAZ: ATITUDINI ȘI COMPORTAMENTE – VARIABILĂ EXPLICATIVĂ

Capitolul IV. STUDIU DE CAZ: ATITUDINI ȘI COMPORTAMENTE – VARIABILĂ EXPLICATIVĂ

Rezultatele în urma aplicării chestionarelor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

INTRODUCERE

Fiecare dintre noi trăiește într-un spațiu social. Împărtășind condiții naturale, politice, economice și sociale comune este firesc să ne asemănăm din multe puncte de vedere cu ceilalți. Totuși apar distincții valorice, atitudinale și comportamentale.

Diferențele dintre indivizi au fost de-a lungul timpului analizate, în special, în termeni materiali. În funcție de resursele economice deținute (venit, bunuri de folosință îndelungată, proprietăți etc.) se spune că o persoană aparține unei clase sociale sau alteia.

Într-o lume dinamică, veniturile dintr-un anumit moment nu sunt suficiente pentru a evidenția mobilitatea socială posibilă a cuiva.

Astfel, este folosită complementar educația ca sursă a diferențierii deoarece pune bazele flexibilității ocupaționale pe care o persoană o prezintă într-un grad mai ridicat sau mai scăzut. Folosind cele două criterii cumulate se spune că o persoană aparține unui strat social sau altuia. În cadrul dezbaterilor din ultimii 20 de ani, cel puțin, a devenit tot mai evident un nou curent de gândire: individualizarea. Instituțiile creează contextul stilizării vieții.

De exemplu, politicile de resurse umane le permit celor care lucrează în anumite companii (de regulă corporații) să își înghețe activitatea profesională pentru un an de zile astfel încât persoana să se poată ocupa de proiectele personale.

Valorile postmaterialiste par a deveni tot mai răspândite odată cu generalizarea bunăstării economice și a schimbului generațiilor socializate în contexte diferite. Se nasc noi culturi și moduri de a trăi. Individualizarea contestă distincțiile materiale dintre indivizi și propune ca temelie a identității semnificațiile atribuite vieții. În acest context se spune că o persoană are o poziție socială care nu îi este prescrisă ci dobândită, în principal, datorită preferințelor personale.

În discuție a apărut un concept (panaceu): stilul de viață. Atât de clar și totuși atât de ambiguu când dorim să îl măsurăm. Dacă am pune întrebarea „Ce sintagmă ați atribui termenului stil de viață?” este destul de probabil să primim un răspuns tautologic de tipul „Cum își trăiește o persoană propria viață”. Ce înseamnă că o persoană are un stil de viață? Care sunt factorii care ne determină să adoptăm un stil de viață? Cum ne influențează stilul de viață calitatea vieții? Acestea sunt întrebările principale la care doresc să răspund prin această lucrare.

Capitolul I

STILUL DE VIAȚĂ – DEFINIȚII, CONCEPTE ȘI MODELE

1.1. Definiții și istoric

Deși atât de utilizat, este interesant că stilul de viață nu a fost inclus într-o analiză complexă în care îndeplinește un rol dublu: variabilă prezisă dar și factor care influențează fenomenele cu care este atât de des pus în relație.

Pentru cercetătorul vieții sociale „stilul de viață” se apropie de ceea ce am înțelege prin conceptul perfect. Motivele pentru care afirm acest lucru sunt multiple și le prezint în continuare.

Dincolo de analizele macrosociologice sunt foarte interesante și utile informațiile despre viața de zi cu zi a indivizilor.

De ce sunt prevalente anumite sisteme de valori? Care sunt modelele comportamentale și cum pot fi modelate pentru a crea dezvoltare socială sustenabilă? Cum adaptăm atitudinile (mentalitățile) astfel încât să generăm flexibilitate pe piața muncii, permeabilitate la risc (atitudini antreprenoriale), spirit critic, spirit civic sau participare comunitară?

Literatura stilurilor de viață sugerează răspunsuri la acest gen de întrebări. Indiferent de cum le definim, în termeni de valori, preferințe, comportamente, acestea ne permit să identificăm grupuri omogene permeabile la același tip de factori.

Programele pot deveni astfel mult mai eficiente pentru că țintele lor sunt mai coerent definite. Așadar, identificarea stilurilor de viață (a se citi modele comportamentale, valorice și/sau atitudinale, de interese și preferințe) este echivalentă cu definirea unor grupuri omogene supuse influențelor unor factori individuali, comunitari și sociali comuni.

De multe ori, comunicarea cu publicurile neinițiate în limbajul științific al sociologiei, în particular, sau științelor socioumaniste, în general, este dificilă tocmai datorită acestuia. Sintagma „stil de viață” poate fi o punte de legătură în acest sens.

Deși etichetele populare date unor moduri de trai, de cele mai multe ori, dau nume unor stereotipuri, reflectă într-o anumită măsură elemente ale definiției științifice a stilurilor de viață.

Pornind de la cunoașterea acestora pot fi demistificate anumite tipologii, pot fi făcute înțelese mecanismele de naștere a acestora și altele.

Așadar, fiind un concept neideologizat precum clasa socială, poate fi mai ușor acceptat în discursurile publice și, pentru că deja este larg răspândit în limbajul popular, poate fi utilizat pentru a descrie diferite categorii din populație.

Stilul de viață reflectă schimbările macrosociale. Rezultatele analizelor statistice sugerează acest lucru. Evident, analiza de regresie multinivel sau ecuațiile structurale ne pot arăta mai clar cum se întâmplă acest lucru.

Realizarea acestora este un obiectiv prioritar în cadrul proiectului în curs despre care menționam la începutul lucrării. În centrul dezbaterilor despre cum se structurează o societate într-un mediu global dinamic, stilul de viață indică rolul important pe care îl au atât condițiile economice cât și cultura unei societăți în modelarea vieții indivizilor.

În fond, analiza unei societăți nu se poate limita doar la determinările materiale sau la cele culturale. Așadar, rezultatele analizelor statistice elaborate în această lucrare oferă un răspuns dezbaterilor despre noua și vechea modernitate: oferă informații despre axa orizontală a structurii sociale, neputând încă, cel puțin în țările în tranziție, să înlocuiască axa verticală reflectată prin termeni de genul clasă socială sau straturi sociale.

Stilul de viață este un concept sociologic care ne obligă să cunoaștem individul atât pe toate dimensiunile vieții sale, cât și în contextul socio-istoric în care trăiește. Nu este suficient să îi studiem patternurile de petrecere a timpului liber sau comportamentul de consum.

Măsurarea stilului de viață presupune, simultan, calcularea bugetelor de timp, bugetelor de cheltuieli, definirea modelelor comportamentale uzuale din toate dimensiunile vieții (profesie, gospodărie, timp liber), identificarea preferințelor și intereselor și corelarea acestora cu comportamentele etc.

De asemenea, ne poate ajuta să înțelegem semnificațiile atribuite obiectelor consumate și acțiunilor efectuate. Având în vedere determinările multiple la care este supus, ne obligă să includem în aceeași analiză condiții sociale, valori, preferințe, capitaluri deținute etc. Astfel creștem variația explicată a fenomenelor prezise.

După cum am văzut, nu este suficient să spunem că un fenomen este explicat prin variabile sociodemografice. Calitatea vieții percepute variază în funcție de modul în care individul își definește situația din prezent și proiecțiile pe care le face despre viitor dar și de modelele sale comportamentale (stilurile de viață), valorile la care aderă, condițiile în care trăiește, resursele pe care le deține. Un model și mai complex ar include și influența mass media.

1.2. Modalități de identificare a stilurilor de viață

Condițiile sociale sunt înțelese în sens larg: situație politică, funcționalitatea economiei, relații sociale etc. Putem privi bidimensional acest concept: oportunități și constrângeri. Ele sunt cadrul în care se constituie sistemul de valori pe care indivizii îl interiorizează și adaptează funcție de stadiul din ciclul de viață, capitalurile pe care le dețin etc.

Fiecare persoană este poziționată într-un spațiu al resurselor, de la cele „elementare” (demografice), trecând prin cele economice și sociale, ajungând la cele culturale. Relația dintre acestea nu este neapărat liniară, determinările fiind multiple.

Cert este că o persoană aflată în prima parte a vieții are alte preocupări față de una care și-a întemeiat o familie și are deja copii sau față de una care și-a încheiat perioada de activitate profesională.

De asemenea, educația joacă un rol fundamental în modelarea aspirațiilor, identificarea și gestionarea oportunităților. Scanând realitatea socială putem observa și inconsistențe precum preferința pentru un mod de a trăi simplu (downsize lifestyle) deși resursele deținute „solicită” preferința pentru consum a cărui utilitate nu este neapărat cea primară.

Tocmai „preferința” este conceptul cheie. Un rol aparte în modelarea vieții unei persoane îl are mass media și, în societatea modernistă, publicitatea sau, mai larg spus, procesul de advertising. Mass media își construiesc agenda în funcție de realitățile zilei dar le și modelează pentru a câștiga puncte de rating.

Advertisingul întărește sau creează imagini care devin modele adoptate într-o anumită măsură de populație. Proiectele de viață sunt elaborate ținând cont de toate variabilele menționate anterior. La fel, o persoană poate aprecia că are o calitate a vieții mai ridicată sau mai scăzută.

Însă, oamenii își constituie și o imagine generală despre situația proprie: dacă sunt optimiști (cred că le este bine și le va fi cel puțin la fel de bine în viitor) atunci este mai probabil să privească mai departe de ziua de mâine și să fie proactivi decât dacă sunt pesimiști (cred că le este rău și le va fi cel puțin la fel de rău în viitori).

Calitatea percepută a vieții în această lucrare este definită în termenii satisfacției cu viața.

1.3. Dificultăți posibile în analiza stilurilor de viață

Odată cu complexitatea conceptului apar și problemele teoretico-metodologice. De exemplu, dacă dorim să elaborăm bugete de timp este dificil să separăm conceptual fazele unei zile obișnuite. O persoană, în mod normal, dedică într-o zi obișnuită majoritatea timpului ocupației și treburilor în gospodărie.

Apoi, ce rămâne, este, de regulă, denumit timp liber. Totuși, există suprapuneri teoretice posibile între acestea. Sunt persoane care aleg ca principiu director al vieții cariera. Cum le tratăm în analiza cantitativă? Pentru aceștia timpul liber poate însemna ore petrecute investind în cunoaștere adică participare la traininguri, lecturi proprii etc.

Din alt punct de vedere, apariția copiilor poate însemna pentru unii diminuarea timpului liber iar pentru alții, dimpotrivă; ajutarea acestora la lecții sau simpla joacă poate însemna pentru unii mai puțin timp pentru propriile hobbiuri deci o diminuare a calității vieții individuale, iar pentru alții inversul acestei situații.

O altă problemă frecventă este opțiunea între nivelurile analizate: stilurile de viață sunt comportamente sau valori sau preferințe sau toate considerate simultan? De asemenea, stilul de viață se referă la ce este uzual în viața persoanei. Cum stabilește cercetătorul ce este excepție?

Din toate acestea, rezultă că instrumentele de măsurare vor căpăta dimensiuni considerabile deci timp lung de aplicare, erori inerente, necesitatea unor eșantioane cu mulți respondenți, număr mare de operatori de teren etc.

Istoria arată că astfel de încercări (Sistemul sociostilurilor) nu au avut o viață prea lungă. Rămâne în sarcina cercetătorului să stabilească care indicatori au puterea de conținere cea mai ridicată pentru a diminua bateriile aplicate.

Analiza de aici sugerează, de exemplu, că preferințele sunt asociate puternic cu comportamentele sau că atitudinile se reflectă în comportamente. Cred că, unde este posibil, măsurătorile așa-zis obiective, sunt de preferat: mai degrabă înregistrezi ceea ce face un individ decât ceea ce preferă sau crede că este bine sau rău.

Sunt reduse erorile induse de memorie, dizerabilitate socială, discrepanțele între ceea ce se poate aplica și ce nu etc.

Comportamentul reflectă și resursele pe care le investește o persoană. Abordarea calitativă este utilă pentru a sonda în profunzime rezultatele analizelor cantitative.

1.4. Silul de viață și clasele sociale

Subiectul „clase sociale” este în general un subiect complex; complexitatea crește atunci când se întreprinde o analiză a claselor sociale într-o societate aflată în transformări profunde, cum este cazul societății românești în perioada de după anul 1989.

Perioada postcomunistă românească trebuie să facă față atât transformărilor politice, economice, sociale și culturale cât și reconsiderării unor concepte precum cel de clasă socială.

Reconsiderarea unor concepte are loc în contextul existenței unor multitudini de puncte de vedere care includ și puncte de vedere proprii perioadei comuniste, eventual cu unele retușuri care nu afectează fondul.

Din aceste considerente a fost necesară în cadrul analizei de față a claselor sociale și a stilurilor de viață abordarea problematicii definirii claselor sociale.

Clasele sociale se originează în fenomenul stratificării și al inegalității. Deși stratificarea este un fenomen universal prezent de la societățile primitive până la cele dezvoltate, ea a fost abordată științific începând cu secolul XVIII; discutarea surselor acesteia a dus și la abordarea claselor sociale.

Principalele probleme care ar trebui abordate pentru analiza claselor sociale sunt: definiția propriu-zisă; condiții necesare pentru existența claselor sociale, clasele sociale și diferitele etape ale istoriei; dispunerea claselor; conștiința de clasă; interesele de clasă; relațiile dintre clasele sociale.

Referitor la clasele sociale, se impune precizarea că nu există o definiție universal acceptată a acestora. Totuși în sociologie există două mari direcții de definire a claselor sociale: marxistă și weberiană.

Deși conceptul de clasă socială are un rol fundamental în concepția lui Marx, nu este prezentă o tratare sistematică a acestui concept în lucrările lui, ceea ce generează o anumită dificultate a prezentării coerente a acestuia.

Din perspectiva problematicii claselor sociale, principalele repere ale concepției lui Marx sunt: clasele și diferitele faze ale istoriei; dispunerea ierarhică a claselor; definirea claselor sociale în societatea industrială modernă; condiții necesare pentru existența unei clase; relațiile dintre clase și evoluția acestora în contextul dezvoltării capitalismului.

La Marx, clasele sociale sunt definite de poziția lor în cadrul sistemului economic, respectiv din perspectiva proprietății: „Cei ce posedă doar propria forță de muncă, proprietarii de capital și proprietarii de pământuri ale căror surse de venit sunt respective salariul, profitul și renta funciară, deci muncitorii, capitaliștii și proprietarii de pământ formează cele trei mari clase ale societății moderne bazate pe modul de producție capitalist” („Capitalul”, vol. III).

Acest text a fost interpretat uneori în sensul că cele trei clase sunt definite prin sursa veniturilor; dar, de cele mai multe ori, interpretarea dată a fost aceea că cele trei surse de venituri sunt definite în relațiile dintre producători și mijloacele de producție.

Marx a afirmat și faptul că societatea burgheză a simplificat antagonismele de clasă, tinzând să se scindeze în două clase opuse, respectiv burghezia și proletariatul.

La Marx, pentru ca o clasă să existe este necesară o identitate a modurilor de viață, relații cvasipermanente între indivizi, conștiința identității lor și conștiința antagonismului.

Spre exemplu, referindu-se la micii agricultori și la rolul lor în evenimentele din Franța de la mijlocul secolului XIX, el spune: „Micii agricultori constituie o masă largă ai cărei membri trăiesc în condiții asemanatoare, fără însă a intra în relații complexe unii cu alții…… În măsura în care milioane de familii trăiesc în condiții de existență care le separă modurile de viață , interesele și cultura de cele ale celorlalte clase și le așează într-o poziție ostilă față de acestea din urmă, ele formează o clasă.”

Este afirmată aici, ca și în alte analize, ideea unor relații conflictuale între clase și a luptei de clasă, specifice de altfel concepției marxiste asupra claselor. Manifestul Partidului Comunist începe cu „Istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptelor de clasă.”

În analizele unor situații istorice concrete, Marx identifică structuri de clasă complexe ale societății burgheze și face afirmații referitoare la rolul diferitelor segmente de clasă; analizând Franța de la mijlocul secolului XIX, Marx afirmă că „tăria acestei ordini burgheze rezidă însă din clasa de mijloc”, ale cărei afaceri sunt industria și comerțul („Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte”).

Sub impactul desfășurării reale a istoriei, care a infirmat previziunile lui Marx cu privire la evoluția capitalismului, postmarxiștii au nuanțat teoria marxistă, în timp ce marxismul a fost acuzat de determinism economic excesiv și obiective militante.

Pentru postmarxiști, proprietatea nu mai este unicul criteriu de stratificare socială; fără a renunța la ideea dispariției capitalismului, unii postmarxiști au făcut distincția între clasele specifice capitalismului și care vor dispărea odată cu acesta și clasele care vor supravețui în socialism, respectiv noile clase de mijloc care au apărut în capitalism.

Conflictul dintre clase este abordat în manieră diferită de Marx: este acceptată situarea conflictului în centrul societății dar și faptul că evoluțiile secolului XX au infirmat originea conflictului de clasă în raporturile de producție, sursa structurală a conflictului fiind distribuirea inegală a autorității (în sens weberian).

În alte abordări, conflictul nu mai apare automat pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, ci declanșarea lui este dependentă de strategia actorilor sociali.

Complexitatea postmarxismului, inclusiv din perspectiva analizei capitalismului și a structurii de clasă, este evidențiată prin diversitatea punctelor de vedere ale postmarxiștilor de diferite orientări, de la ortodoxi și extrema stângă radicală până la tentative de reconstrucție din temelii a marxismului.

Din cea din urmă categorie face parte și Jurgen Habermas. El consideră că marxismul continuă să aibă o anumită valoare în sensul că ajută la întelegerea funcționării capitalismului , dar îl respinge pe trei direcții:

1)tendința evoluționistă;

2)economicismul;

3)tendința ce a percepe socialul exclusiv prin prisma dominării.

Pentru Habermas, „societatea burgheză” „înseamnă depolitizarea relației de clasă”. În „capitalismul organizat” sau „bazat pe intervenția statului”- care urmează capitalismului liberal – relațiile de producție se repolitizează dar nu se restabilește forma politică a relației de clasă; anonimizarea politică a relației de clasă este depășită de anonimizarea socială.

Structurile capitalismului târziu pot fi înțelese ca reacție împotriva crizei endemice. Pentru respingerea crizei societățile capitaliste târzii, dirijează toate forțele social-integratoare spre locul conflictului, pentru a-l menține în latență și concomitent pentru a satisface revendicările politice ale partidelor muncitorești reformiste.

Habermas consideră că țarile capitaliste cele mai evoluate au reușit în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial să mențină în stare latent conflictul de clasă alături de controlarea diferitelor aspecte ale crizei economice, dispersându-le asupra „cvasigrupurilor” (consumatori, elevi, bolnavi, vîrstnici etc.) sau asupra „grupurilor naturale cu grad redus de organizare”.

„Prin aceasta, identitatea social a claselor a fost dizolvată iar conștiința de clasă fragmentată. Compromisul de clasă închis în structura capitalismului tîrziu îi face (aproape) pe toți participanții și participanți și afectați în una și aceeași perioadă.”

A doua mare direcție de definire a claselor sociale este cea weberiană. Ca și Marx, Weber consideră proprietatea ca o categorie fundamentală a poziției de clasă dar, spre deosebire de Marx, apreciază că analiza aprofundată a claselor nu trebuie să se oprescă la proprietate.

Modelul explicativ al lui Weber poate fi înțeles prin cunoașterea accepțiunii pe care el o dă mai multor concepte: structură socială, situație de clsă, clasă socială, clasă economică, situție de stare (strat, status), stare, societate de clase, societate de stare (strat, status).

Structurile sociale sunt sisteme de relații sociale. Prima structură socială este structura de clasă. Situția de clasă este determinată economic și se definește prin poziția indivizilor față de proprietatea materială și față de condițiile de existență ale vieții lor materiale.

Clasele economice sunt reuniuni de indivizi în raport cu șansele lor de a dispune de bunuri materiale și servicii. Proprietatea este criteriul fundamental de definire a claselor economice care nu trebuie reduse la mărimea acesteia sau la modurile în care se obțin veniturile.

Proprietatea este o relație socială și, deci, un grup poate fi definit ca o clasă numai prin raportare la celelalte grupuri sociale. Pentru definirea claselor sociale, criteriul economic este completat de mișcarea liberă a persoanelor, care pot aparține din punct de vedere economic unor clase diferite, precum și de continuitatea istorică -„succesiunea generațiilor”.

Clasa socială este un produs al interacțiunii claselor economice; o clasă economică poate deveni o clasă socială dacă permite mobilitatea membrilor ei (între clase economice și între generații). Pentru ca o clasă economică să devină clasă socială, trebuie ca indivizii să reacționeze într-o manieră rațională, cu un scop, să conștientizeze contrastele dintre șansele de viață ca rezultat al unui mod de

distribuție a proprietății sau ca rezultat al structurării ordinii economice.

Pentru trecerea unei clase economice în clasă socială, mai sunt necesare condiții culturale și ideologice. Ordinea de status se referă la prestigiu și presupune o viață comunitară continuă și un minimum de consens cu privire la anumite norme și valori.

Ierarhia status-urilor se întemeiază pe judecăți de valoare făcute de membrii comunității. Dacă Weber delimitează structura de clasă de structura de status, alți autori le-au integrat. În acest sens, clasa socială este un strat de oameni cu o poziție similară într-un continuum de status social.

Dar clasele sociale nu sunt simple grupări de status, apartenența la o clasă fiind determinată de naștere, bani, ocupație și educație. Conștiința de clasă este un determinant al clasei, dar cu o importanță mai mcă decât ceilalți determinanți.

Clasa este în mod esențial un mod de viață. La alți autori, clasa este abordată din perspectiva explicită a stratificării, componentele stratificării fiind considerate a fi clasa, status-ul și grupul: grupul trimite la putere, status-ul la prestigiu iar clasa la economic.

Semnificația clasei sociale se regăsește în șanse de viață, stil de viață și pattern-uri instituționale.

Punctele de vedere românești semnificative cu privire la clasele sociale din prima jumătate a secolului XX aparțin lui Virgil Madgearu, Petre Andrei și Mihail Manoilescu; pentru fiecare dintre ei, analiza claselor sociale este integrată analizei formării și evoluției capitalismului românesc.

Pentru Petre Andrei, clasele sociale presupun o situație comună, raporturi și condiții de viață identice sau asemănătoare, membrii săi să aibă anumite reprezentări colective și conștiință de clasă, interese comune, limbaj specific, mod comun de a fi și a simți; bogăția nu creează singură clasele dar ajută la transformarea lor. P.Andrei admite inegalitatea claselor iar lupta de clasă nu este un principiu absolut, între clase putând exista diferite raporturi.

Pentru „timpurile noi” (societatea românească interbelică), identifică burghezia capitalistă (clasa superioară), micii burghezi, respectiv țăranii cu pământ, meseriașii și comercianții (clasa mijlocie) și proletariatul (clasa de jos).

La V. Madgearu, clasele sunt o comunitate de interese izvorâte din formațiunea economică existentă la un moment dat; clasele se originează în repartiția inegală a averii și a venitului, fără ca acestea să fie singurele caracteristici ale unei clase sociale.

Autorul admite existența antagonismelor de clasă care generează în anumite conjuncturi conștiița de clasă; aceasta, la rândul ei, înseamnă cunoașterea intereselor proprii specifice și a antagonismelor existente.

Madgearu recunoaște existența luptei de clasă, fiecare clasă fiind supusă continuu transformărilor atât în structura sa proprie cât și în raporturile cu celelalte clase.

Mihail Manoilescu consideră clasa socială un grup care durează peste generații păstrându-și constante anumite caractere economice, sociale și psihologice; proprietatea asigură continuitatea unei clase dar ideea de clasă socială nu se reduce la ideea de proprietate; proprie claselor este stratificarea ierarhică; ideea de clasă evocă și implică o funcție națională proprie, generală și supraprofesională.

În prezent, pe plan mondial este prezentă ideea dispariției claselor sociale. În acest sens, Bourdieu și Wacquant deplâng renunțarea la o serie de concepte, printre care și cel de clasă socială, ca rezultat al „imperialismului simbolic” DE ORIGINE AMERICANĂ.

Ideea dispariției claselor sociale a fost exprimată pentru prima dată de Robert Nisbet în deceniul șase al secolului trecut; ideea era suținută de:

a) difuziunea puterii și de destructurarea comportamentelor politice în straturile sociale;

b) pe plan economic, de existența unor indivizi care nu corespund clar nici unui sistem de clase, precum și de difuziunea proprietății în straturile sociale; elevarea nivelului de viață și de consum care duce la dispariția straturilor clar reperabile.

Prin urmare avem de-a face cu micșorarea inegalităților economice și educaționale, slăbirea frontierelor sociale, creșterea mobilității și implicit slăbirea structurării claselor, slăbirea conflictualității dintre clase și diminuarea conștiinței de clasă.

Răspunsul dat acestui punct de vedere este acela că există încă inegalitate economică semnificativă, chiar dacă este dificil de stabilit indicatorii necesari măsurării inegalităților iar datele statistice în acest sens pot fi insuficiente.

Cu toate dificultățile și limitele, cercetările efectuate în Franța, spre exemplu, demonstrează persistența claselor sociale.

Corelarea structurii de clasă cu estimarea veniturilor familiei (rezultată din cercetarea „Diagnoza calității vieții”) trebuie interpretată ținând seama de nivelul de trai scăzut din România: ceea ce diferențiază clasa mijlocie de clasa muncitoare și mai ales de țărănime este ponderea mai mică a persoanelor care estimează veniturile familiei ca neajungând nici pentru strictul necesar și ponderea mai mare a persoanelor care au venituri pentru un trai decent sau care pot cumpăra, cu eforturi, și unele obiecte mai scumpe.

Restructurarea de clasă. pă 1989 România a început tranziția la democrație și economie de piață; cel puțin aceasta este caracterizarea celor mai mulți cercetători, vehiculată în presă, exprimată oficial și adoptată de majpritatea populației; este mai rar formulată ideea explicită că în România, ca și în celelalte foste țări comuniste din Europa, are loc trecerea la capitalism.

De aici și prima comparare cu prima formare a capitalismului, comparare care generează analize și dispute, inclusiv cu referire la structura de clasă specifică capitalismului.

Compararea cu tranziția de la feudalism la capitalism este un demers științific interesant, dar cred că se impune să nu fim prizonierii pattern-ului vest-european de formare a capitalismului și a structurii de clasă corespunzătoare.

Integrarea în Uniunea Europeană are un rol important în formarea capitalismului postcomunist, dar nici acest fapt nu va anula particularitățile.

În România postcomunistă concomitent se constituie economia de piață și se produce o restructutare de clasă. În cadrul structurii declasă în formare, alături de componentele noi care se formează, vechile clase se repoziționează.

Repoziționarea vechilor clase, respectiv clasa muncitoare și țărănimea, se produce paralel cu dobândirea unei noi identități la țărănime și cu o profundă criză de identitate încă în desfășurare la clasa muncitoare.

Atât clasele vachi în transformare cât și cele noi în formare învață noile roluri de clasă. Învață care le sunt îndatoririle și privilegiile, cum se îndeplinesc îndatoririle și cum se solicită privilegiile; toate dobândesc treptat atitudini și așteptări proprii rolurilor.

Într-o societate în transformare rapidă învățarea noilor roluri de clasă se produce uneori în contexte confuze iar învățarea întîmpină dificultăți; uneori se produc eșecuri în învățarea noilor roluri și pot apărea conflicte între noul rol de clasă și alte roluri. Dificultățile de învățare a noilor roluri sunt identificabile atât la noile clase în formare cât și la cele vechi în transformare.

Dificultățile sunt chiar dramatice acolo unde s-a produs o declasare (cazul clasei muncitoare).

Perioada postcomunistă nu este numai un proces de trecere de la comunism la capitalism ci și un proces de modernizare sau de „relansare a modernizării” (D. Sandu).

Din punct de vedere psihologic (schimbare fundamentală a valorilor și atitudinilor) în societatea românească este prezent un amestec de modern și nemodern, dar fiind în mod evident în desfășurare procesul de modernizare.

Din punct de vedere intelectual (estinderea cunoștințelor, răspândirea acestora prin pregătire superioară, tehnologie informatică, comunicații de masă) există un proces de modernizare limitată precum și o polarizare: pe de o parte extinderea accesului la cunoștințe (exprimat și prin creșterea numărului de studenți), pe de altă parte creșterea abandonului școlar la nivelul școlar obligatoriu, înzestrarea scăzută cu calculatoare și utilizarea redusă a internetului.

Reducerea drastică a sectorului industrial nu a fost însoțită, până în prezent, de formarea unei industrii performante, de pătrunderea tehnologiilor înalte și de dezvoltarea sectorului serviciilor.

Urbanizarea (un alt atribut al modernizării) este blocată în România, a crescut migrația oraș-sat iar condițiile de viață din mediul rural sunt încă predominant tradiționale. Ponderea mare a populației din medilu rural și ocuparea ei mai ales cu agricultura (de subzistență) este un alt aspect al blocării procesului de modernizare sau de desfășurare lentă.

Modernizarea lentă influențează procesul restructurării de clasă prin menținerea unei clase țărănești numeroase, printr-o clasă de jos numeroasă (rezultată mai ales din cei fără loc de muncă, fără ocupație, fără educație), prin împiedicarea formării unor segmente ale clasei de mijloc și prin transformarea lentă a clasei muncitoare (devenită în mare parte pauperă).

Pe de altă parte, modernizarea poate produce și unele efecte negative mai ales atunci când se produce mai rapid și în primele ei etape, respectiv confuzie valorică, indivizi neadaptați și neasimilați, creșterea indivizilor declasați, creșterea numărului indivizilor cu un nivel de trai scăzut, creșterea dacalajului dintre bogați și săraci, imposibilitatea satisfacerii aspirațiilor înalte pentru toți cei ce le au, creșterea insatisfacției și regretul după regimul trecut.

În acest context general socio-economic, apreciez că structura de clasă în formare în România este compusă din: clasa de sus, clasa de mijloc, clasa muncitoare, țărănimea și clasa de jos.

Clasa muncitoare de astăzi este continuatoarea clasei muncitoare din perioada comunistă. În intervalul 1945-1990, evoluția clasei muncitoare din România a înregistra atât asemănări cât mai ales diferențe semnificative față de clasa muncitoare din Europa de Vest.

Fenomenele comune se referă la deplasarea masivă a țărănimii spre orașe și industrie, creșterea semnificativă a femeilor în cadrul muncitorimii, apariția unor noi ramuri industriale, îmbunătățirea condițiilor de muncă pentru muncitori, creșterea nivelului de trai al acestora, creșterea nivelului de școlaritate și apariția muncitorului navetist.

Fenomenele diferențiatoare sunt rezultatul politicii economice specifice unui stat comunist. Lipsa șomajului a fost realizată mai ales prin redistribuirea veniturilor pe ramuri economice, prin creșterea artificială a locurilor de muncă, prin repartizarea forțată la diferite locuri de muncă.

Aceste procedee artificiale de ocupare s-au situat pe o bază economică tot mai fragilă începînd cu sfîrșitul anilor ’70. Atuci când în Europa de Vest numărul și importanța muncitorilor din industrie a scăzut, în țările comuniste (inclusiv în România), numărul și importanța muncitorilor din industrie a continuat să crească.

Când în Europa de vest noile tehnologii au luat un avînt deosebit, în România – ca și în celelalte

state comuniste – introducerea noilor tehnologii a stagnat începând cu sfârșitul anilor ’70. De fapt, vechea structură industrială a fost conservată în România; sectorul serviciilor nu s-a dezvoltat; conștiința muncitorească a continuat să existe la acceași intensitate atunci când în Europa de Vest aceasta era un semn al înapoierii economice, sociale și politice.

În România, conservarea clasei muncitoare în forme specifice primei jumătăți a secolului XX a fost mai evidentă comparativ cu situația din țările Europei Centrale datorită tipului de conducere politică de tip stalinist chiar și în ultima parte a perioadei comuniste.

Acest fapt va avea consecințe negative asupra clasei muncitoare în perioada postcomunistă în

contextul transformărilor ce au avut loc.

După 1989 a început procesul de disoluție a vechii clase muncitorești din perioada comunistă; viitorul acesteia este incert și depinde de dezvoltarea țării în general și în viitor și de tipul de dezvoltare, de tipul de activități economice care se vor consolida; nu este exclusă nici dispariția acestei clase prin absorbția ei de alte clase sociale.

Procesul de disoluție este anunțat în anii 1991-1992 prin începutul scăderii importanței și forței clasei muncitoare; ca urmare a declinului în care intră industria și sectorul construcțiilor – unde se găsea cea mai mare parte a muncitorilor – numărul acestora începe să scadă continuu și își face apariția șomajul.

Sectorul privat care începe să se dezvolte începând cu anul 1991, nu a putut să absoarbă muncitorii disponibilizați din sectorul de stat. Vechea clasă muncitoare intră într-o profundă criză de identitate concomitent cu începutul procesului de deprivilegiere a ei.

Răspunsul clasei muncitoare a fost asocierea sindicală și manifestarea conștiinței muncitorești ca fenomen întîrziat al sfîrșitului secolului XX.

La început răspunsul și manifestările clasei muncitoare se înscriu în logica conflictului de clasă de tip marxist; a fost singura manifestare de acest tip din perioada postcomunistă: muncitorii se vedeau o forță, în pericol de a-și pierde privilegiile, care se manifesta ostil față de patroni și capitalism și care se credea capabilă să răstoarne prin forță guverne.

Dar continuarea procesului de transformări politice și economice, criza economică, formarea sectorului privat, constiturea și punerea în funcție a macanismalor democratice de dialog social au redus din intensitatea conflictului iar muncitorii s-au văzut în situația de a lupta pentru supraviețuire concomitent cu pierderea sentimentului că sunt o forță de temut.

Procesul de adaptare a clasei muncitoare la noua realitate politică, economică și socială a fost și este dificil. Modul în care au fost recrutați în perioada comunistă, cum au fost calificați, angajați și menținuți la locurile de muncă, precum și modul în care au fost retribuiți au făcut din muncitorol o clasă străină de competiție, deresponsabilizată, imobilă profesional.

Clasa muncotoare moștenită de la perioada comunistă a suferit în postcomunism un proces de segmentare, segmente ale ei putînd fi astăzi regăsite în actuala clasă muncitoare, în clasa mijlocie, în țărănime și în clasa de jos.

Actuala clasă muncitoare este formată din segmente ale vechii clase muncitoare și din cei ce au intrat în clasa muncitoare după 1990. Vechea clasă muncitoare era dominată numeric de muncitorimea industrială; aceasta a avut cel mai mult de suferit după 1989 prin reducerea ei numerică și prin scăderea nivelului de trai.

Clasa muncitoare de astăzi s-a înnoit cu cei ce au devenit muncitori după 1989 și mai ales în a doua parte a intervalului postcomunist scurs până în prezent; acest segment nou are comportamente și atitudini eliberate de nostalgia trecutului, acceptă mai ușor munca în condițiile economiei de piață și activează predominant în activități extraindustriale.

Sursa principală de venituri pentru membrii clasei muncitoare este salariul, la care se adaugă activități ocazionale și autoconsumul (a cărei sursă o reprezintă terenurile agricole și gospodăria țărănească moștenite).

În ceea ce privește relațiile cu alte clase nu se pune problema unor relații conflictuale; au fost semnale ale unor relații tensionate între muncitori și patronate, tensiune care a rămas punctuală; în aceste stări tensionate s-au manifestat deficiențe ale învățării noilor roluri de clasă atît pentru muncitori cît și pentru patroni, dar eliminarea sau reducerea tensiunilor sunt, în egală măsură, expresia segmentării conflictelor și efectul rezolvării lor prin mijloace specifice democrației, respectiv dialogul și negocierea.

Clasa tărănească (țărănimea). aliza țărănimii în perioada postcomunistă obligă la o scurtă incursiune în istoria acestei clase din perioada comunistă.

În perioada regimului comunist a avut loc segmentarea proprietății: proprietatea privată (a țăranilor „cu gospodărie individuală”), proprietatea cooperatistă (ceea ce făcea parte din C.A.P.-uri) și proprietatea de stat (ceea ce făcea parte din I.A.S.-uri).

Fiecărui tip de proprietate îi corespunde un segmant al celor ce se ocupau cu agricultura: țăranii cu gospodărie individuală, țăranii cooperatori și muncitorii agricoli.

Concomitent s-a produs segmentarea muncii agricole, respectiv separarea muncii agricole manuale (efectuată de țăranul propriu-zis) de munca mecanizată (efectuată de”mecanizatori” – tractoriști, lucrători pe combine etc.).

Mecanizatorul a fost considerat un segment al clasei muncitoare, alături de mucitorul agricol din I.A.S.

În perioada comunistă, agricultura era făcută de „țăranii cu gospodărie individuală”, țăranii cooperatori (lucrători manuali), mecanizatori și de muncitorii agricoli din I.A.S. Cel mai numeros segment era al țăranilor (lucrători manuali) din C.A.P.

În agricultura cooperatisră și de stat, au mai lucrat specialiști și funcționari. Din perpectiva familiilor, în agricultură au lucrat familii de țărani și familii mixte; dintre acestea din urmă trebuie menționate în mod special familiile în care femeia era „țărancă” (lucra în C.A.P) iar capul de familie era muncitor în oraș, fiind navetist între sat și oraș.

Cei ce au fost percepuți ca țărani au fost în mod cert țăranii cooperatori prestatori de muncă manuală și țăranii cu gospodărie individuală; la nivelul percepției individuale au un statut incert (dar în mod sigur superior) mecanizatorii.

După 1989 are loc procesul de recompunere a clasei țărănești, dispărând segmentarea după tipul de proprietate. Segmentele principale care constituie noua clasă țărănească sunt foștii țărani cooperatori, țăranii cu gospidărie individuală și mecanizatorii. Treptat vor mai intra în clasa țărănească majoritatea foștilor muncitori navetiști disponibilizați și foști muncitori din industrie, construcții etc. deveniți șomeri și care vor opta pentru întoarcerea în localitățile de origine și pentru ocuparea cu agricultura care le asigură cel puțin hrana.

Aceste segmente care recompun țărănimea nu reprezintă nici totalitatea populației care se ocupă cu agricultura, nici totalitatea populației rurale. Numărul straturilor populației rurale variază de la o localitate la alta în funcție de mărimea acesteia și de dezvoltarea ei.

Din perspectiva ocupării cu agricultura, se mai ocupă cu agricultura, în sens de cultivarea pământului propriu, meseriași, fucționari, intelectuali, pensionari.

Țăranul, în sens clasic, domiciliază în mediul rural, se ocupă exclusiv cu agricultura care este sursa sa de existență și care cultivă pământul cu ajutorul membrilor familiei sale. Nu este exclus ca, datorită insuficienței pămîntului agricol propriu un țăran să muncească la alți țărani , în asociațiile agricole sau în sectorul de stat.

Un loc diferențiat în structura populației care se ocupă cu agricultura îl ocupă:

proprietarii care au mai mult de 5ha., care folosesc forță de muncă din afara familiei și

care pot obține venituri peste necesarul familiei;

2) arendașii; aceste două categorii reprezintă clasa de mijloc rurală.

Pentru a completa eterogenitatea populației care este proprietar agricol amintim că aceasta domiciliază în mare parte în mediul rural dar un segment domiciliază în mediul urban: sunt foștii proprietari cărora li s-a restitut pământul după 1989 sau urmașii acestora.

După 1989 țărănimea a crescut numeric datorită reducerii numărului locurilor de muncă din orașe (mai ales în industrie și în constructii).

În decursul istoriei s-a făcut frecvent afirmația că țărănimea este o clasă conservatoare; pentru România postcomunistă afirmația este injustă cel puțin parțial; relația cu urbanul (prin membrii familiei domiciliați în orașe), și televiziunea îl fac pe țăranul de astăzi mai deschis la noutate; și din punctul de vedere al ocupației sale, țăranul român este în egală măsură constrâns și dispus la schimbare și modernizare; un rol important în modernizarea agriculturii și a țărănimii îl are demersul de aderare la Uniunea Europeană.

Clasa de mijloc. n punct de vedere al definirii și al segmentelor componente clasa de mijloc are destul de multă imprecizie. Delimitarea ei pleacă de la considerente economice dar nu se rezumă la ele, având valori proprii, comportamente politice peoprii, stiluri de viață proprii.

Totuși clasa de mijloc nu este omogenă, de unde și nevoia segmentării ei – în unele cercetări- în clasa de mijloc-sus, clasa de mijloc și clasa de mijloc-jos; eterogenitatea rezultă nu numai din dimensiunea economică ci și din structura ocupațional-profesională.

Interesul pentru clasa de mijloc se originează în două probleme:

1) identificarea grupurilor, categoriilor, profesiilor și ocupațiilor care contribuie la funcționarea capitalismului și la funcționarea acestuia;

2) necesitatea evitării scindării societății în bogați și săraci atât din nevoia de echilibru și stabilitate socială cât și pentru echitate în societate.

Încă din secolul XIX clasa (clasele) de mijloc sunt prezente în analizele sociale; Marx amintea despre clasa de mijloc analizând mișcările revoluționare din Franța anilor 1848-1849: tăria acestei ordini burgheze rezidă însă din clasa de mijloc ale cărei afaceri erau industria și comerțul.

Preocuparea pentru clasa de mijloc (identificare și rol) a continuat pe tot parcursul secolului XX în timp ce și structura clasei de mijloc s-a schimbat de la o fază istorică la alta.

La mijlocul secolului XX în spațiul euroatlantic a apărut zona capitalistă și democratică în vest și zona țărilor „socialiste” în est. În spațiul economiei de piață și al democrației, în a doua jumătate a secolului XX au avut loc transformări semnificative inclusiv din perspectiva structurii de casă.

Transformarea capitalismului s-a manifestat și prin modificarea componenței clasei de mijloc. Referitor la clasa de mijloc începe să fie pusă sub semnul întrebării relația cu proprietatea privată.

Dezvoltarea condiției de angajat (salariat) și profesionalizarea muncii au generat schimbări în structura clasei de mijloc.

În deceniile cinci-șase ale seculului XX, Mills constata apariția în societatea americană a unei noi clase de mijloc formată din non-proprietari care desfășoară o muncă nonmanuală („gulerele albe”); aceștia au aceleași condiții de viață cu muncitorii („halatele albastre”) dar au alte stiluri de viață; trimiterea la muncitori se face în contextul în care nivelul de trai al acestora crescuse iar condițiile de viață se schimbaseră radical în sens pozitiv.

În timp ce vechea clasă de mijloc era formată din fermieri, oameni de afaceri și „profesiile libere”, noua clasă de mijloc este forată din funcționari, manageri, comercianți și „noile profesii birocratizate” (specialiști cu studii superioare, specialiști).

Un alt punct de vedere rezultat din situația Franței este cel al lui Louis Chauvel. Analizând dinamica istorică acesta apreciază că intervalul 1945-1975 („cei 30 de ani glorioși”) este, în Franța, o perioadă de îmbogățire pentru salariat, ajungîndu-se după 1968 la reducerea decalajului salarial dintre cei calificați și „rutinieri”.

După acest interval dacalajul stagnează iar după mijlocul anilor optzeci decalajul crește din nou. În timpul celor „30 de ani glorioși”, salariile au crescut mai rapid decât valoarea „patrimoniului” (bunuri durabile) și inegalitățile au fost resorbite în mare măsură.

După această perioadă se produce întoarcerea la inegalitățile de acumulare; variația salariului a

rămas mică dar variuația prețurilor „patrimoniului” a crescut mult. „Societatea salarială” construise o anumită ierarhie a meseriilor și venituri regulate și suficient de mari; „noua economie” postsalarială prezintă difucultăți ale balanței dintre venit și „patrimoniu”; în Franța nu a crescut decalajul dintre venituri ci diferențele datorate „patrimoniului.

Datorită societății salariale au apărut noile clase mijlocii salariale, o populație intermediară în jurul salariului mediu; această clasă de mijloc este diferită de „middle class” de la anglo-saxoni și este privită mai ales în termeni tehnici: categorie intermediară dintre cele două extreme, care la Marx erau proletariatul și burghezia; această clasă mijlocie era o mică burghezie și s-a născut din funcționarii de stat cu venituri modeste, calificați și care nu fac parte din eită: salariați din serviciile publice, funcționari „de categorie B”, cadrele medicale și din învățămînt, tehnicieni și „micii ingineri”.

În perioada 1965-1980 această clasă mijlocie a cunoscut o creștere accentuată în Franța. După 1980 s-a produs întoarcerea la vechea concepție de clasă: ”societate patrimonială”, succesoarea „socității salariale”, îi aduce în opoziție pe cei ce nu au numic față de cei ce au de toate, plasând între aceștia clasa mijlocie (esențială pentru slăbirea conflictului dintre clase).

În România postcomunistă s-a remarcat invocarea insistentă a necesității formării clasei de mijloc; de fapt cei mai mulți dintre susținătorii acestei idei asociază clasa de mijloc cu proprietatea mijlocie, cu intreprinzătorul mediu.

De fapt în România de astăzi trebuie să se formeze acel segment bal clasei de mijloc care reprezintă pe proprietarul mijlociu, pe întreprinzătorul mediu. La fel de important este și obiectivul evitării pauperizării segmentelor profesionale salariale care prin natura muncii, valori și comportamente aparțin clasei mijlocii.

Și, însfârșit, este necesară formarea unei clase mijlocii cât mai numeroasă (cu toate segmentele sale). Clasa mijlocie ar trebui să conțină atât segmentele tradiționale (legate de proprietatea privată și de inițiativa privată) cât și segmentele noi ale clasei mijlocii: manageri, specialiști, funcționari etc.

Dar există astăzi în România clasă de mijloc? Pentru a răspunde la această întrebare este nevoie să se analizeze următoarele probleme:

a) agenții sociali care prin caracteristici și funcții ar putea constitui clasa de mijloc;

b) pozițiile pe care le ocupă acești agenți sociali în calitate de actori de clasă;

c) instituțiile prin intermediul cărora se manifestă segmentele clasei de mijloc;

d) valorile care caracterizează clasa de mijloc.

În analiză plec de la ipoteza că în societatea românească de astăzi este în curs

de desfășurare procesul de constituire aclasei de mijloc.

A doua ipoteză este că există două surse care generează clasa de mijloc: proprietatea privată și profesionalizarea muncii.

Societatea romănească postcomunistă nu se află în situația de a genera o clasă de mijloc exclusiv din proprietatea privată pentru că are segmente formate din profesionalizarea muncii încă în perioada comunistă și care sunt candidate la formarea clasei de mijloc; dar societatea românească nu poate ignora nici efectele formării și dezvoltării sectorului privat, inclusiv din perspectiva structurii de clasă.

Clasa de mijloc românească se constituie atît din agenți sociali „vechi” (formați în perioada comunistă și care s-au adaptat la noua realitate economică) cât și din agenți sociali noi.

Problema veniturilor trebuie asociată clasei de mijloc prin adaptarea la situația specifică a României. Există segmente ale clasei de mijloc în formare care au un nivel al veniturilor ce corespunde imaginii „clasice” asupra clasei de mijloc dar există și alte segmente care din punct de vedere al veniturilor se află într-o situație de pauperizare temporară ca urmare a stării economiei românești.

În societatea românească, datorită faptului că procesul de transformare economică și socială este în curs de desfășurare, compoziția clasei de mijloc nu este decisă.

Accesul limitat la proprietate, relațiile de proprietate neconsolidate, cadrul legislativ și instituțional în permanentă schimbare, nivelul de trai scăzut sunt aspecte ale contextului în care se derulează procesul de formare a clasei de mijloc.

Din perspectiva capitalismului în formare sunt interesant de analizat segmentele clasei de mijloc care se originează în proprietatea privată.

Delimitarea proprietății mijlocii ridică probleme în condițiile în care trebuie să se aibă în vedere specificul fiecărui domeniu din perspectiva valorii resurselor sale și a posibilității de valorificare a acestora în condițiile României.

Un segment des invocat al clasei de mijloc este reprezentat de antreprenor. Dar nu numai în folosirea curentă ci și din perspectivă istorică termenul antreprenor este imprecis. D. Sandu consideră că „Antreprenorul nu este o realitate ci un tip ideal care se regăsește în realitate în grade diferite și în configurații comportamentale diferite”.

El identifică antreprenorii efectivi, antreprenorii prin intenție și antreprenorii prin dorință. Primii antreprenori provin din cei ce au avut relații sociale utile în perioada comunismului. Semnele de mare relevanță pentru comportamentul antreprenorial sunt obținerea de profit și investițiile. Pe baza cercetărilor intreprinse, D. Sandu afirmă că în agricultură semnele comportamentului antreprenorial sunt legate de prezența luării în arendă, a vînzării, a investițiilor, a folosirii tehnologiilor moderne și a

intențiilor de a investi și în viitor.

Antreprenorul este cel ce transformă gospodăria țărănească în fermă. Clasa de sus. După prima tranziție la capitalism, chia și atunci când predomina încă o agricultură arhaică, o preocupare majoră a oamenilor de știință români a fost analiza trecerii la capitalism, formarea burgheziei, rolul marii burghezii în societatea românească.

Astăzi, cînd societatea românească traversează a doua tranziție la capitalism, încă nu s-au cristalizat preocupări și cărți majore referitoare la ceea ce se poate numi „noua mare burghezie” sau „noii capitaliști”.

Cercetătorii s-au refugiat mai ales în analiza țărănimii și a clasei de mijloc. Marii proprietari, segment de bază al clasei de sus, sunt lăsați în seama presei care analizează subiectul în manieră proprie, din perspectiva acumulării averilor.

Și tot presa, prin publicarea listei celor o sută cei mai bogați oameni din România, ne atrage atenția că există un strat de sus al societății, o clasă de sus în curs de constituire.

Dar pe cine reprezintă clasa de sus?

Din perspectiva relației status-clasă socială, clasa de sus reprezintă pe toți cei ce se grupează în jurul unui punct maxim pa scala de status, care se văd și se tratează unii pe alții ca egali. Ei au cele mai mari venituri din societate și stiluri de viață proprii.

Din perpectiva veniturilor/averilor, nu cunosc să se fi făcut o evaluare a intervalelor de mărime în care să se încadreze clasa de sus.

Lista celor mai bogați o sută de români, publicată de revista Capital în noiembrie 2002, îi plasează pe aceștia în intervalul cuprins între 10 milioane și 700-900 milioane de dolari.

Nu știm cât se coboară sub 10 milioane de dolari pentru membrii clasei de sus, considerând că cei o sută cei mai bogați reprezintă numai un segment al clasei de sus.

Domeniile în care primii zece cei mai bogați sunt activi și își obțin banii sunt: petrol și gaze, bănci, imobiliare, asigurări, construcții, industrie, comerț, mass-media, agricultură. Sursa capitalurilor de început ale celor mai mulți dintre ei nu este clară și reprezintă o problemă controversată.

Nu vreau să invoc exclusiv concluziile presei, care oricum nu acoperă un număr suficient de mare de cazuri și nu poate avea aceeși manieră de abordare ca cercetarea sociologică.

M-am referit până acum numai la ceea ce reprezintă cei mai bogați români și domeniile afacerilor lor.

Problema acestora face parte și dintr-o altă abordare: relația capital privat – instituțiile pietei – formarea capitalismului. Ezal, Szelenyi și Townslei, pornind de la analiza societăților postcomuniste din Europa Centrală și de Est din prima parte a anilor ’90 și ținând seama atât de punctul de vedere al teoriticienilor clasici (acumularea capitalului privat ar trebui să se producă înainte ca instituțiile pieței să poată opera) cât și de punctele de vedere mai noi, din a doua jumatate a secolului XX (scăderea importanței proprietarilor privați individuali), ajung la concluzia că „este posibil ca societățile central-europene să se dezvolte ca societăți corporatiste sau societăți postcapitaliste fără intervenția istorică a unei grande bourgeoise”.

Dar „capitalismul fără capitaliști” nu este aplicabil Europei de Est (inclusiv României) unde regimurile postcomuniste pot fi caracterizate ca fiind sistem de „capitaliști fără capitalism”.

Am revenit asupra concluziilor autorilor menționați doar pentru recunoașterea prezenței în societățile precum România a „capitaliștilor”.

Dar sunt reprezentanții clasei de sus tocmai acești capitaliști? Da, dacă ne referim la specificul activităților și preocupărilor lor și implicit la rolul lor. Dar în momentul în care îi analizăm drept „capitaliști”, analiza este plasată într-o altă perspectivă comparativ cu aceea a clasei de sus deținătoare a celor mai mari venituri, cu valori și stiluri de viață specifice.

Revenind la specificul analizei „clasei de sus” și a structurii de clasă în care este ea plasată, pentru România rămân încă de dat răspunsuri cu privire la competența clasei de sus. Pe lângă acei o sută cei mai bogați români, întreprinzători în diferite domenii și cu maximum de succes, cine mai face parte din clasa de sus?

În mod cert se adaugă și alți întreprinzători de succes, chiar dacă ei nu fac parte din segmentul superior al clasei de sus. Aproape cert mai fac parte bancherii, managerii marilor firme, marii avocați de succes.

Nu știm dacă se mai pot adăuga mari medici cu realizări profesionale excepționale, unii dintre reprezentanții elitei intelectuale – cel puțin pentru segmentul inferior al clasei de sus.

Capitolul II.

TEORIILE STILURILOR DE VIAȚĂ

"Stilul de viață" este un concept popular în cercetările privind comportamentul consumatorului. Acest lucru se poate datora faptului că stilul de viață este mai contemporan decât personalitatea și mai comprehensiv decaâ valorile.

Spre deosebire de valori care sunt destul de stabile, stilurile de viață sunt într-o continuă schimbare pe parcursul vieții. De aceea, cercetările efectuate asupra stilului de viață trebuie să fie mereu în concordanță cu actualitatea.

2.1. Metoda AIO – Activități, Interese, Opinii 

Cea mai răspandită metoda de cercetare a stilului de viață este reprezentată de metoda AIO – Activități, Interese, Opinii (Lastovika, 1982, apud Datculescu, 2006, 93). 

Acest instrument de cercetare cuprinde un inventar de activități, interese și opinii ce constă într-un număr de formulări, aproape de 300, prin care respondenții exprimă un grad de aprobare sau de dezaprobare. 

Activitățile pot fi acțiuni ca vorbitul la telefon, plimbările prin parc sau practicarea unui sport. Deși acestea sunt usor de observat, raționamentele pentru care le desfășuram reprezintă de cele mai multe ori subiecte de cercetare și măsurare.

Interesele sunt reprezentate de gradul de interes pe care îl manifestăm pentru un obiect, o acțiune sau un eveniment.

Opiniile pot fi văzute ca "răspunsuri" scrise sau spuse pe care le dăm anumitor "întrebări".

O opinie descrie așteptările, interpretările sau evaluarile pe care le facem în mod constant (R. Blackwell, P. Miniard, J. Engel, 2006, 278).

Determinanții principali ai stilului de viață sunt factorii din tabelul următor 1.1.

Tabelul 1.1. Componente ilustrative AIO (dupa P. Datculescu, 2006, 94)

În lucrarea Cercetarea de marketing. Cum să pătrunzi în mintea consumatorului, cum măsori și cum analizezi informația,  Petre Datculescu (2006, 94) face o descriere a metodelor de cercetare a stilului de viață în capitolul "Stilul de viață și psihografia".

Conform psihologului Petre Datculescu, pe lăngă factorii AIO, indivizii se caracterizează și prin anumite atribute psihologice care își pun amprenta asupra modului de viață al acestora și influențează activitățile, interesele și opiniile.

De asemenea, Petre Datculescu scoate în evidență faptul că indivizii au anumite comportamente specifice de consum și de aceea este nevoie ca în cercetarile de marketing să se utilizeze pentru descrierea stilului de viață o "baterie mai larga de dimensiuni" (Datculescu, 2006, 95) care pot fi structurat astfel:

1. Nivelul de bază profund și persistent

– Valori;

– Trăsături de personalitate;

– Date demografice.

2. Nivelul intermediar

–  Activități;

– Interese;

– Atitudini generale;

– Opinii.

3. Nivelul exterior

–  Rate de utilizare a unor produse;

–  Atitudini specifice față de anumite produse.

În domeniul studiilor de piață cea mai răspândită metodă  de cercetare a stilului de viață este reprezentata de cercetarea numită psihografică.

Psihografia este o tehnică operațională de cercetare a stilului de viață care măsoară stilul de viață prin tehnici cantitative.

De asemenea, poate fi folosită și în tehnicile calitative, cum ar fi focus-grupul sau interviurile în profunzime.

Cercetările psihografice sunt mai comprehensive decât cele demografice, comportamentale sau socio-economice. Spre exemplu, cercetările demografice se axează pe întrebarea "cine" cumpăra un anumit produs în timp ce psihografia măsoară "de ce" este cumpărat acel produs.

Conform lui Petre Datculescu, principalul obiectiv al cercetării psihografice este segmentarea pieței ce poate fi făcută în două feluri: prin individualizarea unui set restrâns de segmente omogene de consumatori ce se aseamană în privința anumitor caracteristici astfel relevându-se anumite caracteristici de consum din perspectiva unor stiluri de viață sau prin procedeul invers, și anume, pornindu-se de la un segment deja stabilit de consumatori astfel obiectivul cercetării fiind identificarea unui profil psihografic al acelui grup existent în funcție de variabilele considerate relevante.

Psihografia poate fi considerată asemenea demografiei sau sociografiei, însă, în timp ce demografia se ocupă de clasificarea indivizilor în funcție de vârstă, iar sociografia în funcție de statutul social, psihografia își pune accentul pe structura psihologică a individului.

Conceptul de "segmentare a pieței" poate fi considerat un instrument de grupare a consumatorilor în functie de nevoile lor prin care se stabilește care vor fi tipurile de consumatori ce vor manifesta o receptivitate sporită la anumite produse sau mesaje.

Studiile psihografice sunt folosite pentru a se întelege cât mai bine segmentarea pieței și câteodată chiar și pentru a defini anumite segmente, ca de exemplu segmentul femeilor necăsătorite, cu vârsta cuprinsă între 25 și 30 de ani, care participă la activități în aer liber și sunt interesate de nutriție (R. Blackwell, P. Miniard si J. Engel, 2006, 279).

2.2. Metoda VALS

Profesoara Dainora Grundey de la Kaunas Faculty of Humanities, Vilnius University, a enumerat în articolul Contribuția psihografiei la segmentarea piețelor de consumatori: antecedente și implicații pentru specialiștii în marketing (2008) câteva dintre modelele de clasificare a consumatorilor apărute de-a lungul anilor în analiza știintifică a problemelor legate de segmentarea psihografică.

Cele mai importante dintre acestea sunt modelul nonagramei; sistemele VALS (abrev. "valori și stil de viață") și VALS2; metodologia LDV; sistemul GeoVALS; cadrul AIO; modelul de monitorizare a lui Taylor Nelson; sistemul celor 4C realizat de Young și Rubicam; alte sisteme specifice de segmentare psihografică a consumatorilor.

O altă cercetare, bazată de asta dată pe modelul VALS, realizată de Stanford Research Institute's Values and Lifestyles a împărțit consumatorii în nouă grupe distincte din punct de vedere al stilului de viață.

Chestionarul folosit a cuprins 800 de întrebări la care au răspuns 2713 subiecti. Cele nouă grupe sunt următoarele:

a) supraviețuitorii (4%) sunt reprezentați de persoanele dezavantajate ce au tendința de a fi depresive sau retrase;

b) luptătorii (7%) încearcă din răsputeri să scape de sărăcie;

c) atașații (33%) sunt persoane obișnuite, conservatoare și nostalgice;

d) emulii (10%) vor "să ajungă cineva", sunt ambițiosi și au conștiința statutului social;

e) realizatorii (23%) lucrează în cadrul sistemului, sunt liderii națiunii și au un trai bun;

f) "eu însumi" (5%) – tineri și preocupați de propria persoană;

g) experimentaliștii (7%) sunt persoane care doresc să experimenteze direct toate aspectele vieții și au o viață interioară foarte bogată;

h) conștienții sociali (9%) doresc să îmbunătățească societatea și condițiile de viață având un pronuntat simț al responsabilității sociale;

i) integrații (2%) sunt persoanele ce au atins maturitatea psihologică și au reușit să îmbine normele interioare cu cele exterioare.

O posibilă explicație pentru procentajul relativ mic al integraților este aceea că pe parcursul vieții, în diferite etape ale acesteia, oamenii au stiluri de viață diferite iar cei ce reușesc să ajungă în grupul integraților, ultimul stadiu, sunt puțini și trec mai întâi prin etape marcate de nevoi, cum este în cazul supraviețuitorilor și al luptatorilor, etape în care sunt orientați spre exterior (atasații și realizatorii) și etape în care se orientează către interior ("eu însumi", experimentaliștii) (C. Florescu et al. 2003, 662-663).

În Marea Britanie, pe baza modelului VALS au fost identificate stilurile de viață prezentate în tabelul 1.2.

Tabelul 1.2. Stiluri de viata determinate pe baza modelului VALS (dupa C. Florescu et al. 2003, 664)

Cea mai reprezentativă cercetare în domeniul stilului de viață consider că este cea  făcută de agenția de cercetare RISC din Paris care a identificat șase stiluri de viață prin clasificarea populației pe baza caracteristicilor demografice, sociale, culturale, a diverselor activități reprezentate de sport, timp liber și a comportamentelor față de mass-media.

Astfel, studiind stilul de viață în 12 țări europene și în SUA, Canada și Japonia cercetătorii agenției RISC au identificat cele șase tipuri după cum urmează:

1.  tradiționalistul (18% din populația celor 12 țări europene) – este o persoană influențată de cultura, de  situația economico-socială a propriei țări și de asemenea de tradițiile acesteia.

2. omul legat de casă (14%) – este persoana atașată profund de copilăria și de originile sale. În comparație cu tradiționalistul, omul legat de casă este mai puțin preocupat de siguranța materială.

De asemenea, el încearcă să stabilească relații călduroase cu ceilalți și simte nevoia de a se atașa de mediul social, respingând violența din societate.

3. raționalistul (23%) – această persoană poate face față usor situațiilor neprevăzute prin disponibilitatea de a-și asuma riscuri și a începe noi inițiative. Răsplata financiară nu este atât de importantă atunci când vine vorba despre realizarea personală, ci mai degrabă raționalistul caută posibilitatea de autoexprimare.

Una dintre convingerile raționalistului este faptul că știința și tehnologia reprezintă rezolvarea provocărilor cu care se confruntă umanitatea.

4. iubitorul de plăceri (17%) – este o persoană pentru care experiențele senzuale și emoționale sunt cele mai importante. Preferă să facă parte din grupuri ce nu sunt structurate ierarhic și în care nu există lideri sau procese formale de luare a deciziilor.

5. luptătorul (15%) – dorește să își organizeze singur viața și este caracterizat prin atitudini și valori care stau la baza dinamicii sociale.

6. "cel care stabilește tendința" (13%) – preferă spontaneitatea în schimbul procedurilor formale și nu simte nevoia să își demonstreze abilitățile. Este mai individualist decât luptătorul și asemenea iubitorului de plăceri preferă structurile sociale neierarhizate (C. Florescu, et al. 2003, 664).

În concluzie, stilul de viață este modalitatea prin care individul alege să își trăiască viața și acesta se formează în timp, odată cu dezvoltarea personală.

Așa cum am arătat anterior, de-a lungul vieții trecem prin mai multe stiluri de viață care se formează sau se adoptă în funcție de diferitele stagii ale vieții: copilărie, adolescență, maturitate.

Mass-media sunt, de asemenea, factori de influență și cristalizare a stilului de viață, întrucât prezintă prin canalele sale, cu precădere cel audiovizual, diferite stiluri de viață pe care alegem să le adoptăm sau să le respingem.

Astfel, nu se poate spune că unui om îi este specific un anumit stil de viață permanent. Acesta își poate modifica felul în care alege să își trăiască viața conform anumitor factori ce au un grad de diversificare foarte ridicat. 

2.3. Metode de construire a stilurilor de viață

Stilul de viață diferă de personalitatea ce reprezintă modalitatea specifică a individului de a gândi, de a simți și de a acționa și ale cărei principale caracteristici sunt distinctivitatea și consecvența.

Măsurarea trăsăturilor de personalitate se poate face printr-un număr mare de scale. Câteva dintre acestea sunt următoarele: tendința oamenilor spre extroversiune sau introversiune (respectiv orientarea spre ceilalți oameni sau spre ei înșiși); tendința spre orientare interpersonală agresivă, compliantă sau detașată; gradul de inclinație al oamenilor spre autoactualizare; gradul în care oamenii resimt nevoia și plăcerea de a se angaja în activități cognitive; inclinația oamenilor spre a furniza informații economice și de piață altor oameni; tendința spre etnocentrism (preferința pentru mărfurile autohtone în dezavantajul importurilor); tendința spre cumpărare compulsivă; gradul de deschidere a individului spre inovații; gradele de frustrare, alienare, asertivitate sau agresivitate ale consumatorilor (P. Datculescu, 2006, 81-89).

Astfel, variabilele personalității nu spun nimic despre pasiunile, interesele, activitățile sau opiniile individului, ci ele doar relevă caracteristicile psihologice ale acestuia. Aceste informații ce lipsesc pot fi înlocuite de către variabilele stilului de viață.

David Chaney (1996, 34) spune despre stilul de viață că "iese, ca și concept, din situația normală a referinței la o entitate distinctă, clar specificabilă, el face mai degrabă trimitere la o familie de entități, reunind o întreagă colecție de procese și fapte foarte diferite, cărora le conferă un sens comun, o identitate".

După Lennart Sjöberg și Elisabeth Engelberg (2005, apud D. Grundey, 2008, 3) stilul de viață poate avea cel puțin trei înțelesuri diferite:

1. valorile exprimate de o persoană făcâdu-se referire la un număr limitat de dimensiuni fundamentale (libertate, dreptate, egalitate).

2. un grup sau o gamă de atitudini, opinii, interese și activități. Aici, cercetatorul include concepte teoretice diferite care ar trebui să folosească la alcătuirea unei baze pentru segmentarea demografică. Astfel, segmentarea servește la plasarea pe piață a produselor și la influențarea obiceiurilor de cumpărare.

3. "tiparele de comportament" propriu-zise, de exemplu stiluri de viață ce se caracterizează prin petrecerea într-un mod activ a timpului liber prin practicarea sportului, implicarea în organizații politice, etc.

Conform analizei conceptului de "stil de viață" facuta de Catalin Zamfir (1993, 615) "sociologia stilului de viață caută să identifice în pluralitatea manifestarilor concrete ale vieții individuale din diferitele sfere, determinate de diferiți factori exteriori, un principiu unificator intern, generator de unitate în diversitate".

Catalin Zamfir vorbește despre celebra analiza a profesoarei de antropologie de la Universitatea Columbia (SUA) Ruth Benedict (1887-1948) despre stilul apolinic și dionisiac ce a fost ilustrat prin două comunități indiene Zuni și Kwakiutl.

Stilul apolinic se caracterizează prin întelepciune, "calea de mijloc", lipsa violenței, adeziune la tradiție sau evitarea manifestărilor agresive. Stilul dionisiac este un stil pasional și individualist, un stil ce accentuează dezvoltarea personală prin afirmarea de sine și ostilitate față de ceilalți, concurența, violența sau aroganța manifestată față de ceilalți.

Comportamentele si practicile ce alcatuiesc un stil de viata pot reprezenta un amestec de obiceiuri, moduri conventionale de a actiona si de asemenea actiuni rationale. De obicei, stilul de viata se reflecta in atitudinile si valorile individuale.

Astfel, stilul de viață este un mijloc de a proiecta o imagine de sine și de a crea simboluri culturale ce rezonează cu identitatea personală. Cu toate astea, nu toate aspectele stilului de viață sunt alese în mod voluntar.

Cadrul social în care ne naștem sau ne dezvoltăm ca și posibilitățile pe care le putem utiliza ne pot constrange în alegerea pe care o facem asupra aspectelor din stilul nostru de viață și de asemenea asupra imaginii pe care o proiectăm despre sinele nostru.

Așa cum am subliniat și la începutul lucrării, conceptul de "stil de viață" este relativ ambiguu, nu are o identitate specifică, putând fi analizat din diferite puncte de vedere și putând căpăta multiple valențe.

Cert este faptul că accentul cade pe ideea de "opțiune" de cele mai multe ori. Astfel, se poate spune că stilul de viață se caracterizează prin diversele opțiuni pe care le putem alege de-a lungul vieții. Pot exista multiple stiluri de viață și toate reprezintă un mod de a trai ales din o varietate de opțiuni.

Globalizarea reprezintă un alt factor catalizator pentru studiile comparative asupra valorilor. Aceasta aduce cu sine nevoia comparării permanente cu ceilalți, identificarea diferențelor și similitudinilor.

Nevoia de cunoaștere a alterității a devenit imperativă dată fiind și intensitatea contactelor cu culturi diferite, în special ca urmare a migrațiilor succesive Est-Vest și Sud-Nord

înregistrate în ultima jumătate de secol.

Asigurarea unei comunicări și a unui contact nonconflictual cu imigranții au presupus și presupun înțelegerea și acceptarea reciprocă a valorilor împărtășite de ceilalți.

Studiul comparativ al valorilor este stimulat în prezent și de posibilitatea de a realiza comparații cantitative rapide între societăți. Dezvoltarea tehnologiei de calcul permite astăzi realizarea de „large scale data bases”, baze de date de dimensiuni mari, incluzând răspunsuri oferite de eșantioane mari, reprezentative pentru colectivități provenite din numeroase țări, la un număr mare de întrebări care permit măsurarea directă a opiniilor și a atitudinilor.

Pe baza acestora, prin mijloacele specifice amintite anterior (analiză factorială, LCA, SEM, MDS etc.) pot fi măsurate și comparate orientările valorice.

Teoriile postmodernizării reprezintă cele mai influente construcții contemporane din sfera analizei valorilor. Ele sunt derivate în mod direct din teoriile modernizării culturale.

În linii mari, din punct de vedere al valorilor, pentru clasici ai teoriilor modernizării precum Weber, Parsons sau Inkeles, există două tipuri de societăți: cele pre-moderne și cele moderne.

În societățile tradiționale, pre-moderne, predomină orientări valorice către un model universal al omului, în care toți au aceleași nevoi, indivizii sunt identici, societățile sunt organizate ierarhic, adevărul este unul singur și nu poate fi contestat, șefii au întotdeauna dreptate, religia oferă o explicație completă asupra lumii, iar ierarhiile au în fruntea lor clerici sau zeități, inovarea de moduri noi de a fi și de a face este practic prohibită.

Modernitatea presupune raționalizare, încrederea ridicată în puterea explicativă a științei fiind însoțită de secularizare, deschidere la schimbare și la nou, asumarea mai ridicată a riscului, planificarea acțiunilor pe termen mediu și lung.

Modelul normativ al ființei umane, caracterizată de nevoi și aspirații cvasi-identice, continuă să fie predominant în orientările de valoare. Inegalitățile dintre femei și bărbați persistă, însă ele se manifestă în principal în sfera relațiilor domestice, mai puțin pe piață muncii.

Începând cu a doua jumătate a anilor 1960, științele sociale au notat procese de schimbare a modernității vestice în ceva nou, ce avea să fie numit mai apoi postindustrialism, postmodernitate, modernitate târzie, modernitate reflexivă, societate a riscului, societate postmaterială etc.

În noua societate, orientările de valoare suferă noi modificări importante: normativismul este înlocuit de toleranță, de acceptarea diferențelor, de cunoașterea și înțelegerea celorlalți.

Adevărul nu mai este unic, ci lasă loc unei multitudini de căi diferite care sunt acceptate drept legitime. Există o orientare explicită spre a fi critic, spre a chestiona orice, această reflexivitate fiind parte a unui proces de schimbare permanentă a modului de a defini ceea ce este important pentru indivizi și societate, relativizând scopurile fiecărei acțiuni și a existenței umane în sine.

Știința își menține imaginea pozitivă, însă efectele sale sunt chestionate, percepția lor ca noi riscuri sociale și orientările ecologiste devenind părți comune ale orientărilor de valoare predominante.

Ierarhiile își pierd aproape complet însemnătatea, lăsând locul unei orientări explicite către egalitate. Secularizarea își urmează cursul, religiozitatea tradițională scăzând. Apar însă „religii à la carte”, care adună eclectic elemente de credință religioasă, combinând spre exemplu elemente din explicația religioasă creștină, budistă, șamanică și pre-creștină.

Ele apar însă preponderent ca și elemente complementare orientării spre încrederea în explicația științifică asupra mediului înconjurător. În fine, orientările postmoderne includ între elementele lor esențiale hedonismul, auto-exprimarea, auto-realizarea și prețuirea cunoașterii.

Există și un alt filon postmodernist al studiului valorilor, care imaginează societățile și culturile drept fluide, instabile, în continuă mișcare, în timp ce valorile nu derivă în mod necesar din socializare ci sunt caracteristice indivizilor.

Această perspectivă este însă specifică mai ales filosofiei, fiind mai puțin prezentă în sociologie, și practic deloc supusă validării empirice.

Teoriile modernității aduc în prim plan trei dimensiuni majore ale spațiului valoric: tradiționalismul, modernitatea și post-modernitatea.

Față de teoriile lui Hofstede și Schwartz, există însă un corp conceptual important care explică schimbarea valorilor. Weber, Parsons, Inkeles, McLelland etc. observaseră dinamica comună a schimbărilor din economie, societate și a orientărilor de valoare.

Modernizarea presupune nu doar schimbarea valorilor, ci un proces profund de schimbare al întregii societăți, care presupune industrializare, urbanizare, creșterea confortului locuințelor, diminuarea rolului familiei extinse, organizarea fordistă a muncii etc.

Similar, modernitatea târzie presupune predominanța sectorului serviciilor, diminuarea importanței și ponderii muncii în bugetul de timp al indivizilor, participare civică ce prevalează celei politice, comunicarea globală instantanee etc. De aici, dezvoltarea unui corp explicativ ce presupune fie determinarea schimbării valorilor prin schimbarea condițiilor economice (Rostow, Bell, Inglehart), fie o cauzalitate ce merge dinspre valori și cultură către economie (Weber, McClelland).

În prezent, cea mai influentă teorie a schimbării valorice este cea propusă de Ronald Inglehart pentru a explica proliferarea orientărilor valorice către postmaterialism – văzută ca valoare centrală a postmodernității.

Inglehart, politolog american, își bazează explicația pe două asumpții majore, direct relaționate cu piramida trebuințelor a lui Maslow: Ipoteza rarității stipulează faptul că preferințele indivizilor reflectă mediul socio-economic în care aceștia trăiesc.

Cu alte cuvinte, cei care trăiesc în societăți ale abundenței, vor fi mai puțin preocupați de satisfacerea trebuințelor de nivel inferior, fiind direcționați mai degrabă către auto-realizare și autoexprimare.

Orientările lor valorice vor fi prin urmare de tip postmaterialist. Ipoteza socializării asumă faptul că orientările de valoare vor depinde pregnant de condițiile de viață pe care indivizii le experimentează în perioada copilăriei și adolescenței. De aici importante diferențe intergeneraționale, determinate de nivelul de bunăstare experimentat în perioada pre-adultă.

Inglehart (1971) avea să prognozeze o „revoluție tăcută” a schimbării orientărilor de valoare dinspre materialism către postmaterialism. Inglehart era preocupat în principal de implicațiile din sfera politică a schimbărilor valorice.

Orientarea mai redusă către valori postmaterialiste în locul celor materialiste urma a se reflecta în suport mai ridicat pentru ideile de stânga, în participare politică mai redusă, interes mai mare pentru participarea civică, preocupări ecologiste etc.

Indiferent de perspectivă, lucrările amintite pun în evidență diferențele dintre diferite grupuri de status, prezente indiferent de societate: cei mai avuți, cei mai bine educați, cohortele socializate în condiții de relativă prosperitate (în general acestea sunt cele mai tinere) tind să fie mai puțin tradiționaliste și mai orientate către auto-realizare.

Societățile naționale se dovedesc a fi în general omogene, confirmând în bună măsura asumpțiile făcute de Hofstede și Schwartz în această privință.

În plus, societățile își schimbă cu greu poziția relativă la celelalte societăți pe ambele dimensiuni culturale.

Cu alte cuvinte, există o relativă stabilitate în timp a modului de ordonare a societăților în funcție de valorile împărtășite. Pe de altă parte, însă, există societăți care își schimbă poziția relativă: societățile foste comuniste, de exemplu, tind să se apropie în 2005 mai mult de cele din Europa de Vest.

În fine, există și modificări semnificative, chiar pe intervale de cinci ani (2005 față de 2000) în ce privește valorile medii absolute ale indicatorilor ce definesc orientările valorice.

Între criticile aduse teoriilor modernizării și celor ale postmodernizării este inclusă chestionarea universalismului transformărilor descrise. Unii autori discută despre multiplicitatea modernității (Sachsenmaier ș.a., eds., 2002), forma sa depinzând de structura tradițională a societății, diferită de la o cultură la alta.

Alții critică simplificarea procesului de post-modernizare, generalizat la ansamblul tuturor indivizilor arătând că orientările post-materialiste pot prolifera doar în părți ale societății. Ignazi (1992, 2003) elaborează o teorie a „contra-revoluției tăcute”: procesul postindustrial al schimbării valorilor nu implică doar creșterea orientărilor postmaterialiste.

O parte a societății dezvoltă frustrări legate de slăbirea statului și a autorității naționale, de erodarea legăturilor de rudenie și vecinătate tradiționale, de reprezentarea situației curente ca una dominată de haos, în care valorile tradiționale dispar, lăsând locul unor standarde morale diferite, mai relaxate.

Astfel de oameni simt nevoia acută a unei societăți ordonate, ierarhice, mai sigură, mai ușor de prezis. Problema capacități de predicție a ce se petrece în noul mediu social este de altfel strâns legată cu schimbarea spre valori postmoderne. Societățile tradiționale erau supuse unui incertitudini materiale ridicate.

Există trei seturi de teorii ale valorilor extrem de influente în literatura contemporană, toate trei optând pentru cercetarea valorilor la un nivel general, nu în domenii particulare. Toate trei presupun analiza cros-culturală a valorilor și caută dimensiuni valorice comune care să permită compararea culturilor indiferent de momentul istoric al comparației.

Le voi descrie în continuare, precizând însă dintr-un bun început că cea mai interesantă din punct de vedere sociologic, dar și mai consistentă conceptual și empiric este cea a modernizării și postmodernizării. Celelalte două sunt teoria celor 5 dimensiuni ale culturii – propusă de Hofstede – și inventarul valorilor sociale – propus de Schwartz.

Ambele sunt interesante prin perspectiva propusă, prin modul de structurare și simplificare a înțelegerii spațiului valorilor. De asemenea, ambele furnizează comparații la nivel național între culturi, permițând evaluarea modurilor de a gândi și a face din țări diferite.

Teoriile modernizării și postmodernizării sunt însă mai atractive prin capacitatea lor explicativă și prin potențialul comparativ pe care îl includ. Fiecare dintre cele trei seturi de teorii au stimulat interesul asupra valorilor, în ultimele decenii înregistrându-se o creștere progresivă a numărului cercetărilor și studiilor dedicate valorilor, în special a celor comparative.

Sunt câțiva factori importanți ce au determinat și catalizat interesul societăților contemporane pentru studiul valorilor: în primul rând societățile, în principal cele mai dezvoltate, parcurg un proces de schimbare către modernitatea reflexivă, în care normativismul tradițional, regăsit și în modernitatea timpurie, dispare, societățile nemaifiind explicate doar prin factori obiectivi, de natură economică sau ecologică (cum ar fi impactul climei), ci și prin tipul de cultură dezvoltat.

Capitolulul III

CARACTERIZAREA STILURILOR DE VIAȚĂ ÎN MEDIUL URBAN – STUDIU DE CAZ: ATITUDINI ȘI COMPORTAMENTE – VARIABILĂ EXPLICATIVĂ

Rezultatele obținute în cercetarea științifică și teoretizarea problemelor urbanizării reflect evoluția contradictorie a orașului. Studiile asupra procesului de urbanizare relevă fie caracterul perimat al metodelor de analiză, fie ambiguitatea conceptelor.

Atunci când își propun să contribuie nemijlocit la eficientizarea politicii de planificare urbană, cercetările ce se efectuează asupra urbanizării se confruntă cu dificultăți de ordin metodologic uneori insurmontabile, datorate atât complexității procesului cât și deficiențelor aparatului, metodologic utilizat, inclusiv în definirea urbanizării.

Astfel, dată fiind complexitatea urbanizării, diversitatea condițiilor sociale și a acțiunilor politice care intervin în desfășurarea ei, precum și modalitățile extrem de variate de realizare a cercetării, nu s-a. putut ajunge până în prezent la o scală comună de măsurare a acestui proces.

În analiza sociologică a fenomenului sau procesului de urbanizare (complexitatea dezvoltării urbane permite ambele calificative), nu putem face abstracție de semnificația ambiguă a noțiunii de urban, așa cum rezultă, de altfel, din studiile de specialitate.

Orice analiză a fenomenelor urbane trebuie să se refere, într-un fel oarecare, la problemele definirii și delimitării granițelor orașelor. Interesul față de aceste aspecte nu este numai formal, de identificare riguroasă a unității de observație, ci și practic, deoarece concluziile care se obțin depend de modul în care orașele sunt definite și de metodologia folosită pentru a le delimita „frontierele".

În statisticile oficiale se lucrează, de regulă, cu două tipuri de definiții ale urbanului.

Suntem într-un proces de tranziție în care unii câștigă iar alții sunt mai degrabă afectați de derularea evenimentelor. Cu un nivel al bunăstării plafonat relativ jos puțini sunt cei suficient de relaxați pentru a investi în stilizarea vieții.

Stilurile de viață sunt, pentru mulți, mai degrabă strategii de viață. Sunt sume de căi prin care resursele limitate sunt utilizate cât mai eficient pentru a atinge un nivel de trai decent (captivi în spațiul de status).

Pentru generațiile mai tinere sunt mijloace prin care se adaptează la plusurile și deficiențele sistemului social (viitorii antreprenori individualiști).

Este interesant că par să reflecte influențele profunde ale unor sisteme politice: socializarea și resocializarea în contexte politice și economice distincte creează ambivalență valorică (câștigătorii tranziției).

Stilurile de viață se aseamănă și cu „lumile sociale” dat fiind rolul important pe care vârsta și mediul de rezidență îl au în conturarea lor.

Putem privi situația din două puncte de vedere paralele:

a) putem vedea partea pozitivă care indică două tipologii consistente valoric și comportamental cu impact social pozitiv dacă sunt stimulate în acest sens (câștigătorii tranziției și experimentatorii raționaliști) dar și o tipologie dinamică, educată și dornică de afirmare care poate reprezenta clasa mijlocie de mâine (viitori antreprenori individualiști). Aceștia reprezintă aproape jumătate din populație. Totuși, dacă nu sunt încurajați să își manifeste calitățile ar putea fi pierduți prin fenomenul de brain-drain sau, pur și simplu, resemnare socială.

b) putem vedea partea negativă care indică două tipologii dependente (supraviețuitorii în afara comunității și atemporalii) și una afectată puternic de deficiențele sistemului (captivii în spațiul de status). Este clar că efectul generațional este puternic, mulți dintre aceștia fiind persoane aflate la vârsa a treia și care au fost socializate în perioade dificile (război și comunism). Totuși, o cincime din populație este formată din tineri fără resurse și șanse scăzute de a urca în ierarhia socială.

Analizând consumul cultural al populației poate fi identificat un aspect pozitiv: constituirea stilului de viață „omnivor” care reprezintă aproximativ o cincime din populației. Omnivorii sunt acele persoane care consumă foarte multe forme de cultură (în sensul larg).

Aparent acest consum nediscriminatoriu poate părea ciudat însă aceste persoane, care în general sunt educate și cu venit peste medie, fac acest lucru pentru a experimenta cât mai mult din lumea în care trăiesc.

Este un consum critic care generează o raportare rațională la mediul social.

Stilul de viață este, probabil, unul dintre conceptele cel mai dificil de definit din științele sociale și, adesea, echivalat cu altele precum ‘cultură’, ‘subcultură’, ‘mod de viață’ sau ‘clasă socială’.

Este privit fie ca un construct prea vag: stil de viață urban/rural, stil de viață tradițional/alternativ, leisure lifestyle etc., fie ca un construct prea particularizat: stil de viață cu grad ridicat de risc (de exemplu, consumatori de droguri).

Alteori, conceptul are un puternic conținut normativ, această perspectivă fiind întâlnită în utilizarea de zi cu zi a conceptului: reviste de lifestyle, emisiuni de lifestyle etc., în care diferiți ‘experți’ stabilesc și promovează tipare ale ‘normalului’.

În fine, mai pot fi identificate două direcții mari de teoretizare a stilurilor de viață: pe de o parte, acestea sunt definite mai degrabă descriptiv, prin ceea ce indivizii simt și fac propriu-zis (valori, atitudini, comportamente măsurate de obicei cantitativ), iar pe de altă parte, acestea sunt definite mai degrabă explicativ, prin semnificațiile pe care aceștia le atribuie vieții pe care o trăiesc (măsurate de obicei calitativ).

Totuși, există câteva elemente comune în aceste perspective: stilul de viață este foarte dinamic fiind influențat de evoluția socio-economică a țării; este o opțiune individuală constrânsă doar de oportunitățile pe care le poate accesa individul; nu implică, în mod necesar, existența unei conștiințe colective așa cum este cazul subculturii spre exemplu; cuprinde comportamente.

Stilul de viață reflectă schimbările macrosociale. Rezultatele analizelor statistice sugerează acest lucru. Evident, analiza de regresie multinivel sau ecuațiile structurale ne pot arăta mai clar cum se întâmplă acest lucru.

Realizarea acestora este un obiectiv prioritar în cadrul proiectului în curs despre care menționam la începutul lucrării. În centrul dezbaterilor despre cum se structurează o societate într-un mediu global dinamic, stilul de viață indică rolul important pe care îl au atât condițiile economice cât și cultura unei societăți în modelarea vieții indivizilor.

În fond, analiza unei societăți nu se poate limita doar la determinările materiale sau la cele culturale. Așadar, rezultatele analizelor statistice elaborate în această lucrare oferă un răspuns dezbaterilor despre noua și vechea modernitate: oferă informații despre axa orizontală a structurii sociale, neputând încă, cel puțin în țările în tranziție, să înlocuiască axa verticală reflectată prin termeni de genul clasă socială sau straturi sociale.

Stilul de viață este un concept sociologic care ne obligă să cunoaștem individul atât pe toate dimensiunile vieții sale, cât și în contextul socio-istoric în care trăiește. Nu este suficient să îi studiem patternurile de petrecere a timpului liber sau comportamentul de consum.

Măsurarea stilului de viață presupune, simultan, calcularea bugetelor de timp, bugetelor de cheltuieli, definirea modelelor comportamentale uzuale din toate dimensiunile vieții (profesie, gospodărie, timp liber), identificarea preferințelor și intereselor și corelarea acestora cu comportamentele etc.

De asemenea, ne poate ajuta să înțelegem semnificațiile atribuite obiectelor consumate și acțiunilor efectuate. Având în vedere determinările multiple la care este supus, ne obligă să includem în aceeași analiză condiții sociale, valori, preferințe, capitaluri deținute etc.

Astfel creștem variația explicată a fenomenelor prezise.

După cum am văzut, nu este suficient să spunem că un fenomen este explicat prin variabile sociodemografice. Calitatea vieții percepute variază în funcție de modul în care individul își definește situația din prezent și proiecțiile pe care le face despre viitor dar și de modelele sale comportamentale (stilurile de viață), valorile la care aderă, condițiile în care trăiește, resursele pe care le deține.

Un model și mai complex ar include și influența mass media. Valorile, atitudinile au un rol important în explicarea modului în care apar stilurile de viață și paternurile de comportament care le compun.

Avantajul apare o dată în plus, mai clar, în cazul cercetărilor legate de acest subiect, pentru că indivizilor le este dificil să separe, în viața de zi cu zi, propriile acțiuni de motivele și înțelesurile personale pe care le folosesc pentru a justifica aceste acțiuni.

Capitolul IV. STUDIU DE CAZ: ATITUDINI ȘI COMPORTAMENTE – VARIABILĂ EXPLICATIVĂ

Studiul își propune analiza componentelor principale, pentru a identifica tiparele de valori, gusturi și comportamente.

Studiul de față s-a desfășurat, în perioada 1-10 aprilie 2015, timp în care au fost aplicate chestionarele.

Chestionarele s-au adresat tienrilor studenți din cadrul Universității din Craiova, fiind aplicate un număr de 40 chestionare.

Scopul cercetării a fost orientate identificarea influenței posturilor TV în adoptarea anumitor stiluri de viață.

Rezultatele în urma aplicării chestionarelor

Preocupările tinerilor în societatea de astăzi sunt foarte diferite. Modalitățiile de petrecere a timpului liber, diversitatea mijloacelor de informare, alegeerea prietenilor constituie pentru tineri prilejuri de descoperire a unor modele și valori diferite.

Pentru tineri distracțiile pot fi considerate prilejuri de socializare, de manifestare a sentimentelor dar și de consolidare a legăturilor de solidaritate cu ceilalți, iar uneori chiar de înlăturare a plictiselii.

Cercetarea abordează dimensiuni insuficient investigate care conturează un portret al generației tinere: atitudinea față de bani, îmbracăminte, familie, prieteni, petrecerea timpului liber, tehnologie și sănătate.

Avem de-a face cu o nouă categorie de tineri. Mai mult decât petreceri, ieșiri în oraș sau cumparaturi, majoritatea timpului liber al tinerilor se consuma alături de prieteni. „Factorii care contribuie la transformarea copiilor în consumatori sunt reprezentați de un număr enorm de imagini, de mesaje care le induc acest comportament“, explică Hanibal Dumitrașcu. Sociologul menționează, de asemenea, fragilitatea personalității copiilor și, „nu în ultimul rând, indiferența noastră, faptul că nu ne implicăm suficient în educarea lor“. 

Răspândirea noilor tehnologii, globalizarea care presează continuu asupra prețurilor, determinând ieftinirea produselor de larg consum, îmbună tățirea nivelului de trai din multe familii și impactul consumului asupra adulților au efecte negative asupra copiilor și tinerilor.

Astăzi, ei primesc mai mult și vor mai mult, pentru a ține pasul cu moda sau cu standardele anturajului. Vor haine de firmă, telefoane de ultimă generație, cele mai noi jocuri pe calculator și mai mulți bani de buzunar.

„Copiii de astăzi și viitorii adulți sunt mai predispuși la astfel de probleme emoționale, iar explicația ține de mai multe variabile implicate. Valorile socio-culturale se schimbă, iar acest lucru afectează în mod nesănătos imaginea de sine, percepția că propria persoană este valoroasă în sine. În mod frecvent, în ultimul timp oamenii sunt valorizați de către ceilalți după o serie de indicatori externi: bunurile pe care le au, modul în care se îmbracă, alegerile pe care le fac“, explică Bogdana Bursuc. 

Ea spune că, observând adulții, copiii învață lucrurile care sunt valoroase și le integrează și ei în viața lor: „De multe ori, și ei sunt valorizați pentru astfel de lucruri externe, care nu țin de propria lor persoană, ci de faptul că au ceva sau că au procedat într-un anume fel“. 

În opinia psihologului, dependenț a valorii propriei persoane de lucruri externe și lipsa sentimentului de valoare personală în sine, independent de aceste lucruri, fac copiii mai vulnerabili la probleme de sănătate emoțională: „Această problemă este un efect, în parte, al comercializării și globalizării, care ne învață alte valori“. 

„Educația, dimensiunea etică, morală a comportamentului și a dorințelor și alegerilor noastre sunt singurele mijloace prin care ne putem crește copiii în mod sănătos și armonios“, arată Hanibal Dumitrașcu.

Bogdana Bursuc crede că o parte a soluției de protejare a tinerilor de presiunile societății de consum poate fi reprezentată de mai multă atenție, afecțiune și valorizare oferite necondiționat copilului.

Trăim într-o societate care se schimbă din ce în ce mai repede. Nu mai avem timp să ne cunoaștem pe noi înșine pentru că trebuie să îndeplinim obligații care de multe ori ne depășesc capacitățile

Acest lucru este cel mai evident la adolescenți și la tineri, care în plin proces de maturizare, trebuie să-și formeze personalitatea, într-o lume fără repere și fără modele, dar, cu cerințe din ce în ce mai complexe.

Adolescenții și tinerii constituie categoria cea mai vulnerabilă, întrucât aceștia sunt mai deschiși la nou, mai predispuși la diferite experiențe, mai permeabili în adoptarea unor comportamente de risc. Este o vârstă caracterizată prin dorința de a face descoperiri, de a explora mediul înconjurător, o etapă în care se deschide un orizont de posibilități aparent nelimitate.

Valorile postmaterialiste par a deveni tot mai răspândite odată cu generalizarea bunăstării economice și a schimbului generațiilor socializate în contexte diferite. Se nasc noi culturi și moduri de a trăi. Individualizarea contestă distincțiile materiale dintre indivizi și propune ca temelie a identității semnificațiile atribuite vieții. În acest context se spune că o persoană are o poziție socială care nu îi este prescrisă ci dobândită, în principal, datorită preferințelor personale.

CONCLUZII

Fiecare dintre noi trăiește într-un spațiu social. Împărtășind condiții naturale, politice, economice și sociale comune este firesc să ne asemănăm din multe puncte de vedere cu ceilalți.

Totuși apar distincții valorice, atitudinale și comportamentale. Diferențele dintre indivizi au fost de-a lungul timpului analizate, în special, în termeni materiali.

În funcție de resursele economice deținute (venit, bunuri de folosință îndelungată, proprietăți etc.) se spune că o persoană aparține unei clase sociale sau alteia. Într-o lume dinamică, veniturile dintr-un anumit moment nu sunt suficiente pentru a evidenția mobilitatea socială posibilă a cuiva.

Astfel, este folosită complementar educația ca sursă a diferențierii deoarece pune bazele flexibilității ocupaționale pe care o persoană o prezintă într-un grad mai ridicat sau mai scăzut.

Folosind cele două criterii cumulate se spune că o persoană aparține unui strat social sau altuia. În cadrul dezbaterilor din ultimii 20 de ani, cel puțin, a devenit tot mai evident un nou curent de gândire: individualizarea.

Prima parte a lucrării este dedicată identificării acelor factori care influențează stilul de viață al unei persoane. Astfel, am discutat despre stadiul din ciclul de viață, clase sociale, straturi sociale, tipul localității, noile spații comerciale, paradigma mobilității, schimbarea sistemelor de valori etc.

A doua parte a lucrării este dedicată teoriilor stilurilor de viață. Ating teme precum: definiții

date de-a lungul timpului conceptului, modalități de identificare a stilurilor de viață, distincții conceptuale între acesta și alți termeni de multe ori echivalați incorect.

Stilurile de viață pot influența calitatea vieții?Care sunt valorile după care își ghidează tinerii stilul de viață? Acesta este genul de întrebări la care caută răspuns partea a treia a lucrării.

Stilurile de viață sunt legate de raportarea individului la structura socială, iar din această perspectivă libertatea individuală poate fi privită în termeni de „oportunități” și „constângeri”.

Astfel, am acordat o importanță deosebită atât condițiilor sociale, cât și sistemului de valori individual și formelor de capital deținute de indivizi.

În funcție de valorile și capitalurile individuale se construiesc strategii comportamentale, iar pentru o societate în tranziție acest aspect se dovedește a fi de neignorat, datorită diferențelor semnificative dintre categoriile sociale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Abraham, Dorel. (2003), România rurală și România urbană la un deceniu de „reforme”. Schimbări în structura socială a României în perioada 1990-1999 în Ilie Bădescu și Claudia Buruiană (coord.). Țăranii și noua Europă, București: Editura Mica Valahie

Adler, Alfred. [1927](1997). Undestanding life, Rockport: Oneworld Publications

Adorno, Theodor W. (1974), Minima moralia: reflections from a dramaged life, trans, E.F.N. Jephcott. London: Verso AGS.

Anderson, Robert, Mikuliç, Branislav, Vermeylen, Greet, Lyly-Yrjanainen, Maija, Zigante, Valentina. (2009), Second European Quality of Life Survey Overview. EUROFOUND

Atkinson, Will. (2007), Beck, individualization and the death of class: a critique, în The British Journal of Sociology, vol. 58, nr. 3

Bearden, William O., Netemayer, Richard G. (1999), Handbook of marketing scales. London: SAGE

Beck, Ulrich. (2007), Beyond class and nation: reframing social inequalities in a globalizing world, în The British Journal of Sociology, vol. 58, nr. 4

Cathelat, Bernard. [2001](2005), Publicitate și societate, București: Editura Trei

Chiribucă, Dan, Comșa, Mircea. (1999), Iluzia clasei de mijloc, în Dumitru Sandu. Fețele schimbării. Românii și provocările tranziției. București: Editura Nemira

Comșa, Mircea. (2002), Stiluri de viață în societatea românească după ‘89, disertație de doctorat, Cluj-Napoca

Comșa, Mircea. (2007), Încotro ne îndreptăm, în Gabriel Bădescu, Mircea Comșa, Dumitru Sandu, Manuela Stănculescu, Barometrul de Opinie Publică octombrie 2007, BOP 1998-2007. București: Fundația Soros

Dan, Adrian. (f.d.), Stil de viață / Mod de viață, în Dicționarul de sărăcie, disponibil on-line la adresa http://www.iccv.ro/ (consultat la data de 21.08.2006)

Daedalus Consulting (2007a). Activități de week-end. Studiu public- Cercetare de piață

Daedalus Consulting (2007b), Atitudini și obiceiuri legate de sănătate, Studiu public- Cercetare de piață

Giddens, Anthony (2001), Sociologie, București: Editura All

Mărginean, Ioan, Larionescu, Maria, Neagu, Gabriela (2006), Constituirea clasei mijlocii din România, București: Editura Economică 18

Sandu, Dumitru (1996), Sociologia tranziției. Valori și tipuri sociale în România, București: Editura Staff

Sandu, Dumitru (2000), Patterns and dilemmas in class empirical analysis. Introductory note for part one, în cadrul Transeurope internet course. Module 5 – Stratification and lifestyle

Sandu, Dumitru. (2005), Dezvoltarea comunitară și regională, Iași: Polirom

Sandu, Dumitru. (2007). Avatarurile nemulțumirii sociale în România anilor 1998-2007, în Gabriel Bădescu, Mircea Comșa, Dumitru Sandu, Manuela Stănculescu, Barometrul de Opinie Publică octombrie 2007. BOP 1998-2007, București: Fundația Soros

Sandu, Dumitru (2010), Exploring social worlds through states of mind in the European Union, în Soziale Welt SBI. (2009). Siteul oficial http://www.strategicbusinessinsights.com/vals/ustypes.shtml

Stănculescu, Manuela Sofia, Berevoescu, Ionica (coord.), (2004), Sărac lipit, caut altă viață! Fenomenul sărăciei extreme și al zonelor sărace în România 2001, București: Editura Nemira

Stănculescu, Manuela Sofia (2007), Structura socială și strategii de viață România 1997-2007, în Gabriel Bădescu, Mircea Comșa, Dumitru Sandu, Manuela Stănculescu. Barometrul de Opinie Publică octombrie 2007. BOP 1998-2007, București: Fundația Soros

Stănculescu, Manuela Sofia, Marin, Monica (2008), Barometrul Verde. Raport de cercetare. Institutul de Cercetare a Calității Vieții

Tufiș, Paula. (2001), Structură socială și etnicitate, în Sociologie Românească, nr. 1-4

Tufiș, Paula. (2007), Statut social și valori parentale în socializarea copiilor, în Bogdan Voicu și Mălina Voicu (coord.). Valori ale românilor: 1993-2006. O perspectivă sociologică, Iași: Editura Institutul European

Vlăsceanu, Lazăr. (2007), Societate și modernitate, Iași: Editura Polirom

Vlăsceanu, Lazăr. (2010), Modernități multiple și recente. Premise pentru o nouă abordare, în Sociologie românească, vol. VIII, nr. 1, pp. 17-26

Voicu, Mălina, Voicu, Bogdan (2006), Cât de bine se simt orășenii în locuințele lor în Dumitru Sandu (coord.), Viața socială în România urbană, Iași: Editura Polirom

Voicu, Bogdan (2007), Valorile și sociologia valorilor, disponibil online la http://www.iccv.ro/valori/texte/valori-cvb,%20v4.pdf UNFPA

Zamfir, Cătălin. (1982), Dinamica modului de viață în societatea noastră. Ipoteze generale, în Ion Rebedeu și Cătălin Zamfir (coord.), Modul de viață și calitatea vieții, București: Editura Politică

Zamfir, Cătălin. (1989), Stil de viață și mod de viață. Reflecții actuale asupra stadiului actual al analizei sociologice, în Ion Rebedeu și Cătălin Zamfir (coord.). București: Editura Academiei RSR,

Zamfir, Cătălin. (1993), Stil de viață, în Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicționar de sociologie, București: Editura Babel

Zamfir, Cătălin. (2005a), Evoluția tematicii calității vieții: o analiză sociologică, în Mărginean, Ioan, Bălașa, Ana (coord.), Calitatea vieții în România, București: Editura Expert

Zamfir, Cătălin. (2005b), Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Iași: Polirom

ANEXE

ANEXA 1

Tabel 1 Indicatorii stilurilor de viață

ANEXA 2

CHESTIONAR

EVALUAREA STILURILOR DE VIAȚĂ

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Abraham, Dorel. (2003), România rurală și România urbană la un deceniu de „reforme”. Schimbări în structura socială a României în perioada 1990-1999 în Ilie Bădescu și Claudia Buruiană (coord.). Țăranii și noua Europă, București: Editura Mica Valahie

Adler, Alfred. [1927](1997). Undestanding life, Rockport: Oneworld Publications

Adorno, Theodor W. (1974), Minima moralia: reflections from a dramaged life, trans, E.F.N. Jephcott. London: Verso AGS.

Anderson, Robert, Mikuliç, Branislav, Vermeylen, Greet, Lyly-Yrjanainen, Maija, Zigante, Valentina. (2009), Second European Quality of Life Survey Overview. EUROFOUND

Atkinson, Will. (2007), Beck, individualization and the death of class: a critique, în The British Journal of Sociology, vol. 58, nr. 3

Bearden, William O., Netemayer, Richard G. (1999), Handbook of marketing scales. London: SAGE

Beck, Ulrich. (2007), Beyond class and nation: reframing social inequalities in a globalizing world, în The British Journal of Sociology, vol. 58, nr. 4

Cathelat, Bernard. [2001](2005), Publicitate și societate, București: Editura Trei

Chiribucă, Dan, Comșa, Mircea. (1999), Iluzia clasei de mijloc, în Dumitru Sandu. Fețele schimbării. Românii și provocările tranziției. București: Editura Nemira

Comșa, Mircea. (2002), Stiluri de viață în societatea românească după ‘89, disertație de doctorat, Cluj-Napoca

Comșa, Mircea. (2007), Încotro ne îndreptăm, în Gabriel Bădescu, Mircea Comșa, Dumitru Sandu, Manuela Stănculescu, Barometrul de Opinie Publică octombrie 2007, BOP 1998-2007. București: Fundația Soros

Dan, Adrian. (f.d.), Stil de viață / Mod de viață, în Dicționarul de sărăcie, disponibil on-line la adresa http://www.iccv.ro/ (consultat la data de 21.08.2006)

Daedalus Consulting (2007a). Activități de week-end. Studiu public- Cercetare de piață

Daedalus Consulting (2007b), Atitudini și obiceiuri legate de sănătate, Studiu public- Cercetare de piață

Giddens, Anthony (2001), Sociologie, București: Editura All

Mărginean, Ioan, Larionescu, Maria, Neagu, Gabriela (2006), Constituirea clasei mijlocii din România, București: Editura Economică 18

Sandu, Dumitru (1996), Sociologia tranziției. Valori și tipuri sociale în România, București: Editura Staff

Sandu, Dumitru (2000), Patterns and dilemmas in class empirical analysis. Introductory note for part one, în cadrul Transeurope internet course. Module 5 – Stratification and lifestyle

Sandu, Dumitru. (2005), Dezvoltarea comunitară și regională, Iași: Polirom

Sandu, Dumitru. (2007). Avatarurile nemulțumirii sociale în România anilor 1998-2007, în Gabriel Bădescu, Mircea Comșa, Dumitru Sandu, Manuela Stănculescu, Barometrul de Opinie Publică octombrie 2007. BOP 1998-2007, București: Fundația Soros

Sandu, Dumitru (2010), Exploring social worlds through states of mind in the European Union, în Soziale Welt SBI. (2009). Siteul oficial http://www.strategicbusinessinsights.com/vals/ustypes.shtml

Stănculescu, Manuela Sofia, Berevoescu, Ionica (coord.), (2004), Sărac lipit, caut altă viață! Fenomenul sărăciei extreme și al zonelor sărace în România 2001, București: Editura Nemira

Stănculescu, Manuela Sofia (2007), Structura socială și strategii de viață România 1997-2007, în Gabriel Bădescu, Mircea Comșa, Dumitru Sandu, Manuela Stănculescu. Barometrul de Opinie Publică octombrie 2007. BOP 1998-2007, București: Fundația Soros

Stănculescu, Manuela Sofia, Marin, Monica (2008), Barometrul Verde. Raport de cercetare. Institutul de Cercetare a Calității Vieții

Tufiș, Paula. (2001), Structură socială și etnicitate, în Sociologie Românească, nr. 1-4

Tufiș, Paula. (2007), Statut social și valori parentale în socializarea copiilor, în Bogdan Voicu și Mălina Voicu (coord.). Valori ale românilor: 1993-2006. O perspectivă sociologică, Iași: Editura Institutul European

Vlăsceanu, Lazăr. (2007), Societate și modernitate, Iași: Editura Polirom

Vlăsceanu, Lazăr. (2010), Modernități multiple și recente. Premise pentru o nouă abordare, în Sociologie românească, vol. VIII, nr. 1, pp. 17-26

Voicu, Mălina, Voicu, Bogdan (2006), Cât de bine se simt orășenii în locuințele lor în Dumitru Sandu (coord.), Viața socială în România urbană, Iași: Editura Polirom

Voicu, Bogdan (2007), Valorile și sociologia valorilor, disponibil online la http://www.iccv.ro/valori/texte/valori-cvb,%20v4.pdf UNFPA

Zamfir, Cătălin. (1982), Dinamica modului de viață în societatea noastră. Ipoteze generale, în Ion Rebedeu și Cătălin Zamfir (coord.), Modul de viață și calitatea vieții, București: Editura Politică

Zamfir, Cătălin. (1989), Stil de viață și mod de viață. Reflecții actuale asupra stadiului actual al analizei sociologice, în Ion Rebedeu și Cătălin Zamfir (coord.). București: Editura Academiei RSR,

Zamfir, Cătălin. (1993), Stil de viață, în Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicționar de sociologie, București: Editura Babel

Zamfir, Cătălin. (2005a), Evoluția tematicii calității vieții: o analiză sociologică, în Mărginean, Ioan, Bălașa, Ana (coord.), Calitatea vieții în România, București: Editura Expert

Zamfir, Cătălin. (2005b), Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Iași: Polirom

ANEXE

ANEXA 1

Tabel 1 Indicatorii stilurilor de viață

ANEXA 2

CHESTIONAR

EVALUAREA STILURILOR DE VIAȚĂ