Atitudinea Romaniei Fata de Criza din Orientul Apropiat

CAPITOLUL I

Istoria conflictului

Drumul Palestinei în istorie

„Țara sfântă", leagănul civilizațiilor, patria popoarelor și a profeților a cunoscut de-a lungul vremurilor un traiect zbuciumat, supusă vicisitudinilor istorice și nu rareori celor legate de aspirațiile imperiale ale diverșilor actori. Particularitățile teritoriului în discuție sunt în mare măsură legate de aspectele religioase ale civilizației umane. Palestina fiind socotită patria celor trei religii dominante din zilele noastre.

Paradigmele acestei evoluții apar în secolul 4 d. Hr. în strânsă relație cu recunoașterea și ulterior adoptarea creștinismului în cadrul Imperiului Roman ca religie oficială. Pământul lui Israel va deveni, în urma difuziei noii credințe, o zonă predominant creștină. Biserici vor fi construite în Locurile Sfinte din Bethleem, Ierusalim și Galileea, adevărate ansambluri arhitecturale de talia mănăstirilor europene, în cele mai îndepărtate colțuri ale Palestinei.

Impactul noii credințe asupra populației băștinașe, în special cea evreiască, va fi dintre cele mai puternice, contribuind în mare măsură la marea migrație, după cum este cunoscută în istoriografia epocii plecarea evreilor din teritoriul de origine.

Evreii vor fi deposedați de relativa lor autonomie, cât și de drepturile privind reprezentarea și exprimarea opiniei politice, fiindu-le permisă intrarea în Ierusalim numai într-o anumită zi a anului. Conflictul dintre cele două civilizații, pe fondul spiritului ofensiv al creștinismului, pentru primele secole ale erei noastre, induce în rândurile populației evreiești un puternic curent naționalist, care va favoriza invazia persană din 614.

Noii cuceritori se vor dovedi mult mai concilianți, rcacordând evreilor dreptul de administrare a Ierusalimului.

Situația nu va dura decât câțiva ani, în 629 Imperiul Bizantin recucerind orașul. Practicile discriminatorii față de populația evreiască vor fi reluate.

Cucerirea arabă, la câțiva ani după moartea profetului Muhammad (632), își va lăsa amprenta durabilă prin organizarea califatului, condus în primă fază de la Damasc apoi Bagdad și în cele din urmă din Egipt. Apariția Islamului la porțile Orientului Mijlociu va introduce domnia legilor islamice care, spre deosebire de cele creștine, garantau viața, averea și siguranța personală a popoarelor non-musulmane, în schimbul unor taxe și impozite.

Cursul descendent al Islamului va afecta și statutul populațiilor de sub autoritatea sa, dificultățile financiare ale califatului determinând mari crize economice ce vor afecta și teritoriul palestinian. Urmare a acestei situații, până în secolul XI comunitatea evreiască se va diminua numeric, în mod considerabil, pierzând intr-o oarecare măsură coeziunea religioasă și organizatorică.

Importanța veacului XI pentru întreaga zonă a Orientului Mijlociu o reprezintă în mare măsură fenomenul cruciadelor atât prin dimensiunea politico-militară, cât și, mai ales, prin cea culturală. Dincolo de rațiuni politice cruciadele, ce vor viza cu precădere Locurile Sfinte, vor sta la baza dialogului cultural între cele două zone geografice Orient – Occident.

Asupra fenomenului cruciat și implicațiilor sale pentru Palestina îmi voi permite să insist în cele ce urmează, datorită variatelor aspecte pe care acestea le implică, dar și pentru modelele și influențele pe care le vor crea în spațiul oriental.

Ideea de cruciadă apare în Europa secolului XI, zonă aflată în plină expansiune economică, ca fenomen complementar procesului de colonizare, mai întâi internă, în interiorul arealului european, și în cele din urmă externă. Cruciadele erau, în egală măsură, rezultatul intensificării schimburilor comerciale ce vor antrena schimbări profunde la nivelul păturilor sociale, angajându-le în marea aventură legată de redescoperirea Orientului ca punct spiritual și nu în cele din urmă economic După cum se observă, redescoperirea Orientului reprezenta o necesitate pentru Europa aliată în plină expansiune.

Alături de factorii economici se situează cei instituțional-politici, în speță Biserica. Radiografia Bisericii creștine, în special catolice, ne relevă o instituție supusă, pentru secolul în cauză, unei profunde reformări spirituale dar și organizatorice.

Se dorea asigurarea regulamentului de funcționare a mănăstirilor, imperios necesar în condițiile numeroaselor abateri de la disciplina preoțească. În acest sens mișcarea reformatoare de la Cluny iniția un program de centralizare a Bisericii și de înlăturare a abuzurilor datorate cumpărării funcțiilor ecleziastice, stabilea celibatul, instrucția obligatorie a preoților precum și supunerea față de normele de viață în comun.

Cu toate acestea spiritul reformist nu ar fi putut da roade fără aportul Papalității, conștientă de faptul că nu poate deveni cu adevărat universală fără a institui modele de comportament care să atragă populația în jurul său.

Conform acestei concepții, secolul XI ne prezintă o Biserică mult mai implicată în problemele societății feudale, mănăstirile servind ca loc de practică religioasă dar și ca spitale, orfelinate și azile. Aspirațiile universaliste nu puteau fi atinse fară ca disciplinarea clerului să fie dublată de cea a laicilor.

În acest sens, către mijlocul veacului, la insistențele episcopului Audoine se vor institui, ca forme de coerciție spirituală, excomunicarea, interdictul precum si penitența sub forma pelerinajului la unul dintre numeroasele locuri sfinte drept mijloc sigur de iertare a păcatelor. Demersul papalității va beneficia și de sprijinul capetelor încoronate din această perioadă, regi precum Otto al III-lea sau Robert al Franței văzând în noul curs al politicii ecleziastice un mijloc de a întări relațiile de vasalitate cu propriii supuși.

Prin urmare, vom asista de-a lungul întregului secol la revărsarea unui val de pelerinaje nemaiîntâlnit până atunci în istorie. Acest fenomen, ca practică religioasă, nu era o creație a perioadei analizate, fiind prezent în conștiința creștinătății încă din perioadele de început ale erei creștine.

Pelerinajul la Ierusalim apare în secolul 2 d.Hr. ca manifestare a credinței creștine, în numele legii ospitalității, respectată de toate popoarele vechi și transmisă evului mediu, străinul cât și pribeagul se bucurau de privilegiul de a fi primiți oriunde.

Lor nu li se putea face vreun rău sau aduce vreun prejudiciu, dimpotrivă, trebuind să fie găzduiți, ajutați, protejați. Adoptarea de către creștinism a principiilor cuprinse în Vechiul Testament este dublată de transferul concepției iudaice față de străini și peregrini, în general, către mentalitatea creștină, influențând dogma creștină, în mod similar cu cea a vechilor iudei.

Din secolul IV, când Constantin cel Mare organizează cultul locurilor sfinte, sub pretextul descoperirii crucii lui Hristos, pelerinajele încep să capete o anumită regularitate, continuând să rămână un act de devoțiune. Locurile de pelerinaj se înmulțesc în secolele următoare „împânzind întreaga Europă". Acest fenomen poate fi explicat prin mărimea teritoriului pe care pelerinii îl aveau de traversat pentru a ajunge la realele locuri sfinte, cât și prin gradul ridicat de insecuritate, caracteristic feudalismului timpuriu.

Cu toate acestea, Ierusalimul rămâne punctul central de atracție, atât din cauza asocierii sale cu divinitatea, cât și din pricina depărtării și a dificultăților călătoriei care accentuau caracterul de penitență.

Secolul XI, prin stabilizarea structurilor feudale și creșterea sentimentului religios determină generalizarea pelerinajelor la Ierusalim, ca practică a tuturor păturilor sociale, adeseori făcând parte din ritualurile și ceremoniile de la curțile senioriale și chiar regale.

Pentru cei mai mulți însă, pelerinajul reprezenta modalitatea de a evada din fața sfârșitului lumii, unul dintre laitmotivele întregii perioade feudale. Pentru nobili, laici sau ecleziastici pelerfnajul era un nimerit prilej de schimbare din tiparele feudalismului european, dar și subiect de mândrie dublat de posibilitatea unui trai liniștit, ca urmare a descoperirii comorilor orientale. Biserica va încuraja practica pelerinajelor prezentate ca formă de sfântă purificare, ce-i permitea omului de rând să-și reia traiul cotidian sub auspicii noi, indiferent unde.

Atitudinea Bisericii se explică prin modul în care pelerinajul soluționa trei probleme importante ale societății: salvarea mulțimii din ghearele spaimelor milenariste legate de sfârșitul lumii; înlăturarea răufăcătorilor din societate pentru o perioadă de timp mai îndelungată și, de ce nu, pentru totdeauna; limitarea războaielor interne, ca urmare a noilor preocupări ale nobililor, legate de călătoriile spre locurile sfinte.

Ideea pelerinajului avea să se lovească, însă, de un obstacol neprevăzut, de factură politică cucerirea de către turcii selgiucizi a Ierusalimului în 1070. Noii stăpâni musulmani vor adopta o politică mai mult decât reticentă față de pelerinii europeni, contribuind tară știrea lor la conturarea ideii de „alungare a dușmanilor credinței" și ,,eliberare a sfintei cruci pe care necredincioșii o profanează". Prin urmare, lumea era pregătită moral, în momentul în care va răsuna apelul la cruciadă.

Pentru a se demara acest proces era nevoie doar de un obiectiv precis și de organizarea necesară, acestea fiind asigurate, cu nespusă grație de Urban al II-lea. În opinia acestuia, cruciada reprezenta o simbioză între „războiul sfânt" și pelerinaj. Cruciatul, înainte de Unite, era un pelerin, cu singura mențiune că, spre deosebire de acesta, era obligat să se încadreze într-o expediție militară ce avea drept scop cucerirea Ierusalimului, eliberarea locurilor sfinte și a „sfintei cruci" de sub stăpânirea turcilor selgiucizi.

Drumul parcurs de cruciat, ca și cel al penitentului trebuia să fie presărat cu greutăți și riscuri, din acest motiv, prin analogie, cei porniți în astfel de întreprinderi trebuind să poarte pe umărul drept o cruce, de unde și denumirea de cruciați respectiv de cruciadă. în același timp, dar mai presus de rațiunile determinate de organizarea bisericească, cruciadele au reprezentat un mijloc de înfăptuire a unității europene, posibilitatea prin care creștinătatea s-a afirmat ca un organism politic unit printr-o ideologie al cărei fundament era reprezentat de conflictul cu o altă ideologie și, nu în cele din urmă, o civilizație până Ia acea dată aproape necunoscută.

Europa secolului XI nu deținea prea multe cunoștințe despre Orient și populațiile din această zonă, singurele informații provenind din povestirile pelerinilor și ale negustorilor, adeseori pigmentate cu exagerări și deformări fabuloase. Nu întâmplător, cronicarii veacului prezentau Orientul ca fiind o lume de basm, învăluită în mister, care aluneca din realitate spre un imaginar fantastic, în deplină conformitate cu orizontul spiritual european, lipsit de temeinice cunoștințe geografice, suplinite în schimb de abstracții pseudoștiințifice, cu nuanță mistică.

Prin Orient, geografii timpului denumeau Orientul Apropiat, concentrat într-un singur punct, „țara sfântă" – Palestina. Nume ca Ierusalim, Bethleem sau Nazareth erau familiare europeanului încă din copilărie, alcătuind lumea spirituală în care fusese crescut.

Erau locuri ce țineau de tradițiile biblice, puțini dintre ei putând să le încadreze geografic sau să le asocieze unui context istorico-politic dat. Începuturile noțiunii de țară sfântă se plasează la mijlocul mileniului III î.Hr., când Palestina apare ca fiind centrul mai multor civilizații ce se interferau aici, servind, în același timp, drept punte de legătură între trei continente, Europa, Africa și Asia. Țărmul vestic se dovedea extrem de propice comerțului dar și contactelor culturale cu lumea mediteraneeană, în timp ce prin nord-est și sud-vest se făcea legătura între cele două mari state și centre culturale, Babilon și Egipt.

Grație poziției sale geografice, Palestina avea să fie timp de numeroase secole punct de interferență economică și spirituală. Urmarea directă este aceea că va juca nu numai un rol pasiv, de câmp de bătălie pentru popoarele ale căror interese se intersectau aici, ci și de leagăn al unei civilizații proprii, specifice, produsul triburilor de păstori și agricultori. O importanță decisivă în arhitectura generală a acestui proces o vor avea popoarele iudeu, respectiv cel israel it, în fapt primele ce vor deține un bagaj spiritual consistent din cadrul căruia se detașa ideologia religioasă și, nu în cele din urmă, conștiința istorică, ce le vor conduce spre un ideal material și spiritual, unitate de acțiune și forme avansate de organizare.

Astfel, apare conștiința legitimității dreptului de stăpânire asupra unui teritoriu care pentru ei avea un caracter sfânt, iudeii crezând că acest drept le-a fost hărăzit de forța dumnezeiască, încă din vremea legendarului rege Solomon, Ierusalimul devenise centrul unei stăpâniri de factură spirituală și universală în deplin acord cu ideologia religioasă iudaică, conform căreia țara nu era decât cadrul lumesc indispensabil unei stăpâniri ce era plasată în eter, autoritatea divină pe pământ având ca punct de plecare principiile Decalogului.

Ierusalimul va căpăta valoare de „oraș sfânt”, după cum țara era socotită, în egală măsură, sfântă. Pentru a materializa această idee Solomon va ridica în Ierusalim un templu impunător, unicul templu al evreilor, simbol al unității și al spiritualității poporului evreu.

Caracterul sfânt al orașului avea să facă din el ținta numeroaselor atacuri, o potențială distrugere a sa simbolizând dispariția națiunii și a poporului evreu. Numeroasele atacuri – 720 î.Hr. asirian, 530 î. Hr. egiptean, 63 d.Hr. roman, 70 d.Hr. roman, 131 d. Hr. roman – nu au luat în calcul unitatea de ordin ideologic și spiritual a evreilor.

Ideea de țară sfântă a căpătat amploare după ce Palestina va intra în componența Imperiului Bizantin, Ierusalimul reluându-și locul de centru religios, susținut prin adoptarea cultului creștin, al locurilor sfinte de către Conciliul de la Niceea. Ierusalimul părea să-și fi găsit liniștea sub adăpostul pelerinajului creștin când se declanșează expansiunea arabă. Califul Omar va cuceri orașul (636) în numele unei alte ideologii religioase cu valențe universaliste: mahomedanismul. Aceasta avea să fie implantată cu stăruință de către Omar și urmașii săi la Ierusalim, care se dorea a fi, acum, centrul religios al lumii musulmane. Opțiunea noilor stăpânitori viza grefarea prestigiului imens al orașului pe credința mahomedană, spre o mai bună justificare a actualei stăpâniri ca fiind o continuare legitimă a celor precedente.

Conform tradiției, se considera că Mahomed însuși ar fi numit Ierusalimul drept ,,oraș sfânt" al evreilor și creștinilor, fiind asociat cu actul revelator al înălțării la cer, în ,,noaptea puterii". Concretizarea acestei credințe va fi moscheea ridicată de Omar pe locul fostului templu evreiesc, numită El-Aksa (Moscheea Îndepărtată). Suprapunerea lăcașului de cult musulman peste cel evreiesc încerca să arate continuitatea între vechile și noile tradiții de guvernare.

Încercări de întărire a acestei comuniuni au fost făcute și în timpul califului Muavia care dorea sporirea prestigiului religios al Ierusalimului, substituindu-1 mult prea îndepărtatului Mecca. Numai puternica relație între lumea musulmană și locul sfânt tradițional arab, Mecca, va împiedica planurile cutezătorului calif acesta reușind doar o palidă modificare în practica religioasă, în speță tripla închinare cu fața la Mecca, Medina și Ierusalim.

Din momentul instituirii stăpânirii arabe în Palestina, la Ierusalim au suprapus trei religii cu caracter universal, inducând în spiritualitatea epocii impresia, transformată în convingere, că orașul este așezat în centrul lumii, iar Orientul culminează ca fiind paradisul pământesc de unde pornesc cele patru fluvii paradisiace: Tigru, Eufrat, Gangele și Nil.

Visul edenului oriental se va spulbera o dată cu apariția cruciaților în deserturile scăldate de soarele generos, ce făcea cumplit de anevoioasă misiunea sfântă a eliberării locurilor sfinte. Cu toate acestea, a rămas foarte mult timp înrădăcinată ideea că Ierusalimul este centrul lumii, iar din punct de vedere religios deține întâietatea față de Roma. De aici convingerea, păstrată intactă pe întreaga durată a cruciadelor, că cel care face penitență în acest loc va suferi profunde schimbări în bine. dat fiind faptul că popoarele lumii vor renunța la dușmănii și războaie.

În plan politic, pentru o perioadă de aproximativ 200 de ani, cavalerii chemați de apelul lui Urban al II-lea își vor exercita dominația asupra ,,țării sfinte", in iulie 1099, după cinci săptămâni de călătorie, cavalerii primei cruciade vor cuceri Ierusalimul, masacrând majoritatea locuitorilor necreștini.

Baricadați în sinagogi, evreii vor încerca să-și apere cartierul, sfârșind prin a fi arși de vii sau vânduți ca sclavi, în cel mai autentic spirit „cruciat”. În următoarele decenii, cavalerii crucii își vor extinde autoritatea asupra întregului teritoriu palestinian, prin tratate și negocieri, dar cu predominanță prin victorii militare sângeroase.

După întemeierea regatelor latine (cruciate), debutează procesul deturnării de la scopul inițial al cruciadelor, noii monarhi trecând la colonizarea efectivă a teritoriilor cucerite, lăsând în plan secundar aspectele religioase ale motivației ce îi condusese la astfel de întreprinderi.

Impactul asupra populației evreiești se va dovedi deosebit de puternic, în sensul creșterii numărului celor care doreau să se întoarcă pe pământul palestinian. Poate părea paradoxal, dar noii regișori orientali, cu veleități de mari monarhi, aveau nevoie de o susținere financiară masivă pentru consolidarea noilor entități.

Dar implanturile creștine, în spațiul oriental, nu se vor dovedi longevive. După retragerea cruciaților, sub presiunea armatei lui Saladin (1138 – 1139), în 1187 evreilor li se vor recunoaște toate drepturile, retrase de către creștini, inclusiv cel de a locui în Ierusalim.

Ultima zvâcnire a cavalerilor, după moartea lui Saladin, se va limita doar la organizarea unei rețele de castele și așezări fortificate. Autoritatea cruciată va sfârși prin înfrângerea zdrobitoare, administrată de către mameluci, castă militară venită la putere în Egipt, la sfârșitul secolului al XIII-Iea.

Dominația mamelucă asupra Palestinei va fi una dintre cele mai negre perioade din istoria acestei regiuni, caracterizată printr-un puternic regres economic cc are drept cauză distrugerea porturilor mediteraneene Acra și Jaffa de către noii guvernanți, de teama unei repetări a invaziei creștine.

Până spre sfârșitul Evului Mediu, orașele palestiniene se vor transforma în ruină, contribuind la accelerarea destrămării comunităților evreiești din zonă.

În urma cuceririi otomane, 1517, Palestina va fi divizată în patru districte, atașate provinciei Damasc, supusă, prin intermediul acesteia, autorității de la Istanbul.

Debutul dominației otomane găsește în Palestina un număr derizoriu de evrei, aproximativ 1000 de familii, concentrat în zonele urbane Ierusalim, Nablus, Hebron, Gaza precum și în regiunea Galileei. Comunitățile erau alcătuite, în marea lor majoritate, din descendenții celor ce nu părăsiseră Palestina precum și din rândul emigranților din Africa de Nord și Europa.

Guvernanții otomani, până la moartea sultanului Soliman Magnificul (1566). vor aduce îmbunătățiri semnificative statutului Palestinei, prin stimularea imigrației ajungându-se ca, la mijlocul secolului XVI, populația evreiască să crească la aproximativ 10.000 de oameni.

În același timp, Safad-ul devine un important centru al industriei textile otomane dar și locul unei febrile activități culturale. În această perioadă studiul kabalei (mistica evreiască) va cunoaște o dezvoltare fără precedent, completată cu clarificarea și adaptarea la contemporaneitate a dreptului civil evreiesc.

Declinul gradual al lumii otomane va afecta și Palestina, care va fi neglijată, în egală măsură, de administrația centrală mult prea preocupata în a susține structurile instituționale șubrezite.

Marile Puteri și Palestina

Interesele marlor puteri au favorizat instabilitatea Palestinei, iar acest lucru a fost evident mai ales în timpul Primului Război Mondial.

Astfel, Franța și Anglia cu sprijinul URSS au semnat Acordul Sykes-Picot.

Acordul Sykes-Picot este un accord secret realizat în timpul primului război mondial între guvernele britanic și franceze referitoare la împărțirea Imperiului Otoman între Puterile Aliate. Rusia a fost de asemenea introdusă în discuție.

Orientul Mijlociu pe Acordul Sykes-Picot

Prima rundă de discuții a avut loc la Londra, la 23 noiembrie 1915 cu guvernul francez reprezentat de Franțois-Georges Picot, un diplomat profesionist cu o vastă experiență în Levant, iar delegația britanică era condusă de Sir Arthur Nicolson. A doua rundă de discuții au avut loc 21 decembrie cu britanicii acum reprezentați de Sir Mark Sykes, un lider expert.

După expunerea dezideratelor tuturor părților interesate – și anume britanicii, francezii și rușii – cele doi demnitari au elaborat o soluție de compromis.

Termenii acordului dintre partiții au fost menționați într-o scrisoare din data de 9 mai 1916, realiată de Paul Cambon, ambasadorul francez la Londra, adresată lui Sir Edward Grey, secretarul britanic de externe.

Acești termeni au fost ratificați printr-o scrisoare răspuns, din partea lui Grey, pe Acordul devenind oficial într-un schimb de note între cele trei puteri aliate la 26 aprilie și 23 mai 1916:

Potrivit acordului:

Franța exercita putere în Siria, Libana, nordul Irakului și sud-estul Turciei, zona era denumită „Blue Zone";

La est, era „Zona Roșie", prin care Marea Britanie și-a asigurat accesul la Marea Mediterană cu dreptul de a construi o cale ferată de acolo la Bagdad. Influența Marii Britanii cuprindea sudu Irakului, Iordania și o mica parte din Palestina.

Teritoriu care cuprindea partea de est de la râul Iordan și deșertul Negev, la sud de linia care se întinde din Gaza la Marea Moartă, a fost alocat protecției britanică („Zona B"). La sud de „Zona albastră", sub influența Franței, aproximativ zona din Gaza la Marea Moartă, era o zonă a administrației internaționale („Brown Zone").

În anii care au urmat, Acordul Sykes-Picot a devenit ținta criticilor, atât în Franța, cât și în Anglia. Lloyd George făcea referire la document ca la un document extraordinar.

Aspirațiile sioniste au fost însă și ele luate în seamă, deoarece se cunoștea faptul că evreii aveau pretenții asupra zonei denumite „Beown Zone".

În acest sens a fst stabilit un acord în cadrul Conferința de la San Remo, în aprilie 1920, prin care se stabilea Mandatul Marii Britanii pentru Palestina.

Palestina sub mandat britanic

În timpul celor cinci ani de exercitare a funcției sale, Herbert Samuel a urmărit în mod Conștiincios prevederile mandatului, prevederi amendate de Cartea Albă britanică din iunie 1922. Deciziile (Orders) din 12 august 1922 și 4 mai 1923 organizau administrarea Palestinei; puterea executivă avea în fruntea sa pe Înaltul Comisar numit de Coroană, care exercita, totodată, și puterea legislativă; tentativele de a institui un consiliu legislativ s-au lovit, în 1923, de opoziția arabilor, în 1935 de cea a evreilor, iar în 1936 de cea a Camerei Lorzilor și a Camerei Comunelor. În realitate, puterile Înaltului Comisar nu erau limitate decât de termenii generali ai mandatului.

Puterea judecătorească a fost organizată în conformitate cu principiile dreptului modern; bazele sistemului judiciar erau constituite de legea otomană, de textele promulgate de puterea mandatară în acord cu ,,dreptul comun" și de principiile de justiție admise în Marea Britanie, în măsura în care condițiile locale permiteau aplicarea lor. Hotărârile judecătorești erau date, corespunzător fiecărei trepte jurisdicționale, de judecători (Magistrate Courts), de tribunale regionale (District Courts), de Curtea Supremă (Supreme Court), de tribunale funciare, de tribunale pentru nomazi și de câteva judecătorii de pace; în afară de acestea, instanțele religioase musulmane, evreiești, siriace, melchite, catolice armene, ortodoxe siriene, grecești și armene ortodoxe asumau competențe în ceea ce privea statutul personal.

Produs al organizației sioniste, prevăzută de mandat, Agenția Evreiască a reprezentat poporul evreu pe lângă puterea mandatară, începând cu 1929. Agenția a devenit unul dintre auxiliarele administrației britanice și principala forță motrice a renașterii naționale.

Istoria mandatului britanic avea să se constituie dintr-o lungă succesiune de conflicte între interesele contradictorii ale englezilor, arabilor și evreilor. încă din 1921, au izbucnit tulburări sângeroase, arabii manifestându-și ostilitatea crescândă față de Căminul Național. În 1928, luptele au reînceput.

În august 1929, Ierusalimul a fost scena unor oribile masacre și jafuri; timp de mai multe zile, întreaga Palestina s-a aflat în haos și anarhie.

Lucrurile s-au repetat în 1933, în 1936 și în 1937; o veritabilă revoltă, declanșată de înaltul Comitet Suprem Arab, a transformat Palestina într-o bază militară ocupată de peste 20 000 de soldați britanici.

Publicarea Arhivelor Secrete de la Wilhelmstrasse a pus în lumină rolul activ pe care l-au avut naziștii și fasciștii în sprijinirea unuia dintre organizatorii acțiunii, fostul muftiu al Ierusalimului, Hadj Amin al Husseini.

Pe măsură ce Căminul Național câștiga în soliditate datorită dinamismului său intern și ajutorului oferit de Organizația Sionistă Mondială, și pe măsură ce Hitler își dezlănțuia valul de amenințări violente, Anglia dădea o interpretare din ce în ce mai restrictivă Declarației Balfour.

Cartea Albă, publicată în 1921, pe când Churchill era ministru al Coloniilor, raportul Comisiei Shaw (martie 1930), urmat de publicarea unei noi Cărți Albe, în mai 1930, raportul French din iulie 1933, eșecul tentativelor de creare a unui Consiliu legislativ, amplul raport al Comisiei Peel (iulie 1937) ce evoca pentru întâia oară necesitatea împărțirii Palestinei în două state, unul arab și unul evreiesc, raportul Comisiei de partaj prezidată de Sir Woodhead (1938), eșecul Conferinței de la Londra (8 februarie-17 martie 1939), care a încercat reunirea la masa tratativelor a delegaților Agenției Evreiești, pe de o parte, și a celor ai arabilor palestinieni și ai statelor arabe, pe de alta, toate acestea au fost evenimente premergătoare unei cotituri radicale a politicii britanice în Palestina.

Această cotitură a fost consfințită printr-o nouă Carte Albă, publicată la 17 mai 1939. Agenția Evreiască și membrii opoziției din Camera Comunelor au denunțat noua orientare a politicii duse de puterea mandatară, calificând-o ca pe o trădare a spiritului și literei mandatului.

În fapt, Marea Britanie a blocat imigrația evreiască, începând din martie 1940, prin promulgarea, la 28 februarie 1940, a unui regulament funciar care limita, în mod draconic, dreptul evreilor de a dobândi pământuri. Guvernul britanic, în dorința de arecâștiga simpatia arabilor, interzicea accesul imigranților în Palestina, si acest gest se petrecea chiar în momentul în care persecuția hitleristă se abătea asupra evreilor din Europa.

Sfârșitul mandatului britanic. Al Doilea Război Mondial a dezlănțuit împotriva evreilor din țările cucerite de Hitler cea mai cruntă persecuție din întreaga lor istorie. Campania de calomnii, ce fusese orchestrată de naziști, s-a amplificat după ajungerea lor la putere, în 1933, și s-a completat apoi prin înființarea lagărelor de concentrare. În 1942, Hitler a hotărât exterminarea sistematică a evreilor (Conferința de la Wannsee).

În 1939, locuiau în Europa 9 500 000 de evrei; în 1945, nu mai erau decât 2 750 000; în Germania, numărul lor scăzuse de la 564 000, în 1925, la 15 000, la sfârșitul războiului, ceea ce însemna o diminuare de 96%. Mașinăria nazistă de exterminare s-a pus din plin în mișcare pentru a-i distruge, în lagăre de concentrare, în camere de gazare și în crematorii, pe evreii din țările ocupate.

Numărul martirilor s-a ridicat la 6 093 000 de suflete, adică 73,4% din populația evreiască ce locuia în zonele cotropite de germani, iar dintre aceștia, 1 800 000 erau copii sub 14 ani.

Aceste evenimente au determinat ralierea la Mișcarea Sionistă a unui număr foarte mare de evrei supraviețuitori, precum și a unei vaste părți a opiniei publice mondiale.

Războiul avea să însemne o perioadă de oarecare liniște în Palestina; evenimentele în derulare au obligat Agenția Evreiască să lase deoparte divergențele care o opuneau Marii Britanii; pe de altă parte, particularitățile economice și politice ale conflagrației mondiale au facilitat diferite forme de cooperare între evrei și arabi. Peste 30 000 de voluntari israelieni au luat parte, alături de Aliați, la marile înfruntări militare ale războiului. Dar, sub aparența liniștii, se pregătea o dramă.

Închiderea frontierelor Palestinei pentru imigranții evrei alungați din Europa a făcut ca adevărate nave-fantomă să rătăcească din port în port, încărcate cu oameni pe care nimeni nu-i voia: în septembrie 1939, un vas a fost atacat de către poliția de coastă în fața plajei de la Tel-Aviv, pe când încerca să acosteze.

La 24 februarie 1942, vasul Struma, căruia i se refuzase accesul s-a scufundat în largul portului Istanbul, hărăzind adâncurilor 768 de pasageri evrei; în vara lui 1947, aceeași tragedie s-a repetat cu Exodus, privat de ospitalitatea Franței: poporul rătăcitor încerca, prin toate mijloacele, să acceadă spre refugiul promis, surmontând obstacolele sângeroase ce i se puneau în cale.

Conferința sionistă din 9 mai 1942 a condamnat, în mod violent, politica britanică, solicitând, pe lângă dreptul nelimitat de imigrare, și crearea unui Commonwealth evreiesc în Palestina. Revendicarea unui stat propriu a devenit încă și mai presantă cu ocazia Conferinței Sioniste Mondiale, convocate la Londra după încheierea războiului, în august 1945.

Poporul evreu ieșea din îngrozitorul Holocaust animat de dorința arzătoare de a pune, în sfârșit, capăt îndelungatei sale rătăciri: după sângeroasa încercare a războiului avea să urmeze înfruntarea cu Imperiului britanic pentru a-l obliga să evacueze Palestina, apoi victoria împotriva a cinci armate inamice, pentru ca, în sfârșit, opera de recucerire a țării din calea deșertului să capete consacrarea definitivă.

Constituirea statului Israel

Comisia pentru Palestina, stat rezultat prin votul Națiunilor Unite exprimat la 29 noiembrie 1947, a avut curând ocazia să se convingă de propria ei neputință. Arabii infuzau să-i recunoască existența, iar englezii nu-i dădeau nici un ajutor. Puterea mandatară a făcut public faptul că urmează să abandoneze Palestina la 15 mai 1948; ea era hotărâtă să nu prevadă nici un fel de tranziție menită să asigure viitorul țării: Comisia Națiunilor Unite a fost anunțată că nu-i va fi permis accesul în Țara Sfântă decât cu 15 zile înaintea acestei date; în plus, Marea Britanie nu se simțea în măsură să sprijine Comisia decât cu ,,sfaturi", orice ajutor concret fiind exclus.

Nimic nu a putut îndupleca această poziție paradoxală, în spatele căreia nu erau greu de ghicit cauzele: guvernul britanic se opunea sistematic oricărei colaborări cu Comisia, a refuzat chiar să se mai îngrijească, fie și temporar, de aprovizionarea țării ulterior zilei de 15 mai, astfel încât nicicând maxima „După noi, potopul" nu a fost pusă în practică cu atât cinism.

Acestei pasivități savante i s-a asociat activitatea febrilă a Ligii Statelor Arabe. La 28 martie 1948, Statele Unite, vizibil preocupate de situația care se crea în Orientul Apropiat, au declarat pe neașteptate că renunță la Planul de Partaj, dând în acest fel lovitura de grație Comisiei Națiunilor Unite însărcinate să-l aplice. O parte a presei mondiale pregătea opinia publică pentru catastrofa finală ce se prefigura: zdrobirea completă a Căminului Național Evreiesc.

Voința poporului evreu a rămas însă de nezdruncinat: începând din ianuarie 1948, Consiliul Național al Evreilor din Palestina (Vaad Leumi) a făcut publică decizia de proclamare a unui stat evreiesc, organizat în conformitate cu rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite. Consiliul Național și Agenția Evreiască au desemnat, totodată un comitet însărcinat cu pregătirea planurilor viitoare guvernări.

În vreme ce tulburările din Palestina se agravau, Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutelă, apoi, începând cu 16 aprilie, cea de a II-a Sesiune Extraordinară a Adunării Generale a Națiunilor Unite au continuat tatonările și schimburile de opinii asupra viitoarei forme de organizare a Palestinei.

Regatul Unit, sprijinit de Statele Unite, se străduia să determine abandonarea Planului de Partaj în favoarea stabilirii unei tutele a Națiunilor Unite în fața acestor fluctuații, în condițiile pericolului grav a războiului, hotărârea evreilor se afirma tot mai pregnant rezoluției din 29 noiembrie i se dădea putere de lege, iar statul evreu urma să fie proclamat chiar de la sfârșitul mandatului.

Această voință a fost exprimată în fața diferitelor organe ale Națiunilor Unite, fiind sprijinită de Comisia Specială a Națiunilor Unite însărcinată cu punerea în practică a Planului de Partaj.

În aprilie 1948, la Tel-Aviv, Comitetul Provizoriu de Guvernare, compus din 32 de membri, a desemnat un Comitet Executiv alcătuit din 13 persoane, sub conducerea lui David Ben Gurion, președinte al executivului Agenției Evreiești.

Pe 12 aprilie 1948, cea mai înaltă instanță a Organizației Sioniste Mondiale a lansat un apel patetic către toate națiunile lumii pentru ca ele să recunoască Israelului dreptul de a-și asigura salvarea și, în mijlocul primejdiilor, punea acțiunea lui sub protecția Dumnezeului Israelului, încredințându-și soarta eroismului soldaților săi. În ziua de 13 mai 1948, Ministerul pentru Colonii și Foreign Office au publicat o declarație generală privind mandatul britanic ce urma să ia sfârșit pe 15 mai, la ora 0.

Opt ore înaintea încheierii mandatului, în fața delegaților Consiliului Național Evreiesc ce reprezenta iudaismul palestinian și sionismul mondial, David Ben Gurion, președinte al Comitetului Executiv al Agenției Evreiești, proclama, la Tel-Aviv, stabilirea în Palestina a unui stat evreiesc numit statul Israel.

Încă de la momentul apariției, acesta se considera izvorât din spiritul profeților, oferind pacea și prietenia sa tuturor popoarelor de pe pământ. Evreilor din lumea întreagă le era adresat un apel de a se ralia noului stat, spre a-l ajuta în eforturile de imigrare și de dezvoltare a țării și, sub protecția Dumnezeului atotputernic, pentru a-l susține în marea luptă de realizare a visului secular — reînvierea Israelului. Evenimentul a fost primit de evreii de pe întreg mapamondul cu bucuria unei renașteri.

Statele Unite și URSS, urmate de mai multe națiuni, au recunoscut pe loc noul Stat, împotriva căruia țările arabe aveau să declanșeze, cât de curând, războiul ce mocnea încă de la 29 noiembrie 1947: de atunci și până astăzi, conflictul, nu și-a găsit încă sfârșitul.

CAPITOLUL II

Războaiele arabo-palestiniene în viziunea diplomaților români de la Tel Aviv

Paradoxal, acest conflict arabo-israelian: vreme de trei milenii, conviețuirea pașnică a arabilor cu evreii se caracterizase printr-o rodnică simbioză care își trăgea rădăcinile din originea comună și se hrănea din indiscutabile similitudini de vocație, de spiritualitate și de cultură. Biblia oferă deja mărturia fecundității relațiilor dintre arabi și evrei: Iov și prietenii săi, după cum se știe, sunt arabi, iar înțelepciunea lor este recunoscută drept sora celei a lui Israel.

Istoricii au emis ipoteza unei comunități de origine între arabi și evrei, aceștia din urmă fiind și ei posibil originari din Peninsula Arabică. Comuniunea între cele două popoare este atât de mare, încât o dinastie de origine idumeană, cea a Irozilor, a putut domni asupra Israelului.

Limba arabă și cea ebraică aparțin aceleiași grupe, cea a limbilor semitice, și prezintă profunde similitudini. După convertirea arabilor la islam, legăturile dintre ei și evrei au devenit încă și mai strânse. Această religie, al cărei profet, Mahomed (Muhammad), a fost inspirat de către Scrierile Sfinte ale lui Israel, prezintă surprinzătoare asemănări cu iudaismul în ceea ce privește sursele de inspirație, structurile teologice, metafizice, filosofice, Culturale și chiar sociologice.

Teologii celor două religii au fost permanent în contact și s-au inspirat adesea unii de la ceilalți. Nu există nicăieri între ei vreun subiect de contestare reciprocă a problemelor de doctrină sau de credință. Și în plus, lumea musulmană nu a oferit nimic comparabil cu persecuțiile pe care le-au suferit evreii din Europa în ultimul mileniu.

Vremurile de glorie ale islamului corespund, în istoria evreilor, perioadei lor de maximă fecunditate spirituală. Pe lângă aceasta, evreii și arabii sunt singurele două popoare ale lumii pentru care Dumnezeul național, Cel al lui Abraham, Isaac, lacob, David, lisus și Mahomed, a devenit Dumnezeul din cer și de pe pământ pentru o multitudine de neamuri.

Evreii, prin intermediul Bisericii creștine, arabii, datorită prodigioasei propagări a islamului, se află deopotrivă la originea unui fenomen spiritual care a modelat și a marcat destinul spiritual al întregii umanități.

Mai mult decât atât: procesul de decădere a popoarelor musulmane, început în secolul al XVI-lea, s-a asociat cu ruina lumii iudaice, plasată în cea mai mare parte în țările islamului.

Vechile structuri au fost bulversate de descoperirea Americii, de revoluția economică și de cea industrială: Lumea Nouă a fost cea care a dus la pauperizarea, apoi la ruina Orientului și, în final, la colonizarea sa. Pretutindeni, evreii și arabii au avut aceeași soartă. Ei s-au lovit de același dușman, sărăcia, și de inamici ce erau animați de același dispreț față de cele două rase.

Sub dominația străină, arabii au avut de suferit de pe urma colonialismului, exact în perioada în care evreii erau nevoiți să facă față, aproape peste tot, dezlănțuirilor antisemite: și unii, și ceilalți au învățat să descopere — cu prețul unor mari suferințe — chipul hâd al rasismului, asupra căruia erau obligați să triumfe numai pentru a supraviețui.

Renașterea lumilor arabă și iudaică începe o dată cu Revoluția Franceză. Marile sale idealuri de libertate, egalitate și fraternitate au făcut ca robia din trecut să devină insuportabilă. Prin campania sa în Orient, Napoleon a trezit din toropeală lumea arabă. Araba și ebraica au fost reabilitate și smulse din letargie. Atât la arabi, cât și la evrei s-a afirmat, în mod paralel, o mișcare spirituală, intelectuală, științifică, literară și poetică: ei aveau de rezolvat probleme religioase, culturale și politice de aceeași natură. Cum să ne mirăm, în aceste condiții, că Nahda arabă nu este numai aproximativ contemporană cu Haskala a evreilor, ci și asemănătoare într-o multitudine de aspecte?

Procesele de reformare și de modernizare ale islamului și iudaismului au căpătat adesea forme similare. Voința de libertate națională s-a afirmat, în ambele cazuri, în același mod și în același timp.

Sionismul tinde să utilizeze pe plan politic forțele spirituale ale iudaismului, după cum mișcarea panarabă le mobilizează pe cele ale islamului spre a promova libertatea popoarelor. Până și dragostea față de Țara Sfântă — o dragoste pasională și aproape carnală — este o trăsătură comună celor două popoare. Iar de aici rezidă originea înfruntării lor fratricide.

Paradoxul face ca, la ceasul când creștinii și evreii puneau bazele procesului lor de reconciliere, la ceasul când Israelul devenea aliatul popoarelor care îi persecutaseră pe evrei în modul cel mai necruțător — Germania, de exemplu —, arabii, nicicând până atunci în dispută cu evreii, să ridice steagul antisionismului, curent atât de greu de deosebit de antisemitism.

Nașterea conflictului.

Atunci când primii sioniști au ajuns în Palestina, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, ei s-au confruntat nu atât cu populația autohtonă, în general dispusă să-i primească, cât cu poliția otomană, care nu vedea în ei nici sioniști, nici evrei — ci o amenințare pentru ordinea șubredă ce domnea în Imperiul otoman decadent. Ienicerii spânzurau, deopotrivă, arabi și evrei: principiul lor era să stârpească orice mișcare, pentru că aceasta constituia o primejdie. Or, este cazul să o recunoaștem, sioniștii erau printre cei mai instabili. Cert este că la acea epocă conflictul nu era nici religios, nici politic: pentru Imperiul otoman era, înainte de toate, o chestiune polițienească.

Mandatul britanic și proclamarea Căminului Național Evreiesc au politizat conflictul: administrația britanică nu putea să evite jocul la două capete, pentru a-și consolida dominația; este ceea ce a și făcut între 1917 și 1948, dată la care a fost nevoită să bată în retragere, lăsând țara într-o stare de haos deplin.

Statele arabe vecine cu Israelul au moștenit germenii conflictului: în momentul în care evreii proclamau Statul Israel, ele erau guvernate de suverani feudali precum regii Faruk și Abdallah.

Faptul că URSS și țările comuniste au fost, cu acea ocazie, de partea Israelului, se explică prin rațiuni politice: putem spune astăzi că, în fața atacului căruia a trebuit să-i reziste la nașterea sa, Statul Israel a fost salvat grație eroismului dovedit de soldații săi, de conjunctura internațională a epocii, dar și de armele primite din Cehoslovacia comunistă.

2.1 Războiul de independență (1948-1949)

Invazia arabă: Ein breira! „Nu aveam de ales"; a trebuit ca, la nașterea sa, Israelul să treacă proba focului și a sângelui. După ce triumfase în fața Marii Britanii, tânărul stat a fost nevoit să înfrunte, începând cu 15 mai 1948, invazia armatelor regulate a cinci țări care, fiecare în parte, părea mai puternică din punct de vedere militar decât Israelul.

Liga Arabă, înființată la Cairo pe 23 martie 1945, a propovăduit și a pregătit,,războiul sfânt" de la un capăt la altul al lumii arabe. Acte directe de agresiune avuseseră loc încă de pe vremea când britanicii mai controlau țara: coloniile evreiești erau atacate de către trupe recrutate de „Comitetul pentru Apărarea Palestinei". Numai între 30 noiembrie 1947 și 1 februarie 1948 au fost înregistrați, de o parte sau de cealaltă, 2 778 de morți sau răniți. Începând cu sfârșitul lui ianuarie 1948, „armata de eliberare arabă" s-a infiltrat în Palestina cu acordul tacit al puterii mandatare, în scopul de a lichida orice prezență evreiască (decizia de la Sofar, septembrie 1947).

Cinci armate, sub conducerea lui Fawzi al-Kaukji, așteptau la frontiere sosirea orei H. Pe 14 mai, Statul Israel, proaspăt născut, a fost dintr-o dată ținta unui atac general pe direcția tuturor frontierelor sale terestre, maritime și aeriene. În fața acestui atac impresionant, rezistența evreilor a surprins întreaga omenire.

În esența ei, Hagana era o armată populară însuflețită de energia disperării și călită în luptele aspre pe care le dusese împotriva englezilor, precum și în Al Doilea Război Mondial în cadrul armatelor aliate.

În plus, ea a primit ajutoare în armament și muniții (în special din Cehoslovacia) și a fost sprijinită de voluntari sosiți din străinătate. Hagana a rezistat atât de bine pe toate fronturile (mai ales la Ierusalim, în Galileea și în Neghev), încât clasele mijlocii arabe, cuprinse de teamă, au început să părăsească țara; această mișcare a fost accentuată de propaganda arabă care anunța exterminarea evreilor; în sfârșit, și violența anumitor reacții ale acestora din urmă (Deir Yassin) a dus la răspândirea terorii în masă printre arabii palestinieni, ceea ce a provocat exodul a peste 600 000 dintre ei.

Refugiații, al căror număr a sporit prin natalitate și prin rezultatele războiului din iunie 1967, încă mai așteaptă, după 35 de ani, ca soarta lor să fie în sfârșit lămurită.

Evreii își dădeau seama că propria lor supraviețuire depindea de o victorie ce trebuia obținută în circumstanțe de-a dreptul extraordinare. În același timp, înființarea Statului palestinian, prevăzut de recomandările ONU acceptate de Israel, stârnea opoziția statelor arabe care respingeau în bloc noua situație ce se crea în Orientul Apropiat.

În realitate, Egiptul și Iordania au ocupat, între 1948 și 1967, cea mai mare parte a teritoriilor destinate să constituie Statul palestinian, fără a face nimic pentru a-l crea și negând, în mod sistematic, dreptul la existență al Statului Israel. Această situație a împins Orientul Apropiat într-o succesiune de războaie care nici până astăzi nu au permis desăvârșirea unui proces general de pace.

Intervenția Națiunilor Unite.

Statul Israel este cel dintâi din istorie care a luat naștere printr-o decizie a majorității națiunilor lumii. Invadarea Israelului de către statele arabe constituia prima agresiune armată înregistrată după sfârșitul celui de-AI Doilea Război Mondial.

Această situație a provocat interminabile dezbateri ce s-au derulat la Lake Success, în fața Consiliului de Securitate, a Consiliului de Tutelă și a Consiliului Economic și Social ale Națiunilor Unite. Cea de a doua Sesiune Extraordinară a Adunării Generale a ONU a avut loc la New York, între 16 aprilie și 16 mai 1948: înainte de a se încheia, Adunarea a hotărât trimiterea unui mediator al Națiunilor Unite pentru Palestina. în această funcție a fost desemnat, la 20 mai 1948, contele Folke Bernadotte.

În ziua de 17 aprilie 1948, în fața gravității situației militare din Palestina, Consiliul de Securitate a cerut instituirea unui armistițiu: acesta nu a devenit efectiv decât la 11 iunie 1948, ora 6 dimineața. Beligeranții au căpătat, astfel, un răgaz pentru a-și procura armament suplimentar. În 9 iulie, arabii au refuzat să mai prelungească acordul de încetare a focului: luptele s-au reluat.

În ziua de 15 iulie, Consiliul de Securitate a impus un nou armistițiu care a intrat în vigoare pe 16 iulie, la Ierusalim, și pe 18 iulie, în celelalte zone. Situația rămânea gravă de-a lungul frontierelor. Pe 17 septembrie, mediatorul a fost asasinat la Ierusalim de către teroriști rămași nepedepsiți. Această crimă a produs o adâncă emoție în întreaga lume.

În octombrie, au reizbucnit ciocniri violente în Neghev, între egipteni și evrei, ceea ce a determinat, o dată în plus, Consiliul de Securitate să ordone încetarea focului, la 23 octombrie 1948. Această decizie a fost respectată până la 22 decembrie, când luptele au reizbucnit. În sfârșit, pe 7 ianuarie 1949, grație bunelor oficii ale Dr. Ralph Bunch, mediator ad interim, pe front liniștea a devenit efectivă.

Convențiile generale de armistițiu au fost semnate de guvernele egiptean și israelian, la 24 februarie 1949, în Insula Rhodos; între Liban și Israel, pe 23 martie 1949, la Ras En Naqoura; între Regatul Hașemit al Iordaniei și Israel, în Rhodos, la 3 aprilie 1949; între Siria și Israel, la Cota 232, lângă Mahanaim, la 20 iulie 1949. Aceste acorduri consacrau existența Statului Israel și îi fixau limitele ce aveau să-i țină loc de frontiere vreme de 20 de ani.

Ca un tragic simbol, Ierusalimul rămânea împărțit printr-o linie de demarcație de 13 km lungime. Trebuie precizat, totuși, că armistițiul nu însemna pace. De-a lungul a 1 000 km de frontieră, starea de tensiune și ostilitățile aveau să constituie o realitate endemică.

Acordurile de armistițiu consacrau o stare de fapt ce a permis recunoașterea Statului Israel de către ONU, cea care făcuse atâta pentru a rezolva criza din Orientul Apropiat. În ziua de 11 mai 1949, Adunarea Generală a Națiunilor Unite primea Israelul ca stat membru, deja recunoscut la acea dată de către 52 de țări. Doar statele arabe sau cele musulmane votaseră împotriva hotărârii de admitere. De atunci, Israelul întreține relații diplomatice și consulare cu majoritatea statelor lumii. Cu toate acestea, Sfântul Scaun nu-și normalizase încă relațiile diplomatice cu Israelul.

2.2 Războiul din Suez (1956)

Între 1950 și 1956, egiptenii au decretat boicotarea Israelului și au interzis navigația israeliană pe căile maritime internaționale din zona Canalului de Suez și a Golfului Eilat. Guvernele țărilor arabe și organizațiile palestiniene susțineau un război de hărțuială împotriva proaspăt creatului Israel, prin sabotarea șoselelor, a căilor ferate și a rețelelor de irigații.

Aceste acțiuni aveau ca baze de pornire gherilele fedainilor, organizate de guvernul egiptean în Peninsula Sinai și în regiunea Gaza. La 25 octombrie 1956, Nasser a anunțat crearea unui comandament unificat al forțelor armate egiptene, siriene și iordaniene. Israelul se aștepta la războiul de exterminare pe care vecinii săi i-l promiteau prin toate mijloacele lor de propagandă.

El s-a adresat Franței, care în acea perioadă se confrunta cu revolta algeriană, și Marii Britanii: aceasta din urmă pierduse controlul asupra Canalului de Suez, naționalizat de către Egipt. Acești factori convergenți au dat o coloratură particulară nefericitei campanii din Sinai care a pus față în față Egiptul și Israelul, sprijinit de Franța și de Marea Britanie. Fiecare se lupta pentru cauze divergente și în scopuri diferite.

În seara zilei de 29 octombrie, armata israeliană, condusă de generalul Moșe Daian, s-a revărsat în patru valuri către Canalul de Suez. În șase zile, armatele egiptene au fost zdrobite, Peninsula Sinai a fost cucerită în întregime de către Israel, iar o mare parte a armatei egiptene și o considerabilă cantitate de materiale de război au fost capturate.

Obiectivul declarat al Israelului era de a distruge amenințarea pe care armata egipteană și gherilele fedainilor o constituiau asupra existenței sale. În această privință, campania reprezentase pentru Israel un succes militar în măsură să-i întărească securitatea. Negocierile diplomatice ulterioare au dus la evacuarea Sinaiului, dar blocada din Strâmtoarea Tiran fusese înlăturată, astfel încât navele israeliene circulau liber, începând cu 25 martie 1957. În ciuda eșecului franco-britanic de la Port-Said, în ciuda presiunilor sovietice și a șovăielii americane, operațiunea Suez a marcat pentru Israel punctul de plecare al unui nou avânt, fără a conduce, totuși, la instaurarea păcii cu vecinii săi arabi.

Guvernele arabe, în special Siria, rămâneau închistate în atitudinea lor de beligerantă activă, proclamând fără încetare voința lor de a distruge Statul Israel și organizând, în acest scop, grupe de teroriști însărcinați cu o luptă de hărțuială prin toate mijloacele: atentate ucigașe, sabotaje, blocadă economică, propagandă ostilă. Orientul Apropiat a rămas, și pe mai departe, un veritabil butoi cu pulbere, un teatru al cursei înarmărilor.

Anul 1966 a marcat o agravare a tensiunii la frontiera siriană. La 7 aprilie 1967, șase avioane siriene au fost doborâte de aviația israeliană în urma unei acțiuni de represalii. Efervescența s-a amplificat în această zonă a lumii. Rusia, în antagonismul ei față de Occident, a jucat din plin cartea arabă, furnizând Egiptului și Siriei un potențial militar redutabil.

Acei dictatori care își legitimau puterea prin exploatarea conflictului arabo-israelian își manifestau exaltarea la ideea de a distruge în sfârșit Israelul și, o dată în plus, de a adopta o politică pentru care nu dispuneau de mijloacele necesare.

2.3 Războiul de șase zile (1967)

Starea de tensiune permanentă ce opunea statele arabe Israelului încă din mai 1948 trebuia, în mod inevitabil, să sfârșească printr-o înfruntare decisivă. Momentul a sosit atunci când Nasser a considerat că are suficientă forță militară pentru a distruge statul sionist.

La 14 mai, ziua celei de-a 19 aniversări a creării Israelului, trupele egiptene au fost concentrate în Sinai. Pe 16 mai, Nasser a cerut plecarea Forțelor de urgență ale Națiunilor Unite, staționate la frontierele Israelului. Pe 18, Egiptul cere retragerea tuturor forțelor ONU staționate pe teritoriul său. U Thant, fără a consulta vreo instanță internațională, s-a conformat imediat pretențiilor lui Nasser: la 19 mai, desfășurarea fragilă de forțe internaționale dispărea dintre Egipt și Israel, iar Franța declara că nu mai garantează frontierele nici unui stat din zonă.

În aceeași zi, Secretariatul Națiunilor Unite confirma absența oricărei concentrări de trupe israeliene la frontiera siriană. Pe 22 mai, Nasser dădea lovitura decisivă, anunțând blocada Strâmtorii Tiran.

Guvernul israelian, pus în fața acestui casus belii, ezita între pace și război, în condițiile în care primejdia se contura și țara era încercuită din toate părțile: 1 500 de tancuri egiptene se aflau la frontiera de sud; tunurile lui Nasser țineau sub tirul artileriei lor satele și fermele israeliene din regiunea Gaza; sirienii bombardau coloniile evreiești aflate la poalele platoului Golan — în vreme ce Legiunea arabă din Iordania pregătea bombardarea Ierusalimului.

Riposta Israelului a survenit în ziua de luni 5 iunie 1967, la orele 7:15 dimineața. În două ore și 50 de minute, avioanele israeliene, zburând la joasă altitudine în trei valuri fulgerătoare, au bombardat 19 aerodromuri, au distrus, în 170 de minute, 300 dintre cele 340 de avioane de luptă pe care le avea Egiptul și au neutralizat 20 de stații radar.

Marți seara, aviația israeliană distrusese 309 avioane egiptene, 60 de avioane siriene, 29 iordaniene, 17 irakiene și unul libanez, în total, 416 aparate. Israelul, ale cărui forțe rămăseseră practic intacte, deținea supremația aeriană absolută.

Nu mai rămânea decât să fie traduse pe teren consecințele acestei stări de fapt: de la 5 la 8 iunie, blindatele Tsahal (Armata de Apărare a Israelului) au ocupat Sharm-el-Sheik. În sfârșit, pe 8, ele au ocupat malul occidental al Golfului Suez.

Regele Iordaniei își pusese cei 60 000 de legionari sub comandament egiptean: la 5 iunie, aceștia bombardau Ierusalimul, cucereau Palatul Națiunilor Unite și atacau garnizoana israeliană de pe Muntele Scopus. Forțele israeliene, după ce s-au convins că nu era vorba de un baroud de onoare, au ripostat, eliberând Cartierul General al ONU și ocupând pozițiile iordaniene din jurul orașului. La 6 iunie, înălțimile de la Ierusalim, Ramallah, Djenin, Tulkarem și Kalkilya au căzut în mâinile israelienilor.

În sfârșit, pe 7, Orașul Vechi al Ierusalimului a fost recucerit, iar armata israeliană s-a revărsat pe malurile Iordanului, ocupând toți munții ludeei și ai Samariei.

Luptele fiind încheiate în sud și în est, Israelul și-a concentrat forțele împotriva Siriei, care pe 7 iunie atacase coloniile Shear Yashouv și Dan. În ziua de 9, israelienii au pornit ofensiva în direcția platoului sirian al Golanului, pe care l-au ocupat a doua zi, când, de asemenea, a fost cucerită Kuneitra.

Șase zile îi fuseseră de-ajuns Tsahal-ului — Armata de Apărare a Israelului — pentru a zdrobi armatele Egiptului, ale Iordaniei și ale Siriei, susținute de coaliția altor zece țări arabe. Dar, o dată în plus, acest război, care ar fi putut fi evitat, nu a dus la pace. Nici Nasser, nici guvernul israelian n-au știut să depășească momentul pentru a instaura o pace veritabilă.

2.4 Războiul de Yom Kippur (1973)

Războiul de Șase Zile avusese darul de a agrava situația, amplificând orgoliul și resentimentele provocate de înfrângere, în cazul unora, și beția victoriei, în cazul altora.

Războiul de Șase Zile a fost urmat de un război de poziții pe Canalul de Suez și pe cursul Iordanului, aceasta în timp ce grupările palestiniene organizau atentate în interiorul noilor frontiere ale Israelului. Eșecul acestor tentative (1968-1971) l-au determinat pe președintele egiptean Sadat, succesorul lui Nasser, din septembrie 1970, să pregătească un nou război, anunțându-l public unui Israel sigur de sine însuși, sceptic și malițios.

În ziua de 6 octombrie 1973, zi de post a sărbătorii de Iom Kipur, la orele 14, Egiptul a aruncat asupra Israelului o armată de 700 000 de soldați, 2 500 de tancuri, 650 de avioane, 150 de baterii de rachete antiaeriene.

La aceeași oră, Siria a invadat Golanul cu 3 000 de soldați, 2 000 de tancuri, 330 de avioane și 35 de baterii antiaeriene. Israelul, luat pe nepregătite în plină zi de sărbătoare a Kipurului, și-a văzut frontul, apărat de doar câteva sute de soldați, dat peste cap după numai trei zile de luptă și însăși existența statală amenințată: trupele egiptene și siriene, întărite cu unități irakiene, iordaniene și marocane, beneficiau de factorul surpriză și de o superioritate zdrobitoare.

Dar Israelul și-a revenit repede și, mobilizându-și forțele, a oprit ofensiva armatelor arabe, apoi le-a respins pe linia de încetare a focului din 1967. Trecând dincolo de ea, israelienii au avansat și s-au apropiat, în Siria, până la 35 de km de Damasc, iar în Egipt, până la 101 km de Cairo.

Armatele a II-a și a III-a egiptene, blocate în ofensiva lor din 14 octombrie, riscau să fie încercuite și distruse. Totodată, Cairo și Damascul se aflau sub tirul artileriei israeliene.

Încă de pe 10 octombrie, rușii stabiliseră un pod aerian și maritime care furniza arabilor armele de care aceștia aveau nevoie pentru a evita înfrângerea. Patru zile mai târziu, americanii au făcut același lucru în beneficiul Israelului, aflat în criză de armament.

Până atunci, israelienii pierduseră 3 000 de oameni, căzuți mai ales în primele trei zile de război. Astfel, rușii și americanii se înfruntau prin intermediari. Îngrijorați de evoluția evenimentelor, ei au impus, la 22 octombrie, adoptarea de către Consiliul de Securitate a unei rezoluții de încetare a focului, dar aceasta n-a fost respectată.

În timp ce pe 24 octombrie Israelul își continua ofensiva, s-a ajuns în pragul unui război între URSS și Statele Unite, puse în stare de alarmă nucleară. Timp de opt ore, în acea zi, omenirea a conștientizat faptul că se afla pe marginea prăpastiei. O nouă rezoluție a Consiliului de Securitate (25 octombrie) a reușit să îndepărteze amenințarea, impunând beligeranților respectarea acordului de încetare a focului.

Pe 11 noiembrie, Israelul și Egiptul au semnat un acord ce pregătea Conferința pentru Pace în Orientul Mijlociu. Aceasta a reunit, la Geneva, Egiptul, Israelul și Iordania, sub auspiciile Națiunilor Unite, ale SUA și ale URSS. Conferința de la Geneva a dus la semnarea unui acord de separare a forțelor egiptene și israeliene în Sinai.

Ca urmare a eforturilor lui Henry Kissinger, Secretarul de Stat al Statelor Unite, acordul a fost completat, la 4 martie 1974, și definitivat, în iunie 1974, cu un altul ce separa trupele israeliene și siriene din Golan.

CAPITOLUL III

Atitudinea României față de criza din Orientul Apropiat

Modul de abordare al relațiilor româno-israeliene este totodată cronologic și problematic. Cronologic deoarece subiectul lucrării se întinde pe parcursul a mai mult de cinci decenii de istorie contemporană, o astfel de abordare constituind o modalitatea de analiză clară și temeinică.

Abordarea problematică s-a impus în tratarea acestui subiect, deoarece pornind de la contextul internațional specific fiecărei epoci în parte, de la implicarea evreilor români și a organizațiilor mondiale evreiești, în derularea relațiilor bilaterale româno-israeliene, în domeniile politico-diplomatic, economic, cultural, am conturat tabloul de ansamblu al relațiilor româno-israeliene. Un rol important l-am acordat problematicii legate de emigrarea evreilor români în Israel, de integrarea acestora și contribuția pe care au avut-o la dezvoltarea noii lor patrii, precum și evoluției Federației Comunităților Evreiești din România.

Pornind de la analiza conflictului arabo-israelian, materializat prin conflictele desfășurate, în 1956 (Campania din Sinai), 1967 (Războiul de 6 Zile), 1973 (Războiul de Iom Kipur), 1982 (Războiul din Liban), care constituie obiectul a nenumărate scrieri, am trecut în revista și Războiului de 6 Zile, datorită atitudinii unice a României în cadrul blocului statelor comuniste și a perspectivelor care i se oferă pe plan internațional ca urmare a atitudinii adoptate.

Contribuția Rabinului Șef Moses Rosen la dezvoltarea relațiilor dintre România și Israel, România și S.U.A., România și alte state occidentale, propaganda pozitivă la adresa țării noastre pe care acesta a inițiat-o încă din timpul regimului Dej și care a contribuit la creșterea prestigiului internațional al țării, la obținerea de avantaje economice, a constituit un alt subiect abordat în această lucrare.

Am fost de la bun început conștienți de ,,riscurile” pe care le implică asumarea unei investigații pe cât de complexe pe atât de extinsă la nivelul unui interval istoric atât de generos. S-ar putea invoca de pildă problema depășirii pragului cronologic reprezentat de anul 1989, anul prăbușirii regimului comunist în România. Revenirea Federației Comunității Evreiești din România la un sistem democratic s-a realizat în septembrie 2005, după 50 de ani de pauză, odata cu întrunirea Congresului Federației Comunităților Evreiești din România.

Documente din care reies relațiile româno-israeliene pot fi găsite în Arhivele Naționale ale României existente în Fondul C.C. al P.C.R. Secția Politică Externă.

Analiza evoluței relațiilor comerciale dintre Israel și România s-a bazat, într-o mare măsură și pe datele oferite de ,,Anuarul Statistic al României”, partea de comerț exterior. La rândul său, analiza relațiilor economice dintre România și Israel, în perioada 1990-2005, pornește în primul rând de la informațiile oferite de ,,Anuarul statistic al României. Serii de timp 1990-2005”, precum și de ,,Anuarele de Comerț Exterior al României”, cu începere din 1997-2005. Acestea prezintă, pe lângă cifrele globale ale importului și exportului românesc, cifre pe operațiuni și produse defalcate.

Istoriografia română, dar si cea străină, au abordat doar unele aspecte ale relațiilor româno-israeliene, îndeosebi determinate de implicarea României în conflictul din Orientul Apropiat.

Despre relațiile dintre cele două state, aflate în blocuri politico-militare diferite, multe informații se află în lucrările de istorie contemporană realizate de istorici români: Florin Constantiniu; Ioan Scurtu; Vlad Georgescu; Constantin Hlihor; Ioan Chiper; Mioara Anton și străini: R.J. Crampton Maurice Vaisse; Robert Strausz-Hupe; Philippe Moreau Defarges; Pierre Miqel; Serge Sur; Peter Calvocoressi; Henry Kissinger.

3.1 Relațiile diplomatice dintre România și Israel

România a recunoscut Statul Israel și a stabilit relații diplomatice cu acesta la 11 iunie 1948. Deschiderea oficiilor diplomatice (legații), conduse de miniștri plenipotențiari, a avut loc în același an. Primul ministru plenipotențiar israelian acreditat la București a fost celebrul pictor Reuben Ruvin, originar din România.

În perioada 1948-1957, raporturile diplomatice au cunoscut sinuozități datorate, în primul rând, contextului internațional (conflictele Israelului cu vecinii săi arabi, criza Suezului din 1956), precum și refuzului autorităților române ale vremii de a permite emigrarea evreilor români, în condițiile solicitate ferm de Israel. În acest context, în martie 1951, Israelul și-a rechemat trimisul de la București, gest urmat de retragerea ministrului plenipotențiar român de la Tel Aviv (iunie 1952).

Oficiile diplomatice deschise în cele două țări au continuat să funcționeze sub conducerea unor însărcinați cu afaceri a.i. Într-un nou context politic internațional, caracterizat prin încercarea de destindere între Est și Vest, și ca urmare a liberalizării relative a emigrării evreilor români înspre Israel, în 1957, cele două țări au revenit asupra poziției lor prin numirea unor miniștri plenipotențiari la conducerea legațiilor de la București și Tel Aviv.

În anul 1957, Israelul a revenit asupra poziției sale și a numit un ministru plenipotențiar la București. Ulterior, România a trimis un reprezentant de același rang la Tel Aviv. În timpul războiului de Șase Zile (iunie 1967) și în perioada imediat următoare, marcată de tensiuni diplomatice intense, România a fost singura țară din blocul răsăritean care a menținut relațiile diplomatice cu Israelul.

În după-amiaza zilei de 8 iunie 1967, Ceaușescu a primit un telefon pe „firul roșu” direct de la Moscova, prin care era convocat a doua zi la Kremlin, la o întâlnire urgentă a liderilor comuniști, pentru a dezbate situația din Orientul Mijlociu. La întâlnire, Brejnev le-a povestit „tovarășilor” despre evoluția situației militare, așa cum o cunoștea din surse sovietice, și a insistat asupra faptului că Uniunea Sovietică nu l-a sprijinit pe Nasser în deciziile sale care au precipitat izbucnirea războiului.

El a relatat faptul că atât închiderea golfului, cât și solicitarea de retragere a trupelor UNEF au fost decizii luate de Nasser, fără consultarea Moscovei. Concluzia sa era că, în ciuda acestei situații, Nasser trebuia sprijinit în continuare, pentru a nu periclita influența „socialismului” în lumea arabă.

Majoritatea liderilor comuniști prezenți s-a exprimat în sensul celor spuse de Brejnev, reafirmându-și cu loialitate sprijinul atât pentru Nasser, cât și pentru politica sovietică din Orientul Mijlociu, condamnând agresiunea Israelului și presupusul sprijin oferit de americani acestora din urmă. Ceaușescu, care a mers la Moscova însoțit de I.Gh. Maurer, a avut însă un alt punct de vedere.

Prima întrebare pe care a ridicat-o Ceaușescu a fost din ce cauză a suferit armata egipteană o înfrângere atât de grea, într-un timp atât de scurt? Întrebarea sa era retorică și avea o țintă precisă: anterior, Brejnev tocmai explicase că Uniunea Sovietică oferise Egiptului un ajutor militar consistent cu mult înainte de începerea conflictului, și în ceea ce privea logistica, și în ceea ce privea expertiza, prin numeroșii ofițeri sovietici trimiși în Egipt pe postul de consilieri.

„Și noi ne-am pus întrebarea și nu găsim un răspuns – spunea Ceaușescu în ședință – ce s-a întâmplat cu armata RAU? Cum a fost posibil ca în condițiile în care ei se pregăteau și și-au mobilizat toate forțele, să nu adopte măsurile elementare și să nu cunoască ce va face și dușmanul? Serviciile respective de informații nu au cunoscut realitatea în ce privește Israelul, intențiile sale. Aceasta trebuie să ne dea de gândit”.

Maurer și liderul polonez Władisław Gomułka au avut un schimb de replici cu această ocazie. Revenit acasă, Ceaușescu povestea cum Gomułka a răspuns că aceste greșeli ale armatei egiptene fuseseră cauzate de faptul că în această armată se găseau mulți analfabeți. La aceasta, Maurer a replicat sarcastic că și în Pactul de la Varșovia se găseau, de altfel, mulți „analfabeți politici”. Dincolo de aceasta însă, mesajul pe care l-a transmis Ceaușescu la întâlnirea de la Moscova a fost în opoziție cu cel sovietic. Poziția lui Brejnev era că Israelul a comis un act de agresiune și trebuia condamnat pentru aceasta. Ceaușescu, în schimb, a susținut că responsabilitatea era de fapt împărțită, fiindcă atacul israelian fusese determinat de provocările lui Nasser: „Ei și-au propus să distrugă Israelul. Felul în care arabii au pus problema nu a servit mobilizării opiniei publice mondiale în favoarea lor. Lozinca de distrugere a Israelului a ridicat lumea împotriva lor. Aceasta este o lozincă care nu poate primi sprijin. În această regiune sunt multe probleme litigioase, dar rezolvarea lor nu se poate face prin nimicirea Israelului sau a statelor arabe”.

Dezbateri aprinse au avut loc la final în legătură cu o potențială declarație comună prin care Israelul să fie condamnat ca agresor, idee căreia Ceaușescu i s-a opus. În final, el nu a semnat decât un comunicat comun care chema la rezolvarea pașnică a conflictului, în timp ce ceilalți lideri comuniști, la propunerea Moscovei, au decis să rupă relațiile diplomatice cu Israelul. Într-o pauză a întâlnirii, Brejnev i se plângea lui Ceaușescu: „Sunt extrem de obosit. N-am dormit de 3 zile. Azi noapte am dormit doar 2 ore pe canapea la serviciu. Stăm toți trei (Brejnev, Kosîghin, Podgornîi, n.n.) și scriem tot timpul instrucțiuni pentru reprezentantul sovietic în Consiliul de Securitate. Din oră în oră primim noi știri. Eu i-am spus lui Nasser să fie prudent și mi-a răspuns că este pregătit. Acum spune că americanii și englezii au intervenit, trimițând avioane care să ofere acoperire Israelului. Nu este adevărat. Noi știm precis. Navele noastre din Mediterana sunt alături de cele americane. Ne observăm reciproc. Niciun avion american n-a zburat și n-a acordat protecție Israelului. Mai mult decât atât. Noi am vorbit tot timpul prin telefonul roșu cu Johnson, Wilson și de Gaulle”.

România nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul, așa cum au procedat celelalte țări comuniste, ceea ce a atras atenția întregii lumi în mod favorabil, contribuind la sporirea prestigiului internațional pe care Ceaușescu începea deja să-l dobândească. Cu toate acestea, el a avut grijă, la întoarcerea de la Moscova, să lanseze un nou apel la rezolvarea pașnică a conflictului. O notă scrisă în acest sens a fost înaintată atât ambasadorilor țărilor implicate, cât și ambasadorului american la București. Refuzul Bucureștiului de a rupe relațiile cu Israelul a fost însă de folos acestei țări, în condițiile criticilor cu care se confrunta deja pe plan internațional, reprezentând implicit o formă de susținere.

Ambasadorul israelian a revenit ulterior în audiență la Ministerul de Externe, pentru a mulțumi în numele guvernului său pentru poziția „înțeleaptă” a României și a făcut un apel la guvernul român să depună eforturi pentru a aduce partea arabă la masa negocierilor. Arabii refuzau să negocieze cu Israelul până când acesta nu se retrăgea din teritoriile ocupate, iar Israelul condiționa la rândul său retragerea de recunoșterea statalității sale de către țările arabe. Impasul era deplin.

În final, poziția României față de Războiul de șase zile a fost în mod limpede influențată de eforturile sale de afirmare a independenței pe plan extern și de distanțare de Uniunea Sovietică. Echilibrul atent realizat de diplomația română a făcut în așa fel încât această poziție, diferită față de celelalte țări comuniste, să-i îmbunătățească relațiile cu Israelul și SUA, fără a le compromite totuși pe cele cu lumea arabă sau China. Singurele relații externe care au avut de suferit au fost probabil cele cu Uniunea Sovietică, având în vedere că, mai târziu, Brejnev avea să-i reproșeze lui Ceaușescu, de mai multe ori, poziția diferită adoptată față de conflictul din Orientul Mijlociu.

Ca urmare a acestor acumulări calitative, consecință directă a conturării unei politici externe proprii, separată de cea a Moscovei, în 1969, nivelul de reprezentare a fost ridicat la rang de ambasadă. România, asemenea celorlalte state, nu recunoaște transferarea capitalei la Ierusalim – conform deciziilor Knessetului din 1950 și 1980, menținându-și misiunea diplomatică și reprezentanțele oficiale la Tel Aviv.

Statul israelian apreciază în mod deosebit continuitatea și caracterul special al raporturilor bilaterale, în ansamblu,iar  în 2013 cele două state au sărbătorit 65 de ani de relații diplomatice neîntrerupte. Între ministerele de externe ale celor două țări a fost creat, în 1991, un mecanism de consultări, sub forma unei comisii mixte, care s-a întrunit periodic la București (1992, 1995, 2004, 2009, 2012) și la Ierusalim (1994, 1997, 1999, 2001, 2003, 2007, 2010). În orașele Ierusalim, Beer Sheva și Haifa funcționează consulate onorifice ale României.

3.2 Legături politico-diplomatice între România și O.E.P. (Organizația pentru Eliberarea Palestinei)

România a recunoscut oficial Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) ca reprezentant unic și legitim al poporului palestinian în mai 1972. În martie 1974 a fost deschisă Reprezentanța Permanentă a OEP la București.

România a recunoscut Statul Palestina la 16 noiembrie 1988. Pe această bază, Reprezentanța Permanentă a OEP la București a fost ridicată la rang de ambasadă a Statului Palestina în ianuarie 1989.

Primul șef al Oficiului de Reprezentare a României la Ramallah – Palestina și-a prezentat scrisoarea de cabinet ministrului afacerilor externe al ANP la 20 octombrie 2009. Oficiul a fost inaugurat oficial la 26 octombrie 2009.

Activitatea curentă a Oficiului de Reprezentare a României la Ramallah este condusă din 15 ianuarie 2015 de doamna Carmen Mocanu, până la numirea unui nou șef de oficiu.

Ambasadorul Palestinei la București este domnul Fuad Kokaly, care și-a prezentat scrisorile de acreditare la 21 octombrie 2014.

Organizația pentru eliberarea Palestinei. Înainte de AL NABA, Înaltul Comitet Arab pentru Palestina, condus de Haj-Amin Al Husseini, a decis să constituie un guvern pentru a umple golul la sfârșitul mandatului britanic asupra Palestinei. În toamna anului 1948 chestiunea devine urgentă și la 23 septembrie guvernul tuturor palestinienilor a fost creat sub conducerea lui Ahmad Hilmi Abdel Baky.

În sprijinul noului guvern, Înaltul Comitet Arab a convocat întrunirea Consiliului Național Palestinian la 1 octombrie 1948 (Gaza). Cu această ocazie a fost acordat sprijin guvernului ce se întemeia pe Declarația de Independență a Palestinei în cadrul frontierelor internaționale. Guvernul a fost acceptat de toate statele arabe, cu excepția Iordaniei, care a opus o rezistență activă.

Guvernul a fost invitat și a participat în 30 octombrie 1948 la reuniunea Consiliului Ligii Statelor Arabe. Palestina a fost reprezentată în cadrul Ligii de Abdel Baky. În septembrie 1963 Consiliul Ligii decide că Ahmed Al-Shukairy îl va înlocui pe Abdel Baky, ca urmare a decesului acestuia din urmă.

Decizia Consiliului a arătat că este timpul pentru poporul palestinian să-și ia cauza în propriile sale mâini și este de datoria statelor arabe să-i asigure 75 acestuia oportunitatea de a-și exercita acest drept. În ianuarie 1964 președinții statelor arabe se reunesc la Summitul de la Cairo unde s-a decis, la 13 ianuarie, să se treacă la organizarea poporului arab și să-i permită să-și ia rolul său în eliberarea țării lor, precum și la autodeterminare. Summitul l-a mandatat pe Ahmed Al Shukairy să contacteze poporul palestinian și statele arabe cu scopul de a se ajunge la bazele necesare pentru crearea unei entități palestiniene. Sprijinul președintelui Nasser al Egiptului a fost crucial în această perioadă.

În cadrul primei conferințe palestiniene – desfășurată la Ierusalim la 28 mai 1964 – s-a stabilit înființarea OEP, ca fiind entitatea palestiniană. S-a adoptat Declarația de înființare a organizației și Carta Națională Palestiniană. Conferința a decis să se transforme ea însăși în Consiliul Național Palestinian. Au adoptat legea fundamentală a organizației, iar Shukairy a fost ales președintele comitetului executiv al OEP.

Carta Națională Palestiniană conține o introducere și 29 de articole, definind palestinienii ca fiind acei cetățeni arabi care au trăit în Palestina până în 1947, atât cei rămași, cât și cei expulzați, precum și orice copil născut din tată palestiniano-arab după această dată. Carta i-a considerat pe evreii de origine palestiniană ca fiind palestinieni dacă sunt doritori să trăiască în pace și să fie loiali Palestinei.

S-a considerat despărțirea Palestinei, care a avut loc în 1947, și înființarea Israelului ca fiind nulă și ilegală, indiferent de trecerea timpului. Aceeași poziție a fost luată și în ceea ce privește Declarația Balfour și Sistemul de mandat palestinian. Carta a indicat de asemenea că organizația n-a exercitat nici o suveranitate teritorială după Cisiordania, în regatul Iordaniei, Fâșia Gaza și zona Himmah.

Activitățile sale au fost la un nivel popular în cadrul de eliberare, organizare, politic și financiar. Urmare conferinței, departamentele organizației au deschis birouri în Ierusalim și birouri-reprezentanțe în statele arabe. Consultările au condus la înființarea unităților armate palestiniene, în înțelegere cu statele arabe și unitățile de comandă arabe. A patra sesiune a conferinței s-a ținut la Cairo între 10-17 iulie 1968, marcând începutul a ceea ce poate fi numită a doua etapă în istoria OEP. Consiliul a adoptat amendamente la Cartă, înființând practic una nouă cu un nume nou: Palestinian National Chart (PNC).

Noua Cartă prevede clar independența națională precum și exercițiul forțelor armate. Se face referire la unitatea arabă și la rolul de avangardă al poporului palestinian pentru eliberarea teritoriului lor. Mai mult, se arată o identitate palestiniană distinctă și rolul conducător al OEP în lupta pentru eliberarea Palestinei. Carta arată de asemenea natura colonialistă și expansionistă a mișcării sioniste.

O altă dezvoltare importantă în istoria OEP a avut loc în 1988, aproape la un an după începerea Intifadei palestiniene, odată cu a 19-a sesiune a PNC, în Algeria. Sesiunea a adoptat la 15 noiembrie 1988 Declarația de Independență a 76 Palestinei, precum și un comunicat politic. Declarația acceptă Rezoluția 181(II) din 1947 a Adunării Generale, iar comunicatul acceptă Rezoluția Consiliului de Securitate 242 din 1967. A 21-a sesiune a PNC s-a ținut pentru prima oară din 1966 în orașul Gaza din Palestina.

În cadrul sesiunii s-a votat cu majoritate abrogarea acelor reglementări din Carta OEP care sunt contrare schimbului de scrisori între OEP și guvernul Israelului de la 9 și 10 septembrie 1993. Din păcate, în prezent relațiile dintre Israel și OEP s-au deteriorat considerabil, datorită numeroaselor prejudicii materiale și victime omenești cauzate de atacurile forțelor din ambele tabere.

3.3 Inițiative românești pentru stabilirea păcii în Orientul Apropiat

Un loc important a fost acordat în cadrul acestui subcapitol urmărilor pozitive pentru țara noastră în cadrul relațiilor internaționale, determinate de Războiul de 6 Zile. Inteligența diplomatică afișată de guvernul de la București în complicatul nod de crize și contradicții din Orientul Mijlociu, a determinat adoptarea unei poziții singulare în cadrul Tratatului de la Varșovia cu privire la refuzul de a declara Israelul, ca stat agresor și de a sista relațiile cu acesta. Ca urmare a poziției adoptate și a consecvenței cu care a fost aceasta susținută, în iunie 1967 s-a cristalizat politica României față de Orientul Apropiat, raporturile sale cu statele din zonă se vor desfășura din acest moment pe baza principiilor înscrise în Declarația de la București din 10 iunie 1967.

Poziția României apreciată în S.U.A., Franța, Marea Britanie, dar și în Cuba și Elveția a fost justificată de Moscova prin prisma interesului și necesității determinată de susținerii candidaturii lui Corneliu Mănescu la președinția Adunării Generale a O.N.U.

Subliniem că, poziția adoptată de România în contextul desfășurării evenimentului menționat( Războiul de 6 Zile din 1967), nu a fost una de conjunctură. A fost rodul unei analize temeinice a evenimentelor din zona Orientului Apropiat, demonstrând abilitate și maturitate în luarea deciziilor cu implicații majore pe arena relațiilor internaționale. Acest punct de vedere poate fi susținut și de evoluția ulterioară a negocierilor, desfășurate mai ales după 1989, care au demonstrat valabilitatea propunerilor României cu privire la modalitățile de realizare a înțelegerilor israeliano-palestiniene.

Ca urmare apoziției adoptate, România își consolidează poziția pe plan internațional primind aprecierea liderilor occidentali și nu numai. Prestigiul diplomatic, secundat de dezvoltarea relațiilor economice cu statele arabe, cu cele occidentale, cu Israelul, va oferi României rolul de negociator în problemele Orientului Apropiat, rol recunoscut de către S.U.A., de unele organizații evreiești mondiale (din cele declarate de fostul Ministru al Afacerilor Externe al României, Ștefan Andrei în problema implicării României în Procesul de Pace din Orientul Mijlociu, țara noastră s-a bucurat de sprijinul președintelui Congresului Mondial Evreiesc, Naum Goldman), dar și de acceptul U.R.S.S. Afirmațiile lui Eliezer Doron precum că țara sa ,,ar dori să se așeze la masa tratativelor cu țările arabe, pentru a reglementa toate diferendele pe cale pașnică și că ar fi profund recunoscător României dacă ar înlesni începerea unor astfel de convorbiri”, susțin faptul că Israelul a fost de acord cu acest statut oferit României.

Între 1967 și 1989, cu diplomație și consecvență susținând necesitatea recunoașterii statului Israel de către statele arabe dar și dreptul palestinienilor la un stat propriu, pronunțându-se pentru tratative directe între părțile aflate în conflict, România se implică activ în lupta pentru stabilirea păcii în regiunea Orientului Apropiat și nu numai. Poziția României, de mediator în conflictul arabo-israelian, a fost acceptată de către U.S.S.S., în contextul în care aceasta nu putea încă, datorită relațiilor tensionate cu Israel, să-și asume un astfel de rol.

Vizita la Moscova a lui Havez Ismail, din luna februarie 1973, discuțiile purtate cu Leonid Brejnev, secretar general al P.C.U.S. și cu Andrei Gromînko, ministrul de externe al U.R.S.S., punctându-se necesitatea retragerii trupelor israeliene din teritoriile ocupate, nu au putut duce la dezamorsarea conflictului arabo-israelian, acțiunile sovietice nu s-au soldat cu nici un rezultat. Anterior, la 1 august 1973, Nicolae Ceaușescu, se întâlnise în Crimeea, cu Leonid Brejnev, adresându-i invitația de a vizita România. Cu această ocazie, Brejenv, îl sfătuia pe Ceaușescu ,,să nu fie impulsiv în ocaziile politice mari”.

Datorită politicii externe românești, a poziției dobândite de mediator important în conflictul arabo-israelian, intermediind contacte între arabi, americani și israelieni, relațiile cu S.U.A. și datorită activității rabinului Moses Rosen, a lobby-ului evreiesc din Departamentul De Stat, se îmbunătățesc vizibil, culminând cu obținerea de către România, în 1975, a Clauzei Națiunii Celei Mai Favorizate (deținută până în 1988).

Din analiza documentelor, putem desprinde faptul că în acțiunea de sprijin, în vederea acordării clauzei și ulterior contactele realizate pentru menținerea acesteia, s-au remarcat atât Rabinul Șef Moses Rosen, Guvernul Israelului cât și personalități din cadrul forurilor mondiale evreiești.

Acordarea clauzei pentru România a născut aprigi discuții în rândul politicienilor israelieni. Anumite cercuri din Israel (miniștrii, printre care și ministrul finanțelor Pinhas Sapir), promovau o campanie organizată împotriva acordării acesteia pentru România. Împotriva acestora, Rabinul Șef Moses Rosen a luat o atitudine fermă, menționând că ,,oricine militează împotriva acordării statutului națiunii celei mai favorizate pentru România, adoptă o atitudine de dușman al acestei țări”.

Și în S.U.A., în rândurile unor organizații evreiești, s-a militat împotriva acordării clauzei națiunii celei mai favorizate, opinie determinată de acțiunea de oprire a aliyei. A fost cazul rabinului Miller (Președintele Conferinței Președinților Marilor Organizații Evreiești Americane), care s-a pronunțat în fața Congresului, împotriva acordării clauzei, cerând recurgerea la folosirea amendamentul Jackson-Vanik împotriva României. Argumentul rabinului era nefondat, întrucât mii de evrei părăseau România anual.Rabinul Șef Moses Rosen, informat fiind de către Philip Klutznik, (distinsă personalitate americană, fost ministru al Comerțului în Administrația Carter și fost Ambasador al S.U.A. la O.N.U.) a protestat împotriva acțiunii rabinului Miller, printr-o telegramă trimisă acestuia.

În această acțiune erau implicate și peronalități din guvernul israelian. În cele din urmă, problema a fost rezolvată de către Rabinul Șef în urma unei vizite în Israel. Cu ocazia conferinței de presă, organizată pe aeroportul Ben Gurion, din Tel Aviv, Rabinul a condamnat amendamentul Jackson-Vanik, afirmând că este ,,primejdios și antievreiesc”.

Într-o întâlnire cu Ygal Allon, Ministru Afacerilor Externe al Israelului, Moses Rosen, i-a solicitat acestuia să argumenteze și să explice campania israeliană împotriva României, stabilind ca, în cadrul ședinței Congresului Mondial Evreiesc, unde se vor aduna personalități proeminente ale vieții evreiești să se ajungă la un consens în această problemă.

Cu ocazia evenimentului menționat, Rabinul Șef Moses Rosen a solicitat, adoptarea unei declarații care să critice pe cei care declanșau campanii de presă și campanii politice împotriva României.

În timpul desfășurării ședinței, după o dispută verbală, ministrul Sapir a părăsit sala, iar N. Goldman a propus vot de încredere pentru Moses Rosen, pe care acesta l-a obținut. Rabinul Miller, iși va retrage criticile la adresa României, iar guvernul S.U.A. a acordat clauza țării noastre.

Rabinul Șef Moses Rosen a constatat că ,,în fiecare an, după 1975, prin luna iunie, se crea o tensiune foarte mare în România, atunci când cele două Camere ale Congresului S.U.A. aprobau acordarea clauzei. Exista permanent posibilitatea retragerii ei, dacă se considera că România nu respectase libertatea de emigrare, așa cum era prevăzută în amendamentul Jackson-Vanik”.

Această situație impunea an de an, contacte cu reprezentanții organizațiilor evreiești americane, favorabili României. Rolul Rabinului Moses s-a dovedit a fi foarte important întrucât ,,israelienii nu mai duceau o campanie deschisă împotriva României. Conducătorii lobby-ului proisraelian din Washington erau implicați într-o foarte subtilă politică în ceea ce privește România…nu cereau retragerea clauzei…îi speriau pe români pentru a-i face să mărească numărul de evrei care plecau în Israel.” Reînnoirea acordării clauzei era o problemă importantă pentru administrația de la București. Aceasta însă, presupunea respectarea drepturilor omului. Cum acestea erau grav încălcate, reînnoirea devenea o problemă, pe care o puteau rezolva personalitățile evreimii americane, intervenind în favoarea României.

În 1979, în contextul în care România putea pierde votul de reînnoire a clauzei în Congres, prin intermediul rabinului Moses Rosen, se solicita din nou, ajutorul guvernului Israelului și al unor personalități americane. Departamentul de Stat a stabilit o înțelegere cu guvernul român, în urma căreia, Rabinul Șef Moses Rosen, la fiecare două luni, trebuia să-i informeze pe americani despre cum decurgea emigrația evreiască: câți evrei solicitau cereri de plecare, câte cereri erau aprobate, câți părăseau țara.

Clauza națiunii cele mai favorizate era posibilitatea pentru România de a face comerț cu America. Posibilitate pe care o avea și Polonia și Ungaria și… problema sa pus că se refuză clauza României, deși era un stat comunist ca și celelalte, deși în anii 70, Ceaușescu era omul la ordinea zilei , omul simpatizat de întreaga lume necomunistă. Omul pe care regina Angliei l-a decorat, era omul care nu a rupt relațiile cu Israelul, singurul stat socialist care nu a rupt relațiile cu Israelul. Era omul, singurul care s-a opus invadării Cehoslovaciei. A fost singurul stat socialist care s-a opus la egalizarea sionismului cu rasismul.

Insistența cu care România a militat în vederea aplanării conflictului dintre Israel și statele arabe, dezvoltarea relațiilor bilaterale româno-israeliene, nenumăratele solicitări din partea Israelului, au determinat ridicarea reprezentanțelor diplomatice dintre cele două țări la rang de ambasadă. Această decizie a fost aprobată prin Protocolul Nr.63/1968, al Ședinței Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. din 16.12.1968.

După recunoașterea în 1988 de către România a declarației de independență a statului palestinian și ridicarea relațiilor româno-palestiniene la rang de ambasadă, România și-a pierdut rolul de negociator în conflictul arabo-israelian, ultimul contact cu oficiali israelieni având loc la 26 iulie 1988, la insistențele și sub presiunea României.

După această dată rolul de mediator a fost preluat de Egipt și, pentru un scurt timp de către U.R.S.S., acțiunea celor două state culminând cu organizarea Conferinței de la Madrid din 1991, desfășurată sub patronajul S.U.A. și U.R.S.S., conferință care a pus bazele procesului de pace inițiat prin Acordul de la Oslo.Yitzhak Rabin și Yasser Arafat au primit, ca urmare a acțiunilor lor în vederea stabilirii păcii în Orientul Apropiat, în 1994, Premiul Nobel pentru Pace.

În 1996 Yasser Arafat a fost ales președinte al Autorității Naționale Palestiniene, însă din decembrie 2001, i-a fost impus arestul la domiciliu în cartierul general de la Ramallah.

În contextul deteriorării relațiilor României cu statele occidentale, la începutul anilor ’80 , relațiile cu Israelul nu au suferit modificări. Israelul, continuă să ofere sprijin diplomatic și nu numai României, în pofida apropierii acesteia de O.E.P. și a susținerii politice de care beneficia liderul palestinian Yasser Arafat.

Izolarea pe plan extern, criza internă declanșată de măsurile economice drastice impuse pentru construirea unor obiective megalomane, ambiția de a achita datoria externă a țării, încălcarea drepturilor omului, vor constituii unii dintre factorii declanșatori ai evenimentelor din decembrie 1989, în urma cărora regimul comunist din România a fost înlăturat.

La rândul lor între 1965 și 1989 și relațiile economice româno-israeliene, au cunoscut un ritm ascendent de dezvoltare, datorită cadrului legislativ realizat și a reglementărilor comerciale intervenite. Un eveniment important, care a impulsionat aceste relațiile, a fost încheierea Acordului Comercial și de Plăți din 1967. După 1970, valorile înregistrate cu privire la schimburile bilaterale româno-israeliene au crescut treptat de la an la an, raportul de schimb, fiind în general în favoarea exportului românesc.

Totodată s-a constatat și o importantă diversificare a produselor destinate schimburilor comerciale. Și în domeniul turismului, deși nu dispunea de o infrastructură modernă, România a fost anual vizitată de un număr mare de turiști israelieni datorită prețurilor avantajoase. Israelul a acceptat, încă din 1985, să acopere în proporție de 50% costul transportului pentru cetățenii israelieni care alegeau ca destinație România (gest datorat premierului Shimon Peres).

Astfel, aproximativ 20-25.000 de turiști israelieni vizitau România anual. Compania de avioane israeliană, EL-AL, efectua patru zboruri pe săptămână vara/primăvara și un zbor în timpul iernii.

Vasele israeliene ale companiei Zim, transportau bunuri românești în Extremul Orient și în S.U.A. Compania navală și cea maritimă israeliană beneficiau de existența un birou turistic deschis permanent la București. La rândul său, compania aviatică Tarom avea un birou deschis la Tel Aviv.

La 24 decembrie 1989, s-a încheiat un capitol important din istoria relațiilor româno-israeliene. Ambasadorul României în Israel, Ion Bituleanu în contextul evenimentelor a explicat situația din România, drept un complot al dușmanilor țării, făcând aluzie la Ungaria și la întâlnirea sovieto-americană de la Yalta.

Uterior solicită protecția autorităților israeliene în fața demonstranților care se apropiau de sediul Ambasadei române din Tel Aviv. La 25 decembrie 1989 a anunțat că, ,,ambasada a hotărât să se alăture taberei revoluționare”.

Ambasada de la Tel Aviv a fost printre primele care s-au alăturat noului regim instaurat la București, ceea ce a făcut ca demonstranții să-și manifeste bucuria și simpatia față de înlăturarea regimului comunist. După aproximativ 3 săptămâni, ambasadorul României este rechemat la București și timp de 2 ani, reprezentanța României a funcționat fără ambasador.

Ca o concluzie se cuvine să menționăm faptul că, în pofida dezacordului unor politicieni israelieni față de unele acțiuni sau inițiative susținute de Ceaușescu, în discuțiile purtate de-a lungul timpului, aceștia nu l-au contrazis. Argumentau poziția lor, dar nu contraziceau punctul de vedere românesc și nu s-au alăturat liderilor occidentali care, în perioada de sfârșit a regimului ceaușist, îi înfierau politica internă.

Ceaușescu, după cele afirmate de ambasadorul Yosef Gorvin, a devenit foarte simpatic pentru liderii israelieni, în momentul în care s-a dovedit liberal în ceea ce privea emigrarea evreilor români în Israel.

Odată cu schimbarea noului regim, evreii originari din România au inițiat acțiuni umanitare de colectare de fonduri și îmbrăcăminte pentru cei nevoiași. Pianistul Radu Lupu, a donat toate încasările unui recital de pian de la Heihal Hatarbut din Tel Aviv.

Împreună cu Uri Eliav, președinte al H.O.R. și Mose Nagor, președintele Asociației de Prietenie Israel-România, au plecat într-o primă delegație în România, de la instituirea noului regim, cu donațiile colectate din Israel.

Noul președinte al României, Ion Iliescu, și-a manifestat încă de la început interesul față de comunitatea evreilor originari din România, aflați în Israel ,,și el, ca și mulți alții, nutrea speranțe exagerate cu privire la capacitatea evreilor originari din România, locuitori ai Israelului, de a însănătoși economia bolnavă a României”.

Relațiile politico-diplomatice, au înregistrat o dezvoltare deosebită după 1989, urmărindu-se din partea României continuarea rolului de negociator în problemele Orientului Mijlociu, în stabilirea procesului de pace, iar din partea Israelului, rezolvarea unor probleme importante precum, retrocedarea bunurilor confiscate în timpul regimului comunist evreilor titulari sau urmașilor acestora și, problema holocaustului în România.