Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități [627693]

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Departamentul de Științele Educației

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilitați

Coordonator științific:
Prof. univ. dr. Gheorghe TOMȘA

Student: [anonimizat]
2018

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Abstract
The data and information obtained from this research show that the rate of easier
acceptance of the idea of having a disabled child is met in rural areas, and there is less
involvement in child education, emphasizing not being so much on recovery or
improving the problem facing. Thus, the second hypothesis, which states that families
with a disabled child coming from rural areas tend to acce pt the situation more easily
than parents with a child with disabilities coming from the urban environment are
confirmed.
It is also clear from this research that children with physical disabilities are more
readily accepted by children with disabilities t han children with mental disabilities or
behavioral disorders around normal children, which makes the third hypothesis
confirm.
For the fourth hypothesis that parents with normal children coming from rural areas
are more open to the inclusion of children w ith disabilities in education, compared to
those from urban areas, we have not gathered enough information to I validate the
hypothesis.
I proposed that this scientific approach be a source of suggestions, guidelines and
guidelines for the main actors in t he life of children with disabilities in order to
contribute to the improvement of their educational and integrated process in society.
We join the recommendations of education specialists, stating firstly that it is
important for parents to register and t ake their children to a school unit. Whatever
form of education opts, the child will benefit from an environment conducive to
development, play and learning.
The recommendation for parents is to give their children a warm family climate, to
create optimal playing conditions. At the same time, I advise to play with the little
ones, to communicate with them about the kindergarten activities. We also emphasize
the importance of actions, outdoor games, sports and out -of-school activities.
It is essential for parents to be seen as active participants and to make a valuable
contribution to educating their children and for parents to be involved in making
decisions about young children.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

MUL ȚUMIRI
Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Univers ității din
București m -a ajutat să mă dezvolt atât din punct de vedere personal, cât și
profesional, mi -a deschis noi perspective asupra educației, și nu numai.
În mod deosebit, îi mulțumesc domnului profesor universitar dr. Gheorghe
Tomșa , coordonatorul științific al lucrării mele de licență, pentru sprijinul pe care mi
l-a oferit pe parcursul efectuării prezentului demers științific. Față de acesta îmi
exprim respectul, admirația și cele mai sincere mulțumiri.
De asemenea, recunoștința mea se îndreaptă către toți cei care mi -au fost
profesori care au contribuit la formarea noastră și care ne -au oferit sugestii și
îndrumări, care mi -au fost de un real folos în elaborarea lucrării.
Trebuie să menționez că acest demers științific nu ar fi fost posibil fără
deschiderea și aju torul persoanelor chestionate: părinții copiilor care au o
dizabilitate de la cabinelete individuale de psihopedagogie și psihologie socială
”Dina Mihaela Anca„, ”Dumitru Anca„ și ”Șerban și Pană„, cunoștințelor și
prietenilor mei, famil ia mea, angajații firmei SC Time International SRL, colegilorde
la facultate care au copii și profesorilor mei.
Cu această ocazie, țin să le mulțumesc părinților mei, terapeutului meu,
prietenilor, celor două doamne terapeut pe care le -am cunoscut prin intermediul
acestei cercetări pentru că m -au ajutat cu distribuirea chestionarelor și tuturor
părinților care au acceptat să îmi răspundă la un subiect atât de delicat cum este
acesta.
Totodată, sunt profund recunoscătoare familiei mele, pentru multiplele
încurajări, pentru înțelegerea și răbdarea manifestate pe tot parcursul acestei
perioade, acest fapt ajutându -mă să fi nalizez cu bine această lucrare și prietenilor
mei că mi -au acceptat comportamentul antisocial manifestat în această perioadă.
Așadar, po t spune că succesul meu se datorează și tuturor celor care, în mod
direct sau indirect, au contribuit la realizarea acestui demers.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Cuprins

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 5
CAPITOLUL I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 7
FUNDAMENTELE TEORETICE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 7
1. Dez voltarea umană. Stadii de dezvoltare fizică și psihică ………………………….. ………………………… 7
1.1 Dezvoltarea psihică până la adolescență ………………………….. ………………………….. ………….. 11
1.2 Dezvoltarea fizică până la adolescență ………………………….. ………………………….. …………….. 13
2. Tipuri de dizabilități ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 2
2.1. Dizabilități mentale/intelectuale, tulburări de învățare și dificultăți cognitive …………………… 2
2.2 Dizabilități de vedere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 8
3. Tulburări de comportament ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 10
4. Dizabilități fizice ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 11
CAPITOLUL II ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 16
ATITUDINI ȘI DIM ENSIUNI ALE PĂRINȚILOR FAȚĂ DE COPIII CU DIZABILITĂȚI ………………………….. ….. 16
1. Conceptul de atitudini și caractristici definitorii ………………………….. ………………………….. ……… 16
2. Atitudini ale părinților față de copiii cu dizabilități ………………………….. ………………………….. ….. 17
CAPITOLUL III ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 21
INVESTIGAȚII EMPIRICE CU PRIVIRE LA ATITUDINEA PĂRINȚILOR FAȚĂ DE COPIII CU DIZABILITĂȚI ….. 21
1. Scop și obiective ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 21
2. Variabile ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 21
3. Ipotezele ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 22
4. Eșantion ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 22
5. Metode, tehnici și instrumente de ceгcetɑгe ………………………….. ………………………….. …………. 23
CAPITOLUL V. REZULTATELE CERCETĂRII ………………………….. ………………………….. ……………………… 29
VI. CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 37
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 38
Anexe ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 41
Anexa I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 41
Anxa II ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 45

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

INTRODUCERE

Înainte de revoluția din 1989, situația copiilor cu dizabilități era foarte puțin
cunoscută, ba chiar se încerca excluderea lor din societate. Aceștia erau
instituționalizați în așa zisele ”Centre de specialitate” unde erau supuși la tratamente
umilitoare, lipsa hranei și mizerie. Este de menționat și faptul că în aceste centre erau
trimiși nu numai copiii cu handicap, ci și copiii orfani, aceșt ia fiind considerați tot cu
dizabilități. Legea care a stat la baza acestor decizii a fost Legea nr. 3 din 26 martie
1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori “în vederea creșterii, educării
și pregătirii școlare și profesionale a minorilor deficienți” .
După 1989, în 1990 s -au înființat organizații nonguvernamentale care militau
în pentru câștigarea drepturilor pentru copiii cu handicap fiind sprijinite de către
organismele internaționale. Atunci a fost adoptată Legea nr. 18 din 28 septembr ie
1990 . Cele două părți menționate reușesc să facă lumină în cazul persoanelor
defavorizate, însă momentul decisiv este în 1995 când s -a adoptat Planului național
de acțiune în favoarea copilului.
Încă din copilărie am avut ocazia de a interacționa cu minori cu dizabilități,
moment în care am realizat că suntem cu toții diferiți, dar incapabili să reacționăm
corect în legătură cu astfel de persoane.
Pe perioada facultății am întalnit din ce în ce mai multe persoane cu nevoi
speciale de învățare sau integrare în societate. Acest lucru m -a făcut să îmi creez o
imagine mai amplă asupra dizabilităților cu care se confruntă societățile de astăzi și
m-a învățat cum să pot ajuta la dezvoltarea acestora.
Tema prezentei lucrări are implicații în problematica dezvoltării
psihointelectuale și psihoeducaționale a persoanelor cu dizabilități cât și a celor care
intra în contact cu acestea, cum ar fi părinții, bunicii, frații și/sau surorile, colegii de
scoală sau serviciu, profesorii.
Având în vedere faptul că în 1970 procentul peroanelor cu dizabilități era de
10 din totalul populației lumii, iar în 2010 a crescut la 15 %, adică 1 din 7 persoane
suferă de o dizabilitate conform unui studiu făcut de Organizația Mondială a Sănătății

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

și Banca Mondială , putem înțelege că ne confruntăm cu o creștere majoră ceea ce ne
împinge să creem condiții favorabile dezvolării cât de cât normale a acestor persoane.
Ne propunem ca această cercetare să ne ajute să înțelegem persoanele cu
dizabilități, să înțelegem pări nții care au copii cu dizabilități, să reprezinte o sursă de
îndrumări pentru profesorii care se confrunta cu astfel de situații la clasă.
Aceasta vizează modul în care parinții îți percep copiii cu dizabilități, dar și
percepția părinților ai căror copii sunt sănătoși față de copiii care suferă de o un
handicap.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

CAPITOLUL I
FUNDAMENTELE TEORETICE

1. Dezvoltarea umană . Stadii de dezvoltare fizică și psihică
Teoria dezvoltării cognitive a lui Jean Piaget sugerează că cei mici trec prin
patru etape diferite ale dezvoltării mentale. Teoria sa se concentrează nu numai pe
înțelegerea modului în care copiii dobândesc cunoștințe, ci și pe înțelegerea naturii
inteligenței .
Stagiile lui Piaget sunt:
 Stadiul senzori o-motor: de la naștere la 2 ani
 Stadiul preoperațional : vârste cuprinse într e 2 și 7 ani
 Stadiu operațiilor concret e: vârste cuprinse între 7 și 11 ani
 Stadiul operațiilor formale : vârste de la 12 ani

Piaget credea că în principal copiii au jucat un rol activ în procesul de învățare,
acționând la fel ca niște oameni de știință. Pe măsură ce fac experimente, fac
observații și învață despre lume. Pe măsură ce copiii interacționează cu lumea din
jurul lor, aceștia continuă să adauge noi cunoștințe, să se bazeze pe cunoștințele
existente și să adapteze ideile deținute anterior pentr u a adăposti noi informații.
Stadiul inteligenței senzorio -motorii – între 0 și 2 ani spune că inteligența
copilulu i își are originea în percepție și acțiune, toate informațiile fiind asimilate pe
cale senzorială (vizual, auditiv, tactil) și motorie. Copilul cunoaște lumea pr in
mișcările și senzațiile sale, învață despre lume prin acțiuni de bază, cum ar fi aspirația,
apucarea, căutarea și ascultarea, învață că lucrurile continuă să existe chiar dacă nu
pot fi văzute (permanența obiectului) și că s unt ființe separate de oameni și de
obiectele din jurul lor. Ei își dau seama că acțiunile lor pot face ca lucrurile să se
întâmple în lumea din jurul lor.
În această etapă timpurie a dezvoltării cognitive, sugarii și copiii mici
dobândesc cunoștințe prin expe riențe senzoriale și manipulând obiecte. Întreaga
experiență a copilului în prima perioadă a acestei etape are loc prin reflexe de bază,
simțuri și reacții motorii.
În timpul etapei senzorimotorii, copiii trec printr -o perioadă de creștere și

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

învățare dram atică. Pe măsură ce copiii interacționează cu mediul lor, ei fac mereu noi
descoperiri despre cum funcționează lumea.
Dezvoltarea cognitivă care are loc în această perioadă are loc într -o perioadă
relativ scurtă de timp și implică o mare creștere. Copiii n u numai că învață cum să
efectueze acțiuni fizice, cum ar fi accesarea mersul ui pe jos, ci ș i de a învăța multe
despre limbă de la persoanele cu care aceștia interacționează .
În cursul acestei perioade se produce o decentrare care îl face p e copil să se
distingă de lumea înconjurătoare. Principala achiziție a perioadei este permanența
obiectului, care desemnează capacitat ea copilului de a -și reprezenta obiectele și în
absența lor.
Stadiul inteligenței preoperatorii este cel mai intens studiat de Piaget. Pentru
acest stadiu sunt definitorii două substadii care dau seama de progresele înregistrate în
evoluția copilului: substadiul gândirii simbolice și preconceptuale (2 -4 ani) și
substadiul gândirii intuitive (4 -7 ani ).
Copiii încep să gândească simbolic și să învețe să folosească cuvinte și poze
pentru a reprezenta obiecte, în acest stadiu tind să fie egocentric și să se lupte pentru a
vedea lucrurile din perspectiva altora, în timp ce se îmbogățește cu limbajul și
gândirea, tot mai tind să se gândească lucruri în termeni foarte concreți.
Bazele dezvoltării lingvistice au fost puse în etapa anterioară, dar apariția limbii
este una dintre principalele caracteristici ale stadiului de dezvoltare preoperator.
Copiii devin mult mai pricepuți la jocul prefăcut pe parcursul acestei etape de
dezvoltare, dar totuși încă mai gândesc foarte concret asupra lumii din jurul lor.
În acest stadiu, copiii învață prin jocul prin imitație , dar încă se luptă cu logica
și ținând punctul de vedere al altor persoane. De asemenea, adesea se luptă cu
înțelegerea ideii de constanță.
Copilul poate să -și reprezinte mental obiecte sau evenimente absente cu
ajutorul simbolurilor. Această posibilitate de a -și reprezenta simbolic lucrurile este
regăsit ă în următoarele cinci conduite, care apar aproape simultan: imitația amânată
(care se realizează în absența modelului), jocul simbolic sau jocul de ficțiune, desenul,
imaginea mentală (ce apare ca o imitație interiorizată) și, mai ales, limbajul, care
permite evocarea verbală a unor evenimente.
Se constată că patru dintre cele cinci forme de conduit se bazează pe imitație,
care constituie o prefigurare a reprezentării.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

De la apariția limbajului și până la patru ani, Jean Piaget distinge o primă
perioadă d e dezvoltare a gândirii, pe care o numește perioada inteligenței
preconceptuale , care se caracterizează prin existența preconceptelor, iar în planul
raționamentului în formare, prin transducție sau raționament preconceptual.
„Preconceptele sunt noțiunile legate de copil de primele semne verbale, a căror
folosire o capătă. Particularitatea acestor scheme constă în faptul că ele rămân la
jumătatea drumului, între generalitatea conceptului și individualitatea elementelor
care îl compun, fără a o atinge nici p e una, nici pe cealaltă" .
Raționamentul care leagă asemenea preconcepte a fost numit transductiv. El se
constituie ca un raționament primitiv care nu leagă elementele componente prin
deducție, ci prin analogii imediate.
Substadiul gândirii intuitive este cel în care asistăm la coordonarea treptată a
raporturilor reprezentative, deci la o conceptualizare în creștere. Ea va conduce
copilul de la faza simbolică sau preconcept uală până în pragul operațiilor, însă,
această inteligență rămâne în mod constant pr elogică, deoarece ea mai substituie încă
operațiile nedesăvârșite printr -o formă semisimbolică de gândire, care este
raționamentul intuitiv. Controlul judecăților se face prin inter mediul „reglărilor
intuitive".
După Piaget, principalele limitări ale gândi rii în perioada preoperatorie sunt:
• egocentrismul , care se referă la incapacitatea copilului de a vedea lucrurile din
punctul de vedere al celuilalt, el rămânând prizonierul propriei perspective;
• centrarea , ce implică orientarea către o singură trăsătu ră a situației și
ignorarea celorlalte, indiferent de relevanța lor;
• amestecul realului cu imaginarul ;
• ireversibilitatea , care exprimă inabilitatea copilului din stadiul preoperațional
de a face operații mentale reversibile.
Reversibilitatea este consi derată de Piaget principala caracteristică a gândirii
umane și exprimă capacitatea de a executa mental aceeași acțiune în două sensuri. în
această perioadă (2 -7/8 ani), copilul nu este capabil de reversibilitate, deoarece el
rămâne încă legat de percepțiil e immediate.
Stadiul operațiilor concrete pune în evidență faptul că reversibilitatea gândirii
se manifestă în jurul vârstei de 8 ani. Copilul poate acum concepe că fiecărei acțiuni îi
corespunde o acțiune inversă, care permite revenirea la starea anterioa ră. Fiind capabil

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

de reversibilitate, el va putea surprinde și observa ceea ce este constant și identic în
lucruri.
În această etapă, copiii încep să se gândească logic la evenimente c oncrete, e i
încep să înțeleagă conceptul de conservare; că volumul de lichid dintr -o ceașcă scurtă
și lată este egală cu cea dintr -o sticlă înaltă, subțire, de exemplu, g ândirea lor devine
mai logică și mai organizată, dar totuși foarte concretă.
Copiii încep să folosească logica inductivă sau raționamentul de la informații
specifice la un principiu general.
Va sesiza, deci, treptat conservarea substanței, a greutății și a volumului. Piaget
susține că procesul de conservare apare într -o ordine definită: conservarea substanței
la 8 ani, conservarea greutății la 9 -10 ani, iar conservarea volumului la 11-12 ani. De
la un mediu cultural la altul, vârstele la care se achiziționează conservarea pot fi
diferite, dar ordinea de achiziție este constantă.
Operațiile sunt definite de Piaget astfel: „acțiuni interiorizate sau
interiorizabile, reversibile și coordonate în structuri totale". Ele se caracterizează prin
faptul că sunt în mod riguros și necesar reversibile.
Gruparea realizează, pentru prima dată, echilibrul dintre asimilarea lucrurilor la
acțiunea subiectului și aco modarea schemelor subiective la modificările lucrurilor.
Stadiul operațiilor formale evidențiază un progres substanțial al gândirii
copilului. Gândirea lui se va elibera de concret, deoarece trecerea la preadolescentă și
adolescență îi asigură capacitatea de a raționa corect din punct de vedere formal după
ipoteze, adică după propoziții despre care nu știe încă dacă sunt adevărate sau false.
Gândirea formală este și o gândire ipotetico -deductivă care permite examinarea
consecințelor ce decurg în mod necesar din ipoteze.
Etapa finală a teoriei lui Piaget implică o creștere a logicii, capacitatea de a
folosi raționamentul deductiv și o înțelegere a ideilor abstracte. În acest moment,
oamenii devin capabili să vadă mai multe soluții potențiale pentru probleme și să
gândească mai științific despre lumea din jurul lor.
Capacitatea de a gândi despre idei și situații abstracte este elementul -cheie al
etapei operaționale formale a dezvoltării cognitive. Capacitatea de a planifica în mod
sistematic viitorul și motivu l pentru situații ipotetice reprezintă, de asemenea,
abilit atea critică ce apare în această etapă.
Este important de observat că Piaget nu a privit dezvoltarea intelectuală a

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

copiilor d rept un proces cantitativ. Deci, copiii nu adaugă mai multe informații și
cunoștințe cunoștințelor existente pe măsură ce îmbătrânesc. În schimb, Piaget a
sugerat că există o schimbare calitativă în modul în care gândesc copiii pe măsură ce
trece prin aceste patru etape. Un copil la vârsta de 7 ani nu are doar mai multe
infor mații despre lume decât la vârsta de 2 ani. E xistă o schimbare fundamentală în
modul în care el se gândește la lume.
Teoria piagetiană e, din acest punct de vedere, o teorie constructivistă . Ea este
și o teorie genetică, pentru că se axează pe explicarea genezei și a evoluției proceselor
cognitive.
1.1 Dezvoltarea psihică până la adolescență

Conceptul de dezvoltare psihică este considerat fundamental pentru psihologia
vârstelor deoarece toate celelalte probleme întâmpinate la un i ndivid depind de
conținu tul și valoarea explicativă și interpretativă a acestuia.
Există trei factori fundamentali în dezvoltarea psihică propice a copiilor ,
ereditatea, mediul și educația. Fără aceștia, dezvolatrea psihică ar putea fi compromisă
sau chiar imposibilă.
Ereditatea este definită ca proprietatea organismelor vii de a transmite mai
departe semnătura genetică (ARN, ADN). Deci, dacă au existat cazuri în familie de
schizofrenie, este foarte probabil ca unul dintre copii să sufere de aceeași tulburare de
persona litate.
Schaffer susține că în corpul uman exsistă peste 30.000 de gene care contribuie
la transmiterea informației genetice de la o generație la cealaltă. Tot el afirmă că dacă
se implementează Proiectul Genomului Uman pe plan internațional, se vor putea
controla anomaliile genetice încă din perioada natală, astfel procentul persoanelor cu
dizabilități o să scadă. (Schaffer, 2005, p. 42)
Factorul ereditar este considerat ca fiind în strânsă legătură cu mediul în care se
dezvoltă individual, iar educația are o amprentă cu mult mai mică decat cele două
menționate.
”Ereditatea este un factor necesar, dar nu și suficient pentru dezvoltarea
umană” (Loftus et al., 2005)
Mediul este caracterizat ca totalitatea factorilor de influență care se exercită
asupra unui individ de la naștere până sfârșitul vieții. Aceste influențe sunt sociale și

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

naturale, fizice și spirituale. directe și indirecte, organizate și neorganizate.
Locke consideră că un copil are la naștere mintea ca o tabula rasa (tabă ștearsă )
și în ni ciun caz nu prezintă cunoștințe înnăscute. Tot ceea ce trăiește, experimentează,
descoperă, simte, miroase, gustă, vede vor duce la deprinderea cunoștințelor care îl
vor ajuta să se int egreze în societate și să devină independent.
În secolul XX când a apărut behaviorismul, factorul mediu a redevenit cel
dominant în dezvoltarea umană. Watson și Skinner au susținut că indif erent de codul
genetic moștenit , o educație timpurie poate transforma un copil într -un adult.
Bineînțeles, este vorba de o educați e centrată pe nevoile fiecarui individ,
echitate, nu egalitate. Cu alte cuvinte, un copil care este predispus la apariția unei
dizabilități cognitive poate deve ni un adult aproape normal cu ajutorul unei educații
bazate pe cerințe educaționale speciale.
Educația ”apare ca totalitate de metode, procedee și măsuri fundamentate
științific și utilizate conștient în vederea construirii omului în concordanță cu idealul
despre om al societății și epocii date” (Golu, 1985). Putem spune că apare ca o
extensie a med iului în care se dezvoltă individul care are ca scop deprinderea unei
personalități demne de societatea în care se află, nici de cum de obținerea de bunuri
materiale. (Golu, 2015)
Educația reprezintă o formă de a valoriza, organiza și structura factorul m ediul
în scopul favorizării dezvoltării unei personalități care să îi permită integrarea.
Golu afirmă că acest factor este cu mult mai important decat mediul si
ereditatea deoarece se centrează pe nevoile individului, nu pe nevoile generale și
deține un p rogram și o metodă specifice dezvoltării. (Golu, 1985)
Educația va putea spune că și -a atins scopul doar atunci când va putea activa
structurile motivaționale regăsite deja la indivizi, va progresa în privința structurilor
motivaționale folosite, va fi cap abilă să transforme obiectivele standard ale educației
în obiective proprii subiectului, va folosi cunoștințele pe care le deține deja pentru a
dobândi noi modalități de abordare și va reuși să asigure dezvoltarea mentală oricărui
individ. (Crețu, 2009)
Nou-născutul deține un număr ne neuroni egal cu cel al unui om normal, însă
putem spune că sunt slab dezvoltați, de aici și epuizarea rapidă a energiei care duce la
stări de somnolență în cea mai mare parte a timpului.
În primele 10 -12 zile, copilul nu dispune de un eu care să îi ghideze mișcările

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

sau să își arate nevoile în mod conțtient, ci face asta prin impulsuri și spasme, și nici
nu face diferența între starea de veghe și somn.
Percepția apare după luna a doua de viață datorită dezvoltării neurofracționale
de ansamblu, modalităților senzoriale și coordonării activității analizatorilor. La vârsta
de 1 an abia este capabil să se recunoască în oglindă .
Antepreșcolarul (1 -3 ani) are dezvoltată capacitatea de a memora, dar doar
lucruri concrete și repetitive, fără a fi conștient de legaturile logice dintre acestea, de
asemenea, este și perioada din care nu ne putem aminti nimic, cu excepția unor aspect
cu un impact emoțional foarte mare cum ar fi venirea pe lume a unui f rate sau a unei
surori.
Limbajul leste slab dezvoltat, conține câteva cuvinte generale cum ar fi
”mama”, ”papa”, ”apa” în primul an, urmând ca după un an și jumătate, un an și opt
luni să dețină ușor 200 -300 de cuvinte.
Adolescența sau ”a doua naștere” d upă cum o caracteriza J. J. Rousseau este
cuprinsă între 14 și 20 de ani și se definește prin atingerea celor mai înalte culmi ale
cunoașterii, construirea de componente noi ale personalității și competența de a lua
decizii de unul singur în diverse situa ții.
1.2 Dezvoltarea fizică până la adolescență

În primul trimestrul al sarcinii vorbim despre embrion și procesul de evoluție
se numește embriogeneză. În această etapă embrionul e foarte vulnerabil, etapa fiind
cea în care celula ou se transformă într -un pui de om cu toate organele formate și
funcționale, în mediul intrauterin.
În prima lună de sarcină din etapele dezvoltării fătului se formează inima,
creierul, măduva spinării, iar mușchi și oasele sunt în plin proces de formare. Apar
mugurii organelor interne, fiecare așezat exact acolo unde este locul lui.
În a șasea săptămână de sarcină se formează protuberanțele din care se vor
„construi” ochii, mugurii membrelor, iar la ecografie bătăile inimii pot fi auzite , pentru
că inima este activă. Trebuie spus că perioada de embriogeneză durează din ziua a 17 –
a până în a 56 zi de sarcină.
În săptămâna a șaptea de sarcină cresc mugurii membrelor, se dezvoltă intens
inima, apar formațiunile din care se vor dezvolta plămânii, intestinele, apendicele,
creierul crește, măduva spinării se alungește și apar primele impulsuri nervoase, apar

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

nările, gura și se formează globii oculari. Tot în această săptămână apar pleoapele și
mugurii urechilor, degetele de la mâini și picioare.
Embrionul începe să se miște în uter în cursul celei de a noua săptămâni de
sarcină . Mișcările sunt foarte fine și ușoare, iar femeia însărcinată nu le poate
percepe.
În etapele dezvoltării fătului, în cursul celei de a 10 săptămâni de sarcină , apar
mugurii dinților definitivi, începe formarea organelor sexuale, unghiile degetelor, iar
dezvoltarea organelor interne este accelerată. Capul se rotunjește, se dezvoltă nasul,
buzele, pleoapele și se conturează clar gâtul.
A patra lună de sarcină corespunde săptămânii a 13 -a. Acum embrionul trece
la stadiul de făt, are toate organele definite, iar toate particularitățile anatom ice
externe sunt formate. Totul continuă să evolueze și începe procesul de stratificare al
epidermei. În săptămâna a 14 -a de sarcină fătul are circa 130 de grame și 10
centimetri lungime.
A cincea luna de sarcină , care începe cu a 17 -a săptămână de sarcină este
mijlocul trimestrului doi de sarcină. Fătul are circa 15 centimetri și aproximativ 150
de grame. Dacă în luna a patra pielea copilului era transparentă și roșie, ca urmare a
structurii capilare ce se formează, în cursul lunii a cincea de sarcină înce pe procesul
de formare a stratului adipos, proces care se termină abia în momentul nașterii. La
finele lunii a cincea pielea fătului este acoperită cu un strat albicios numit vernix
caseosa.
Această substanță grasă protejează pielea bebelușului de expuner ea îndelungată
la lichidul amniotic. La sfârșitul lunii a cincea copilul are circa 25 de centimetri
lungime și ajunge la aproximativ 400 de grame.
Săptămâna a 22 -a de sarcină corespunde cu începutul lunii a șasea de sarcină .
Fătul e o prezență reală în ute r, care face mișcările din ce în ce mai puternice și mai
susținute. Este perioada de dezvoltare intensă a musculaturii. Fătul are pleoape și
mimică facială. Mai mult, poate reacționa la sunete puternice, la ritm și muzică.
În etapele dezvoltării fătului, săptămâna 24 -a de sarcină reprezintă un alt prag.
Fătul atinge 500 de grame, iar mișcările lui sunt liniștitoare și tonice pentru mamă.
Măduva osoasă a fătului începe să producă celule albe, fătul exersează procesul de
înghițire și poate sughița. Pragul mom entului este ritmul de creștere în greutate al
fătului care se accelerează vertiginos, pentru a ajunge la greutatea ideală la naștere.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

A șaptea lună de sarcină începe cu săptămâna 26 . E o nouă treaptă cucerită în
etapele dezvoltării fătului. Practic în ace st moment singurele organe care mai au
nevoie de timp pentru a se perfecționa sunt plămânii. Chiar și așa, fătul este viabil și
poate să trăiască în exteriorul uterului. În cursul acestei săptămâni plămânii au
capacitatea de a trece de la mediul intrauteri n la cel extern și pot face față la această
situație. Esențial este că nivelul de dezvoltare al creierul este suficient de ridicat
pentru a coordona funcțiile vitale, iar reflexele bazale sunt perfect însușite și pot
asigura supraviețuirea extrauterină.
La finele lunii a șaptea, în săptămâna 28 , fătul măsoară aproximativ 35 -40 de
centimetri și cântărește puțin peste un kilogram, dar crește în greutate în ritm
accelerat. Undele cerebrale fac posibil ca fătul să aibă mimică, să clipească și chiar să
viseze.
Acesta își explorează corpul, înghite lichid amniotic, funcția renală este activă,
doarme și are episoade de activitate intensă. Fătul începe să se joace cu acesta. Îl
prinde cu mâinile, îl strânge, îl trage, îl învârte.
Săptămâna a 31 -a de sarcină înseamn ă începutul lunii a opta de sarcină . Fătul
măsoară undeva spre 45 de centimetri și a depășit pragul a două kilograme, dar are
încă spațiu pentru a face tumbe, așa că se joacă și se mișcă mult. Luna viitoare o să se
domolească din activitate pentru că nu ma i are unde să se miște. Fătul face exercițiile
de respirație, iar plămânii sunt complet dezvoltați. La finele celei de a opta luni ritmul
de acumulare de grăsime în stratul subcutanat se accelerează, fătul crește mult în
greutate, uneori chiar circa 500 -800 de grame.
Săptămâna a 36 -a de sarcină , este prima săptămână a lunii a noua . Fătul are
peste 50 de centimetri lungime de cele mai multe ori și se apropie de trei kilograme.
Statisticile arată cei cei mai mulți dintre nou -născuții la termen au circa 51 de
centimetri la naștere și undeva în jur de 3,2 kilograme.
Săptămâna 38 e momentul în care vei simți din plin forța copilului tău. E mare,
e puternic și vrea să vină pe lume. Aceasta este săptămâna în care unghiile cresc
dincolo de buricele degetelor la mâin i și la picioare. Unghiile copilului sunt un semn
de evaluare a prematurității. Unghiile trecute de buricele degetelor arată că bebe este
gata în orice clipă să vină pe lume.
La naștere, nou-născutul are între 50 și 54 cm și 3 kg și 500 g, luând în
considerare doar cazurile de naștere la termen, nu și pe cele premature, urmând să

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

ajungă la 75 cm și 9 kg și 500 g în primul an. Perimetrul toracic nu va mai avea 32
cm, ci 47 cm la varsta de 10 luni, iar la sfarșitul primului an o să aibă 8 incisivi.
Copiii născuți pe cale naturală prezintă de multe ori o formă alungită a capului
ca urmare a parcurgerii canalului pelvi -genital. Craniul nou -născutului este compus
din oase nesuturate pentru a permite străbat erea canalului de naștere fără afectarea
mamei sau a fătului. Acest lucru permite oaselor să se suprapună în timpul nașterii dar
permite și acomodarea la dezvoltarea rapidă a creierului.
Pe capul copilului sunt prezente niște zone moi numite fontanele, zon e în care
oasele craniului nu se unesc complet. Fontanela anterioară este localizată în zona
centrală din vârful capului și se închide în jurul vârstei de 1 -2 ani. Fontanela
posterioară se închide la aproximativ 6 luni după naștere.
Unii bebeluși se nasc f ără păr în timp ce alții prezintă mult păr pe cap la
naștere. De obicei acest păr cade, fiind înlocuit cu alte fire de culoare și textură
diferite.
Aspectul facial al nou -născutului este determinat de poziția din uter și de
trecerea prin canalul de naștere . Aspecte precum fața umflată și culoarea ușor vineție
se reduc în scurt timp.
Culoarea ochilor depinde de culoarea pielii. Majoritatea copiilor se nasc cu ochi
albaștri care se schimbă de mai multe ori chiar în primele luni. De obicei se închid la
culoare între 6 și 12 luni.
Copiii cu o piele mai închisă se nasc și cu ochii mai închiși la culoare. Aceștia
fie își mențin culoarea, fie se schimbă într -o culoare tot închisă, cum ar fi verde.
Reflexul pupilar fotomotor este prezent, fiind asociat cu vederea p eriferică.
Cartilajul urechii externe este mai flexibil la nou -născut, putând fi și ușor
modificat ca urmare a nașterii.
Forma și dimensiunea nasului pot fi modificate ca urmare a deformării
intrauterine din timpul nașterii, efect care va trece după câteva zile. La naștere, nasul
și gura pot fi acoperite cu mucus. După naștere acesta va fi aspirat și curățat pentru a
favoriza respirația bebelușului. Același mucus poate cauza respirația dificilă și
strănutul la bebeluș.
Pieptul nou -născutului este moale, de aceea se poate observa că se mișcă la
fiecare respirație, lucru perfect normal de care nu trebuie să producă îngrijorare . De
asemenea, este posibil ca pieptul să fie mărit în volum atât la fetițe cât și la băieți.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Acest lucru este cauzat de hormonii femini ni care trec de la mamă la făt în timpul
sarcinii. La nivelul mamelonului pot să apară eliminări de fluid, reduse.
Abdomenul nou -născutului este rotunjit și ușor mărit în volum.
În primele luni se poate observa că bebelușul are tendința de a -și ține pumni i
încleștați, coatele îndoite, șoldurile și genunchii flexați iar membrele îndreptate spre
corp. Această poziție este similară cu cea intrauterină din timpul sarcinii. Copiii
născuți prematur pot prezenta câteva diferențe la postură, aspect și comportament
comparativ cu cei născuți la termen.
Copiii între 1 ș i 3 ani cresc mult mai lent, această dezvoltare având însă un
caracter constant. Conform tendințelor generale de creștere, între primul an ș i cel de –
al doilea, co piii cresc cu 1, 75 – 2, 75 kg în greuta te și 10 – 13 cm în înă lțime. Până la
trei ani, copiii mai câștigă 1, 75 – 2, 5 kg si 5 – 6 cm.
O parte a t recerii de la stadiul de bebeluș la cel de copil mic este pierderea
stratului de grăsime – dacă la vâ rsta de 1 an 22% din masa corporală este constituită
din grăsime, în câț iva ani această masă scade pana la 12, 5 – 15% din greutate. Alt
aspec t interesant este schimbarea trăsă turilor faciale – crani ul se alungeste, iar
maxilarul înaintează pentru a permite erupția dentară .
La 1 an si 6 luni, cop ilul are înălțimea cuprinsă între 76 – 87, 5 cm , greutatea
între 8, 9 – 13,4 kg, iar perimetrul cranian între 44,5 – 50 cm. Acum copilul deja poate
să alerge, însă pe o porțiune mică de drum.
După 6 luni, în jurul vârstei de 2 ani, conformația copilului s e schimbă, însă nu
foarte mult, astfel, înălțimea este cuprinsă între 81 – 94 cm, greutatea este între 9,8 –
14,7 kg, iar diametrul craniului de 46,5 – 51,5.
La 36 de săptămâni, cel mic prezintă o înălțime între 90 – 106 cm, greutatea
este între 11,5 – 17, 2 kg, iar craniul are perimetrul între 47 – 52,5 cm.
Antepreșcolarul va avea între 94 și 95 cm, cu o greutate de 14 kg, urmând ca
după vârsta de 3 ani să se dezvolte mult mai greu, iar în stadiul următor, preșcolarul ,
va crește cu 4 -5 cm anual până va a junge la o înălțime de 1 m și 16 cm și o greutate
de 22 kg.
La vârsta preșcolară , mersul cu spatele era un pas important în dezvoltarea lui
fizică , iar la vârsta școlară , copilul poate face mișcări complexe, de tipul invârtitului
pe loc, ră sucitului, ocolirii obstacolelor etc
Etapa copilăriei cuprinsă între 8 ș i 9 ani are un impact puternic asupra

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

dezvoltă rii fizice a multor copii.
Pe lângă faptul că începe să combine mișcări complexe între ele (de exemplu,
mișcări de baschet, în care bate mingea în p odea, dar în același timp și merge sau se
răsuceste), copilul poate intra deja la pubertate și dă piept cu toate schimbă rile care
apar în această perioadă .
Există copii, atât băieței, cât și fetițe, care intră la pubertate încă de la varsta de
9 ani. Se po t constata primele semne prin apariția primelor fire de păr pubian sau la
axilă, o creștere ușoară a sâ nilor etc.
Tot î n jurul vâ rstei de 9 ani, are loc un puseu de creștere ceva mai pronunțat
decât în alte perioade ale copilăriei. Într -o perioadă destul d e scurtă, ai putea constata
că școlarul crește în înălțime sau greutate mai mult decâ t de obicei.
Începând cu vâ rsta de 10 ani, copilul se apropie din ce în ce mai mult de
pubertate și, treptat, încep să apară din ce î n ce mai multe semn e ale acestei etap e –
transpirație în exces, ten gras, apariția firelor de păr în zona genitală ș i la axile. Un alt
semn important este schimbarea ușoară a vocii, în special la băieți. Există o tendință
de îngroșare a vocii în perioada pubertăț ii.
Băieț eii cunosc o dezvolta re musculară și motrică mai rapidă decat fetele. Încep
să capete din ce î n ce mai mu ltă forță .
Adolescentul , din punct de vedere fizic nu prezintă schimbări majore, acestea
fiind regăsite mult mai intens la nivel psihic. Va avea la sfârșitul stadiului o înălțime
de aproximativ 1,70 m la baieți și 70 kg și 1,60 m și 50 kg la fete.
Dezvoltarea și maturizarea fizică și sexuală a adolescentului reprezintă drumul
către un corp adult. Deși la un nivel mai scăzut dedcât în perioada pubertății, în
adolescență are loc cea de -a doua fază a dezvoltării organismului. Toate aceste
transformări au efecte profunde asupra adolescenților, de exemplu, aceștia nu au
nevoie de mai mult de 9 -10 ore de somn pe noapte.
Odată cu încetarea schimbărilor din perioada pubertății, în jurul vârstei de 15
ani, activitatea glandei tiroide și a glandei hipofize e ste maxima. Aceste glande
asigură maturizarea fizică și sexual. Activitatea glandelor sexuale de intensifică între
17 și 8 ani la băieți, iar la fete între 15 și 16 ani.
În această perioadă, inima și capacitatea plămânilor se dublează, respirația
abdomin al specific perioadei copilăriei fiind înlocuită de cea toracică. Maturizarea
oaselor se realizează după elongație , fapt ce îl face pe adolescent vulnerabil la

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

fracturi, în special în cazul tinerilor care practică sporturi violente.
Înălțimea definitivă este stabilită în jurul vârstei de 16 ani la fete și 17 ani la
băieți. Pentru fetele care nu au avut încă prima menstruație, aceasta ar trebui să apară
cel târziu la 16 ani. Până la 18 ani, sânii fetelor și organelle sexuale masculine externe
jung la dimen siunile finale. În perioada adolescenței, băieții continuă să câștige masă
muscular și fortă fizică, iar fetele acumulează țesut adipos în zona coapselor,
abdomenului și a sânilor.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

2. Tipuri de dizabilități
2.1. Dizabilități mentale/intelectuale, tulburări de învățare și dificultăți cognitive
Dizabilitatea intelectuală se caracterizează prin deținerea unui IQ sub media normală
admisă de societate (între 91 și 110) . Persoanele care suferă de o dizabilitate mentală sunt
capabile să acumuleze informații ca mai apoi să le poată folosi, însă mult mai lent decât o
persoană normal.
Există două domenii în care indivizii cu dizabilități mentale întâmpină problem e:
 Funcționalitatea intelectuală – este reprezentată de capacitatea unei persoane de a fi
motivată, de a învăța și de a putea decide ceea ce face cu informațiile pe care le deține, de
a fi capabilă să gestioneze anumite situații în care este pusă, dar și d e a fi motivată.
La indivizii cu aceste dizabilități, caracteristicile de mai sus nu sunt regăsite, aceștia fiind
în permanență dedpendenți de cei din jur. Coeficientul de inteligență al acestora este usb
70.
 Comportamente adaptative – acest domeniu se r eferă la abilitatea necesară desfășurării
normale a vieții de zi cu zi, cum ar fi interacțiunea verbală cu ceilalți și capacitatea de
autoîngrijire.
S-au observant mai multe semne care indică existența unor dizabilități mentale la copii. Cel
mai adesea, a ceste semne se pot observa la copilul școlar.
Unele dintre cele mai frecvente manifestări ale dizabilităților mentale sunt:
 mers întârziat, dificultăți în a se căță ra
 vorbi rea întârziată sau dificultăț i de limbaj
 dobandirea cu dificultate a uno r deprinder i cum ar fi, îmbrăcatul sau hrănirea
independentă
 probleme de memorare
 incapacitatea de a face legătura dintre acțiuni și consecinț e
 tulbură ri de comportament, cum ar fi crizele de isterie
 dificultăți î n rezolvarea problemelor sau de a gâ ndi logic.

Dislexia, di sgrafie , discalculia.

 Dislexia este definită ca o tulburare de învățare datorată unei disfuncții neurologice care
împiedică dezvoltarea capacității de a citi, confundarea literelor, citirea silabelor invers
sau înțelegerea defectuasă a textelor. P oate fi observată încă din perioada preșcolară în
felul în care articulează cuvintele, le leagă între ele, se mișcă, se poate orienta în spațiu, e
capabil să fie atent, să perceapă și să memorize. Sunt cazuri în care se pot observa mai
multe sim ptome, dar la o intensitate mai mică, sau un numar mai mic de simptome cu o

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

intensitate mai accentuată.

Fig. 1 Dislexia

Factorii care pot duce la apariția dislexiei sunt:
 Ereditatea – au existat cazuri de dislexie la alți membrii ai familiei
 Existența unor leziuni minore la nivelul sistemului nervos în timpul sarcinii sau în
timpul nașterii (nașterea prematură, compl icații la naștere, neoxigenarea, leziuni
în perioada copilăriei mici însoțite de temteratură ridicată)
 Obligarea copiilor care scriu cu st ânga să folosească mana dreaptă
Această dizabilitate nu ține neapărat de coeficientul de inteligență, IQ -ul acestor persoane
putând fi încadrat în media normal admisă sau chiar peste medie.
În cazul dislexiei se recomandă ședințele de logopedie și adaptar ea modului de învățare în
funcție de nevoile fiecărei persoane. Netratarea acestei tulburări de învățare poate duce la
inadaptabilitate socială, tulburări de personalitate, frustrare, anxietate, agresivitate.

 Disgrafia ca și dislexia se încadrează la tulb urări de învățare datorate unor disfuncții
neurologice, aceasta fiind caracterizată de incapacitatea de a scrie frumos, fără greșeli,
după dictare. Persoanele cu astfel de disfuncționalitate au un scris greoi, cu foarte multe
greșeli de ortografie sau greș eli din cauza inversării literelor.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Fig. 2 – Disgrafia

Simptomele disgrafiei :
 Face cu dificultate forma literelor
 Nu pune spațiile corespunzător între litere și cuvinte
 Nu este capabil să diferențieze majusculele de minuscule
 Are un scris dezordonat
 Omite sau nu scrie cuvintele complet într -o propoziție
 Obosește rapid după ce scrie un cuvânt
În tratarea acestei disfuncții este recomandată terapia axată pe funcțiile motorii pentru a face
copilul să deprindă abilitatea de a -și controla mișcările în timp ul scrisului, iar în afara terapiei se
recomandă părinților să lucreze suplimentar cu aceștia, iar profesorii să le ofere un sprijin diferit
față de cel pentru copiii normali, de exemplu, metoda de examinare să fie orală.
 Discalculia este tulburarea de înv ățare caracterizată prin deficiența de a putea calcula,
recunoaște cifre sau numere si de a opera logic cu acestea. Această disfuncție poate fi
diagnosticată dupa clasa a III -a pentru ca abia atunci se consideră că ar trebui să
stăpânească operațiile de ba ză.

Fig. 3 – Discalculia

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Semnele discalculiei
 Nu poate efectua calcule simple precum 3 + 4
 Nu poate raspunde la întrebări cum ar fi ”Care numar este mai mare 11 sau 12?”
 Nu poate spune exact câte obiecte vede într -o imagine
 După terminarea clasei I calculează încă pe degete
 Confundă cifra ”9” cu cifra ”6”
 Învață cu dificultate să citească ceasul
Ca și celelalte două disfuncții neurologice prezentate mai sus, discalculia nu este o boală,
drept urmare , nici nu poate fi vindecată, ci doar compensată prin terapii adecvate și metode de
învățare specifice nevoii fiecaruia.
Down
Medicul englez John Langdon Down a descris pentru prima dată sindr omul Down în 1862,
recunoscând -ul ca pe un tip distinct de dizabilitate mentală și, din nou, într -un raport mai larg
publicat în 1866 .
Sindromul Down mai este cunoscut și ca ”Tr isomia 21” din cauza existenței unei părți sau
a întregului cromozom 21 dublat și este caracterizat prin întârzi eri de creștere fizică și
intelectuale, iar aspectul fizic este ușor de diferențiat față de cel al persoanelor normale. IQ-ul
mediu al unui tânăr cu sindrom Down este de 50, echivalent cu capacitatea mentală a unui copil
de 8 sau 9 ani, dar acest lucru poa te varia foarte mult.

Fig. 4 – Dispunerea cromozomilor la Sindromul Down
Persoanele cu accest sindrom sunt capabile să rețină informațiile repetitive și să le aplice

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

singuri. De exemplu, un copil cu Down poate invăța mecanic să asambleze o jucărie, iar un adult
se poate angaja ca instructor de dans sportive pentru că reține pașii prin repetare.
Majoritatea cazurilor de persoane cu Down prezintă o formă ușoară (IQ 50 -69) sau medie
(IQ 35 -69), foarte puține cazuri fiind înregistrate cu un IQ sub 35 , După v ârsta de 30 de ani,
indivizii cu acest sindrom sunt predispuși la a -și pierde capacitatea de a vorbi. (Malt, et. al.,
2013 )
Deși copiii cu acest sindrom sunt tot timpul fericiți, la vârsta adultă sunt predispuși la
depresie și anxietate. (Malt et. al., 201 3)
De-a lungul anilor s -au efectuat mai multe teste care au demonstrat că mamele pot afla
dacă fătul este predispus la a avea Sindromul Down prin intermediul unor analize de sâng e și al
testelor cu ultrasunete înc ă din primul trimstru . (Canick , 2012)
Până în acest moment nu s -a descoperit un tratament adecvat pentru vindecarea acestei
anomalii, tot ceea ce se poate face pentru acesti copii ține de ameliorarea simptomelor, de
exemplu, ședințele de terapie, logopedia, modificarea metodelor de învățare în conf ormitatte cu
nevoile lor și gradul de disfuncționalitate pe care îl au și sprijinirea psihologică a familiilor
acestora.
Autism
Autismul este considerat unul dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale
copilăriei și cunoaște o creștere alarmantă în toată lumea în ultimii ani (1 copil cu autism la 100
de copii născuți). Cei mai predispuși la această formă de dizabilitate sunt băieții, proporția fiind
de 1 băiat la 4 fete.
Până la începutul anilor 90, prezenta tulburare, asimilată adesea în mod greșit cu o boală
psihică incurabilă, era cvasinecunoscută în România, cele mai multe informații și exemple de
acțiuni fiind adoptate odată cu serviciilor dezvoltate și furnizate de organizațiile non –
guvernament ale care au avut posibilitatea să stabilească parteneriate, programe, legături și
schimburi de informații și expertiză în numeroase tipuri de servicii sociale.
Dizabilitatea prezentată poate fi observată încă din primul an de viață sau după 2 -3 ani.
Până l a această vârstă, dezvoltarea copilului este perfect normal, însă dupa această vârsta
dezvoltarea mentală încetează, iar toate deprinderile de comunicare și interacțiune sunt șterse din
memorie.
Dacă un copil normal începe să vorbească între 1 an jumătate și 2 ani fără a avea nevoie de
cineva care să îl învețe și până la vârsta de 6 -7 ani cunoaște deja 10.000 de cuvinte, un copil care
suferă de autism va începe să vorbească mult mai târziu și va avea probleme cu socializarea, de
aceea este necesară terapia încă din primii ani de viață.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Cauzele care duc la apariția acestei tulburări nu au fost încă depistate, însă se presupune că
factorii determinanți ar fi predispoziția ereditară sau o problem la nivel neurologic.
Conform estimărilor internaționale, 1 din 1 66 de copii suferă de autism, iar în lume sunt
aproximativ 67.000.000 de persoane cu această tul burare, majoritatea fiind de sex masculin.
Autismul este clasificat drept o ”tulburare pervazivă de dezvoltare”, fiind clasat între
deficiența mentală și tulb urarea de învățare. Cea mai importantă caracteristică a acestui grup
ceste că ”tulburarea principal constă în dificultăți în a dobândi competențe cognitive, lingvistice,
motrice și sociale” conform DSM -IV. (Criteriile de diagnostic ale tulburărilor autiste )
De asemen ea, 60% din persoanele cu autism au un IQ sub 50.

Fig. 5 – Tomografia creierului persoanelor cu autism atunci când sunt îmbrățișate
Semne specifice Autismului :
 Nu răspunde când este strigat pe nume
 Nu poate asocia obiectele uzuale cu numele acestora
 Nu își arată părinții atunci când sunt rugați să facă asta
 Nu se uită unde îi arăți, nu respectă indicații
 Nu este capabil să comunice atunci când îți dorește apă, mâncare, vrea la toaletă
 Nu vorbește
Tratamentul copiilor cu autism constă în terap ie, medicamente anti -depresive și somnifere în
cazurile în care copilul suferă de insomnia, hiperactivitate, iritabilitate, isterie, logopedie,
fizioterapie. Până în momentul de față, autismul este considerată o tulburare psihică netratabilă.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

2.2 Dizabi lități de vedere
Dizabilitatea vizuală este o deficiență de tip senzorial caracterizată prin pierderea parțială
sau totală a capacității de a vedea. Poate fi înnăscută sau dobândită pe parcursul vieții.
Vederea se ocupă cu organizarea și reglarea mișcăril or, postura, pronunția verbală,
orientarea în spațiu, mimica. Persoanele care se nasc cu această disfuncție se pot integra mai ușor
în societate spre deosebire de peroanele care s -au născut perfect normale, dar din cauza unor
accidente și -au pierdut vedere a, fiind obligate să se readapteze mediului.
Pentru a se veni în sprijinul acestor persoane s -au inventat numeroase instrumente
ajutătoare cum ar fi aplicații mobile care îți măsoară pașii, alfabetul Braille și mai nou un covor
care a fost testat pe 14 I unie anul trecut de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale care le
permite nevăzătrilor să se orienteze în spațiu fără a mai fi dependenți de alte persoane.
Cauzele pierderii vederii :
 Boli ale ploapelor, aparatului lacrimal, orbitei sau conjunctivelor
 Tulburările refracției ocular
 Afecțiuni ale căilor optice cerebrale
 Accidente ocular
 Boli ereditare
 Daca mama a suferit în timpul sarcinii de sifilis, tuberculoză, rubeolă sau hepatită
epidemic)
 Consumul de droguri sau alcool de către mamă în timpul sarcinii
 Scarlatină,
 Traumatisme fizice (bătăi repetitive)
 Accidente fizice

Miopia
Miopia este deficiența de vedere în care persoana în cauză nu poate distinge obiectele de la
distanță. S -au găsit două cauze fizice care duc la apariția cestei d eficiențe: corneea și cristalinul
refractă razele de lumină excesiv de puternic sau ochiul, în procesul creșterii sale se alungește
excesiv, și retina se îndepă rtează de la amplasarea normală a focarului .

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Fig. 6 -Miopia
Tratamentul miopiei:
 Stoparea creșterii patologice a ochiului
 Prevenirea efectelor posibile ale miopiei
 Corectarea prin purtarea ochelarilor sau lentilelor de contact
Conform datelor Organizației Internaționale ale Ocrotirii Sănătăț ii, 800 milioane de oameni
de pe planeta noastră sunt afectaț i de miopie.
Hipermetropia
Hipermetropia este dizabilitatea vizuală cu care se nasc toți oamenii fiind caracterizată
prin dimensiunea neadecvată a ochiului ceea ce duce la nefocalizarea corespunzătoare a
imaginii, dar odată cu dezvoltarea fizică se dezvoltă și ochiul, iar hipermetropia dispare .
Există, însă posibilitatea de încetare a creșterii ochiului înainte de timp, ceea ce duce la
hipermetropie definitivă. Persoanele care suferă de această boală sunt incapabile să vadă clar
indiferent de dista nța la care se află obiectul respectiv.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Fig. 7 – Hipermetropia
Tratarea acestei defic iențe este posibilă prin purtarea ochelarilor la copiii cu vârsta până în
18 ani sau intervenție chirurgicală la persoanele cu vârsta de peste 18 ani care au avut dioptria
stabilă timp de 1 an.
3. Tulburări de comportament
ADHD
Attention deficit hyperactivity disorder este caracterizată ca tulburare de comportament
întâlnită în special la copii și se manifestă prin incapacitatea acestora de a se concentra asupra
unei acțiuni pentru mai mult de câteva minute.
Nemaifiind considerat boală, ADHD -ul nu mai necesită tratament medicamentos, așa că s –
a ajuns la concluzia că tratarea acestei tulburări poate fi făcută cu ajutorul educației și a terapiei
psihologice.

Fig. 8 – Creierul unei persoane cu ADHD
ADHD -ul este foarte greu de dignosticat deoarece nu este considerată boală, ci o
succesiune de mai multe simptome. Pentru diagnosticare se folosește evaluarea clinic

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

(anamneza), chestionare diagnostic (completate de pacient sau părinți dacă este minor),
observația pacientului în situații diferite (acasă, la școală, serviciu), testele psihologice (TOVA,
CPT – Continous Performance Task, etc.)
Simptome :
 Neatenție
 Greșeli datorate neglijenței
 Ignorarea detaliilor
 Nerespectarea instrucțiunilor
 Neterminarea acti vităților pe care le începe
 Este distras de zgomotele din jur
 Este deficitar în a -și organiza activitățile
 Vorbește excesiv
 Se agită sau se foiește
 Răspunde înainte de a se termina întrebarea
 Întrerupe sau deranjează alte persoane
4. Dizabilități fizice
Dizabilitățile fizice sunt caracterizate prin incapacitatea parțială sau totală a unui individ
de a se deplasa , deformații ale membrelor, deformații ale craniului sau lipsa unuia sau mai
multor membre.
Incapacitățile neurologice pot fi complexe și grave, c um ar fi incapacitatea de locomoție,
de autoîngrijire, de comunicare, de abilitate, de comportament sau handicapul de dependență
fizică, ocupațional, de îngrijire, de integrare socio -economică, etc. Asistența persoanelor cu
disfuncții motorii poate fi temp orară, până se recuperează total sau parțial cât să îi permită
deplasarea independent, sau permanent cum este cazul paraliziei când persoana în cauză nu își
poate mișca anumite părți ale corpului.
Făcând referire la posibilele traumatisme la care ar putea fi supus neuronul motor central,
profesorul D. Vereanu susține că ele stau la baza handicapurilor neuromotorii și le definește ca
pe o ”tulburare persistent, fără să fie fixă, a motricității și posturii, apărută de la naștere sau în
primii ani de viață și care este legată de o atingere netumorală și nedegenerativă a creierului,
survenind în cursul dezvolării sale normale, înainte, în timpul sau după naștere” (Vereanu D.,
1963).
Deficitul motor este definit ca fiind modalități anormale de postură și mișcare asociate cu
un tonus postural anormal. Leziunea prezentă în creier încă din vremea când acesta din urmă nu
este pe deplin dezvoltat, se interferează cu dezvoltarea motorize normal a copilului.
Se cunosc 50 de sindroame neurolo gice, cele mai importa nte fiind sindromul piramidal,

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

sindromul de neuron motor periferic, sindromul extrapiramidal, sindromul cerebelos,
sindroamele mixte (piramidalo -extrapiramidal) și sindroamele medulare. Factorii care duc la
apariția acestor sindroame sunt: A.V.C (accident vascular cerebral), tumori, abcese, traumatisme,
inflamații, encefalite și mielite, scleroza multiplă, poliomielita, atrofia musculară progresivă,
distrugerea bruscă a axonilor.
În 1966, Voss a elaborat câteva principii care stau la baza tratării dizabili tăților fizice pe
care le voi enumera mai jos:
 Toate ființele vii au potențial ce nu a fost dezvoltat și exploatat la maxim
 Dezvoltarea normal psihoneuromotorie se desfășoară în direcție cervicocaudală și
proximodistală.
 Deprinderile motorii timpurii sunt dominate de activitățile reflexe
 Deprinderile motorii ale adultului sunt susținute sau întărite de reflexele posturale
 Deprinderile motorii precoce sunt caracterizate prin mișcările spontane care
oscilează între extrema flexie și extensie. Aceste mișcări s unt ritmice și au un
character ireversibil.
 Dezvoltarea deprinderilor motorii etse exprimată într -o succesiune ordonată de
modele de postură și mișcare
 Dezvoltarea deprinderilor motrice are tendință spre ciclicitatea așa cum se pune în
evidență trecerea de la dominanța flexorilor la cea a extensorilor
 Etapele dezvoltării motorii au o succesiune ordonată, dar există suprapunere între
ele. Copilul nu își încheie dezvoltarea unei etape înainte de a trece la următoarea.
 Locomoția depinde de contracția reciprocă a flexorilor și extensorilor, iar
menținerea posturii necesită o ajustare continuă a acestui dezechilibru.
 Perfecțiunea abilităților motorii este dependentă de abilitatea motorie.
 Frecvența stimulilor și activităților repetitive sunt folosite pentru a pro mova
învățarea actelor motorii și pentru a dezvolta forța și rezistența.

Paralizia
Paralizia este definită ca tulburare cronică a mișcărilor din cauza unor leziuni ale
sistemului nervos central , leziuni ale căilor nervoase motorii, inhibării funcționale a centrilor
mișcărilor voluntare sau afectării mecanismelor de transmitere a excitațieii de la nervul motor la
mușchi și se manifestă prin reflexe involuntare și spasme. De cele mai multe ori, persoanele care
suferă de par alizie suferă și de alte boli a sociate cum ar fi cunvulsiile, deficiențe de vedere sau
deficiențe de auz.
Conform doctorului K. Bobath, paralizia cerebral rezultă dintr -o leziune sau o proastă
dervoltare a creierului. (Bobath K. 1960)

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Această disfuncție apare încă din copilărie, semnele și simptromele variind de la o
persoană la alta, însă sunt și semnale comune cum ar fi coordonarea slabă, musculatură rigidă
sau slabă, probleme la înghițire și tremurat, dar și cu senzațiile (vederea, auzul, atingerile).
Bebelușii care suferă de paralizie cerebral nu se pot rostogoli, nu stau in fund, nu se pot
târî și nu merg la fel de devreme ca ceilalți de vârsta lor.
Factorii de risc în apariția paraliziei sunt nașterea prematură, sarcină gemelară, infecții în
timpul sarcinii precum rubeola, expunerea la metilmercur pe parcursul sarcinii sau traumatisme
craniene în primii ani de viață.

Fig. 9 – Paralizia Cerebrală
Factorii de risc în apariția paraliziei sunt nașterea prematură, sarcină gemelară, infecții în
timpul sarcinii precum rubeola, expunere a la metilmercur pe parcursul sarcinii sau traumatisme
craniene în primii ani de viață.
PC poate fi prevenită prin imunizarea mamei pe timpul sarcinii și sporirea siguranței
copilului pentru ca acesta să nu sufere traumatisme cerebrale. Paralizia, însă, n u are remediu, dar
are metode de ameliorare a simptomelor, cel mai adesea fiind folosite terapiile fizice și
intervențiile chirurgicale.
Spina bifida
Spina bifida este definită ca o anomalie congenitală reprezentată prin neînchiderea
arcurilor vertebrale posterioare ale uneia sau mai multor vertebre.
Tratamentul trebuie să fie precoce, intensive și ritmic, cu scopul de a corecta atitudinile
vicioase in stalate și de a preveni pe cele care se pot instala prin dezechilibru muscular, întărirea
musculaturii utile ortostatismului și mersului.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Copiii cu această anomalie nu au probleme intelectuale, singura problemă cu care s -ar
putea confrunta fiind cea de int egrare socială.

Fig. 10 – Copil care suferă de Spina Bifida
Această malformație este de 3 tipuri, ocultă, meningocel și myelomeningocel.
Spina bifida occulta este doar la nivelul vertebrelor. Meningele și măduva spinării nu sunt
afectate și d e obicei nu apar simptome.
Tegumentul poate fi modificat (zonă cu păr, zonă hiperpigmentată). Majoritatea
pacienților nu stiu că au spina bifida, iar afecț iunea este descoperită întâmplător când se
efectuează o radiografie de coloană. Este forma cea mai ușoară (“ascu nsă”).
Defectul vertebral meningocel este asociat cu un sac proeminent și care conț ine me ninge și
lichid cefalorahidian.
Este forma cea mai rară. Dacă sistemul nervos nu este afectat, sunt sanse mici ca pacientul
să prezinte probleme neurologice pe termen lung.
La mielomelingocel , sacul conține ș i elem ente ale măduvei spină rii. Este forma cea mai
frecventă și mai severă de spina bifida, cu complicaț iile neurologice cele mai grave.
Formele severe de spina bifida produc dizabilități severe. Copiii se nasc și dezvoltă de -a
lungul vieț ii defici ențe neurologice severe cum ar fi :

 Tulburări de sensibilitate ș i paralizia membrelor inferioare
 Incontinenăa urinară și fecală
 Hidrocefalie – acumulare excesivă de lic hid cefalorahidian care comprimă creierul, cu

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

grade va riate de retard mental
 Tulbură ri de învăț are
 Anomalii osoase ș i articulare datorate paraliziilor

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

CAPITOLUL II
ATITUDINI ȘI DIMENSIUNI ALE PĂRINȚILOR FAȚĂ DE COPIII CU
DIZABILITĂȚI
1. Conceptul de atitudini și caractristici definitorii
O primă definiț ie a conceptului de atitudine a fost p ropusă de G. W. Allport. În opinia lui,
atitudinile reprezintă “predispozițiile învățate de a reacționa cu consecvență față de un obiect sau
o clasă de obiecte î ntr-un mod favorab il sau nefavorabil”. Din a ceastă definiție unanim acceptată
reținem faptul că atitudinile sunt învăț ate, nu instinctive, că atitudinea este o predispoziț ie pentru
manifesta rea unui anumit comportament, că ră spunsurile sunt orientate pozitiv sau negativ și nu
în ultimul rând, că at itudinile sunt de durată .
Pentru Guy Serraf , atitudinea constituie un sistem regulator între rezerva energetică a
motivațiilor și solicită rile lu mii exterioare. Atitudinea funcționează ca un sincretism de imagini
intelec tuale, simbolice și motrice. Atitudi nea nu este înnăscută, ea este obținută prin procesul
îndelungat al învățării și experiențelor rămânând deschisă influențelor externe .[1]
Analizand conceptul d e atitudine, Jean Stoetzel arată că în psihologia socială există pentru
această noțiune patru s emnificaț ii bine de finite:
1) atitudinea reprezintă o variabilă inferată care direct nu este observată ;
2) atitudinea reprezintă o stare de pregătire specifică în vederea unei acțiuni și implică o
relație între o persoană și un obiect sau o situație, deo sebindu -se de trăsă turile de caracter (ale
unui individ -subiect) care nu implică nicio specificare a situaț iilor;
3) atitudinile au un caracter polar, ele sunt î ntotdeauna pentru ceva sau contra a ceva ș i
respectiv sunt corelate subiective ale valorilor;
4) atitudi nile sunt formate prin experiență ș i sunt susceptibile de a fi influenț ate de factori i
exteriori, de pildă, conformitatea socială reprezintă atitudini adaptate spre valorile ș i tiparele de
norme sociale .
Atitudinea es te filtrul a tot ceea ce gândim , spunem și în cele din urmă facem. Este lentila
prin care vedem lumea și expresia exterioară a sentimentelor interioare. Atitudinile sunt unul
dintre cele patru tipuri diferite de factori care determină calitatea performanței umane în orice
situație sau context dat . Acești patru factori formează modelul KASH: (1) cunoștințe, (2)
atitudini, (3) abilități și (4) obiceiuri. Orice program de îmbunătățire a performanței, pentru a fi
eficient și durabil, trebuie să facă față tuturor celor patru.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Atitudine a este formulată în termeni de gândire rațională și emoțională și de reacție
biologică. Comportamentul este formulat din atitudine folosind reguli de probabilitate și o
atitudine critică, care se bazează pe atitudini standard. Practic, orice răspuns poate servi drept
indicator al atitudinii față de un obiect, atâta timp cât acesta este asociat în mod credibil cu
tendința respondentului de a evalua obiectul în cauză.
După majoritatea autorilor atitudinea prezintă trei dimensiuni:
 Dimensiunea afectivă – căreia îi corespunde componenta afectivă, adică modul favorabil
sau nefavorabil în care reacționează un individ față de un anumit obiect /individ. Este cea
mai importantă latură a atitudinii. Comportamentul afectiv est e de cele mai multe ori
influenț at de a socierea obiectulu i atitudinii (un lucru, o situaț ie, o i dee sau o persoană) cu
experiențe anterioare, care pot fi plăcute sau neplăcute. Componenta afectivă conferă
sensul și direcția atitudinii.

 Dimensiunea cognitivă – căreia îi corepunde componenta cog nitivă, reprezintă latura
conștientă a atitudinii. Ea reprezită modul de informare a unei persoane despre ob iectul
atitudinii, fiind formată din cunoștințele, informațiile, convingerile ș i imaginile pe care le
deține persoana respectivă despre obiectul res pectiv.

 Dimensiunea intențională – căreia îi corespunde componenta intențională sau volitivă, se
referă la tendința de a acționa în legatură cu un anumit obiect. Totuși, comportamentul
intenț ional nu trebuie să se confunde cu comportamentul propriu zis , cu toate că există o
legatură între atitudine ș i comportament.
2. Atitudini ale părinților față de copiii cu dizabilități
În procesul de educație al copilului cu dizabilități atitudinea persoanelor care îl înconjoară
constituie temelia dezvotării sale care elucidează în primul râ nd acceptarea, explicată prin acțiuni
concrete, cunoști nțe noi în domeniu și afecțiune , pentru stimularea dezvoltării și abilitării
copilului.
Diversele abordări teoretice ale lui E. Ericson, E. Fromm, C, Rogers, J. Bowlby cu referire
la atitudininea parentală, pun accentul pe importanța relației părinților, prin dragoste și control, în
dezvoltarea și educația copilului. Implicarea și receptivitatea părinților intră în categoria
abilităților importante în depășirea impactului d izabilității copilului.
A avea un copil cu dizabilităț i este, c u siguranță, o provocare pe care viața o lansează fără
drept de apel și căreia, indiferent de circumstanțele în care se întâmplă , un părinte trebuie să îi
facă față . De acee a, a avea un copil c u dizabilităț i este una dintre cele mai cop leșitoare experienț e
pentru un pă rinte, o experiență care, oricum ar fi definită, îi ia pe nepregătite, purtându -i într -o

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

călătorie prin viață, fără să știe dinainte care este destin ația și câte alte provocări vor întâlni pe
parcurs.
Majoritatea familiilor reușesc, sub o formă sau alta, să găsească puterea de a merge mai
departe, de a acce pta faptul că au un copil cu dizabilități și că asta le va schimba iremediabil
viața. Chiar și î n aceste cazuri lucrurile nu su nt însă atat de simple precum ar putea pă rea.
Părinții sunt nevoiți să se confrunte cu neliniști sufletești, ezitări, remușcări și reconcilieri cu sine
și cu cei din jur și să ascundă toate aceste trăiri sub un voal de rezistență și resemnare.
În urma unui sondaj creat pe un grup de socializare online numit ”Despre Copii”, la
întrebarea ”ce ați face dacă în urma ecografiei ați afla că veți avea un copil cu dizabilități?”, 46
% au afirmat clar ca ar renunța la sarcină, iar 32 s -au abținut din a da un răspuns . Doar 22 % au
susținut că ar păstra sarcina.
Cazul Fionei Wilson despre povestea de viață a fiului său născut cu sindromul Down a
făcut înconjurul lumii. Într -un interviu oferit ziarului Daily Mail, prezentatoarea povestea despre
sentimentele pe care le -a trăit după ce a născut și a aflat că Charles, fiul său suferea de acest
sindrom declarând că ” Nu am simțit aceeași bucurie pe care o simțisem atunci când am născut -o
pe fiica noastră, ci ma simțeam cuprinsă mai degrabă de un straniu sentiment de detașar e și de
șoc. Mă simțeam de parcă mă desprinsesem de propriul trup și îmi priveam propria viață care nu
era a mea, ci a altcuiva. ”
Foarte mulți copii sunt abandonați imediat după naștere de către famile, tocmai din cauza
faptului că vestea de a avea un co pil cu dizabilități este extreme de încărcată emoțional, iar
oamenii nu sunt pregătiți să facă față unei asemenea încărcături.
Există patru tipuri de părinți care se confruntă cu o astfel de problemă:
Părinții care refuză ceea ce se întîmplă și asteaptă o minune . Sunt cei care umblă cu
copilul la toți specialiștii din zonă și chiar din alte orașe, medici și terapeuți, în speranța că le va
infirma cineva diagnosticul – și chiar apare de obicei cî te cinev a care infirmă pe moment: atunci
ei au speranțe și î ncep să interpreteze orice semn pozitiv drepte semn de revenire , însă e doar un
aspect temporar, starea de ansamblu rămânând aceeași.
Părinții care acceptă diagnosticul , dar sunt pasivi . Sunt cei care consideră că au prea
multe probleme în rest (alți copii , singurătate, părinți i bolnavi, lipsa de bani) și că nu au resurse
pentru a interveni.
Păriții care luptă pe termen scurt. Sunt cei care acceptă diagnosticul și încearcă remedii
diverse , dar numai pe termen scurt: încearcă homeopatie , dar numai pentr u o lună, medicamente,
dar numai pentru o lună , iar terapia ABA este încercată doar din curiozitate.
Părinții care luptă pe termen lung . Sunt cei care după un timp oarecare accept

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

diagnosticul și nu mai pierd energie importantă umblâ nd pe la specialiș ti pentru
confirmarea/infirmarea lui. Aceștia sunt deschiși la abordări cât mai diverse și sunt dispuși să
facă schimbări importante în viaț a lor și în relația cu copilul pentru a îl salva.
Atât copiii cu dizabilități, cât și părinții acestora se confruntă adesea cu stigmatizarea
socială având efecte grave asupra stimei de sine, integrării în societate și stresului.
Stigmatizarea este procesul prin care persoanele cu handicap sau familiile acestora sunt
marcate, separate și discreditate de societate prin in termediul discriminării, stereotipiei,
etichetării și respingerii emoționale ( Goffman, 1963 )
Astfel, m ulți părinți sunt obligați să îndure și excluderea social și comportamentul
răutăcios al celorlalți parinți pe lângă încărcătura emoțională datorată îngri jirii propriilor copii
care prezintă handicap. (Gray, 2002)
Răspunsurile părinților la stigmatizarea favorabilă și la dizabilitățile cu care se confruntă
proprii copii pot include sesibilitate emoțională și stres, reușind să facă abstracție pentru puțin
timp de problemele cu care se confruntă cei mici sau de excuderea socială. ( Farrugia, 2009 )
Din cauza acestei stigmatizări este afectată și relația dintre părinte și profesorul care se
ocupa de copilul său, iar sprijinirea cu success a acestuia nu mai este p osibilă. Crearea și
menținerea relațiilo r de colaborare parent -educator este esențială pentru educația tuturor copiilor
în special pentru copiii care se confruntă cu provocări, cum ar fi dizabilitățile fizice, vizuale sau
psihice. (Turnbull & Turnbull, 201 5).
Adesea, părinții ai căror copii nu prezintă niciun handicap îi îndeprtează pe aceștia de cei
care suferă de o anumită dizabilitate, ceea ce duce la excluderea socială și crearea celor dintâi
numiți (n.r. copiii fără dizabilități) o imagine distorsionat ă asupra persoanelor disfuncționale.
Pentru mulți părinți, doar simplul fapt că învață despre dizabilitățile cu care se confruntă
copiii lor reprezintă o experiență încărcată emoțional. (Lalvani, 2015)
Deși majoritatea acestora se împacă relativ ușor cu i dea de a avea un copil cu probleme,
cea mai mare problemă pe care o întâmpină este frica de a nu fi excluși de cei din jur, dar și frica
legată de viitorul pe care ar putea să îl aibă copiii lor (Kayama & Haight, 2014). Cele mai
răspândire emoții sunt fric a,vinovăția ( Koro -Ljungberg & Bussing, 2009 ), furia, tristețea și
durerea.
Pe de altă parte, sunt și părinți care nu pot accepta idea de a avea un copil cu dizabilități
refuzând categoric sprijinul persoanelor specializate ca profesorii sau p sihologii, ba chiar au o
atitudine agresivă cand sunt abordați. (Kayama & Haight, 2014).
Wong, Mak, &Liao, au ajuns la concluzia că părinții care au copiii cu ADHD sunt
învinovățiți de ceea ce li se întâmplă copiilor pentru că aceștia ”le -au transmis gene greșite” fie

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

pentru că cei doi parteneri nu sunt compatibili, fie că unul dintre ei prezenta o genă cu
predispoziție spre acest sindrom. (Wong, Mak, &Liao, 2016)
Nu numai atât, din cauza comportamentului antisocial pe care îl au copiii cu această
tulburar e de personalitate sunt criticați că nu știu să își controleze și educe odraslele (Gray,
1993). Experiențele de genul acesta duc la sentimente de umilință, excludere socială și judecată
din partea celor din jur. ( Broady, Stoyles & Morse, 2017 )
În urma nume roaselor cercetări desfășurate despre cum percep părinții faptul ca unul
dintre copii suferă de o dizabilitate am ajuns la concluzia că aceștia trec prin patru etape de
acceptare a situației:
Prima fază – Șocul inițial – părinții trăiesc o stare de confuzi e, mâhnire și îngrijorare. Când
informația despre diagnostic este oferită furia și dezorganizarea familiei sporește. Este momentul
acela în care nu înțeleg foarte bine ceea ce se întâmplă și intră într -un fel de transă.
Faza a doua – Negarea sau refuzul de a crede că este adevărat – se caracterizează prin
încercări de negare a stării copilului, părinții își insuflă și enunță precum că copilul nu este chiar
atât de afectat cum li s -a spus. La această etapă de depășire membrii familiei pot surprinde
specialiș tii prin așteptări irealiste vi s-a-vis de viitorul copilului. Dar aceste expectații optimiste
nu înseamnă că părinții nu înțeleg diagnosticul – așteptările înalte reflectă nevoia familiei de a
păstra speranța.
A treia fază – Eforturile de depășire – părin ții realizează că odrasla lor nu va fi ca ceilalți,
și încearcă să întreprindă anumite acțiuni care ar facilita starea și dezvoltarea copilului. Este
perioada în care părinții renunță la imaginea copilului sănătos și dezvoltă o altă imagine despre
abilitățile de viitor ale copilului.
Ultima fază – Acceptarea – faza finală a procesu lui de adaptare este cea de „acceptare a
copilului, așa cum este, adaptarea la probleme cu care se vor confrunta pe viitor , continuarea
vieții.
Părinții au nevoie de suportul și înțelegerea celor din jur, în timp ce luptă zilnic pentru
evoluț ia cat ma i favorabilă a copilului. Practic, părinții nu au cui să adreseze toate temerile și
întrebările care îi macină . Nu se au decât pe ei înșiși, pe cei apropiați ș i, poate, cercul de prieteni
care le -au rămas loiali după toate aceste încercă ri.
Părinții copiilor c u dizabilități sunt considerați, pe bună dreptate, sensibili la anumite fraze
sau atitudini cu ar fi ”așa a vrut Dumnezeu să se întâmple” sau ”Dumnezeu te pedepsește pentru
păcatele tale” . Stresul susținut la care sunt s upuși zilnic îi face să se poarte aș a, fără a fi vorba de
rea voință din partea lor.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

CAPITOLUL III
INVESTIGAȚII EMPIRICE CU PRIVIR E LA ATITUDINEA PĂRINȚILOR FAȚĂ
DE COPIII CU DIZABILITĂȚI

Această cercetare își propune să afle care este atitudinea pe care o manifestă părinții care au copii
cu dizabilități și părinții care au copii fără astfel de probleme față de copii cu dizabilități.
1. Scop și obiective
Scopul principal al prezentei cercetării este de a investiga atitudinea manifestată de părinții
care au un copil cu dizabilități față de aceștia.
Scopul secundar al lucrării este de a investiga atitudinea manifestată de părinții ai căror
copii nu prezinte dizabilități față de copiii cu dizabilități.
De asemenea, se vor stabili următoarele obiective:
1. Identificarea sentimentelor părinților față de copiii cu dizabilități .
2. Identificarea interesului de manifestat de părinți pentru a ajuta la ameliorarea sau
vindecarea dizabilității de care suferă copilul .
3. Care este mediul de proveniență unde se resimte cel mai mult implicarea părinților în
tratarea dizabilității copilului.
4. Elaborarea unor concluzii și recomandări destinate atât părinților care se confruntă cu
problema aceasta, cât și celeilalte categorii de părinți privind optimizarea atitudinii când
intră în contact cu un copil cu dizabilități .
2. Variabile
Earl Babbie susține că ”variabilele sunt grupări logice de atribute”. Tot acesta
consideră că atributele sunt „caracteristici ale oamenilor sau lucrurilor”. Astfel, putem spune că,
în cercetarea socială, variabilele sunt „atribute legate între ele (categorii, valori)”. (Babbie, E.,
2010, pag. 44)
Variabilele cercetării în cauză sunt:
 Variabile independente
1. Dizabilitatea copilului
2. Venitul lunar al familiei
3. Mediul de proveniență
4. Vârsta la care s -a aflat de dizabilitatea copilului

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

 Variabile dependente
1. Tipurile de mijloace de ameliorare sau vindedcare a dizabilității copilului
2. Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități
3. Atitudinea părinților care au copii cu dizabilități față de cei din jur
4. Modul de acceptare al situației
5. Stigmatizarea social
6. Relația între membrii familiei
7. Implicarea părinților î n ameliorarea sau vindecarea dizabilității copilului

3. Ipotezele
Ipotezele general e:
1. În ce măsură atitudinea de acceptare a problemei de către părinți ajută la o
dezvoltare mai bună a copilului cu dizabilități?
2. Familile care au un copil cu dizabilități și provin din mediul rural tind să accepte
situația mai ușor decât părinții care au un copil cu dizabilități și provin din mediul
urban.
Ipotezele secundare:
1. Copii cu dizabilități fizice sunt mai ușor acceptați în preajma copiilor normali de
către părinții copiilor care nu prezintă dizabilități, față de copii care prezintă
dizabilități mentale sau tulburări de comportament.
2. Părinții care au copii normali și care provin din mediul rural sunt mai deschiși față
de integrarea în învățământul de masă al copiilor cu dizabilități, în comparație cu
cei care provin din mediul urban.

4. Eșantion
Tabelul nr. 1. Distribuția eșantionului pentru părinții care au copii cu dizabilități
Nr. Crt. Unitatea de
învătământ
implicată Forma de
învățământ Județ Categoria de
subiecți Numărul de
persoane
chestionate
1 Cabinet individual
de psihopedagogie
socială
”Serban și Pană” Privat București Părinții copiilor
care au o
dizabilitate 20
2 Cabinet individual
de psiho logie Privat București Părinții copiilor
care au o 10

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

”Dina Mihaela
Anca ” dizabilitate
3 Cabinet individual
de psihologie
”Dumitru Eliza” Privat București Părinții copiilor
care au o
dizabilitate 2
4 Cunoștințe/Prieteni – Teleorman Părinții copiilor
care au o
dizabilitate 8

Tabelul nr. 2. Distribuția eșantionului pentru părinții care au copii normali
Nr. Crt. Unitatea în care s –
au aplicat
chestionarele Forma de
finanțare Județ Subiecți Număr
subiecți
1 Firma S.C.
”TIME” S.R.L. Privat Teleorman Părinții
copiilor
normali 30
2 Cunoștinte/Prieteni – Teleorman Părinții
copiilor
normali 5
3 Cunoștințe/Prieteni București Părinții
copiilor
normali 2
4 Familia 3

5. Metode, tehnici și instrumente de ceгcetɑгe
Chestionarul constă într -un „s et de întrebari atent concepute, administrat exact în aceeași
formă unui grup de oameni, cu scopul de a culege date despre subiectul (subiectele) de interes
pentru cercetător. ” ( Jupp – coord., 2010 , pag. 135)
Întrebările concretizează de fapt structura chestionarului. Există trei tipuri de întrebă ri:
deschise, inchise dihotomice și închise cu alegere multiplă .
Întrebă rile deschise dau posib ilitatea interlocutorului de a -și exprima li ber propria opinie.
Ele solicită profesionalism din partea operatorului, capacitate de sondare a subiectul ui, abil itatea
de a-l încuraja și stimula în timpul discuț iei. Un moderator iscusit poate obține o gamă variată de
informații ș i poat e determina persoana chestionată să -și manifeste cu generozitate trăirile,
punând astfel în lumină motivațiile și tră irile acestuia.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Întrebările deschise se utilizează de regulă pentru: măsurarea notorietății spontane a unei
mărci; identificarea opiniei față de o problemă ; stimulare a interesului respondentului față de
subiectul studiului.
Întrebări î nchise dihotomice sunt cele la care r ăspunsul poate avea doar 2 alternativ e.
Acestea au o pondere informațională redusă deoare ce respondentului nu i se acordă ș ansa de a
comun ica intensitatea sentimentelor în legătură cu subiectul întrebă rii. Ele su nt folosite de obicei
ca întrebă ri filtru.
Întrebări închise cu alegere multiplă prezintă avantajul că pot fi prelucrate relativ ușor. Acest
tip de întrebări nu apelează prea mult la memoria respondentului și elimină subiectivismul
codificării. Dezavantajul acestor întrebări este că cercetă torul pierde timp cu enumerarea
variantelor de ră spuns.
În cazul cercetării în cauză s -au folosit două chestionare diferite pentru două eșantioane
diferite. Primul chestionar este format din 23 de întrebări adresate părinților care au c opii cu
dizab ilități, iar cel de -al doilea este adresat părinților care au copii normali și conține 12
întrebări.
Astfel, chestionarele ce au fost aplicate sunt:
1. Chestionar privind atitudinea părinților care au copii cu dizabilități față de aceștia.
(Anexa 1)
2. Chestiona r privind atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități. (Anexa 2)
Ambele chestionare conțin întrebări deschise, care m -au ajutat să obțin informațiile și detalii
cu privire la problema cercetării, întrebări închise care să mă ajute la validarea răs punsurilor la
întrebările deschise, dar și întrebări semideschise.
Chestionar pentru părinții care au copii cu dizabilități
Cercetare cantitativă
 Populație investigată – părinții care au copii cu dizabilități
 Instrument de colectare a datelor ; tehnica de aplicare – chestionar autoadministrat
cu 23 itemi.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Componența eșantionului
Nr.
Crt. Bărbați Femei
Nr. % Nr. %
1 3 10% 27 90%

Tabel nr. 3 – Structura lotului părinți care au copii cu dizabilități în raport de sex
Chestionar pentru părinții care au copiii normali
Cercetare cantitativă
 Populație investigată – părinții care au copiii normali
 Instrument de colectare a datelor; tehnica de aplicare – chestionar autoadministrat
cu 12 itemi.
Nr.
Crt. Bărbați Femei
Nr. % Nr. %
1 9 22,5% 31 77,5%

Tabel nr. 4. – Structura lotului părinți care au copiii normali în raport de sex

Studiul de caz
Până acum, metoda studiului de caz a atins statutul de rutină ca metodă viabilă pentru
realizarea cercetării educaționale. Comparând cu alte metode, puterea metodei studiului de caz
este capacitatea sa de a examina, în profunzime și "caz" în contextul său "real".
Studiul de caz le oferă ocaz ia de a studia aceste mistere sociale la un preț relativ mic,
deoarece necesită o persoană sau cel mult o mână de oameni să efectueze observațiile și
interpretarea datelor necesare, în comparație cu masurile organizaționale masive, în general,
cerute de so ndajele de rand și de recensămintele populației.
Un studiu de caz este definit ca o investigație aprofundată și multilaterală, folosind metode
de cercetare calitative, a unui singur fenomen social. S tudiul este realizat în detaliu și se bazează
adesea pe u tilizarea mai multor surse de date. D efiniția este în mod intenționat largă și ambiguă.
De exemplu, unele studii de caz au utilizat atât metode calitative cât și cantitative.
Studiul de caz este considerat, de obicei, ca un exemplu de fenomen mai larg, ca parte a unui

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

set mai mare de cazuri paralele.
Studiu de caz 1.
Pentru realizarea studiului am observat comportamentul lui C.B., am purtat discuții cu
membrii familiei , fiind și cunoștințe d -ale mele, nu am avut din păcate posibilitatea de a discuta
despre subiect cu un consilier școlar, școala respectivă neavând așa ceva, iar asta a fost un minus
în finalizarea sau aprofundarea studiului. Familia a fost total de accord cu recomandările mele
fiind conștienți de problemele copilului, în ultimele luni ducându -l de câte ori este nevoie la
psiholog și logoped.
Nume: C.
Prenume: B
Vârstă: 14 ani
Sex: Masculin
DATE DESPRE FAMILIE: Familia este formată din părinți și trei copii (C., fratele lui mai
mare cu aproximativ 7 ani cu care locuiește în aceeași curte și sora acestora care are aproximativ
30 de ani , este căsătorită și are 2 fetițe, una dintre ele având deficiențe de vedere din naștere ).
Mama petrece cel mai mult timp cu cpilul, tatăl fiind la serviciu de la ora 05:00 până la ora
19:00. Comportamentul mamei vis-s-vis de copil este unul cât se poate de bun, însă nu în
vederea dezvoltârii acestuia, tratându -l ca pe un copil normal la fel ca și pe fratele său. Din
discuțiile cu părinții am aflat că aceștia nu dețin abilitățile necesare pentru a se juca cu C. în
scopul evoluției mentale a acestuia astfel încât să îi stimuleze creativitatea. Acesta probabil a fost
și motivul pentru care, la vârsta de 14 ani se comporta ca un copil de 5 ani. Nu s -au observat
comportamente agresive în privința copilului. Ceea ce mi se pare ciudat și totodată minunat este
că, deși acest copil are problem grave de ordin mental, mama a reușit să îl facă să o asculte și să
îi înțeleagă cerințele. Presupunerea mea este că a contribuit la asta comportamentul pozitiv arătat
de mamă cât și d e ceilalți membrii, iar o altă teorie ar fi că este datorită însușirii mecanice a
acestora. În ceea ce privește relația cu fratele, a fost una bună întotdeauna, acesta luându -l cu el
în cercul de prieteni și fiind acceptat.(ar putea fi o alta cauza a compo rtamentului pozitiv al lui
C.), iar tatăl îl făcea tot timpul să râdă și stătea cu el cât putea de mult. Nu făceau activitâți
special pentru C. , însă mergeau toți trei la pescuit ori la plimbare cu bicicleta.
DATE DESPRE COPIL: C. nu dă semene de izolare în familie, nu pare a fi deranjat de nimic
din ceea ce i se întâmplă. În ceea ce privește comportamentul la școală, este unul pasiv, nu

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

interacționează cu ceilalți de cât dacă este bagat în seamă, profesoara n u îi acordă foarte multă
atenție, dar nici nu îl prezintă ca fiind un copil cu probleme. Ultimele noutâți sunt că vor să îl dea
afară din școală pe motiv că ”nu este corect față de ceilalți copii normali care rămân repetenți ca
el să treacă și ei nu„.
SITU AȚIA ECONOMICĂ: Familia are un nivel de trai scăzut, tatăl lucrând la o moară din
sat, iar mama casnică din totdeauna.
CONDIȚII DE LOCUIT: Locuința este de tip casă la țară, copilul doarme cu părinții în
cameră, iar fratele mai mare având o casă separată lipită de cealaltă. În prezent locuind în
weekend cu prietena lui minoră care nu are o relație buna cu C., iar C. simte o oarecare
nesiguranță în privința acesteia. Ceea ce duce la izolare pe durata șederii ei acolo.
ANTECEDENTE FIZIOLOGICE: O ușoară prob lemă cu organul reproducător. A necesitat
intervenția chirurgicală, în present este bine. Nu suferă de sensibilitate la frig, gripă sau alte
viroze.
EVALUAREA INIȚIALĂ: (Observarea comportamentelor de către învățător) C. este retras,
cuminte, nu cauzează p robleme.
INTERVENȚIA: C. a intrat sub atenta și permanenta observare a tuturor adulților
responsabili cu educația lui (părinți, profesor, logoped, s.a). În paralel, C. a început terapia cu un
psiholog și un logoped. Părinții au răspuns pozitiv solicităril or școlii și colaborează permanent cu
profesorii , psihologul și logopedul . Nu am aflat exact de ce problemă suferă și îmi este greu să
fac o anumită recomandare, presupunerea mea este că suferă de o ușoară întârziere mental.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI: . N u am aflat exact de ce problemă suferă și îmi este
greu să fac o anumită recomandare de specialitate, însă pot acorda una din perspectiva proprie. În
familie, este nevoie de stabilirea unui program zilnic de activitâți de dezvoltare a intelectului
(recoman d puzzle -uri simple de 4 -6 pieze pentru început, apoi marirea numărului acestora sau
caiete de desenat ori plastelină). De asemenea, recomand să se discute cu iubita fratelui mai mare
în vederea revizuirii comportamentului acesteia față de subiect. Aș reco manda mutarea la o
școală unde întâlnim consilier școlar, dar din cauza venitului mic și a accesului greu la o școală
din orașul apropiat, recomand o discuție cu directorul școlii și cu rofesorii în vederea instruirii
acestora despre comportamentul adecvat pentru persoanele cu deficiențe.
*C. se descurcă să meargă singur la magazine și să cumpere.
**C. știe să meargă pe bicicletă.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

***C. relaționează cu ceialți copii de pe stradă fără reținere.
****C. are deficiențe de limbaj.
*****C. nu este agresiv cu cei din jur.
******C. repetă cuvinte fără să le înțeleagă sensul (Cred eu, că se bazează pe încrederea în
cei apropiați)

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

CAPITOLUL V. REZULTATELE CERCETĂRII

De-a lungul timpului s -au făcut numeroase studii pe tema dizabilității, cum sunt văzute
peroanele cu dizabilități, care este atitudinea manifestată față de acestea, ce posibilități de viitor
au, cum se descurcă astfel de persoane în rolul de părinte, cum se simt copiii ai căror părinți au o
afecțiune fizică sau inte lectuală.
Această cercetare are în v edere două puncte de vedere diferite, ambele centrându -se pe
percepția copiilor care au dizabilități.
1. Vârsta părinților care au copii cu dizabilități.

Fig. 11 – Vârsta respondenților care au copii cu dizabilități
Intervalul de vârstă predominant este între 38 și 43 de ani (33.3%) , urmat de cel de 26 -31
de ani (23.3%) și cel de 32 -37 de ani (20%).
2. Genul părinților care au copii cu dizabilități.

Fig. 11 – Genul respondenților care au copii cu dizabilități
După cum era de așteptat, predominant au r ăspuns femei, ceea ce mă face să mă gândesc
că este posibil ca acest lucru să se datoreze implicării mai active a mamelor în educația copiilor

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

decat a taților.
3. Mediul de proveniență.

Fig. 12 – Mediul de proveniență
Un procent de 76,7 din respondenți provin din mediul urban, restul de 23,3 locuind în
mediul rural.
4. Numărul de copii.

Fig. 13 – Numărul de copii
Conform procentului de 70 de răspunsuri din care reiese că mai mult de majoritate au doar
un copil putem concluziona că ideea de a avea un copil cu dizabilități este destul de greu de
suportat, ceea ce face părinții să nu mai dorească alți copii. Factorii care duc la aceste decizii ar
putea fi frica de a nu mai avea un alt copil cu dizabilități sau incapacitatea de a rezista psihic la
creșterea altui copil, chiar și fără să prezinte o deficiență.
Însă, un procent considerabil de respondenți au susținut că au 2 sau chiar 3 copii, ceea ce
înseamnă că atitudinea pe care au manifestat -o față de vestea că au un copil cu probleme fizice
sau mentale nu i -a împiedicat să facă și alți copii.
Am observat că părinții care au mai mulți copii, provin din mediul rural.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

5. Vârsta copilului care prezintă o dizabilitate.

Fig. 14 – Vârsta copilului cu dizabilități
40 % din părinții care au răpuns la această întrebare au copii între 6 și 11 ani, acești părinți
făcând parte din procentul de 33.3 aferent vârstei cuprinde între 38 -43 de ani.
6. Cu ce tip de dizabilitate de confruntă copilul dvs.?

Fig. 15 – Tipul de dizabilități
Predominant sunt dizabilitățile mentale cu un procent de aproximativ 64, urmate de dizabilitățile
fizice.
7. Pe o scală de la 1 la 5 cât de greu va fost să vă obișnuiți cu ideea?

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Fig. 16 – Cât de greu au acceptat ideea de a avea un copil cu dizabilități
8. Ați apelat la psiholog pentru a face față situației?

Fig. 17 – Procentul părinților care au apelat la psiholog
73.3 % dintre părinții care au răspuns au la chestionar au susținut că le -a fost foarte greu să
accespte situația, dar doar 43 % au cerut ajutorul psihologul ui pentru a face față situației. Din
acei 43 %, majoritatea provin din mediul urban.
9. Cum v -a afectat vestea că aveți un copil cu dizabilități?
Cei mai mulți părinți au susținut că în primă fază au fost șocați, urmând ca d upă aceea să accepte
ideea unui copil cu dizabilități. Au fost și persoane care au spus că au fost furioși pe medici
pentru că nu au fost informați dinainte, dar și pe autorități pentru că nu li s -au oferit informațiile
necesare sau condițiile pentru a -și crește copiii.
10. Ce atitudine ati manifestat fata de acest copil?
Mai mulți părinți au afirmat că la început au fost respingători cu cei mici, privindu -i cu milă sau
dispreț, însă, cu ajutorul prishologului și a celor din jur au reusit să înfrunte situaț ia și să le
acorde mai multă atenție copiilor care prezintă o dizabilitate. De asemenea, tot aceștia au susținut

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

că din cauza ideei de a avea un copil cu dizabilități s -au simțit excluși de prieteni sau chiar ei au
fost cei care s -au îndepărtat.
11. Ați ur mat terapie sau o altă formă de ameliorare sau vindecare a respectivei dizabilități?

Fig. 18 – Implicarea în recuperarea sau ameliorarea dizabilității
Mai mult de jumătate dintre respondenți au răspuns cu 5 la acest item. Ce am observat este că
acest procent de 66.7 provine de la părinții din mediul urban și cu venituri de peste medie.
(Graficul de mai jos)

Fig. 19 – Veniturile lunare
12. Cât timp petreceți pe zi cu copilul care prezintă dizabilități?

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Fig. 19 – Ore petrecute pe zi cu copilul care prezintă dizabilităț i

Fig. 20 – Persoanele care contribuie la creșterea copilului cu dizabilități
Aproximativ 80% din respondenți au afirmat că petrec mai mult de 3 ore pe zi cu cel/cea mic/a,
restul de aproximativ 20% susținând că motivul pentru care nu petrec foarte mult timp este jobul.
Aceștia fiind încadrați in procentul de 16.7 dintre părinți car e au grijă singuri de copil. Tot acești
aproximativ 17% sunt părinți care în urma aflării veștii că au un copil cu dizabilități s -au
despărțit de partener.

II. Chestionarul destinat părinților care nu au copii cu dizabilități.
În urma aplicării chestiona rului pe un eșantion de 40 de persoane, împărțite în mod egal în
mediul rural și urban, am constatat că dizabilitățile fizice sunt mult mai ușor acceptate de către
cei din jur. Mai mulți părinți au susținut că cei mici care suferă de o malformație sau o pr oblemă
fizică pot fi integrați în clasele în care învaâă și copii lor, însă, cei care au dizabilitate mentală
trebuie atent testați înainte, dar și să beneficieze permanent de profesor de sprijin.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Fig. 21 – Opiniile părinților care nu au copii cu diza bilități față de incluziunea școlară
Întrebați dacă din punctual lor de vedere, copiii care prezintă o dizabilitate beneficiază de
prea multă atenție din partea celorlalți, mai mult de 95% au răspuns cu un ”nu„ categoric, ceea ce
este în contradicție cu ră spunsurile de la întrebarea anterioară.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Fig. 22 – Considerați dizabilitățile copiilor ca fiind motive demne de discriminare?

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

VI. CONCLUZII

Datele și informațiile obținute din această cercetare demonstrează că rata de a accepta mai
ușor idea de a avea un copil cu dizabilități este întâlnită în mediul rural , tot acolo implicarea în
educația copilului este mai scăzută, accentual nefiind pus așa mult pe recuperare sau ameliorarea
problemei cu care se confruntă. Astfel, cea de -a doua ipoteză, care spune că f amilile care au un
copil cu dizabilități și provin din mediul rural tind să accepte situația mai ușor decât părinții care
au un copil cu dizabi lități și provin din mediul urban se confirmă.
Tot din această cercetare reiese că, c opii cu dizabilități fizice sunt mai ușor acceptați în
preajma copiilor normali de către părinții copiilor care nu prezintă dizabilități, față de copii care
prezintă dizab ilități mental e sau tulburări de comportament, ceea ce face ca și cea de -a treia
ipoteză să se confirme.
Pentru cea de -a patra ipoteză care susține că p ărinții care au copii normali și care provin
din mediul rural sunt mai deschiși față de integrarea în î nvățământul de masă al copiilor cu
dizabilități, în comparație cu c ei care provin din mediul urban nu am strâns suficiente informații
încât să validez ipoteza.
Așa cum am precizat încă de la începutul lucrării, mi -am propus ca acest demers științific
să se constituie ca o sursă de sugestii, indicații, îndrumări pentru principalii actori din viața
copiilor cu dizabilități, cu scopul de a contribui la îmbunătățirea procesului educative și
integrative al acestora în societate.
Ne alăturăm recomandărilor specialiștilor din domeniul educației, afirmând în primul rând
că este important ca părinții să -și înscrie și s ă-și ducă copiii la o unitate școlară. Indiferent pent ru
ce formă de învățământ optează, copilul va beneficia de un mediu proprice pentru dezvoltare,
joc și învățare .
Recomandarea pentru părinți este ca aceștia să le ofere copiilor lor un climat familial cald,
să le creeze condiții optime de joacă. Totodat ă, îi sfătuiesc să se joace împreună cu cei mici, să
comunice cu aceștia despre activitățile desfășurate în grădiniță. De asemenea, accentuăm
importanța acțiunilor, jocurilor în aer liber, practicarea unui sport și în afara unității preșcolare.
Este esenți al ca părinț ii să fie priviți ca participanți activi și că pot a duce o contribuție
valoroasă educației copiilor lor și ca părinții să fie implicați în adoptarea deciziilor privitoare la
cei mici.

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Bibliografie

1. Alois Ghergut, 2003, Managementul serviciilor de asistenta psihopedagogica si
sociala : ghid practice, Ed. Polirom, Iasi.
2. Alois Ghergut,2001, Psihopedagogia persoanelor cu cerinte speciale : strategii de
educatie integrate, Ed. Polirom, Iasi
3. Anna Birch, 2000, Psihologia dezvoltarii din primul an de viata pana in perioada
adulta, Editura Tehnica, Bucuresti
4. James J. Anderson , 2013, A theory for attitude and behavior applied to an election
survey , Elsevier
5. Aurelia Racu, Doru Vlad Popovici, Anatol Dani, Vergi nia Cretu, 2006, Interventia
recuperativ -terapeutica pentru copiii cu dizabilitati multiple, Ed. Pontos, Chișinău
6. Autoritatea Nationala Pentru Persoanele cu Dizabilitati, 2017,
http://anpd.gov.ro/web/tehnologie -inovativa -pentru -persoanele -cu-dizabilitati -de-
vedere/ , accesat la 30.04.2018
7. Canick, J (2012). "Prenatal screening for trisomy 21: recent advances and
guidelines". Clinical chemistry and laborato ry medicine : CCLM / FESCC, Ed.
Association with the European Federation of Clinical Chemistry and Laboratory
Medicine (EFLM), Berlin
8. Centrul medical speranta Bioxim, 2017, Tratamente oftalmologice,
http://sperantabioxim.ro/tratamente -oftalmologice/tratarea -miopiei/ , accesat la
30.04.2018
9. Centrul medical speranta Bioxim, 2017, Tratamente oftalmologice,
http://sperantabioxim.ro/tratamente -oftalmologice/tratarea -hipermetropiei/ , accesat
la 30.04.2018
10. Copilul.ro, https://www.copilul.ro/copii -6-11-ani/dezvoltare/Dezvoltarea -fizica -a-
copilului -la-6-11-ani-a134.html , accesat la 01.05.2018
11. John Wiley & Sons, Inc. ,Copyright, 2015 , Emerging Trends in the Social and
Behavioral Sciences: An Interdisciplinary, Searchable, and Linkable Resource , 1

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

12. Crăciun, D. (2005). Psihologie socială . București : Editura A.S.E.
13. Drăgan, J. C., Demetrescu, M. C. (1996). Practica prospectării pieței. Tehnici de
cercetare în Marketing . Bucure ști: Editura Nova.
14. Dumitru Moțet, 2001, Psihopedagogia handicapurilor neuromotorii , Ed. Fundației
Humanitas, Bucuresti
15. Eva Albertsen Malt, 2013, Health and disease in adults with Down syndrome ,
https://tidsskriftet.no/en/2013/02/health -and-disease -adults -down –
syndrome,accesat la 30.04.2018
16. Florinda Golu, 2004, Dinamica dezvoltarii personale la varsta prescolara , Ed.
Miron, Bucuresti
17. Golu Pantelimon, Mielu Zlate, Emil Verza, 1994, Psihologia copilului : invatare –
dezvoltare : manual pentru clasa a XI -a scoli normale , Ed. Didactica si
pedagogica, Bucuresti
18. Help Autism, https://www.helpautism.ro/autism/tratamentul -autismului , accesat la
30.04.2018
19. Icek Ajzen, 2009, Attitude Assessment , Elsevier
20. Ilie stâncă, Mariana Popa, Doru -Vlad Popovici,2001, Psihopedagogie pecială –
deficiența de auz, Ed. Pro Humanitate, Bucuresti.
21. J. M. McInnes, J.A. Treffry, 1982, Copilul cu surdocecitate – ghid de dezvoltare ,
ED. University of Toronto, Torronto Buffalo London.
22. Jean Piaget, 1976, An Introduction to Jean Piaget Through His Own Words , edited
by Sarah F. Campbell. New York
23. La pediatru, 2016, http://www.la -pediatru.ro/info/aspectul -fizic-al-nou-nascutului ,
accesat la 01.05.2018
24. Regie live fratele cel mare, Problematica copilului cu dizabilitati ,
https://biblioteca.regielive.ro/referate/psihopedagogie/problematica -copilului -cu-
dizabilitati -174751.html , accesat la 31.04.2018
25. Romedic, 2013, http://www.romedic.ro/dezvoltarea -fizica -a-adolescentului –
0P17063 , accesat la 01.05.2018
26. Scribd, Paraliziile cerebrale,

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

CEREBRALE accesat la 31.04.2018
27. Theo Peeters, 2009, Autismul – teorie și intervenție educațională , ed. Polirom, Iași
28. Tinca Cr etu, 1994, Psihologia varstelor : [pentru uzul studentilor], ED.
Universitatii, Bucuresti.
29. Tinca Cretu, 2001, Adolescenta si contextul sau de dezvoltare , Ed. Credis,
Bucuresti
30. Tinca CRETU, 2006, Psihologia varstelor , Ed. Credis, Bucuresti.
31. Verginia Cretu, 2003, Ghid de educatie a copilului cu handicap mintal in familie,
Institutul National pentru Prevenirea si Combaterea Excluziunii Sociale a
Persoanelor cu Handicap , Bucuresti.
32. Verginia Cretu, 2006, Incluziunea sociala si scolara a persoanei cu handicap :
strategii si metode de cercetare , Ed. Printch, Bucuresti.
33. Voinicel, Probleme psihologice ale familiei copilului cu dizabilități ,
http://www.voinicel.md/index.php?pag=news&id=725&r id=456&l=ro , accesat la
30.04.2018
34. Weijerman, ME; de Winter, JP,2010. " Clinical practice. The care of children with
Down syndrome" . European Journal of Pediatrics.
35. Wikipedia, 2013, https://en.wikipedia.org/wiki/Down_syndrome#cite_note –
Can2012 -73, accesat la 30.04.2018
36. Wikipedia, 2018, https://ro.wikipedia.org/wiki/Paralizie_cerebral%C4%83 , accesat
la 31.04.2018
37. Yin, R. K. (2006). Case Study Methods. In J. L. Green, G. Camilli, & P. B. Elmore
(Eds.), Handbook of complementary methods in education research (pp. 111 -122).
Mahwah, NJ, U S: Lawrence Erlbaum Associates Publishers.
38. Ziua de psihologie, 2013, http://ziuadepsiho.blogspot.ro/2013/08/stadiile –
dezvoltarii -inteligentei -jean.html , acce sat la 1.05.2018

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Anexe
Anexa I

Chestionar privind atitudinea părinților care au copii cu dizabilități față
de aceștia
Bună ziua,
Numele meu este Roxana Stemate, sunt studentă în anul III la Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București, iar acest chestionar face parte din cercetarea de
care am nevoie pentru lucrarea de licentă. Acest chestionar își propune să demonstreze care este
atitudinea părinților ai căror copii suferă de o dizabilitate față de aceștia. Datele furniza te sunt
confidențiale, acestea fiind folosite doar în scopul precizat mai sus.
Vă rog să răspundeți la toate întrebările pentru ca cercetarea să fie veridică.
Răspundeți prin încercuirea literei corespunzătoare răspunsului și prin completarea spațiilor
punctate.

1. Numele dvs. este (inițialele):
….. …….
2. Vârsta dvs. este:
a. 20 – 25 ani
b. 26 – 31 ani
c. 32 – 37 ani
d. 38 – 43 ani
e. Alta: 50
3. Genul dvs.:
a. Masculin
b. Feminin
4. Mediul de proveniență
a. Rural
b. Urban

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

5. Câți copii aveți?
a. 1 copil
b. 2 copii
c. 3 copii
d. Alt răspuns …..
6. Vârsta copilului care prezintă o dizabilitate este:
a. 1 – 5 ani
b. 6 – 11 ani
c. 12 – 17 ani
d. Peste 17 ani
7. Cu ce tip de dizabilitate de confruntă copilul dvs.?
a. Dizabilitate fizică (ex. Paralizie)
b. Dizabilitate mentală (ex. Down, Autism, re tard mintal)
c. Dizabilități de vedere (ex. Miopie)
d. Tulburări de comportament (ex. ADHD)

8. Ce vârstă avea copilul dvs. când ați descoperit că are o problemă?
………………………………………
9. Pe o scală de la 1 la 5 cât de greu va fost să vă obișnuiți cu ideea? ( 1 – foarte ușor, 5 – foarte
greu)
1 – 2 – 3 – 4 – 5
10. Cum v -a afectat vestea că aveți un copil cu dizabilități?
……………………………………………………………………………………………… …………………………………………
………………………………………………………………………………………. ………………………………………………..
11.Ce atitudine ați manifestat față de acest copil?
……………………………………………………………………………………………… …………………………………………
………………………………………………………………………………………. ………………………………………………..
……………………………………………………………………………………….
12. Cum v -a afectat vestea că aveți un copil cu dizabilități în interacțiunea cu cei din jur?
…………………………………………………………………………………………………………………. ……………………..

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

…………………………………………………………………………………………… ……………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….. ………………………….
…………………………………………. ………………………………………………………………………………..
13. Ați urmat terapie sau o altă formă de ameliorare sau vindecare a respectivei dizabilități?
a. Da, ………………………………………………………. …………
b. Nu, pentru că …………………………………………………………………….
14. Cât timp petreceți pe zi cu copilul dvs.?
a. 1 oră
b. 2 ore
c. 3 ore
d. Mai mult de 3 ore x y
15. Aveți activități cu copilul care să implice și interacțiun ea cu alți copii sau adulți cum ar fi
mersul în parc, la locul de joacă, la mall, etc.?
a. Da
b. Nu y
16. Cât de implicat/ă sunteți în educația copilului dvs.?
a. Foarte implicat/ă
b. Destul de implicat/ă
c. Puțin implicat/ă
d. Deloc
17. Cât de des se confruntă copilul dvs. cu respingerea din partea celorlalți copii?
a. Întotdeauna
b. În mare parte a timpului
c. Uneori
d. Niciodată
18. Ați apelat la psiholog pentru a putea face față situației?
a. Da x y
b. Nu
19. Ce simțiți când mergeți cu cel/cea mică afară, iar oamenii vă evită?
a. Tristețe
b. Furie

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

c. Acceptați situația
d. Dezamăgire
e. Alt sentiment ………………………………………………
20. Pe o scală de la 1 la 5 (unde 1 reprezintă cel mai puțin, iar 5 cel mai mult), cât de mult vă
ajutați copilul să se recupereze?
1 – 2 – 3 – 4 – 5
21. Faceți diferențe între copilul care are probleme și cel/cei care nu prezintă niciun fel de
dizabilitate? (răspundeți doar în cazul în care aveți 2 sau mai mulți copii)
a. Da, pe cel cu dizabilități îl ajut mai mult
b. Da, pe cel fără dizabilități îl ajut mai mult
c. Nu, îi tratez egal
22. Vă ocupați singur/ă de copil? (răspundeți gândindu -vă doar la copilul cu dizabilități)
a. Da
b. Nu, ma ajută soțul/soția x y
c. Nu, mă ajută bunicii copilului x
d. Alt răspuns ……………
23. Veniturile lunare ale familiei dvs. sunt:
a. Între 1200 – 1800 de lei
b. Între 1801 – 2400 de lei
c. Între 2401 – 3000 de lei
d. Peste 3000 de lei

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Anxa II
Chestionar privind atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

Bună ziua,
Numele meu este Roxana Stemate, sunt studentă în anul III la Facultatea de Psihologie și
Științele Educației, Universitatea din București, iar acest chestionar face parte din cercetarea de
care am nevoie pentru lucrarea de licentă. Acest chestionar își pro pune să demonstreze care este
atitudinea părinților ai căror copii suferă de o dizabilitate față de aceștia. Datele furnizate sunt
confidențiale, acestea fiind folosite doar în scopul precizat mai sus.
Acest chestionar este destinat doar părinților care n u au niciun copil cu dizabilități fizice, de
vedere, mentale sau tulburări de comportament.
Vă rog să răspundeți la toate întrebările pentru ca cercetarea să fie veridică.

1. Numele dvs. este (inițialele):
………………………….
2. Vârsta dvs. este:
f. 20 – 25 ani
g. 26 – 31 ani
h. 32 – 37 ani
i. 38 – 43 ani
j. Alta:
3. Genul dvs.:
c. Masculin
d. Feminin
4. Mediul de proveniență
c. Rural
d. Urban
5. Câți copii aveți?
e. 1 copil

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

f. 2 copii
g. 3 copii
h. Alt răspuns …..
6. Vârsta copilului dvs. este:
e. 1 – 5 ani
f. 6 – 11 ani
g. 12 – 17 ani
h. Peste 17 ani
7. Considerați dizbilitățile copiilor ca fiind motive demne de discriminare?
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
8. Copilul dvs. interacționeaz ă cu, copii cu dizabilități? Dacă da, specificați unde.
………………………………………………………………………………………………………
9. Care este opinia dvs. vis -à-vis de clasele în care copiii cu dizabilități (fizice, mentale, de
comportament, etc.) învață împreună cu cei care nu prezintă as tfel de probleme?
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
10. Considerați că li se acordă prea multă atenție copiilor cu probleme în compar ație cu copiii
fără astfel de probleme?
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
11. Cum reacționați când sunteți cu cel/cea mică în parc, iar copilul dvs. este abordat de un alt
copil care are o dizabilitate?
a. Verific dacă este periclitată siguranța copilului meu, și dacă nu e îl las să se joace
b. Mă enervez și îi spun părintelui să îl ia de acolo
c. Îmi iau imediat copilul și mergem undeva cât mai departe
d. Alt răspuns
……………………………………………… ………………………………

Atitudinea părinților față de copiii cu dizabilități

12. Când văd un copil cu deficiențe pe stradă simt:
a. Tristețe
b. Furie
c. Compasiune
d. Milă
e. Dezgust
f. Reținere
g. Indiferență
Alt răspuns …………………………………………