Atitudinea Basileilor Bizantini In Privinta Crizei Iconoclaste

PREFAȚĂ

Îndelungata luptă iconoclastă, care a răbufnit des în teologia bizantină, era intim legată de problema hristologică ce a divizat creștinismul răsăritean în secolele V, VI și VII.

Împărații din secolele al VIII-lea și al IX-lea au inițiat și au sprijinit mișcarea iconoclastă; încă de la început, probleme de ordin teologic și neteologic au fost implicate inseparabil în această atitudine imperială.

Din surse contemporane și din cercetarea istorică modernă, par să iasă la iveală trei elemente din această mișcare.

a. Problema culturii religioase. Din trecutul lor păgân, creștinii de limbă greacă moșteniseră gustul pentru imagistica religioasă. Când Biserica primară a condamnat o astfel de artă ca idolatră, forma tridimensională a dispărut, practic, numai ca să apară într-o versiune nouă, creștină, bi-dimensională. Alți creștini răsăriteni, îndeosebi sirienii și armenii, erau mult mai puțin înclinați, prin trecutul lor cultural, să se folosească de icoane.

De aceea, este semnificativ faptul că împărații care au sprijinit iconoclasmul au fost de origine armeană sau isauriană. Mai mult, Răsăritul nevorbitor de limbă greacă era aproape în întregime monofizit la începutul secolului al optulea și, precum vom vedea, monofizitismul îi alimenta tacit sau explicit pe iconoclaști cu substanța argumentelor lor teologice.

b. Confruntarea cu islamismul. După cucerirea arabă a Palestinei, Siriei și Egiptului, Imperiul bizantin s-a aflat în continuă confruntare din punct de vedere militar și ideologic cu islamismul. Atât creștinismul cât și islamismul pretindeau că sunt religii universale, ale căror căpetenii erau: împăratul bizantin și, respectiv, califul arab. Dar în războiul psihologic însoțitor dintre aceste religii, islamismul pretindea că este cea mai recentă religie și, prin urmare, cea mai înaltă și mai pură revelare a Dumnezeului lui Avraam.

El îndrepta repetat acuzația de politeism și de idolatrie contra învățăturii creștine despre Sfânta Treime și despre utilizarea icoanelor. Tocmai la acuzația de idolatrie au răspuns împărații proveniți din Răsărit, în secolul al VIII-lea. Ei s-au decis să purifice creștinismul spre a-1 face apt să reziste mai bine atacului islamismului. Astfel, a existat o influență islamică asupra mișcării iconoclaste, dar această influență făcea parte din războiul rece contra islamismului și nu era imitarea conștientă a acestuia.

c. Moștenirea spiritualismului elen. Controversa începută de împărații Leon al III-lea (717-741) și Constantin al V-lea (741-775) pare să fi fost determinată inițial de factorii neteologici descriși mai sus. Dar iconoclaștii au descoperit ușor chiar în tradiția creștină greacă noi argumente, nu legate direct de monofizitismul condamnat sau de influențe culturale externe.

Un curent de gândire iconoclast, ce ar putea fi urmărit până în creștinismul primar, a fost pus, ulterior, în legătură cu origenismul. Primii apologeți ai creștinismului au luat prohibițiile vechi-testamentare contra oricăror reprezentări ale lui Dumnezeu, tot atât de literal pe cât le luaseră și iudeii. Dar, în polemica lor contra creștinilor, scriitorii neoplatonici au minimalizat importanța idolilor din păgânismul grecesc și au dat naștere la o doctrină relativă despre chip ca mijloc de acces la prototipul dumnezeiesc, iar nu ca sălaș al dumnezeiescului însuși.

Ei au utilizat acest argument spre a demonstra inferioritatea religioasă a creștinismului. Porfiriu, de exemplu, scrie: „Dacă unii elini sunt destul de aiuriți încât să creadă că zeii trăiesc înăuntrul idolilor, gândirea lor rămâne mai curată decât aceea (a creștinilor) care cred că Dumnezeirea a intrat în pântecele Fecioarei Măria, că a devenit embrion, că s-a născut și a fost înfășată, că era plină de sânge, de pielițe, de fiere, ba chiar de lucruri mai josnice”.

Evident, Porfiriu a înțeles că credința într-o întrupare istorică a lui Dumnezeu era neconcordantă cu iconoclasmul total, deoarece un Hristos istoric era în chip necesar vizibil și descriptibil. Și într-adevăr, iconografia creștină a început să înflorească încă din se colul al III-lea.

În cercurile origeniste, însă, care erau influențate de spiritualismul platonic ce nega materiei o existență permanentă creată de Dumnezeu, și pentru care singura realitate era cea intelectuală, tendințele iconoclaste au supraviețuit. Când Constanția, sora împăratului Constantin, a vizitat Ierusalimul și a cerut o icoană a lui Hristos de la Eusebiu de Cezareea, ea a primit răspunsul că „chipul de rob”, asumat de Logos în Iisus Hristos, nu mai era în domeniul realității și că preocuparea ei de chipul material al lui Iisus era nevrednică de religia adevărată; după slăvirea Sa, Hristos putea fi contemplat numai „în minte”.

Există mărturii că sfetnicii teologici ai lui Leon al III-lea, cel dintâi împărat iconoclast, erau de asemenea origeniști cu vederi foarte sigur identice cu acelea ale lui Eusebiu. Astfel, un iconoclasm pur „grecesc”, destul de diferit din punct de vedere filosofic de cel oriental și islamic, a condus la această mișcare.

INTRODUCERE

Cu privire la situația demografică din Imperiul bizantin în secolul al VII-lea putem spune că avem puține cunoștințe. Este greu de estimat consecințele produse de invazii sau de evaluai aportul invadatorilor, fie direct în cazul slavilor, fie indirect în Orient, unde au fost repatriate populații întregi. Ceea ce este sigur este faptul că populația rurală a crescut, cauza principală fiind mai degrabă transformările sociale și mai puțin aportul străin.

Această situație masca o serie de inegalități, ceea ce explică transferul de populații din vremea unor împărați: în 688 Iustinian al II-lea a transferat cea 30.000 de bulgari și de slavi în Bitinia; în 690 același împărat a dus ciprioți în apropierea Cyzicului; iar în 762 Constantin al V-lea a deplasat 200.000 de slavi în Bitinia.

Din punct de vedere geografic, imperiul nu mai deținea în Occident, decât câteva posesiuni și acestea puțin loiale; Orientul se va reduce la Asia Mică și la Grecia. Pierderile în Occident au tranformat ideea romană în ceva utopic. Pentru a măsura întreaga amploare a pierderilor din Orient este de ajuns de amintit rolul pe care timp de mai multe secole l-au jucat Siria și Egiptul, Beyrut, Antiohia sau Alexandria erau porturile cele mai prospere ale Mediteranei orientale; industria Siriei era cea mai activă, iar Egiptul, după ce fusese grânarul Romei, devenise principalul furnizor de grâne pentru Bizanț.

Acestei importanțe economice i se adăugă și aportul celor două provincii la civilizația bizanină – artă, teologie, literatură -, deoarece elenismul bizantin a fost multă vreme mai degrabă sirian și alexandrin decât asiatic. Astfel, Bizanțul pierdea în această perioadă cea mai bună parte a patrimoniului său.

De aici a rezultat și un brusc dezechilibru, agravat prin faptul că Grecia era supusă tot acum unei slavizări masive, care-i modifica caracterul. De aceea, începând cu secolul al VII-lea, Imperiul bizantin era redus la Asia Mică.

După dinastia lui Heraclius, probabil originar din Armenia, în secolele care au urmat, asiaticii vor fi tot mai numeroși pe tron. Cu toate acestea, din punct de vedere etnic și religios, înregistrăm o sensibilă omogenitate. Pierderea provincilor monofizite, însemna și pierderea unor opozanți obstinanți în privința politicii de conciliere. Consecințele nu vor întârzia: la Sinodul de la Constantinopol din 681, Constantin al IV-lea a condamnat monotelismul și a restaurat Ortodoxia. O altă sursă de dispută dispare acum: rivalitățile dintre Patriarhatul de la Constantinopol, pe de-o parte, și cei de Alexandria, Ierusalim sau Antiohia, de cealaltă. Ortodoxia orientală a devenit de acum încolo strâns grupată în jurul Patriarhatului de la Constantinopol.

Ca urmare a acestei concentrări teritoriale și etnice, imperiul a căpătat un alt caracter: el devine în mod defintiv un imperiu grec sau greco-asiatic. Mitul Imperiului roman, căruia eforturile lui Iustinian i-au mai asigurat un secol în plus de existență, dispare o dată cu folosirea limbii latine.

Din secolul al VII-lea limba greacă a devenit limba oficială în administrație și în armată; titlurile funcționarilor se elenizează, ca de altfel și titulatura imperială. Practic nu se abroga ceva, ci se suprapunea o instituție alteia, care se învechise. Noile diviziuni administrative, se vor întinde practic pe întreg teritoriul.

Dinastia lui Heraclius a luat sfârșit printr-o revoltă. Ultimul împărat, Teodosie al III-lea (715-717), incapabil să restaureze ordinea, a abdicat în momentul în care strategul anatolicilor, Leon, a fost chemat de către partizanii săi pentru a fi încoronai împărat. Leon al III-lea a condus imperiul între 717 și 741, fiind originar din Germaniceea, în nordul Siriei. El a inaugurat dinastia isauriană sau siriană, care a supraviețuit pe linie bărbătească până la anul 780 și chiar până în 802, deci aproape 20 de ani dacă adăugăm la această dinastie pe Irina, prima femeie care a deținut în mod deplin funcția de împărat, văduva lui Lecui al IV-lea (775-780) și pe fiul lor Constantin al VI-lea.

Din această dinastie a mai făcut parte și Constantin al V-lea Copronimul (741-775). Irina a fost detronată de propriul ministru de finanțe, Nichifor 1 (802-811), care a fost omorât într-un război împotriva arabilor. În 813, la conducerea imperiului a ajuns Leon al V-lea Armeanul (813-820), urmat de Mihail al II-lea (820-829), cel care va inaugura dinastia de Amorium (de la Io calitatea Amorium din Frigia). Din această dinastie au mai făcui parte împărații: Teofil (829-842) și Mihail al III-lea (842-867).

Evenimentele perioadei isaurienilor și a amorienilor au ra prezentat o urmare logică a ceea ce se petrecuse în secolul al VII-lea. În exterior, slavii, bulgarii sau arabii vor crea cam aceleași probleme ca și până acum. Pierderea Occidentului, mai caută de încoronarea lui Carol cel Mare, nu era decât o consecință firească a orientalizării imperiului. În administrație, regimul themelor a cunoscut o evoluție echilibrată față de secolul precedent, iar în plan legislativ, Ecloga rămâne un document elecvent. În privința problemelor de ordin religios asistăm la apariția iconoclasmului, o reacție violentă care a marcat Biserica și Imperiul bizantin între anii 730 și 843.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

Prin iconoclasm înțelegem acel curent eretic care își are începutul rnai înainte de domnia lui Leon al III-lea, dar care, în timpul acestui împărat a luat o amploare deosebită, reprezentând chiar politica sa în materie religioasă.

Etimologic iconoclasmul înseamnă distrugerea icoanelor. Pentru a indica aceeași acțiune de distrugere și de necinstire a icoanelor uneori se vorbește de iconomahie, adică de luptă împotriva icoanelor. Erezia aceasta a fost în special inițiată și susținută de împărați, beneficiind de sprijinul lor militar și politic, de aceea ea s-a deosebit de precedentele erezii prin cruzimea cu care a fost impusă.

Perioada iconoclastă este lungă, a durat aproape un secol, începând cu dinastia isauriană (717-802) și terminându-se în anul 843, când la conducerea imperiului se aflau reprezentanți ai dinastiei de Amorium. Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima, care este inaugurată de Leon al III-lea Isaurul în anul 726 și se încheie în timpul împărătesei Irina și a fiului ei Constantin al VI-lea, o dată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787); a doua începe cu anul 813, o dată cu urcarea pe tron a Iui Leon al V-lea Armeanul și se termină în anul 843, când domnea împăratul Mihail al III-lea din dinastia de Amorium, patronat de mama sa, Teodora.

Se poate face aici o observație: atât prin restabilirea cultului icoanelor la Sinodul al VII-lea Ecumenic, cât și la cel din 843, acest lucru s-a făcut atunci când puterea supremă a Imperiului era deținută de femei. Dacă prima restabilirea cultului icoanelor a fost de scurtă durată, cea de-a doua a mas în vigoare până astăzi. ă în 802, deci aproape 20 de ani dacă adăugăm la această dinastie pe Irina, prima femeie care a deținut în mod deplin funcția de împărat, văduva lui Lecui al IV-lea (775-780) și pe fiul lor Constantin al VI-lea.

Din această dinastie a mai făcut parte și Constantin al V-lea Copronimul (741-775). Irina a fost detronată de propriul ministru de finanțe, Nichifor 1 (802-811), care a fost omorât într-un război împotriva arabilor. În 813, la conducerea imperiului a ajuns Leon al V-lea Armeanul (813-820), urmat de Mihail al II-lea (820-829), cel care va inaugura dinastia de Amorium (de la Io calitatea Amorium din Frigia). Din această dinastie au mai făcui parte împărații: Teofil (829-842) și Mihail al III-lea (842-867).

Evenimentele perioadei isaurienilor și a amorienilor au ra prezentat o urmare logică a ceea ce se petrecuse în secolul al VII-lea. În exterior, slavii, bulgarii sau arabii vor crea cam aceleași probleme ca și până acum. Pierderea Occidentului, mai caută de încoronarea lui Carol cel Mare, nu era decât o consecință firească a orientalizării imperiului. În administrație, regimul themelor a cunoscut o evoluție echilibrată față de secolul precedent, iar în plan legislativ, Ecloga rămâne un document elecvent. În privința problemelor de ordin religios asistăm la apariția iconoclasmului, o reacție violentă care a marcat Biserica și Imperiul bizantin între anii 730 și 843.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

Prin iconoclasm înțelegem acel curent eretic care își are începutul rnai înainte de domnia lui Leon al III-lea, dar care, în timpul acestui împărat a luat o amploare deosebită, reprezentând chiar politica sa în materie religioasă.

Etimologic iconoclasmul înseamnă distrugerea icoanelor. Pentru a indica aceeași acțiune de distrugere și de necinstire a icoanelor uneori se vorbește de iconomahie, adică de luptă împotriva icoanelor. Erezia aceasta a fost în special inițiată și susținută de împărați, beneficiind de sprijinul lor militar și politic, de aceea ea s-a deosebit de precedentele erezii prin cruzimea cu care a fost impusă.

Perioada iconoclastă este lungă, a durat aproape un secol, începând cu dinastia isauriană (717-802) și terminându-se în anul 843, când la conducerea imperiului se aflau reprezentanți ai dinastiei de Amorium. Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima, care este inaugurată de Leon al III-lea Isaurul în anul 726 și se încheie în timpul împărătesei Irina și a fiului ei Constantin al VI-lea, o dată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787); a doua începe cu anul 813, o dată cu urcarea pe tron a Iui Leon al V-lea Armeanul și se termină în anul 843, când domnea împăratul Mihail al III-lea din dinastia de Amorium, patronat de mama sa, Teodora.

Se poate face aici o observație: atât prin restabilirea cultului icoanelor la Sinodul al VII-lea Ecumenic, cât și la cel din 843, acest lucru s-a făcut atunci când puterea supremă a Imperiului era deținută de femei. Dacă prima restabilirea cultului icoanelor a fost de scurtă durată, cea de-a doua a mas în vigoare până astăzi.

Originile și evoluția iconoclasmului până la Sinodul al VII-lea Ecumenic

Icoanele există practic de la începutul creștinismului, având un scop pedagogic: învățarea istoriei sfinte. Acest aspect de ordin material s-a dezvoltat în chip deosebit în secolul al IV-lea, după ce prin Edictul de la Milan împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creștinilor, religia acestora devenind oficială. Astfel, ia naștere o formă de cult care privea mai întâi Sfânta Cruce și Sfintele Moaște: în secolul al IV-lea închinarea la Sfânta Cruce era un lucru normal. Paralel s-au dezvoltat și așa-numitele icoane domestice, adică pictarea unui portret unic pe o bucată din lemn de dimensiuni mici.

În secolul al V-lea cultul Sfintelor Icoane era asociat credinței că acestea pot face minuni. Icoana integrată în practica religioasă individuală marca deja prezența dătătoare de siguranță a Divinității. Din domestic, folosirea icoanelor a căpătat un caracter public, oficial, în anul 560, pentru a aduna fonduri în vederea construirii unei Biserici în nordul Siriei, preoții au străbătut cu o icoană a Mântuitorului Hristos în procesiune solemnă întreaga Asie Mică. Unii martori ai vremii atestă faptul că în timpul asediului avar din 626, patriarhul a rugat să fie pictate pe porțile de vest ale orașului Constantinopol chipurile lui Hristos și ale Maicii Domnului. Același lucru s-a repetat și în 717, când pe zidurile capitalei au fost plimbate în procesiune o icoană a Maicii Domnului și părți din Sfânta Cruce. Tot acum s-a dezvoltat și credința în icoanele acheiropoietes, nefăcute de mână omenească: ideea era că o icoană care conține în ea Divinitatea nu poate fi făcută decât prin mijloace supranaturale.

Înainte de perioada iconoclastă, Sfintele Icoane deveniseră un fapt major în viața bizantină: folosite de cler, de autorități, de popor, ele erau cinstite atât în public, cât și în spațiul privat; ele făceau accesibilă prezența dumnezeiască. Dintre cei care s-au ocupat cu studierea contextului în care a apărut fenomenul iconoclast, unii au considerat că acest fapt s-a datorat neputinței unor teologi de a înțelege sensul simbolic și educativ al icoanei și de a face distincție între cinstire și idolatrie.

Ei socoteau că cinstirea Sfintelor Icoane ar fi în contradicție cu unele precepte biblice, că încalcă porunca Decalogului de a nu-ți face chip cioplit și de a nu te închina lui. Un alt argument biblic mai era și acela conform căruia Dumnezeu trebuie cinstit numai „în duh și adevăr”.

În legătură cu cinstirea icoanelor au avut loc discuții în Spania, la un sinod ce s-a ținut la Elvira între anii 300 și 306, iar Părinți și scriitori bisericești precum Iustin Martirul, Atena gora Atenianul, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea și alții de mai târziu au manifestat rezerve față de cinstirea icoanelor. Totuși, aceste rezerve nu au fost considerate justificate de Biserică, deoarece exista o distincție între icoana materială și chipul reprezentat de ea; sfântul este prezent în icoană numai din punct de vedere spiritual, iar cinstirea se dă doar chipului reprezentat de ea.

Din păcate au existat și unele excese: la un moment dat s-a dezvoltat un fel de putere magică, care făcea ca distincția între icoană și prototip să dispară. La Constantinopol Maica Domnului lui era ocrotitoarea orașului, iar locuitorii lui îi acordau o cinste deosebită, exemplu în acest sens fiind numărul mare de biserici care-i erau închinate. În secolul al V-lea, Constantinopolul primea veșmintele Maicii Domnului, furate dintr-un sat din Galileea, spunându-se că acest lucru s-a făcut chiar cu aprobarea Fecioarei Măria; se credea că orașul deținea și scutecele cu care Maica Domnului înfășurase pe pruncul Iisus.

Din momentul acceptării creștinismului de către puterea imperială, împăratul devine locotenentul lui Dumnezeu pe pământ, căpătând un aspect sacru, iar ceremonialul imperial dobândea un conținut religios. Deja Sfanțul Grigorie de Nazianz și Sfântul Ioan Gură de Aur admiteau că închinarea se cuvenea nu numai împăratului, ci și portretelor acestuia, fapt manifestat în mod concret prin lumânări și tămâie.

În a doua jumătate a secolului al VI-lea, imaginile imperiale și-au pierdut din importanță, deoarece împăratul folosea el însuși icoanele. În momentul în care suveranul era înfrânt, el căuta un ultim ajutor: să plaseze Imperiul universal la nivelul Divinului și prin aceasta să depindă mai puțin de conjunctura geopolitică, punând pe primul plan mai degrabă icoanele decât imaginile imperiale.

Succesele militare repurtate de isauri le-a permis revenirea la origini: monedele aveau imprimată pe ambele părți figura împăratului, statuile imperiale s-au înmulțit, puterea imperială a căutat să creeze un nou patriotism având în centru Biserica, de unde și interesul restrângerii la un număr limitat de simboluri admise de toți: Sfânta Cruce, Sfânta Euharistie, Sfintele Evanghelii.

Excesul nemulțumea în general multe persoane, iar unii erau de părere că icoanele trebuiau distruse. La această atitudine au mai contribuit și unele secte și erezii precum pavlicienii, care nu cinsteau Crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului și al Sfinților. La rândul lor monofiziții, foarte activi în părțile orientale ale imperiului, socoteau imposibilă reproducerea pe icoane a chipului Mântuitorului, deoarece potrivit credinței lor firea umană a fost „absorbită” de cea dumnezeiască, iar aceasta din urmă nu poate fi cunoscută și reprezentată.

Spre sfârșitul secolului al VII-lea și începutul celui de al VIII-lea putem spune că întâlnim în lumea bizantină, pe de-o parte, un curent foarte puternic favoarabil icoanelor, iar pe de altă parte, manifestări împotriva cinstirii lor. Această din urmă atitudine, împotriva cinstirii icoanelor, avea mai degrabă un caracter izolat în partea de vest a Imperiului și era mai puternică în Orient, ca urmare a influențelor iudaice, islamice, a sectelor și a ereziilor.

Spre sfârșitul secolului al VII-lea, la Sinodul Quinisext (691-692) se stabilea prin canonul 82 ca Mântuitorul să fie reprezentat ca om, nu ca miel și aceasta cu scopul de a sublinia că „viața Sa în trup, Patimile, Moartea dătătoare de mântuire și Răscumpărarea lumii au fost câștigate prin întrupare”. Astfel, se atrăgea atenția asupra importanței întrupării, asupra realității ei, fapt care dădea o bază reprezentării pe icoane.

Consecința imediată a acestui canon a fost reprezentarea realistă a chipului lui Hristos, inclusiv pe monedele emise de Iustinian al II-lea. Acest canon a antrenat însă imediat și o serie de reacții iconoclaste la Constantinopol, în Asia Mică și în Armenia: Teodosie, episcopul Efesului, Toma, episcopul de Claudiopolis și Constantin de Nicoleia s-au numărat printre cei mai de seamă iconoclaști ai perioadei.

Născută din teama de a nu cădea în idolatrie, „reținerea” față de cinstirea icoanelor a evoluat spre o dispută pregnant hristologică și aceasta a constituit nucleul în jurul căruia se vor concentra cele mai multe dezbateri. Unii au afirmat (Hans Georg Beck) că iconoclasmul secolului al VIII-lea nu a început în cercurile imperiale, ci în cele bisericești arătându-se că episcopii de Efes, Claudiopolis și Nicoleia, menționați mai sus, au venit la Constantinopol să ceară patriarhului Gherman oprirea cultului icoanelor.

Refuzul patriarhului i-a determinat pe aceștia să treacă unilateral la îndepărtarea icoanelor și la oprirea cinstirii lor. De asemenea, se presupune că, odată sosiți la Constantinopol, episcopii iconoclaști l-au vizitat și pe împăratul Leon al III-lea, adept al ideilor lor și că acesta i-a încurajat pe drumul pe care porniseră. Aceste lucruri pot fi adevărate, numai că fără concursul împăraților, opiniile ierarhiilor n-ar fi rămas decât simple atitudini.

În privința Iui Leon al III-lea nu trebuie uitat faptul că trăise în regiunile orientale ale imperiului, unde ideile iconoclaste erau foarte răspândite. Ajuns la conducerea imperiului și socotindu-se că avea drept de control asupra problemelor bisericești și laice, el a impus iconoclasmul ca doctrină oficială a imperiului, din convingeri religioase.

El considera că prin această atitudine purifica religia creștină de rămășițele păgânismului, readucând-o la înălțimea și puritatea ei originară. Nu sunt plauzibile afirmațiile unor istorici potrivit cărora împărații iconoclaști au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri mai ample de refacere a societății și a credinței, pe care doreau să le pună pe baze mai bune și mai drepte.

Aceste păreri sunt greșite, fiindcă împărații iconoclaști, la fel ca toți oamenii timpului lor, erau foarte credincioși, uneori având chiar și preocupări teologice, grijulii să nu atragă prin comportamentul lor mânia divină și mai presus de toate doreau să purifice creștinismul de tot ce li se părea a fi idolatrie.

Pe de altă parte, împărații iconoclaști au pornit lupta împotriva icoanelor și ca o reacție împotriva monahismului bizantin, aprig susținător al icoanelor. La vremea aceea, monahismul luase o dezvoltare deosebită, mănăstirile posedau întinse domenii funciare, iar călugării beneficiau de imunități fiscale; or, în concepția împăraților bizantini nu se putea tolera o astfel de situație, pentru că, prin numărul insuficient de funcționari și de luptători, se aduceau grave prejudicii tezaurului statului și armatei.

De partea lor împărații aveau armata din Asia Mică, pe unii înalți funcționari, precum și o parte a populației Asiei Mici sau a celor din părțile orientale. În regiunile europene ale imperiului și mai ales în Italia, poporul era însă împotriva iconoclaștilor, mai ales monahii și femeile fiind foarte activi în această luptă. Deci putem spune că apărătorii icoanelor erau mai numeroși.

Motivul declanșării luptei împotriva icoanelor de către Leon al III-lea 1-a constituit o erupție vulcanică din anul 726. În acest fenomen natural care fusese însoțit și de un cutremur, împăratul a văzut dovada mâniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, adică a cinstirii Sfintelor Icoane. Anul 726 reprezintă deci momentul începerii persecuției împotriva icoanelor.

Măsurile imperiale au întâmpinat o dârză rezistență. În momentul în care niște ofițeri au vrut să dea jos icoana Mântuitorului, care se găsea deasupra porții palatului din cartierul Chalkoprateia, aceștia au fost omorâți de popor, astfel izbucnind o puternică revoltă, încheiată cu morți și răniți. Împăratul a dat ordin să fie făcute arestări, mulți oameni fiind condamnați, mutilați și exilați.

Grecia și insulele Cyclade s-au răsculat în 727 și au proclamat un nou împărat. Până la urmă revolta a fost înfrântă. Tot cu acest prilej se spune că împăratul Leon al III-lea ar fi poruncit închiderea Universității din Constantinopol, arderea bibliotecii și izgonirea profesorilor, deoarece nu i-a putut convinge să sprijine mișcarea iconoclastă, în Apus, papa Grigorie al II-lea (715-731) a protestat energic, fiind susținut de populația care s-a revoltat și a scris împăratului că „nu are dreptul să hotărască în materie de credință și să introducă inovații în ceea ce avem de la Părinți”.

Evenimentele ulterioare au deschis o mare prăpastie între vestul imperiului (cea mai mare parte a Italiei, Grecia continentală și insulele din Marea Egee), susținător al cultului icoanelor, și partea de răsărit a imperiului, în special themele din Asia Mică, binecunoscute ca iconoclaste. Convins că nu-1 poate aduce pe împărat la cinstirea icoanelor, patriarhul Gherman (715-730) a protestat energic, așa că raporturile au atins în această perioadă punctul maxim de încordare.

Pentru a da legitimitate măsurilor sale, împăratul Leon a convocat la 17 ianuarie 730 o adunare (silentium), ținută în palatul său, la care au participat mai ales înalți funcționari civili. Cu acest prilej s-a redactat un edict împotriva icoanelor, pe care patriarhul Gherman a refuzat să-1 semneze. De aceea, a fost înlocuit imediat cu Anastasius. Acest edict a reprezentat pentru Leon al III-lea baza legală de înlăturare a icoanelor și de persecutare a celor ce le cinsteau. Între anii 730 și 741 nu avem nici o informație viabilă care să precizeze politica iconoclastă a lui Leon al III-lea.

Se pare că atitudinea papei Grigorie al III-lea (731-741), care a excomunicat într-un sinod ținut la Roma pe adversarii cultului icoanelor, a provocat o contramăsură din partea lui Leon al III-lea, care confiscă proprietățile Bisericii romane aflate pe teritoriul bizantin din Italia și scoate de sub autoritatea papei diocezele Calabria, Sicilia, Creta și Iliricul oriental, supunându-le patriarhului de Constantinopol.

În aceste condiții raporturile dintre Răsărit și Apus s-au deteriorat, astfel încât ruptura părea definitivă, iar papa începe să se îndrepte de acum încolo către regii francilor: Carol Martel, Pepin cel Scurt și mai ales Carol cel Mare.

Alături de papa Grigorie al III-lea și de patriarhul Gherman, o altă personalitate ortodoxă apare acum în Orient, luând atitudine în favoarea icoanelor: Sfântul Ioan Damaschinul. Nucleul susținerii de către Sfântul Ioan Damaschin a icoanelor poate fi sintetizat astfel: icoana este un simbol și intermediar între om și Divinitate; icoana Mântuitorului are la bază dogma întrupării Sale; astfel, problema icoanelor este strâns legată de doctrina mântuirii.

CAPITOLUL II

DINASTIA SIRIANĂ („ISAURIANĂ”) ȘI PRIMA FAZĂ A ICONOCLASMULUI.

II.1. Leon al III-lea și începuturile iconoclasmului

Leon al III-lea (717-740), numit „Isaurianul”, deschide o nouă epocă în istoria Imperiului bizantin. El urcă pe tronul acestui imperiu într-unul dintre cele mai grele momente. Arabii smulseseră bună parte dintre provinciile Orientului și continuau să amenințe foarte serios însăși capitala imperiului. Acesta era mărginit acum numai la Asia Mică, la provinciile europene, reduse mult și acestea de pe urma necontenitelor incursiuni ale barbarilor de la Dunăre, precum și la partea sudică a Italiei.

Armata, slăbită de atâtea mari sforțări, nu mai avea coeziunea de odinioară; ea își pierduse, din pricina deselor uzurpațiuni din urmă, spiritul de disciplină care făcea tăria ei. Finanțele statului erau cu totul sleite. Ținuturile, pustiite necontenit de războaie și în urmă de tot și de ciumă, care se întinsese și în orașe, răpind câteva sute de mii de oameni, se depopulaseră; industria și comerțul, adânc lovite de nesiguranța adusă de incursiunile pe mare și pe uscat ale arabilor, aruncaseră populația în mizerie.

Peste toate aceste scăderi plana primejdia mare a cuceririlor arabe, care dădeau asalt Constantinopolului, amenințând a desființa cu totul imperiul.

Leon al III-lea întreprinse cu energie opera de mântuire și, prin reformele sale, izbuti să redea imperiului puterea de a birui dificultățile interne și de a face față primejdiei ce-l amenința serios din afară. Urmașii săi fură de asemenea oameni de stat energici și acestei dinastii îi datoră imperiul regenerarea sa, care-i asigură mai departe existența.

Înainte de a intra în povestirea actelor acestei domnii însemnate, să lămurim pe scurt o greșeală care s-a transmis necontenit până astăzi, cu privire la întemeietorul puternicei dinastii siriene. Leon al III-lea e cunoscut sub numele de „Isaurianul”, iar numele acesta n-are nici un temei istoric. Leon și familia sa n-au nimic de-a face cu Isauria. De aceea numele acesta nu se întâlnește niciodată în literatura contemporană. El nu se cuprinde nici în titlul cărții tactice compuse de acest împărat și se datorează numai unei simple greșeli a cronicarului Theophanes (începutul veacului al IX-lea), cum a dovedit Karl Schenk, într-un articol din revista „Byzantinische Zeitschrift”.

Germanikeia se află însă în Commagene, un ținut sirian, situat la răsărit de Cilicia și n-are a face cu Isauria, care e așezată între Pisidia și Lycaonia, în sudul Asiei Mici. Schenk socoate cu drept cuvânt că Theophanes a confundat acest oraș cu Germanikopolis, care se află în partea de apus a Ciliciei și care, prin împărțirea în provincii a lui Dioclețian, fu încorporat noii provinciii a Isauriei.

Theophanes trebuie să fi scris cu bună credință și unul dintre cei dintâi copiști ai cronicii sale, care știa că Germanikeia n-are nimic a face cu Isauria, dar care voia să facă textul înțeles, a adăugat aceste cuvinte lămuritoare. De Boor, editorul ultim al Cronicii lui Theophanes, a arătat că cele mai vechi manuscrise ale lui Theophanes au asemenea adaosuri. Un argument mai mult în sprijinul părerii sale găsește Schenk în faptul că cele mai bune manuscrise ale traducerii Cronicii lui Theophanes, făcute în latinește, între 873 și 875, de către bibliotecarul papal Anastasius, redau aceste pasaje din Theophanes cu o vădită intenție de îndreptare, prin cuvintele: ,,Hoc itaque anno Leo imperare coepit ex Germanicensibus dirivatus, genere Syrus”. De altminteri, nicăieri Theophanes nu-i dă acest nume de „Isaurianul” lui Leon și familiei sale.

Nu-1 găsim nici la Nikephoros patriarhul, care își compuse aproape în același timp în care scria Theophanes a sa Historia syntomos.

Greșeala aceasta a lui Theophanes s-a transmis totuși până astăzi și istoricii o înregistrează, consacrată oarecum de veacuri.

II.1.1. Evenimente de referință ale domniei lui Leon al III-lea

Încă în primul an al domniei lui Leon, avu loc memorabilul asediu al Constantinopolului din partea arabilor. Maslamah, cel mai bun general, după ce luase Pergamonul și iernase în Asia, trecu, în vara anului 717, Hellespontul, prin locul de trecere cunoscut, pe la Abydos, și arabii debarcară întâia oară în Europa. Pe la jumătatea lui iulie, Maslamah înconjură pe uscat Constantinopolul. El se întărește sub zidurile capitalei, își așază mașinile de război, hotărât să aștepte primăvara, dacă rezistența bizantinilor nu va putea fi înfrântă. Pe la începutul lui septembrie, sosi și flota, sub comanda unui Sulaiman. O pădure de catarge acoperi suprafața Bosforului.

Leon conduse însă lupta de apărare cu o deosebită energie. Grecii se aruncară asupra flotei cu corăbiile lor incendiare, iar vestitul foc grecesc își făcu efectul: vasele arabilor fură distruse în cea mai mare parte, mistuite de flăcări, altele scufundate.

Sulaiman muri îndată după aceea, în Siria, pe când se pregătea a-și conduce asupra Constantinopolului restul trupelor. Califul Omar al II-lea (717-720) continuă asediul în timpul iernii. Dar iarna aceasta fu neobișnuit de aspră. O zăpadă mare acoperi pământul mai mult de 100 de zile și soldații califului, neobișnuiți a suporta rigorile frigului, piereau în șanțuri. În primăvară, o flotă aducea din porturile Africii toate cele de nevoie pentru această armată încercată și arabii începeau a-și recâștiga încrederea.

Dar o parte din această flotă egipteană, compusă din creștini, trece la bizantini, restul e decimată în lupte și, în cele din urmă, ciuma începe a face ravagii în rândurile asediatorilor. Dibăcia diplomației bizantine izbuti a-și atrage ajutorul bulgarilor.

Hanul Tervel încheiase un tratat încă din 716 cu bizantinii, stabilind granițele statului său și fixând raporturile dintre cele două state. El veni acum în ajutorul lui Leon. O armată a acestora veni de la Dunăre și măcelări multe mii de arabi, până ce, deznădăjduind de a o scoate la capăt, după ce stătuseră un an sub zidurile capitalei, arabii ridicară asediul, în august 718, și se întoarseră în Siria, după ce suferiseră pierderi enorme.

Bizantinii repurtaseră o victorie de mare însemnătate. Ea a fost pusă adesea alături de biruința lui Charles Martel de la Poitiers în aceeași epocă, biruință prin care s-a oprit avântul arab în Apus. Cu toată această izbândă, arabii rămân puternici. Atacurile se vor reînnoi, de multe ori, în cursul domniei lui Leon, în Asia Mică. Generalii, chiar fiii Emirului, vor comanda adesea năvăliri prădalnice, Kovpacu, în „Romania”, cum se chema atunci Asia Mică, orașe vor fi încă asediate.

O încercare serioasă pe care o fac împotriva Imperiului bizantin e zdrobită cu totul. Unul dintre marii lor eroi, Sayyid Battâl-el-Gazi, în fruntea unei puternice oștiri, pătrunse în Asia Mică. Leon, împreună cu fiul său Constantin, îl întâmpină și, într-o sângeroasă luptă, la Akroinon (739), în Phrygia, nu departe de Amorion, îl bătu crunt, însuși șeful arab își găsi moartea în marea ciocnire. El ajunge eroul unui poem epic turc, care se regăsește în epopeea bizantină Digenis.

Tot împotriva lor, Leon știu să-și atragă pe chazari, căsătorindu-1 în 733 pe fiul său Constantin cu fiica haganului, care luă numele bizantin de Irene.

Cu aceeași energie știu să potolească și răscoalele interne. Sicilia, care se ridicase în timpul asediului capitalei și proclamase un împărat, pe Tiberiu, fu adusă repede la supunere.

După ce s-a asigurat astfel înăuntru și în afară, Leon al III-lea putu să întreprindă numaidecât opera de regenerare a imperiului. înainte de toate, el și-a închinat toată grija puterii militare, pentru a o readuce la înălțimea chemării față de grelele împrejurări în care se afla imperiul.

Desface din vasta provincie Anatolikon partea de vest, pe care o transformă în thema Thrakesion; între 710-732, se dublează thema mariti mă: Kibyrraiotes și Dodecanesos. Fiul său continuă această operă și creează alte theme: Bukellarion, poate și Optimates. Imediat după el, Kephallenia și Mace donia s-au creat de asemenea, înainte de sfârșitul se colului al VIII-lea.

În această cumplită vreme, în care aproape orice provincie putea fi atacată de dușmanii din afară, șefii provinciilor, prin noua organizare a lui Leon, fură în măsură a face față cu succes primejdiei, cu propriile lor puteri, fără a mai cere în grabă ajutorul puterii centrale.

II.2. Opera administrativă

Această organizare a mărit, prin urmare, puterea de apărare a imperiului și rezultatele ei s-au văzut îndată, în succesele lui Leon asupra arabilor și în acelea ale urmașului său.

Multă vreme s-a crezut că Leon al III-lea a fost și autorul cunoscutei opere privitoare la știința și arta războiului, Taktika. Cercetările recente însă au dovedit că ea trebuie atribuită lui Leon al VI-lea Filosoful.

Pentru reorganizarea armatei și a administrației era nevoie de îndreptarea finanțelor, care se aflau într-o stare cu totul precară.

Ca toți marii împărați ai Bizanțului, Leon își dădu seama că existența imperiului, acum atât de restrâns și de sărăcit, din pricinile pe care le-am descris, se putea baza numai pe o bună rânduială în finanțe.

Prin Codul rural, (care avea ca obiect delictele comise în agricultură – e vorba de diferite feluri de furt de lemne, de fructe, de violări ale proprietății și neglijențe ale păstorilor, de pagubele făcute de animale, însă și dispoziții asupra proprietății țărănești personale și colective, prin care a atras mai ales atenția savanților), Leon îi eliberă pe țăranii proprietari și obștile sătești de patrocinium, dreptul de protecție al marilor proprietari, față de care cei săraci își pierduseră orice libertate, fiind adevărați șerbi legați de pământ.

Prin acest cod juridic țăranii își recăpătau libertatea de a se strămuta de pe moșiile de care fuseseră legați, despâgubindu-i pe proprietari, fapt care contribui la ridicarea și îmbunătățirea stării lor. Opera nu cuprinde nici o indicație asupra datei când a fost compusă. Cei mai mulți o consideră o operă a dinastiei isaurice și în special a lui Leon al III-lea.

Tot epocii lui Leon al III-lea i se atribuie Codul privitor la navigație, care prescrie unele măsuri referitoare la navigație: nesiguranța ce domnea în această privință, din cauza pirateriei arabilor și a slavilor, a făcut să se prevadă prescripții cum ar fi cele care hotărau ca paguba încărcăturii să fie suportată de armator și de neguțătorul mărfurilor încărcate, în caz de aruncare în apă pentru salvarea corăbiei, în caz de pierdere. Datarea acestui cod este însă nesigură.

Tot așa și în privința Codului militar, prin care se stabileau pedepse privitoare la abaterile soldaților de la disciplină. Li se interzicea de a se ocupa de agricultură și comerț.

În urma lucrărilor lui Ashburner, nu se poate pune cu siguranță data acestor opere în timpul lui Leon al III-lea.

II.3. Opera legislativă

O mare reformă legislativă a fost și publicarea Codului care se cheamă Ecloga, promulgat în 726 sau 740.

În privința Dreptului, Leon interveni de asemenea, pentru a pune la îndemâna juriștilor un cod de legi practic, mai ușor de mânuit decât vastele colecții ale lui Iustinian. Leon făcu anume un extras din legislația lui Iustinian, și acest extras e intitulat. În prefața ce preceda Ecloga, Leon arăta scopul urmărit de reforma sa. El înțelegea să facă legea mai precisă și mai clară, să asigure astfel mai bine administrarea justiției.

Înainte de toate, el își arăta însă voința de a introduce în legislație un spirit nou, mai uman, intenție proclamată chiar de titlu.

Ea venea la timp, căci din pricina întrebuințării grele a colecției lui Iustinian și a prețului costisitor al unei copii complete a acestei colecții, se și făcuseră, în diferite locuri, extrageri locale, care se foloseau. Noua legiuire a lui Leon al III-lea are o deosebită însemnătate: este cel dintâi cod oficial în limba greacă și cuprinde o mulțime de dispoziții (în special privitoare la căsătorie și familie) pe baza principiilor evanghelice și creștine.

Căsătoria e consacrată hotărât prin lege, stabilindu-se anume cauzele divorțului, obținut atât de ușor mai înainte. Se reglează raporturile dintre soți, cele dintre părinți și copii, punându-se femeia alături de bărbat, părinții îi moștenesc pe copii, când aceștia nu lasă urmași.

În privința căsătoriei, se cere numai ca soții să fie creștini, nu se mai împiedică deci, ca înainte, căsătoria între ortodocși și eretici.

Continuarea operei de organizare a themelor a dus la dezvoltarea economică și socială a Imperiului bizantin pe noi căi. În strânsă legătură cu introducerea condiției stratioților colonizați stă întărirea proprietății țăranilor liberi.

Căci pe când unui soldat îi urma în exercițiul serviciului militar fiul cel mai mare, care moștenea cu aceasta și bunul împovărat cu îndatorirea serviciului, ceilalți urmași prezentau un prisos de puteri țărănești libere, pentru care belșugul de țarine nelucrate le oferea un câmp de participare naturală.

Așa se ridică la Bizanț în cursul secolului al VII-lea un larg strat de țărani liberi și de țărani care-și puteau schimba locul (puteau părăsi locul). Pe când, în prima epocă bizantină, populația țăranilor liberi era o raritate, iar tabloul era stăpânit de marea proprietate și de șerbii săi, țărănimea liberă este cea care dă acum pecetea ei provinciei bizantine. Această situație se oglindește în Nomos georgikos, care arată că posesia pământului de către țăranii bizantini forma bunul lor deplin și personal.

Existau însă și locuitori ai satului, proprietari întruniți în comunitate. Dar aceasta nu alcătuia o comunitate economică, ci o unitate administrativ-fiscală. Comunitatea satului în Bizanț era o comunitate fiscală, căreia i se impune un debit de impozite total și ai cărei membri erau răspunzători solidar pentru plata impozitului.

Această comunitate fiscală n-are a face cu o constituție a comunității, caracterizată prin proprietatea colectivă și împărțirea periodică a pământului, care s-a crezut că a existat la Bizanț și că s-a datorat influenței comunității vechi slave, aduse de năvălitori. Această „teorie slavă”, pusă în circulație de Zachariă și completată de Vasiljevskij și F. Uspenskij s-a dovedit falsă. Ei credeau că constituirea acestei vechi comunități slave s-a format după modelul așa-zisului mir rusesc, care însă e un produs al veacurilor din urmă, așa cum a dovedit-o Pancenko.

În transformarea sistemului roman târziu (spătromisch) al așa-zisei epibole, care prevedea trecerea pământului necultivat la proprietarul celui producător de venit și-1 impunea pe acesta, ca urmare, la impozitul pentru pământul atribuit, se trece acum impozitul pentru pământuri necultivate asupra vecinilor, cărora le revenea ca atare și dreptul de folosință al pământului respectiv.

Pentru întâia oară întâlnim în Legea agrară responsabilitatea solidară pentru intrarea impozitului, ceea ce mai târziu se întâlnește sub numele de alle-lengyon. Momentul primar e trecerea impozitului, nu a pământului. Posesorul e plătitorul impozitului, acesta e un principiu bizantin, care ajunge acum la dreptul complet.

La sfârșitul secolului al III-lea cade, după toate probabilitățile, și reforma impozitului, care deosebește sistemul epocii medievale bizantine de al celei inițiale. Unirea impozitului pe cap cu impozitul pe proprietate, cum îl stabilise sistemul lui Dioclețian, capitatio-jugatio, și cum a existat în primii ani ai domniei lui Iustinian al II-lea, s-a desființat.

Impozitul pe cap s-a despărțit de cel pe pământ. Ridicarea impozitului personal nu mai e deci legată de condiția unei așezări pe proprietate. Cu aceasta se scapă un principiu însemnat pentru legarea de glie a datornicului de impozit, lucru pe care îl urmărise prima epocă bizantină, spre a-și asigura veniturile. Se ajunse la libertatea țăranului de a-și muta domiciliul.

Până în epoca dinastiei macedonene, Ecloga rămase în vigoare și servi drept manual pentru învățământul dreptului. Atunci s-a restaurat legislația iustiniană și opera legislativă a Isaurienilor a fost abolită.

Prin această operă de reformator, Leon al III-lea a dat imperiului o nouă putere de rezistență, i-a asigurat biruința împotriva primejdiei care-i amenința din afară atât de serios existența.

II.4. Atitudinea iconoclastă al lui Leon al III-lea

Toată această operă a fost însă întunecată de marea dispută religioasă începută sub domnia lui și cunoscută sub numele de lupta împotriva icoanelor.

Timp de un veac și mai bine, de la 726 până la 842, ea tulbură adânc pacea Bisericii. Leon al III-lea, întinzându-și și asupra Bisericii opera lui de reformator, inaugura lupta împotriva icoanelor, deschizând seria împăraților iconoclaști (sfărâmători de icoane) și își atrase ura credincioșilor devotați, încă de mult timp, cultului acestor icoane.

Istoricii care ne-au lăsat povestirea domniei sale, fiind partizani ai acestui cult, ne-au zugrăvit în culori negre pe împărat și opera sa, încât e foarte greu să ne facem o idee exactă despre motivele și caracterul reformei religioase a Isauricului. Toate scrierile iconoclaste au fost nimicite și nimic nu a trecut la posteritate, pentru a putea judeca lucrurile în perfectă cunoștință de cauză.

Unii au văzut în această luptă a lui Leon împotriva icoanelor o reformă religioasă, care, alături de cea administrativă și socială, țintea la ridicarea morală a poporului – și așa privesc marea dispută religioasă începută de Leon.

Azi nu putem să ne facem o idee despre teoria și părerile adversarilor cultului icoanelor decât din criticile pătimașe pe care le aduc partizanii icoanelor. Contemporanii îi atribuie motive fără prea multă importanță. Theophanes pretinde că Leon a vrut să placă musulmanilor și evreilor. Dar pe arabi îi bate, pe evrei îi persecută. Istoricii din vremea noastră sunt tot atât de puțin întemeiați.

În lupta pentru libertate, Biserica fu învinsă, dar în cea purtată pentru caracterul său propriu, ea birui, păstrându-și icoanele ca un rezultat al întrupării lui Christos și ca o satisfacție a năzuinței sale arzătoare după o „garantare”, o „certitudine” a Mântuirii. Dar ideea de libertate morală nu exista atunci. Nicolae Iorga aduce paralela prigonirii la aceeași dată a călugărimii budiste din China și crede că împărații iconoclaști, „sub masca religiunii, ascundeau motive cu totul de altă natură”.

Biserica era foarte bogată, în urma dotațiunilor primite necontenit; ea stăpânea mai mult aur și argint și mai multe pietre prețioase decât tezaurul împăraților. Mănăstirile foarte populate ajunseseră refugiul tuturor celor care voiau să se sustragă serviciului militar; ele erau scutite de impozite.

Imperiul se găsea în foarte mare lipsă, pentru a face față războaielor necontenite cu arabii și cu barbarii de la Dunăre. Reforma religioasă întreprinsă de Leon punea statul în posesia bogățiilor și a bunurilor teritoriale ale mănăstirilor și bisericilor. „Ea dădea problemei financiare aceeași soluție pe care o află, în strâmtorarea sa, revoluția franceză, punând mâna pe bunurile clerului.”

Și odată cu aceasta, adaugă Nicolae Iorga, „despuind Biserica de tot ceea ce acumulase până atunci, prin exploatarea domeniilor sale, împărații iconoclaști împiedicau pentru totdeauna în Orient o dominație eclesiastică asemenea cu aceea care chiar în acel moment se impusese în Occident prin actul de înfeudare, care fu creația subordonată a unui împărat de rasă francă”, învățatul rus Uspenskij exprimă aceeași opinie când afirmă că măsurile administrative ale lui Leon au fost îndreptate esențial împotriva mănăstirilor.

Iar reprezentanții lor, călugării, au transportat lupta pe terenul teologic, pentru a putea taxa poziția împăraților ca atee și eretică, pentru a discredita mișcarea și a ruina încrederea maselor populare în împărații iconoclaști. Lombard insistă – și are multă dreptate – mai cu seamă asupra zelului de prozelit, care era principala rațiune a politicii împăraților iconoclaști. Charles Diehl socotește că motivele care l-au inspirat pe Leon și, în genere, pe iconoclaști au fost în același timp religioase și politice.

Multe suflete pioase, în secolul al VIII-lea, erau izbite de excesele superstiției, în special de locul ce se făcea cultului icoanelor, de minunile ce li se atribuiau, de felul în care erau mai puternice; Leon al III-lea, asiatic de origine, le împărtășea. Nici el, nici fiul său n-au fost liber cugetători, raționaliști, precursori ai Reformei sau ai Revoluției. Ei erau oamenii timpului lor, pioși, credincioși, dornici a curați religia de ceea ce le părea o idolatrie.

Dar erau în același timp și oameni de stat, preocupați de mărirea și liniștea imperiului. Iar numărul mare al mănăstirilor, creșterea necontenită a bogăției lor erau primejdioase pentru stat. Imunitatea de care se bucurau bunurile Bisericii micșora izvoarele tezaurului.

Mulțimea celor ce intrau în mănăstiri răpea brațe agriculturii, soldați armatei și funcționari serviciilor publice. Dar mai cu seamă influența exercitată de călugări asupra sufletelor făcea din ei un element de agitație periculos. Împotriva acestor stări de lucruri, Isaurienii încercară a lupta.

Proscriind icoanele, ei loveau în călugări, care aveau în ele un puternic mijloc de acțiune. Nu trebuie să uităm că, în lupta lor, ei aflară un sprijin însemnat în clerul înalt, gelos pe influența călugărilor, în armată, compusă în majoritate din asiatici și chiar la parte din populație.

Louis Brehier a consacrat o lucrare specială acestei chestiuni. Autorul vede în cearta cu privire la icoane nu numai o problemă a cultului icoanelor, cum s-a văzut de toți mai înainte, ci și o chestiune care interesează arta creștină. Trebuie să venerăm icoanele și în ce măsură? Avem dreptul să îngenunchem înaintea lor, să le sărutăm, să le tămâiem? Aceasta e problema cultului icoanelor.

Dar, pe de altă parte, ne putem sluji de artă pentru a reprezenta lumea divină? Un artist îl poate înfățișa pe Mântuitorul, pe Sfânta Fecioară, pe sfinți? Aceasta privește legitimitatea însăși a artei creștine.

Brehier analizează amândouă aceste chestiuni, pentru a ajunge la încheierea că avem a face cu un conflict între două concepții.

Când izbucnește mișcarea iconoclastă, arta creștină era definitiv constituită. Născută în chip umil în catacombe, menită a exprima mai întâi speranțele credincioșilor după moarte, ea s-a transformat în veacul al IV-lea, după triumful Bisericii, și a căutat a povesti, în felul epopeei, istoria religioasă a lumii, de la Creațiune și până la Judecata din Urmă.

Inspirația se scoate din citirea Sfintei Scripturi. Zidurile basilicelor lumii creștine se acoperă cu aceste compoziții, care înfățișează scenele religioase cele mai însemnate.

Ele se reproduc în miniaturile care împodobesc manuscrisele cărților sfinte, în sculpturile tronurilor de fildeș și ale panourilor de la ușile de biserici, pe lăzile de aur și argint. Mai mult, le aflăm și în țesăturile stofelor strălucite cu care se îmbracă aristocrația acestei epoci. Arta religioasă pătrunsese adânc în viața creștină și luase un caracter universal.

Biserica a dat întotdeauna acestor reprezentări artistice o valoare de învățământ. Printr-însele se expuneau ochilor celor neînvățați scenele Scripturii, pe care aceștia n-aveau alt mijloc de a le cunoaște. Din veacul al V-lea, cultul acestor icoane se răspândește mult printre creștini înfâțișându-i pe Iisus, pe Apostoli, pe Sfinți, ele începură a obține ceva din venerația care se datora modelelor înseși. Lumea se prosterna dinaintea icoanelor din biserici. Icoanele unor asceți orientali, ca Simeon Stâlpnicul, sunt adorate încă din timpul vieții lor.

De un cult special se bucurau unele icoane care treceau drept miraculoase, „nefăcute de mâna omului”, Acheiropoietos (Fecioara Hodigitria, de Sfântul Luca). Teologii își dădeau silința să justifice acest cult. Aceste excese trebuiau să aducă o reacție, mai ales dacă ținem seama că nu în toate părțile era împărtășit cultul icoanelor și nici arta religioasă pe care am descris-o. Iconografia care plăcea atâta grecilor iubitori de frumusețe, chiar după creștinarea lor, era privită în Siria și în Egipt ca o adevărată idolatrie.

Ea figura ideea înaltă pe care sirienii și egiptenii o aveau despre atotputernicia și nemărginirea lui Dumnezeu. În ținuturile acestea, arta este ornamentală, cu linii geometrice, simboluri luate din regnul vegetal și animal, iar dacă arta copților din Egipt cunoaște și iconografia creștină, ea preferă însă anumite subiecte; Sfântul Gheorghe, de exemplu, și corpul omenesc e înfățișat fără nici o frumusețe, în forme aproape geometrice. În anul 722/723, califul Yâzid al II-lea a dat un edict ce interzicea cultul icoanelor creștinilor din statele sale.

Este sigur că această tendință se datorează influenței Islamului. Coranul, dacă nu interzice reprezentările figurate, proscrie însă idolii. Când, prin urmare, Siria și Egiptul ajung centrul puterii arabilor, arta acestor provincii se conformează prescripțiilor lor și atunci se creează acele arabescuri vestite, acel decor poligonal, acele meandre complicate ce caracterizează arta arabă. Califul Omar al II-lea a prigonit chiar icoanele, a dat împotriva lor un edict.

Aceleași tendințe se manifestă însă și printre creștini. Existau și episcopi iconoclaști. încă din veacul al III-lea se discută asupra artei religioase. Eusebius de Caesarea vorbește de „obiceiul păgân” pe care îl au unii de a purta icoane ale lui Christos și ale Apostolilor, în 488, Xenaias, episcop monofisit din Hierapolis, interzise în dieceza sa icoanele lui Iisus și ale Fecioarei. La Marsilia, în 599, se produce o adevărată încercare iconoclastă, când episcopul Serenus distruge toate icoanele orașului său episcopal.

Papa Grigore cel Mare îl mustră pentru aceasta, înțelegând foarte bine a se opri adorarea icoanelor, dar neadmițând ca să fie lipsiți credincioșii, prin distrugerea acestor icoane, de învățămintele pe care ele le înfățișau.

Nu trebuie să uităm apoi că evreii, foarte numeroși în toată creștinătatea, nu puteau suferi icoanele cultului creștin. Și ei desfășurau, în epoca aceea, o adevărată ardoare de prozelitism; prin propaganda lor, ei vor fi contribuit la nașterea mișcării iconoclaste. Ceea ce rezultă din toate acestea e că, în vremea de care ne ocupăm, era în lumea creștină un curent ostil exagerării cultului icoanelor și artei în care acest cult se răsfrângea. Era un curent care se accentuase mult.

Partidul iconoclast era destul de însemnat în epoca de care ne ocupăm. Evenimentele ne arată că puterea principală a acestui partid era armata; cei mai mulți dintre șefii ei se arată iconoclaști violenți și aceia care ajung împărați în urma unei revolte – Leon Isaurianul, Leon Armeanul, Mihail Bâlbâitul – se slujesc de puterea lor pentru a suprima icoanele.

Soldații au aceleași sentimente. Cum se explică acest lucru? Ei sunt iconoclaști din convingere, recrutarea lor dintre orientali, mai ales armeni, ne explică această credință. Constantin al V-lea stabilește în Thracia un mare număr de emigranți, veniți din aceste regiuni. Cei mai mulți erau afiliații sectelor eretice, manicheeni, paulicieni, montaniști, care furnicau în Asia Mică.

Ei erau iconoclaști prin tradiție și porniți la cele mai mari violențe împotriva cultului ortodox, pe care-1 socoteau idolatru. Orientalii și soldații sunt esența partidului iconoclast. Demnitarii civili, înalta aristocrație, episcopii chiar își schimbară adesea atitudinea după fluctuațiile aduse de la Curte.

Împărații care ies din acest mediu vin, prin urmare, cu aceleași porniri. Ei sunt, ca toți predecesorii lor, și teologi, nu numai oameni de stat. În opera pe care o întreprind ei văd un mijloc de a servi Biserica. Au părerile lor religioase și țin la ele, chiar dacă sunt eretice. Persecuțiile pe care le extind asupra călugărilor și mănăstirilor nu se explică decât prin rezistența energică pe care o întâmpinau din partea acestora împotriva măsurilor promulgate de ei.

Brehier socotește, prin urmare, că dacă au prigonit icoanele, împărații iconoclaști au făcut-o dintr-o sinceră convingere religioasă. N-au fost niște raționaliști în sensul modern, cum îi cred unii, nici influențați de Islam ori de iudaism, cum socot alții. Iar ca să se fi gândit Leon al III-lea la a face din reforma sa un mijloc de a-i atrage la creștinism pe mahomedani este foarte puțin verosimil. Și nici un pretext de a confisca averile.

Bisericii nu poate să fi fost această politică religioasă care a zdruncinat adânc imperiul și care se explică prin acea patimă religioasă caracteristică bizantinilor.

II.4.1. Noi accente

Lupta împotriva icoanelor a deschis o criză morală, care va tulbura imperiul mai bine de o sută de ani.

Concepția bizantină dădea icoanei o însemnătate simbolică. În Biserica greacă, cultul icoanelor avu în ultimele veacuri o tot mai mare răspândire și ajunse una dintre cele mai însemnate forme de expresie a religiozității bizantine. Pe de altă parte, nu lipseau tendințele ostile icoanelor, al căror creștinism, ca religie curat spirituală, excludea cultul icoanelor. Mai cu seamă aceste tendințe se accentuau în părțile de Răsărit ale imperiului, unde se păstrau însemnate resturi ale monofisiților și unde secta pauliciană, dușmană oricărui cult bisericesc, se lățise mult.

Atingerea cu lumea arabă a aprins pornirea împotriva icoanelor. Atitudinea ostilă cultului icoanelor a lui Leon al III-lea a fost atribuită de adversarii săi când influenței iudaice, când celei arabe.

Dar faptul că Leon al III-lea îi prigoni pe iudei și-i sili la botez nu înlătură putința unei influențe mosaice, cum nici luptele cu arabii nu exclud influența culturii arabe. Prigonirea evreilor de către Leon al III-lea e mai mult un semn al întăririi influenței iudaice în această epocă. În literatura teologică bizantină a veacului al VII-lea, apare un mare număr de scrieri polemice cu evreii, care atacau creștinismul.

Arabii au adus cu ei în Asia Mică și ura împotriva icoanelor. Astfel, cearta pentru icoane s-a născut în regiunile de est ale imperiului, din încrucișarea unui creștinism care urmărea o spiritualitate curată cu doctrina sectelor dușmane icoanelor și cu concepția vechilor erezii christologice, ca și cu a religiilor necreștine, a iudaismului și Islamului în special.

Primul act ostil cultului icoanelor, pe care ni-1 înregistrează istoria, s-a produs în Imperiul califilor. În 723, califul Yazid al II-lea porunci ca în imperiul său să se îndepărteze icoanele din bisericile creștine. În Bizanț exista pe atunci o partidă puternică vrăjmașă icoanelor, ale cărei centre însemnate se aflau în Asia Mică, înainte de toate în Phrygia.

În fruntea ei stăteau înalți reprezentanți ai clerului, mitropolitul Thoma de Klaudiopolis și înainte de toți episcopul Constantin de Nakoleia. În serviciul mișcării contra icoanelor se așeză și Leon al III-lea, care venea tot din Orient și care, ca strateg în acele părți, avusese legături cu arabii.

În 726 luă Leon al III-lea întâia oară poziție împotriva icoanelor, sub influența episcopilor dușmani icoanelor, care fuseseră ceva mai înainte în capitală. Ultimul îndemn se pare că a fost pentru împărat un cutremur, în care el, om al timpului, văzu semnul mâniei dumnezeiești împotriva obiceiului de a se adora icoanele.

Mai întâi el ținu predica, în care căuta să convingă lumea de impietatea cultului icoanelor. în curând, trecu la faptă: o icoană a lui Hristos din cartierul Chalkoprateia, venerată mult de popor, fu aruncată jos de un ofițer, din porunca împăratului. Poporul furios îl ucise pe ofițer pe loc, iar în Grecia se produse o revoltă împotriva împăratului iconoclast: thema Hellas proclamă un împărat și porni cu flota sa asupra Constantinopolului.

Astfel se accentuau de la început sentimentele iconodule ale părții europene a imperiului, care se vor manifesta și mai departe, în cursul luptei iconoclaste. Leon izbuti să înăbușe repede revolta.

Dar împăratul procedă, cu toată ura sa contra icoanelor, cu mare prudență. Numai în al zecelea an al domniei porni el hotărât împotriva icoanelor și au trecut mai mulți ani până la ultima decizie. Până atunci, el a avut tratative cu factorii însemnați ai Bisericii, căutând să obțină consimțământul papei și al patriarhului de Constantinopol.

Dar află la bătrânul patriarh Germanos o împotrivire mare și schimbul de scrisori cu papa Gregorius al II-lea avu un rezultat negativ. Papa, deși respinse cu asprime părerile împăratului, evită o ruptură cu Bizanțul. Mai mult, se sili chiar să potolească mișcările împotriva împăratului, izbucnite în Italia de mai multe ori.

Pe lângă patriarhul Germanos și papa Gregorius al II-lea, împăratul află un adversar dintre cei mai mari în persoana lui Ioan din Damasc. Un grec, care la curtea califului din Damasc avu o înaltă funcție, mai târziu călugăr în mănăstirea Sfântul Sabbas din Ierusalim, Ioan a fost cel mai mare teolog și cugetător al veacului său. Pentru apărarea icoanelor, el compuse trei cuvântări.

În sens neoplatonician, concepe icoana ca simbol și mijloc; icoana lui Christos este întemeiată pe dogma întrupării.

După ce toate tratativele căzură, Leon nu mai avu alt mijloc pentru a-și înfăptui planul, decât forța. El dădu un edict pentru nimicirea tuturor icoanelor sfinților. Căută să păstreze totuși aparența legalității. La 17 ianuarie 730, îi adună în palat pe toți demnitarii civili și religioși, așa-zisul silention, și le supuse subscrierea edictului.

Patriarhul Germanos refuză și fu depus. La 22 ianuarie, urcă tronul patriarhal un fost synkellos, Anastasios, dispus a urma poruncile împăratului. Acum, odată edictul publicat, începu și distrugerea icoanelor și prigonirea adoratorilor lor. Școala înaltă din Constantinopol fu închisă din cauza sentimentelor profesorilor, favorabile icoanelor.

În Italia depărtată, Leon nu putu impune iconoclasmul. Papa Gregorius al III-lea se văzu silit, după publicarea edictului care proclama doctrina iconoclastă oficial, să rupă relațiile cu Bizanțul: el condamnă într-un Sinod iconoclasmul bizantin (731). Încordarea cu Roma îi dădu lui Leon al III-lea prilej de a desface provinciile grecizate sud-italice Sicilia și Calabria ca și prefectura Illyricum de Roma (căci făceau parte din dieceza bisericească romană) și le supuse Patriarhiei de Constantinopol.

Apoi impuse populației din Sicilia și Calabria impozitul personal, capitatio, și veniturile pe care le scotea Sfântului Scaun din patrimoniile sud-italice le trecu imperiului.

II.4.2. Doctrina iconoclastă

Doctrina pe care o profesau iconoclaștii o cunoaștem numai din scrierile adversarilor lor. Marea majoritate interziceau și cultul și fabricarea icoanelor. Ei căutau să-și sprijine doctrina pe un mare număr de texte, scoase din Sfânta Scriptură sau din Părinții Bisericii. Unul dintre argumentele puternice pe care se răzimau era textul Evangheliei Sfântul Ioan, după care trebuie să-1 adorăm pe Christos ,,în spirit și în adevăr”. Întrucât pentru episcopii bizantini atâta nu era de ajuns, iconoclaștii aduceau în sprijinul lor și doctrina teologică. Icoanele, pretindeau dânșii, erau în contradicție cu noțiunea Divinității și a sfințeniei.

Nu numai că era cu neputință, după dânșii, a-1 înfățișa pe Dumnezeu cu ajutorul unor elemente materiale, dar se aducea o insultă Fecioarei și sfinților fixând pe icoane trupurile pe care le-au avut în trecerea lor prin viața pământească. Christos de asemenea nu poate fi înfățișat, căci El este chipul lui Dumnezeu.

Dacă se obiectează că s-a făcut om și că prin urmare numai umanitatea lui se înfățișează în icoane, atunci se alunecă într-o erezie condamnată de sinoade, nestorianismul. Iar dacă sunt unite în aceeași reprezentare umanitatea și divinitatea lui Hristos, sacrilegiul e și mai mare. Cultul icoanelor este, așadar, pătat de păgânism și de erezie. Adorația sfinților o amintește pe aceea a zeilor mitologiei și e o întoarcere la idolatrie, una dintre cursele pe care satana le întinde Bisericii.

Ideile acestea se întinseră și asupra artei. Am spus că arta bizantină avea un caracter profund religios; scenele Scripturii, ale vieții sfinților împodobeau toate monumentele, de la marile compoziții în mozaic ale bisericilor până la simplele sculpturi în ivoriu și obiecte de metal prețios portative.

Iconografia a fost, prin urmare, atacată. Înfățișarea chipurilor venerate ale sfinților în costumul care amintea prea adesea pe cel al Curții imperiale părea o simplă profanare. Sentimentul acesta se vede clar în hotărârea unor împărați de a înlocui subiectele religioase, în monumente, prin motive profane.

Mai întâi, în opera lor de distrugere, iconoclaștii cruțară tot ce n-avea caracter religios. în timp ce se nimiceau chipurile lui Hristos, ale Fecioarei și ale sfinților, se lăsau arborii, animalele, scenele de teatru și hippodrom. De asemenea, acoperindu-se cu tencuială mozaicurile religioase, se puneau în locul lor tablouri de fantezie. La biserica din Blachernae, de exemplu, se puseră în locul înălțării la Cer și Coborârii Sfântului Duh arbori, păsări, animale sălbatice.

Vestitul Milliarinim de aur care împodobea Forumul Augustaeon, pentru a indica punctul de plecare al tuturor căilor imperiului, era împodobit cu scene ale celor șase sinoade ecumenice. Urmașul lui Leon, Constantin al V-lea, distruse aceste picturi și puse în locul lor portretul unui vizitiu de la hippodrom, favorit al său. În veacul următor, împăratul Teofil înlocui în biserici mozaicurile religioase prin peisaje, în mijlocul cărora se juca o lume de păsări.

Din nenorocire, nu s-a păstrat nici o urmă a acestei arte, care trebuie să fi fost foarte interesantă. Dacă opera aceasta ar fi biruit, dacă nu s-ar fi restabilit, cum vom vedea, cultul icoanelor, desigur că arta bizantină ar fi luat altă dezvoltare, ar fi urmat, poate, aceeași evoluție ca arta arabă.

Arta aceasta, în care stăpânea elementul ornamental, n-au creat-o iconoclaștii. Ea pătrunsese în veacul al Vl-lea în arta bizantină – ornamente geometrice sau vegetale, palmete, fauna reală copiată din natură sau animale fantastice, al căror tip se fixase în Physiologus de origine alexandrină; toate aceste elemente le crease arta orientală, coptă sau siriană. Î Întrebuințate numai ca accesorii în arta bizantină de dinainte de cearta icoanelor, pare că au luat în opera artiștilor iconoclaști locul însemnat pe care-1 aveau în arta arabă. Urme ale acestei producții se păstrează încă în multe opere de artă: triptice, stofe, miniaturi de manuscrise – în multe dintre colecțiile europene.

Partidul iconoclaștilor reprezenta spiritul oriental, partidul icoanelor era acela al grecilor din Occident, încă de la apariția primului edict iconoclast, Grecia și Italia se revoltară și năzuiră a proclama alt împărat în locul lui Leon al III-lea.

În prima linie, între adversarii iconoclaștilor se numără mănăstirile, strâns legate de cultul icoanelor și de arta religioasă, asupra dezvoltării căreia au exercitat o influență predominantă. Pentru lumea monahală care fabrica icoanele, era și o problemă de existență. Călugării susținură aproape singuri toată polemica împotriva doctrinelor iconoclaste, ei întemeiară o doctrină teologică a icoanelor, care a trebuit să aibă adâncă influență asupra dezvoltării religioase și artistice a imperiului.

Doctrina aceasta a fost expusă mai întâi în operele Sfântului Ioan din Damasc (născut pe la anul 700), un călugăr foarte învățat, un teolog distins al epocii și elocvent – de aceea i s-a zis Chrysorroas.

În trei discursuri îndreptate împotriva iconoclaștilor, el expune această doctrină, care inspiră în mare parte apoi actele Sinodului de la Niceea (în 787) și în care aflăm întâia teorie sistematică a cultului icoanelor și artei religioase, în veacul al IX-lea, doctrina fu dezvoltată mai ales în operele patriarhului Nikephoros (806-815), trei cărți Antirrhetica și în acelea ale Sfântului Theodor Studitul (759-826), o mare figură a Bisericii din acel timp.

Cea dintâi autoritate pe care se sprijină dânșii e Biblia. Dacă Dumnezeu s-a slujit de chipuri și de figuri pentru a-și ajunge scopul, dacă le-a recomandat evreilor să venereze tabernacolul înconjurat de heruvimi, Biserica poate face uz în chip tot atât de legitim de chipuri și de simboluri.

Doar pe Dumnezeu nevăzut nu-1 putem înfățișa în icoane. Dar pe Dumnezeu întrupat în om, pe pământ, pe Iisus Christos e îngăduit a-1 reprezenta în icoane, tot așa și mai cu seamă pe Sfânta Fecioară și pe sfinți. Și nu numai că e îngăduit acest lucru, dar el se impune din pricina slăbiciunii naturii omenești, care are nevoie de astfel de semne exterioare, ca să înțeleagă obiectul venerației sale.

„Icoana este o amintire”, zice Ioan Damaschinul, „și ceea ce e cartea pentru cei inițiați în scriere, este icoana pentru cei agramați; și ceea ce e cuvântul pentru auz, este pentru vedere icoana.” Astfel se explică, prin urmare, valoarea pe care o are în viața creștină icoana: ea este un mijloc de învățământ. Ioan Damaschinul, Theodor Studitul insistă asupra acestui lucru. Icoanele au apoi un caracter minunat: pe când idolii erau opera demonilor, icoanele sunt simbolul biruinței sfinților asupra satanei și au, ca și moaștele, ca și crucea, însușirea de a apăra de rele. În sprijinul acestei păreri, Sfântul Ioan Damaschinul, Theodor Studitul și părinții de la Niceea au adunat toate povestirile minunilor ce se atribuiau atunci icoanelor.

Acești reprezentanți ai teologiei icoanelor fac însă distincția între venerație și adorație. Cea dintâi se datorează icoanelor, a doua e rezervată numai lui Dumnezeu.

Această doctrină a avut răsunetul său în dezvoltarea artei religioase. Pentru a se feri de acuzația de idolatrie ce i se aducea, Biserica s-a îngrijit a fixa în această privință normele. Deși Sinodul de la Niceea proclamase legitimitatea icoanelor, fie în culori, fie în piatră sau orice altă materie, icoanele sculptate dispărură aproape cu desăvârșire din arta bizantină. Sculptura se reduse la basoreliefuri de ornamentație și la ivoriu. Inițiativa artiștilor fu restrânsă și în ce privește alegerea subiectelor.

În veacurile al V-lea și al VI-lea, iconografia începuse a se dezvolta în acele vaste compoziții care împodobeau pereții bisericilor cu reprezentarea vie a istoriei lumii creștine, de la Creație și până la Judecata din Urmă. După lupta iconoclaștilor, iconografia se fixează în toate amănuntele sale. Călăuza Picturii, descoperită la Athos în 1839 (de Didron) și care datează din veacul al XVIII-lea, a trebuit să fie precedată de manuale de acest fel, foarte răspândite printre meșteri, cum arată numărul variantelor.

Nimic nu se lasă întâmplării. Procedeele tehnice, alegerea, ordinea și poziția scenelor, numărul, atitudinea, veșmintele figurilor, totul e hotărât cu precizie. Această organizare definitivă slei izvoarele de inspirație ale artei bizantine și înlocui libera invenție a artistului prin aplicarea mai comodă a procedeelor tradiționale. Prin aceasta, bizantinii se deosebesc fundamental de occidentali, care nu au cunoscut asemenea restricții și lucrul acesta conferi artei bizantine pecetea ei caracteristică.

II.4.3. Disputa iconoclastă sub Leon al III-lea

După aceste explicații, care au fost necesare pentru înțelegerea problemei despre care e vorba, să vedem cum s-a desfășurat marea dispută cu privire la icoane.

Ajuns în fruntea imperiului în anul 717, în mijlocul unor catastrofe teribile – revolta armatelor, asediile Constantinopolului, ciuma care răpusese vreo 300.000 de locuitori Leon al III-lea Sirianul fu un adevărat reorganizator al Imperiului. El apără cu succes capitala împotriva arabilor și biruința aceasta avu pentru mântuirea creștinătății urmări tot atât de considerabile ca și aceea repurtată în Apus, la Poitiers, cu câțiva ani în urmă (732). Asediul din 717-718 fu ultimul asalt al arabilor împotriva orașului imperial, care rămase adevărata fortăreață a Europei creștine împotriva Asiei musulmane.

Leon al III-lea restabili apoi disciplina în armată, reorganiza imperiul, cum am văzut, dădu o nouă culegere de legi, se preocupă de reglarea raporturilor dintre țărani și marii proprietari. El se arătă, fără îndoială, prin toate aceste acte, un mare om de stat.

Dar el se trăgea, cum am văzut, din Germania, din Siria; fusese, mai înainte de a urca pe tron, strateg al themei Anatolikon; venea, prin urmare, dintr-o regiune unde tendințele iconoclaste erau mai puternice decât oriunde.

Avusese apoi legături cu mai mulți episcopi care împărtășeau aceste idei religioase: cu episcopul de Nakoleia, Constantin, cu Theodosios, mitropolitul Ephesului și cu Thoma, episcop de Claudiopolis, în Galatia.

Convingerea generală obișnuia ca orice nenorocire ce izbea Statul să fie considerată o pedeapsă a Cerului împotriva necredinței, a idolatriei. Un cutremur înspăimântător, însoțit de o erupție care avu loc în 726, în regiunea vulcanică a Cicladelor, scoase la suprafața apei un nou pământ, lângă insula Thera (Santorin).

Faptul acesta, la care se adăuga pustiirea arabilor și asediul Constantinopolului, ciuma care, decimând partea dușmană, se întinse și în capitală și asupra populației Thraciei, toate acestea făceau să se creadă tot mai mult că o urgie dumnezeiască se abătuse asupra imperiului din pricina superstiției cu privire la icoane și-1 îndemnau pe Leon să distrugă această idolatrie pentru a potoli mânia divină.

În 726, Leon al III-lea, fără a da vreun edict împo triva icoanelor, începu o propagandă publică pentru a convinge mulțimea de rătăcirea cultului lor. Theophanes înregistrează faptul astfel: „în acest an începu nelegiuitul împărat Leon a discuta asupra distrugerii sfintelor și venerabilelor icoane.”

Răsunetul fu mai mare în Provincii. Populația grecească a Cicladelor și Helladei, care era în special legată de cultul icoanelor, care îi înlocuiau pentru ea pe vechii zei și eroi ai păgânismului, se ridică energic împotriva măsurii lui Leon. Ei proclamă un împărat, pe Cosmas, înarmează o flotă și pornesc sub comanda turmarchului themei, Agallianos, și a unuia Stephanos împotriva capitalei. În aprilie (727), ei apar sub zidurile Constantinopolului. Energia lui Leon birui însă această revoluționară încercare, flota grecească fu nimicită prin focul vestit al bizantinilor, Agallianos pieri în luptă, iar Stephanos și Cosmas, căzuți în mâinile împăratului, fură decapitați.

El s-a mărginit, prin urmare, la început la declarații, silindu-se a câștiga mulțimea la ideile sale. Așa crede Ostrogorsky în Les debuts de la querelle des images, socotind că până la edictul din 730 nu s-a mai dat vreunul contra icoanelor. Leon al III-lea ar fi încercat să-i câștige pe patriarhul Germanos și papa Grigore al II-lea prin negocieri.

Dar, cum zice Diehl, e greu să ne explicăm prin simple cuvinte emoția violentă produsă în rândul populației din Grecia și Italia. S-a mai crezut, prin interpretarea greșită a unui pasaj din Viața Sfântului Ștefan cel Tânăr, că împăratul a poruncit nu să se distrugă icoanele, ci să fie atârnate mai sus, pentru a nu mai putea fi atinse de credincioși. Faptele arată că măsurile luate au fost mai riguroase și că ele au produs o agitație violentă.

Curând după această primă intervenție a lui Leon al III-lea, în a doua jumătate a anului 726 sau la începutul lui 727, el dădu ordin spatharocandidatului Iulianus să distrugă statuia lui Christos din cartierul Chalkoprateia. Mulțimea alergă, îl trase de pe scară pe Iulianus și-1 ucise. Represiunea fu violentă.

Italia se ridică tot atât de energic. Aici, populația mai fusese nemulțumită și de măsurile fiscale impuse de Leon și acum găsea prilejul de a se ridica împotriva lui. Papa Grigorie al II-lea, care se plânsese de politica fiscală a împăratului, nu era în termeni prea buni cu acesta. El răspunse acum (727), la primirea ordinului imperial, prin excomunicarea exarhului și prin condamnarea ereziei.

Toate orașele mari se revoltară, îi alungară sau îi uciseră pe ofițerii imperiali și erau gata să proclame un nou împărat. Se ceru sprijinul longobarzilor. Exarhul Paul pieri încercând a înăbuși răscoala în Ravenna. Dar Leon al III-lea lucră energic, trimise un nou exarh, pe Eutychius care merse asupra Romei în 729, dar n-o putu lua.

Lucrurile se îndreptară numai prin schimbarea de atitudine a papei, care înțelese ce primejdie însemna și pentru dânsul amestecul longobarzilor în afacerile italiene și prin sfaturile sale potoli mișcarea.

În același timp, situația se agrava în Orient. După ce încercase a-1 convinge pe patriarhul Germanos, Leon al III-lea se hotărî a-1 sili să se supună hotărârii sale. El convoacă un „silention” în Tricliniumul palatului său (senatorii și înalții demnitari ai Statului și Bisericii), la 17 ianuarie 730, și-1 soma pe patriarh să subscrie la edictul de condamnare a icoanelor, pe care avea să-1 promulge. Germanos preferă să abdice și se retrase (ianuarie 730) din fruntea Bisericii. Locul său fu ocupat de cel dintâi demnitar al Bisericii din Constantinopol, syncelul Anastasios, pe care împăratul îl câștigase de partea sa.

În fruntea clerului imperial se afla acum un iconoclast. Edictul fu publicat și prigonirile începură. Sfântul Ioan Damaschinul își scrise atunci cele trei discursuri ale sale, îndreptate împotriva detractorilor icoanelor. La Roma, Grigore al II-lea (715-731) refuză de a-1 recunoaște pe patriarhul Anastasios.

Urmașul său, Grigore al III-lea, papă de la 731 la 741, păstră aceeași atitudine. El strânse un Sinod de 93 de episcopi, printre care și cel de Ravenna, care-i excluse din sânul Bisericii pe cei care erau împotriva icoanelor.

Leon al III-lea, care voia să aducă Apusul la supunere, trimise în Italia o expediție navală, aceasta fu însă înghițită de valuri pe Adriatica (732). El se răzbună mărind impozitul (capitatio) în Calabria și Sicilia și confiscând patrimoniile Bisericii romane din aceste ținuturi, în același timp, el izbi autoritatea Papei, smulgând de sub jurisdicția sa bisericească episcopatele din Italia meridională și Sicilia, precum și Illyricum împreună cu Creta, care toate fură anexate pentru multe veacuri Patriarhatului din Constantinopol.

Georgios Monachos (Hamartolos), sub Mihail al III-lea (842-867), vorbește în cronica sa despre distrugerea școlii celebre din Constantinopol, căreia Leon al III-lea i-ar fi pus foc și care arse astfel împreună cu cei 13 profesori ai săi. Știrea aceasta s-a dovedit însă o legendă. Nici un izvor mai vechi nu spune o vorbă despre această faptă.

Între alții, Louis Brehier, într-un articol publicat în Byzantion IV, a adus argumente pentru a combate temeinicia aserțiunii lui Monachos.

CAPITOLUL III

ACCENTE ALE ICONOCLASMULUI SUB CONSTANTIN AL V-LEA

Leon al III-lea muri în 18 iunie 740, lăsând imperiul într-o situație complicată, din pricina certurilor cu privire la icoane. Lui îi urmează în scaun fiul său, Constantin al V-lea (740-775), pe care încă de la vârsta de 2 ani îl asociase la domnie și care ajungea astfel împărat la 21 de ani. Constantin al V-lea a fost o personalitate puternică. E însă foarte greu să judecăm exact asupra domniei sale, din pricină că-1 cunoaștem numai prin mijlocirea adversarilor săi, iar aceștia ne-au lăsat asupra sa un portret care face dintr-însul un monstru de cruzime și de vicii.

Numele său e însoțit de epitetul Kopronymos, pentru că ar fi murdărit apa în care a fost botezat, iar epitetul acesta a trecut la posteritate. I se mai zicea Caballinos, din pricina slăbiciunii sale pentru grajduri și pentru cai.

Theophanes îl socotește mai nelegiuit decât tatăl său, „înainte mergător al lui Antihrist”.

Atitudinea aceasta a scriitorilor față de Constantin al V-lea se explică prin rigoarea neobișnuită cu care acesta a continuat prigonirea începută de tatăl său împotriva icoanelor. Crescut de Leon al III-lea în principii iconoclaste, Constantin al V-lea fu unul dintre împărații cei mai fanatici care au domnit la Constantinopol. Nu numai că luă măsuri împotriva adepților icoanelor, dar interzise cultul Fecioarei și doctrina mijlocirii sfinților și prigoni moaștele sfinte cu aceeași rigoare ca și icoanele.

Ardoarea sa religioasă îl târî la cruzimi care l-au făcut odios. Dar cu toată această furie de prozelit, care-1 micșorează dinaintea istoriei, nu se pot tăgădui însușirile deosebite de care dădu dovadă ca militar și administrator.

Latura aceasta a fost întunecată de scriitorii pătimași care au scris despre dânsul și ea se desprinde totuși în toată mărimea ei adevărată. Încă de la începutul domniei sale, Constantin al V-lea avu să reprime o uzurpațiune. Silit a preîntâmpina o năvală a arabilor în thema Opsikion, pe când Constantin se afla acolo cu trupele, cumnatul său Artavasdos, un armean care ajunsese, aflat în serviciul lui Leon, kuropalates și obținuse mâna fiicei sale Anna, iar acum comanda trupele din Opsikion, folosindu-se de nemulțumirea partizanilor icoanelor, pătrunse în Constantinopol și se proclamă împărat.

Cu concursul patriarhului Anastasios, el restabili cultul icoanelor. Războiul civil se purtă un an și jumătate, până ce, în 742, după mai multe biruințe repurtate asupra trupelor uzurpatorului, Constantin al V-lea asedie orașul Constantinopol, care căzu la 2 noiembrie în mâinile sale. Artavasdos și fiii săi fură orbiți și exilați, partizanii săi decapitați, iar patriarhul Anastasios dezonorat public: el fu purtat pe dinaintea mulțimii pe un măgar, cu fața către coada animalului, prin Hippodrom, și apoi restabilit în Scaunul său.

Întărit acum pe Tronul imperiului, Constantin al V-lea conduse cu multă energie politica externă. Continuă expedițiile împotriva arabilor, pe care le începuse atât de fericit tatăl său. Imperiul califilor se afla, în primul deceniu al domniei lui Constantin, sfâșiat de luptele interne care aduseră căderea Casei Omeiazilor și biruința noii dinastii a Abbasizilof în 750, când Merwan al II-lea fu bătut la Mossul de Abul-Abbas și Al-Mansur, fratele său.

Constantin al V-lea se folosi de această slăbire a arabilor pentru a-i ataca viguros și a restabili hotarele Asiei Mici. Germanikeia, Doliche, Melitene fură recucerite și populația creștină din Commagene și Melitene, între care mulți paulicieni. strămutați în Thracia.

O flotă puternică a arabilor, care încerca să cucerească iarăși insula Kypros, care pare a fi fost recucerită de Leon al III-lea, fu nimicită cu totul în 746. Disensiunile continuară în sânul acestui popor, vechiul său entuziasm cuceritor slăbi cu totul și Imperiul bizantin nu mai fu primejduit în existența sa ca mai înainte.

Mansur, al doilea calif al acestei dinastii (754-775), întemeietorul noii capitale Bagdad, încetase de a se mai sprijini pe puterea națională și-și recruta trupele din triburile străine trecute la Islam (perși, berberi, turci).

Cu și mai mare energie purtă Constantin al V-lea război împotriva bulgarilor. Tervel îl sprijinise pe Rhinotmetos ca să recapete a doua oară domnia. Când arabii asediară în 717 Constantinopolul, am văzut că bulgarii vin în ajutorul bizantinilor.

Acum, în timpul lui Constantin al V-lea, un uzurpator pe nume Cormisos înlăturase dinastia Dulo și ocupase tronul (753). El reia atacurile împotriva imperiului și Constantin al V-lea se îndreptă atunci cu îndârjire împotriva lui. Opt mari expediții, încununate de succes, întreprinse asupra bulgarilor. În anul 755, îl sili pe Cormisos la pace.

Dar în 759, acesta suferi o înfrângere în strâmtorile Beregava, între Varna și Anchialos. înfrângerea aceasta n-avu urmări, căci în Imperiul bulgar izbucniră violente tulburări, pe care nu le cunoaștem mai de aproape. Cormisos dispare din scenă. În anul următor, Constantin al V-lea pătrunde adânc în ținuturile bulgare.

O masă mare de slavi părăsește atunci Bulgaria: 208.000 de suflete fură colonizate, cu învoirea împăratului, în Bithynia. Tânărul han bulgar Teletz, din familia Ugain, fu zdrobit în 763 lângă Anchialos și Constantin al V-lea intră, triumfător, în Constantinopol. înfrângerea mare a bulgarilor stârni o revoluție, în care Teletz cu partizanii săi își găsiră moartea. Sabinus, ginerele lui Cormisos, care urcase tronul, începu tratative de pace; pentru aceea fu depus și se refugie în Constantinopol. Baian, care-i urmă, obținu de la Constantinopol, în 764, pacea.

Toctu, urmașul său, căzu mai în urmă împreună cu boierii săi, în luptă cu împăratul, undeva în câmpiile Dunării. Trupele bizantine prâdară mare parte din Bulgaria și dădură foc satelor (765). În anul următor, imperiul făcu o nouă expediție, înarmând o mare flota, cu gândul de a-1 ataca pe dușman prin Delta Dunării.

Dar o groaznică furtună nimici această flotă lângă Mesembria. Atunci pătrunseră și slavii din Macedonia și Thessalia cu flota lor de pirați în Egee, iar împăratul fu nevoit să-i răscumpere cu 2.500 haine de mătase pe prizonieri (768). În 774, Constantin porni a șaptea expediție puternică în Bulgaria. Dar ajuns la Varna, Cerig (Telerigos) obținu pacea.

O armată trimisă câteva luni după aceea de han împotriva imperiului fu nimicită la Berzitia (775). În sfârșit, într-o ultimă expediție, cu o mare oaste și o flotă puternică, Constantin se îmbolnăvi deodată de cărbune, zice Theophanes, iar în drum spre Constantinopol muri pe corabia sa, la 23 septembrie 775.

Cum vedem, cu o rară energie, Constantin al V-lea se sili, în tot timpul domniei sale, a sfărâma puterea celor doi vrăjmași atât de temuți ai imperiului, arabii și bulgarii. După ce-i zdrobi pe cei dintâi în mai multe lupte și asigură frontierele imperiului în Asia Mică, el se întoarse către granița de nord și izbuti a le da bulgarilor atâtea grele lovituri, care le aduseră o serie de revoluții menite a-i slăbi.

Constantin al V-lea merse în mijlocul acestei eroice acțiuni, am putea zice că pe câmpul de bătaie. El dădu iarăși prestigiu puterii militare a Imperiului și fu, fără îndoială, prin energia și însușirile sale de general, unul dintre cei mai însemnați împărați ai Bizanțului.

În Italia, în vremea aprigelor lupte purtate de Constantin al V-lea în Răsărit, se petrec schimbări care slăbesc influența Imperiului în această parte. În 751, puternicul rege longobard Aistulf izbutește a pune stăpânire pe Ravenna.

endințele regelui longobarzilor se îndreptau în chip firesc spre Roma și aceasta îl hotărî pe urmașul lui Zaharia 741-752, pe papa Ștefan al II-lea (752-757), să caute un sprijin împotriva acestor primejdii. De la Bizanț nu putea aștepta un ajutor eficace, Constantin al V-lea fiind prins de luptele sale grele împotriva arabilor. El se îndreptă atunci pentru a înlătura primejdia longobarzilor către un alt popor germanic, la franci.

Carol Martel dăduse (în octombrie 732) o mare lovitură arabilor spanioli, la Poitiers. Fiul său Pepin ajunse în 751 în fruntea Regatului francilor, în locul celui din urmă Merovingian. Acestuia i se adresă Ștefan al II-lea și Pepin intervine în 754 în sprijinul său, dar împotriva longobarzilor, impunându-i lui Aistulf a restitui Ravenna și un număr de orașe. Când însă nu se ținu de cuvânt și atacă Roma, Pepin se întoarse, în 756, încă o dată asupra longobarzilor, silindu-i a restitui Papei mai multe orașe.

După ce am schițat puternica activitate desfășurată de Constantin al V-lea pentru apărarea imperiului, să vedem acum acțiunea lui în politica bisericească.

Intervenția împăratului în treburile Bisericii vine foarte lirziu. Abia în 753, după ce își încheiase luptele biruitoare împotriva arabilor și-și asigurase tronul prin gloria armelor, își afirmă el hotărât voința în această dezbătută problemă. Constantin al V-lea compusese discursuri, poruncind să fie citite în biserici și două Tratate de teologie în sprijinul iconoclasmului, silindu-se a le da o bază teologică.

Ele trebuie puse cu puțin înaintea Sinodului iconoclast, deci pe la 752-753 Ostrogorsky a căutat să refacă aceste tratate din fragmentele păstrate în discursurile Antirrhetikoi ale patriarhului Nikephoros, când constată că ideile acestor tratate au inspirat hotărârile Sinodului din 754. Împăratul punea problema iconoclasmului pe terenul christologic, pe când înainte de el iconoclaștii îi imputau cultului icoanelor numai idolatria.

Constantin al V-lea pretindea că nu e posibil să reprezinte în icoane natura divină a lui Christos, iar dacă se reprezenta natura umană, se aducea atingere dogmei unirii celor două naturi în Christos.

Ca atâția alți înaintași ai săi, Constantin al V-lea se hotărî a convoca un Sinod ecumenic și a preface canoanele acestui Sinod în legi pentru imperiu. La 10 februarie 754, el chemă, prin urmare, la Constantinopol 338 de episcopi, din toate părțile Orientului. Aceștia se adunară în Palatul Hieria, pe coasta asiatică a Bosforului.

Dar caracterul ecumenic al sinodului era compromis prin lipsa reprezentanților papei și a patriarhilor de Alexandria, Ierusalim și Antiochia. Patriarhul Anastasios murise (ianuarie 754) și împăratul îl puse ca patriarh, în plin sinod, pe călugărul Constantin al II-lea. În lipsa lui Anastasios, sinodul fu condus de prelații iconoclaști: Sisinnios din Perge (în Pamphylia), Basilios Trikakabos din Antiochia Pisidei, Theodosios Apsimar din Ephes, care prezida.

Lucrările sinodului ținură până la 8 august 754. Partizanii icoanelor fură condamnați. Se interzise nu numai adorarea lor, dar și fabricarea acestora. Apărătorii icoanelor fură anatemizați, împărații iconoclaști aclamați ca mântuitori ai lumii și ai luminilor ortodoxiei. Dacă definițiile date de prelați reflectă în anume puncte ideile împăratului, ei nu le primiră însă pe toate, păstrară doctrina mijlocirii Fecioarei și a sfinților. La 8 august 754, se ținu ședința de închidere în Biserica Theotokos din Blachernae, unde aceste hotărâri fură proclamate în prezența împăratului.

Executarea hotărârilor acestora se izbi de mari greutăți și dădu celor din urmă decenii ale domniei lui Constantin caracterul lor întunecat. Împăratul negocia cu episcopi și cu simpli călugări — ca Sfântul Ștefan cel Tânăr – pentru a obține adeziunea lor. Dar silințele sale nu fură încununate de izbândă. El întâmpină o vie rezistență, mai cu seamă în mănăstiri și o mulțime de călugări emigrară în această epocă în Italia.

Înarmat cu hotărârile sinodului, Constantin al V-lea luă măsuri energice împotriva rebelilor. Călugării fură prigoniți, exilați, închiși, iar uneori uciși. Atunci pieri Andrei Calybitul de la Blachernae și Sfântul Ștefan cel Tânăr, ucis pe ulițele Constantinopolului. Mănăstirile fură închise sau laicizate; bisericile distruse de la funcțiunea lor. Scrierile în sprijinul icoanelor au fost arse. Icoanele, distruse fără milă. „Cele care erau în mozaic, spune un contemporan, erau smulse; cele zugrăvite în culori, rase.

Orice frumusețe dispăru din biserică.” Astfel fură distruse frescele bisericilor de la Blachernae, care reprezentau scenele vieții lui Iisus; dispărură mozaicurile și frescele care decorau Patriarhia și numeroase alte opere ale artei creștine. Manuscrisele Ilustrate nu scăpară nici ele. În locul scenelor religioase se puseră în biserică, spune Viața Sfântului Ștefan cel Tânăr, „copaci sau păsări sau animale și mai ales curse satanice de cai, vânători, spectacole și jocuri de Hippodrom”.

Cu alte detalii pitorești, afirmația este reluată. Așa făcu Constantin al V-lea la Blachernae, după ce distruse scenele religioase. În locul scenelor de pe Milliarium, reprezentând al VI-lea sinod ecumenic, el puse portretul vizitiului său favorit.

Împăratul, iritat, procedă atunci violent împotriva adversarilor și era martirilor se deschide în 761, prin uciderea călugărului din Blachernae, Andrei Calybitul. Apoi, la 20 noiembrie 764, a fost ucis, pe ulițele Constantinopolului, după ce suferise tot felul de chinuri, Sfântul Ștefan cel Tânăr.

Adus de la Sfântul Auxentiu și închis, el a fost târât, din ordinul împăratului, din închisoare de o bandă de oameni înarmați cu ciomege și ucis sub lovituri. În 765, Constantin al V-lea vru să-i silească pe toți supușii săi să jure împotriva icoanelor. O adunare solemnă avu loc la Sfânta Sofia: patriarhul Constantin jură cel dintâi pe cruce că a condamnat întotdeauna icoanele și asemenea jurăminte se cerură în tot imperiul.

Fiindcă rezistența cea mai mare o opuneau călugării, Constantin al V-lea procedă cu cea din urmă violență împotriva mănăstirilor. Călugării erau obiectul insultelor celor mai triviale în public; ei fură aduși la Hippodrom și siliți a defila, fiecare cu câte o călugăriță de mână, în huiduielile mulțimii. În același loc fură executați, câteva zile în urmă, unsprezece înalți demnitari, acuzați de complot. Patriarhul Constantin, denunțat, fu exilat în insulele Prinților și apoi executat.

Furia împăratului se întinse și asupra monumentelor de artă. Atunci pieriră o mulțime dintre operele artei creștine. Biserica Sfânta Euphemia fu transformată în Arsenal și grajd. În provincii se dezlănțui aceeași violentă prigonire. Michail Lachanodrakon, strategul themei Trakesioi, a rămas celebru prin persecuțiile sale.

Când Constantin al V-lea se îmbolnăvi de teribila boală care-1 răpuse în câteva zile (14 septembrie 775) și care nu-i cruță nici familia, se pare că a fost cuprins de remușcări și, pe patul morții, ne spune Theophanes, striga și spunea că de viu a fost dat focului nestins și le cerea clericilor să cânte imnuri Fecioarei, pe care atât de mult o jignise în viața sa.

Slavizarea Greciei și a Peloponezului, în timpul domniei lui Constantin al V-lea, e un eveniment însemnat, de care se vorbește în legătură cu o groaznică epidemie care decimă atunci populația imperiului. Relevând fragmentul în care Constantin Porphyrogenneos, interpretat în sensul că după ciuma din 746-747 toată țara, adică Peloponezul, „a fost redusă în sclavie”, nu „slavizată”, Maricq observa că sensul acestui verb denominativ depinde de întrebuințarea ce se dădea în epoca lui Constantin al V-lea etnicului, adică nu mai poate fi vreo îndoială decât în cazul în care termenul încă de atunci servea pentru a-i desemna pe sclavi sau o categorie de sclavi.

Franz Dolger a făcut o anchetă metodică, editând un act al mănăstirii Iviron privitor la instalarea de apoi în hinterlandul Thessalonicului în veacul al X-lea. El ajungea la concluzia, „revoluționară” după Maricq, că, departe de a apărea în secolul al Vl-lea, la Agathias (249, 3), cum scria Vasmer, sau în secolul al VII-lea, cum afirma Amantos, utilizând în mod greșit pecetea cunoscută sensul de „sclav” e atestat pentru prima oară în typikonul Pantocratorului din 1136. Maricq trăgea deci concluzia că la Constantin Porphyrogennetos, în secolul al X-lea, nu poate însemna decât „a slaviza”.

Spre a-i stăpâni pe arabi, Leon al III-lea făcuse alianță cu chazarii și întări această alianță prin căsătoria fiului său Constantin al V-lea cu fiica haganului (733).

După moartea lui Constantin al V-lea, fiul său Leon al IV-lea, supranumit Chazarul (septembrie 775-8 septembrie 780), din cauza originii mamei sale, îi urmă în scaun. În afară, el purtă cu succes lupta împotriva arabilor, în fața cărora câștigă două biruințe: una lângă Germanicia (778), alta în thema Armeniakon (780), și căută să intervină în Italia, primindu-1 la Constantinopol pe Adalgis, fiul lui Desiderius, regele longobard detronat de Carol cel Mare și atrăgându-1 de partea lor și pe ducele de Benevent, Arichis.

Înăuntru, îndulci mult măsurile violente ale tatălui său împotriva partizanilor icoanelor. Domnia sa, care fu de altfel scurtă, însemnă o perioadă de potolire a furiei iconoclaste. Călugării începură a se întoarce în Constantinopol, mănăstirile a se popula din nou. Împăratul dădea bune speranțe pentru restabilirea păcii interne, când muri, la 8 septembrie 780, de boala părintelui său. Fiul său, Constantin al VI-lea, asociat la domnie din 776, avea numai 10 ani și împărăteasa Irene luă frâiele imperiului, ca regentă.

CAPITOLUL IV

IRENE ȘI PRIMA RESTAURAȚIE A ICOANELOR

Ca și Athenais-Eudokia, Irene era atheniană din naștere, iar către sfârșitul anului 768 fusese adusă la Constantinopol, unde-și celebrase, cu pompa obișnuită, căsătoria cu moștenitorul tronului. Dar Atena veacului al VIII-lea nu mai era aceea din veacul al V-lea. Nu mai era cetatea păgână, orașul universității, plin de amintirea filosofilor iluștri și a scriitorilor clasici, păstrând cu pietate în umbra templelor cultul zeilor proscriși.

În vremea Irenei, Atena era un mic oraș de provincie liniștit, în care Parthenonul ajunsese o biserică, unde Sfânta Sofia o înlocuise pe Pallas-Athene și sfinții luaseră locul zeilor. În acest mediu nou, Irene primise altă educație decât aceea pe care o avusese Athenaîs, ea era o credincioasă devotată Bisericii, de o pietate pe care o aprindeau și mai mult evenimentele grave ale epocii.

Marea chestiune arzătoare care agita lumea, de la Leon al III-lea, împărțise societatea bizantină în două tabere. Lumea oficială, clerul curții, demnitarii, înalta clasă și armata erau partizanii reformei împăraților iconoclaști, pe când clerul de jos, poporul, clasele de mijloc, femeile nu se puteau despărți de icoanele pe care le adorau și în puterea minunată a cărora credeau.

Când Irene intra în familia imperială, persecuția era în toi. Dar când Constantin al V-lea muri, se observă o îndulcire a violențelor la începutul domniei urmașului său și lucrul acesta se datora, desigur, influenței împărătesei. Și după moartea lui Leon al IV-lea, în 780, Irene, luând personal conducerea imperiului, adoptă o atitudine hotărâtă în favoarea icoanelor.

Se știe că Irene era o femeie frumoasă și, în mijlocul unei Curți stricate, ea avu o purtare ireproșabilă. Ea a fost mai cu seamă o mare ambițioasă. În tot timpul vieții sale a voit să domnească și marea sa ambiție, care nu-i îngădui nici fiului său un loc alături de dânsa, stinse în inima ei sentimentul de mamă și o îm-rinse la o cruzime care lăsă o pată neștearsă pe amintirea numelui său.

Partidul iconoclast era încă puternic și Irene, iconofilă convinsă, fu foarte prudentă. Ea pregăti câțiva ani triumful proiectelor sale.

Îndată ce luă asupră-și cârmuirea imperiului, temându-se de ostilitatea cumnaților săi, caesari, se folosi de un complot care urmărea să-i pună în fruntea imperiului și îi sili să intre în cler. Pentru ca toată lumea să cunoască acest lucru, îi obligă să apară, cu prilejul solemnității Crăciunului din anul 780, în Sfânta Sofia și să ia parte la slujba religioasă oficiată în fața poporului capitalei.

Pentru a-și putea impune ideile sale în privința icoanelor, ea mai avea de înlăturat și alți adversari: toate funcțiunile înalte ale Statului — senat, cancelarie, armată – erau ocupate de iconoclaști. Erau oamenii vechiului regim, care nu s-ar fi învoit niciodată cu o desființare a politicii domniilor precedente.

Irene începu a schimba personalul Palatului, ridicând în funcțiuni oameni devotați și rude; luă comanda generalilor lui Constantin al V-lea și o încredința oamenilor ei. Armata, trupele gărzii imperiale erau în mare parte legate de ideilor marilor împărați, căci soldații, în cea mai mare parte, ieșeau din mediul hetero-dox al Orientului și erau plini de admirație pentru Leon al III-lea și Constantin al V-lea, care-i conduseseră la biruință. Michail Lachanodrakon, comandantul thrakesienilor, faimos prin violența cu care executase poruncile lui Constantin al V-lea, fu înlăturat.

Omul cel mai influent, atotputernic, fu eunucul Staurakios, ridicat de Irene la demnitatea de patrikios și în funcția de logothetes ton dromou, care, 20 de ani, o va servi cu credință. El negocie, ca diplomat, pacea cu arabii, când aceștia reluară luptele obișnuite de frontieră și veniră, pustiind, prin Asia Mică, până la Bosfor, în 783- Regenta cumpără pacea pe trei ani cu un tribut anual de 70.000 de solidi (sau nomismată). Tot el, ca general, purtă războiul cu slavii din Macedonia și Hellas (789) și-i aduse la supunere.

Încă de la începutul domniei, Irene arătă în materie de religie o toleranță necunoscută de multă vreme. Călugării se strânseră iarăși în Constantinopol. Patriarhul Paul al IV-lea singur rămânea om al vechiului regim, legat de erezie, prin jurământul ce-1 depusese la urcarea lui pe tronul patriarhal: 20 februarie 780.

În 31 august 784, el se retrase – sub influența Curții, probabil – și Irene ridică (25 decembrie 784) atunci în Scaunul Patriarhal un om al său, pe secretarul imperial Tarasios, care servi cu credință toată politica religioasă a împărătesei. La 29 august 784, Irene trimise o ambasadă papei Hadrian, pentru a-i propune convocarea unui sinod ecumenic.

Răspunsul pontifical, din 27 octombrie 785, aproba planurile împărătesei. Doi apocrisiari ai papei veniră în 786 la Constantinopol. Împărăteasa le dădu prelaților bizantini ordin să se adune în vara anului 786. Ședința se deschise și avu loc în 31 iulie al VII-lea sinod ecumenic), în Biserica Sfinților Apostoli. Împărăteasa asista, cu fiul său, la ședință, în așa-zisele catechumena ale basilicii.

Egumenul mănăstirii Sakkudion (din Bithynia), vestitul Platon, unul dintre cei mai fervenți apărători ai icoanelor, își începuse, din amvon, discursul îndreptat împotriva sinodului din Hieria, când deodată soldați ai gărzii imperiale, cu armele în mâini, pătrunseră în biserică, amenințându-i pe prelați. Împărăteasa încercă zadarnic a potoli mișcarea, episcopii se împrăștiară și iconoclaștii, unindu-se cu armata, strigară: „Am biruit Legații papei și o mulțime din episcopi părăsiră Constantinopolul.

Irene nu prevăzuse acest incident. Împreună cu Staurakios, ea întrebuința toate mijloacele pentru a scăpa de aceste trupe potrivnice. Prin bani și făgăduieli își câștigă corpurile de armată din Asia, totdeauna geloase pe trupele care aveau garnizoana în capitală. Apoi se anunță o mare expediție împotriva arabilor și trupele de gardă fură trecute atunci în Asia și înlocuite cu cele care fuseseră câștigate de partea cultului icoanelor. Regimentele dușmane fură apoi dezarmate și trimise la vatră.

Acum, cu o armată devotată la îndemână, Irene adună din nou sinodul, care nu se mai ținu în capitală, ci, pentru mai multă siguranță, se întruni la Niceea, în biserica Sfânta Sofia, la 24 septembrie 787 și ținu până la 13 octombrie. Erau prezenți 350 de episcopi, înconjurați de o mulțime de egumeni și de călugării legației pontificale.

Sinodul aruncă anatema asupra hotărârilor iconoclaste din 754 și restabili cultul icoanelor, sprijinit pe baze dogmatice, cu rezerva că icoanele n-au dreptul la adorare, ci numai la venerație. În noiembrie 787, părinții Bisericii se transportară la Constantinopol, unde avu loc cea din urmă credința, în palatul Magnaurei, în prezența Irenei și a iui Constantin al VI-lea.

Împărăteasa și împăratul, fiul ei. Subscriseră la actele sinodului, în prezența legaților râpei Hadrian. Prelații îi aclamară pe suverani ca pe „noul Constantin și noua Elena”.

Sinodul de la Niceea are o mare însemnătate: el nu l-a mulțumit a restabili icoanele, ci a dat, afară de aceasta, partizanilor lor doctrina și organizarea pe care ei n-o aveau față de adversari.

El a coordonat toate argumentele teologice care se puteau opune doctrinei iconoclaștilor și în același timp a stabilit canoane disciplinare care au fost pentru Biserica greacă punctul de plecare al unei adevărate reforme, îndeplinite în curând de Platon și Theodor Studitul.

Am văzut că inconoclaștii arătaseră cea mai mare înverșunare împotriva călugărilor. Ei bine, acum tocmai din mănăstiri pornește mișcarea reformatoare. O nobilă familie din Constantinopol, îndemnată de un membru al ei, egumenul Platon, transformase unul dintre domeniile sale, situat în Saccudion, într-o adevărată mănăstire.

Un nepot al lui Platon, Theodor, intră în mănăstire și ajunse discipolul favorit al egumenului, în 794, Platon îi determină pe călugări a-1 alege în locul său, simțindu-se slăbit de bătrânețe. Theodor avea 35 de ani și va ajunge una din cele mai puternice figuri ale Bisericii din acel timp. Platon avusese mare înrâurire asupra sinodului de la Niceea și e probabil că dânsul a inspirat canoanele disciplinare, care alcătuiesc, împreună cu regulile monastice datorate lui Platon și lui Theodor, fundamentul a ceea ce se cheamă doctrina studiilor.

Principiile de căpetenie ale reformatorilor sunt două:

1. Restabilirea riguroasă a moralei creștine, prescrierea normelor vieții monahale, organizată în spirit ascetic sever; viața călugărilor se petrecea în post și rugăciune, predici și lucru manual;

2. Neatârnarea și autonomia absolută a Bisericii. Din punct de vedere religios, ei condamnă orice alegere episcopală contrară ierarhiei. Un simplu laic, un neofit nu poate ajunge episcop. Din punct de vedere politic, ei aduc o idee de o îndrăzneață noutate în istoria bizantină. Împăratul, se știe, avea asupra Bisericii o autoritate care făcea din el egalul apostolilor.

Această autoritate în materie religioasă o contestă Theodor. Apostolul a zis: „Dumnezeu i-a pus în biserică mai întâi pe Apostoli, apoi pe profeți, în urmă pe Doctori”.

Despre împărați nu pomenește nimic. Numai cei dintâi au dreptul de a fixa dogmele credinței: împărații trebuie să li se supună și nu le pot lua locul.

Aceste principii, proclamate în Biserică, au produs conflicte mari, care tulburară pacea religioasă și făcură cu putință, cum vom vedea, întoarcerea ofensivă a iconoclaștilor.

Îndată după triumful pe care-1 obținuse în sinodul de la Niceea, împărăteasa fu amenințată serios, în ambiția sa, din partea lui Constantin al VI-lea. Acesta, acum un băiat de 18 ani, înțelegea să domnească.

Irene îl ținuse totdeauna la o parte. La începutul domniei, un proiect de căsătorie se negociase, în interes politic, între Curtea din Constantinopol și aceea a lui Carol cel Mare: Constantin al VI-lea trebuia să o ia de soție pe Rothruda, la bizantini Erythro, fiica puternicului rege din Apus.

Irene se temu însă ca nu cumva proiecția lui Carol cel Mare să-i asigure fiului său un sprijin care s-o înlăture din fruntea imperiului și ea rupse atunci negocierile, renunțând la proiectul de căsătorie, cu toată opoziția lui Constantin al VI-lea. Apoi descoperi pentru dânsul o soție în persoana unei armence, Măria din Paphlagonia, și-1 sili, în 788, să contracteze această căsătorie. Tânărul se ridică în cele din urmă împotriva acestei tutele. Un complot se urzi în acest scop, în primăvara anului 790, dar el fu descoperit. Vinovații fură torturați, surghiuniți ori închiși, Constantin al Vl-lea bătut cu vergi și închis în Palat. Împărăteasa luă armatei un jurământ nemaiauzit, că atâta timp cât tava trăi dânsa nu-1 va recunoaște de împărat pe fiul liu.

Dar trupele themei Armeniakon se revoltară și celuiră punerea în libertate a lui Constantin al VI-lea, recunoașterea lui ca unic și adevărat împărat. Irene, înspăimântată, se retrase în palatul ei din Eleutherion și Bubdică.

Atunci Constantin al VI-lea ajunse efectiv împărat; vechii consilieri ai Irenei, Staurakios, Aetios, sunt destituiți. Toți vechii dușmani ai icoanelor, în frunte cu celebrul Lachanodracon, sunt iarăși puși în cele mai înalte demnități.

Dar slăbiciunea lui Constantin al VI-lea îl face ca după un an, în ianuarie 792, să se plece la rugăciunile mamei sale și s-o asocieze la domnie, redându-i titlul de împărăteasă și rechemând-o în Palatul Sacru. Staurakios e readus în funcție.

Irene, setoasă de răzbunare, își pregătește cu multă dibăcie reușita. Ea se sili, prin tot felul de intrigi, a-1 face pe Constantin al VI-lea impopular. Îl îndemnă mai întâi să-1 închidă și să-1 orbească pe Alexios Mosele, generalul care fusese pus în fruntea lor de trupele răsculate în favoarea lui Constantin al VI-lea, în 790.

Prin aceasta, Irene se răzbuna împotriva omului care-i trădase încrederea – el fusese anume trimis de Irene să le supună – și în același timp ridica împotriva lui Constantin trupele themei Armeniakon, indignate de purtarea împăratului față de un șef pe care-1 iubeau. Constantin al VI-lea fu nevoit să potolească el însuși revolta și cruzimea cu care o făcu îi înstrăina simpatiile armatei.

Apoi, fiindcă mulți se mișcau în favoarea fiilor lui Constantin al V-lea, unchii împăratului, Irene îl făcu pe împărat să ia măsuri aspre împotriva lor: cel mai mare dintre caesari, Nikephoros, fu orbit, celorlalți patru li se tăie limba, cruzime inutilă, care stârni revolta mai ales printre iconoclaști (căci ei țineau la dânșii, în amintirea lui Constantin al V-lea) și care-1 făcu pe împărat foarte impopular.

În sfârșit, Irene află un ultim mijloc pentru a înstrăina toate simpatiile lui Constantin al Vl-lea.

Ea încuraja anume simpatia lui Constantin al Vl-lea pentru una dintre doamnele Curții, Theodote, care avea, pe lângă împărăteasa-mamă și era înrudită cu egumenul Platon și cu nepotul său Theodor (vara lor). Îl îndemnă a o îndepărta pe Măria, soția sa, într-o mănăstire și a se căsători, în septembrie 795, cu Theodote.

Binecuvântările rituale fură date de economul Ioseph. Tarasios se opuse căsătoriei, dar se abținu a-1 excomunica pe împăratul adulter și nu-1 pedepsi pe preotul vinovat. Lucrul acesta stârni indignarea generală. Călugării se revoltară împotriva împăratului bigam și învinuiră slăbiciunea lui Tarasios, care tolera o asemenea imoralitate.

Centrul principal de rezistență era mănăstirea Sakkudion. Platon și Theodor refuzară comuniunea cu patriarhul. După ce se sili în zadar să potolească mânia călugărilor, venind la apele termale clin Proussa, pentru a conferi cu ei, împăratul luă în cele din urmă împotriva lor măsuri aspre. Platon fu închis într-o mănăstire din Constantinopol, iar Theodor exilat la Thessalonic.

Toate aceste fapte au ridicat opinia publică împotriva lui Constantin al VI-lea. Irene profită atunci de această stare de spirit și, în lipsa împăratului, care tocmai începea în Asia o expediție împotriva arabilor, urzi un complot pentru înlăturarea acestuia. Când totul fu gata, pentru a nu-i lăsa putința vreunui succes militar, care le-ar fi zădărnicit planul, împăratul fu chemat la Constantinopol.

La 17 Iulie 797, Constantin al Vl-lea, întorcându-se de la Hippodrom în Palatul Sfântul Mamas, fu atacat de conjurați, din mâinile cărora scăpă, trecând în Asia. Dar acolo e prins de agenții Irenei, care-1 aduc înapoi. El fu închis în Palatul Sacru și, din porunca mamei sale, orbit (15 august 797). Constantin al VI-lea își petrecu într-o liniștită obscuritate, în mijlocul familiei sale, cei din urmă ani ai existenței.

Nimeni nu plânse soarta nenorocitului împărat. Bigoții, în fanatismul lor, văzură în această tragedie pedeapsa legitimă a păcatelor de care se făcuse vinovat, un exemplu prin care, zice Studitul, împărații înșiși vor învăța a nu mai viola legile lui Dumnezeu și a dezlănțui persecuții nelegitime.

Irene își realizase visul. Ea îndrăzni, ceea ce nu se mai văzu niciodată, de a-și lua titlul de împărat. În fruntea novellelor sale, ea se intitula nu basilissa, ci motoc. Pe monedele ce le bătu, pe dipticele de ivoriu care ne-au păstrat chipul său, ea se înfățișă în aparatul pompos al suveranității.

Pentru a câștiga simpatiile populației, Irene ușura contribuțiile la care era impusă, fără să țină seama de nevoile financiare ale imperiului. Mănăstirile fură mai cu seamă ușurate de biruri. Impozitul ce apăsa populația Constantinopolului fu desființat și impozitele ce se luau la import și export, la Abydos și Hieron, scăzute mult.

În același timp, ea îi umplu de binefaceri pe călugări, care erau de partea sa și, spre a-și atrage poporul, ușura mult contribuțiile, ceea ce ruină finanțele.

Dar împrejurul ei se țeseau acum intrigile, favoriții se certau pentru succesiunea ei. Cei doi eunuci care guvernau imperiul, Staurakios și Aetios, râvneau a-și câștiga fiecare tronul pentru rudele sale. Scene violente, comploturi, denunțuri umpleau acum palatul din Constantinopol și împărăteasa cu greu se menținea.

În politica externă, situația se înrăutăți. Bulgarii sub Kardam deveniră amenințători, după biruința din 792 asupra lui Constantin al VI-lea. Arabii, sub Harun-al-Rasid făcură mai progrese în Orient și Irene fu nevoită să încheie o pace umilitoare în 798, obligându-se la plata tributului consimțit în 781.

În timp ce Bizanțul se agita în aceste lupte sterile, Carol cel Mare, la sfârșitul anului 800, restaura în Occident Imperiul. Aceasta însemna pentru bizantini că vechile drepturi ale urmașilor lui Theodosios asupra Apusului cădeau pentru totdeauna. Curia romană, prin încoronarea lui Carol cel Mare, desăvârșea oficial alăturarea ei la Imperiul Francilor și Roma cea Veche era definitiv pierdută pentru bizantini.

Pentru concepția Evului Mediu, imperiul era unic, chiar atunci când avea mai mulți împărați.

Nici Carol cel Mare, nici papa Leon al III-lea n-au gândit prin acest act a crea un imperiu de Apus, care să facă o contrapondere celui de Răsărit. Carol era convins că, luând acest titlu, el devenea continuatorul împăraților romani. Aceasta însemna că acum Roma îl alegea pe împărat, în locul Constantinopolului.

Nu se putea concepe existența simultană a două imperii. Prin esența sa, imperiul era unic. „Doctrina imperială a unui imperiu unic se baza pe dogma unui Dumnezeu unic, pentru că numai în calitate de delegat temporal al lui Dumnezeu împăratul putea exercita autoritatea divinăpe pământ”.

Relațiile dintre Carol și Imperiul bizantin începuseră mai dinainte de anul 800. În 781, avuseseră loc negocieri pentru căsătoria fiului Irenei cu Rothruda. În 797, Irene îl înlătură pe Constantin al VI-lea. Tronul nu putea fi constituțional ocupat de o femeie. Pentru Carol și papă, el era vacant. În Analele Occiclentale, la anul 800 (se relatează evenimentele pe anii de domnie ai împăraților bizantini), numele lui Carol urmează imediat după cel al lui Constantin al VI-lea.

Bizanțul socoti încoronarea lui Carol o uzurpare. Carol își dădea seama și el că, după Irene, la Constantinopol va urma un împărat și situația sa va fi precară. De aceea, începu negocieri cu Irene. Unii au văzut în aceste negocieri planul lui Carol de a se căsători cu Irene, ceea ce nu se admite, în genere, ca lucru serios. Dar în 802 se întâmplă revoluția la Constantinopol, care zădărnici aceste tratative. Ele se vor relua sub Nikephoros și urmașul său.

Imperium Romanum gubernans era titlul ce i se dăduse lui Carol cel Mare.

Negocieri începură totuși, pentru aflarea unui modus vivendi între cele două state. Ambasadorii franci erau la Constantinopol când izbucni catastrofa care o prăbuși pe Irene de pe tron.

Staurakios murise în 800. Aetios, acum atotputernic, conspira pentru a-1 ridica pe fratele său în fruntea imperiului. Împotriva eunucului, alți mari demnitari se ridicau la rândul lor. Unul dintre miniștri, logothetul general Nikephoros, profită de nemulțumirea generală pentru a complota la rândul său. Iconoclaștii își pregăteau și ei răzbunarea.

La 31 octombrie 802, revoluția izbucni. Irene era la reședința ei preferată, în palatul Eleutherion. Conjurații pătrund atunci în Palatul Sacru, înșelând gărzile și, punând stăpânire pe palat, îl proclamă împărat pe Nikephoros.

Irene nu mai avu tăria de a rezista. Ea se resemna a depune puterea și uzurpatorul o exila mai întâi într-o mănăstire fondată de dânsa, în insula Prinkipo. Dar îndată o strămută mai departe, în insula Lesbos, și acolo muri dânsa, într-o tristă captivitate, în august 803. Mai târziu, rămășițele i-au fost aduse în mănăstirea din Prinkipo, apoi la Constantinopol, unde fură depuse la Sfinții Apostoli.

Biserica i-a iertat crimele, pentru serviciul ce-i făcuse cu restabilirea ortodoxiei și a cultului icoanelor. Irene este pentru cronicari „prea cucernica împărăteasă”, „Noua Elenă”, „iubitoarea de Dumnezeu Irene”.

CAPITOLUL V

ACCENTE ALE ICONOCLASMULUI ÎN TIMPUL LUI NIKEPHOROS I GENIKOS

Nikephoros I (802-811) se arătă un împărat energic. Măsurile sale financiare îl făcură nesuferit; ele au fost însă necesare, după domnia risipitoare a Irenei. Nikephoros impuse și mănăstirile, și bisericile, care, înmulțite necontenit, aveau proprietăți întinse. În ce privește politica religioasă, el observă o toleranță moderată, care potoli patimile dezlănțuite mai înainte. în politica externă, se arătă foarte activ.

El încheie mai întâi, în 803, pacea cu Carol cel Mare, în urma căreia Imperiul bizantin își păstra stăpânirea asupra Italiei meridionale, Veneției, Istriei și Coastei dalmatice. Dar în 805 se va pierde Veneția și numai în 812 se va încheia pacea definitiv.

Mai puțin fericit fu Nikephoros în luptele sale cu arabii. Refuzându-le tributul, arabii, sub celebrul Harun-al-Rașid, reiau atacurile și cuceresc în 806 Tyana, Ankyra, Heracleia în Taurus, iar insulele Kypros și Rhodos fură sistematic pustiite. Împăratul se văzu silit a cumpăra pacea cu plata unui greu tribut.

Nikephoros, fost funcționar, ajuns la treapta de logo-thetes, șef al trezoreriei imperiale (802-811), era hotărât a restabili veniturile statului risipite de dărniciile Irenei. Sarcinile impuse populației stârniră ura generală împotriva lui și cronicarul Theophanes se făcu ecoul ei, enumerând pretinsele 11 „vexațiuni” cu care Nikephoros apăsă toate clasele populației.

El era, pe lângă acestea, rău văzut de comandanții militari ai themelor, fiind un simplu demnitar civil și avu să reprime revolte militare, ca aceea a lui Bardanios Turcul, căruia îi încredințase comanda themelor Asiei pentru a-i înfrunta pe arabi.

Împăratul îi ridică împotrivă-i și pe studiți. Înălțarea lui Nikephoros, de la funcția de asecretis la patriarhat, după moartea lui Tarasios (februarie 806) stârni revolta călugărilor, care-1 socoteau pe noul patriarh un simplu neofit, ales contra canoanelor.

Când, pentru a pacifica Biserica, împăratul îl obligă pe patriarh să ridice excomunicarea preotului Ioseph, studiții, în frunte cu Theodor, se ridicară împotriva măsurii și suferiră o violentă represiune.

Asupra lui Nikephoros Genikos istoricii au avut, până în vremea din urmă, o părere cu totul rea, din cauză că istoriografia bizantină 1-a înfățișat în culori foarte negre. Lucrul e explicabil, dacă ne gândim că izvorul din care cronicarii s-au alimentat a fost Theophanes, călugărul de la începutul secolului al IX-lea, care avea toate motivele să-1 ponegrească pe împărat. Irene restabilise cultul icoanelor și partidul ortodox aflase un mare sprijin în domnia sa.

Nikephoros a fost, în această materie, cu totul indiferent. Măsurile pe care le-a luat, de la început, pentru îmbunătățirea finanțelor statului s-au întins și asupra Bisericii, ceea ce a stârnit, desigur, dușmănia reprezentanților ei împotriva împăratului. Atitudinea lui Theophanes, care-1 prezintă ca pe un nelegiuit, a fost urmată de cronicarii posteriori Kedrenos, Zonaras, cărora le-a servit de izvor.

Paparrigopulos a încercat cel dintâi o reabilitare a împăratului, socotindu-1 un restaurator al statului și un reformator prudent. Iar Bury (în istoria consacrată acestei epoci – History ofthe Eastern Roman Empire from the Fall of Irene to the Accession of Basil I, Londra, 1912) îl prezintă în adevărata sa lumină când spune că reputația lui Nikephoros a suferit foarte mult de pe urma faptului că n-a avut un istoric sincer care să-i facă dreptate, nici apologeți pentru a combate referințele colorate ale adversarilor. Dacă stabilim exact faptele, ajungem, după Bury, la o concluzie diferită în privința domniei lui Nikephoros.

El apare ca un om energic și imperios, atent numai la greutățile sarcinii sale de a guverna, fără a se tulbura de impopularitatea ce creștea în jurul său. Charles Diehl, în atenta sa expunere a istoriei bizantine”, are asupra împăratului aceleași bune păreri.

Cronicarii contemporani, zice el, l-au tratat tot atât de rău ca și pe marii împărați iconoclaști clin secolul al VIII-lea. În realitate, Nikephoros pare să fi fost un suveran inteligent, preocupat de îndatoririle sale față de imperiu, un spirit moderat și destul de indiferent față de chestiunile religioase.

Dacă a respectat deciziile sinodului al VII-lea ecumenic, n-a înțeles însă a încuraja luptele interne, ci, tolerant față de părțile religioase, el a considerat că trebuie să se îngrijească înainte de toate de restaurarea finanțelor ruinate ale statului și de apărarea lui împotriva puternicilor dușmani ce-1 atacau. Gelos în ce privește autoritatea sa, nu admitea să fie cineva mai puternic decât el și înțelegea să-și impună voința sa Bisericii, ca și Statului. Bun finanțist, căci înainte de a ocupa tronul fusese, după mărturia patriarhului Nikephoros, Srmocrioov popcov la Adramyttion, ocupându-se de încasarea taxelor la intrarea strâmtorilor și ajunsese la înalta treaptă (logothet al tezaurului), el voia să-i dea imperiului veniturile de care avea nevoie, după risipa făcută de împărăteasa Irene.

În acest scop, întreprinse o reformă financiară vastă, despre care ne putem face o idee din criticile lui Theophanes.

Iată, pe scurt, care erau aceste imputate de Theophanes lui Nikephoros, dar impuse, desigur, împăratului, de nevoile militare ale domniei:

Prima vexațiune. împăratul a poruncit să se adune creștini în toate themele imperiului, și după ce li se vor lichida posesiunile, să fie colonizați în „Sclavinii”, la hotarele ținuturilor amenințate de bulgari. Așezarea aceasta a populației grecești la hotarele bulgarilor făcea mai grele incursiunile lor.

Nikephoros nu făcea în această privință decât să aplice un sistem practicat adesea de împărați și Monnier a enumerat precedentele acestei colonizări. E de ajuns a ne aminti de ridicarea mardaiților din Liban, sub Iustinian al II-lea, și strămutarea lor aiurea, de strămutarea masei de slavi din Thracia în Bithynia sub Constantin al V-lea.

Ceea ce i se poate imputa împăratului, după Theophanes, este graba cu care s-a făcut această colonizare, sub presiunea evenimentelor. Bulgarii erau acum foarte primejdioși. Luați repede, locuitorii nu vor fi avut vreme să-și vândă bunurile pe îndelete, le-au dat poate pe nimic.

A doua vexațiune. Împăratul îi înrola în armată pe săraci și porunci să fie echipați de comunitatea fiscală, care mai plătea și o taxă de 18 1/2 nomismata pentru fiecare înrolat insolvabil, o sumă considerabilă pe atunci. Grupa fiscală plătea pentru săracii înrolați – impozitul pe care ei nu-1 mai plăteau, în baza solidarității fiscale, care era o regulă la bizantini. Această solidaritate a contribuabililor s-a crezut că e allelengyon, dar termenul nu se întâlnește la Theophanes și nici în altă parte.

Dolger a arătat că măsura lui Nikephoros nu era altceva decât procedura, garanția colectivă a celor din aceeași grupă fiscală pentru impozitul neplătit al comunității. Allelengyon apare, după Dolger, la 1002, sub Basilios al II-lea.

Nikephoros procedă simplu: contribuabilul care nu mai putea plăti era înrolat în armata imperială. Vecinii săi erau obligați a plăti în același timp impozitul funciar al celui care nu-1 plătise și echiparea lui de soldat. Taxa de 18 nomismata era mare și reprezenta mai mult decât înarmarea strict necesară a unui soldat, dar excedentul era întrebuințat pentru cheltuielile armatei.

A treia vexațiune. Împăratul se gândi să mărească toate impozitele existente și porunci epopților să facă noi operații cadastrale și pentru cheltuielile lor se puse o taxă de 2 keratia, încasată. S-a explicat termenul prin aceea că poate rulourile de papirus ale vechiului cadastru au fost înlocuite prin foi de pergament (Monnier).

A patra vexațiune. Procedând la o nouă inventariere a bunurilor publice și private, nu se puteau lăsa mai departe privilegiile care îi răpeau statului o parte însemnată a veniturilor. Irene fusese foarte generoasă în această privință, ea suprimase taxele politice (plătite poate de locuitorii Constantinopolului și ai marilor orașe) și redusese drepturile percepute la vămile imperiale”.

Toate fură restabilite și în acest scop împăratul stabili la Magnaura un tribunal, special, pentru a-i urmări pe răuplatnici și a face să înceteze scutirile fiscale. Poate că tribunalul acesta a dat naștere la abuzuri.

A cincea vexațiune. Colonii stabiliți pe proprietățile bisericilor, ale mănăstirilor, ale fundațiilor pioase; erau scutiți de capitație. Nikephoros ceru să plătească toți colonii fără excepție și bunurile bisericii fură lovite prin această măsură, mai ales că impuse plata de la începutul domniei sale.

A șasea vexațiune. Împăratul le ordonă strategilor din themele provinciale să-i caute pretutindeni pe oa menii care din sărăcie s-au îmbogățit deodată și să le i aplice regimul descoperitorilor de comori. După legislația în vigoare, comoara era împărțită între descoperitor și proprietarul terenului.

Se pare că în epoca lui Nikephoros comoara se confisca întreagă în folosul statului. Măsura s-a extins asupra tuturor celor ce se i îmbogățiseră prin speculațiuni ilicite și incorectitudini în gestiunea finanțelor publice. Această măsură a putut da loc la abuzuri și nedreptăți. Theophanes povestește că, odată, împăratul apăru în piața fabricanților de ceară de la Constantinopol și-1 întrebă pe un negustor ce avere a făcut cu acest negoț. Fabricantul, îngrozit, mărturisi că avea 100 livre de aur. „Ce nevoie ai de ele? îi zise Nikephoros. Vino să cinezi cu mine și-ți voi lăsa 100 de piese de aur și vei putea să te întorci mulțumit.”

A șaptea vexațiune. Față de incuria fiscului, contribuabilii care descopereau pe proprietatea lor comori se mulțumeau să declare numai vasul, adăugând că era gol. Agentul fiscal, mituit, se mărginea să înregistreze vasul. Nikephoros porunci să se plătească, până la proba că vasul era gol, toți banii pe care-i putea cuprinde vasul. Novella se aplica cu 20 de ani în urmă.

A opta vexațiune. Restabili taxa de două nomismata pe sclavii cumpărați deci pe cei care intrau din arhipelag. Taxa nu se extinse și la cei care veneau prin Bosfor, la Hieron, poate pentru că din nord se aduceau lucrători sclavi de care era nevoie. De asemenea, impuse taxa pe succesiuni mai mare, cerând-o nu numai de la colaterali, cum se făcea până la el, ci și de la moștenitorii în linie directă (părinți, copii).

A noua vexațiune. Prin secularizarea unor proprietăți eclesiastice, prin vinderea forțată a bunurilor colonilor strămutați în Sclavinia, prin confiscarea bunurilor debitorilor insolvabili, statul ajunse posesorul unor domenii întinse. El le impuse acum armatorilor din Asia Mică să cumpere la prețul fixat de stat proprietățile acestuia.

A zecea vexațiune. A fost tot o măsură care îi lovea pe armatori, naucleroi. Le impuse să împrumute de la stat o sumă fixată la 12 livre de aur, cu o dobândă de 4 keratia pentru piesa de aur, sau 17%. S-a discutat foarte mult asupra acestei vexațiuni. Paparrigopulos a luat-o în sensul unei bănci de stat, și Cassimatis a dat explicația cea mai acceptabilă. Iată de ce Theophanes numește această măsură o âdeia. Uzura, camătă fusese întotdeauna condamnată de Biserică.

Legislația o interzise chiar un timp. Împăratul Nikephoros reînnoi măsura, interzise perceperea oricărei dobânzi. Acum, impunând naucleroilor o dobândă atât de mare, el săvârșea pentru ortodoxul Theophanes o crimă. Dar măsura a fost impusă de necesități. Interzicerea conformă moralei creștine era incompatibilă cu viața economică a statului. Ea aduse o criză publică și statul trebui să vină în ajutorul ei.

Nikephoros oferi deci oricărui armator însemnat din Constantinopol, unde era baza principală a flotei de comerț bizantin, un împrumut, pentru a asigura buna stare a acestei flote. Dar fiindcă banul public putea risca să fie pierdut în acest împrumut maritim, împăratul a trebuit să impună o dobândă ridicată. Împrumutul nu era obligatoriu: dar cine avea nevoie să-1 facă, trebuia să se adreseze Statului, nu putea împrumuta decât de la Stat, care își asigura un profit și dădea în același timp și un nou avânt flotei necesare imperiului.

Toate aceste măsuri, care loveau în atâtea interese, au provocat, desigur, nemulțumiri. Adversarii lui Nikephoros, mai ales călugării, direct atinși, nu l-au iertat pentru acest lucru. Ei l-au înfățișat ca pe un tiran apăsător și crud, ipocrit și stricat. E sigur că împăratul a fost, prin asprimea politicii sale financiare, foarte impopular.

E caracteristică, în această privință, conversația pe care a avut-o cu unul dintre oamenii săi cei mai apropiați și pe care ne-a înregistrat-o Theophanes. Theodosios, fiul lui Salibaras, îi spuse odată: „Stăpâne, toți au să strige contra noastră și de ni s-ar întâmpla o nenorocire, toți se vor bucura de căderea noastră.” Împăratul răspunse: „Dumnezeu a împietrit inima oamenilor, pe a mea de asemenea. N-a împietrit el și pe a lui Pharaon? Ce binefaceri pot spera supușii mei de la mine? Nu trebuie să aștepte de la mine altceva decât ce vezi!”

Călugării se ridicau împotriva lui Nikephoros patriarhul, care în 806 îi urmase lui Tarasios. El fusese un simplu laic și trecuse deodată prin toate gradele sacerdoțiului. Studiții protestară violent împotriva alegerii sale. Patriarhul era, ca și împăratul, un oportunist politic, doritor a liniști spiritele și a pune capăt luptelor recente.

La cererea împăratului, el convocă un sinod pentru a reintegra în drepturile lui sacerdotale pe economul Ioseph, excomunicat pentru că dăduse binecuvântarea căsătoriei lui Constantin al VI-lea cu Theodote.

Cu toate protestele lui Platon și Theodor, adunarea răspunse dorinței patriarhului și-i redădu lui Ioseph demnitatea de mare econom (807). Acesta fu începutul marii certe cunoscute sub numele de afacerea moechiană. Partizanii reabilitării erau moechiani . Călugării de la Studios refuzară comuniunea cu patriarhul.

Împăratul fu iritat de opoziția care tulbura din nou Biserica; el nu putea admite să se supună la regulile canonice obișnuite căsătoriei unui suveran.

Un nou sinod din anul 809 proclamă legitimitatea căsătoriei lui Constantin al VI-lea, declarând că împărații sunt deasupra legilor Bisericii și excomunicându-i pe opozanți. Abatele Platon fu exilat în Insula Prinților, cu Theodor Studitul și fratele său Ioseph, arhiepiscop de Thessalonic. Cei 700 de călugări care refuzară să accepte hotărârea sinodului fură împrăștiați, închiși, exilați.

Pe de altă parte, crima Irenei contra fiului său încurajă revoluțiile. Două încercări se făcură pentru a-1 doborî pe Nikephoros de pe tron: în anul 803, rebeliunea lui Bardanios Turcul, care fusese ridicat de împărat la comanda supremă a trupelor asiatice. Acesta se proclamă împărat, dar nu izbuti.

Trădat de partizani, se retrase într-o mănăstire din Insula Prinților, unde fu orbit. În 808 avu loc alt complot, pentru a-1 ridica la tron pe patriciul Arsabir, pe atunci în înalta funcție de quaestor, tot fără izbândă.

Împăratul avu să lupte în același timp cu dificultăți externe. De la venirea sa pe tron, se silise a lămuri cu Carol cel Mare chestiunea Italiei. O ambasadă trimisă în 803 în Occident aducea un proiect de tratat prin care îi lăsa imperiului Veneția, Dalmația maritimă, Neapole, Calabria, Sicilia – lăsându-li-se francilor Istria, Dalmația interioară, Exarhatul Ravenna, Pentapolis și Roma.

Dar Bizanțul îi refuză lui Carol titlul de împărat și ostilitățile se reluară. O flotă bizantină veni în Adriatica (806), fără a-1 putea împiedica pe Pepin de a pune stăpânire pe insulele Lagunei (809). Se reluară tratativele cu Aix-la-Chapelle și prin tratatul din 812 se restitui Veneția imperiului. Ambasada lui Michail I Rhangabe îl salută pe Carol ca împărat, ceea ce unii socotesc o recunoaștere a titlului său de către Bizanț.

În primii ani ai domniei, Nikephoros avu să poarte război cu Harun-al-Rașid. Neputându-se plăti tributul la care se îndatorase Irene, acesta năvăli în Asia Mică. O ambasadă a împăratului aduse pacea, plătind 40.000 nomismata aur și îndatorându-se a nu restaura cetățile distruse. Theophanes vorbește și de un impozit impus lui Nikephoros și fiului său. În același timp avu loc și un schimb de prizonieri.

Dar grija lui Nikephoros pentru cetățile din Asia Mică, fapt care contravenea tratatului, ca și neînțelegerile ivite cu schimbul prinșilor provocară îndată ostilitățile califului, care pătrunse până la Ankyra. În 805, pradă Kypros, luând mulțime de captivi. Numai după moartea lui Harun (809) avu liniște Bizanțul.

Acest calif reluase războiul cu bizantinii. Deși Nikephoros îl purtă cu energie, el nu fu atât de fericit pentru imperiu. La 806, Harun luă Tyana, ajungea la Ankyra, pe când flota sa prăda Kypros și Rhodos.

Și mai grele fură, în această domnie, luptele cu bulgarii. De când în fruntea statului bulgar se afla viforosul han Krum, imperiul avu să îndure necontenit năvălirile prădalnice ale hoardei bulgare. Krum pornise în 807 prădând Macedonia, iar în 809 cucerise și Sardica. împăratul făcu mari pregătiri pentru a-1 înfrunta pe dușman. Fragmentul publicat în anii din urmă de Dujcev ne arată ce puternică armată condusese Nikephoros în primăvara anului 811. Bulgarii, înfricoșați, fug din calea lui.

Împăratul ajunge prin trecători la Pliska, reședința hanului (unde nimicește o trupă lăsată de Krum), pe care o pradă teribil, punându-i în urmă foc. Străbate apoi prin mijlocul Bulgariei, cu gândul să se îndrepte spre Sardica, unde totuși n-a fost. Îngâmfat de marea-i biruință, se întoarse fără să-și ia măsuri de supraveghere, iar în strâmtori, bulgarii, văzând debandada trupelor bizantine, care, după descrierea lui Dujcev, se dedaseră la pradă, arzând în drum totul, ucigând turmele, întăresc ieșirea cu șanț și palisade și-1 atacă pe Nikephoros pe neașteptate.

Lupta se transformă în măcel. Bizantinii fug, dau de o apă mâloasă în care se împotmolesc cu caii, câți putură scăpa. Dau de palisada cu care bulgarii închiseseră ieșirea din clisură. Coboară de pe cai, sar, dar dincolo era săpat șanț adânc, în care-și frâng oasele. În fine, bulgarii dau foc palisadei, ce se prăbușește în șanț și mulți mor în focul șanțului. împăratul pieri în această catastrofă, cu toți patricii și nobilii. Staurakios scăpă greu rănit.

Un fapt însemnat este în această domnie slăbirea și retragerea elementelor slave, care se revărsaseră până în Grecia și Peloponez. O mare năvală se produce acum împotriva orașelor maritime grecești, care înconjurau amenințător populațiile slavice așezate înăuntrul țării.

Coloniile de slavi din Grecia ajunseseră atât de puternice, încât plănuiseră să se facă stăpâne asupra Peloponezului. Expediția întreprinsă contra lor sub Irene se mărginise a-i supune pe rebeli la tribut, fără să le micșoreze numărul sau să le sfărâme puterea.

Tulburările sau vremea urcării pe tron a lui Nikephoros încurajează pornirile lor de a-și cuceri independența. Ei adunară mari forțe și dădură atacul asupra cetății Patrai (Patras), port înfloritor, prin care puteau să asigure legătura cu slavii de pe Coastele Adriei. Pirații arabi din Africa, la Tunis, erau acum aglabiții, neatârnați de califat. Ei fură aduși a coopera la asediu. Prădară toate proprietățile de dincolo de ziduri și pe când arabii blocau golful, ei asediară orașul.

Ajutorul putea veni numai de la Corinth, dar generalul de acolo, înștiințat, nu putu trimite imediat trupe de ajutor. Locuitorii, care așteptau acest ajutor, puseseră iscoade să le anunțe apropierea ajutoarelor de la Corinth, ca să prelungească rezistența, fiind la capătul sforțărilor. Unul dintre acești paznici făcu, din greșeală, fără să aibă temei, semnul convenit.

După câte ne relatează Constantin Porphyrogenetul , paznicul trebuia, în cazul când trupele nu se vedeau, să se întoarcă ținând steagul drept. Dar în momentul când apăru la vederea concetățenilor săi, calul se poticni și steagul se plecă fără voia curierului. Orășenii, convinși că vin ostile de la Corinth, se aruncară atunci la porți cu înverșunare asupra slavilor, îi bat și-i alungă, luând un mare număr de prizonieri și pradă multă.

Generalul bizantin sosi trei zile după această biruință. Gelos față de izbânda cetățenilor armați, el răspândi zvonul care umbla în gura oamenilor, conform căruia izbânda se datorase Sfântului Andrei, patronul orașului, care ieșise în fruntea luptătorilor. Aceasta a fost anunțată împăratului și Nikephoros, politician priceput, își dădu seama ce ar fi însemnat ca oamenii să creadă că un guvern municipal bine constituit poate oricând să asigure apărarea mai bine decât guvernul central, adesea incapabil ori indiferent.

De aceea, el dădu printr-un edict toată prada luată de la slavi, proprietățile și sclavii, Bisericii Sfântului Andrei, nu populației orașului. În același timp, episcopiile de Methone, Corone, Lacedemona fură supuse Mitropoliei de Patras. Acest chrysobul al lui Nikephoros fu mai târziu întărit de Leon al VI-lea (Finlay).

Locuitorii din Patrai câștigară o biruință strălucită asupra slavilor care atacară cu înverșunare orașul, în 807, sprijiniți de mase de arabi africani, aglabiții. Din anul 800, arabii de la vestul Egiptului ieșiră de sub ascultarea Abbasizilor, formară un stat independent la Tunis, sub dinastia Aglabiților.

Biruința aceasta, exploatată de trupele imperiale, care supun toată coasta de vest a Peloponezului, până în Mesenia, înseamnă începutul scăderii puterii de expansiune a elementului slav. Imperiul se silește, printr-o colonizare sistematică grecească, să recâștige ținuturile ocupate de slavi.

Cu mult mai grea fu situația creată prin noua ridicare a bulgarilor. Acum se afla în fruntea acestui popor cruntul și neobositul Krum. El pătrunse în 809 în imperiu și cuceri Sardica. După mari pregătiri, împăratul porni o puternică expediție împotriva bulgarilor. Începuturile fură fericite.

Bizantinii ard reședința lui Krum și pustiesc totul în calea lor, refuzând orice propuneri de pace. Dar la întoarcere, împăratul fu închis din toate părțile și, la 23 iulie 811, atacat de bulgari. Lupta fu sângeroasă. Armata bizantină fu nimicită, împăratul și o mulțime de nobili căzură în strașnica încăierare.

Krum înfipse capul lui Nikephoros într-o lance și-1 expuse mai multe zile; apoi făcu din hârca lui un pocal din care nobilii bulgari (boliades) fură siliți a bea la masă. Thracia și Macedonia fură pustiite îngrozitor.

CAPITOLUL VI

A DOUA PRIGONIRE A ICOANELOR. RESTABILIREA LOR DEFINITIVĂ

VI.1. Disputele iconoclaste sub Leon al V-lea Armeanul (813-820)

Leon al V-lea Armeanul (813-820), era de fel din Armenia, om energic, îndrăzneț și pervers. El venea în fruntea imperiului în împrejurările cele mai critice.

Șase zile numai după încoronarea sa, Krum, care îl lăsase pe fratele său să împresoare orașul Adrianopol, apăru la porțile Bizanțului. De pe înălțimea zidurilor, bizantinii asistară atunci la o curioasă priveliște. În fața Porții-de-Aur, sălbaticul han făcu, după obicei, jertfă, omorând oameni și o mulțime de animale.

Coborând apoi la mare, el își muie picioarele în apă, se îmbăie, stropindu-și gloatele ce-1 aclamau furtunos, trecu apoi prin mijlocul curtezanelor sale, adorat și slăvit. Nimeni nu îndrăzni să arunce de pe ziduri o săgeată. Apoi hanul împresoară orașul, trăgând un val împrejurul său și pradă locurile învecinate. Văzând că-și pierde vremea, propuse pacea, în schimbul unui tribut de aur, de stofe scumpe și de fecioare alese.

Leon ținu atunci sfat cu demnitarii. Cumpărarea păcii era de multă vreme un mijloc întrebuințat de diplomația bizantină; viclenia era însă o armă tot atât de prețuită. Leon se hotărî pentru aceasta. Barbarul trebuia suprimat cu orice chip.

El îi propuse atunci să poftească, însoțit de câțiva slujitori, fără arme, la țărm, unde împăratul va veni de asemenea, ca să se înțeleagă. În același timp, trei inși înarmați erau ascunși într-o casă din apropiere, ca, la un semn, să se năpustească asupra hanului și să-1 ucidă. Întâlnirea are loc a doua zi, afară clin oraș, în regiunea Blachernae (spre partea externă a Cornului de Aur).

Hanul veni acolo însoțit de cancelarul său, de un grec fugit la bulgari și căsătorit cu sora lui Krum și de fiul acestuia. în curând sosi cu o barcă și împăratul. Hanul descălecase, încredințând calul, cu șaua pe dânsul și cu frâul în gură, nepotului său ce-1 însoțea și se așezase pe pământ.

Pe când stăteau de vorbă, unul dintre însoțitorii lui Leon făcu semn, descoperindu-și capul. Dar Krum observă gestul și sări, ca o nălucă, pe cal, pornind în galop. Cei înarmați ieșiseră din ascunzătoarea lor, pornind în goană după han și slobozind asupra lui săgeți, în timp ce mulțimea de pe ziduri striga puternic. Dar Krum ajunse neatins la ai săi. Unul din însoțitorii său, cancelarul, fusese ucis, iar ceilalți doi prinși vii.

Hanul se răzbună cumplit. El începu a doua zi pârjolul. Bisericile, mănăstirile de dincolo de zidurile orașului, palatele și casele fură prefăcute în cenușă. La Sfântul Mamas nimiciră de asemenea palatele, sfărâmând coloanele, luând cu dânșii statuile de metal ori plumbul, și măcelărind populația.

Ei prădară apoi orașele, emporiile de pe țărmul Propontidei. La Selymbria dărâmară la pământ castrul, arseră bisericile și casele. Același lucru la Daonium, iar la Herakleia, neputând lua cetatea, arseră toate casele din port și de la margini. Pârjolul atinse apoi Rhaedestum, Aprum, până în regiunea Ganos.

Până la Adrianopol, bulgarii lăsară în urma lor un imens pustiu. Înconjură în fine și acel oraș, lovindu-1 cu mașini de asediu. Locuitorii istoviți, înfometați, predară cetatea și, cu dânsa, o pradă imensă căzu în mâinile barbarilor. Populația fu târâtă în captivitate, dincolo de Dunăre, circa 10.000 de oameni.

În timpul iernii, apele fiind scăzute, bulgarii vin clin nou, prădând îngrozitor. 50.000 de captivi fură târâți în ținuturile lor. Krum hotărâse a da, în primăvara anului 814, o lovitură energică. El făcuse pregătiri uriașe, adunase la Arcadiopolis 30.000 de oameni și-și asigurase ajutorul arabilor. Slavii din Thracia încă se ridicau cu dânsul. Când totul era gata, cruntul han bulgar căzu ucis de o mână nevăzută, la 13 aprilie 814.

Leon al V-lea, care fusese înștiințat de aceste uriașe pregătiri ale lui Krum, luase toate măsurile, ca să poată rezista. Așteptându-se la atac în părțile de la Blachernae, punctul cel mai slab al fortificației orașului, el pusese să se ridice acolo încă un zid și-și adunase oștire. Acum, folosindu-se de prilejul morții lui Krum, porni (814) asupra bulgarilor.

El izbutește a-i zdrobi într-o luptă sângeroasă lângă Mesembria și a încheia cu Omurtag, fiul și urmașul lui Krum, o pace de 30 de ani. Colina de pe care îi surprinse pe bulgari în lagăr și-i măcelări dobândind numele de „Colina lui Leon”.

În răsărit, Leon apără cu succes frontierele împotriva abbasizilor; iar în Apus el își asigură posesiunile amenințate de pirații spanioli prin alianța sa cu aglabiții din Africa.

Când împrejurările externe îi îngăduiră, Leon își întoarse privirile înăuntru, redeschizând spinoasa problemă a icoanelor, care tulburase atâta capitala mai înainte. Învins la 787, partidul iconoclast nu dezarma, nenorocirile politice suferite de avarul Nikephoros, de slabul Michail fură un pretext de-a striga contra iconolatriei acestor împărați.

În 812, o conspirație se urzise pentru a-1 aduce pe tron pe unul din frații orbiți ai lui Leon al IV-lea. În 813, nemulțumiții organizaseră o manifestare la mormântul lui Constantin al V-lea. Sub înrâurirea armatei și a câtorva demnitari influenți, partizani ai iconoclasmului, Leon al V-lea se hotărî a interveni, pentru a readuce Biserica sub autoritatea puterii civile – partidul religios ajunsese, cum am văzut, foarte puternic sub Michail Rangabe.

Instrumentul lui Leon fu un lector Ioan Morocharzanios, supranumit Hylilas, pe evreiește „ajutorul Diavolului” și Lekanomantis (vrăjitorul). Acesta adună materialul împotriva cultului icoanelor. O discuție lungă urmă între cele două partide, puse la luptă de basileu. Alături de patriarhul Nikephoros, Theodor Studitul se distingea între apărătorii icoanelor.

El îndrăzni a-i tăgădui împăratului amestecul în afacerile Bisericii. Lui i s-a încredințat Statul, iar nu Biserica. Apostolul zice: „Dumnezeu a pus în Biserica sa mai întâi pe apostoli, apoi pe profeți, apoi pe Evangheliști, dar niciodată nu-i pomenește de împărați”.

Numai ei au a decide prin urmare în materie de dogme și credință. „Îngrijește-te prin urmare de acestea – zicea Studitul – și lasă Biserica în ortodoxie!” Studitul mergea până acolo încât, în lumea sa ortodoxă, nu cunoștea autoritate mai înaltă decât a papei, Biserica Romei fiind întâia biserică a lui Dumnezeu, ca una în care cel dintâi a stat Apostolul Petru.

Nikephoros patriarhul e ridicat într-o noapte din Patriarcheion și aruncat în mijlocul pieții, de unde e pus apoi într-o barcă și trecut peste strâmtoare, la Chrysopolis. A doua zi, Leon pretinde că patriarhul a fugit din Scaun și atunci în fruntea Bisericii fu ridicat, la 1 aprilie 815, Teodotos Melissenos, zis Cassiteras, un devotat al său, care avea rangul de spatharocandidat. Studitul fu surghiunit și el în Bithynia, iar alt apărător al icoanelor, Euthymios, mitropolit de Sardes, fu ucis sub lovituri.

Leon Armeanul adună apoi în acest an (815), după Paști, un Sinod la Sfânta Sofia, prezidat de noul patriarh și de fiul împăratului, Symbatios Constantin. Se proclamară iarăși principiile sinodului din Hieria, care opreau cultul icoanelor.

După sinodul din 815, se dezlănțui prigonirea împotriva icoanelor, care fură arse și sfărâmate pretutindeni. Vasele, odoarele cu chipuri sfinte fură de asemenea distruse. Recalcitranții fură pedepsiți, exilați, smulgându-li-se uneori limba, pentru ca să nu mai protesteze. Leon dezlănțui în sfârșit în imperiu vechea urgie iconoclastă și el fu socotit ca un „alt Antichrist”.

Leon al V-lea era un bun administrator, încercase a purifica administrația și a pune capăt corupției judecătorilor, a face să domnească o bună justiție. Dușmanii săi recunosc aceste merite. Asprimile cu care pedepsea abuzurile din administrație, mutilându-i pe vinovați, treziră nemulțumirea generală.

Leon făcuse impresia unui om crunt. Lumea căuta un mântuitor. Privirile tuturor se îndreptară spre Michail, care se bucura de mare vază.

Aceasta trezi împotriva sa nemulțumiri, de care știu să profite Michail din Amorion, comes excubitorum, un om dotat cu multă energie.

Împăratul, bănuind conspirația ce se urzea în ascuns, pentru a fi răsturnat, îl închise și, amânând, la intervenția soției sale, execuția (aceasta avusese scrupule religioase, căci era în ajunul Nașterii Mântuitorului), le dădu timp conjuraților să-și traducă în faptă lovitura.

Preoții care făceau rugăciunile în capela Palatului nu locuiau înăuntru. Ei veneau, la a treia veghe a nopții, pe Poarta de Fildeș. Conjurații, cu arme pe sub haine, se amestecară în noaptea de Crăciun cu dânșii, neobservați, îmbrăcați în haine de preoți.

Ei se ascund în capelă și când împăratul veni, după obicei – căci el lua parte la cântările bisericești, având o voce frumoasă – se aruncară asupră-i. Leon se refugie în altar și fură o cruce; cum era voinic, se încinse o luptă strașnică între dânsul și conjurați, care, lovindu-1 din toate părțile, îl doborâră, tăindu-i capul în sfântul lăcaș.

Bizanțul pierdea prin el un șef energic și un administrator de mâna întâi. O recunoscură chiar dușmanii „ereticului”. Și cel mai mare omagiu ce se aduse memoriei sale fură cuvintele unui adversar, ale patriarhului lui Nikephoros, cel depus de dânsul mai înainte. Acesta, auzind vestea asasinării lui Leon al V-lea, exclamă: „Imperiul a pierdut un mare sprijin, deși nelegiuit.”

Asasinii l-au scos pe Michail din închisoare. Cu picioarele în cătușe – cheia se afla în sânul lui Leon urcă tronul imperial și e aclamat de oficiali ca basileus. La amiază, vestea se răspândi în tot orașul. Michail, după ce-și sfărâmă cătușele cu ciocanul, merse în biserica Sfânta Sofia, „fără a-și spăla măcar mâinile” – scrie un cronicar pios, „fără nici o teamă de Dumnezeu”, pentru a fi încoronat de patriarh.

VI.2. Moderație bisericească în timpul lui Michail al II-lea din Amorion (820-829)

Michail al II-lea din Amorion (820-829), zis „Bâlbâitul”, din pricina unui defect de pronunție, e întemeietorul noii dinastii numite frigiene. Cu această schimbare de tron imperiul n-a câștigat nimic.

În chestiunea religioasă, Michail al II-lea avu o politică de mijloc. El nu răspunse speranțelor pe care ortodocșii și le puneau într-însul. Dacă exilații putură să se întoarcă și porțile închisorilor se deschiseră, el nu permise să se ridice iarăși icoanele.

Domnia sa nu fu netulburată. Revoluția care-1 condusese în fruntea imperiului fusese, după aceea a lui Leon al V-lea, un exemplu primejdios. Ea trezi acum ambiția al,tui uzurpator, de origine slavă după unul din părinți, generalul Thoma, tovarășul de arme de odinioară al lui Leon și al lui Michail.

Foarte iubit de soldați, el începuse a se mișca, încă de la sfârșitul domniei lui Leon, în Asia Mică. Acum mișcarea ia proporții. Sprijinită de arabi, revoluția aceasta luă un caracter social foarte primejdios. Thoma fu încoronat la Antiochia cu permisiunea lui Al-Mamun, de către patriarhul lob.

Populația Asiei Mici trecu de partea sa. Dar două încercări ale sale de a lua, cu ajutorul flotei, Constantinopolul (în decembrie 821 și în primăvara lui 822) rămaseră zadarnice. El fu bătut după aceea, în Thracia, de bulgari, care veniseră în ajutorul lui Michail al II-lea. Hanul Omurtag sau Mortagon veni în câmpia aflată la est de Herakleia. Thoma fu nevoit să ridice asediul pentru a-l întâmpina.

Bătălia fiind nedecisă, Omurtag s-a retras cu prada. Thoma a rămas la vest de Constantinopol. Armatele imperiului, comandate de Olbianos și Katakylas, îl bat. Thoma fu nevoit să se închidă în Arcadiupolis, pe când fiul său Anastasios era în Bizya. Michail asedie orașul, care, înfometat fiind, îl predă pe Thoma în mâinile sale în octombrie 823 și rebelul fu executat în chip crud.

O conspirație la Vizya îl predă și pe Anastasios, care avu aceeași soartă.

Aceste lupte interne îi încurajară pe arabi, care se aruncară energic asupra Imperiului. Nu cei ai califatului din Bagdad, unde, după moartea lui Harun, grele războaie interne asigurau Imperiul din acea parte; primejdia venea acum din Apus.

Am văzut că, în urma ridicării Abbasizilor, în Orient, alte două state, independente, araboberbere, se născuseră în Africa și Spania. Îndrăznețul omeiad Abd er Rahman, care scăpase din nimicirea familiei sale, trecuse în Spania, întemeind acolo stăpânirea omeiadă de Cordoba.

În Africa, la începutul veacului al IX-lea, aglabiții puseseră temeliile unui nou stat neatârnat, în Kairuan și Tunis. Aceștia atacă Imperiul bizantin sub Michail al II-lea. Împrejurări noi îi aduseseră apoi pe arabi în apele Egeei și în Sicilia.

În Spania se întâmplase o revoluție, la începutul veacului al IX-lea, împotriva califului de Cordoba, Hakam. Rebelii, neizbutind, au trebuit să se expatrieze. Sub conducerea lui Abu-Hafs-Omar, arabii aceștia andaluziei se așezară în Egipt, luând Alexandria (816), de unde amenințară, în 823, insula Creta, pe care, alungați din Egipt, o cuceriră definitiv în 826(după unii savanți, în 828).

Pentru a o stăpâni, Omar clădi noua capitală arabă Khandaq („cetate”), de unde-și luă însă mai târziu, în perioada venețiană, numele cunoscut de Candia. Așezarea acestor pirați în Creta fu o plagă pentru insulele Mării Egee și pentru orașele de coastă. Bizantinii fură nevoiți a da toată atenția flotei lor, pentru a putea înfrunta primejdia aceasta apropiată. Până la mijlocul veacului al X-lea, stăpâniră urmașii lui Omar, neatârnați, în marea insulă greacă. Ceea ce complică situația, în vremea lui Michail al II-lea, fură atacurile pe care și aglabiții încep a le îndrepta împotriva Siciliei și Italiei sudice.

VI.3. Prelungirea disputei iconoclastei sub Theophilos (829-842)

În octombrie 829, Michail al II-lea muri, (înmormântat la Sfinții Apostoli), lăsând conducerea imperiului fiului său Theophilos, pe care îl asociase la tron de la începutul domniei (821).

Noul împărat primise o foarte bună educație, de care se îngrijise vestitul Ioan Grammatikos, unul dintre cei mai învățați oameni ai timpului. Theophilos fu un iubitor al artelor, un iubitor al pompei și prestigiului imperial și avu un mare simț al justiției. Istoria ne-a înregistrat silințele lui de a face să domnească dreptatea printre supușii săi.

O mulțime de anecdote se povestesc în privința aceasta. Continuatorul lui Theophanes ni le-a transmis și ne înfățișează astfel unul din caracterele cele mai izbitoare cu care împăratul a rămas în memoria posterității.

Theophilos obișnuia să străbată călare străzile Constantinopolului o dată pe săptămână, în vizita, pe care o făcea la biserica Fecioarei din Blachernae. El primea atunci, în drum, plângerile tuturor celor care aveau ceva de reclamat.

Cel dintâi act al său de justiție a fost o lecție dată curtenilor primejdioși, care de atâtea ori erau gata să conspire împotriva Tronului. El a adunat senatul și, arătând candelabrul ciuntit la asasinarea lui Leon al V-lea, a întrebat adunarea dacă legile imperiului și justiția divină nu cer să fie pedepsiți oamenii care au comis îndoitul sacrilegiu al uciderii împăratului lor și al vărsării sângelui său dinaintea altarului.

Unii din senatori au opinat că, pentru a se înlătura urgia Cerului, trebuie să se condamne la moarte trădătorii. Theophilos a poruncit îndată prefectului orașului să-i aresteze pe cei vinovați de asasinarea lui Leon și să-i supună la cercetare. Ei fură executați în Hippodrom, cu toate protestele lor împotriva sentinței nedrepte, din moment ce fapta lor fusese ratificată și iertată de împăratul Michail al II-lea (Leo Grammaticus).

Alte exemplificări arată severitatea împăratului în privința dreptății. O văduvă săracă se plânse contra lui Petronas, cumnatul împăratului, un ofițer de talent și curaj, că, violând legea, își ridicase o casă înaltă alături de căsuța ei, luându-i toată lumina și aerul și făcând-o nelocuibilă. Împăratul dădu ordin să se repare nedreptatea și când văzu că ordinul său nu s-a executat, porunci să se dărâme casa lui Petronas la pământ și-1 condamnă pe Petronas să fie bătut în public.

Altă dată, pe când trecea cortegiul imperial, o femeie se strecură printre gărzi și apucă de dârlogi calul pe care călărea împăratul, strigând acestuia: „E calul meu, împărate, dă-mi calul.” Când soldații se repeziră s-o alunge, Theophilos strigă s-o lase în pace, iar femeii îi spuse să se ducă fără grijă, întrucât el are să-i facă dreptate.

A doua zi, porunci să se întreprindă o cercetare și află că într-adevăr protostratorul imperial îi rechiziționase calul, un exemplar de rasă, dar nu i-1 plătise, împăratul îl pedepsi cu asprime și-i dădu femeii o mare sumă de bani despăgubire (Leo Grammaticus). Împăratul se oprea adesea în piețe și controla! prețul mărfurilor. Odată, nu se sfii să ia o măsură care o jigni pe însăși împărăteasa.

Erau dregători în serviciul familiei imperiale, care căutau un câștig în afaceri și, pentru a se sustrage taxelor vamale pe care alți negustori le plăteau, își asociau la comerțul lor un membru al familiei imperiale, împărăteasa se asociase la una dintre aceste întreprinderi comerciale și, aflând, Theophilos, pe când corabia încărcată trase la țărm, în Cornul de Aur, dădu ordin să se ardă marfa, pentru că, zicea el, nu s-a auzit niciodată ca un împărat roman sau împărăteasă să facă negoț.

Toate aceste anecdote se aseamănă cu cele povestite despre Harun-al-Rasid, cum observă Finlay.

Theophilos n-a fost unul dintre marii împărați bizantini, deși i-a plăcut să se înconjoare de toată strălucirea pompei, să împartă el însuși dreptatea supușilor și, asemenea lui Solomon, pe care și-1 luase drept model, a avut gustul construcțiilor mărețe.

Talent militar n-a avut și războaiele sale au fost nenorocoase, în Sicilia, războiul început sub Michail al II-lea se continuă. Arabii africani cuceresc în 831 Messina, în 832, Panormos (Palermo). Imperiul era împiedicat de a interveni energic în Sicilia, din pricină că toată atenția sa se îndrepta atunci către Răsărit, unde se reluau luptele cu califatul de la Bagdad. Politica externă a lui Theophilos fu hotărâtă de aceste împrejurări.

El căută să întrețină în Apus relații prietenești cu califatul de Cordoba și cu Imperiul francilor (Ludovic cel Pios), în Răsărit cu chazarii, pentru care, spre a-i apăra de pecenegi, la cererea haganului, Petronas Kamateros ridică la Don (833) cetatea Sarkel.

La Bagdad stăpânea, de la 831, califul Al Moțasem, Mutasim. Un prinț persan din Chorasan, creștin, Theophobos, trecuse din cauza nesfârșitelor tulburări interne ale imperiului de Bagdad, cu trupele sale la bizantini.

Numărul acestor mercenari perși se urca la vreo 30.000 de oameni. Theophobos fu mai bucuros să susțină războiul cu arabii decât să-i predea pe fugari. El îl trată foarte bine pe Theophobos, care primi de soție pe sora împăratului, Elena.

Din această pricină, războiul între cele două state se reluă. Profitând de greutățile interne ale lui Mutasim, împăratul fu cel care începu ostilitățile mai întâi. Theophobos și generalul Manuel pătrund în imperiul arab, cuceresc în 837 Samosata și Zapetra (Sozopetra). Se povestea mai târziu că era orașul în care se născuse Mutasim, dar e vorba de o fabulă, destinată a face un paralelism cu Amorion, leagănul dinastiei frigiene. Furia califului nu mai cunoscu atunci margini.

El își adună o armată, compusă în mare parte din mercenari turci și se năpusti în 838 asupra Asiei Mici, înconjurând puternica cetate a imperiului, Amorion, orașul de naștere al împăratului. Tot atunci distruse și Ancyra, pe care o refăcu la 859 Michail al III-lea. Strategul Aetios apără cetatea Amorion cu o rară vitejie, timp de 55 de zile. În cele din urmă ea căzu, prin trădare, și Mutasim se răzbună cumplit pentru dezastrul ce-1 suferise la Zapetra.

Locuitorii fură în mare număr măcelăriți, alții târâți în robie și orașul dărâmat la pământ. în istoria religioasă a Bizanțului, de asediul cetății Amorion se leagă povestea minunată „ Viața celor 42 de martiri din Amorion”, istorie a 42 de prizonieri de rang împreună cu Aetios, care refuzară a îmbrățișa islamismul și fură decapitați pe malul fluviului Tigris. Corpurile lor, aruncate în valuri, plutiră la suprafață și fură adunate de creștini, care le înmormântară cu solemnitate. Martiriul lor e celebrat la 6 martie.

El nu merse însă mai departe și războiul se purtă apoi la Eufrat. Mutasim se retrase, ducându-i cu sine pe Aetios și 41 ofițeri de seamă, ca prizonieri. După cinci ani, rezistând la toate presiunile de a îmbrățișa islamismul, fură uciși de Wathik, urmașul lui Mutasim, în 845.

Cu toate aceste lovituri pe care le încerca, imperirul se afla însă, sub Theophilos, într-o situație prosperă. Finanțele statului se găseau într-o stare înfloritoare și populația într-o bunăstare pe care n-o avusese cde mult. Comerțul, industria luaseră un mare avânt. Împăratul, mare iubitor de lux, dădu un impuls însemnat arhitecturii și artelor, prin construcțiile sale somptuoase.

Vestitul palat ele vară Bryas, de pe coasta asiatică a Bosforului, fu clădit după modelul castelului califilor din Bagdad, în stilul arab.

Palatul imperial din Constantinopol căpătă acum o splendoare nouă. La vechile apartamente ale lui Constantin și Iustinian, Theophilos adăugă o serie de clădiri mărețe, decorate cu luxul cel mai elegant și mai căutat. Carianon, Trikonchos cu cele trei abside, Sigma, Tetmseron cu patru bolți, cubicula și triclinia, cu pereții îmbrăcați în splendide marmure și cu tavanul de aur și argint.

Pentru a mări pompa recepțiilor, el comandă artiștilor minuni de argintărie și mecanică, acel Pentapyrgion, celebru dulap de aur în care se expuneau podoabele coroanei, orgele de aur care cântau în zile de audiență solemnă, platanul de aur de lângă tronul imperial și pe care păsări mecanice zburătăceau și cântau, leii de aur culcați la picioarele împăratului și care, în anume momente, se ridicau, băteau din coadă și răgeau puternic, uimindu-i pe ambasadorii neamurilor barbare, în sfârșit grifonii de aur misterioși, care păreau, ca în palatele regilor asirieni, a veghea la siguranța împăratului.

Theophilos proteja și științele. El 1-a covârșit de favoruri pe matematicianul Leon din Thessalonic, instalându-i școala în Biserica Celor 40 de Martiri.

În politica religioasă, Theophilos a fost imprudent și a redeschis mult dezbătută chestiune a icoanelor. Se știe că tatăl său avusese o atitudine tolerantă și vechile patimi trezite în Biserică se potoliseră în mare parte. Iconoclaștii obținuseră rezultate mediocre. Theophilos era un spirit irascibil și autoritar. Avea o aplecare către discuțiile teologice și adesea aducea înaintea sa pe apărătorii icoanelor pentru a-și expune argumentele.

El interzise energic cultul icoanelor și, pe lângă aceasta, interzise de a se mai pune cuvântul de „sfânt” înaintea numelor sfinților. Împotrivirea pe care o află mai ales printre călugări, de multe ori chiar în familia sa, îl făcu să recurgă adesea la măsuri violente. Continuatorul lui Theophanes ne-a lăsat, în această privință, amănunte interesante, care ne arată cât de înrădăcinat era cultul icoanelor și cât de mult intrase acest cult în viața credincioșilor, cu toate persecuțiile dezlănțuite, în timp de 100 de ani.

Împărăteasa Teodora era din Paphlagonia, crescută în cultul icoanelor. Când ajunse pe tron, mama sa Theoktista fu ridicată la rangul de patriciană cu centură. Fetele împăratului se duceau adesea s-o vadă, și atunci bătrâna scotea dintr-un cufăr icoanele și le punea pe fete să le sărute, chemând binecuvântarea sfintelor icoane asupra lor.

Împăratul le întreba de obicei pe fete ce au primit de la bunică și ele se fereau a destăinui amănuntul acesta. Dar cea mai mică îi povesti odată cu naivitate cum bătrâna scosese dintr-un cufăr niște păpuși și le pusese pe capetele lor și pe față, îndemnându-le să le sărute. Împăratul se mânie foarte mult și numai intervenția soției sale îl potoli; el dădu ordin ca fetele sale să meargă mai rar la bunica lor.

Theodora însăși avea ascunse icoane în camera sa. Și, odată, bufonul palatului dădu peste dânsa tocmai când le scosese și le săruta, închinându-se. El o întrebă atunci ce sunt acestea și împărăteasa răspunsese: „Sunt păpușile mele frumoase și le iubesc foarte mult”.

Împăratul era atunci la masă. Bufonul alergă la dânsul și-i spuse povestea frumoaselor păpuși ale împărătesei. Theophilos pricepu despre ce era vorba și se înfurie. El făcu o scenă violentă soției sale, dar aceasta tăgădui cu tărie faptul ce i se imputa și pretinse că ceea ce bufonul luase drept păpuși nu era altceva decât chipul său și al servitoarelor văzute de dânsul în oglinda în fața căreia tocmai își făcea toaleta.

Theophilos se potoli și Theodora, prinzându-1 pe bufon, îi aplică o bătaie bună, recomandându-i să nu mai sufle altă dată vreun cuvânt despre păpușile sale. Când împăratul, după ce băuse, aducea vorba despre incidentul petrecut, bufonul punea o mână la gură, cealaltă la spate, unde luase loviturile și repeta: „Taci, taci despre păpuși, împărate!”

Împăratul simțea ce mult era răspândit în jurul său cultul icoanelor și ghicitorii, pe care avea obiceiul a-i consulta, îi preziseseră ruina apropiată a operei sale. De aceea el ceru, pe patul de moarte, soției sale și logothetului Theoktistos, omul puternic al domniei, jurământ solemn că nu vor schimba politica sa după ce va muri și că nu se vor atinge de Patriarhul Ioan, prietenul și inspiratorul său în opera iconoclastă, pe care, în 837, îl ridicase în fruntea Bisericii.

Măsurile sale riguroase împotriva recalcitranților re-înviară aproape timpurile lui Constantin al V-lea. Închisorile se umplură de călugări și episcopi, mănăstirile fură prefăcute în edificii publice civile. Zugravii de icoane fură mai cu seamă prigoniți cu înverșunare. Ei erau obligați, sub cele mai grele pedepse, a trata subiecte profane. Unul dintre dânșii, Lazăr, nu voi să se supună.

Bătut cu vergi, pus la închisoare, cum scăpă, se apucă a zugrăvi iarăși icoane. Theophilos porunci să i se ardă mâinile cu fierul înroșit; el suferi chinul și îndată ce-și vindecă rănile, făcu icoana Sfântului Ioan Botezătorul.

Doi frați, Theodor și Theophanes, au fost de asemenea chinuiți: li s-a înscris pe frunte, cu fierul roșu (în iulie 836), până la 12 versuri iambice insultătoare. Cu toată această atitudine religioasă, Theophilos lăsă la Bizanț o amintire de glorie și măreție, iubirea lui de justiție 1-a făcut celebru, încât un Tratat din veacul al XII-lea 1-a așezat în Hades alături de Eac și Minos, judecătorii morților.

VI.4. Restabilirea cultului icoanelor și a ortodoxiei.

Theophilos muri la 20 ianuarie 842, lăsând un fiu, pe Michail al III-lea (Bețivul, 842-867), care era atunci numai de vreo patru ani. în această situație, Theodora își asumă regența, avându-i ca sfătuitori pe logothetul Theoctistos, pe magistrul Manuel, unchiul împărătesei, pe fratele ei Bardas și pe magistros Sergios Niketiates, un unchi al împărătesei.

VI.4.1 Theodora și restaurarea cultului icoanelor. Triumful ortodoxiei.

Am văzut că Theodora îmbrățișase cauza icoanelor. Toți cei din jurul ei erau de asemenea adepți ai cultului icoanelor, aplecați, prin urmare, a pune capăt unui conflict inutil și primejdios, care tulburase atâta vreme pacea Bisericii.

Partidul iconoclast era încă puternic. în fruntea Bisericii, Hylilas, mulți episcopi în dieceze, armata încă era legată de dânsul. Theodora trebui să procedeze cu prudență. Ea își iubise soțul și se temea ca amintirea lui să nu fie condamnată un an se petrecu în pregătiri. Prelații condamnați ca iconoclași fură iertați.

Theodora se hotărî, așadar, îndată după moartea soțului său, a se întoarce la politica religioasă a Irenei. Pentru aceasta, trebuia mai întâi înlăturat Ioan Hylilas de pe Scaunul patriarhal, în care fusese ridicat de împăratul Theophilos. El era foarte urât de adversarii partidului iconoclast, care îl socoteau vrăjitor, supranumindu-1 Lecanomantis.

Era un om inteligent și energic, putea, prin urmare, fi o piedică la restabilirea cultului pe care îl prigonise. Atunci e ridicat și surghiunit într-o mănăstire, iar în locul său instalat ca patriarh un călugăr, Methodius (4 martie 843), care suferise pe timpul lui Michail Bâlbâitul.

Un sinod fu adunat după aceea, ale cărui acte s-au pierdut și care confirmă canoanele sinodului de la Niceea din 787 și restabili cultul icoanelor. Lucrul acesta se făcu fără nici o împotrivire și fără nici o violență. Lumea părea obosită de o ceartă care sfâșiase societatea 100 de ani și mai bine. Proscrișii fură rechemați, cei închiși eliberați și cinstiți ca martiri. Pe zidurile basilicelor apărură iarăși picturile pioase și din nou se ridică icoana lui Christos deasupra intrării palatului Chalke, mărturie a pietății familiei imperiale.

În sfârșit, în ziua primei Duminici a Postului, la 11 martie 843, Curtea, clerul, orașul întreg se adunară la o ceremonie religioasă, care sărbătorea, cu o deosebită măreție, readucerea păcii în Biserică.

După ce toată noaptea se rugase, cu preoții, în biserica cdin Vlachernae, Theodora, în mijlocul episcopilor și călugărilor, înconjurați de mulțimea entuziastă, merse într-o procesiune solemnă, de la Blachernae până la Sfânta Sofia, unde aduse mulțumiri lui Dumnezeu. Seara, împărăteasa dădu, în Palatul Sacru, un banchet prelaților. De atunci, în amintirea acestui mare eveniment și a împărătesei, Biserica ortodoxă sărbătorește în fiecare an prima Duminică a Postului Mare, ziua restabilirii icoanelor.

Se făcu atunci dreptate și morților, se aduseră în Capitală rămășițele lui Theodor din Studios și ale Patriarhului Nikephoros, care suferiseră pentru credință și muriseră departe, în exil. Împăratul, toată curtea, cu lumânări în mâini, urmară moaștele venerabile, însoțiți de toată populația orașului, până la Biserica Sfinților Apostoli, unde fură depuse.

Astfel se încheia definitiv cearta pentru icoane, care tulburase imperiul mai bine de o sută de ani. Pentru marea sa operă, Theodora fu canonizată de Biserica orientală. Ea obținuse din partea Părinților Bisericii și iertarea lui Theophilos, declarând că în ultimele sale momente ar fi sărutat icoanele, încredințându-și astfel, ca bun creștin, sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Timp de o săptămână, în toate bisericile Capitalei se făcuseră rugăciuni pentru mântuirea sufletului împăratului iconoclast.

Din punctul de vedere al dogmelor, Biserica repurtase, desigur, o victorie desăvârșită; dar din punctul de vedere al libertății sale, pe care am văzut cum o susținuse Theodor Studitul și alții, ea fusese biruită. Biserica a trebuit să renunțe la veleitățile sale de neatârnare, pe care le manifestase în acest timp, și rămase, față de stat, într-o supunere absolută. Autoritatea imperială se exercita de acum deplin în materie religioasă și acesta a fost rodul politicii împăraților iconoclaști.

VI.4.2. Sinodul al VII-lea Ecumenic

Deorece cultul Sfintelor Icoane fusese interzis prin hotărârea sinodului iconoclast de la Hiereia din 754, el trebuia restabilit printr-un nou sinod ecumenic. De comun acord cu patriarhul Constantinopolului, Tarasie (784-806), și cu papa Adrian I (772-795), împărăteasa lrina a hotărât să fie convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic, care urma să anuleze hotărârii sinodului iconoclast de la Hiereia din 754.

Prevăzut să înceapă în 786 la Constantinopol, în Biserica Sfinților Apostoli, sinodul a fost amânat din cauza turbulențelor provocate de iconoclaști. În cele din urmă lucrările sinodului au început la Niceea în ziua de 24 septembrie 787 și s-au încheiat pe data de 13 octombrie a aceluiași an. Președinția sinodului i-a revenit patriarhului Tarasie.

Papa Adrian I a fost reprezentat de abatele Petru de la Mănăstirea Sfântul Sava, iar din partea patriarhiilor de la Alexandria și Antiohia au venit călugării Ioan și Petru. La sinod au participat între 330 și 367 de episcopi. Pe parcursul a șase ședințe, sinodul a combătut punct cu punct hotărârile sinodului iconoclast de la Hiereia, contestându-i calitatea de „adunare ecumenică”, întrucât la acesta nu au participat nici patriarhii din Răsărit, nici episcopul Romei, iar hotărârile dogmatice erau eretice.

Drumul către decizia finală a fost deschis încă din anii iconoclasmului, de către Sfântul Ioan Damaschin, care murise înaintea sinodului din 754. Sfântul Ioan a trăit o perioadă în Siria, aflată sub dominație arabă, iar apoi a devenit călugăr la Lavra Sfântul Sava din Palestina. Pentru a apăra cinstirea Sfintelor Icoane, el se baza pe divino-umanitatea lui Hristos.

Înainte de întrupare numai simbolurile și „umbrele” erau posibile. Într-o oarecare măsură întregul univers era plin de imagini naturale ale lui Dumnezeu, numai că o situație nouă este instaurată din momentul în care „Cuvântul S-a făcut trup”. Această idee o regăsim și în hotărârea dogmatică a Sinodului.

Chipul omului Hristos este de asemenea acela al lui Dumnezeu. Așa cum spunea părintele George Florovsky, „tot ceea ce este omenesc în Hristos este de asemenea o imagine vie a lui Dumnezeu”. Prin această unire, materia se reînnoiește și devine demnă de laudă. „Aceasta înseamnă că toate lucrurile din lume dimpreună cu lumea întreagă capătă o semnificație nouă prin întruparea lui Dumnezeu; totul devine susceptibil de sfințenie; întreaga materie devine purtătoare a harului Sfântului Duh și încetează de a ne mai separa de Dumnezeu, pentru a ne deschide calea unirii cu El.

Noi cinstim și onorăm întreaga creație, pentru că întreaga creație a fost cinstită prin Hristos și din acel moment noi îl venerăm practic pe Dumnezeu”. Această definiție hristologică a icoanelor și a cinstirii lor reprezintă substanța dogmei proclamate de Sinodul al VII-lea. Tot în cadrul lucrărilor acestui sinod se spunea că cinstirea icoanei este relativă, deoarece cinstim icoana numai pentru că reprezintă o persoană sfântă.

Venerarea sfinților se deosebește de adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu. La rândul ei, Maica Domnului se bucură de o cinstire mai mare decât a sfinților, pe care Sinodul al VII-lea a numit-o supravenerare. Cinstirea pe care o datorăm sfinților se extinde și la moaștele lor și la icoanele care-i reprezintă. Astfel, justificarea cinstirii icoanelor încheia dialectica dogmatică a sinoadelor ecumenice, centrată după cum am putut vedea pe două teme fundamentale ale Revelației dumnezeiești: Treimea și întruparea.

La Sinodul al VII-lea s-au dat și 22 de canoane, pentru întărirea disciplinei, slăbită în timpul iconoclasmului. Ultima ședință a sinodului a avut loc în ziua de 23 octombrie 787, în palatul Magnaura din Constantinopol, fiind prezidată de Irina, însoțită de fiul ei, Constantin al VI-lea. Cu acest prilej s-a citit din nou hotărârea dogmatică, formulată în ședința a VII-a pe care au semnat-o apoi și suveranii în ovațiile sinodalilor pentru „noul Constantin și noua Elenă”.

Chiar dacă din punct de vedere dogmatic sinodul a însemnat o victorie, în Imperiul bizantin lupta împotriva icoanelor a izbucnit din nou, în timpul domniei împăratului Leon al V-lea Armeanul (813-820), începând din anul 814. Erezia iconoclastă avea încă partizanii ei, mai ales în rândul armatei (mulți militari îl admirau încă pe Constantin al V-lea).

Toate relele cu care s-a confruntat imperiul în secolul al IX-lea – războaie, invazii, insurecții – erau puse pe seama „cinstitorilor de icoane”. În 815 împăratul Leon al V-lea Armeanul cere patriarhului Nichifor ca icoanele să fie așezate în Biserici la o înălțime care să nu mai permită sărutarea lor. Din acel moment mulți au înțeles iminența unei noi persecuții. De data aceasta Biserica era pregătită, având la îndemână decretul recentului sinod din 787, precum și celelalte scrieri ale apărătorilor Sfintelor Icoane.

Întreaga Biserică s-a ridicat împotriva împăratului, pentru apărarea Ortodoxiei. Prima victimă a acestei noi perioade iconoclaste a fost patriarhul Nichifor, înlocuit cu Sfântul Teodor, conducătorul binecunoscutei mănăstiri Studion de la Constantinopol. În duminica Floriilor a anului 815, mii de călugări purtând icoane au defilat prin capitală într-o mare procesiune. Cu acest prilej un serios avertisment era adresat autorităților, iar o nouă persecuție sângeroasă începea.

Ea a făcut mai multe victime decât pe timpul lui Copronim: zeci de episcopi au fost exilați, călugări torturați în închisori sau aruncați în mare în saci cusuți. Persecuția a scăzut în intensitate pe vremea succesorilor lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea (820-829) și Teofil (829-842).

Victoria finală a Ortodoxiei a venit de data aceasta tot din partea unei femei. Împărăteasa Teodora, văduva lui Teofil, urmând exemplul împărătesei Irina, s-a decis, în înțelegere cu patriarhul Metodie (ales la 4 martie 843-11 iunie 847), să reintroducă cultul icoanelor în Biserică.

La Sinodul convocat în martie 843 la Constantinopol de patriarhul Metodie, la care au luat parte toți episcopii, egumenii și monahii care au suferit de-a lungul persecuțiilor iconoclaste, sinodalii au declarat valabile toate hotărârile celor șapte sinoade ecumenice, au restabilit cultul icoanelor și au rostit anatema asupra tuturor iconoclaștilor.

La sfârșit, ca o completare la cele hotărâte de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, sinodalii au compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor în decursul istoriei, începând cu Simon Magul.

Acest text precum și toate dogmele Bisericii au fost citite în întreaga Biserică, în prima Duminică din postul Sfintelor Paști, pe 11 martie 843, zi care s-a numit „Duminica Ortodoxiei”, ca amintire a biruinței Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. Duminica aceasta este celebrată de atunci de Biserica Ortodoxă în fiecare an, în prima duminică din Postul Paștilor.

Pomenirea specială a Părinților Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787 se face în fiecare an în duminiea a XXI-a după Rusalii.

Aspectul dogmatic al cinstirii Sfintelor Icoane nu a epuizat însă semnificațiile crizei iconoclaste. Dificila problemă a relațiilor dintre Biserică și Stat a căpătat o acuitate extremă. Conflictul Bisericii cu un împărat eretic nu era un lucru nou, iar Sfântul Ioan Damaschinul nu făcea decât să repete cuvintele Sfanțului Maxim Mărturisitorul, care declara că „nu Cezarul trebuie să se ocupe de definițiile de credință”.

Respingerea iconoclasmului a fost însă punctul de plecare al unei noi sinteze, al unei noi uniri între Biserică și Imperiu, care va fi determinantă pentru viitorul lumii bizantine.

Această perioadă a evidențiat și importanța pe care o avea acum monahismul. În momentul creștinării lumii, monahismul încarna aspectul eshatologic al creștinismului, care este o depășire a lumii prin lumina împărăției „care nu este din această lume”, creștinismul fiind în acest fel împiedicat de la absorbirea lui de lume.

Din acest punct de vedere, nimic nu poate ilustra mai bine natura relațiilor între Biserică și lumea creștină, ca monahismul și recunoașterea sa ca „normă” a vieții creștine. Nu numai Biserica, dar și Imperiul se va supune monahismului: împărații erau la concurență cu seniorii în ctitorirea de mănăstiri, iar la începutul perioadei iconoclaste, conform estimărilor, numărul călugărilor la Bizanț atinsese cifra de cea 100.000. Monahismul devenise practic pătura conducătoare a Bisericii, conștiința și măsura ei.

Chiar dacă Imperiul accepta fără rezerve această victorie a monahismului, pe care-1 înconjura cu tot felul de garanții și privilegii, cu timpul însă, monahismul nu putea deveni decât o sarcină greu de purtat pentru economia Statului.

Zeci de mii de oameni erau pierduți pentru efectivele din armată, enormele proprietăți monastice erau scutite de impozite, o parte a populației scăpa de sub controlul Statului. în vederea îndreptării acestei situații au existat unele inițiative legislative. Pe de altă parte, victoria monahismului se dovedea a fi dăunătoare chiar pentru monahism: de la începutul secolului al VII-lea, semnele unui veritabil declin au început să se înmulțească.

Mănăstirile s-au îmbogățit, numeroasele privilegii atrăgeau foarte multe persoane fără vocație pe posturi diverse: consilieri și duhovnici pentru întreaga societate bizantină, călugării fiind adesea tentați să abuzeze de autoritatea lor.

La începutul secolului al VIII-lea, atunci când imperiul se găsea într-o situație dificilă, împărații isaurieni l-au salvat, cu prețul unui efort susținut din partea statului și a întregii societați. Această mobilizare evidenția inevitabil și problema monahismului, iar acțiunea politică a lui Constantin al V-lea demonstrează clar că cinstirea Sfintelor icoane nu constituia singurul motiv al ostilității față de călugări. Astfel, apare mult mai transparent contradicția care nu va înceta să învenineze relația dintre Biserică și Stat.

Pentru Biserică, Statul avea ca vocație susținerea și recipientul terestru al ei; el trebuia așadar să se supună valorilor Bisericii, chiar dacă erau în contradicție cu propriile interese. Dimpotrivă, în cazul Statului, creștinismul nu era decât o formă nouă a vechiului cult al Statului, un suport religios al Imperiului. Biserica vedea în monahism simbolul alterității ireductibile a instituționalității sale, a libertății interioare a creștinismului și a persoanei creștine în raport cu utilitarismul totalizant al Statului.

La rândul său, Statul urma ca mai devreme sau mai târziu să se convingă sau nu de ideea inutilității și caracterului dăunător al monahismului.

Lupta aceasta împotriva monahismului demonstrează dorința isaurienilor de a subordona în întregime statului și ideologiei utilitariste Biserica. În acest sens, isaurienii au împins până la maxim modelul teocratic, conștiința aceasta teocratică și absolutistă fiind ușor de sesizat la Leon al III-lea în prefața sa la Ecloga, noul cod de legi promulgat în 726: „Domnul a încredințat Imperiul împăraților, poruncindu-le totodată să se ocupe și de turma lui Hristos, având ca exemplu pe Petru, conducătorul Apostolilor”.

Victoria cinstirii Sfintelor Icoane a reprezentat deci o victorie politică și una de ordin moral pentru monahism. Persecuțiile l-au regenerat și reînnoit, iar la începutul secolului al IX-lea se înregistrează o autentică înflorire a monahismului bizantin, legat bineînțeles și de numele lui Teodor Studitul; lui îi revine acum inițiativa reformulării definitive a ideologiei monastice și a precizării locului ocupat în Biserică.

Sfântul Teodor Studitul definește explicit monahismul ca o slujire aparte în Biserică. După el, călugării sunt „nervul și susținerea Bisericii”, „sarea pământului” și „lumina lumii”, o lumină pentru cei care se găsesc în întuneric”, „un exemplu și un fundament”.

Acest lucru este posibil pentru că monahul urmărește scopul final al oricărui creștin: împărăția lui Dumnezeu, mântuirea sufletului. , nu ne putem salva sufletul decât prin renunțarea la lume. După aceste afirmații nu trebuie să credem că Sfântul Teodor vede obținerea mântuirii numai prin monahism.

El afirmă că impunerea creștinismului nu se putea realiza fără ceea ce Evanghelia numește „renunțare”, după care constată un fapt istoric: chemarea evanghelică de a nu căuta decât „unicul necesar”, care este pusă în practică de monahism.

Dacă orice creștin este cne mat să împlinească preceptele evanghelice, în practică prevaează compromisul cu lumea. După Sfântul Teodor Studitul, călugării trebuie să fie nucleul activ al Bisericii, o permanentă aducere aminte a ultimei vocații a creștinului, „susținerea și fundamentul Bisericii”.

La Constantinopol, Sfântul Teodor a reformat mănăstirea Studion, care a devenit în curând un principal centru de viață bisericească bizantină. Monahismul era restabilit în mod definitiv la Bizanț.

Această victorie a monahismului însemna de asemenea și eșecul tentativei iconoclaste de suprimare a independenței Bisericii și integrării sale într-o perspectivă teocratică. Între istorici au existat păreri diferite asupra sensului acestei victorii.

Unii istorici occidentali consideră că monahii nu luptau pentru o separare a Bisericii de Stat, cu atât mai puțin pentru o supunere a Statului față de Biserică, pentru ceea ce poartă numele de clericalism, ci pentru această interpretare a idealului teocratic, care din momentul convertirii lui Constantin deschisese Statului brațele Bisericii.

În opoziție cu aceștia și cu alții care judecă Bizanțul în funcție de criterii occidentale, noi putem afirma că Biserica, și nu Imperiul, va ieși victorioasă din această luptă. Bineînțeles că istoria nu cunoaște victorii definitive, ceea ce ne rămâne nouă, celor de astăzi, este încercarea de a judeca un succes sau un eșec după criterii cât mai obiective.

CONCLUZII

În disputa privind iconomahia tebuie subliniat încă de la început că această problematică este imposibilă a se lămuri doar prin rațiuni politice, nici numai cu motive teologice sau izolată de reformele sociale.

În stadiul actual al investigațiilor, apreciem că esența problemei trebuie căutată în domeniul doctinal. În ceea ce privește locul lui de naștere, socotim prea restrictivă aserțiunea că ,,iconoclasmul este esențial constantinopolitan”.

Sursele sale sunt asiatice. Se știe că iconomahia s-a desfășurat impetuos și durabil, cu efecte grave pe diverse planuri, aproape exclusiv în Imperiu bizantin. Cercetători mai noi au sesizat judicios să bazileii iconoclaști erau de origine anatoliană: ,,isaurii” Leon III și Constantin V , armeanul Leon V , frigienii Mihail II și Teofil, iar cultul icoanelor de două ori a fost restabilit de femei : Irina- greacă de origine și Teodora provenind din Paflagonia, provincie micrasiatică, nu departe de capitală.

De asemenea s-a relevat împrejurarea că ,, lupta contra icoanei” a găsit puternic sprijin în centrul și răsăritul Asiei Mici, unde locuitorii băștinași erau supuși prozelitismului iconofobilor. Pionierul iconoclasmului, Leon, s-a născut în locurile unde se cultiva arta cu figurații ,,consubstanțiale”, o reprezentare artistică cu aspirație magică .

Distrugerea icoanei – mozaic reprezentând pe Hristos, pe deasupra Porții de Bronz în 726, este primul act iconoclast al împăratului, care a precedat edictul imperal, act cu valoare de simbol : în palatul său împăratul Leon III pricedează conform convingerilor sale. El înlocuiește icoana cu o cruce , gloria tuturor ortodocșilor.

Dintr-o altă perspectivă trebuie precizat faptul că iconoclasmul nu a pornit de ,, jos”. În acest sens în anul 730 Leon a emis unicul edict contra icoanelor. Pe de altă parte iconoclasmul nu s-a născut ca monahomahie, adică ca luptă contra călugărilor, tentă dobindită abia după anul 760. Privitor la instituția imunității monahale, trebuie spus însă că ea atinge apogeul la răscrucea secolelor XIII – XIV.

Regenta Irina a desfășurat o intensă activitate în vederea restabilirii cultului icoanei aceasta, printrun gest abil, îl va înlătura pe incomodul patriarh Paul și a influiențat alegerea ca ecumenic a unui mirea instruit, Tarasie devotat opțiunilor sale. Sub el se va întruni sinodul VII ,, a toată lumea”.

Desfășurat la Niceea în septembrie și octombrie 787 iconodulia este repusă în drepturile ei, redactânduse și o autentică teologie a icoanelor. Invocându-se temeiul întrupării, s-a arătat că e vorba de o cinstire relativă a ,, imaginilor” și nu o adorare ce se cuvine exclusiv lui Dumnezeu. Conciliul a însemnat pentru ortodocși înradevăr o reușită care, însă, nu va dura prea mult.

În stadiul al II –lea, iconoclasmul a pierdut din intensitate, persecuțiile fiind mai blînde și mai intermitente. Sub Leon al V –lea poreclit și ,,Cameleonul”, este depus patriarhul Nichifor Mărturisitirul iar în anul 815 a fost convocată o largă adunare sinodală care a revigorat sentințele iconoclaste din 754 și a demigrat ,, chipurile fără viață”.

Următorul împărat, Mihail al II –lea (820-829) în ciuda faptului că era un partizan moderat al iconoclastiei, caută o apropiere între cele două grupări, între închinătorii și potrivnicii icoanelor.

În acest scop sunt rechemați monahii studiți deportați de antecesorul său.

Succesorul la coroana imperială este fiul Teofil (829-842), un îndârjit iconoclast sub care în anul 832 se va ține un conciliu la Vlaherne care va întări decretele iconoclaste anterioare. Restabilirea cultului icoanelor avea să se facă însăsub împărăteasa Teodora, când, printr-un sinod ținut la 11 martie 843 sub președinția patriarhului Metodie, s-a proclamat solemn triumful dreptei credințe.

Remarcăm faptul că această polemică s-a încheiat cu biruința teologiei iconodule elenice asupra concepției iconoclaste asiatice, orientale. Deși această perioadă a fost privită mai mult ca un amurg, ca un răstimp al ,, veacurilor întunecoase”, în de opște în anchetele ultimilor ani se subliniază că știința și învățământul secolelor VIII-IX au cunoscut un nivel destul de ridicat.

Rezultatul rapid al iconoclasmului a fost o evidentă ruptuă înte arta aulică și cea populară sau monahală care, mai târziu, își va pune și mai serios pecetea pe lucrările artistice din Bizanț. Se va elbora, în fine, o nouă iconografie, mai spiritualizată. În pictura religioasă de acum încolo totul se va executa după principii strict stabilite de autoritatea bisericească.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate:

Andea, Avram, Sinteză de istorie bizantină, Editura Supergraph, Cluj-Napoca, 2000.

Ahrweiler, Helene, Ideologia politică a imperului bizantin, Editura Corint, București, 2002.

Bailly, Auguste, Istoria bizanțului, Editura Prietenii Cărții, vol. I, București, 2001.

Băbuș, pr. dr. Emanoil, Bizanțul între Occidentul creștin și Orientul islamic, Editura Sophia, București, 2005.

Băbuș, pr. dr. Emanoil, Bizanțul-istorie și spiritualitate, Editura Sophia, București.

Bănescu, Nicolae, Istoria imperiului bizantin, vol. II, Editura Anastasia, București.

Brăteanu, Gheorghe, I. Studii bizantine de istorie economică și socială, Editura Polirom , Iași, 2003.

Brehier, Louis, Civilizația bizantină, Editura Științifică, București, 1994.

Brezeanu, Stelian, O istorie a bizanțului, Editura Meronia, București, 2004.

Brezeanu, Stelian, O istorie a imperiului bizantin, Editura Albatros, București, 1981.

Brosse, J. Histoire de la chretiene d`Orient et d`Occident. De la conversion des barbares au sac de Constantinopole (406 – 1204), Ed. Albin Michel, Paris, 1995.

Cazacu, Mihai, Bizanțul, Editura Helicon, Timișoara, 1995.

Dașkov, S. B. Dicționar de împărați bizantini, Editura Enciclopedică, București, 1999.

Delvoye, Charles, Arta bizantină , vol I , Editura Meridiane, București, 1976.

Diehl, Charles, Istoria imperiului bizantin, Editura Scorilo, Craiova, 1999, .

Diehl, Charles, Le monde oriental,de 395 a 1081, Editeur Payot, Paris, 1944.

Dolger, Franz, Byzanz, A. Francke Ag. Verlag, Bern, 1952.

Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

Ducellier, Alain, Le Byzantins ,histoire et culture, Ed. Seuil, Paris, 1988.

Ducellier, Alain; Michel, Kaplan, Byzance IV –XV, Editeur Hachette, Paris, 1996.

Gero, S. Byzantine Iconoclasm during the Regn of Constantine V, Ed. Moris, Louvain, 1977.

Grabar, A. L` iconoclasme bzyantin , Ed. Payot, Paris, 1957.

Grabar, A., Iconoclasmul bizantin, Editura, Enciclopedică Română, București, 1991.

Iorga, Nicolae, Istoria vieții bizantine, Editura Enciclopedică română, București, 1974.

Iorga, Nicolae, The Byzantine World, Ed. Moris , London 1907.

Lemerne, Paul, Istoria bizanțului, Editura Teora, București, 1998.

Meyendorff, John, Le Christ dans la theologie Byzantine, Payot, Paris, 1969.

Meyendorff, John, Teologia bizantină, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1996.

Muntean, Vasile V., Bizantinologie, vol. I, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1999.

Obolensky, Dimitri, Un commonwealth medieval : Bizanțul, Editura Corint , București, 2002.

Popescu, Emilian, Curs de istoria bizanțului, Universitatea București, Facultatea de teologie ortodoxă, 1996.

Runciman, Steven, La civilisation Byzantine, Editeur Payot , Paris, 1934.

Rudeanu, pr. lect. univ. dr. Ioan Octavian, Istorie și spiritualitate în Bizanțul mijlociu și târziu, Editura Călăuza, Deva, 2003.

Stein, E., Histoire du Bas-Empire, Ed. Payot, Paris, 1959.

Vasiliev, A.A. Histoire de l`empire Byzantin , Editions A. Picard, Tome I, Paris, 1932.

b. Studii și Articole:

Diehl, Charles, La legende de l`empereur Theophile, în ,,Seminarium Kondakovianum” , an 1931, nr. 4 p. 31-44.