Atentia Si Implicatiile Ei In Diferite Forme Profesionale
LUCRARE DE LICENȚĂ
ATENȚIA ȘI IMPLICAȚIILE EI ÎN DIFERITE FORME PROFESIONALE (MESERII)
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Atenția și neatenția
1.1. Conceptul de atenție
1.2. Formele atenției
1.3. Calitățile atenției
1.4. Neatenția și formele ei
Capitolul II. Oboseala și influența asupra atenției
2.1. Oboseala și consecințele ei
2.2. Simptomele oboselii
2.3. Investigarea și evaluarea oboselii
Capitolul III. Sudiu de caz. Evaluarea atenției
3.1. Obiectivele și ipotezele cercetării
3.2. Descrierea tehnicilor de investigare.
3.3. Rezultate și discuții
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Atenția reprezintă o „stare a conștiinței caracterizată prin creșterea concentrării și a clarității senzoriale, centrându-se, pe studiul condițiilor care tind să maximizeze claritatea și proeminența senzației”. Astfel o bună performanță mintală presupune un nivel de atenție adecvat. Un exces de atenție, o atitudine „crispată”, nu poate fi menținută mult timp: din punct de vedere subiectiv, ea este epuizantă. Obiectiv, performanța realizată scade mai repede. Astfel, un nivel scăzut al atenției nu permite decât o performanță pe măsură, mediocră.
A avea grijă, a lua în seamă sau a băga de seamă, a observa a remarca a lua în considerație un anumit fapt, a fi conștient de o anumită situație, implică atenție. Nu putem avea interes pentru un lucru, nu ne putem bucura de el, nu ne putem gândi la ceva anume fără a-i acorda cel puțin momentan atenția cuvenită. La polul opus se află neglijența, omisiunea, dezinteresul, inadvertența, care înseamnă uneori neatenție.
Suntem atenți la ceea ce facem noi înșine sau la ceea ce fac sau spun ceilalți, există mereu un obiect al atenției noastre. Cu alte cuvinte nu există atenție „în sine”, ci numai atenție „la ceva anume”. Remarcăm ceea ce ne acaparează atenția, așteptăm anumite evenimente sau o anumită persoană, explorăm detaliile unui tablou de artă sau ale unui preparat așezat sub obiectivul microscopului, ascultăm un concert sau replicile unui actor. În toate aceste situații atenția intervine explicit sau implicit. Putem face unele lucruri fără a fi atenți, dar nu putem fi atenți fără a face un anumit lucru. Atenția înseamnă deci nu numai existența unui obiect (al atenției noastre), dar și o anumită activitate perceptuală, intelectuală sau practică în care obiectul atenției a devenit centrul preocupării noastre.
După cum se poate lesne observa, experiența de toate zilele ne oferă posibilitatea de a recunoaște, la noi și la ceilalți, trăsăturile comune ale comportamentului atent: orientarea și concentrarea activității psihice asupra unui anumit obiectiv. De asemenea, intuim în linii generale funcția generală a atenției, rolul pe care-l joacă în economia organismului, și anume cunoașterea mai clară, mai precisă a lumii înconjurătoare. Atenția este prin excelență un proces psihic aflat „în slujba” cunoașterii, în sensul că ne ajută să selectăm ceea ce este important pentru adaptarea organismului la condițiile mereu schimbătoare ale mediului.
Capitolul I. Atenția și neatenția
1.1. Conceptul de atenție
Fenomenul de atenție intervine în orice activitate conștientă: lectura unei cărți, rezolvarea unei probleme, învățarea, munca de orice fel nu s-ar putea desfășura fără atenție. Ceea ce caracterizează în primul rând atenția este existența unei concentrări a activității psihice într-o direcție determinată.
Atenția poate fi definită ca fiind fenomenul de concentrare a activității psihice în raport cu un anumit obiectiv. Acest fenomen de concentrare se manifestă prin prezența unei orientări relativ stabile a activității psihice în raport cu un fapt anumit (devenit obiect al atenției). Orientarea înseamnă și selecție, de pildă, când avem de rezolvat o problemă, ceea ce poate servi la rezolvarea ei este reținut ne preocupă, restul este dat de-o parte. Activitatea aceasta nu se reduce la o simplă separare a informațiilor folositoare de cele nefolositoare în momentul respectiv. Este vorba de o adevărată acțiune de mobilizare în serviciul temei respective a informațiilor dinafară, a amintirilor, a cunoștințelor. Toate aceste sunt grupate, organizate și cuprinse într-o viziune unică, sintetică.
Ca să înțelegem problema pe care trebuie să o rezolvăm și, să putem întrezări soluția, trebuie să ne concemtrăm într-o organizare unică, într-o sinteză, asupra ansamblului de date al problemei. Așadar, în al doilea rând, concentrarea atenției se manifestă printr-o acțiune de organizare și sintetizare a activității psihice în raport cu obiectivul fixat.
În al treilea rând, concentrarea se manifestă printr-o intensificare a activității psihice în raport cu obiectivul fixat. În urma acestei intensificări, faptul de care ne preocupăm se desprinde mai clar din ambianță, dobândește, în reflectarea noastră, o mai mare vivacitate. Putem fi atenți asupra unor obiecte sau fenomene care se găsesc în afara noastră. În acest caz, atenția este însoțită și de o punere la punct a receptorilor pentru o cât mai bună recepționare: întoarcerea capului spre faptul în cauză, acomodarea și convergența ochilor spre a obține o imagine vizuală cât mai clară etc.
Ceea ce am numit înainte „obiectul percepției” este de fapt obiectul atenției noastre îndreptat asupra unui obiect dinafară. Condițiile care înlesnesc concentrarea atenției vor favoriza și percepția, observația personală. Aceste condiții sunt: noutatea unui obiect sau fenomen; intensitatea stimulilor, mărimea obiectelor, contrastul; mișcarea, schimbarea, variația (filmul e mai util decât simplele fotografii), interesul guvernează atenția, trezirea intereselor e deosebit de importantă pentru orice proces de cunoaștere.
Atenția poate fi îndreptată spre o activitate motorie. În acest caz, este vorba de un control cât mai exact și mai fin al mișcărilor, eliminarea oricăror mișcări care ar putea tulbura rezultatul acțiunii etc. Atenția poate avea ca obiect un fapt mintal, rezolvarea unei probleme, străduința de a ne aminti ceva, planificarea unei acțiuni viitoare etc. În acest caz, căutăm să eliminăm pe cât posibil influențele externe acer ne-ar putea deranja: zgomote, excitanți vizuali etc., închizând ochii, căutând un loc liniștit.
Fenomenul orientării este evident în apariția unor reacții motrice care facilitează recepționarea stimulului. De exemplu, persoana care este atentă la un sunet slab întoarce capul spre sursa sonoră pentru a auzi mai bine (la unele animale această orientare se realizează prin mișcarea pavilionului urechii). Și mișcările oculare au un anumit „itinerar” în timpul perceperii vizuale a unui obiect. Prin fotografierea mișcării globilor oculari în timpul explorării vizuale a unui obiect, se poate stabili în mod obiectiv punctele asupra cărora subiectul revine mai frecvent și pe care le analizează mai amănunțit, adică se evidențiază măsura în care diferitele elemente atrag atenția.
Orientarea nu se reduce însă la reflexele motorii, prin care receptorii sunt plasați în poziție optimă pentru contractul cu stimulul, ea este, în primul rând, efectul relațiilor inductive ce au loc în sistemul nervos central. Efectele orientării se observă nu numai în cazul percepției, ci și în cazul altor procese psihice, de exemplu în memorare, gândire etc.
„Subiecților li s-au arătat mai multe imagini cu fructe, unelte de muncă și obiecte de îmbrăcăminte, cu indicația de a memora numai uneltele. Cu toate că subiecții au privit și au denumit, pe rând, toate imaginile, ei au reținut un număr mai mare de imagini reprezentând uneltele. Reținerea cu precădere a materialului spre care a fost atrasă atenția subiecților, prin instrucția prealabilă, este efectul exclusiv al orientării, deoarece condițiile de percepere au fost identice pentru toate imaginile”
Mecanismul prin care se realizează orientarea, în special în procesul de percepere, îl constituie reflexul de orientare, care asigură receptarea optimă a stimulilor din lumea obiectivă.
1.2. Formele atenției
Atenția involuntară este deșteptată fără o hotărâre prealabilă fiind impusă de anumite condiții de moment, este vorba de atenție involuntară. Există două categorii de excitanți care deșteaptă atenția involuntară:
● Excitanți care deșteaptă atenția involuntară datorită însușirilor lor proprii. Putem avea diferite cazuri:
• Apariția neașteptată a unui excitant puternic: o bubuitură, o lumină vie, o înțepătură, un obiect care se pune dintr-o dată în mișcare etc. Intensitatea excitantului trebuie socotită prin raportare la ambianță. În zgomotul unei uzine, căderea unui obiect pe jos nu face pe nimeni să tresară. Când însă în timpul lecției, cade pe jos un penar sau chiar un creion, faptul acesta face pe toată lumea să tresară și atrage atenția.
• Dispariția excitantului. Dacă se stinge lumina în timp ce lucrăm, faptul acesta ne atrage atenția. Dacă ceasul încetează să bată (bătaia pe care n-o mai remarcăm cu mult înainte), faptul acesta ne atrage atenția. În general, orice modificare importantă a ambianței ne va atrage atenția. Este clar că, în aceste cazuri, mecanismul principal îl constituie reflexul de orientare.
● A doua categorie este formată din excitanți care ne deșteaptă atenția involuntară datorită semnificației pe care o au pentru noi. Aceștia sunt excitanți (lucruri, întâmplări etc.), care prezintă pentru noi un anumit interes.
• În primul rând tot ce s-a dovedit a fi în stare să ne satisfacă o trebuință ne va deștepta atenția – cât timp trebuința nu este satisfăcută. O prăjitură ne atrage atenția dacă ne este foame și ne lasă indiferenți dacă suntem sătui. Trebuințelor de natură materială, biologică, li se adaugă la om, trebuințele spirituale: culturale, sociale etc. O înștiințare anunțând organizarea unei excursii ne va atrage atenția.
• Varietatea intereselor noastre este foarte mare, ne interesează și deci ne deșteaptă atenția, tot ce e legat de activitatea noastră, de perspectivele noastre de viitor, de năzuințele noastre. Dacă auzim două persoane discutând despre condițiile de admitere în facultăți, devenim imediat atenți. Pe elevul preocupat de problemele de chimie îl va atrage orice fapt în legătură cu domeniul chimiei. Vorbind într-o ședință, într-o adunare, nu poți menține atenția ascultătorilor decât dacă izbutești să stabilești o anumită legătură cu viața lor. Măiestria unui vorbitor bun constă, între altele, și în priceperea cu care izbutește să lege expunerea sa – orice temă ar avea – de problemele, de preocupările ascultătorilor. Se înțelege, poți determina interese noi la cei care te ascultă. Dar aceste interese noi se clădesc pe un fond de interese existente. Legătura cu preocupările și cunoștințele existente nu este o condiție suficientă pentru ca un fapt să ne deștepte atenția. Faptul acesta trebuie să aducă, într-o măsură mai mică sau mai mare, ceva nou pentru noi. Dacă văd pe cineva repetând demonstrația teoremei lui Pitagora, lucrul acesta nu-mi poate deștepta atenția, oricât interes aș avea pentru matematici, dacă demonstrația îmi este bine cunoscută. În toate aceste cazuri , nu mai este vorba doar de reflexul înnăscut de orientare, ci de forme de orientare superioară, condiționate de experiența noastră și de influențele mediului.
Atenția voluntară este caracterizată prin existența efortului voluntar și a intenției de a fi atent, atenție care s-a dezvoltat în procesul muncii, în care, pentru a învinge dificultățile ivite, omul trebuia să reziste la tot ceea ce constituia o piedică în calea atingerii scopului. S-ar părea că, în cazul atenției voluntare, este vorba de lucruri, de acțiuni care nu prezintă pentru noi vreun interes. În realitate însă, un interes există și în acest caz. Numai că el nu este deșteptat nemijlocit de obiectul de care ne ocupăm.
Apariția atenției voluntare la om este legată de modul său deosebit de acțiune în relațiile cu mediul și în primul rând de muncă. Munca oamenilor reprezintă o formă de activitate complexă, în care atingerea scopului se obține printr-o serie întreagă de etape intermediare, etape cazul atenției voluntare, este vorba de lucruri, de acțiuni care nu prezintă pentru noi vreun interes. În realitate însă, un interes există și în acest caz. Numai că el nu este deșteptat nemijlocit de obiectul de care ne ocupăm.
Apariția atenției voluntare la om este legată de modul său deosebit de acțiune în relațiile cu mediul și în primul rând de muncă. Munca oamenilor reprezintă o formă de activitate complexă, în care atingerea scopului se obține printr-o serie întreagă de etape intermediare, etape dintre care unele pot să nu răspundă direct unei trebuințe sau să ofere o satisfacție. Fără capacitatea de a-și menține voit atenția, chiar în timpul fazelor care prin ele însele nu aduc vreo satisfacție, omul n-ar putea să atingă scopul, mai mult sau mai puțin îndepărtat, pa care și l-a propus.
Atenția postvoluntară desemnează aceea formă a atenției care este mijlocită de structuri operaționale elaborate cândva voluntar. Când omul se mobilizează, el dovedește o atenție postvoluntară care este de maximă eficiență și randament. Între atenția involuntară, voluntară și postvoluntară există o strânsă corelație. Atenția este studiată numai prin intermediul efectelor sale asupra celorlalte procese psihice și a performanțelor profesionale.
În cadrul aceleiași activități se poate realiza trecerea de la atenția voluntară la cea involuntară. Un elev, de exemplu, începe rezolvarea unei probleme sprijinindu-se pe atenția voluntară. Dacă însă, în cursul activității dificultățile inițiale sunt învinse, apare interesul, iar atenția devine involuntară. O astfel de atenție este denumită atenție postvoluntară.
Împletirea dintre atenția involuntară și atenția voluntară în activitatea oamenilor nu prezintă o separație netă.
În primul rând, putem vorbi de o anumită gradație în trecerea de la atenția involuntară la cea voluntară. Așa de exemplu, citind un capitol nou din manual – de pildă la istorie – am nevoie de un oarecare efort a mă concentra , astfel încât să pot urmări și înțelege înfăptuirea evenimentelor. Acestea nu înseamnă însă că lecția în sine trebuie să-mi apară plicticoasă. E poate mai puțin captivantă decât o nuvelă, dar e mai atrăgătoare decât un șir de reguli gramaticale dintr-o limbă străină.
În cursul aceleiași activități, pot alterna momente dificile și lipsite de interes direct cu momente în care interesul nostru este deșteptat direct. Așa de pildă, într-o lecție de geografie putem găsi enumerări de denumiri și date geografice care prin sine n-au nimic captivant, alternând cu descrieri de regiuni pitorești din colțuri depărtate ale lumii, pline de interes.
Adeseori, o activitate, care inițial nu te-a atras și a cerut din partea noastră un efort pentru a ne concentra, poate până la urmă să ne atragă , „să ne fure” și să ne intereseze. Atenția voluntară de la început este deci înlocuită, într-un asemenea caz, de atenția involuntară.
1.3. Calitățile atenției
Calitativ, atenția unei persoane se diferențiază datorită unor însușiri care se dezvoltă în funcție de structura activității desfășurate predominant, pe baza experienței personale, a motivației, interesului persoanei, valorificându-și potențialitățile înnăscute și specificul acestui proces psihofiziologic.
Calitățile atenției sunt reprezentate de stabilitate, volum, mobilitate (flexibilitate ), gradul de concentrare (rezistența față de excitanții perturbatori),distribuția atenției.
Stabilitatea atenției. Atenția, reprezentând o concentrare mai mult sau mai puțin stabilă asupra unui obiectiv anumit, se pune problema: câtă vreme se poate menține atenția asupra aceluiași obiectiv ? Trebuie să deosebim aici două cazuri:
• Dacă faptul de care ne ocupăm nu prezintă nici o variație (de exemplu, când primim un obiect nemișcat), durata este scurtă. Cercetările arată că este de numai 1-2 secunde.
La încercarea de a fixa atenția la un punct pe tablă s-a observat că , numai după câteva clipe, atenția fuge și este necesar să facem mereu efortul de a o readuce la obiectul propus.
Așadar, dacă este vorba de un obiect imobil, atenția este puțin stabilă , ea prezintă oscilații frecvente.
• Dacă însă atenția noastră este îndreptată spre fapte care oferă o anumită variație (lucruri în mișcare, o activitate pe care o depunem ), atunci stabilitatea este mult mai mare. Atenția poate, în aceste cazuri, să nu prezinte nici o fluctuație timp de 30-40 de minute sau chiar mai mult. Se înțelege că un factor important este și interesul pentru activitatea respectivă.
Dacă se urmărește un meci de fotbal viu disputat ,se poate rămâne minute și minute în șir într-o încordare extremă, urmărind jucătorii și balonul, uitând de toate celelalte preocupări.
Elevul care lucrează la o temă interesantă, muncitorul care confecționează o piesă complicată, scriitorul care retrăiește, scriind, gândurile și sentimentele eroilor săi etc. desfășoară o activitate care-i poate ține încordați ceasuri întregi.
Stabilitatea atenției reprezintă o calitate foarte importantă a ei, care trebuie cultivată cu grijă. Din cauza fluctuației atenției, facem erori în calcule, se pot produce accidente de muncă, accidente de circulație etc.
Volumul atenției. Anumite profesiuni și activități cer un volum mare de atenție. Acesta este de pildă, cazul observatorilor militari. Fixând un anumit obiectiv, așteptând un eveniment oarecare (de exemplu ivirea unui oștean inamic), observatorul trebuie să poată cuprinde cu o privire atentă un teritoriu cât mai întins. Problema volumului atenției se pune și în domeniul reclamei. Un afiș bun trebuie să atragă (adică să atragă atenția) și aceasta se realizează prin culori vii, prin imagini neobișnuite etc. Dar, în același timp, afișul bun informează dintr-o dată, dintr-o privire, pe trecător (care nu poate poposi îndelung în fața fiecărui afiș de pe stradă) asupra esenței celor ce are de anunțat. Și pentru aceasta este nevoie ca ideea esențială să fie redată în 4-5 cuvinte.
Calitatea atenției este deosebit de importantă în domeniile de activitate care necesită observarea instantanee a unui număr cât mai mare de elemente (În activitatea la tabloul de comandă, în munca profesorului, în activitatea de conducere a șoferului, în activitatea dirijorului etc.) Profesorul trebuie să țină seama de volumul limitat al atenției elevilor, mai ales atunci când, simultan cu explicarea, demonstrează un material intuitiv. În astfel de cazuri se poate întâmpla ca elevul, concentrându-și atenția asupra materialului intuitiv, să neglijeze unele elemente de explicație. Pentru a evita apariția unor fenomene de inducție negativă de la materialul intuitiv asupra perceperii explicațiilor sau invers, este necesar un ritm optim de expunere, care să permită deplasarea focarului de excitabilitate optimă, când asupra explicațiilor profesorului, când asupra materialului intuitiv. Este utilă de asemenea indicarea cu un bețișor a elementelor materialului intuitiv despre care se vorbește în momentul respectiv, fapt care ne ajută la sincronizarea perceperii materialului intuitiv și a explicațiilor referitoare la acesta.
Mobilitatea atenției se referă la capacitatea de a putea urmări, în cursul aceleiași activități, alternativ, diverse fapte care se desfășoară independent, dar care sunt toate importante pentru activitate respectivă. Există forma de activitate în care este necesară capacitatea de a deplasa atenția de la un obiect la altul în intervale scurte de timp (flexibilitatea atenției). Această calitate a atenției este efectul deplasării rapide a focarului de excitabilitate optimă, care la rândul său presupune mobilitatea proceselor nervoase.
Când profesorul examinează un elev , el trebuie să urmărească propriul său gând, răspunsurile elevului , dar și ceea ce fac elevii în diferite colțuri ale clasei. Șoferul, conducându-și mașina, se preocupă de viteze, de volan, de pietonii care traversează, de mișcarea altor vehicule, de semnalele stopului etc. Toate acestea cer posibilitatea deplasării rapide a atenției de la un obiectiv la altul.
Stabilitatea și mobilitatea atenției nu sunt însușiri opuse, care se exclud. Opusul stabilității atenției este instabilitatea. Opusul mobilității atenției este lipsa de mobilitate sau inerția atenției. Atenția este instabilă atunci când nu se poate păstra decât foarte puțină vreme , chiar când este vorba de obiective care ar putea reține multă vreme atenția. Atenția instabilă își schimbă foarte repede obiectivele în mod involuntar. Lucrul acesta se observă mai ale la copiii mici. Mereu alte lucruri le atrag privirea și le stârnesc interesul. Inerția atenției se referă la greutatea trecerii, în mod voluntar, de la un obiectiv la altul în împrejurări care cer o asemenea trecere rapidă. Același om poate avea o atenție foarte stabilă și în același timp foarte mobilă. Pentru ca acest lucru să fie posibil este necesară o bună ierarhizare, o clară organizare a obiectivelor activității.
• Gradul de concentrare a atenției (rezistența față de excitanții perturbatori). Reprezintă o calitate înrudită cu stabilitate atenției, dar nu se reduce la aceasta. Stabilitatea atenției se studiază eliminând, pe cât posibil influența unor excitanți dinafară care ar putea deranja activitatea (zgomote, discuții etc.). Se pune însă și problema următoare: În ce măsură ne putem menține atenția asupra unei activități, în condițiile acțiunii simultane a unor excitanți care ne pot distrage atenția? Această problemă se ivește mereu în activitatea noastră. Se vorbește adeseori despre oameni distrați, adică oameni care nu bagă de seamă lucruri relativ importante , pe care ceilalți le remarcă.
Este însă important să reținem că există două feluri de „distrați”. Unii oameni sunt distrați datorită slăbiciunii atenției lor, adică datorită incapacității lor de concentrare. Atenția lor este risipită fie pentru că este instabilă , fugind mereu de la una la alta , fie pentru că este inertă , răspunzând încet sau de loc unor fapte cărora ar trebui să le acorde atenție. Alți oameni sunt distrați, dimpotrivă, datorită capacității de concentrare. Un om de știință, un filozof, un artist trebuie să poată cuprinde cu mintea în același timp un număr imens de fapte într-o sinteză unică, nouă. Acest lucru le cere o enormă putere de concentrare. Se înțelege că această concentrare mare duce ca efect al inducției negative, la o puternică distragere față de tot ce se petrece în jur.
Unii tineri, confundând cele două modalități ale distragerii, pozează în oameni superiori, făcând pe „distrații”: dezordine în comportare și îmbrăcăminte, dezinteres față de cele ce se petrec în jur etc. Se înțelege că asemenea manifestări denotă lipsa unor mijloace mai lăudabile pentru a se impune în cercul de cunoscuți.
Distribuția atenției. Această calitate a atenției se referă la posibilitatea de a desfășura simultan două sau mai multe activități , dacă este posibilă o „împărțire” a atenției. De exemplu , s-au analizat rezultatele obținute în cazul recitării unei poezii simultan cu scrierea alteia, amândouă fiind temeinic însușite anterior. S-a ajuns la concluzia că ,pentru executarea simultană a două activități este necesar ca cel puțin una dintre ele să fie însușită în așa măsură încât să nu necesite controlul permanent al atenției, să aibă un caracter automatizat. În caz contrar, activitățile nu se vor putea desfășura deodată decât cu consecințe dăunătoare atât pentru una cât și pentru cealaltă. Executarea simultană a două activități, atunci când una dintre ele este automatizată, se explică prin faptul că activitatea automatizată poate fi dirijată de regiuni corticale parțial inhibate, astfel încât atenția se concentrează aspra activității neautomatizate.
Nu trebuie să confundăm distribuția cu volumul atenției. În cazul volumului a fost vorba de numărul de obiecte care pot fi cuprinse simultan în câmpul atenției, în timp ce în cazul distribuției este vorba de posibilitatea de a desfășura simultan două sau mai multe activități.
Nu este posibil să ne îndreptăm atenția simultan în două direcții diferite. Direcția atenției noastre este întotdeauna unică, ea exprimă orientarea dominantă a cunoștinței noastre în fiecare clipă. De aceea, două activități deosebite, care cer fiecare în parte atenție, nu se pot desfășura simultan. O adevărată distribuție a atenției nu este deci posibilă. În alte cazuri, cele două activități sunt de așa natură încât permit alternarea rapidă a atenției de la una la lata, astfel că simultaneitatea este doar aparentă.
Desfășurarea simultană a unor acțiuni se poate realiza și în cazul cuprinderii lor într-o activitate unitară, într-un sistem de mișcări coordonate și subordonate unele altora. Cercetările mai recente urmăresc efectele transmiterii simultane a unor mesaje diferite prin canalele analizatorilor perechi, în special prin analizatorii auditivi.
1.4. Neatenția și formele ei
Fenomenele de neatenție sunt exprimate adesea în dispersarea activității , în distragere, în instabilitate a orientării și în capacitatea redusă de a se concentra. Cauzele unor asemenea manifestări deficitare în activitatea atenției sunt variate: lipsa uneori a interesului necesar pentru cunoștințele respective; ori o instabilitate psihomotorie sau afectivă avansată; dificultatea de a urmări alteori firul explicațiilor provocată de serioase lacune în cunoștințele anterior însușite, precum și o slăbiciune a proceselor nervoase, asociată în unele cazuri cu stări depresive și cu fenomene de oboseală precoce. O seamă de deficiențe ale atenției pot fi legate și de caracteristicile tipologice ale activității nervoase superioare a persoanei.
Neatenția tipului slab și mobil. Persoanele aparținând acestui tip nu se pot concentra suficient asupra materialului, se distrag ușor, orice impresie exterioară îi deranjează, atenția lor e superficială.
Neatenția tipului slab (inert). Persoanele aparținând acestei categorii dau dovadă de o concentrare aparentă a atenției, sunt inerți, nu pot deplasa orientarea atenției de la un obiect la altul, fixează privirea mult timp asupra obiectului fără să-l urmărească în fond etc.
Neatenția tipului puternic. Se caracterizează prin tendința accentuată spre mobilitate, nerăbdare, nevoie de variație în activitate și în decor. Diverse relatări cu caracter anecdotic despre oameni celebri consemnează, printre altele, cazul lui Newton, care, „distrat” fiind, a pus la fiert ceasul, păstrând oul în mână; numerose alte exemple din aceeași categorie au acreditat ideea că savanții sunt în genere „distrați”
Recunoaștem uneori că n-am reținut ceea ce ni s-a spus , sau că am trecut pe lângă o persoană cunoscută fără s-o vedem, deoarece eram „distrați”. În toate aceste situații folosim termenul de „distrat” în sensul de „neatent” și, de aici, se conchide uneori cu ușurință că, în general, oamenii care manifestă asemenea momente de „distracție” prezintă defecte ale atenției.
Păstrându-ne în cadrul activității psihice normale, ne dăm seama însă că atenția și neatenția constituie de fapt două fațete ale aceluiași proces adaptiv; ele sunt complementare și – în anume limite – se condiționează reciproc.
Atenția față de un stimul implică neatenția față de ceilalți. Fie că este vorba de atenție involuntară – sau exo-evocată – fie de atenție voluntară – sau auto-evocată – focalizarea senzorială înseamnă selecție, relief, predominanță, deci detașare netă a figurii de fond, a stimulului relevant de cel nerelevant, activarea selectivă a unei structuri funcționale în detrimentul celorlalte. Ceea ce decide în calificativul de „atent” sau „neatent” nu este impresia generală, ci sistemul de referință, căci omul este în același timp atent la ceva și neatent la rest. Când suntem cufundați în gânduri, urmărim o idee sau suntem atenți la un anumit eveniment din jurul nostru, ne scapă numeroase lucruri, de la persoana care trece fără s-o fi observat până la cuvintele care ni se adresează. Aceasta este neatenția simultană, generalizată, difuză, care însoțește atenția concentrată, selectivă.
Există și o a doua formă de neatenție, selectivă, specializată, care ia naștere progresiv, în urma stingerii reacției de orientare. prin repetarea aceluiași stimul lipsit de semnificație atenția față de el se tocește. Organismul se obișnuiește să nu-l mai ia în considerație. Este un fel de „imunizare” a atenției la nerelevanță; caracterul ei adaptativ reiese din faptul că nu se mai consumă energie nervoasă, nu se mai pierde timpul cu ceea ce este nesemnificativ. În acest caz învățăm să nu dăm atenție anumitor stimuli și această neatenție se supune legilor învățării, îndeosebi caracterului specializat al „obișnuirii”. Prin eliminarea progresivă a stimulilor lipsiți de semnificație se reduce implicit câmpul stimulilor competitivi; o bună parte nu mai exercită efecte de „distragere”.
Capitolul II. Oboseala și influența asupra atenției
2.1. Oboseala și consecințele ei
Fiecare profesiune își poate avea factorii săi specifici caracteristici, care participă la apariția stării de oboseală industrială. In stabilirea factorilor stresanți ai oboselii, medicul va trebui să depisteze pe cit posibil, în vederea profilaxiei oboselii, factorii cei mai agresivi, lucru care uneori, în practică, este destul de greu de realizat. S-ar părea că mecanizarea, înlăturând efortul fizic greu din munca industrială, va avea ca rezultat pozitiv și înlăturarea oboselii. Acest fapt este valabil numai în parte, deoarece sunt implicati alți factori legați de poziția forțată în muncă, factori fizici și o tendință către deteriorarea fizică a muncitorului care efectuează o muncă ușoară neînsoțită ulterior de exerciții fizice.
Astfel, munca forțată la liniile de asamblare impune o încărcare mare fiziologică, chiar dacă munca se efectuează cu un consum moderat de energie. Cauza poate să fie localizată în mușchii periferici, care nu se pot relaxa atunci când au absolută nevoie de repaus. Altă cauză ar fi suprasolicitarea sistemului circulator, prin poziție prelungită în picioare sau printr-o altă poziție nepotrivită. Mulți factori de mediu, cum ar fi căldura sau oxidul de carbon, măresc sarcina fiziologică începând de la o anumită producție de energie. De aici rezultă necesitatea ca pentru fiecare profesiune în parte, diverșii factori de muncă sau ai mediului de muncă, să fie clasați în două categorii:
• factori majori, care pot produce boli profesionale;
• factori variați, condiționați de efectuarea muncii propriu-zise sau a mediului de muncă, care nu generează boala profesională, dar care stau la baza stării generale a organismului cunoscută ca oboseală.
Acești factori sunt multipli și variați, specifici uneori industriei sau profesiunii și enumerarea lor ar fi greu de făcut. Ei sunt în același timp schimbători, modificări în procesele de producție ducind la dispariția unora și la apariția altora care trebuie depistați prin cercetări corespunzătoare.
Oboseala generală. Este o stare a organismului care rezultă la sfârșitul zilei de muncă și care se manifestă prin tendința de odihnă cu încetarea activității. Ea mai poate fi numită „oboseală psihică” sau „oboseală nervoasă” și este însoțită de odihna de care are nevoie.
În definirea naturii oboselii trebuie să stabilim mecanismele apariției sale și factorii din lumea înconjurătoare care determină apariția sa.
Pe baza actualelor cunoștințe de neuro-fiziologie, fenomenele de oboseală se declanșează în sistemul nervos central. Cunoștințele noastre în această privință le datorăm fiziologilor: Hess, Ackert, Caspers, Monnier precum și lui Moruzzi și Magoun, care au pus în evidență existența unei structuri în talamusul medial și în părțile inferioare ale trunchiului cerebral, cu rol inhibitor asupra scoarței cerebrale, precum și a unui sistem numit sistemul de activare localizat în formația reticulară a diencefalului.
Cercetările efectuate în ultimii ani asupra sistemului nervos central, prin metode de implantare de electrozi sau prin EEG, au contribuit mult la înțelegerea fenomenelor care au loc în sistemul nervos central în timpul oboselii. Încă din 1927 fiziologul Hess dovedește că stimularea anumitor părți din creier — în mod precis a nucleului medial al talamusului — la pisică, a produs o inhibiție gradată care a mers pină la starea de somn. Alți autori, bazați pe acest fapt, dovedesc prin EEG, că excitațiile pornite din talamus au un efect inhibitor asupra activității cortexului cerebral manifestat prin scăderea activității sale electrice, creșterea undelor alfa, unde lente și reducerea undelor beta — unde rapide. S-a dovedit astfel că în regiunea diencefalului și mezencefa-lului există structuri speciale, care formează un sistem de inhibiție activ pentru scoarța cerebrală, producând fenomene similare cu cele observale in oboseală.
În afară de această inhibiție pe care am putea să o numim „activă", inhibiția corticală poate rezulta și printr-un impuls senzorial scăzut asupra creierului, cu rezultatul unui „feed-back" cortico-fugal redus. Această inhibiție poate fi numită „pasivă”. Pe de altă parle există și o legătură cu centrii neurovegetativi ai creierului, a căror stimulare provoacă o conversie trofotropă, producând o stare în care organismul tinde spre odihnă, cu refacerea resurselor sale energetice și reacții de asimilare.
Sistemul ascendent reticular de activare. Sistemul de inhibiție din creier este într-o strânsă corelație cu antagonistul său, sistemul de activare al creierului. Datorită cercetărilor lui Moruzzi și Magoun și a colaboratorilor săi (1949), noi cunoaștem astăzi existența sistemului de activare al creierului, responsabil pentru menținerea stării de trezire și de alertă, localizat în formația reticularâ a creierului mijlociu. Intre aceste structuri și scoarța cerebrală există legături nervoase, care influențează asupra activității conștiinței.
La rândul său, sistemul activator primește impulsuri prin căile senzoriale, impulsuri pe care apoi le trimite la scoarță, stimularea sistemului de activare poate avea loc și cu plecare din sfera conștientă a scoarței, pe căile corticofuge, precum și din centrii vegetativi. In acest caz se produce o modificare ergotropă în organele interne care sunt solicitate la o cheltuială mai mare de energie, pentru a face față activității organismului. Aceste date neurofiziologice stau la baza actualei concepții asupra oboselii pe care Grand-Jean o formulează astfel: „starea și senzația de oboseală sunt condiționate de reacția funcțională a conștiinței in cortexul cerebral, care este în schimb guvernat de două sisteme mutual antagoniste: dacă domină sistemul inhibitor, organismul este într-o stare de oboseală, când sistemul activator este dominant, el va manifesta o dispoziție crescută la muncă”.
Concepția psiho-fiziologică actualã a oboselii explicã mecanismul apariției oboselii, precum si creșterea capacitatii de munca prin stãri emotive puternice,care stimuleaza pe cale corticala, sistemul activator. Efectele monotoniei sunt rezultatul unei lipse de stimul în sistemul reticular activator. Această lipsă de stimulare poate apare când nu există imbold nici prin muncă și nici prin mediul de muncă. Oboseala prin monotonie o întîlnim în epoca noastră în transportul feroviar, munca la tablourile de comandă ș.a.
Oboseala intelectuală. Oboseala în munca intelectuală se reflectă, în primul rând, asupra activității analizatorului vizual și auditiv, care sunt mai mult solicitați în acest gen de activitate. Binențeles că, o dată instalată starea de oboseală, influența sa se exercită și asupra funcțiilor altor analizatori. Așa, de pildă, în activitatea intelectuală legată de solicitarea intensă a vederii, oboseala se manifestă prin slăbirea unor funcții ale analizatorului vizual: stabilitatea vederii clare, viteza de distingere, sensibilitatea de contrast etc.
În procesele de muncă intelectuală legate în primul rând de solicitarea intensă a auzului, starea de oboseală care apare se va reflecta cu preponderență asupra funcțiilor analizatorului auditiv. Așa se explică oboseala care apare în munca corectorilor din tipografii, a gravorilor, a radio-foniștilor, telegrafiștilor, dispecerilor de circulație etc. Ar fi greșit, însă, să tragem concluzia că oboseala în munca intelectuală se rezumă la modificări funcționale ale diferiților analizatori. Ea se manifestă și prin slăbirea atenției, reducerea percepției, diminuarea reacțiilor corespunzătoare la excitanții externi, scăderea continuă a productivității muncii. Oboseala în munca intelectuală se reflectă totodată și asupra dispoziției psihice, a capacității fizice de muncă.
O serie de observații au arătat că oboseala care apare la un conferențiar în procesul de expunere a prelegerilor se manifestă nu numai prin diminuarea indicatorilor capacității de muncă intelectuală, ci și prin scăderea forțelor fizice. În apariția oboselii, o importanță deosebită are sistemul nervos central, și mai ales scoarța cerebrală. Numeroase experiențe și observații din viața de fiecare zi arată cît de importante sunt semnalele date prin vorbire, ce valoare considerabilă are cuvantul care, acționînd asupra celulelor scoarței cerebrale, exercită o influență esențială asupra capacității de muncă, a intensității proceselor de oboseală sau de revenire la starea normală. Inraurirea cuvantului asupra capacității de muncă a omului este cel mai convingător argument în ceea ce privește rolul important al scoarței cerebrale în mecanismul de instalare a fenomenului de oboseală.
Rolul scoarței este confirmat și de influența puternică pe care o exercită asupra capacității de muncă a omului stările emoționale, legate de activitatea centrilor nervoși vegetativi subcorticali și sfera volitiv-conștientă. In această privință, cercetările au arătat că sub influența emoțiilor pozitive productivitatea muncii crește cu 10—42%.
Oboseala auditivă. La nivelul urechii, audiologii au delimitat clar survenirea oboselii. Ea este scăderea tranzitorie a acuității auditive consecutivă aplicării prelungite a unui sunet intens. Dacă sunetul nu a fost aplicat decât la nivelul unei singure urechi, oboseala este monoauriculară. Gradul de oboseală depinde de intensitatea sunetului și de durata aplicării sale. O ședere prelungită într-o ambianță zgomotoasă poate da naștere unei hipoacuzii pronunțate. Stim că un nivel de 90 dB care persistă timp de aproximativ o sută de minute ridică cu aproape 20 dB pragul percepției auditive, ceea ce este considerabil.
Timpul de recuperare este el însuși apreciabil, măsurându-se în minute sau în zeci de minute. Se admite că sunetele ascuțite sunt în mod deosebit „perturbante”, iar caracterul nociv al sunetului crește atunci când acesta este punctat de amplificări bruște ale intensității, care surprind calea auditivă în momentul în care sistemul protector format din mușchii urechii medii este mai puțin activ. O expunere prelungită, de luni sau ani, la un sunet intens determină adeseori o hipoacuzie, sau chiar surditate. Ea este legată de atingerea rampei timpanice și, fapt demn de remarcat, reprezintă o boală profesională. Deși relația între fenomenele de oboseală auditivă reiterată și hipoacuzia definitivă prin leziune a urechii interne nu a putut fi în mod formal stabilită, totul ne face să credem că oboseala, fenomen reversibil, precede pe termen lung surditatea, care nu este reversibilă.
Dar zgomotul acționează nu numai asupra organului receptor care este urechea ci, prin intermediul sistemului nervos central, și asupra organismului în ansamblu. Este vorba aici de o acțiune nespecifică, deoarece și alte suprasarcini senzoriale (dureroase, în special), traumatisme sau condiții psihologice particulare, ca anxietatea sau teama, pot provoca aceleași reacții. Termenul, mai degrabă imprecis, de stres este adeseori aplicat acestor situații. Intre altele, ele afectează sistemul circulator (vasomotricitatea, frecvența cardiacă, tensiunea arterială) și secrețiile endocrine (adrenalină, noradrenalină, hormoni corticosuprarenali). O stare de oboseală pronunțată urmează frecvent unui episod de stres.
Oboseala cronică sau clinică, spre deosebire de oboseala fiziologică generală, nu dispare după un repaus sau după somnul din timpul nopții. In acest caz efectele oboselii sunt cumulate, iar rezultatul îl constituie apariția simptomatologiei sindromului cronic de oboseală.
Simptomele nu sunt specifice, ele manifestindu-se printr-o stare de hiperexcitabilitate emotivă, sau dimpotrivă, o stare de depresiune, lipsă de interes pentru muncă și pierderea oricărei inițiative. Pe aceste tulburări, cu un fond psihic, pot apare o serie de simptome, expresie a unor tulburări funcționale somatice, cele mai frecvente fiind tulburările cardiace, digestive și respiratorii.
În afară de acestea mai pot fi întîlnite simptome ca: insomnia, cefaleea și amețelile, tulburări de memorie, alterarea capacității de comunicare, tulburări de apetit alimentar și sexual, tulburări de comportament manifestate prin izolare. În formele sale severe, oboseala cronică se poate prezenta sub forma unei nevroze anxioase. Oboseala cronică, în multe cazuri, este o problema psihologică sau psihiatrică, simptomatologia sa fiind asemănătoare unor afecțiuni din acest domeniu.
Oboseala cronică clinică apare la persoanele expuse unor solicitări psihice mari, ea fiind rezultatul unor conflicte psihica sau a unor frustrații apărute în însuși individul respectiv, fiind foarte greu, în multe cazuri, să se pună în evidență cauzele interne sau externe care au generat oboseala cronică. Diagnosticul de oboseală cronică — clinică este un diagnostic dificil și el nu trebuie pus decât după ce au fost eliminate toate afecțiunile care ar putea fi însoțite de oboseală. Medicul va trebui să cunoască profesiunile din industrie și noxele legate de acestea, noxe care constituie factori de agresiune, precum și toți factorii psihologici implicați eventual în apariția sindromului.
Munca la mașini automatizate sau aceea a operatorilor de la tablourile de comandă, ale căror risc sau patologie nu ne sunt cunoscute, va necesita investiții speciale psiho-fiziologice, pentru recunoașterea factorilor, măsurarea lor și controlul ulterior. Oboseala acută este considerată ca o manifestare a unui fenomen reversibil și care nu are consecințe importante asupra organismului.
Nenumărați sunt cercetătorii care susțin că oboseala slăbește rezistența generală a organismului față de diferite boli. Acestea apar mai frecvent și au o evoluție mai gravă la omul obosit, datorită afectării capacității imunobiologice a organismului, adică a posibilității acestuia de a lupta împotriva agenților patogeni. Oboseala îndelungată sau repetată atrage, după sine, surmenajul, uzura rapidă a organismului, epuizarea și, în cele din urmă, îmbătrânirea precoce.
Atât din punct de vedere teoretic, cât și practic s-a demonstrat că oboseala este una din cauzele favorizante și uneori determinante ale accidentelor de muncă și de circulație. Aceasta se explică prin faptul că omul obosit are atenția slăbită, gesturile sale sunt mai puțin precise, actele necoordonate. El nu este capabil să reacționeze repede și corect; forța sa musculară este redusă. Statisticile arată că cele mai frecvente accidente de muncă apar către ora a treia din schimbul de dimineață și ora a doua din schimbul de după-amiază. De asemenea, s-a constatat că accidentele sunt mai frecvente spre sfîrșitul săptămînii, când capacitatea de muncă este mai scăzuta.
2.2. Simptomele oboselii
Oboseala are drept consecință imediată slăbirea atenției față de munca îndeplinită și față de mediul înconjurător. Ca urmare, omul pierde capacitatea de formare a unor noi deprinderi folositoare, iar deprinderile formate anterior și devenite automate sunt mai puțin ferme. Coordonarea dintre diferite funcții ale organismului slăbește. Oboseala se manifestă prin încetinirea ritmului de muncă, apariția mișcărilor suplimentare, inutile.
Fiziologia a demonstrat că forța actelor reflexe este într-o anumită dependență de forța excitantului care generează un reflex. Cu alte cuvinte, răspunsul organismului la un sunet, la un flux luminos sau la o lovitură fizică va fi cu atât mai puternic, cu cat și acest agent acționează cu o forță mai mare și invers. Ca rezultat al instalării stării de oboseală, această dependență este afectată și omul începe să răspundă cu aceeași intensitate, indiferent de forța excitantului. A apărut astfel faza de egalizare, care, bineînțeles, este nefavorabilă conduitei normale a omului.
Pe fondul stării de oboseală poate să se ivească și așa-numita fază paradoxală. în această situație, organismul răspunde cu o reacție slabă când semnalul sau excitantul este puternic, și are o reacție puternică când excitantul este slab. Toate aceste manifestări neobișnuite duc la modificarea coordonării diferitelor funcții ale organismului.
Din punct de vedere subiectiv, senzația de oboseală este mai mult sau mai puțin vagă : o slăbiciune generală, care nu poate fi definită și localizată, cu o tonalitate ce variază de la sentimentul aproape de bucurie al unei activități pe deplin satisfăcute, până la o stare chinuitoare.
In cazul oboselii are loc nu numai o diminuare a capacității de muncă, ci și o diminuare a satisfacției care rezultă prin efectuarea respectivei munci și o creștere a senzației de efort. Aceasta este o stare subiectivă de neplăcere în legătură cu continuarea activității date și o dorință imperioasă de odihnă. De multe ori această stare poate să apară înaintea scăderii capacității de muncă și, în acest caz, nu reflectă în mod real oboseala. Ea se produce atunci cand unele activități se desfășoară monoton, sunt efectuate fără interes și convingere.
Dar poate avea loc și reversul acestui fenomen, adică omul să fie în mod real obosit, cu capacitatea de muncă diminuată, însă fără să trăiască acea stare subiectivă
de oboseală și de neplăcere și fără ca randamentul muncii sale să scadă.Se întâmplă astfel când activitatea prezintă pentru subiect un interes deosebit și când este bine organizată. în această situație însă nivelul ridicat al productivității muncii se menține cu prețul unui efort sporit al sistemului nervos și cu un consum de energie mai mare decât în mod obișnuit. Este de la sine înțeles că prelungirea eforturilor, chiar atunci când oamenii sunt antrenați în muncă în așa măsură incit nu simt oboseala, fără asigurarea odihnei și condițiilor igienice corespunzătoare, a unei alimentații suficiente etc. poate duce la o stare de oboseală cronică,la surmenaj.
Simptomele pot fi si ele clasificate:
I. Obiective:
• Economice:
– cantitative care presupun :scaderea randamentului,scaderea ritmului de muncă, oscilații ale performantelor, accidente de muncă.
– calitative, ce presupun creșterea numărului de erori și a rebuturiIor, scăderea capacității creatoare în muncă.
• Fiziologice cu următoarele caracteristici: accentuarea respirației, creșterea tensiunii arteriale și a pulsului; modificări în activitatea glandelor endocrine; modificări în compoziția sângelui și a urinei.
II. Subiective: caracterizate de: dureri musculare; apariția senzației de oboseală; somnolență; stare tensionată, conflictuală, de nemulțumire șifrustrare; tonalitate afectivă scăzută; nemulțumire față de propria persoană.
2.3. Investigarea și evaluarea oboselii
Revoluția tehnico-industrială a determinat deplasarea cercetărilor de la aspectele energetice și musculare ale muncii la aspectele ei psihice. Astfel, în zilele noastre problemele cele mai importante se referă la gradul de solicitare, la limita maximă a solicitării și modul optim de alternare a activității și repausului. Totodată, oboseala ca și accidentele sunt interpretate, în perspectiva psihologiei inginerești, ca manifestări ale interacțiunilor defectuoase între om și muncă, datorate fie unor solicitări „prea mari (activitate dificilă, context social etc), fie unor factori care depind de om (absența aptitudinilor, insuficienta pregătire profesională”.
Fenomenul complex al oboselii trebuie abordat din perspectiva globală, urmărindu-se modul de interacțiune al factorilor care îl influențează: producția, ambianța, organizarea schimburilor etc.
Cercetarea de laborator și de teren se completează reciproc, deoarece, când izolarea anumitor factori se poate realiza numai în condiții de laborator, verificarea rezultatelor trebuie neapărat efectuată și în producție. Pentru investigarea efectului anumitor condiții de muncă sau al anumitor modificări ale utilajului sunt mai indicate cercetările de laborator, iar pentru studierea aspectelor globale ale oboselii sau ale celor legate de repartizarea timpului de muncă sunt recomandabile cercetări la locul de muncă. Studiile efectuate în condiții de producție prezintă dificultăți metodologice datorate complexului de factori care influențează oboseala și dificultăți de a izola diferitele variabile.
Investigarea și evaluarea oboselii impune cu obligativitate cunoașterea caracteristicilor diferitelor activități și a gradului de solicitare față de oamenii care le exercită. Este adevărat că prin mecanizarea și automatizarea continuă a proceselor de producție sfera activităților cu efort fizic important se reduce în industrie, totuși ea își menține însemnătatea în anumite domenii (turnătorie, minerit ș.a.). Fără a fi vorba de un efort fizic intens, în majoritatea activităților industriale componenta motorie se situează însă pe primul plan, în sensul unor exigențe, după cum am mai arătat, în ceea ce privește viteza și precizia mișcărilor, care solicită atenție si coordonare psihomotorie.
Trebuie avută în vedere atât studierea aspectelor oboselii în diferite forme de solicitare, cât și stabilirea unor criterii pentru îmbunătățirea procedeelor și condițiilor de lucru. Metodele de evaluare a oboselii se împart în două mari categorii: metode indirecte (se studiază variațiile capacității de muncă și oboseala prin intermediul rezultatelor muncii) și metode directe (testele de oboseală în care se utilizează ca indicatori modificările „fiziologice și psihomotorii cauzate de exercitarea prelungită a activității).”
Metodele indirecte sunt folosite când este vorba de activități continue, care durează mai multe ore la rând și au un caracter repetitiv, în sensul că oamenii produc într-o zi ,zeci sau chiar sute de piese identice (munca dactilografelor, cateodată activitatea muncitorilor din secțiile de turnătorie ale uzinelor etc). In aceste activități, variațiile capacității de muncă și instalarea fenomenului de oboseală pot fi urmărite de la o unitate de timp la alta, de exemplu din oră în oră, prin randamentul lucrătorilor respectivi. Se înregistrează, cantitativ și calitativ, rezultatele muncii în fiecare dintre intervalele de timp stabilite.
În cazul activităților cu o structură complexă, conținand elemente variate, măsurarea randamentului pe unități de timp devine nesigură și implică un mare coeficient de probabilitate. Lucrurile se complică și mai mult dacă activitățile nu se soldează cu anumite produse care să constituie indicatori ai productivității. În astfel de cazuri se pot înregistra doar erorile, ca indici ai variațiilor capacității de muncă și apariției oboselii și se folosesc procedee directe (testele de oboseală). Testele sunt aplicate înainte și după activitate, indicatorul oboselii fiind diferența dintre rezultate.
Cercetările asupra oboselii reclamă atât măsurători fiziologice, cât și măsurători psihice. Primele se referă la studierea aparatului cardiovascular (examenul cordului – ritm, volum, tensiune arterială, puls, reacții vaso-motorii; de asemenea, la examinarea modificărilor sangelui -densitate, timp de coagulare, viteză de sedimentare), a aparatului respirator (frecvența, amplitudinea și caracterul respirației, în timpul lucrului și după lucru, forța respirației -pneumografia – ventilația pulmonară – spirometria), a sistemului nervos (înregistrarea reflexului galvano-cutanat, a activității electrice a creierului – electroencefalograma ș.a.m.d.). Probele sau testele psihologice vizează oboseala psihică sau intelectuală, deși, așa cum s-a arătat mai înainte, aceasta nu este totdeauna bine diferențiată de cea musculară sau fizică.
In rândul modalităților pentru determinarea influenței oboselii asupra forței motrice și a timpului de reacție se înscriu dinamometria, ergografia și cronometrici.
Cu ajutorul dinamometriei se cercetează, în mod direct, forța de contracție a mușchilor și, indirect, tonusul cortical care influențează această forță de contracție. Pentru studiul oboselii trebuie să se dea mai multe probe, la intervale mici, dar constante (cea. 10 secunde). Pe baza rezultatelor se stabilește curba muncii. De asemenea indicele se poate calcula prin raportarea mediei presiunilor la presiunea maximă. Menționăm că există și dinamometrie cu pedală pentru măsurarea forței musculare a picioarelor.
Rezultatul ergografiei, adică ergograma, este influențat de greutatea și ritmul de lucru cu care se experimentează. De aceea, se înregistrează ergograme cu greutăți de diferite mărimi. Oboseala se manifestă prin trei fenomene: scăderea amplitudinii contracțiilor; creșterea duratei și pierderea ritmului; scăderea frecvenței lor. Pentru calcularea indicelui oboselii se folosește aceeași formulă ca la dinamometrie. În cronometrie, cu ajutorul unor aparate (cronograful, cronoscopul, tahitoscopul ș.a.) se înregistrează timpul de reacție, care este considerat ca un indicator al stării funcționale a scoarței cerebrale. Comparându-se timpul de reacție cu intensitatea reacției, se obțin date și asupra eficacității atenției subiectului („metodica reflexelor condiționate”). Această metodă permite investigarea apariției dezorganizării reacțiilor și apariției fazelor paradoxale.
Dintre modalitățile de determinare a influenței oboselii asupra diferitelor forme de sensibilitate fac parte esteziometria, algesiometria și diferite procedee de evaluare a sensibilității auditive și vizuale.
Pentru a se menține capacitatea de lucru pe un timp mai îndelungat, trebuie să se realizeze o bună organizare a muncii și odihnei. Desigur, este necesar ca elevii să fie obișnuiți să-și organizeze corect și munca lor independentă. În evaluarea oboselii se utilizează și testele de baraj sau de corectură. Aceste teste sunt folosite pornindu-se de la presupunerea, că din cauza oboselii subiecții vor efectua, mai ales spre sfîrșitul lucrului, mai multe greșeli sau omisiuni și mai puține barări corecte. Experimentatorul marchează timpul de lucru cu un cronometru, și pentru a înregistra și ritmul, îi cere subiectului ca la un anumit semnal, de exemplu, o bătaie cu creionul în masă, realizată la intervale de câte un minut, să traseze o liniuță verticală în acel loc al textului unde a ajuns în momentul perceperii semnalului respectiv. Condițiile de lucru pot fi îngreuiate prin introducerea unor activități suplimentare. Se poate cere subiectului, de pildă, ca în timp ce lucrează să numere neîntrerupt sau să recite versuri.
Oboseala poate fi studiată, de asemenea, prin testele de substituție. La aceste teste se cere subiectului să substituie unele simboluri prin altele. Unul din aceste teste se prezintă astfel: In partea de sus a foii de hîrtie („formularului”) există un șir de casete duble și suprapuse. In casetele de sus sunt scrise litere, iar sub fiecare literă, în caseta respectivă de jos, este, înscris un număr. In restul formularului există trei șiruri de casete duble, în fiecare casetă de deasupra fiind scrisă câte o literă; casetele aflate sub aceste litere sunt libere. Subiectul trebuie să descopere, în șirurile de litere din partea de sus a formularului, litera de care are nevoie și pe care i-o indică în mod succesiv literele din partea a doua a testului, să caute numărul înscris în ea și să-1 introducă într-un calcul de adunare și scădere cu alte numere stabilite de experimentator, iar rezultatul obținut să-1 scrie sub litera respectivă.
Este necesar ca atunci când se întreprinde o cercetare asupra fenomenului de oboseală să se țină seama de gradul de complexitate a activității studiate. În consecință, cercetarea experimentală a oboselii trebuie precedată de analiza psihologică, pentru a se pune în evidență funcțiile psihice cele mai vulnerabile la oboseală sau „funcțiile profesional afectabile”.
Este necesar ca probele alese să fie cât mai sensibile la oboseală. Ele nu trebuie să fie nici prea ușoare, fiindcă în felul acesta performanțele subiecților nu vor fi afectate, dar nici prea dificile, întrucât va interveni efectul compensator, ce va determina o mobilizare importantă a resurselor subiectului, ceea ce va avea drept consecință, și de data aceasta, neafectarea performanțelor. Mai precis, in condițiile aplicării unor probe dificile, subiectul are posibilitatea să compenseze tendința de scădere a capacității sale de muncă printr-un efort în plus, care va masca oboseala. Deci, atât în cazurile când se utilizează probe prea ușoare, cât și atunci când se aplică probe dificile, fenomenul oboselii nu pote fi surprins și înregistrat.
Alți cercetători din țara noastră concepând oboseala ca un fenomen de dezadaptare sau inadaptare la activitate, au arătat că mecanismul și formele ei nu pot fi pe deplin descifrate decât în strînsă corelație cu mecanismul și formele adaptării. In concepția acestor psihologi, adaptarea și oboseala constituie momente extreme ale aceluiași proces: activitatea. Ele nu pot fi cercetate independent una de alta.
Ca urmare, acești autori consideră că în cercetările psihofiziologice, care au ca scop determinarea gradului de solicitare psihică, respectiv înlăturarea sau prevenirea efectelor nocive ale oboselii, trebuie să se tindă spre înlocuirea actualelor probe de oboseală (deci a testelor aplicabile înainte și după muncă) cu probe de adaptare. Astfel de probe ar oferi posibilitatea de a se confrunta evoluția performanței (pe întreaga durată a desfășurării ei) cu debitul energetic, surprinzându-se atât momentul adaptării depline, cât și momentul de debut al oboselii.
Capitolul III. Sudiu de caz. Evaluarea atenției
3.1. Obiectivele și ipotezele cercetării
În contextul celor prezentate în prima parte a lucrării, studiul și-a propus următoarele obiective:
• evidențierea relației existente între oboseală și atenție
• validarea testelelor de atenție ca instrumente de controlare a gradului de oboseală
• identificarea factorilor ce influențează scăderea atenției
Cercetarea privind evaluarea atenției a pornit de la următoarele ipoteze:
• Presupunem că pe parcursul rezolvării unei sarcini impuse (prin test), atenția înregistrează o creștere progresivă a performanței la începutul implicării subiectului (dimineață), o maximă eficientizare a atenției (prânz) după care se constată o diminuare a performanței (spre seară), datorită oboselii.
• Se prezumă că între nivelul scăzut al atenției (asociat cu oboseală) și nivelul stress-ului există o corelație pozitivă semnificativă.
• Admitem că o conduită interpersonală caracterizată prin nevrotism crescut conduce către scăderea nivelului de atenție
3.2. Descrierea tehnicilor de investigare
Studiul s-a desfășurat în perioada 10 aprilie -10 august 2014 pe un eșantion reprezentativ format din 30 de persoane. Etapele cercetării au fost următoarele:
• I etapă (10 aprilie 2014 – 30 aprilie 2014): elaborarea probelor, alegerea eșantioanelor
• a II-a etapă (1 mai 2014 – 31 mai 2014): testarea subiecților
• a III-a etapă (1 iunie – 10 august): verificarea ipotezelor și interpretarea psihologică a datelor.
Structura eșantionului are următoarele caracteristici:
Lotul pe care s-a desfășurat cercetarea este constituit din 30 de persoane, angajați ai S.C. X S.A. Subiecții sunt de sex masculin, cu vârste cuprinse între 30 și 60 de ani, provenind atât din mediul rural cât și din mediul urban. La cercetare au participat subiecți cu funcții și calificări diferite.
Conform graficului de mai jos (fig. 3.1.) 23,33% dintre subiecți au vârste cuprinse între 30 și 40 de ani (7 subiecți), 30% (9 subiecți) din ei au vârste cuprinse între 41 și 50 de ani, 46,66% (14 subiecți) au vârste cuprinse în intervalul 51-60 ani.
Fig. 3.1. Distribuția eșantionului în funcție de vârstă
Observăm pe axa X (fig. 3.2.) numărul de subiecți (dintr-un total de 30) care provin dintr-un mediu fie rural, fie urban așa cum este înscris pe axa Y .
Deci, un număr de 5 subiecți (16,66%) provin din mediu rural pe când 25 subiecți (83,33%) își au ca mediu de proveniență orașul X.
Fig. 3.2. Distribuția eșantionului în funcție de mediul de proveniență
În ceea ce privește distribuția eșantionului în funcție de studii,se observă (fig. 3.3.) pe ordonată că numărul subiecților cu studii superioare, 23 (76,66%) este mult mai mare decât al celor cu studii medii: 7subiecti (13,33%)
.
Fig. 3.3. Distribuția eșantionului în funcție de studii
În tabelul de mai jos (tab.3.1.) am prezentat principalele date despre subiecții ce alcătuiesc eșantionul de cercetare.
NOTĂ: Acest tabel nu include numele complet al subiectului, fiind notate doar inițialele datorită respectării unui acord de confidentialite între cercetători și subiecți.
Tabelul 3.1. Date despre eșantionul cercetării
Inventarul de personalitate Eysenck. Eysenck identifică 2 dimensiuni fundamentale ale personalității pe care le numește introversiune-extraversiune și neuroticism (stabil-instabil). Ulterior, el a adăugat acestora o a treia dimensiune, psihoticismul .Într-un studiu din 1986 Eysenck menționa faptul că deține suficiente date care să probeze existența reală a acestor trei dimensiuni. Ele au fost confirmate și de studiile interculturale și în plus există mărturii privind caracterul lor parțial înnăscut.
Testul Praga. Proba evaluează atenția distributivă, în sensul performanței sale globale și etapizate, rezistența la oboseală psihică prin urmărirea randamentelor la fiecare fază de testare. Pe o planșă sunt înscrise într-un tabel o serie de numere, fiecare căsuță cuprinzând un număr de dimensiuni mari și unul de dimensiuni mai mici. Pe foaia de răspuns sunt prezentate patru șiruri de numere – reprezentând numerele de dimensiuni mari din tabel, în ordine aleatoare. Sarcina subiectului este de a găsi numere din foaia de răspuns pe planșă și de a nota alături numărul corespunzător de dimensiune mică. Proba se administrează cu un timp standard de 4 min (anexa 1.1)
Testul Toulouse-Pieron
Toulouse-Piéron a modificat testul Bourdon-Anfimov introducând figuri în loc de litere. În această formulă, proba investighează rapiditatea și capacitatea de concentrare a atenției Subiectul are sarcina de a identifica un set de 4 semne (mici careuri egale, cu câte o bară dispusă pe una din cele 8 direcții ale rozei vânturilor) dintr-un număr mare de semne înscrise pe foaia de răspuns. Instructajul cere să se bifeze cu o linie, cu creionul numai cele 4 desene așezate deasupra câmpului vizual perceptiv efectiv de lucrat
Interpretarea presupune stabilirea numărului de semne parcurse și corectitudinea acestora – erori și omisiuni realizate de subiecți. Performanța este exprimată într-un indice de exactitate. E notat că toate probele pentru investigarea prosexica se realizează contracronometru .
Posibila fatigabilitate se reflectă în scăderea ritmului de realizare a sarcinii și sporirea numărului de greșeli, în unitatea de timp (Anexa 1.2).
Testul Kraepelin
Proba adiționărilor, a lui Kraepelin, stă la baza testului de concentrare internă cu același nume. Testul prezintă șiruri de cifre și numere, iar subiectul primește sarcina să treacă rezultatul operației de scădere în intervalul dintre fiecare pereche. Atunci când scăderea nu poate fi efectuată, deoarece descazutul este mai mic decât scazatorul, se adună, deoarece operațiile se desfășoară în mulțimea numerelor întregi naturale. Rezultatele sunt numai numere cu o cifră.
Acest test pune în evidență blocajele. Pe foaia de lucru sunt tipărite 12 rânduri de cifre, fiecare rând conținând câte 23 de cifre-ceea ce înseamnă 22 de răspunsuri (Anexa nr. 1.3). Timpul de lucru acordat este de 5 minute.
Chestionar de stres
● Operationalizarea conceptului
Conceptul stres provine din limba engleză și are înțelesul de „constrângere, suferință“, prin extensie căpătând sensuri diversificate: „încordare“, „presiune“, „povară“, „forță“, „efort“, „solicitare“, „tensiune“. Specialiști din lumea întreaga consideră că stresul este o „maladie a timpurilor noastre” care pare a se afla la originea celor mai multe boli: coronariene, ulcere, depresii, cancere și, în consecință, cauza absenteismului de la locul de muncă.
Stresul este o reacție de apărare, pe care indivizii o manifestă în cazul unor presiuni excesive sau al altor tipuri de cerințe care le sunt adresate. Poate fi determinat de presiuni profesionale, de unele extraprofesionale sau de ambele tipuri. Acest document se referă la stresul în muncă: acesta este determinat sau agravat de muncă. Stresul nu este o boală, dar poate duce la agravarea problemelor de sănătate, dacă se prelungește sau este deosebit de intens. De exemplu: efecte fizice, afecțiuni cardiace, dureri de spate, tulburări gastrointestinale și alte afecțiuni minore, efecte psihologice, anxietate și depresie. Stresul reprezintă o stare de tensiune psiho-fizică deosebită a organismului prin care acesta caută să facă față unei agresiuni fizice sau psihice din partea unor factori exogeni sau endogeni. Fiind rezultatul unui efort de adaptare a organismului la o situație nouă, stresul moderat antrenează și stimulează vitalitatea individului, însă atunci cînd intensitatea depășește o anumită limită efectele au un caracter negativ: agitație, dezorganizarea comportamentului, epuizare rapidă a energiilor psiho-fizice, incapacitatea decizională pe fondul unor modificări hormonale intense.
Selye a definit stresul ca suma răspunsurilor nespecifice la orice solicitare a organismului, determinând sindromul general de adaptare. După același autor, stresul are trei faze: reacția de alarmă – în care organismul detectează agentul stresor și se pregătește să-i facă față; reacția de rezistență – în care acționează mecanismele de adaptare menite a reduce efectul nociv al stresului – și reacția de epuizare – ca ultimă faza, ce apare în situația în care agentul stresor nu a fost neutralizat și se datorează epuizării resurselor organismului de luptă împotriva stresului. Potrivit altei teorii, stresul reprezintă un dezechilibru perceput subiectiv, între cerințele organismului și capacitatea sa de răspuns. Această percepție subiectivă trece prin două filtre apreciative: filtrul primar, prin care persoana evaluează gradul de pericol al unui agent inductor de stres, și filtrul secundar, prin care persoana se evaluează pe sine pentru a-și determina potențialul de a combate agentul nociv.
Stresul poate fi provocat sub influența unor emoții prelungite datorate frustrației, conflictelor, anxietății și suprasolicitărilor psihice și fizice – existând însă și o formă de stres de subsolicitare.
În prezent, societatea de tranziție provoacă noi tipuri de situații stresante, cum ar fi: incertitudinea locului de muncă, frustrările și constrângerile de tot felul, schimbările – adesea imprevizibile și într-un timp foarte scurt – concurența, șomajul, necesitatea reorientarii și recalificarii profesionale rapide și, nu în ultimul rând, scăderea nivelului de trăi.
● Scopul chestionarului
Am elaborat acest instrument propriu cu scopul de a determina nivelul de stres existent la fiecare din cei 30 de subiecți investigați .
● Formularea întrebărilor
Menționez că pentru întocmirea itemilor chestionarului de stres am apelat la expert și am ținut cont de principalele reguli ale unui chestionar:
• Să fie scurt și să nu colecteze informații ce se pot obține pe alte căi (documente).
• Intrebarile conținute să fie clare și ușor de înțeles pentru toți subiecții
• Să evite situațiile sau termenii ambigui
• Să evite întrebările depreciative
• Să fie adecvat nivelului de cultură al subiectului
• Să respecte garanțiile de discreție
• Să evite dubla negație sau disjuncția
● Ordonarea itemilor
Secvența întrebărilor în chestionar este logică și motivează repondentul, răspunsul la o întrebare nefiind influențat de întrebarea precedentă.
Forma răspunsurilor este închisă, cu răspunsuri ordonate, ușor de prelucrat din punct de vedere statistic, utile pentru determinarea intensității stresului.
● Pretestarea itemilor
Pretestarea chestionarului s-a făcut prin intervievarea unei populații de 30 de persoane cu vârste cuprinse între 20 și 50 de ani, angajați ai SC. X SRL. Scopul pretestarii a fost verificarea aspectelor legate de dimensiunea chestionarului, de secvența logică a răspunsurilor, de vocabular, de topică frazei, de codificare, de instruirea operatorilor.
Modificarea chestionarului s-a realizat în urma rezultatelor obținute la pretestare. Am realizat reprezentarea grafică a distribuției de frecvențe prin metoda histogramei, reprezentând curba lui Gauss pentru fiecare întrebare.
Varianta inițială a chestionarului cuprindea 22 de itemi, în urma acestei pretestări fiind eliminați patru itemi. Itemii eliminați au fost: 9, 11, 15, 17. (anexa nr. 3.2.)
Subiecții nu au întâmpinat dificultăți în înțelegerea sarcinii cerute, au fost cooperanți, răspunzând la toți itemii chestionarului
Chestionarul mai cuprinde o introducere care se adresează repondentului și cuprinde date privind studiul și utilitatea sa. Se dau asigurări privind confidențialitatea și se prezintă scurte instrucțiuni vizând completarea chestionarului. Se mulțumește pentru colaborare.
Aplicarea s-a făcut prin autoadministrare colectivă.
● Testarea
În testare am aplicat chestionarul unui eșantion format din 30 subiecți cu vârstă cuprinsă între 30 și 60 ani, angajați ai SC X SRL.
Pentru interpretarea valorilor primare, respectiv pentru a vedea dacă s-a obținut o distribuție normală și o medie reprezentativă am reprezentat grafic răspunsurile la întrebări, am calculat media și abaterea standard. Tabelul cu răspunsurile subiecților la chestionar se poate găsi în Anexa 2.3, iar prezentarea curbelor lui Gauss în Anexa 3.1
● Metode de testare a fidelității chestionarului:
Pentru estimarea validității chestionarului am folosit următoarele trei metode:
• Metoda test –retest
După un interval de trei săptămâni am administrat testul aceluiași eșantion, înregistrând rezultatele și calculând coeficientul de corelație „r” Bravais – Pearson.
La verificarea fidelității prin metoda test – retest s-a obținut coeficientul de corelație r=0,818, ceea ce indică o fidelitate validă a chestionarului la un nivel p<0,01.
• Metoda SPLIT-HALF
Această metodă ne dă un coeficient de fidelitate a întregului test.
Tehnica Split-Half presupune impartirea chestionarului in doua chestionare(unul alcatuit din intrebarile impare, celalalt din intrebarile pare). Scorurile obtinute au fost folosite în calculul coeficientului de corelatie Bravais –Pearson intre cele doua chestionare. S-a obținut un coeficient de corelație Bravais-Pearson de r=.77, corespunzător unui prag de semnificație de p= 0.01 .
• Metoda analizei consistenței interne
Aceasta metodă ne furnizează un coeficient de omogenitate – Alfa Crombach, aplicat pentru a demonstra fidelitatea testului. Valoarea coeficientului Alfa Crombach este de 0.516, semnificativ, deci coeficientul susține fidelitatea și omogenitatea chestionarului. (Anexa 1.5.2.1)
Datele au fost prelucrate cu ajutorul programului SPSS, versiunea 13.00 și Microsoft Excel, versiunea 2003.
3.3. Rezultate și discuții
Ipoteza 1 Presupunem că pe parcursul rezolvării unei sarcini impuse (prin test),atenția înregistrează o creștere progresivă a performanței la începutul implicării subiectului (dimineața),o maximă eficientizare a atenției (prânz) după care se constată o diminuare a performanței(spre seară), datorită oboselii. Pentru a testa validitatea primei ipoteze, am aplicat testele Praga, Toulouse – Pieron și Kraepelin pe lotul de subiecți de trei ori pe zi : dimineața, la prânz și seară.
După obținerea scorurilor finale, am realizat câte un grafic pentru fiecare test ce indică oscilațiile atenției celor 30 de subiecți pe parcursul zilei (Anexa 4.1) Se observă că marea majoritate a subiecților investigate prezintă o o diminuare a performanței spre seară, datorită apariției oboselii. Analiza mediilor la cele 3 teste pentru fiecare moment al zilei indică pentru subiecții investigați, valori maxime la testele aplicate la prânz și un minim la sfârșitul zilei, după cum se poate observa și în graficul ce indică distribuția atenției pe parcursul zilei din Anexa 4.1.
Graficele de mai jos prezintă evoluția atenției exprimată ca medie a celor 3 momente ale zilei în care a fost testată cu ajutorul celor trei instrumente .
Graficele evoluției oboselii pe durata zilei au fost realizate pornind de la expresia oboselii,considerată în acest caz ca diferența dintre valoarea maximă obținută la testul de atenție și valoarea medie în fiecare moment al zilei,pentru toate cele 3 teste de atenție.
Graficele atenției pe momentele zilei
Fig. 3.4. Graficul atenției conf. testului Praga
Fig. 3.5. Graficul atenției conf. testului Toulouse-Pieron
Fig. 3.6. Graficul atenției conf. testului Kraepelin
Graficele oboselii pe momentele zilei
Fig. 3.7. Graficul oboselii conf. testului Praga
Fig. 3.8. Graficul oboselii conf. testului Toulouse-Pieron
Fig. 3.9. Graficul oboselii conf. testului Kraepelin
Ipoteza 2. Se prezumă că între nivelul scăzut al atenției (asociat cu oboseala) și nivelul stress-ului există o corelație pozitivă semnificativă
În vederea verificării ipotezei numărul 2, am aplicat chestionarul de stress,rezultatele obținute indicând un nivel mediu al stresului (Anexa 2.3). Pentru a evidenția validitatea ipotezei am folosit scorurile obținute la testele de atenție Praga,Toulouse Pieron și Kraepelin.
În urmă analizei rezultatelor obținute de subiecți cele patru teste am obținut o distribuție normală. După obținerea scorurilor finale am corelat pe rând cele patru variabile prin calcularea indicelui de corelație Bravais-Pearson. Am obținut coeficienți de corelație semnificativă pentru p<0.01 doar la testele de atenție aplicate seara, și anume:
Tabelul 3.2.
Ipoteza 3 – Admitem ca o conduita interpersonala caracterizata prin nevrotism crescut conduce catre scaderea nivelului de atenție
Pentru a testa validitatea ultimei ipoteze am aplicat Inventarul de Personalitate Eysenck fiind interesati în specal de scala N, respectiv factorul nevrotism. Rezultatele obținute au indicat scoruri medii pentru marea majoritate a subiectilor. În urma analizei rezultatelor obținute de subiecți la scala N am obținut o distribuție normală. Rezultatele au fost confirmate si prin calcularea indicelui Kolmogorov-Smirnov (tabelul 3.3)
S-au folosit pentru validarea acestei ultime ipoteze și scorurile obtinute la testele de atenție Praga, Toulouse-Pieron si Kraepelin. Pentru a verifica ipoteza am corelat rezultatele de la Inventarul de Personalitate Eysenck, scala N, cu cele de la testele de atenție , folosind metoda parametrică Bravais – Pearson. Am obținut urmatoarele rezultate:
care pentru p < 0.01, coeficient de corelație nesemnficativa . Se poate afirma că răspunsurile subiecților la testele de atenție nu au fost influențate decât de momentul zilei deci implicit de nivelul de obosela acumulată.
Studiul elaborat prezintă variațiile atenției, ca aptitudine specială, în condiții de solicitare psihică maximă prin inducerea unui stres provocat de rezolvarea unor sarcini simple dar în aceleași timp și dificile prin intensitate și timp limitat la navigatorii Grupului de Servicii Petroliere. Dat fiind faptul că traseele angrenează subiecții la multiple situații generatoare de stres, considerăm că aceștia trebuie să dovedească, pe lângă o structură de personalitate echilibrată și o rezistență psihică maximă la oboseală, monotonie și stres.
Dar ideea de a testa oboseala în muncă prin teste ridică anumite probleme de veridicitate. Testarea subiecților cu 5 teste din care 3 implică o sarcină simplă, dar dificilă prin intensitate și timp limitat, produce un disconfort ușor de sesizat.
Determinarea nivelului oboselii și a factorilor determinanți ai acesteia se constituie că un proces complex și delicat ce comportă o serie de probleme și dificultăți. Pe bază datelor obținute, se pot evidenția următoarele concluzii:
La începutul activității intelectuale se întâlnește o perioadă de adaptare, după care urmează antrenarea — etapă când muncă intelectuală devine mai ușoară și mai rapidă, apoi oboseală, care este cu atât mai intensă cu cât atenția a fost mai încordată și mai îndelungată.
Pornindu-se de la ideea că stresul este un factor general în apariția oboselii, dar și că augmentarea acestuia duce la scăderea nivelului atenției, asociat cu oboseala, am arătat că subiecții au înregistrat o creștere a scorurilor la teste până la momentul prânzului,și o descreștere a acestora,ei efectuând, în special spre sfârșitul lucrului, mai multe greșeli sau omisiuni și mai puține barari corecte datorită apariției stresului și a oboselii.
În ceea ce privește nevrotismul,datorită faptului că subiecții au obținut scoruri medii la Inventarul de Personalitate Eysenck.nu am putut stabili o legătură directă între nivelul oboselii și nevrotism. Așadar, răspunsurile subiecților la testele de atenție nu au fost influențate decât de momentul zilei, deci implicit de nivelul de obosela acumulată.
Experimentul realizat constituie un demers practico-aplicativ care se dovedește a fi util, atât în testarea atenției individului, cât și în aprecierea gradului de manifestare al oboselii..
Concluzii
Bibliografie
Arădăvoaice, Ghe., (2006), Dictionar de psihologie, Editura Antet, București;
Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J., (2002), Introducere în psihologie, Editura Tehnică, București;
Cristea, Dumitru, (1992), Psihologia industrială, Ed. Didactică și Pedagică, București;
Barhad, B., Petrescu, P., (1966), Biografia oboselii, Ed. Stiințifică, București;
Bogathy, Zoltan, (2004), Manual de psihologie industrială și organizațională, Editura Polirom, Iași;
Chelcea, S., (1975), Chestionarul și investigația sociologică, Edit. Științifică și Enciclopedică, București;
Clocotici,V., Stan, A., (2000), Statistica aplicată in psihologie, Editura Polirom, București;
Dragu, A., (2003), Psihologie și Pedagogie Școlară, Editura Ovidius University Press, Constanța;
Dumitriu, C., (1970), Probleme de protectia și igiena muncii, Editura Didactică și Pedagogică, București;
Golu, M., (2004), Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, București;
Golu, M., (1993), Dinamica personalitatii, Editura Geneze;
Iosif, Ghe., Moldovan-Scholz, M., (1996), Psihologia muncii, București, Editura Didactică și Pedagogică.
Howitt, Dennis, Cramer, Duncan, (2006), Introducere in SPSS pentru psihologie, Edit. Polirom, București;
Institutul de Medicina și Sănătate Publică, (1979), Medicina muncii și educația sanitară în industrie, Editura medicală, București;
Larousse, (2006), Marele dictionar al psihologiei, Editura Trei, București;
Ilut, P., (2004), Valori, atitudini și comportamente sociale, Editura Polirom, Iași.
Manu, Petre, (1975), Medicina muncii, Editura Medicală, București
Manu, Petre, (1983), Medicina muncii, Editura Medicală, București
Manu, Petre, Niculescu T., Nanu, D., Berdan, C., Andreescu, Ghe., (1971), Medicina muncii-Elemente de practică, Editura Medicală, București;
Martin, N., Introducere în psihodiagnosticul special-Note de curs;
Martin, N., (2006), Psihologia muncii (curs), Universitatea Ovidius, Constanța;
Nedelcu, C., Murar, I., Bratu, A., Bantas, A., (2000), Dictionar român-englez, Editura Teora, București;
Novak, A., (1998), Metode cantitative în psihologie și sociologie, Editura Oscar Print, București;
Omer, Ioana, (2003), Psihologia muncii, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003; Parot, F., Doron, R., (1999), Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București;
Pitariu, D.H., (2000), Managementul resurselor umane. Evaluarea performantelor profesionale, Editura ALL BECK, București,
Popa, Marian, (2008), Statistica pentru psihologie. Teorie si aplicatii SPSS, Editura Polirom, Bucuresti;
Popescu-Neveanu, P., (1994), Psihologie, Manual școlar, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Pufan, P., (1978), Psihologia muncii, Ed. Didactică si Pedagogică,București;
Radu, I. si colab., (1993)- Metodologie psihologica si analiza datelor, Editura Sincron, Cluj;
Rotaru,Constantin, (1972), Sindromul metabolic al oboselii, Ed. Junimea, Iași
Sillamy, N., (1996), Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București
Santion, F., (2005), Metodologia cercetării și statistica în psihologie, Editura Muntenia, Constanța;
Scherrer, Jean, (1993), Oboseala, Ed. Humanitas, București
Șchiopu, U., (coord.) (1997), Dictionar de psihologie, Edit. Babel, București
Tabachiu, A., (1997), Psihologia muncii (curs), Editura Universității Politehnice, București,
Zlate, M., (2000), Introducere in psihologie, Editura Polirom ,Bucuresti;
Zlate, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, București
http://www.psihoterapieonline.home.ro/
www.medicina-muncii.com
http://psihologie.ro/
Anexe
Anexa 1- Instrumentele de investigare
1.1. Testul Praga
Se vor examina numerele din coloane (de pe cea de-a doua pagină) ,îl căutați pe prima pagină ,printre numerele cu caractere groase(cele mari) ,vedeți care este numărul imprimat cu caractere mici care-l însoțește în pătrat și îl scrieți în coloana liberă a numărului respective. Timp de lucru :4 minute.
1.2. Testul Toulouse Pieron
NUME………………………………… DATA………………………………….
1.3. Testul Kraepelin
NUME ȘI PRENUME:
ORA:
Priviți seriile de cifre dispuse orizontal și despărțite prin liniuțe, care formează un fel de căsuțe. Trebuie să executați o adunare sau o scădere între numerele care alcătuiesc o pereche respectând regula: dacă primul număr e mai mare decât cel de-al doilea, acesta se scade din primul, dacă primul e mai mic, se adună. Răspunsul se trece în căsuța liberă dintre ele.
Timp lucru: 5 min.
Model : 4+6-3+9-2
10/3/12/7
1.4. Chestionar de stress forma 1
Numele si prenumele:………………………………..
Data:…………………………………
Varsta: ………………………………
Nivel de studii:…………………….
Mediul de proveniență (urban sau rural)
Acest chestionar măsoară unele aspecte ale pesonalitati dumneavoastră. Nu există răspunsuri bune sau rele, ci doar răspunsuri care se potrivesc felului dumneavoastră de a fi. Răspunsurile sunt confidențiale. Marcați cu un X în dreptul fiecărei întrebări variantă de răspuns care vi se potrivește.
1.4.1. Cotarea chestionarului de stres
Chestionarul cuprinde 18 itemi și a fost etalonat printr-o scară în cinci trepte, cu răspunsuri după cum urmează: a = niciodată, b = foarte rar, c = uneori, d = adesea,
e = întodeauna.
Variantele scării (Likert) in 5 trepte au primit cate un scor, astfel:
a = niciodată = 1 pct.;
b = foarte rar = 2 pct;
c = uneori = 3 pct ;
d = foarte des = 4 pct. ;
e = intodeauna= 5 pct.
Scorul total este dat de suma punctajelor obținute la fiecare item și se raportează apoi la următorul etalon:
18 –40 → nivel minim de stres
41 – 65 → control al stresului,
66 – 90→ nivel maxim de stres
Anexa 2. Rezultatele la teste
2.1. Testele de atenție
2.2. Rezultatele la E.P.I. (scala E și scala N)
2.3. Rezultatele la chestionarul de stres
Rezultatele individuale la chestionarul de stres
Anexa 3. Reprezentări grafice chestionar
3.1 Histogramele întrebărilor din chestionarul de stress
3.1. ITEMI ELIMINAȚI
În urma realizării histogramelor la pretestare am observat că pentru 2 itemi distribuția era anormală, motiv pentru care i-am eliminat:
1 Ați simțit vreodată dorința de a sparge un obiect sau de a lovi pe cineva?
A. Niciodata
B. Rar
C. Uneori
D. Adesea
E. Întotdeauna
2. Se întâmplă vreodată să acționați mai întâi și apoi să regretați?
A. Niciodata
B. Rar
C. Uneori
D. Adesea
E. Întotdeauna
3. Acceptati vreodata invitații pe care mai târziu le regretați?
A. Niciodata
B. Rar
C. Uneori
D. Adesea
E. Întotdeauna
4. Faceți „mare caz” din orice
A. Niciodata
B. Rar
C. Uneori
D. Adesea
E. Întotdeauna
Anexa 4. Grafice pentru atenție și oboseală
4.1. Distribuția atenției pe momentele zilei
Bibliografie
Arădăvoaice, Ghe., (2006), Dictionar de psihologie, Editura Antet, București;
Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J., (2002), Introducere în psihologie, Editura Tehnică, București;
Cristea, Dumitru, (1992), Psihologia industrială, Ed. Didactică și Pedagică, București;
Barhad, B., Petrescu, P., (1966), Biografia oboselii, Ed. Stiințifică, București;
Bogathy, Zoltan, (2004), Manual de psihologie industrială și organizațională, Editura Polirom, Iași;
Chelcea, S., (1975), Chestionarul și investigația sociologică, Edit. Științifică și Enciclopedică, București;
Clocotici,V., Stan, A., (2000), Statistica aplicată in psihologie, Editura Polirom, București;
Dragu, A., (2003), Psihologie și Pedagogie Școlară, Editura Ovidius University Press, Constanța;
Dumitriu, C., (1970), Probleme de protectia și igiena muncii, Editura Didactică și Pedagogică, București;
Golu, M., (2004), Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, București;
Golu, M., (1993), Dinamica personalitatii, Editura Geneze;
Iosif, Ghe., Moldovan-Scholz, M., (1996), Psihologia muncii, București, Editura Didactică și Pedagogică.
Howitt, Dennis, Cramer, Duncan, (2006), Introducere in SPSS pentru psihologie, Edit. Polirom, București;
Institutul de Medicina și Sănătate Publică, (1979), Medicina muncii și educația sanitară în industrie, Editura medicală, București;
Larousse, (2006), Marele dictionar al psihologiei, Editura Trei, București;
Ilut, P., (2004), Valori, atitudini și comportamente sociale, Editura Polirom, Iași.
Manu, Petre, (1975), Medicina muncii, Editura Medicală, București
Manu, Petre, (1983), Medicina muncii, Editura Medicală, București
Manu, Petre, Niculescu T., Nanu, D., Berdan, C., Andreescu, Ghe., (1971), Medicina muncii-Elemente de practică, Editura Medicală, București;
Martin, N., Introducere în psihodiagnosticul special-Note de curs;
Martin, N., (2006), Psihologia muncii (curs), Universitatea Ovidius, Constanța;
Nedelcu, C., Murar, I., Bratu, A., Bantas, A., (2000), Dictionar român-englez, Editura Teora, București;
Novak, A., (1998), Metode cantitative în psihologie și sociologie, Editura Oscar Print, București;
Omer, Ioana, (2003), Psihologia muncii, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003; Parot, F., Doron, R., (1999), Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București;
Pitariu, D.H., (2000), Managementul resurselor umane. Evaluarea performantelor profesionale, Editura ALL BECK, București,
Popa, Marian, (2008), Statistica pentru psihologie. Teorie si aplicatii SPSS, Editura Polirom, Bucuresti;
Popescu-Neveanu, P., (1994), Psihologie, Manual școlar, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Pufan, P., (1978), Psihologia muncii, Ed. Didactică si Pedagogică,București;
Radu, I. si colab., (1993)- Metodologie psihologica si analiza datelor, Editura Sincron, Cluj;
Rotaru,Constantin, (1972), Sindromul metabolic al oboselii, Ed. Junimea, Iași
Sillamy, N., (1996), Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București
Santion, F., (2005), Metodologia cercetării și statistica în psihologie, Editura Muntenia, Constanța;
Scherrer, Jean, (1993), Oboseala, Ed. Humanitas, București
Șchiopu, U., (coord.) (1997), Dictionar de psihologie, Edit. Babel, București
Tabachiu, A., (1997), Psihologia muncii (curs), Editura Universității Politehnice, București,
Zlate, M., (2000), Introducere in psihologie, Editura Polirom ,Bucuresti;
Zlate, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, București
http://www.psihoterapieonline.home.ro/
www.medicina-muncii.com
http://psihologie.ro/
Anexe
Anexa 1- Instrumentele de investigare
1.1. Testul Praga
Se vor examina numerele din coloane (de pe cea de-a doua pagină) ,îl căutați pe prima pagină ,printre numerele cu caractere groase(cele mari) ,vedeți care este numărul imprimat cu caractere mici care-l însoțește în pătrat și îl scrieți în coloana liberă a numărului respective. Timp de lucru :4 minute.
1.2. Testul Toulouse Pieron
NUME………………………………… DATA………………………………….
1.3. Testul Kraepelin
NUME ȘI PRENUME:
ORA:
Priviți seriile de cifre dispuse orizontal și despărțite prin liniuțe, care formează un fel de căsuțe. Trebuie să executați o adunare sau o scădere între numerele care alcătuiesc o pereche respectând regula: dacă primul număr e mai mare decât cel de-al doilea, acesta se scade din primul, dacă primul e mai mic, se adună. Răspunsul se trece în căsuța liberă dintre ele.
Timp lucru: 5 min.
Model : 4+6-3+9-2
10/3/12/7
1.4. Chestionar de stress forma 1
Numele si prenumele:………………………………..
Data:…………………………………
Varsta: ………………………………
Nivel de studii:…………………….
Mediul de proveniență (urban sau rural)
Acest chestionar măsoară unele aspecte ale pesonalitati dumneavoastră. Nu există răspunsuri bune sau rele, ci doar răspunsuri care se potrivesc felului dumneavoastră de a fi. Răspunsurile sunt confidențiale. Marcați cu un X în dreptul fiecărei întrebări variantă de răspuns care vi se potrivește.
1.4.1. Cotarea chestionarului de stres
Chestionarul cuprinde 18 itemi și a fost etalonat printr-o scară în cinci trepte, cu răspunsuri după cum urmează: a = niciodată, b = foarte rar, c = uneori, d = adesea,
e = întodeauna.
Variantele scării (Likert) in 5 trepte au primit cate un scor, astfel:
a = niciodată = 1 pct.;
b = foarte rar = 2 pct;
c = uneori = 3 pct ;
d = foarte des = 4 pct. ;
e = intodeauna= 5 pct.
Scorul total este dat de suma punctajelor obținute la fiecare item și se raportează apoi la următorul etalon:
18 –40 → nivel minim de stres
41 – 65 → control al stresului,
66 – 90→ nivel maxim de stres
Anexa 2. Rezultatele la teste
2.1. Testele de atenție
2.2. Rezultatele la E.P.I. (scala E și scala N)
2.3. Rezultatele la chestionarul de stres
Rezultatele individuale la chestionarul de stres
Anexa 3. Reprezentări grafice chestionar
3.1 Histogramele întrebărilor din chestionarul de stress
3.1. ITEMI ELIMINAȚI
În urma realizării histogramelor la pretestare am observat că pentru 2 itemi distribuția era anormală, motiv pentru care i-am eliminat:
1 Ați simțit vreodată dorința de a sparge un obiect sau de a lovi pe cineva?
A. Niciodata
B. Rar
C. Uneori
D. Adesea
E. Întotdeauna
2. Se întâmplă vreodată să acționați mai întâi și apoi să regretați?
A. Niciodata
B. Rar
C. Uneori
D. Adesea
E. Întotdeauna
3. Acceptati vreodata invitații pe care mai târziu le regretați?
A. Niciodata
B. Rar
C. Uneori
D. Adesea
E. Întotdeauna
4. Faceți „mare caz” din orice
A. Niciodata
B. Rar
C. Uneori
D. Adesea
E. Întotdeauna
Anexa 4. Grafice pentru atenție și oboseală
4.1. Distribuția atenției pe momentele zilei
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Atentia Si Implicatiile Ei In Diferite Forme Profesionale (ID: 164719)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.