Atentatul Sinucigas

Introducere

În ciuda evoluției istoriei zbucimate marcată de evenimente majore cum au fost cele două Războaie Mondiale , politica mondială și relațiile dintre state au evoluat și au căpătat noi valențe, sub aspectele: economic și cultural , însă, lucrul acesta a presupus o luptă continuă, acerbă pentru păstrarea și consolidarea puterii la toate nivelurile. După cum se poate observa , pe fondul globalizării și aprofundării interdependenței dintre state, scena internațională a secolului al XXI-lea trece prin provocări grave, printre aceste fenomene numărându-se următoarele: conflicte interetnice, teritoriale și terorismul internațional.

Revenind la contextul politicii de securitate a Uniunii Europene, scopul acestei lucrări de dizertație îl reprezintă necesitatea de a prezenta într-o formă cât mai clară , concretă, problematica stării de insecuritate, generată de conflictele interetnice, cele teritoriale și nu în ultimul rând de terorismul internațional. Starea de insecuritate s-a tot perpetuuat de-a lungul timpului și ne afectează pe toți în egală măsură.

Ce este securitatea? Care sunt noile provocări cu care se confruntă marii actori de pe scena mondială ? Care este maniera de acțiune a instituțiilor de securitate a UE? Raportarea la următoarele intrumente: serviciile de informații, contrainformații și de securitate reprezintă o sursă suficientă în vederea readucerii păcii și prosperității popoarelor și națiunilor lumii? sunt acestea doar câteva din întrebările ce își vor găsi răspuns în continuare.

În vederea îndeplinirii acestui demers, tematica aleasă a fost structurată sub următoarele aspecte: prezentarea politicii de securitate, provocările cu care se confruntă lumea post-Război Rece, inclusiv răspunsul UE în încercarea de a contracara evenimentele negative și a garanta siguranța cetățenilor europeni cât și gestionarea crizelor interne.

Lucrarea de dizertație este structurată în trei capitole vizând problemele enunțate mai sus și un al patrulea în care am elaborat un studiu de caz cu privire la aspectele terorismul sinucigaș.

Astfel, în primul capitol al acestei lucrări, am prezentat viziunea contemporană asupra securității, dezvoltată în ultimele două decenii, mai exact fenomenele care se manifestă tot mai des și mai violent în prezent, așa cum este cazul conflictelor interetnice si a conflictelor teritoariale. Am analizat de asemea, impactul războaielor din ex-Iugoslavia asupra dimensiunii de securitate și apărare a Uniunii Europene.

În cel de-al doilea capitol, am reliefat evenimentele desfășurate de Uniunea Europeană în încercarea de a contracara și de a garanta siguranța cetățenilor europeni. Tot în acest capitol am abordat maniera în care se desfășoară Politica Externă și de Securitate Comună , capacitatea de a garanta securitatea în Europa și de a conlucra cu Statele Unite ale Americii, în rolul său de factor determinat în problemele de securitate mondială.

În cel de-al treilea capitol am vizat ansamblul complex al gestionării crizelor interne cât și flagelul atât de răspândit la scară mondială și care ni se înfățișează în atâtea ipostaze hidoase, numit terorism.

În ultimul capitol, al patrulea am elaborat un studiu de caz referitor la: atentatul sinucigaș.

Deci, lucrarea de față are ca și finalitate prezentarea modalităților în care este gândită și gestionată securitatea atât la nivel național, cât și internațional.

Sper ca așa cum am studiat eu fenomenul securității, reflecțiile și concluziile mele să conducă la o mai bună înțelegere, a problematicii în cauză de către cei interesați.

Capitolul I : Prezentarea politicii de securitate a Uniunii Europene

1.1. Conceptul de securitate

Ținând cont că în această lucrare voi menționa frecvent termenul de securitate acest prim capitol vizează clarificarea răspunsurilor la următoarele întrebări: Ce este securitatea? Care sunt noile provocări cu care se confruntă marii actori de pe scena politică mondială?

Având în vedere că acest domeniu al securității este complex, voi începe prin a aborda subiectul, făcând referire la definițiile enunțate, atât în Dicționarul Explicativ al Limbii române unde securitatea este caracterizată prin următoarele sintagme: '’ faptul de a fi la adăpost de orice pericol;

sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol…’’ , iar în ceea ce privește definiția termenului din perspectiva politico-militară, securitatea este interpretată ca '’ o expresie a calității relațiilor dintre state, bazate pe principiile dreptului internațional, pe etica păcii și coexistenței pașnice, având, drept esență și finalitate, înlăturarea forței și a amenințărilor cu forța din relațiile internaționale, asigurarea integrității teritoriale, a independenței și suveranității naționale’’. Potrivit unei alte definiții enunțate în lucrarea ’’Religie și securitate în Europa secolului XXI Glosar de termeni ’’ securitatea semnifică ’’ situația în care o persoană, un grup de persoane, stat, alianțe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înțelegere cu alți actori, capătă certitudinea că existența, integritatea și interesele lor fundamentarele, nu sunt primejduite’’.

Dacă în acest subcapitol m-am concentrat asupra definirii acestui termen din perspectiva a trei abordări: una general, iar celelalte două specifice, subcapitolul următor are rolul de a prezenta viziunea contemporană asupra securității, dezvoltată în ultimele două decenii.

1.2. Ipostaza securității actuale și provocările ei

Dacă până la sfârșitul Războiului Rece, scena internațională se confrunta cu posibilitatea declansării unui război și întrebuințarea forței militare, ulterior statele Uniunii Europene și nu numai

s-au confruntat cu noi amenințări, ce sunt mult mai greu de prevăzut și de combătut, fiind o combinație de instrumente, calea militara nefiind o soluție exclusivă de a stopa conflictele existente. Unul dintre fenomenele ce au condus la accentuarea problemelor cu care se confruntă anumite state, având ca și efect direct cristalizarea interdependenței dintre state este cel al globalizării.

Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie importul de petrol și gaze de care statele Europei sunt dependente de țări precum Rusia, cele din Golf și din nordul Africii. Acesta este motivul pentru care în momentul primului șoc petrolier din anul 1973 s-a produs o criză la nivel mondial și cu atât mai mult în Europa, unde s-a resimțit puternic. Pe lângă faptul că țările amintite anterior sunt bogate în resurse naturale, tot acestea sunt și generatoare de conflicte, iscându-se adesea ciocniri între ele și țările cele mai dezvoltate ce își doresc să aibă acces la resurse prin orice mijloc: fie pe cale pașnică fie prin întrebuițarea forței militare. Însă în cele mai multe cazuri până și '’arma militara se poate arăta neputincioasă în fața armei economice’’.

Fără nicio îndoială că orice conflict cu care se confruntă un stat se resimte la nivel mondial, singurul aspect relevant în această situație fiind intensitatea. În ceea ce privește acest punct determinant există două configurații: pe de-o parte distanța față de conflictul izbucnit iar pe de alta legăturile economice și politice cu regiunea respectivă. Toate aceste conexiuni dintre state, interdependența creată cauzează în situațiile conflictuale reacții în lanț.

Revenind la politica de securitate a Uniunii Europene trebuie precizat faptul că la acest moment, regiunile Africii de Nord, ale Orientului Mijlociu și ale Golfului Persic sunt de o importanță strategic, deoarece se consideră că dispre aceste regiuni se pot declanșa o serie de amenințări și riscuri la adresa securității europene. Fac referire în special, la fenomenul imigrației ilegale, considerat a fi generator al creșterii ratei infracționalității și al criminalității organizate.

Mediul actual de securitate, caracterizat prin lupta împotriva terorismului, lărgirea Nato și UE reprezintă repere importante în calea întâmpinării noilor amenințări cum sunt următoarele: ’’ conflicte interetnice și războaie civile, conflicte teritoriale, războaie de gherilă, proliferarea armelor de distrugere în masă, terorism și crima organizată’’.

1.2.1. Medierea conflictelor interetnice. Rolul organizațiilor internaționale

Deși nu este un subiect de actualitate, războaiele interetnice au capătat noi valențe, manifestându-se cu intensitate crescândă în cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea, o dată cu destrămarea imperiilor coloniale. Totodatâ, cu proclamarea independenței , conflictele mocnite între diferitele grupuri etnice au luat avans și în felul acesta s-a declanșat lupta acerbă pentru câștigarea teritoriului și a supremației.

Printre factorii determinanți ai acestor conflicte se numără următoarele aspecte: sărăcia, religia, reprimarea politică și nu în ultimul rând distribuția inegală a resurselor.

Printre regiunile afectate, în care a fost necesară intervenția organizațiilor internaționale în vederea reinstaurarii păcii, se regăsesc următoarele: Africa sub-sahariană, Somalia, Angola și Sudan.

Un prim exemplu de un astfel de conflict este cel declanșat în Coasta de Fildeș ( o țară dezvoltată din punct de vedere economic) care a divizat țara în două tabere adverse și care s-a încheiat prin intervenția Franței și a Națiunilor Unite.

Tot în zona țărilor africane, mai exact în Rwanda în anul 1994, a avut loc unul dintre cele mai violente evenimente, ce a șocat opinia public. Deși intervenția organismelor internaționale în vederea gestionării acestei crize nu a lipsit, potrivit analistului Paul Hirst '' Măcelul din Rwanda ar fi fost greu de oprit chiar dacă marile puteri ar fi acționat cu promtitudine''.

Alte exemple relevante pentru acest subiect sunt războaiele civile din Tadjistan sau Georgia, derulate în anul 1991, în urma destramării Uniunii Sovietice. Menționez de asemenea și conflictul interetnic desfășurat în Sri Lanka, ce a avut ca și deznodământ uciderea a peste 3000 de etnici tamili.

În ceea ce privește conflictele interetnice, desfășurate în Balcani, voi reveni asupra lor, oferind mai multe detalii în următorul subcapitol, deoarece perioada lungă de timp și complexitatea subiectului o impune. Însă, ca și caracteristică esențială a acestor războaie civile menționez că ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor și mai puțin între acestea. Deși intervenția organismelor internaționale a dus la încetarea conflictelor armate, acea zonă prezintă încă, un ’’potențial conflictual cu grad ridicat’’.

1.2.2. Conflictele teritoriale

După cum se poate observa, de-a lungul istoriei au existat evenimente majore la baza cărora lupta pentru dobândirea de noi teritorii și păstrarea lor, a avut un rol decisiv. Amintesc aici evenimentele petrecute în timpul celor două Războaie Mondiale care au zguduit Europa începutului de secol XX, sau războiul desfășurat între Marea Britanie și Argentina, iar în plan recent războaiele din Iran și Irak, Armenia și Azerbaidjan sau India și Pakistan. După cum susținea Carl von Clausewitz- '' Războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace''.

Spre deosebire de perioada anterioară, mai exact, perioada evenimentelor petrecute în secolul al XX-lea, în perioada modernă, atenția este focalizată mai mult pe arme decât pe soldați. Petru acest motiv, conflictele dintre Coreea de Sud și Coreea de Nord, India și Pakistan ori cele din zona Golfului Persic sunt cu atât mai periculoase pentru securitatea mondială întrucât acele țări sunt deținătoare de arme nucleare, iar folosirea lor ar fi catastrofală.

Importanța deținerii acestor arme este evidențiată de Zbiegniew Brzezinski într-un interviu acordat pentru revista ’’Stern’’, potrivit căruia '' Armele nucleare înseamnă prestigiu și îmbunătățesc pozitia de negociere considerabil’’.

Revenind la precizările făcute la începutul acestui capitol, conform cărora Europa este influențată direct sau indirect de toate conflictele existente pe scena internațională, fie la distanță, fie raportandu-ne la legăturile economice stabilite cu țările conflictual, pot susține faptul, că Europa acordă o importanță deosebită următoarelor zone: spațiului ex-Sovietic și cel al Orientului Mijlociu, cu precădere conflictului dintre Israel și Palestina.

Pentru a avea o imagine cât mai clară și pentru a înțelege motivul pentru care Europa conferă zonelor precizate anterior o atenție deosebită în ceea ce privește conflictele existente, este important de menționat, faptul că, desi au trecut mai bine de 15 ani de la destrămarea Uniunii Sovietice, statele care făceau parte din această putere mondială luptă in continuare pentru: redobândirea teritoriilor și pentru recunoasterea autonomiei. Menționez aici, conflictul dintre extremiștii ceceni și guvernul de la Moscova pentru recunoașterea Ceceniei ca un teritoriu autonom, conflict soldat cu mii de victime de ambele părți. Bineînțeles, că exemplele ar putea continua, regiunea aceea reprezinta pentru guvernele europene, un motiv de îngrijorare la adresa sistemului lor de securitate.

În ceea ce privește cea de-a doua zonă de interes, mai exact Orientul Mijlociu,precizez faptul că, această zonă s-a confruntat constant cu conflicte teritoriale precum: războiul dintre Irak si Iran (1980-1988), invadarea Kuweitului de către Irak la începutul anilor 1990, iar în plan actual conflictele dintre Israel și țările arabe vecine.

Însă, după cum se știe, utimul conflict evocat nu este nicidecum unul recent, acesta izbucnind odată cu ‘’Declarația Balfour’’ din 1917 prin care, se dorea înființarea unui stat evreu pe teritoriul Orientului Mijlociu. Ca și primă reacție din partea palestinienilor la ceea ce era stipulat în declarația menționată, a fost înființarea unei grupări separatiste, ce avea drept scop să militeze pentru eliberarea tuturor teritoriilor și crearea unui stat palestinian democrat. Tot acestă grupare a refuzat să recunoască Israelul ca stat și a fost implicată, într-o serie de atacuri teroriste având drept ținte, istraelieni. Conflictul a continuat, prin invadarea de către Israel a Fâșiei Gaza, în vederea eliberării unui soldat ținut ostatic, de catre palestinieni.

Evenimentele petrecute în Orientul Mijlociu, susțin faptul că această regiune nu este încă și nici nu va putea fi o zona sigură și pașnică.

Ca și concluzie a acestui subcapitol , pot susține faptul că cel mai răspândit fenomen de care sunt legate atât conflictele interetnice cât și cele teritoriale este terorismul, fenomen care se manifestă acut, în prezent și care afectează întreaga populație la nivel mondial.

1.2.3. Impactul războaielor din ex-Iugoslavia asupra dezvoltării dimensiunii de securitate și apărare a Uniunii Europene

Acest subcapitol are rolul de a analiza impactul pe care l-au avut războaiele din fosta Iugoslavie asupra dezvoltării dimensiunii de securitate și apărare a Uniunii Europene. Însă, pentru a edifica acest aspect este necesară o scurtă prezentare a evenimentelor petrecute în perioada 1991-2001 vizand țările ce până nu demult făceau parte din Republica Socialistă Federativă a Iugoslaviei și modalitățile de implicare a organizațiilor internaționale, în soluționarea conflictelor.

Războaiele iugoslave pot fi considerate doua serii de războaie succesive, care au afectat toate cele 6 foste republici iugoslave. Unul dintre motivele ce au condus la izbucnirea acestor războaie, a fost decizia Partidului Comunist, adoptată în cadrul ultimei sedințe de la Belgrad din 1991 de a opri sistemul de partid unic, precum și reforma economică. În urma acestei hotărâri, delegațiile croată și slovenă erau îndemnate să părăsescă partidul. Tot în acel an, slovenii își proclamă independența, situatie ce a iscat un conflict militar de scurtă durată între Slovenia și Armata Populară Iugoslavă. În vederea încetării conflictului existent, miniștrii de externe ai Comunității Europene s-au întâlnit la Zagreb cu reprezentați ai guvernelor din Iugoslavia și Slovenia reușind să stabilească planul pentru un arminstițiu, însă acesta nu a fost pus în practică, războiul continuând până în data de 7 iulie 1991.

Urmând exemplul Sloveniei, cea de-a două replublică ce s-a desprins de Iugoslavia, a fost Croația. Declararea independenței acesteia a dus la un război sângeros ce a durat 4 ani (1991-1995), actorii implicați fiind pe de o parte etnicii croați iar pe de altă parte comunitatea sârbă care prefera rămânerea în Iugoslavia, alături de majoritatea sârbă din Serbia. Războiul s-a încheiat în decembrie 1995, după un efort diplomatic internațional considerabil, lăsând în urmă 200.000 de morți.

Deși Bosnia a încercat pe cât posibil, să nu se implice într-un război civil nu existau decât două alternative: fie își declara independența, fie continua să rămână în acea federație, alături de Muntenegru și Macedonia. Aflând de discuțiile dintre președinții Croației și Serbiei de a diviza teritoriul bosniac, Bosnia-Herțegovina își proclamă suveranitatea, iar mai apoi în urma unui referendum organizat se votează desprinderea de Iugoslavia, urmând ca în octombrie 1992 să își proclame independența. Din dorința sârbilor bosniaci de a ocupa un teritoru cât mai mare din Bosnia se iscă războiul dintre cele trei etnii (Serbia, Croația și Bosnia). În 1993 se propun planurile de pace Vance- Owen și Stoltenberg-Owen, care prevedeau divizarea Bosniei Herțegovina în unități teritoriale dominate de fiecare dintre cele trei grupuri. Deși nemulțumit, guvernul de la Sarajevo acceptă, dar parlamentul Republicii Srpska refuză. Lupta pentru teritoriu, dintre Croația, Serbia și Bosnia- Herțegovina a continuat până în momentul în care a intervenit SUA și a oferit un ultimatum pentru încetarea conflictelor. Astfel, la data de 1 noiembrie 1995, cei trei președinți ai statelor implicate încep convorbirile de pace la baza militară de la Dayton, Ohio, SUA. Acordul încheiat prevedea crearea unei structuri statale descentralizate formată din două entități: Federația Bosnia și Herțegovina ( formată din teritoriile controlate de bosniaci și croați pe 51% din teritoriul întregii republici) și Republica Srpska (teritoriul controlat de sârbi, 49% din teritoriul Bosniei- Herțegovina).

Pentru implementarea acordurilor, a fost creată o forță internațională de menținere a păcii care în prezent este EUROFOR, iar pentru supravegherea aplicării acordurilor a fost creată funcția de Înalt Reprezentant al Comuntății Internaționale, acesta având puteri extinse, inclusiv dreptul de a revoca oficialii aleși din entități sau la nivel statal.

Deși au fost acordate ajutoare consistente pentru reconstrucție, multe fonduri au fost deturnate, a înflorit criminalitatea organizată și a aparut teama de fundamentalismul islamic, însă marea majoritate a musulmanilor bosniaci l-au respins. De aceea, republica a dobândit statutul de potențial candidat la Uniunea Eurpeană.

Conflictele interetnice au continuat, atingând apogeul odată cu izbucnirea războiului din Kosovo, regiune ce era revendicată pe de-o parte de Serbia, iar pe de altă parte de Croația. Punctul culminat al acestor dispute l-a reprezentat revizuirea Constituției de către guvernul sârb, conform căruia regiunea Kosovo aparținea Serbiei, iar controlul administrativ și executiv revenea guvernului de la Belgrad. În această situație, neavând speranța că organizațiile internaționale vor interveni și vor aplana conflictul, albanezii au decis înființarea Armatei de Eliberare din Kosovo. Aparitia UCK a condus la intensificarea conflictelor până la data de 25 octombrie 1998, când comunitatea internațională a reacționat, cerând încetarea luptelor.

NATO a decis că acest conflict ar putea fi rezolvat numai prin introducerea unei forțe militare de menținere a păcii sub egida NATO, pentru a forța stăpânirea celor două comunități. Refuzul Serbiei de a accepta participarea la Conferința de la Rambouille, unde se dorea purtarea negocierilor între cele două părți, a avut ca și efect începerea campaniei de bombardare Nato. Campania de bombardare Nato a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999, fiind implicați într-o oarecare măsură toți membri ce făceau parte din aceea organizație. Scopul acestei misiuni a fost retragerea trupelor iugoslave și înlocuirea lor cu forțe internaționale de menținere a păcii pentru a se asigura că albanezii se vor întoarce la casele lor. Campania a fost inițial concepută pentru a distruge defensiva aeriană iugoslavă și obiectivele militare de înalta valoare. În ciuda opoziției susținute de președintele sârb acesta a acceptat condițiile de mediere și a fost de acord cu o prezență militară în Kosovo, condusă de ONU, dar care încorpora trupe Nato.. După acceptarea condițiilor, trupele KFOR au început să intre în Kosovo și să facă înțelegeri cu localnicii regiunii pentru implementarea păcii între sârbi și albanezi.

Conflictul din Sudul Serbiei dintre anii 1999-2001 a reprezentat o continuare a disputelor interetnice, actorii implicați fiind guvernul federal iugoslav și Armata de Eliberare din Presevo, Medveda și Bujanovac înființată cu scopul de a anexa zona din sudul Serbiei.

Ultimul conflict existent între statele ce aparținuseră până în 1990 Republicii Socialiste Federative Iugoslavia a fost cel din Macedonia, dintre Armata de Eliberare Națională și forțele de securitate din acea republică. Primele acțiuni ale albanezilor au avut loc la finalul anului 2000 și începutul lui 2001, de-a lungul graniței Macedoniei cu UNMIK. Forțele albaneze revendicau eliberarea etnicilor din aceste teritorii. Radicalii sperau să determine comunitatea internațională să redeschidă cazul albanez. Aceștia militau pentru crearea unei Albanii Mari care să reunească populația albaneză din regiune. În timpul conflictelor din FYROM, NATO a jucat un rol substanțial atât prin KFOR (care a fost utilizată pentru a întări controlul la granița dintre Kosovo și Macedonia), cât și prin operațiunea ’’Essential Harvest’’, a cărei misiune era supravegherea dezarmării voluntare a rebelilor albanezi, ce constituia o pre-condiție esențială pentru începerea procesului de pace conform Acordului de la Ohrid. NATO a jucat un rol deosebit de important în arbitrarea și supervizarea implementării unei amnistii, care a dus la transformarea Armatei de Eliberare Națională într-un partid politic, ce a intrat în guvern după alegerile din 2002.

În ceea ce privește impactul războaielor din ex-Iugoslavia asupra dezvoltării dimensiunii de securitate și apărare a Uniunii Europene pot spune că a fost unul pozitiv deoarece acest eșec a condus la sporirea efortului care să permită Uniunii Europene o acțiune relevantă pe arena internațională. Totuși, acest lucru nu a echivalat cu o paralizie completă a UE în ceea ce privește acțiunea externă, aceasta având totuși un istoric consistent de misiuni derulate în afara granițelor sale, dar, de regulă, ele au fost desfășurate în perioada ce a urmat apogeului crizelor, fiind gestionate, în etapa lor cea mai acută, de catre alte organizații, precum NATO sau ONU.

Spre deosebire de Nato, UE nu a reușit să formuleze un concept al managementului crizelor care să aibă consistența și coerența celui dezvoltat la nivelul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Una dintre cauzele dificultăților întâmpinate pe această linie constă în specificul Uniunii Europene, ca organizație de integrare economică și politică, unde dimensiunea de securitate și apărare este relativ recentă și unde integrarea se face mai lent din pricina importanței implicațiilor suveranității.

Mai mult, această dimensiune a început să se concretizeze abia după eșecul UE de a interveni în criza ce a condus la destrămarea Iugoslaviei, în anii ’90.

O altă particularitate a intervenției UE în managementul crizelor rezidă în importanța pe care o are cooperarea cu NATO. Alianța Nord-Atlantică a contribuit substanțial la dezvoltarea dimensiunii de securitate și apărare a UE, dar și la derularea în sine a misiunilor conduse de UE, conform Acordurilor „Berlin +”, UE având posibilitatea de a recurge la capacitățile și resursele NATO pentru a derula propriile misiuni. În urma Tratatului de la Lisabona, s-au efectuat o serie de schimbări în plan instituțional și conceptual menite să îi crească capacitatea de a acționa independent și coerent pe arena internațională. În 2009, tratatul ratificat de statele membre ale UE a stabilit crearea unui Centru de Operații în cadrul Statului Major al UE, care putea funcționa ca centru de comandă pentru misiunile conduse de aceasta. De asemenea, Uniunea putea folosi, în acest scop, și centrele de comandă din statele membre implicate într-o anumită misiune. Așadar, dimensiunea de securitate și apărare a UE este relativ nouă și s-a dezvoltat cu susținerea directă a NATO.

Uniunea este, în primul rând, o organizație interguvernamentală de integrare economică și, mai apoi, politică. Conceptul de „managementul crizelor” s-a impus, însă, cu stringență în vocabularul autorităților de la Bruxelles încă din primii ani de existență ai acestei dimensiuni.

Imediat după 1999, după crearea și aplicarea PESA, UE a început să se afirme drept un actor strategic important pe scena mondială. Sub PESA, au fost conduse atât operațiuni civile și cat si militare, ceea ce relevă eforturile UE de a avea o abordare comprehensivă asupra gestionării situațiilor de criză. Conflictele ce au determinat destrămarea Iugoslaviei și implicarea UE în procesul de stabilizare post-conflict, au marcat în mod decisive, modul în care conceptul de „managementul crizelor” este abordat la nivelul UE.

Sunt dezvoltate deopotrivă capabilități militare, în cadrul PESA, care să poată întreprinde acțiuni de răspuns la crize, și sunt asumate angajamente politice pentru prevenirea conflictelor. Evenimentele ce s-au petrecut în spațiul vest-balcanic au demonstrat, de asemenea, faptul că pentru a putea menține o pace durabilă în exteriorul granițelor sale, UE va trebui să identifice un mixt optim de instrumente civile și militare pentru a aborda criza în mod adecvat, în funcție de stadiul ei de dezvoltare – pre-criză, diferend, confruntare, refacere.

În ceea ce privește aspectele de securitate, aș putea considera că acest caracter diferit al celor două organizații duce la viziuni complementare, ce pot contribui în mod real la abordarea comprehensivă a securității din perspectiva dimensiunii militare și nonmilitare. Abordarea de catre UE a managementului crizelor este diferită de cea a altor organizații internaționale, inclusiv de cea a NATO din cauză că aceasta se face în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună a UE; spre deosebire de NATO, UE poate avea o proprie politică externă, ceea ce influențează considerabil implicarea acesteia în managementul crizelor deoarece Uniunea trebuie să ia în considerare nu doar propriile obiective politice, ci și celelalte interese și priorități ale UE și ale statelor sale membre, lucru ce a determinat dificultăți în crearea unei viziuni comune, coerente, unitare.

În cazul UE, managementul crizelor nu cunoaște o dualitate doar în utilizarea celor două instrumente – civil și militar, ci și în conceptualizarea răspunsului la criză. Acesta este bazat pe două strategii : prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor. În ceea ce privește gestionarea crizelor, UE definește acest concept astfel: acțiuni inițiate pentru a preveni escaladarea pe verticală (intensificarea violențelor) și pe orizontală (răspândirea teritorială) a conflictelor violente, existente. Rezolvarea conflictelor are în vedere acțiunile întreprinse, pe termen scurt, pentru a stopa un conflict violent.

Unicitatea modului în care managementul crizelor este abordat la nivelul UE nu se rezumă însă, doar la atât. După cum am menționat mai sus, NATO a avut un rol deosebit de important în crearea și consolidarea dimensiunii de securitate și apărare a Uniunii Europene, iar relația NATO-UE a comportat și contiuă să comporte o importanță deosebită pentru ambele organizații.

De asemenea, efortul de a îndeplini primul Obiectiv Global (2003) propus, a dus la conștientizarea necesității existentei unei forțe mobile, înalt specializate, cu grad mare de mobilitate și capabilă să desfășoare acțiuni în condiții dificile. Crearea unei asemenea forțe a fost inclusă în Obiectivul Global 2010. Prin urmare, au fost înființate Grupurile de Luptă ale UE (European Union Battle Groups –EUBG). Acestea sunt grupuri tactice de luptă, alcătuite din aproximativ 1.500 de persoane, dislocabile în 15 zile în zone îndepărtate și dificile. EUBG trebuie să poată îndeplini misiunile de tip Petersberg, misiunile stabilite prin Strategia Europeană de Securitate și de către Obiectivul Global 2010.

Un alt element care dă unicitate viziunii UE asupra managementului crizelor este componenta non-militară a acesteia, respectiv, managementul crizelor, cu ajutorul mijloacelor civile. Aceasta vine pe fondul structurii organizației în discuție. UE nu a fost creată încă de la început, ca având integrată o dimensiune de securitate și apărare; inițial, comunitățile europene vizau integrarea economică și ulterior pe cea politică. Este drept, acestea au fost considerate

instrumentele prin care s-a asigurat, pe continentul european, o perioadă de pace și prosperitate fără precedent. Prin urmare, UE avea deja dezvoltată o anumită expertiză în acest sens, în momentul în care și-a cristalizat dimensiunea de securitate și apărare.

În ciuda faptului că ideea de management al crizelor prin mijloace civile (Civilian Crisis Management – CCM) este una dintre cele mai uzitate sintagme, atunci când se vorbește despre viziunea UE asupra mangementului crizelor se constată că, ea nu a fost definită înca, cu claritate. Totuși, unul dintre primele rapoarte referitoare la acest concept îl definea drept „interveția cu ajutorul personalului non-militar într-o situație de criză, care poate fi violentă sau nonviolentă, cu intenția de a preveni intensificarea crizei și în scopul facilitării soluționării ei”. De asemenea, același raport, subliniază faptul că experții fac deosebirea între prevenirea conflictului (activități care se petrec înaintea actelor ostile) și managementul crizelor (intervenția după ce actele violente s-au produs). Totodată, aceeași sursă menționează faptul că procesul de construcție a păcii în perioada post-conflict este considerat unul dintre mijloacele de prevenire a crizelor ulterioare, făcând, prin urmare, obiectul CCM. Totuși, putem accepta ca definiție largă a CCM următoarea sintagmă: „ansamblul instrumentelor și politicilor non-militare ale UE utilizate în managementul crizelor, conform PESA”.

Există patru domenii prioritare de acțiune ale UE în ceea ce privește CCM, care au fost considerate repere în dezvoltarea capacităților civile ale UE, de management al crizelor.

Acestea sunt:

a) Poliția civilă și-a asumat rolul de lider în îmbunătățirea capacităților UE de răspuns la crizele internaționale. Conform Consiliului de la Feira, se alcătuiesc Unități de Poliție Integrate –„forțe robuste, dislocabile rapid, flexibile și interoperabile, capabile de îndeplinire a sarcinilor executive în vederea restabilirii legii și ordinii în situații delicate”.

b) Instituirea și consolidarea unui domeniu ce viza Statul de Drept a condus la includereaunor masuri cat mai clare în cadrul acțiunilor prioritare în managementul civil al crizelor în urma experiențelor din Balcanii de Vest, în special a celei din Kosovo, care au demonstrat că este nevoie de anumite măsuri de sprijinire, care să înlocuiască structurile statale aflate în colaps, concentrându-se asupra legii, ordinii și sistemului penal. Aceste măsuri de substituire constau în dislocarea personalului internațional, cum ar fi avocați, ofițeri de poliție, personal pentru administrarea penitenciarelor, pentru a asigura implementarea principiilor statului de drept.

c) Administrația civilă constă în angajarea voluntară a experților capabili de a asigura o gamă largă de sarcini, cum ar fi evidența proprietăților, alegeri, impozitare, servicii sociale, medicale și infrastructură. Și această linie prioritară de acțiune a fost stabilită în urma experiențelor din Kosovo, care au demonstrat că mediul social, etnic, cultural, economic, politic caracterizat de o evidentă complexitate, implică acțiuni coordonate și la nivelul adminstrației locale.

d) Protecția civilă se referă la măsurile ce se impun a fi luate pentru asigurarea asistenței în timpul și după perioada de criză pentru a asigura necesitățile imediate de supraviețuire și protecție a populației afectate.

Uniunea a instituit două instrumente pentru a consolida cooperarea dintre statele membre în cazuri de criză și de urgență fie ca erau naturale, industriale sau determinate de acțiunea umană numite: Mecanismul Comunitar de Protecție Civilă (MCPC) și Aranjamentele pentru Coordonarea Crizelor (ACC). Prin urmare, viziunea UE cu privire la managementul crizelor este una deosebit de complexă pentru că include conceptul de CCM, concept specific doar UE, care nu are un echivalent în dicționarele de terminologie specifică ale ONU, OSCE sau a altor organizații regionale non-europene. Această complexitate poate fi privită atât ca un avantaj în managementul crizelor, dat fiind că, permite Uniunii să aibă o abordare comprehensivă a crizei, dar poate constitui și un indice al unei carențe în ceeea ce privește modul de funcționare al acesteia.

Totuși, de remarcat este faptul că această componentă civilă a managementului consecințelor este mult mai amplu dezvoltată decât în cadrul NATO și că, pentru Uniunea Europeană, ea reprezintă o componentă cel puțin la fel de importantă ca și cea militară (care, în cazul UE, este mult mai puțin dezvoltată decât la nivelul NATO).

De asemenea, la fel de important este și rolul pe care l-a jucat derularea evenimentelor din Balcanii de Vest în dezvoltarea cadrelor conceptuale, juridice, politice, instituționale, de management al consecințelor la nivelul celor două organizații. Influența lor a fost atât de mare încât putem vorbi despre o relație cu dublu sens: pe de o parte, cele două organizații au avut un impact de netăgăduit asupra stabilizării și modernizării statelor vest-balcanice, pe de alta, evenimentele ce s-au petrecut în această regiune au reprezentat un aport substanțial la dezvoltarea cadrelor conceptuale, instituționale și politice de management al crizelor la nivelul celor două organizații, au contribuit la crearea unor mijloace de reacție care au putut fi aplicate cu succes și în managementul crizelor din alte regiuni ale lumii.

Așadar, dincolo de tragediile survenite în evenimentele ce au urmat destrămării Iugoslaviei, ele au avut un impact pozitiv asupra dezvoltării modului de abordare și gestionare a unor astfel de situații de către NATO și UE.

Capitolul II :Politica externă și de securitate comună

Pe fondul evenimentelor petrecute de-a lungul secolului al- XX-lea caracterizat prin lupte teritoriale și prin revoluțiile care au condus la schimbările de sistem, imaginea Europei se contura pe incertitudine și insecuritate, existând dorința vie de a uni țările continentului într-o cauză comună. Deși drumul a fost greu și anevoios, întâmpinând opoziții, s-a ajuns într-un final, de la o zonă de liber schimb, cum fusese concepută Europa unită în primii ani la o uniune economică și monetară puternică.

Dacă în primă instanță Europa unită viza dimensiunea economică, ulterior s-a decis asupra îmbinării acesteia cu politica externă și de apărare.

În îndeplinirea acestui demers erau însă prezente doua impedimente: pe de-o parte reticențele aliatului transatlantic iar pe de alta, cele interne, referitoare la problemele suveranității naționale și la cheltuielile militare.

2.1. Crearea PESC

Motivația primordială a creării unei politici comune pentru toate țările europene a fost stoparea oricărei posibilități a Germaniei în vederea reluării politicii de agresiune, imediat dupa încheierea celui de-al doilea Război Mondial.

Astfel, la inițiativa premierului britanic, Winston Churchill a fost înființată Armata Europeană Unită sub control democratic, în cadrul căreia urmau să participe state precum: Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Republica Federală Germană. În urma acestei decizii, președintele Consiliului European, primul-ministru francez Rene Pleven, a considerat oportuna, accelerarea etapelor în vederea crearii unei Comunități Europene pentru apărare și a lansat Planul vizand acest demers, prezentându-l în fața Adunării Naționale a Franței în data de 24 octombrie 1950. Principalul obiectiv al acestui ’’Plan’’ era acela de a institui o armată europeană comună ce avea să le înlocuiasca pe cele naționale, cu un ministru european al apărării și cu un buget comun.

Deși cinci dintre cele șase țări și-au dat acceptul în vederea îndeplinirii acestui demers, statul francez a respins cu vehemență această idee, dezaprobând întregul proiect în anul 1954.

Regăsim o situație similară și în cazul celorlate două Planuri ’’Fouchet’’, unde Franța este neîncrezătoare în șansa de reușită a unei astfel de uniuni. Acele planuri vizau următoarele aspecte: crearea unei strânse cooperări politice, o uniune a statelor și o politică externă și de apărare comună. Opoziția Franței a determinat într-un final abandonarea acestor proiecte.

Ideea creării unei comuniuni a statelor nu a fost uitată în mod definitiv, revenindu-se asupra ei după 30 de ani, când de altfel a prins contur prin: ’’Tratatul de la Maastricht’’ în anul 1992. Stabilirea bazelor unei astfel de politici a reprezentat de fapt un răspuns pentru următoarele evenimente: căderea Zidului Berlinului și prăbușirea Imperiului Sovietic. Adoptarea ’’Tratatului de la Maastricht’’ reprezenta documentul prin care dimensiunea de securitate și de apărare comună beneficia de un cadru juridic.

După cum este stipulat în Titlul V al Tratatului, obiectivele PESC erau următoarele:

'' Protejarea valorilor, intereselor fundamentale și a independenței Uniunii.

Întarirea, pe toate căile, a securității Uniunii și a statelor membre.

Păstrarea păcii și întărirea securității internaționale, în acord cu principiile Cartei ONU, a Actului final de la Helsinki și a Cartei de la Paris.

Promovarea cooperării internaționale.

Dezvoltarea și consolidarea democrației, legalității, respectului pentru drepturile omului și a libertăților fundamentale. ''

În urma întrunirii desfășurate la Bonn în iunie 1992, miniștrii de externe și ai apararii au convenit asupra aspectului vizand: misiunile pe care Uniunea urma sa le indeplineasca si care cuprindeau:'' misiuni umanitare si de salvare, de menținere a păcii și misiuni ale forțelor combatante pe timpul derulării unor operații de management al crizelor, redenumite ulterior ’’Misiuni de tip Petersberg''. Însă s-a revenit asupra acestui aspect în urma tragicelor evenimente desfășurate în Balcani, considerându-se necesar asumarea unui rol mult mai pronunțat de catre UE în gestionarea problemelor de securitate din Europa.

Tot în această direcție s-a desfășurat și Summitul franco-britanic de la Saint Malo din decembrie 1998 unde cele două state au evidențiat nevoia lansării unei inițiative menite să consolideze profilul UE pe dimensiunea de securitate și apărare. Inițiativa a fost implementată la nivelul UE sub stricta supraveghere a președentiei germane a Consiliului UE ca o măsură preventivă la desfășurarea unor evenimente precum : Criza din Kosovo.

Prin adoptarea unui alt Tratat, mai precis cel de la Amsterdam din 1999, Politica Externă și de Securitate Comună capată un nou sens prin introducerea unor instrumente mai coerente (acțiuni și poziții comune) și mijloace mai eficiente de luare a deciziilor (decizie prin majoritate calificată).

Tot în acest act juridic regăsim menționate trei componente ale Politicii Externe și de Apărare Comună și anume: managementul crizelor militare și civile și prevenirea conflictelor.

In ceea ce privește primele doua domenii vizate acestea formează ''Misiunile de tip Petersberg'' și au la bază operațiuni ca: misiuni de menținere a păcii, de salvare și umanitare. Inserarea lor în cadrul Tratatului de la Amsterdam a fost foarte eficientă într-o perioadă dominată de conflicte locale ce amenințau securitatea europeană.

O altă acțiune relevantă pentru acest domeniu a fost stabilirea bazelor componentei civile ’’PESA’’ în cadrul Consiliului European de la Feira din anul 2000. Astfel că principalele domenii de acțiune ale acestui organism erau: cooperarea polițienească, întărirea statutului de drept, administrație civilă. În acest context, se putea aprecia ca ’’UE dispunea de dimensiunile: civilă si militară, în cadrul unei abordări destinate implicării în gestionarea crizelor.’’

Un alt act juridic de o importanță vitală pentru sistemul de securitate al UE, este: ’’Tratatul referitor la o Constituție pentru Europa’’ încheiat în 29 octombrie 2004 de către șefii de state și guverne ale țărilor membre și candidate. În acest document se au în vedere atât ’’PESC’’ cât și ‘’PESA’’ ca parte integrată ’’PESC’’.

Elementele de noutate incluse în acest act juridic din sfera Politicii externe și de apărare comună sunt următoarele:

'' Extinderea Misiunilor Petersberg

Decizia înființării unei Agenții Europene în domeniul Armamentelor, Cercetării și Capacitățiilor Militare (EDA)

Aplicarea cooperării structurate la misiunile internaționale

Posibilitatea cooperării mai strânse a statelor Uniunii în sfera apărarii reciproce

Introducerea unei clauze de solidaritate pentru cazurile producerii unor atacuri teroriste și a unor dezastre naturale sau produse de om''.

Însă esențial în soluționarea misiunilor vizate nu este numai cadrul juridic ci și capabilitățile militare, motiv pentru care este necesar să se stabilească noi structuri politice și militare capabile pentru adoptarea deciziilor și conducerea acțiunilor. De pildă, în momentul declanșării Războiului din Kosovo, Europa, ca și organizație, nu dispunea de necesarul de bază, aici incluzând: armament de înaltă tehnologie, armament greu, transport aerian precum și trupe suficiente. Chiar dacă dispunea de mai mulți soldați decat Statele Unite ale Americii, Europa nu era pregatită pentru a face față unei crize precum a fost cea din Kosovo.

Având în vedere că Europa își dorea menținerea legăturii trasatlantice, nu putea cere SUA să intervină ori de câte ori aparea o criză, ci trebuia să existe un echilibru în plasarea sarcinilor în ceea ce privea securitatea comună iar continentul european să fie responsabil de propria securitate.

2.2. Cadrul instituțional ’’PESC’’

Instituțiile abilitate în gestionarea Politicii Externe și de Securitate Comună sunt cele ale Uniunii Europene. Tinând cont că acest domeniu este de o importanță strategică pentru statele membre, dar totodată este dificil de renunțat la suveranitatea națională, procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală, iar în ceea privește adoptarea deciziilor, se aplică regula consensului.

Cadrul instituțional este structurat în așa manieră, încât comitetele, consiliile și grupurile de lucru își desfășoară activitatea sub stricta supraveghere a Instituțiilor Uniunii Europene. Astfel, sarcinile sunt repartizate în următoarea modalitate: Comisiei Europene îi revine cel mai mare număr de politici externe ale UE privind următoarele domenii: asistență umanitară, reabilitare și reconstrucție, dezvoltare și reglementarea sancțiunilor.

Consiliul Europei este cel care definește principiile ’’PESC’’ și decide strategiile comune în timp ce, Președintelui Consiliului îi revine responsabilitatea de a organiza întruniri cu șefii de stat ai țărilor membre.

Tot acestor două instituții le revine și sarcina de a asigura consistența acțiunilor externe ale UE pentru categoriile următoare: securitate, economie și politici pentru dezvoltare.

O altă instituție cu rol decisiv este cea a Consiliului Ministerial, misiunea ei fiind aceea de a hotărâ asupra problemelor de politică externă, fapt ce este stabilit în cadrul întrunirii lunare, la care iau parte Miniștrii de Externe ai statelor membre.

În ceea ce priveste Parlamentul European, acestă instituție este informată și consultată în toate deciziile asumate, referitoare la domeniul vizat .

Pe lângă instituțiile menționate, o data cu adoptarea ’’Tratatului de la Amsterdam’’ s-au stabilit noi structuri organizaționale relevante pentru Politica Externă și de Securitate Comună.

Una dintre aceste instituții este cea de Înalt Reprezentant pentru ’’PESC’’ care este totodata și Secretarul general al Consiliului UE. Acesteia îi revine rolul de a contribui la formularea și implementarea deciziilor, iar un altul este de a conduce dialogul politic cu țările terțe. În prezent, aceasta funcție este ocupată de Catherine Ashton care deține și funcția de Vicepreședinte al Comisiei Europene.

O alta instituție importantă este Consiliul Afacerilor Generale și Relațiilor Externe ( CAGRE) ce este alcătuită din miniștrii de externe ai statelor membre. Acesteia îi revine responsabilitatea de a gestiona problematica securității și apărării. Întrunirile au loc lunar, însă, în formate diferite: pe de-o, parte pentru a trata afacerile generale ( aici incluzând aspectele instituționale cât și politicile generale) iar pe de alta, pentru a gestionarea relațiilor externe. Tot această organizație se întrunește și la nivelul miniștrilor apărării pentru a aborda aspectele cu implicații militare ale PESA. La reuniunile CAGRE sunt prezenți și reprezentați ai Comisiei Europene dar și Înaltul Reprezentant al Consiliului. În ceea ce privește modalitatea de desfășurare a reuniunilor, menționez faptul că, acestea sunt prezidate de ministrul de externe al statului, care deține la acel moment funcția de președinte al Consiliului UE.

Cea de-a treia instituție cu un rol semnificativ pentru Politica Externă și de Securitate Comună este cea a Comitetului Reprezentanților Permanenți (COREPER). Este alcătuită din reprezentanții permanenți ai statelor membre și are menirea de a pregăti întrunirile miniștrilor de externe. Această organizație își desfășoară activitatea sub aspectul a două formate: primul ( COREPER I) are atribuții in domeniul politicilor comunitare ( Pilonul I) în timp ce COREPER II gestionează problematica relațiilor externe și a politicii de securitate – Pilonul II.

Nu în ultimul rând amintesc o altă instituție cu un rol foarte important: și anume Comitetul de Politică și Securitate (PSC). Acestuia îi revine sarcina de a defini și de a implementa răspunsul UE la situațiile de criză. Comitetul de Politică și Securitate este format din reprezentații statelor membre, cărora le revine și sarcina de a pregăti recomandări pentru viitoarele funcții ale PESC. În momentul declanșării unor crize, acest comitet este convocat pentru a le soluționa și pentru a analiza întreaga arie a opțiunilor ce pot fi luate în considerare, ca un răspuns al Uniunii Europene.

La momentul elaborării documentelor, acest comitet colaborează cu Comitetul Militar din partea căruia primește recomandări și opinii privind, bineînteles, problematica Securității și Apărării. Acestă ultimă instituție primește la rândul ei expertiză de la următoarele organizații: Statul Major Militar (EUMS), Comitetul pentru Aspecte Civile în Managementul Crizelor, din partea Comisiei, a Serviciului Juridic cât și din partea celorlate structuri cu atribuții din sfera Secretariatului General al Consiliului.

Ca și concluzie a acestui subcapitol în care am făcut referire la organizațiile relevante pentru Politica Externă și de Securitate Comună, precizez că monitorizarea implementării tuturor măsurilor și deciziilor luate în statele membre se face prin intermediul Corespondenților Europei.

2.3 Misiuni desfășurate de UE sub egida PESC

Raportându-ne la acest subiect, implicarea UE în diverse misiuni, a prins contur începând cu anul 2003 când s-a angajat proactiv în probleme de securitate. Astfel că, dupa cum am precizat anterior, aria misiunilor a fost extinsă și a vizat: de la misiuni de menținere a păcii până la intervenții militare.

Tot în acest an s-a concretizat prima operațiune de management al unei crize civile, prin desfășurarea misiunii de menținere a păcii din Bosnia Herțegovina, preluată ulterior de la Națiunile Unite în 2005.

Tot la acel moment a fost lansată și prima operațiune militară denumită: ’’Operațiunea Concordia’’, ce avea ca și obiectiv înlocuirea forțelor armate NATO cu cele ale UE dar și implementarea prevederilor Acordului Ohrid, acord ce rezolvă conflictul dintre populația albaneză și cea slavă. Acestă operațiune s-a încheiat în luna decembrie a anului 2003, nu înainte însă de a fi înlocuită cu o alta ( Operațiunea Proxim) ce urmărea menținerea stabilității în regiune.

O altă misiune, desfășurată de UE este ’’Misiunea Artemis’’ și a fost lansată la apelul făcut din partea Secretarului General al ONU, având menirea de a preveni o criză civilă și umanitară în regiunea Ituri în nord- estul Republicii Democratice Congo.

Evenimentele din zona trascaucaziană au condus la necesitatea intervenției UE pentru menținerea păcii și securității, astfel că pentru a realiza aceste obiective, UE a sprijinit Armenia, Georgia și Azerbaidjan în procesul de tranziție. Cel de-al doilea stat menționat, a primit suport mult mai susținut din partea UE prin lansarea Misiunii ’’Eujust Themis’’, deoarece procesul era de o mai mare complexitate.

O altă solicitare la care UE a răspuns pozitiv a fost cea din partea guvernului de la Kinshasa în luna octombrie a anului 2003. Acestă intervenție s-a materializat prin trimiterea unui grup de politiști în Republica Democratică Congo cu scopul de a împiedica o amplificare a violențelor din Kinshasa.

Numărul misiunilor desfășurate de către UE, atât pentru menținerea păcii cât și cele militare a fost mult mai mare decat cele precizate. Menționez aici: ’’EUCOPPS’’ ( desfășurată cu scopul de a îmbunătăți dialogul dintre Palestina și Israel pentru încetarea conflictului); ’’EUSEC’’ în RD Congo; ’’Amis II’’ în Darfur (Sudan); ’’EUJUST LEX’’ în Irak,’’ AMM ’’ în Indonezia.

2.4. Măsurile întreprinse de Uniunea Europeana în contextul amenințărilor de tip nou

În încercarea de a contracara amenintările de tip nou, la adresa securității, cele trei obiective strategice identificate în Strategia Europeană de Securitate vizează următoarele aspecte: asigurarea stabilității și bunei guvernări în vecinătatea imediată; crearea unei ordini internaționale, bazata pe multilateralism eficace și pe pregătirea unui răspuns promt, la noile provocări.

Această stare de tensiune și tulburare ce a fost resimțită de către toate statele Uniunii Europene și nu numai, este reflectată, într-o manieră mult mai potrivită în Strategia Europeană de Securitate, citez: '' Într-o era a globalizării, amenințările îndepărtate pot fi la fel de îngrijorătoare ca și cele din imediata apropiere; Noile amenințări sunt dinamice și '' Prevenirea conflictelor și a amenințărilor nu poate începe prea devreme''.

În contextul îndeplinirii acestor obiective se au în vedere măsurile de extindere a securității din jurul Europei dar și acelea care urmăresc modalitățile de guvernare a statelor din următoarele zone: Europa de Est, Balcanii de Vest și zona Mediteranei.

Primul obiectiv menționat implică, totodată, găsirea celei mai bune soluții pentru conflictele arabo-israeliene sau cele dintre Siria și Liban.

O primă acțiune pentru a garanta securitatea în Europa Centrală și de Est , dar și din zona Balcanilor a fost întreprinsă de președenția germană a UE ce a propus realizarea unui ’’Pact de Stabilitate’’ pentru a reuni toate inițiativele existente în regiunile menționate. Astfel că, această măsură s-a materializat la 10 iunie 1999 la Koln prin semnarea documentului constitutiv al Pactului. Acest document a devenit oficial la Summit-ul șefilor de stat și de guvern de la Sarajevo la 30 iulie 1999 unde a fost semnat de peste 50 de state și organizații. Printre acestea le menționez pe următoarele: statele membre UE, Elveția, Canada, Japonia, Slovacia, Federația Rusă, SUA, Turcia,OSCE, ONU, NATO,OECD, BIRD, FMI,BERD,BEI.

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est a reprezentat una dintre cele mai importante acțiuni întreprinse de comunitățile internaționale de stabilizare a fostului spațiu iugoslav și a Balcanilor, cuprinzând proiecte ce vizează următoarele state: Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Bulgaria, România, Serbia și Muntenegru, Moldova și Kosovo iar în ceea ce privește sprijinul bănesc le sunt alocate peste 25 de miliarde de euro, din care 6 miliarde numai pentru măsuri în domeniul infrastructurii.

Toate aceste măsuri ( crearea în regiune a unei zone de comerț liber și cooperarea trasfrontaliera pentru edificarea unei infrastructuri regionale sau pentru combaterea criminalității organizate) au contribuit în mod considerabil la demersul alinierii statelor din Europa de Sud-Est la normele Uniunii Europene , facilitând totodată calea de acces către acestă comunitate.

Tot prin acest document se crează o punte de legatură si comunicare nu numai între țările din regiune și comunitățile internaționale ci și cu donatorii extraeuropeni importanți , cum sunt SUA și Banca Mondială, oferind totodata un cadru propice dezbaterilor legate de politica de securitate internă și externă. Astfel că începând cu anul 1999, toate acțiunile întreprinse s-au resimțit și au fost de bun augur, situația securității în regiune îmbunătățindu-se.

În ceea ce privește provincia Kosovo, calea spre o stabilizare durabilă a fost greoaie și complexă deoarece a implicat un proces de negociere politică pe baza standardelor democratice.

După cum menționasem anterior, în contextul globalizării, mențirea securității și prosperității statelor depinde în mare măsură de existența unui sistem multilateral eficace. Pornind de la această premisă, un alt obiectiv al Uniunii Europene este acela ce urmărește dezvoltarea unei societati internaționale puternice, caracterizată prin: instituții internaționale eficiente și prin respectarea unei ordini internaționale bazată pe urmărirea legilor în detaliu și a principiilor stipulate în ’’Carta Organizațiilor Națiunilor Unite’’.

Un alt aspect important constă în necesitatea unei lumi formate din state democratice bine conduse, astfel că per ansamblu calitatea societății internaționale depinde de calitatea guvernelor ce o compun.

Pe lângă această acțiune susținută a Europei, privind regiunile menționate, exemplele în acest sens pot continua, raportându-ne la următoarea serie de măsuri întreprinse: măsurile antiteroriste adoptate dupa 11 septembrie 2001, sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de distrugere în masă și asistarea statelor cu structuri slabe sau instabile din Balcani, Afghanistan, Timorul de Est și Africa.

Ca și o primă observație în raport cu evenimentele petrecute și măsurile întreprinse de Uniunea Europeană, relatate în acest subcapitol, precizez că: acțiunea UE trebuie să fie mai coerentă, activă, obiectivele stabilite să fie respectate cu mai multă rigoare , deoarece în caz contrar vom avea de a face cu o Europă divizată, incapabilă să ia o decizie comună. Un exemplu în acest sens, este războiul din Irak unde, pe de-o parte, Anglia dorea să susțina SUA în eradicarea fenomenului terorismului iar pe cealalta parte, Germania și Franța se opuneau unei astfel de acțiuni.

O altă mențiune este aceea că Europa urmărește menținerea unor bune relații cu SUA, dar în același timp își manifestă interesul si în dezvoltarea colaborărilor cu alti actori importanți de pe scena internațională, cum sunt statele: Japonia, China,Canada și India.

2.5. Mici contradicții între aliați

Definirea unui pilon european în cadrul NATO a reprezentat punctul de plecare pentru o viitoare colaborare între Alianța Nord-Atlantică și UE. O primă etapă în acest demers afost consemnată la data de 11 decembrie 1987 când Consiliul Atlanticului de Nord susținea prudent existența unei entități din domeniul securității europene în sânul Alianței Atlantice, fapt ce a fost accentuat în urma Summit-ului de la Bruxelles, unde se evidenția că '' evoluția Europei spre o mai mare unitate politică poate conduce la întărirea componenței, a efortului pentru securitatea comună și a eficacității sale''. Revenind asupra precizărilor făcute anterior, în cadrul Consiliului Atlanticului de Nord (7-8 noiembrie 1991) se punctează ideea conform căreia, entitatea europeană de securitate nu reprezintă o contrapondere la eforturile euroatlantice în sfera securității și apărării ci, dimpotrivă '' Afirmarea unei entități europene de securitate și apărare și a unui rol european în materie de apărare, care se reflectă în consolidarea pilonului european al Alianței, va servi nu numai intereselor statelor europene, ci va întări integritatea și eficacitatea Alianței în întregul său''.

Susținând această inițiativă, de consolidare a entității europene în cadrul său, Alianța Nord-Atlantică a pus la dispoziția UE, bunurile și capacitățile sale colective, în vederea desfășurării operațiunilor conduse de aliații europeni. Totodată, a decis asupra creării unor instrumente ( forțele internaționale interarme) cu scopul de a consolida relațiile dintre UEO și NATO și de a susține operațiunile în sprijinul păcii.

Astfel, pentru planificarea activităților forțelor multinaționale dar și pentru consolidarea entității europene, a fost creată o unitate specială ce era alcătuită din 70 de ofițeri ce provenind din 17 țări NATO.

În urma acestor măsuri adoptate și în special pentru că UE avea acces la resursele și capacitățile Alianței, comunitatea europeană a capatat un nou sens pe scena internațională iar colaborarea dintre cele două organizații s-a consolidat.

Un alt element important s-a stabilit în cadrul Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin din 1996, când NATO a decis, de comun acord cu UE asupra unor aranjamente care prevedeau oferirea tuturor resurselor necesare, cu scopul desfășurării unor operațiuni, sub stricta supraveghere și control deplin a Uniunii Europene.

Însă, toată această colaborare benefică pentru ambele organizații nu a durat foarte mult, deoarece spre sfârșitul anilor 1990, factorii de decizie NATO și-au concentrat atenția asupra consecințelor în cazul unei dezvoltări autonome, a demersurilor întreprinse de aliații europeni în domeniul securității și apărării.

Pornind de la aceste presupoziții NATO a considerat că Politica Externă și de Securitate și Apărare ar putea reprezenta o amenințare la adresa Alianței. Chiar dacă această idee fusese analizată încă de la începutul colaborării, deoarece așa se explică motivul pentru care NATO nu a dorit să puna la dispoziția UE bunurile și capacitățile Alianței ci a optat pentru adoptarea acestei măsuri la momentul acela, în functie de fiecare caz în parte. Influența SUA s-a resimțit puternic în acest sens.

Bineînțeles că replica din partea UE nu a întârziat să apară, astfel că la reuniunea miniștrilor de externe ai țărilor membre, ce a avut loc la Bruxelles în luna ianuarie 2002, s-a demonstrate (dacă tot se susținea acest fapt) că Uniunea viza consolidarea acțiunilor autonome în raport cu NATO, și în special cu SUA. Tot la aceea reuniune s-a decis asupra înfiintării unor noi forțe militare, în afara NATO, care sa pună bazele apărării europene comune. Deși s-a luat această măsură, a fost semnată o declarație în care se preciza, că acestă acțiune nu este una antiamericană și nidecum anti- NATO, ba mai mult se susținea că parteneriatul transatlantic rămâne o prioritate.

Însă cu toate că se sustinea această politică de securitate autonomă, criza din Kosovo a demonstrat contrariul și anume, că Europa nu era pregătită să gestioneze un astfel de eveniment și că prezența americană era necesară.

În raport cu cele relatate, am în vedere două întrebări relevante: prima dintre ele urmărește elucidarea răspunsului privind capabilitatea UE de a deveni un actor, cu o voce unică în cadrul preocupărilor vizând întărirea securității iar cea de-a doua, se referă la posibilitățile UE de a contribui în mod concret la relansarea sud-estului Europei, pe coordonatele stabilității și prosperității.

Raportat la criza din Kosovo în cadrul Parlamentului European s-au cristalizat doua direcții de concluzii: pe de-o parte s-a considerat că acest evenimet a demostrat cât de fragile sunt valorile europene iar pe de altă parte s-a constatat că la acel moment nu existau capabilitățile necesare susținerii unor astfel de acțiuni.

Cu toate că Politica Externă și de Securitate Comună a cunoscut în decursul timpului o evoluție semnificativă, nu putem nega nici la acest moment faptul că SUA este cea mai mare putere militară a lumii, dispunând de toate resursele necesare, ceea ce ne face să susținem că '' puterea militară, economică și politică a SUA face ca restul lumii să fie liliputan''.

Revenind la cele doua organizații de pe scena internațională, Politica de securitate a europenilor nu va putea înlocui NATO, cel puțin atâta timp cât acțiunile întreprinse prezintă o Europă fragmentată, ce nu poate lua o decizie comună.

2.6 Participarea României la PESC/PESA

Înainte de a analiza modalitățile de implicare a României în cadrul Politicii Externe și de Securitate, voi face câteva precizări legate de drumul parcurs în vederea aderării acestui stat la Uniunea Europeană.

Un prim pas în această direcție a fost decis în cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12-13 decembrie 2002) când s-a stabilit cea mai consistenta extindere a Uniunii. Astfel că, România a încheiat în luna decembrie 2004 negocierile de aderare la Uniune și tot la acel moment s-a hotarat ca și dată a aderării efective, luna ianuarie a anului 2007.

O altă etapă importantă, o reprezintă semnarea Tratatului de Aderare la UE, în 25 aprilie 2005 la Luxemburg, moment în care, România a început să participe ca și observator la activitățile Uniunii.

Revenind la implicarea concretă a României, menționez că acest stat a participat activ în dialogul politic, prin Acordul de Asociere și a avut un rol constructiv în cadrul PESC, ba mai mult, a respectat și și-a asumat întru-totul pozițiile și declarațiile comune ale UE în acest domeniu. Acest fapt a contribuit într-o maniera favorabilă la îmbunătățirea procesului de coordonare a agendei externe a României cu cea a UE.

În ceea ce privește participarea României la Politica Europeană de Securitate și Apărare,ea s-a implicat activ în procesul de structurare și operaționare, încă de la lansare în iunie 1999. Raportat la această implicare, este important de menționat faptul că România a participat la dezbaterile din cadrul Convenției pentru viitorul Europei, cât și la elaborarea Strategiei Europene de Securitate, iar în plan recent, la dezvoltarea conceptelor privind Reforma sectorului de securitate,Coordonarea Civil Miliară și Viziunea pe Termen Lung. Prezența reprezentaților țării noastre la diverse activități, a accentuat dorința de a juca un rol, pe scena internațională cât și sprijinul acordat Uniunii Europene, ca factor responsabil al sistemului internațional.

O altă etapă în acest proces a avut loc în urma obținerii statutului de observator activ, prin participarea la reuniunile structurilor politice și politico-militare ale Consiliului UE precum: Consiliul Afacerilor Generale și al Relațiilor Externe, Comitetul Reprezentanților Permanenți, Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar.

Amintesc aici, că România, ca și membru NATO a participat de asemenea, la dialogul instituțional UE-NATO, în cadrul oferit de Grupul de Lucru UE-NATO pentru capabilități.

Din punct de vedere al implicării României în procesul de dezvoltare a capacităților europene de apărare, această măsura a prins contur în urma lansării unei oferte de forțe pentru a fi utilizate în cadrul ’’Misiunilor Petersberg’’ cu ocazia Conferinței UE, de Angajament a Capacităților Militare desfășurate la Bruxelles în data de 20-21 noiembrie 2000.

Ținând cont de faptul că România făcea parte atât din NATO cât și din UE, s-a încercat găsirea unui echilibru în privința forțelor și a capacităților puse la dispoziția celor două organizații.

Un alt proiect în domeniul capabilităților, la care a participat România este Planul European de acțiune, mai exact: Grupul de proiect vizând Interoperabilitatea în operațiuni de evacuare și acțiuni umanitare. Această formulă și-a încheiat activitatea în anul 2004.

Exemplele în acest sens pot continua, făcând referire la următoarele implicări: Grupul de Proiect privind Transportul Strategic Aerian, Grupul de Proiect Comandamente/ subgrupul 4 activare și încadrare , iar în calitate de observator la reuniunile grupului de proiect în domeniul Transportului Strategic Maritim.

A participat, de asemenea, la elaborarea Catalogului de Cerințe 2005 în care se consemna necesarul capacităților de apărare ale Uniunii, pentru a răspunde obiectivelor Strategiei de Apărare și Obiectivului Global 2010.

Tot în acestă direcție, România a participat la crearea a două structuri a capacităților de reacție rapidă. Prima dintre aceastea a fost pusă la dispoziția UE în semestrul I al anului 2007, iar cea de-a doua în semestrul al II 2010. O altă contribuiție importantă pentru domeniul vizat a implicat un număr de 650 de experți care au lucrat la Catalogul de forțe civile ale UE.

În ceea ce privește implicarea României în operațiile conduse de UE pot afirma că aceasta a avut o prezență activă atât în operațiunile civile cât și cele militare.

Prima operațiune militară, la care a participat cu un efectiv de 3 ofițeri de stat major a fost ’’Misiunea Concordia’’. În cazul Balcanilor, a avut un rol mult mai pronunțat, prin prezența a 85 de militari, în Bosnia Herțegovina. A mai participat de asemenea la Operațiunea ’’Proxima’’ în perioada 2003-2005 și a fost angajată într-o serie de operații civile precum: Misiunea de Poliție din Bosnia Herțegovina, ’’EUBAM Rafah’’ ( Palestina) și Misiunea UE de Asistență și Monitorizare a frontierei Rafah din Fâșia Gaza cu Egipt.

Un alt program, la care România a participat a fost cel desfășurat pentru pregătirea observatorilor militari ai Uniunii Africane (UA), în vederea acordării sprijinului pentru implementarea Strategiei UE pentru Africa.

CAPITOLUL 3: GESTIONAREA CRIZELOR INTERNE

În contextul în care scena internațională este caracterizată printr-un mediu de securitate ce se confruntă cu noi amenințări precum: expansiunea terorismului internațional și a crimei organizate, creșterea diversității de manifestare și a violenței acestora, dar și proliferarea armelor de distrugere în masă, subliniez faptul că România ca și parte integrantă a Uniunii Europene, desfășoară acțiuni de combatere a acestor riscuri.

Astfel, în acest capitol, cele două obiective pe care le vizez, urmăresc: conceptele de gestionare a crizelor și fenomenul terorismului; ele sunt analizate și definite mai întâi într-o manieră generală, apoi, detaliate.

În acest demers voi încerca să reliefez răspunsul la următoarele întrebări: Ce se înțelege prin conceptul de criză? Care este maniera de acțiune a instituțiilor statului în combaterea actelor de terorism?

3.1. Conceptul de criză

Ținând cont de faptul că acest concept este unul complex și că aria de manifestare este extinsă, voi începe prin a aborda acest subiect făcând referire la o serie de definiții relevante, pentru domeniul vizat. Astfel, potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române '' criza înseamnă manifestarea unor dificultăți (economice, politice, sociale); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări care se manifestă în societate''. În ceea ce privește sintagma: gestionarea crizei aceasta implică un proces construit prin organizare, planuri cât și măsuri ce au rolul de a readuce situația sub control. Ultima ipostază descrisă reprezintă de altfel, scopul științelor politice, fundamentat pe găsirea căilor de menținere a societății într-o stare de normalitate.

După cum am subliniat în capitolele anterioare, prin detalierea crizelor cu care s-a confruntat Uniunea Europeană și nu numai, acest fenomen nu se poate produce decât în cadrul unui conflict în care sunt implicate două sau mai multe părți (state, grupări, popoare sau chiar organisme internaționale) având ca scop final diferite deziderate: fie, atingerea la un nivel maxim posibil a bunăstării, fie apararea intereselor.

Revenind la planul național, precizez că interesele de securitate ale României reprezintă ’’expresia directă a idealurilor și a voinței cetățenilor țării, indiferent de naționalitate și apartenența politică, religioasă sau de altă natură, exprimată politic, prin mecanismele statului de drept, întruchipând vocația de libertate, de creație și de dezvoltare a poporului român și apartenența sa constitutivă la spațiul civilizației europene. Se concretizează în: garantarea și promovarea drepturilor și a libertăților fundamentale, asigurarea prosperității și a siguranței civice a cetățenilor României, dezvoltarea societății civile într-un cadru democratic, bazat pe supremația legii, a continuității existenței statului român unitar și indivizibil, a suveranității și a independenței sale, consolidarea sa ca stat de drept, democratic, sub valorile naționale și europene; integrarea deplină și definitivă a României în structurile europene, euroatlantice și internaționale, în primul rând NATO și UE, consolidarea statului român ca factor de securitate și stabilitate zonală și europeană''.

Astfel că, în acestă accepțiune ''prin criză poate fi înțeleasă o situație națională sau internațională în contextul căreia, se crează o amenințare la adresa valorilor, a intereselor sau a obiectivelor prioritare ale părților implicate, prin urmare o stare de anormalitate''.

3.1.1. Cauzele declanșatoare

Cauzele declanșării unei crize sunt multiple: de la cele economice până la cele etnice și se caracterizează prin revoluții, tensiuni interne, declanșate de dificultățile întâmpinate în organizarea unui sistem dar și de incapacitatea acestuia de a funcționa. Se manifestă în două etape: printr-o stare de urgență, respectiv printr-o stare de asediu.

Într-un sens mai precis, situațiile declanșatoare ale crizelor, înglobează un spectru extins de acțiuni cum sunt: conflictele zonale interetnice, conflictele armate, tensiunile interne grave, manifestări spontane de violență, demonstrațiile organizate ilegal, portul uniformelor de tip militar pe timpul unor parade sau mitinguri, acțiuni de defăimare a țării și exemplele pot continua.

În cazul declanșării unor astfel de acțiuni, intervenția forțelor de ordine impune respectarea normelor și procedurilor cu exactitate, folosirea armelor în mod diferențiat, cu precădere a armelor neutralizate, deoarece în modul acesta se reduce riscul de a răni o persoană nevinovată, însă până a ajunge la utilizarea armelor se impune recurgerea la mijloace non-violente. De asemenea, se urmărește ca daunele materiale să fie la cel mai mic nivel iar în ceea ce privește persoana implicată să-i fie respectate drepturile omului și să i se acorde îngrijiri medicale fără discriminare. Alte măsuri vizate sunt: informarea populației prin intermediul mass-media asupra acțiunilor desfășurate de forțele de ordine pentru a se înțelege scopul principal de rezolvare a crizelor prin mijloace pașnice.

Într-o astfel de situație, restabilirea ordinii și a liniștii publice reprezintă o activitate complexă ce trebuie soluționată într-un timp scurt prin aplicarea unor măsuri ferme, legale, care să conducă spre restabilirea stării de normalitate.

Este important de precizat, că până să atingă punctul culminant și anume declanșarea crizei propriu-zise, aceasta cunoaște patru etape: diferendul, starea de tensiune, conflict armat sau acțiune armată, starea post- conflictuală.

3.1.2. Clasificarea crizelor și manifestarea lor

O altă clasificare a crizelor se referă la domeniul în care se manifestă, astfel că, acțiunea declanșatoare generează fie: criză politică, economică, diplomatică, socială, psihologică, tehnologică, militară, informațională, ori criză financiară. Deși există legături, conexiuni, stări și momente asemănătoare, caracteristicile acestora diferă.

Raportat la spațiul de manifestare, crizele pot fi: locale, regionale, naționale și internaționale. Ținând cont de faptul că subiectul vizat presupune identificarea și prezentarea modalităților de gestionare a crizelor interne, este necesar să subliniem faptul că printr-o criză națională, înțelegem că spațiul în care se manifestă, este suprafață unei țări și cuprinde unul sau mai multe domenii din viața socială, economică, politică sau militară a acelei țări.

În ceea ce privește modul de manifestare, societatea se confruntă cu două tipuri de crize: pe

de-o parte cu cele latente, care se caracterizează printr-un grad redus de severitate ( oferind posibilitatea, părților implicate de a lua măsuri pentru prevenire) iar o alta, este: criza violent, ce implică folosirea forței și o dezvoltare graduală a stării conflictuale.

În funcție de gradul de complexitate, identificăm următoarele tipologii: criza simplă, care se declanșează într-un singur domeniu și implică numai două părți, cea complexă, care se manifestă în mai multe domenii și include două sau mai multe părți, iar cea de-a treia, se referă la criza combinată. Aceasta presupune: fie un singur domeniu dar mai multe părți implicate, fie reversul acestei situații.

Conform ideii accentuate la începutul acestui capitol, aria de manifestare a situațiilor de criză este extinsă, astfel că, amintesc într-o manieră succintă alte tipuri de criză: criza de autoritate, a învățământului, a industriei sanitare, a petrolului, a unor produse etc.

3.1.3. Măsurile și procedurile adoptate în prevenirea și gestionarea crizelor

Pentru a putea identifica și prezenta într-o manieră cât mai potrivită măsurile și procedurile adoptate în gestionarea unei crize, este esențial să precizăm cele mai grave situații cu care se confruntă societatea secolului al-XXI-lea. În acest demers, identific următoarele ipostaze: terorismul internațional, crizele economice, sociale, politice cât și cele care afectează ordinea publică. Într-un mod mult mai specific, precizez :'' actele teroriste de toate tipurile, acțiunile terorist-diversioniste, sabotajele, blocările unor obiective civile sau militare, ale căilor de transport terestru, naval, feroviar și comunicații de importanță strategică ale sistemului energetic național, acțiunile de destabilizare a ordinii de drept''.

Gestionarea unei situații de criză presupune ca și primă etapă, conștientizarea necesității ’’planificării'' deoarece în felul acesta se identifică instrumentele și metodele de combatere a unui fenomen viitor. Un alt stadiu, îl constituie definirea obiectivelor iar o altă etapă presupune crearea scenariilor și a variantelor de acțiune pentru fiecare tip de criză. Toate aceste acțiuni reprezintă rezultatul cercetării fenomenului în faza incipientă. Stadiul imediat următor este reprezentat de formularea planurilor de sprijin și implementarea măsurilor necesare în sistem. În final, se aplică măsurile de corecție, în funcție de evoluția practică a crizei propriu-zise.

În fond, toate aceste etape reprezintă ciclul care presupune: '' identificarea sarcinilor ce revin instituțiilor, prevederea, prevenirea și stabilirea obiectivelor pe domenii de activitate, crearea sistemului informațional de urmărire și gestionare a crizelor''.

Metodele de planificare a crizelor sunt diverse: fie se au în vedere elementele cheie, principale, care duc la gestionarea fenomenului, fie se realizează pe etape succesive, incluzând momentele principale și variantele de soluționare. O altă măsură, presupune utilizarea metodei ''Gantt''. Aceasta se realizează prin descompunerea în elemente componente, în acțiuni și operațiuni, stabilindu-se pentru fiecare obiectiv durata și modul de desfășurare iar o altă operațiune constă în analizarea ciclului critic al crizei, pe care o regăsim și sub denumirea de analiza celor 3 ''c'' ( cadrul critic al crizei) ce se referă la ansamblul acțiunilor care se succed și caracterizează gestionarea fenomenului.

Toate aceste activități de prevedere, contribuie într-un mod considerabil la gestionarea unei crize, însă este important de menționat faptul că, aceste acțiuni trebuie să fie urmate de un control preventiv.

În ceea ce privește activitățile manageriale care permit gestionarea crizelor într-o manieră coerentă, le regăsim structurate sub mai multe etape:

Prevederea și previziunea se fundamentează pe anticipare, iar modalitățile de exprimare sunt planificarea, programarea și nu în ultimul rând prognoza.

Organizarea, constă în fixarea atribuțiilor pentru fiecare organizație și instituție implicată, cât și în repartizarea materialelor tehnice și financiare destinate soluționării crizei.

Comanda , presupune delegarea autorității, cu scopul de a declanșa acțiunea propriu-zisă.

Decizia, reprezintă adoptarea și responsabilitatea aplicării ei în mod corespunzător.

Coordonarea, este o activitate fundamentală a procesului managerial, ținând cont că, de cele mai multe ori , acestea tind spre dezorganizare.

Controlul, este o activitate esențială, ce vizează îndeplinirea obiectivelor propuse cât și activitatea finală.

Alte activități manageriale la fel de importante sunt: comunicarea și negocierea. Primul dintre acestea, se caracterizează prin schimbul de informații și desfășurarea activității cu scopul de a soluționa crizele interne iar cea de-a două presupune începutul soluționării crizelor.

3.1.4. Instituțiile și organismele responsabile de gestionarea crizelor în România

Organismele interne și internaționale au rolul cel mai important în gestionarea unor astfel de situații de criză. Raportându-ne la statul român, consider esențial să punctez anumite aspecte:

Instituția responsabilă de gestionarea crizelor de amploare pe plan intern este ANC. Acest organism are atribuții de decizie cu privire la conceperea, planificarea, organizarea și controlul măsurilor adoptate.

În cazul unor crize, această instituție se raportează la două tipuri de forțe cu scopul de a soluționa situația existența: într-o primă etapă, intervin forțele de ordine publică iar în cazul în care se întrevede o degenerare a situației conflictuale și sunt afectate interesele naționale, sunt sesizate alte elemente ale sistemului național de apărare.

În vederea combatererii declanșării crizelor, trebuie să se întrevadă o serie de măsuri care să cuprindă: stabilirea unui cadru legislativ intern, înființarea unor structuri care să urmărească și să asigure gestionarea situațiilor de criză, să fie identificate cauzele declanșatoare cât și factorii determinanți, să se stabilească instrumentele necesare unei posibile intervenții, să se asigure condițiile economico- financiare pentru instituțiile abilitate în acest domeniu, să se creeze o colaborare între organismele responsabile pe plan intern și internațional, să se urmărească elaborarea unor planuri de acțiune pentru prevenirea fenomenului. În cazul în care se declanșează o astfel de situație se impune luarea măsurilor potrivite, pentru stoparea evoluției crizei. Tot în această categorie putem include și măsuri referitoare la perfecționarea continuă a sistemului și realizarea unei activități de educație și informare a părților implicate referitoare la modul de rezolvare a crizelor interne.

Ca și ansamblu, ''managementul situațiilor de criză cuprinde: măsurile și acțiunile stabilite de Guvern, ministere, prefecturi, primarii și alte instituții ale statului, în vederea garantării securității naționale și a stării de normalitate: socială, politică, militară, economică, religioasă, ecologică''.

În cazul României, actul normativ în care sunt prezentate situațiile ce constituie amenințări la adresa statului este '' Legea privind Siguranța Națională'' și tot în acest sens în articolul 93 din Constituția României este stipulată modalitatea instituirii stării de urgență. După cum este prevazut în acest articol '' Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență, în întreagă țară sau în unele localități și solicită Parlamentului incuviitarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea deciziei''.

În ceea ce privește instituirea stării de asediu , pe durata acesteia, autoritatiile militare și cele polițienești au dreptul de a întreprinde activități de percheziție, de a opri circulația pe anumite zone și de a interzice adunările publice.

După cum am precizat anterior, în situația în care, starea de criză se amplifică, se recurge la utilizarea forței, însă nu înainte ca negocierea dintre părți să fi eșuat și să se fi ajuns la conflict. Acest segment, al restabilirii ordinii publice, intră în sfera de activitate a Jandarmeriei Române, iar maniera de lucru are în vedere două componente. Unul dintre acestea, este reprezentat de acțiuni non-violente, prin aceasta se urmărește convingerea părților turbulente, de a renunța la desfășurarea acțiunilor preconizate. O altă procedura constă în recurgerea la activități violente, însă nu înainte de a fi epuizate toate mijloacele pașnice și implică desfășurarea rapidă a forței trupelor Jandarmeriei cu scopul de a rezolva situația existentă.

Menționez de asemenea că, în funcție de domeniul în care se manifestă criza, pot fi implicate una sau mai multe instituții ale statului. Cu privire la atribuțiile ce revin acestor organisme în procesele de prevenire și gestionare a crizelor precizez următoarele:

Parlamentul României este instituția responsabilă de a asigura cadrul legal de prevenire și gestionare a crizelor.

Președintele României are rolul de a institui măsurile excepționale stipulate în Constituție; de a se consulta cu Parlamentul, referitor la adoptarea măsurilor de prevenire, control cât și a celor ce urmăresc înlăturarea unor astfel de situații; conduce ședințele Guvernului, unde se țin dezbaterile raportate la măsurile și acțiunile ce trebuie întreprinse; o altă sarcina presupune încheierea tratatelor între România și alte state cu privire la acestă problematică, pe care ulterior le supune aprobării Parlamentului. O altă activitate desfășurată, de către acest organism în cadrul Consiliului Suprem de Apărare, este cea de coordonare a procedurilor de prevenire și gestionare a crizelor, care amenință securitatea națională.

Consiliul Suprem de Apărare a Țării are responsabilitatea de a aviza structurile sistemului național de prevenire și gestionare a crizelor, de a analiza situațiile de criză complexe ce necesită aplicarea măsurilor excepționale; de a stabili dacă măsurile prevăzute în astfel de situații sunt cele corespunzătoare și de a aproba planurile respective, iar o altă funcție este aceea de a adopta hotărâri cu privire la prevenirea și gestionarea unor astfel de fenomene.

Guvernul României este organismul care răspunde de elaborarea și supunerea spre aprobarea Parlamentului a '' Strategiei naționale de prevenire și gestionarea a crizelor'', ba mai mult asigură implementarea acesteia, la nivel național. O altă sarcină este aceea de a organiza și de a fi responsabil de funcționarea Centrului Național de Criză. De asemenea, colaborează cu organismele sociale implicate și conduce activitatea autorităților administrației publice centrale și locale.

Ministerul Administrației și Internelor este instituția responsabilă de colectarea informațiilor și a datelor referitoare la segmentele care conduc la apariția și evoluția situațiilor de criză, de a întreprinde analize, pentru a determina factorii responsabili și de a stabili capacitățile operative necesare în acest domeniu. Aria de acțiune a acestui organism este extinsă și vizează în principal desfășurarea în cele mai bune condiții a sarcinilor pentru soluționarea crizelor, înglobând următoarele activități: realizează dispozitivele specifice pentru rezolvarea situațiilor de criză, emite ordonanțe militare și punerea în aplicarea a planurilor operative și de cooperare în acest sens.Conduce de asemenea Centrul Național de Criză, colaborează cu autoritățile publice și instituțiile centrale, dar și cu organismele internaționale, conform prevederilor stabilite de înțelegerile internaționale la care România este parte. Tot în acest sens, participă la activitățile stabilite în plan extern, referitoare la misiunile desfășurate în gestionarea unei situații de criză.

Ministerului Apărării Naționale îi revin o serie de sarcini, printre acestea amintesc: monitorizarea factorilor interni și externi care conduc la declanșarea unei situații de criză și raportarea observațiilor în acest sens către instituțiile abilitate ale statului, coordonarea aplicării măsurilor necesare în cazul instituirii unei stări de asediu și fixarea capacităților militare de intervenție. În principal, întreaga activitate urmărește stabilirea procedurilor, a planurilor la nivelul intern al instituției, însă cu toate acestea, se au în vedere și colaborările cu celelalte organisme responsabile în rezolvarea crizelor interene.

Ministerul Afacerilor Externe are menirea de a identifica zonele de risc extern care pot provoca crize pe plan intern, de a informa opinia publică din România cu privire la aceste situații, cât și asupra modalităților de rezolvare. Maniera de abordare a acestei instituții este:calea diplomatică și constă în purtarea convorbirilor diplomatice și a tratativelor. O altă operațiune vizează realizarea contactelor diplomatice cu alte state în vederea acordării ajutoarelor în situații de criză.

Ministerul Transporturilor întreprinde activități pentru prevenirea accidentelor grave care pot conduce la situații de criză, utilizând ca și mijloace, căile de transport (aerian, naval, terestru). Colaborează cu instituțiile abilitate și pune la dispoziția acestora mijloacele necesare pentru înlăturarea efectelor unei situații de criză. Contribuie în mod esențial la evacuarea persoanelor, bunurilor și oferă asistență în zonele afectate. Stabilește planul de acțiune într-o astfel de situație colaborând cu organismele abilitate ale Sistemului Național de Apărare.

Serviciul Român de Informații oferă date referitoare la factorii declanșatori ai unei crize, cât și asupra evoluției ei și nu în ultimul rând asupra impactului pe care îl au măsurile adoptate în acest demers, de gestionare a crizelor.

Serviciul de Informații Externe pune la dispoziția statului român informațiile cu privire la factorii externi ce pot prejudicia sistemul național de securitate.

Serviciul de Protecție și Pază urmărește asigurarea protecției persoanelor implicate în procesul de soluționare a unei situații de criză.

Serviciul de Telecomunicații Speciale are ca și sarcină de lucru conducerea rețelelor de telecomunicații în funcție de cerințele instituțiilor abilitate care participă la monitorizarea și prevenirea situațiilor conflictuale. Tot în acest sens pune la dispoziția organismelor implicate, a unor telecomunicații speciale temporare prin mobilizarea de personal de intervenție și asigurarea măsurilor tehnice specializate.

Ministerul Sănătății elaborează strategia de prevenire și gestionare a crizelor în domeniul sănătății, aici incluzând totalitatea normelor și măsurilor adoptate pentru ocrotirea populației, în același timp organizează și conduce asistența medicală pentru populația din zonele afectate.

Comisia Guvernamentală de Apărare Împotriva Dezastrelor este responsabilă de inițierea actelor normative pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de criză generate de dezastre; stabilește instituirea stării de urgență în urma analizării efectelor dezastrelor și coordonează implementarea măsurilor necesare pentru întrajutorarea populației din zonele afectate. În astfel de situații, o altă măsură constă în solicitatea ajutorului umanitar în funcție de fiecare caz în parte, prin propunerile pe care le prezintă Guvernului.

În concluzie conceptul de criză înglobează o arie extinsă de manifestare, o tipologie diversă iar în ceea ce privește măsurile adoptate și factorii implicați în gestionarea unei situații conflictuale presupun o concentrare de forțe.

Analizând cazul României putem conchide astfel deși la nivel teoretic, sarcinile sunt bine repartizate, se impune necesitatea pregătirii prin diverse forme de instruire atât a sistemului in ansamblu, cât și a componentelor sale specializate in managementul diferitelor tipuri de criză. Iar în ceea ce privește eficiența cât și reacționarea rapidă a structurilor abilitate în acest domeniu este important să se adopte actele normative prin care să fie stabilite toate resursele necesare, care să participe în funcție de tipul crizei.

3.2. Terorismul

În ciuda identificării unor acte teroriste, cât și a preocupărilor în acest domeniu, nu se poate relata cu exactitate o definiție precisă și universal acceptată pentru acest termen, de cele mai multe ori fiind folosite următoarele expresii: '' teroare'' '' terorism'' '' acte teroriste''. Impedimentul principal în acest sens, este faptul că nu toți specialiștii în domeniu, definesc acest concept ca fiind un fenomen, ci consideră că, în acestă categorie pot fi incluse orice acte de violență. Confuzia se produce datorită similititudinii de comportament, raportată la trei ipostaze: atunci când un act de violență este săvârșit de un individ motivat politic, un criminal sau de către un dezechilibrat.

Potrivit dicționarelor cât și lucrărilor de specialitate, acesta noțiune este definită ca și: '' stare de frică, groază, spaimă, provocată prin diferite mijloace de intimidare, de timorare''.

Pentru a putea aborda acest fenomen într-o manieră coerentă trebuie să avem în vedere următoarele aspecte: definirea conceptului, identificarea elementelor caracteristice cât și a celor specifice care disting astfel acest concept de alte fenomene ale violenței sociale, stabilirea cauzelor declanșatoare și a factorilor determinanți, identificarea dimensiunilor psihosociologice pe care le presupune factorul uman implicat cât și evidențierea formelor de manifestare incluzând măsurile și mijloacele prin care se realizează acțiunea violentă.

Un act terorist se caracterizează prin crearea unei stări de panică, tulburare, la nivel de populație iar din punct de vedere penal reprezintă o infracțiune săvârșită cu violență. Prin această acțiune se au în vedere fie uciderea unei persoane, fie distrugerea unor valori naționale sau perturbarea relațiilor interumane. Crearea acestei stări de nesiguranță, de neîncredere, reprezintă efectul planului stabilit de autorii actelor teroriste care își canalizează întreagă atenție pentru a desfășura în detaliu acțiunea propriu-zisă. În acest demers, sunt utilizate resurse de cea mai bună calitate, performante, care au ca și scop final producerea unei stări de pericol general sau comun.Țintele asupra cărora se resfrâng aceste acțiuni teroriste sunt persoanele nevinovate, iar în unele cazuri acestea devin obiectele de șantaj utilizate de către teroriști pentru a obține avantaje politice. În acest sens, definirea unui act terorist se conturează pe următoarea sintagmă: orice act de violență sau amenințare cu violență împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane necombatante, cu scopul de a manipula public populația sau guvernul.

În funcție de sursa de motivare, actele de terorism se manifestă în patru direcții: ’’terorism islamic, etno-naționalist și separatist, anarhic și de stânga și terorismul de dreapta’’.

Principalele scopuri sunt: pe de o parte, de a crea o situație nefavorabilă pentru cetățeni, iar pe de alta, constă în stabilirea unui climat distructiv. Pe lângă acestea se vizează mai multe ipostaze: ''identificarea cu sentimentele unui anume public, distrugerea echilibrului în cadrul relațiilor sociale; imprimarea impresiei de vinovăție, lichidarea fizică sau izolarea prin teamă a factorilor de conducere ai sistemului, a reprezentanților și a organelor acestuia, formarea unei ierarhii paralele a terorii, obligarea la ajutor, că rezultat al fricii ce o provoacă, crearea sentimentului neputinței societății, a ordinii de drept, lovind când într-un loc când în altul''.

Metode

Un factor important pentru terorism, este opinia publică deoarece prin mediatizarea acțiunilor întreprinse se crează premisele pentru recrutarea de noi adepți. Astfel, este esențial ca primele atacuri teroriste să aibe succes.

Raportându-ne la faptul că persoanele implicate în astfel de grupări nu țin seama de normele sociale, se consideră îndreptățite: să fure, să ucidă și să recurgă la tot ce li se pare permisiv, însă în situația în care sunt arestați invocă să li se respecte drepturile și să fie protejați ca orice cetățean.

• O altă măsură utilizată vizează violența dusă până la extremism deoarece se consideră că în felul acesta acaparează atenția publică, crima nereprezentand un scop prestabilit.

Prin aceste metode se urmărește instalarea unui climat destabilizator, iar în cazul în care survine o destabilizare nu au un plan în acest sens ci acționează neținând seama de nimic, singurul obiectiv este acela de a-și atinge scopul.

Având în vedere metodele amintite precizez că în acest demers, teroriștii urmăresc de asemenea să creeze un climat de panică în rândul oamenilor, să provoace instituțiile abilitate, să adopte măsuri de contracarare, să influențe opinia publică, în ansamblu, doresc să aducă societatea în postura de a fi incapabilă să reacționeze.

În ceea ce privește procesul destabilizării, acesta presupune mai multe componente, printre acestea le menționez pe următoarele:organizarea unor grupuri de agitație sau a unor campanii de intimidare; blocarea mecanismelor de funcționare a legilor; crearea unui climat de colaps

O altă variantă, presupune organizarea unor manifestații, unde publicul prezent își aclamă nemulțumirile referitoare la problemele societății, astfel că în felul acesta, liderii sunt abordați și recrutați. În primă instanță sunt organizați ca și simpatizanți, ulterior ca și auxiliari iar în final ca membri activi ai grupării teroriste. Astfel că, scopul membrilor selecționați este acela de a ataca personalitățile publice centrale și locale cât și pe simpatizații acestora.

În tot acest timp, membrii grupărilor teroriste trasmit informații despre acțiunile lor violente, pe de-o parte pentru a speria populația, iar pe de altă parte pentru a justifica aceste fapte, de aici reiese că terorismul prezintă o formă vicleană de comunicare. Paradoxul acestei situații este că, deși în comunicatele pe care le oferă folosesc conceptul pe care noi îl descriem ca și violență de natură teroristă, nu acceptă acesta caracterizare a acțiunilor lor. Negarea provine din faptul că ei consider, că acțiunile lor reprezintă lupte pentru libertate și că în acesta ipostază, ei sunt victimele.

Cauzele declanșatoare ale atentatelor teroriste sunt variate iar complexitatea pe care o presupun, fac, ca acest fenomen să fie una dintre cele mai sensibile probleme ale contemporaneității. Incapacitatea guvernelor și a comunităților internaționale de a formula un punct de vedere comun au condus la perpetuarea acestor acțiuni, care, într-un timp relativ scurt au căpătat amploare. Potrivit Comitetului Special pentru Terorismul Internațional (instituție care își desfășoară activitatea sub egida ONU și a fost infiinfata în 18 decembrie 1972), factorii determinanți ai fenomenului terorist provin atât din spectrul social, politic, economic cât și din aria naționalismului, rasismului și fundamentalismului religios.

Într-un sens mai exact, cauzele identificate de Comitetul Special pentru Terorism Internațional vizează următoarele aspecte:

• ''politica de dominație, expansiune și hegemonie

• discriminarea rasială, politică de apartheid

• folosirea forței în relațiile internaționale și violarea independenței politice, a suveranității și integrității teritoriale a statelor

• amestecul în treburile interne ale statelor

• teroare în masă

• încercările de a impune unor grupuri naționale părăsirea teritoriilor

• exodul forțat al populației persecutate

• intesificarea organizațiilor fasciste și neofasciste

• menținerea unei ordini economice internaționale injuste și inechitabile

• distrugerea sistematică de către o putere străină a populației, a florei, a faunei, a mijloacelor de transport, a structurilor economice

• lipsa drepturilor politice, economice și sociale, ori nerespectarea lor, violarea sistematică și masivă a drepturilor omului, arestările în masă, utilizarea torturii și a represaliilor, sărăcia, foametea, mizeria și frustările''.

Pe lângă aceste cauze generale, actelor teroriste le sunt atribuite și cele specifice, iar în acestă ultimă categorie regăsim următoarele situații: instalarea la putere a unor regimuri totalitare sau dictatoriale, conflictele existente între cetățeni de naționalitate sau religie diferite, apariția și dezvoltarea curentelor idealist-fataliste.

În continuare, am în vedere detalierea acelor cauze care se manifestă cu o frecvență ridicată, în declanșarea actelor teroriste. O primă cauză în acest sens, o presupune creșterea ratei șomajului ca și efect al crizei economico-financiare. Acesta stare se manifestă tot mai profund la nivelul societăților, alături de nesiguranța locului de muncă.

Fundamentalismul islamic reprezintă o altă cauză pe care o regăsim tot mai des în evenimentele recente. Din acestă sferă pericolul rezidă în două direcții: într-un sens integraționismul musulman (deoarece se erijează ca avangardă a docrinei islamice ce consideră că acțiunile teroriste sunt normale, oportune în orice mod de manifestare) iar într-un altul, activitatea organizațiilor teroriste fundamentalist-islamice precum '' Frontul Islamic'', '' Frații Musulmani'', ''Hezbollah'' , '' Al Qaida'' care urmăresc unificarea lor la nivel mondial și stabilirea unor noi forme de acțiune teroristă.

Printre aceste '' noi forme'' se disting următoarele: înființarea unor centre în care adepții să fie pregătiți, fixarea unor forțe speciale care să fie specializate în astfel de acțiuni și stabilirea unor tabere și centre de recrutare și pregătire în Bosnia, Libia, Pakistan etc.

'' Terorismul de stat'' ( un alt factor declanșator) Prin acesta acțiune se ofera ajutor organizațiilor și grupărilor teroriste din partea anumitor state și reprezintă în fond, un instrument de politică guvernamentală ce este utilizat fie în plan intern, fie în sfera relațiilor internaționale.

Sursa ce generează și venituri substanțiale, dar pe care o regăsim și în clasificarea cauzelor este comerțul și traficul de arme și droguri. După cum am menționat anterior armele pe care le utilizează în astfel de acțiuni sunt de cea mai bună calitate, performante, tocmai pe motivul că ei le produc.

În final, o altă cauză este '' televiolența'' (violența pe micul ecran) care își pune amprenta într-o manieră nefastă, asupra auditoriului prin producerea de mesaje care vizează '' cultul îmbogățirii rapide și cultul brutalității, al violenței''.

Referitor la modalitățile de manifestare a actelor teroriste, se disting mai multe tipuri de acțiuni.

O primă categorie în acest context, sunt acțiunile directe. Acestea presupun atacul deschis, săvârșit asupra unor persone sau bunuri, ce se caracterizează prin crearea unui climat de panică în rândul populației. Acțiunile întreprinse în acest mod se răsfrâng fie asupra unor personalități marcante din sfera economică, socială, religioasă, militară ( atentatul terrorist), fie asupra unor obiective fixe

( acestă tipologie înglobează un număr mare de acte teroriste, iar diversitatea pe care o presupun necesită o analiză minuțioasă pentru a enunța factorii determinanți). O altă ipostază constă în atacul terorist asupra obiectivelor mobile. În acest sens, în ultima perioadă, acest tip de operațiune s-a accentuat, mijloacele de transport reprezentând o țintă preferată a teroriștilor. Metodele utilizate urmăresc: fie deturnarea mijloacelor de transport sau provocarea de explozii ori atacul armat.

În acestă direcție, este important de precizat că, în funcție de metodele, procedeele utilizate, atacul asupra obiectivelor mobile se materializează la nivelul unor mijloace de transport diverse.

Actele de terorism asupra aeronavelor ’’ terorismul aerian’’ reprezintă o formă periculoasă de manifestare, tocmai din cauza faptului că anual în lume călătoresc peste 1 miliard de persoane, oricare dintre acestea putând fi victimă a deturnărilor. Cu toate că s-a depus un efort considerabil în combaterea acestor forme de manifestare, anumite tentative de a introduce armamentul la bordul aparatelor au reușit, deturnarea fiind metoda principală a grupărilor teroriste de a acționa pe acestă cale. Astfel, acestă metodă reprezintă un act premeditat care presupune capturarea navei, luarea de ostatici, schimbarea direcției de zbor și solicitarea către autoritățile statale a anumitor revendicări.

Actele teroriste care au vizat navele maritime sau fluviale au cunoscut o creștere alarmantă, cele mai multe dintre ele având loc în mările și oceanele Orientului Îndepărtat ( mai exact numărul acestora depășește cifra 100).

Conform statisticii Administrației Portuare din New York, în lume s-au înregistrat peste 300 de acțiuni de acest fel, în ultimii 25 de ani.

În ceea ce privește actele teroriste desfășurate prin mijloacele de transport feroviar sau rutier, se optează și pentru acestă cale, deoarece se consideră că dereglarea acestui circuit provoacă dificultăți mecanismului economico-social.

Un alt tip de manifestarea a terorismului, îl reprezintă acțiunea acoperită, metoda utilizată în acest caz presupune plasarea unor încărcături toxice, explozive în locuri prestabilite cât și lovirea persoanelor vizate, de la distanță, prin mijloace telecomandate. Acestă operațiune din punct de vedere al teroriștilor prezintă avantajul că se asigură protecția acestora. Tehnicile utilizate sunt diverse iar dintre cele mai noi amintesc: ’’ executarea unor picturi în ulei pe un strat subțire de exploziv plastic, confecționarea de ouă de ciocolată sau bomboane în care se introduce exploziv’’.

În urma analizării procedeelor prin care se plasează încărcăturile explosive, specialiștii în domeniu au ajuns la concluzia că se recurge la una din următoarele situații: ’’ fie sunt trimise prin poștă sau prin alte cai, sunt introduce prin obiecte cu aspect inofensiv sau sunt abandonate în apropierea obiectivului, ori sunt utilizate autoturisme capcană sau prin intermediul unor persoane corupte din instituția vizată. O altă ipostază presupune folosirea actelor false pentru a pătrunde în locurile fixate ca și ținte.

După cum am menționat, o altă tehnică a acțiunilor acoperite, este atacarea de la distanță a unor obiective, prin mijloace telecomandate. Se recurge la acestă variantă atunci când teroriștii nu au posibilitatea de a se apropia de țintele stabilite. Printre factorii care conduc la acestă cale regăsim : imposibilitatea de a se apropia de țintele stabilite, din cauza măsurilor de securitate instituite, dorința teroriștilor de a se proteja în față contratacurilor și incapacitatea de a folosi alte metode.

O altă metodă de conturare a terorismului este acțiunea indirectă, aceasta are ca și scop slăbirea rezistenței psihice a persoanelor vizate. În acest sens se urmărește dezinformarea iar ca și procedee se folosesc amenințările prin telefon sau scrisorile anonime. O asemenea formă de manifestare o regăsim în momentul în care anumite state trec prin situații de criză.

Pentru a putea contracara aceste acțiuni, la nivel mondial sau zonal au fost înființate diferite organisme și au fost adoptate măsuri antiteroriste.

Primul organism înființat în acest sens în 1976 la Luxemburg este ’’Grupul Trevi’ ( Terorism, Radicalism, Extremism, Violență). În cadul primei ședințe a acestui organism s-a hotărât la nivel de miniștri de Justiție și cei ai Apărării din țările Comunității că este necesar să se întărească cooperarea în lupta împotriva terorismului. Ulterior în anul 1986 la aceste întruniri a participat și SUA ca și observator.

Grupul de lucru ’’Quatico’’ își desfășoară activitatea tot în acest domeniu și este alcătuit din reprezentanții agențiilor de informații și de aplicarea a legislației din țările membre UE, SUA, Canada și Austria. Întrunirile au loc anual și vizează următoarele aspect: coordonarea investigațiilor și schimbul de informații și elaborarea documentației.

O altă instituție relevantă în combaterea acestui fenomen este Agenția de Poliție a UE (’’Europol’’). Convenția ce prevedea constituirea acestui grup a fost semnată în luna iulie 1995, iar intrarea ei în vigoarea s-a desăvârșit la 1 octombrie 1998. Pentru a respecta prevederile Tratatului VI asupra UE, cu privire la cooperarea polițienească s-a constituit unitatea ’’Droguri’’. Scopul acestei direcții era acela de a combate traficul de droguri și activitatea de spălare de bani asociate acesteia.

Ulterior aria de competență s-a extins și asupra combaterii traficului de substanțe radioactive și nucleare, a rețelelor de imigrări clandestine, a traficului ilegal cu autoturisme și a spălării banilor proveniți din astfel de delicte.

Conform Tratatului de la Amsterdam, sarcinile Europolului erau: ’’ coordonarea și implementrarea investigațiilor specific, întreprinse de autoritățile statelor member; dezvoltarea unei competențe de specialitate pentru a ajuta statele membre în investigațiile lor, în domeniul crimei organizate; stabilirea de contacte cu procurorii și anchetatorii specializați în combaterea crimei organizate’’.

O poziție clară, referitoare la acest fenomen, a fost adoptată și de către România, care a propus în anul 1997 încheierea unui accord multinațional pentru combaterea infracționalității trasfrontaliere. Propunerea a fost susținută de către ambasadorul Schifter și acceptată de 11 state din regiune astfel că, la 26 mai 1999 la București a fost încheiat ‘’ Acordul de Cooperare pentru Prevenirea și Combaterea Infracționalității Tranfrontaliere, ce a devenit operațional la data de 2 octombrie 2000.

Printre obiectivele Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare Sud-Est Europenă- S.E.C.I- pentru Combaterea Infracționalității Transfrontiere se regăsesc următoarele:

’’întărirea capacității de acțiune împotriva infracționalității trasfrontiere și a terorismului din Europa de Sud Est.

eliminarea obstacolelor care stau în față unei cooperări internaționale eficiente.

intensificarea cooperării la nivel operațional în domeniul polițienesc și vamal.

asistență tehnică între state, schimb de experiență, pregătirea în comun a specialistilor.

intensificarea cooperării dintre state prin înființarea unor grupuri comune de lucru ( task force) cu caracter operativ.

amortizarea legislativă.

evaluarea permanentă a situației infracționalității din zonă, a riscurilor și a posibilităților de facilitate a crimei organizate transfrontiere și a terorismului’’.

Acordul de combatere a terorismului semnat la dată de 2 octombrie 1998 reprezintă documentul constitutiv al Cooperării economice a Marii Negre (C.E.M.N), un alt organism înființat în acest domeniu.

Printre statele semnatare ale acestui acord menționez: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Turcia, Rusia și Ucraina, iar ca obiective stabilite se urmărea: întărirea cooperării în domeniul controlului criminalității și a combaterii terorismului; coordonarea acțiunilor de cooperare între instituțiile competente ale părților și constituirea unei rețele pentru schimburile de informații între instituțiile cu rol de aplicare a legii din statele membre, care să permită combaterea efectivă a criminalității și a terorismului.

Raportat la activitatea României în acest domeniu, precizez că acest stat a contribuit activ la consolidarea securității zonale și nu numai, prin implicarea în operațiunile din Bosnia- Herțegovina și Macedonia cât și prin pozițiile adoptate în cadrul Convenției Europene și la Conferința Interguvernamentală de revizuire a tratatelor constitutive ale UE .

Referitor la actele teroriste acestea au căpătat amploare, iar în ceea ce privește acțiunile viitoare scena internațională se poate confrunta cu noi schimbări de situații ce pot fi foarte periculoase.

Capitolul IV: Atentatul sinucigaș – Studiu de caz

Acestă formă de manifestare a terorismului a căpătat noi valențe în decursul timpului, devenind o modalitate tot mai frecventă, accesibilă, la care apelează grupările teroriste, organizațiile sau chiar popoarele, cu scopul de a-și face publice revendicările. În acest context, nu se ține cont dacă acele cerințe sunt, sau nu, legitime.

După cum am precizat din punct de vedere ideologic, terorismul se manifestă în patru direcții. Pe parcursul acestei analize mă voi concentra asupra terorismului islamic prin prisma a două considerente: pe de-o parte, pentru că se susține, că acest tip de fenomen este cel mai periculos ( modalitățile de manifestare fiind diverse, cu un grad mare de agresivitate) iar dintr-o altă perspectivă, deoarece efectele pe care le produce sunt distructive. Totodată, este necesară analiza acestor acțiuni, cu atât mai mult, cu cât se soldează cu pierderi materiale dar și cu pierderi de vieți omenești.

Ținând cont de faptul că acest concept, al terorismului, nu a beneficiat de o definiție precisă și universal acceptată la nivelul specialiștilor ci au existat diverse opinii , voi încerca să abordez acest subiect , făcând referire la o serie de explicații relevante.

Întâi de toate, vreau să precizez, că potrivit dicționarelor, acestă noțiune este definită ca și o ’’ stare de frică, groază, spaimă provocată prin diferite mijloace de intimidare, de timorare’’, iar conform definiției date de către Departamentul Apărării al SUA, terorismul presupune ’’folosirea calculată a violenței sau a amenințării cu violența pentru a atinge țeluri politice, religioase sau ideologice prin implementarea fricii sau folosirea intimidării sau a coerciției’’.

Dintr-un alt punct de vedere, definirea unui act terorist se conturează pe următoarea sintagmă: ’’ orice act de violență sau amenințarea cu violența împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane necombatante, cu scopul de a manipula public populația sau guvernul’’.

Este important de precizat că, percepția terorismului diferă de la un stat la altul , anumite țări pot considera că o grupare este teroristă în timp ce alte state o consideră luptătoare pentru libertate.

Incapacitatea de a releva o definiție exactă a acestui termen, a condus la identificarea unui număr variat de forme de manifestare. Însă, dupa cum am menționat, în acest studiu , toată atenția se va concentra, doar asupra terorismului sinucigaș.

4.1. Apariția atentatorilor sinucigași și modalitățiile prin care operează

Referitor la momentul apariției acestor atentatori sinucigași și la modalitățiile prin care au operat în decursul timpului, s-au realizat diferite studii, însă, veridicitatea informațiilor poate fi contestată. Un exemplu în acest sens, îl regăsim în publicațiile cercetătorilor europeni care au tratat acest subiect prin prisma surselor sunnite, care, relatau informații legate de doctrina ismailiților- ’’ ramură extremă a șiismului’’ într-o manieră părtinitoare și negativistă.

Astfel, pentru a ne contura o imagine cât mai clară despre ’’Secta Asasinilor’’ este important ca în acest demers, să precizez , ’’condițiile în care a apărut întreaga ramură a șiismului’’.

Potrivit informațiilor din Dicționarul de Civilizație Islamică în anul 1090 este înființată o sectă de către Hassan Bin Sabbah pe care o numește Hashishin care pentru a-și trimite adepții în misiuni ucigațe îi droga. Legat de denumirea propriu-zisă a sectei, anumiți cercetători susțin că ar fi fost ’’Hassassini’’.

O altă variantă în acest sens, prezintă acestă sectă ca având o organizare foarte strictă, alcatuită din învățați ce dețineau informații din diverse domenii, astfel încât Sabbah să aiba acces într-un timp foarte scurt la datele care îl interesau. Misiunea lor era aceea de a omorâ conducători politici, însă cel mai adesea țintele atacurilor erau selgiucizii, deoarece aveau o altă religie, decat cea șiită.

La acest moment zonele în care încă se mai regăsesc ismailiții sunt: Siria, Oman, Pamir, Tadjikistan, Iran și în nordul Afganistanului.

4.2. Evoluția fenomenului

Un eveniment de acest tip a avut loc în Libia în anul 1993 când sinucigașii cu bomba ai Hezbollah au aruncat în aer clădirile Corpului de Marină americane și sediul trupelor franceze, atac ce s-a soldat cu moartea a 300 de oameni și mulți alți răniți. O altă țintă a acestor manifestații a fost primul-ministru al Indiei, Rajiv Gandhi care a fost asasinat de către o femeie transformată în bombă umană.

Deși la momentul respectiv aceste acțiuni au șocat întreaga lume, ceea ce s-a intamplat în Statele Unite ale Americii în 11 septembrie 2001 a fost mult mai grav, planul teroriștilor fiind stabilit în detaliu. Aceea operațiune a demonstrat cât de defectuos este sistemul american de informații, denotând totodata că mobilizarea de forțe ( înglobând planificarea, pregătirea, coordonarea) a teroriștilor a fost orientate în totalitate în acest sens.

Cu toate că s-au intreprins acțiuni în combaterea acestei modalități de manifestare a terorismului în 1 octombrie 2001, un scenariu asemănator s-a repetat ținta fiind State Legislative Assembly. În acest cazul unul dintre teroriști s-a aruncat în aer la poarta clădirii în timp ce alți doi au pătruns în clădire, lăsând în urma lor morți și răniți.

Specialiștii în domeniu au identificat ca și soluție în combaterea acestor manifestații, izolarea sponsorilor, însă realizarea acestui obiectiv este imposibilă deoarece grupările teroriste sunt raspandite peste tot în lume, fiind la dispoziția liderilor și nu a unui guvern sau a unei țări.

4.3. Aspectele care au condus la apariția și accentuarea fenomenului terorist sinucigaș

Din acestă privință motivațiile recurgerii la aceste acțiuni sunt multiple, însă le voi aborda pe cele mai importante și anume cele psihologice, culturale și politice.

Raportat la motivațiile psihologice subliniez faptul că persoanele care fac parte din astfel de grupări se confruntă cu anumite insatisfacții în viața și cariera profesională, motiv pentru care prin implicarea în acțiunile teroriste găsesc rațiunea de a exista.

Iar o alta ipostază constă în faptul că aceste persoane prezintă o tendință accentuată de apartenență la un grup. Ținând cont de acestă situație, liderii grupărilor găsesc oportun să exploateze acestă dimensiune inoculându-le ideea de familie și protecție în cadrul organizației.

De aici decurg și motivațiile culturale, care în contextul identificării cu un anumit grup conduc la accentuarea predispoziției către autosacrificiu. Iar în cazul în care exista un pericol la adresa valorilor la care fiecare individ se raportează automat se declanșează reacții de apărare.

Un subiect sensibil în acest sens îl reprezintă religia, o singură măsură de amenințare la adresa acestei valori poate genera o serie de acțiuni cu un deznodământ tragic.

Referitor la motivația politică, acțiunile teroriste au ca drept scop producerea unei schimbări sociale prin utilizarea unor mijloace extreme.

În cele mai multe cazuri sunt vizate personalitățile politice deoarece se considera că în acest mod se produce schimbarea pe care și-o doresc.

4.4. Aspecte privind metodologia cercetării

4.4.1 Proiectarea cercetarii

Pentru a putea înțelege într-o manieră potrivită acest fenomen al atentatului sinucigaș, am ales ca și unitatea de analiză mesajul video al Reem Saleh Rijashi înaintea punerii în aplicare a planului sinucigaș. De asemenea am punctat anumite aspecte referitoare la implicarea femeilor în astfel de acțiuni.

Astfel că obiectivul specific al acestui studiu este de a identifica atitudinea teroristei sinucigașe înainte de a recurge la acestă acțiune extremă.

In acest demers am vizat următoarele ipoteze de lucru:

motivele care au condus la acest gest determină o sinucidere altruistă.

în momentul producerii actului suicidal, teroristul nu se raportează la viața lui personala ci doar la îndeplinirea obiectivului stabilit.

4.4.2 Culegerea și prelucrarea datelor

Pornind de la acest mesaj video am realizat o analiză de conținut a textului cu scopul de a determina obiectivele și motivația, care au stat la baza acestui atentat sinucigaș.

Textul vizat:

'' I am the Martyr, Reem Saleh Riyashi. I hoped that the shredded limb of my body w ould be shrapnel, tearing Zionists to pieces, knocking on Heaven' s door with the skulls of Zionists. How often I spoke to my soul: Oh soul, if you loathe the Zionists, enemies of my religion, my blood shall be my path to march to Heaven.

Since 8th grade I have striven, seeking people daily to guide, listen and help me. How often I desired to carry out a Martyrdom- seeking ( suicide) operation inside Israel… And with perseverance and with Allah' s grace my wish has been fulfilled.

I always wanted to be the first women to carry out a martyrdom operation,where parts of my body to fly all over….God has given me two children.I love them (with ) a kind of love that only God knows, but my love to meet God is stronger still.”

Textul, tradus în limba română :

Eu sunt martira Reem Saleh Riyashi. Eu am sperat, că membrele tocate ale corpului meu, să fie șrapnel care taie zioiniștii în bucăți, bătând la poarta Raiului cu craniile zioniștilor. Cât de des i-am spus sufletului meu : O suflete, dacă detești zioniștii, inamici ai religiei mele, sângele meu va fi cărarea mea de marș spre Rai.

Din clasa a VIII a , m-am luptat, cautând zilnic oameni, care să mă ghideze, să mă asculte și să mă ajute…Cât de des mi-am dorit să execut o operațiune suicidală pe teritoriul Israelului… Cu perseverență și grație lui Allah , dorința mea a fost îndeplinită.

Întotdeana mi-am dorit să fiu prima femeie care efectuează o operațiune de martir, în care părți din corpul meu să zboare peste tot…Dumnezeu mi-a dat doi copii. ÎI iubesc (cu) un fel de iubire pe care doar Dumnezeu o cunoaște, dar dragostea mea de a-l întâlni pe Dumnezeu ,este mai puternică, încă.”

Interpretarea textului:

Încă de la începutul dezvăluirii, se poate observa poziția pe care și-o asumă Reem Saleh Riyashi și anume: cea de martir. Totodată, este clar că ea este dispusă la sacrificiul suprem dacă acest lucru, presupune atingerea obiectivului stabilit. Faptul că privirea este țintită în jos, denotă supunere, iar accentuarea anumitor cuvinte, indică ura, pe care o simte față de '' inamicii religiei ei'', zioniștii. Crede cu tărie că o dată ce va face acest gest, se va elibera și va ajunge în ’’Paradisul etern''. Specifică de asemenea, că a venit timpul să-și ducă planul la bun sfârșit și că așteptarea a fost îndelungată. Invocă simbolul credinței, (Allah) în numele căruia desfășoară acestă acțiune și cu ajutorul căruia în concepția ei va reuși să o ducă la bun sfârșit.

Este totusi de remarcat faptul că în numele credinței și al lui Dumnezeu (Allah) așa cum îl numesc ei, musulmanii, ea poate recurge la acest gest extrem de a-și currma zilele, grefat pe răzbunare.

Protagonista acestei întâmplări regretabile recunoaște și afirmă cu o usurință inconștientă că și-a dorit să fie’’ prima femeie care să efectueze o operațiune de martir’’, iar prin sacrifiu (moartea ) mădularele, părți din corpul ei să se comporte și să zboare ca niște proiectile, încărcate de răzbunare către zona Israelului, pe care să-l decimeze.

În final Reem Saleh Riyashi își reafirmă dragostea pentru proprii copii, dar spune, că dragostea pentru Allah este cu mult mai mare.

Tot în acestă direcție am analizat și tabelele ce cuprind atentatele sinucigașe în care au fost implicate femei ( vezi anexa). În acest caz, am avut în vedere următorii indicatori: vârsta, locația unde au avut loc atentatele sinucigașe și organizațiile din care făceau parte aceste femei .

După cum se poate observa în diagrama de mai jos, majoritatea femeilor care recurg la aceste acțiuni sinucigașe sunt tinere, cu vârste cuprinse, în principal, între 15 și 20 de ani.

Per ansamblu marja de vârstă se situează între 15 și 37 de ani. Un rol important în acest sens îl constituie educația, deoarece cu cât nivelul educațional este mai ridicat cu atât persoanele în cauză sunt mai predispuse la suicid, având ca și tintă un obiectiv bine stabilit.

Grupările teroriste găsesc în aceste persoane tinere acele elemente ușor de manipulat, cărora le șterg mintea, pe care le îndoctrinează, transformându-le în adevarate ființe fanatice, obsedate de realizarea obiecivelor pe care chiar acele organizații le urmăresc. Aceste persoane devin în ultimă instanță ’’ adevarați cobai’’ pe care le modelează, în sensul rău, ruinându-le viața, fapt care nu este deloc regretabil în concepția lor, dimpotriva îl consideră un element luminos în numele lui Allah. Aceste grupări teroriste își selectează forța umană de acțiune din rândul femeilor tinere, care nu se mulează pe normele societății ( necasătorite – aspect, de condamnat în credința islamistă ori pe cele care dimpotrivă, au alocat prea mult timp dezvoltării vieții lor profesionale, lucru iarăși nesemnificativ în cadrul aceleiași religii. Mai mult sunt vizate de asemenea femeile care au trecut prin traume fizice și psihice severe la vârste fragede, ele fiind de asemenea ușor de manipulat. Bineînțeles la fel de ușor de controlat sunt și persoanele cu probleme psihice și personale, lucru speculat de membrii organizațiilor și nu în ultimul rând femeile care au pătat onoarea familiilor lor, aspect ce a adus condamnarea publică.

În ceea ce privește cel de-al doilea indicator și anume locația, precizez că zona cea mai des vizată de atacurile terosiste sinucigașe ale femeilor a fost Israelul. Motivația acestor acțiuni teroriste de suicid a îmbrăcat haina răzbunării având în prim plan factorul religios, social, politic și nu în ultimul rând teritorial. Țintele acestor atacuri au fost cel ma adesea locurile publice (restaurante, mall-uri, stații de autobuz, supermarketuri). De remarcat că în acest context femeile erau cele care reușeau să atragă mai mult atenția publică și să aibă sorți de izbândă în derularea acțiunilor propriu-zise.

În rândul tinerelor pe care le recrutau în vederea acestor acțiuni, organizațiile teroriste implantau și alimentau: ura față de Israel, îndoctrinarea religioasă, inocularea ideii că prin sacrificiu ajung în Rai, la Allah și erau instruite prin repetarea versetelor din Coran. Când misiunea era încheiată cu succes ( chiar dacă persoana în cauză murea), grupările teroriste luau legătura cu familia, o felicitau, o asigurau că cea vizată a murit ca un martir în Jihadul Sfânt. De asemenea, recompensau familia respectivă sub forma bănească și ca un element concluziv lansau motto-ul : ’’ Împăcarea cu evreii este o crimă’’

Studiind diagrama de mai jos observăm : că femeile care nu făceau parte din organizațiile teroriste, adică erau neafiliate au întreprins cel mai multe acțiuni sinucigașe. Recurgeau la acest gest extrem lăsându-se prada disperării și acționau din răzbunare ( un membru al familiei lor fusese ucis). În cazul femeilor afiliate unor grupări, datorită organizării acestora motivele personale erau exploatate, scopul acțiunii fiind cu atât mai ușor de atins.

Cu toate acestea până la sfârșitul anilor 2000 , doar două organizații au utilizat femeile în misiunile sinucigașe ( ’’ Eliberarea Tigrilor Tamili’’ și ‘’ Partidul Muncitorilor din Kurdistan’’). În organizațiile menționate femeile membre – aveau drepturi depline la instruire ca și bărbații ele participând la toate formele de pregătire ca și aceștia. Acest lucru nu era valabil și în alte organizații. De exemplu în cazul grupării ’’Al Aqsa Martys Bde ‘’ li se permitea ca să-și atingă țelul de a deveni martir, însă nu aveau aceleași drepturi ca bărbații, în cadrul organizației..

Un exemplu în care femeile nu au fost totuși acceptate în organizațiile teroriste este cel al grupării Hamas unde liderul spiritual al acesteia considera că sunt suficienți bărbații volutari pentru a îndeplini aceste misiuni. Totuși în 2004, Reem Riyashi a devenit prima femeie ce a comis un atac sinucigaș revendicat de Hamas.

4.4.3 Concluzii

Pot conchide că terorismul sinucigaș este un flagel cu o istorie îndelungată ce a căpătat din ce în ce mai mult, amploare. Reprezintă un fenomen cu o esență extrem de dureroasă, bazat pe crimă, inconștiență, manipulare, ură, speculat pe fond psihic vulnerabil, făcând din persoana în cauză o victimă sigură.

Cazul analizat are în vedere implicarea femeilor în acțiuni teroriste, cu precădere exmplul Reem Riyashi, fiind concludent. Am identificat și am evidențiat în acest caz obiectivul, motivația și atitudinea ce au stat la baza recurgerii la acest gest extrem al protagonistei, faptul că acțiunea ei a întruchipat esența disperării, a urii, a răzbunării, generate de conflictul religios – teritorial și îndreptat împotriva zioniștilor.

La rândul meu mă raportez la sintagma creștină și spun: ’’ drept de viață și de moarte are numai Dumnezeu’’ – iar omului, nu-i e permis să curme viața semenului său. Dar, între religii există din păcate, atâtea diferențe de opinie ce conduc inevitabil la: inconștiență, confuzie, conflicte, fanatism, durere și ceea ce este mai important: stingere de vieți.

În ultimă instanță, precizez că acțiunile teroriste de orice tip, provoacă haos, anihilează însăși esența vieții și lovesc în principiile ce ar trebui să fie universal-valabile, conform cărora viața e prețioasă și nimic nu o egalează!

Concluzii finale:

Crize, conflicte, războaie au existat tot timpul de-a lungul istoriei. Adesea popoarele au acționat singure pe cont propriu, să-și apere libertatea, independența și siguranța națională.

A ieșit victorios cel ce era mai bine pregătit, mai bine dotat din puct de vedere armat dar și strategic, celalalt a suportat înfrângerea și a trebuit să accepte condițiile impuse.

Evoluția umanității a fost zguduită și grav afectată la nivel global de izbucnirea celor două Războaie Mondiale, totuși o dată cu încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, omenirea a conștientizat într-o măsură foarte mare, că fața războiului este una cumplit de hidoasă, că acesta aduce haos, nenorocire, pierderi materiale masive și ceea ce e mai important, pierderea de vieți omenești (nu numai soldați ci și civili nevinovați).

Conflictele armate nu au fost însă eradicate, ele se mai produc încă, în diverse zone ale globului fiind expresia neînțelegerilor pe fond teritorial, etnic – religios.

Asta fiind situația organismele internaționale au început să caute modalități de a preveni, de a ține sub control ori a stopa astfel de stări și acțiuni conflictuale.

Se impunea strigent, luarea unor măsuri de securitate vizând umanitatea. Astfel, la nivelul continentului European, constituirea Uniunii Europene, inițial pentru cooperare economică, s-a dovedit a fi un factor extrem de important pe scena internațională, obiectivele ei extinzându-se către o politică externă de apărare și securitate, de prevenire, gestionare a crizelor și de aplanare a conflictelor în Europa și nu numai.

Implicarea UE în monitorizarea crizelor apărute în rândul popoarelor europene, începând cu revoluțiile generate de înlăturarea regimurilor totalitare și mai ales în situațiile generate de războaiele dintre statele fostei Republici Socialiste Federative a Iugoslaviei care au constituit pentru UE o adevarată piatră de încercare.

Cu acest prilej UE a conștientizat o anume vulnerabilitate, o neputință , o oarecare incapacitate în gestionarea crizelor din spațiul European, cu precădere balcanic. Acesta a fost motivul pentru care Uniunea Europeană a considerat că o colaborare cu SUA cât și cu alte state din Alianța Nord- Atlantică este indispensabilă.

Dar Europa trebuia să-și creeze propria capacitate de a acționa de a construi o politică externă de securitate și apărare cât mai solidă. Acest lucru a condus la înființarea unor elemente ajutătoare, de rezistență, adevarați piloni ai dimensiunii precizate.

Tot în acestă direcție, referindu-mă la țara noastră, țin să menționez că România a devenit treptat un factor important, cu un aport considerabil atât prin implicarea în procesul de structurare și operaționare, cât și prin participarea la dezbateri, vizând diferite aspecte dar și prin intervențiile într-o serie de operații civile.

În contextul terorismului internațional și a crimei organizate, cât și a proliferării armelor de distrugere în masă, România , ca și parte integrantă a Uniunii Europene a desfășurat și desfășoară acțiuni de combatere a acestor riscuri. Referitor la crizele ce se manifestă la nivel global, cauze ce le generează își au rădacina și vizează un spectru larg în aspectele: sociale, politice, religioase, economice. Pentru a putea contracara acest fenomen al nașterii și dezvoltării crizelor, organismele abilitate întreprind o serie de măsuri și proceduri menite să prevină, atenueze și să stopeze evoluția acestora.

La nivel teoretic România are sarcini bine repartizate însă este necesară pregătirea prin diverse forme de instruire, atât a sistemului în ansamblu cât și a componentelor sale specializate în managementul diferitelor tipuri de criză. Structurile abilitate în acest sens trebuie să fie eficiente, să reacționeze rapid. De aceea este important să se adopte actele normative ce vizează acestă situație.

În ceea ce privește terorismul precizez că acesta este un flagel periculos, care cunoaște o mulțime de fațete, implică organizații care-și fixează obiective clare, cu o organizare bine conturată, antrenează persoane de ambele genuri, atât femei cât și bărbați, care-și fac din îndeplinirea misiunilor teroriste un adevarat țel în viață, putând merge până la sacrificiul suprem.

Am analizat și dezvoltat cazul Reem Riyashi care cu siguranță a provocat tulburare în cadrul opiniei publice mondiale- ori pentru orice om care îl analizează! În mediul lor, al societății, însă probabil că acolo, în spațiul acela ar organizației teroriste a apărut ca un fapt încadrat în normalitate.

Mărturisesc că modalitatea în care am gândit și am redactat acestă lucrare de dizertație, mi-a lămurit și mi-a clarificat multe aspecte legate de tema în cauză cea a ’’ Politicii de securitate a Uniunii Europene. Gestionarea crizelor interne’’ și nutresc speranța că oamenii vor deveni mai conștienți de propria viață, de o evoluție mai bună a societății umane în ansamblu, că vor găsi pârghiile prin care să elimine riscurile la care umanitatea e supusă prin aceste conflicte armate, tensiuni, ură, dezbinare, pentru că ele nu aduc nimic bun, dimpotrivă.

Omenirea trebuie să lupte cu optimism pentru un viitor mai bun, pe toate planurile, pentru educație, sănătate, dezvoltare, progres.

Anexă

Toate informațiile prezentate mai jos, cu privire la femeile implicate în atentatele sinucigașe sunt extrase din ’’USAWC Strategy Reserch Project: Female Suicide Bombers’’ by Debra D. Zedalis ( Departament of the Army Civilian), 19 march 2004, pp 4-7.

Bibligrafie:

Cărți și lucrări de specialitate:

Anghelescu, Nadia.-’’Dicționar de civilizație musulmană’’, București: Enciclopedic, 1997.

Buță V., I. E. Stefan și M. Dinu – ’’Securitate și religie în Europa secolului XXI- Glosar de termeni’’, București: Universitatea Națională de Apărare ’’ Carol I’’, 2007.

Brzezinski, Zbiegniew. – ’’Ein nuklearer Iran ware nicht gefahrlicher als Israel’’, ’’Stern’’, Hamburg (2006), nr 18, pag 5.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Academiei Române, 1975.

Durkheim, Emile. – ’’Despre sinucidere’’ , Iași: Institutul European, 1993.

Duțu, P. și C. Bogzeanu- ’’ Reforma instituțională a Uniunii Europene din persepectivele Politicii de Securitate și Apărare Comune’’. București: UNAp, 2011.

Frunzetti, T., I. Panait și P.D. Duță- ’’ Organizațiile internaționale și problema balcanică. Studiu de caz: Kosovo, Sibiu: TechoMedia, 2008.

Grigoroiu, Marian Valentin – ’’Crizele și conflictele contemporane’’, București: Ministerul Administrației și Internelor, 2006.

Hist, Paul – ’’ Război și putere în secolul XXI ’’, Prahova: Antet, 2001

Iliescu, Gheorghe – ’’Unele aspecte privind globalizarea și dependența securității națiunilor de socializare publică a oamenilor’’, ’’Geopolitica’’, București, (2003), anul I, nr 1.

Linborg, Chris- ’’Abordarea europeană a managementului crizelor prin mijloace civile’’, Basic Special Report, (2001) , p 4.

Matei, D. si G. Tibil – ’’Reprezentarea mlitară la Uniunea Europeana în contextul politicii europene de securitate și apărare’’, ’’ Observatorul Militar’’, București (2005), nr 1, pag 4-5.

Moștoflei, C. și G. Alexandrescu- ’’ Managementul consecințelor’’, București: Universitatea Națională de Apărare ’’ Carol I’’, 2008.

Moștoflei, Constantin- ’’ Organizații și state ca actori ai securității’’, București: Universitatea Națională de Apărare ’’ Carol I’’, 2008.

Neguț, Silviu – ’’ Introducere în Geopolitica’’, București: MeteorPress, 2003.

Popa, Teodor.-’’Terorsmul. Arma de amenințare și intimidare’’ în ’’ Securitate și apărare în Uniunea Europeană’’ coordonat de Moștoflei, C. pp 318-328. București: Universitatea de Apărare ’’ Carol I’’, 2008.

Vasile, P. și I. Roșcodaru- ’’ Centrele de putere ale lumii’’, București: Științe Sociale și Politice, 2003.

Vasilescu, Doru – ’’ Evoluția și gestionarea crizelor’’, ’’ Gândirea Militară Românească’’ București, (1998), nr 4. , pag 53.

Tătaru, Irina- ’’ Capacitatea Uniunii Europene de gestionare a crizelor în domeniul militar și civil. Prezent și Perspective’’, București: Universitatea Națională de Apărare ’’ Carol I’’, 2012.

Tun-Comșa, Cristian – ’’ Considerații privind terorismul contemporan’’ București, (2005), nr 1.

Wiener, Tim –’’ Mexico’s influnce in Security Council Decision may help its ties with U.S’’, New York Times (2002), pag A11.

Lucrări de referință:

Constituția României, republicată, Monitorul Oficial nr 767, 31 octombrie 2003, art. 93.

Convenția privind înființarea Oficiului European de Poliție, în temeiul art K3 din Tratatul privind Uniunea Europeană ( Convenția Europol) art.3.

Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, actualizată, Monitorul

Oficial nr.1161, 8 decembrie 2004.

Raportul U.E privind terorismul și tendințele acestuia, 2007.

Strategia de securitate națională a României, Bucuresti, 2007.

Tratatul privind Uniunea Europeană (92/ C/191), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 30 martie 2010.

Documente:

EU Crisis Response Capability: Institutions and Processes for Conflict Prevention and Management. International Crisis Group Report. Nr 2, 26 iunie 2001, pp. 2-3.

European s ecurity strategy, A secure Europe in a better world, Bruxelles, 2003, pag 6.

USAWC Strategy Reserch Project: Female Suicide Bombers by Debra D. Zedalis ( Departament of the Army Civilian), 19 march 2004, pp 4-7.

Santa Maria Da Feira European Council, 19-20 June 2000, Conclusions of the Presidency, Annex I, Appendix 4 – Concrete Targets for Police, 2. Rapid Deployment capability.

Webgrafie selectivă:

http://www.mae.ro/ vizitat la data de 25.03.2015

http://www.europa.eu.int/ro vizitat la data de 13.04.2015

http://www.stabitateetspakt-soe.de/ vizitat la data de 19.04.2015

http://www.europarl.europa.eu/summits/fei2_en.htm#an1 vizitat la data de 28.03.2015

http://documentarystorm.com/female- suicide-bombers/ vizitat la data de 28.05.2015

http://www.youtube.com/watch?v=9cu9-_wa4dQ vizitat la data de 2.05.2015

http://www.armyacademy.ro/reviste/2_3_2003/a7 vizitat la data de 4.05.2015

Bibligrafie:

Cărți și lucrări de specialitate:

Anghelescu, Nadia.-’’Dicționar de civilizație musulmană’’, București: Enciclopedic, 1997.

Buță V., I. E. Stefan și M. Dinu – ’’Securitate și religie în Europa secolului XXI- Glosar de termeni’’, București: Universitatea Națională de Apărare ’’ Carol I’’, 2007.

Brzezinski, Zbiegniew. – ’’Ein nuklearer Iran ware nicht gefahrlicher als Israel’’, ’’Stern’’, Hamburg (2006), nr 18, pag 5.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Academiei Române, 1975.

Durkheim, Emile. – ’’Despre sinucidere’’ , Iași: Institutul European, 1993.

Duțu, P. și C. Bogzeanu- ’’ Reforma instituțională a Uniunii Europene din persepectivele Politicii de Securitate și Apărare Comune’’. București: UNAp, 2011.

Frunzetti, T., I. Panait și P.D. Duță- ’’ Organizațiile internaționale și problema balcanică. Studiu de caz: Kosovo, Sibiu: TechoMedia, 2008.

Grigoroiu, Marian Valentin – ’’Crizele și conflictele contemporane’’, București: Ministerul Administrației și Internelor, 2006.

Hist, Paul – ’’ Război și putere în secolul XXI ’’, Prahova: Antet, 2001

Iliescu, Gheorghe – ’’Unele aspecte privind globalizarea și dependența securității națiunilor de socializare publică a oamenilor’’, ’’Geopolitica’’, București, (2003), anul I, nr 1.

Linborg, Chris- ’’Abordarea europeană a managementului crizelor prin mijloace civile’’, Basic Special Report, (2001) , p 4.

Matei, D. si G. Tibil – ’’Reprezentarea mlitară la Uniunea Europeana în contextul politicii europene de securitate și apărare’’, ’’ Observatorul Militar’’, București (2005), nr 1, pag 4-5.

Moștoflei, C. și G. Alexandrescu- ’’ Managementul consecințelor’’, București: Universitatea Națională de Apărare ’’ Carol I’’, 2008.

Moștoflei, Constantin- ’’ Organizații și state ca actori ai securității’’, București: Universitatea Națională de Apărare ’’ Carol I’’, 2008.

Neguț, Silviu – ’’ Introducere în Geopolitica’’, București: MeteorPress, 2003.

Popa, Teodor.-’’Terorsmul. Arma de amenințare și intimidare’’ în ’’ Securitate și apărare în Uniunea Europeană’’ coordonat de Moștoflei, C. pp 318-328. București: Universitatea de Apărare ’’ Carol I’’, 2008.

Vasile, P. și I. Roșcodaru- ’’ Centrele de putere ale lumii’’, București: Științe Sociale și Politice, 2003.

Vasilescu, Doru – ’’ Evoluția și gestionarea crizelor’’, ’’ Gândirea Militară Românească’’ București, (1998), nr 4. , pag 53.

Tătaru, Irina- ’’ Capacitatea Uniunii Europene de gestionare a crizelor în domeniul militar și civil. Prezent și Perspective’’, București: Universitatea Națională de Apărare ’’ Carol I’’, 2012.

Tun-Comșa, Cristian – ’’ Considerații privind terorismul contemporan’’ București, (2005), nr 1.

Wiener, Tim –’’ Mexico’s influnce in Security Council Decision may help its ties with U.S’’, New York Times (2002), pag A11.

Lucrări de referință:

Constituția României, republicată, Monitorul Oficial nr 767, 31 octombrie 2003, art. 93.

Convenția privind înființarea Oficiului European de Poliție, în temeiul art K3 din Tratatul privind Uniunea Europeană ( Convenția Europol) art.3.

Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, actualizată, Monitorul

Oficial nr.1161, 8 decembrie 2004.

Raportul U.E privind terorismul și tendințele acestuia, 2007.

Strategia de securitate națională a României, Bucuresti, 2007.

Tratatul privind Uniunea Europeană (92/ C/191), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 30 martie 2010.

Documente:

EU Crisis Response Capability: Institutions and Processes for Conflict Prevention and Management. International Crisis Group Report. Nr 2, 26 iunie 2001, pp. 2-3.

European s ecurity strategy, A secure Europe in a better world, Bruxelles, 2003, pag 6.

USAWC Strategy Reserch Project: Female Suicide Bombers by Debra D. Zedalis ( Departament of the Army Civilian), 19 march 2004, pp 4-7.

Santa Maria Da Feira European Council, 19-20 June 2000, Conclusions of the Presidency, Annex I, Appendix 4 – Concrete Targets for Police, 2. Rapid Deployment capability.

Webgrafie selectivă:

http://www.mae.ro/ vizitat la data de 25.03.2015

http://www.europa.eu.int/ro vizitat la data de 13.04.2015

http://www.stabitateetspakt-soe.de/ vizitat la data de 19.04.2015

http://www.europarl.europa.eu/summits/fei2_en.htm#an1 vizitat la data de 28.03.2015

http://documentarystorm.com/female- suicide-bombers/ vizitat la data de 28.05.2015

http://www.youtube.com/watch?v=9cu9-_wa4dQ vizitat la data de 2.05.2015

http://www.armyacademy.ro/reviste/2_3_2003/a7 vizitat la data de 4.05.2015

=== anexa ===

Anexă

Toate informațiile prezentate mai jos, cu privire la femeile implicate în atentatele sinucigașe sunt extrase din ’’USAWC Strategy Reserch Project: Female Suicide Bombers’’ by Debra D. Zedalis ( Departament of the Army Civilian), 19 march 2004, pp 4-7.