Atentatul Contra Unei Colectivitatii

PLANUL LUCRĂRII

Capitolul 1 Considerații generale privind infracțiunea de atentat contra unei colectivități.

Secțiunea 1 Noțiuni introductive.

Definirea terorismului.

Concept.

Secțiunea 2 Referințe istorice și elemente de drept

comparat.

Evoluția reglementărilor privind protecția penală a

siguranței statului.

2.2 Actualul cadru juridic de reglementare a infracțiunlor contra siguranței statului.

2.3 Elemente de drept comparat.

Secțiunea 3 Aspecte comune infracțiunilor contra siguranței statului.

3.1 Obiectul juridic general și material al infracțiunilor contra siguranței statului.

Subiecții infracțiunilor.

Latura obiectivă.

Latura subiectivă.

Forme. Modalitați. Sancțiuni.

Capitolul 2 Atentatul contra unei colectivități

Secțiunea 1 Conținutul legal și caracterizare

Aspecte generale

Legătura atentatului contra unei colectivități cu

terorismul, cea mai periculoasă formă de agresiune.

Secțiunea 2 Condiții preexistente ale infracțiunii.

Obiectul juridic al infracțiunii.

Subiecții infracțiunii.

Secțiunea 3 Conținutul juridic și constitutiv al infracțiunii.

3.1 Latura obiectivă.

Latura subiectivă.

Secțiunea 4 Forme. Modalități. Sancțiuni.

Formele infracțiunii.

Modalități.

Sancțiuni.

Secțiunea 5 Corelații între infracțiunea de atentat contra unei colectivități și alte infracțiuni.

Capitolul 3 Aspecte criminologice privind infracțiunea de atentat contra unei colectivități.

Secțiunea 1 Psihologia teroristului și a actelor sale

Tipuri de teroriști.

Dimensiunile psihosociale ale terorismului.

Secțiunea 2 Cauzele fenomenului social al terorismului.

Factorii economici.

Factorii socio-culturali.

Originea socială și ocupația.

Discriminarea.

Factorii religioși.

Factorii politici.

Secțiunea 3 Profilul psihologic al teroristului.

Secțiunea 4 Principalele organizații teroriste contemporane

Capitolul 4 Acte juridice în legea penală română rezultate din convențiile internaționale și alte norme de drept internațional privind combaterea terorismului.

BIBLIOGRAFIE

80 pag

=== Atentatul contra unei colectivitatii.doc ===

CAPITOLUL 1.

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA SIGURANȚEI STATULUI

SECȚIUNEA 1.

Noțiuni introductive

Încercând să definim infracțiunile contra siguranței statului, apreciem că acestea sunt constituite din acele fapte care sunt prevăzute de Codul penal sau unele legi speciale, săvârșite cu vinovăție și care sunt de natură să aducă atingere siguranței interioare și exterioare, și prin aceasta, ființei statului, atributelor sale fundamentale, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea.

Istoria umanității este într-o anumită măsură istoria violenței speciei umane.

O formă aparte de manifestare a violenței o reprezintă terorismul, fenomen care presupune folosirea deliberată si sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea.

Din timpuri imemoriale, terorismul a fost asociat cu viața politică a omului. Asasinatele și răpirile au fost utilizate de primele comunități tribale pentru a provoca teroarea în rândul altor comunități similare și pentru a le determina, astfel să părăsească terenurile fertile pe care se constituiseră.

1.1.Definirea terorismului

Prima tentativă de a defini și reglementa terorismul din punct de vedere juridic are o vechime respectabilă aparținând legiuitorilor romani care în anul 103 î.e.n. în Lex Apuleia, au incriminat Crimen Majestatis, respectiv orice acțiune internă sau externă îndreptată împotriva integrității statului. Această măsură nu a fost lipsită de temei, deoarece ulterior adoptării acestei legi, mai ales în provinciile romane din Orientul Mijlociu, au apărut grupări teroriste formate din fanatici religioși care, pentru atingerea propriilor obiective, îi atacau atât pe romani cât și pe evrei fără discriminare.

Termenul de terorism a fost conturat în timpul revoluției franceze, când Robespierre a declarat supremația legii teroriste în perioada cuprinsă între luna martie 1793 și luna iulie 1794.

În perioada modernă, mai ales după terminarea primului război mondial, numeroși specialiști în știința dreptului penal au încercat să dea o definiție general acceptabilă terorismului. Până în zilele noastre, aceste încercări s-au soldat cu eșecuri.

Cu prilejul primei conferințe de unificare a dreptului penal care a avut loc la Varșovia în anul 1927, s-a adoptat un text prin care se introducea în categoria delicta juris gentium, alături de piraterie, sclavie, vânzarea femeilor, traficul de droguri, și “folosirea cu intenție a unor mijloace capabile să ducă la un pericol comun’’. Noțiunea de “pericol comun’’ 1a fost înlocuită cu noțiunea de terorism cu prilejul celei de-a treia conferințe, care s-a desfășurat la Bruxelles, în perioada 26-30 iunie 1990, când s-a propus ‘’să se considere acte de terorism orice acte ale oricui săvârșește crime contra vieții, libertății sau integrității corporale a persoanelor, sau acte contra bunurilor vreunui stat sau a particularilor, în vederea manifestării sau realizării unor idei politice sau sociale.

După ce în 1972 O.N.U. a realizat primul studiu asupra terorismului, comunitatea internațională nu a putut ajunge la o definiție universal acceptată cu privire la acest fenomen. Definirea terorismului a devenit o problemă insurmontabilă datorită existenței pe plan internațional, a unor poziții statale divergente cu privire la legitimitatea organizațiilor teroriste; formula consacrată pentru a defini această stare de fapt este următoarea: “ceea ce pentru o persoană înseamnă terorism, pentru alta reprezintă lupta de eliberare națională’’.1

1.2. Concept

Termenul de terorism provine din latinescul terror-terroris, care înseamnă frică, spaimă, teroare, provocate deliberat prin acte de violență publică. Privit din această perspectivă, terorismul nu este decât o metodă de acțiune, o modalitate de punere în executare a unor activități infracționale prin teroare, violență și intimidare. Această caracterizare este nesatisfăcătoare, deoarece ea corespunde și criminalității de drept comun, cum ar fi violența exercitată de structurile crimei organizate, în timp ce terorismul reprezintă un complex de activități infracționale, săvârșite cu violență, care au drept scop atingerea unor obiective cu caracter politic.

Definirea conceptului de terorism ar putea fi făcută cu succes numai după delimitarea acestui fenomen de alte fenomene similare, prin analizarea caracteristicilor sale definitorii.

a. violența și amenințarea cu violența.

Terorismul nu poate exista în afara violenței și a amenințării cu violență, înțelese ca o succesiune de infracțiuni sancționate de legea penală: asasinatele politice, omucideri, răpiri de persoane, sabotaje.

Violența este orientată către crearea unei stări de teroare colectivă și intimidarea adversarilor. Violența este un mijloc și nu un scop. Ceea ce contează este efectul psihologic, de aceea amenințarea cu violența reprezintă o caracteristică majoră a terorismului.

O problemă care se impune a fi clarificată în contextul analizei este aceea referitoare la necesitatea absolută a violenței pentru a se crea starea de teroare, respectiv, dacă pot fi excluse din definiție faptele care nu presupun violența concretă. Astfel de fapte ar putea consta în întreruperea sau falsificarea comunicațiilor prin mijloace electronice, plasarea unor cantități importante de valută falsă pentru a prejudicia economia unei țări, trimiteri poștale infectate bacteriologic și care pot provoca epidemii.

b. folosirea sistematică și persistența violenței

Terorismul nu poate determina apariția unei stări de teamă decât printr-o campanie de utilizare sistematică a violenței.

Actele de violență individuală nu creează o stare de intimidare colectivă decât dacă sunt legate de alte activități teroriste. Atentatele asupra președinților americani, de la Abraham Lincoln la John F. Kennedy, precum și tentativa de asasinat asupra lui Ronald Reagan au fost operațiuni izolate, fără alte urmări. Totuși, asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, în anul 1914, a declanșat primul război mondial deoarece a fost comisă de un grup organizat, Frontul de Eliberare a Serbiei, în contextul luptei pentru obținerea independenței acestei țări.

Terorismul presupune organizare, planificare, finanțare și echipament, precum și indivizi pregătiți pentru realizarea acțiunilor concrete de luptă. Datorită dezvoltării sistemelor de securitate, tentativa individuală de a efectua acte sistematice de terorism echivalează cu sinuciderea. Chiar dacă reușesc, astfel de acțiuni rămân incidente izolate, similare criminalității de drept comun.

În contextul evoluției societății mondiale, terorismul a devenit extrem de complex, presupunând existența unor organizații extrem de puternice, instruite, bine finanțate și echipate. Uneori, astfel de grupări teroriste sunt dirijate sau manipulate de serviciile de spionaj ale diverselor state.

c. existența obiectivelor politice.

Una din caracteristicile esențiale ale terorismului este faptul că autorii urmăresc realizarea unor obiective politice și nu obținerea câștigului material. Scopul operațiunilor este acela de a influența deciziile politice, de a determina un guvern ori un grup politic aflat la putere să se conformeze intereselor teroriste.

Terorismul este un tip de criminalitate orientată politic, care utilizează violența sistematică și amenințarea cu violența în scopul promovării schimbării sociale sau politice. Oricât ar fi de organizată, crima organizată nu urmărește obiective politice similare celor vizate de organizațiile teroriste. Ea poate influența viața politică protejând ori promovând persoane publice care să-i sprijine interesele economice. Aceste acțiuni cad însă sub incidența legislației penale de drept comun, neconstituind o fază a unui conflict politic.

Este adevărat că, pentru atingerea obiectivelor politice, organizațiile teroriste se pot implica în activități infracționale de drept comun (jafuri armate, răpiri de persoane, trafic de stupefiante ori de arme dar scopul acestor fapte penale nu este îmbogățirea individuală, ci finanțarea activităților teroriste].

SECȚIUNEA 2.

Referințe istorice și elemente de drept comparat.

2.1 Evoluția reglementărilor privind protecția penală a siguranței statului

Potrivit art.1 din Legea 51/19911, prin ,,siguranța națională a României’’ se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.

Ocrotirea statului împotriva faptelor susceptibile să aducă atingere bazelor sale politice, intereselor economice sau militare ale acestuia s-a realizat din timpuri străvechi, începând cu societatea sclavagistă și continuând cu următoarele epoci istorice.

În dreptul românesc, infracțiunile contra siguranței statului au fost reglementate sistematizat, pentru prima dată, în Codul penal de la 1864, când au fost încorporate în Titlul I al Părții speciale sub denumirea de ,,Crime de înaltă trădare’’ formulare totuși improprie dacă avem în vedere că sub această titulatură erau cuprinse toate infracțiunile contra siguranței interioare și exterioare a statului.

Codul penal ,,Carol al II-lea’’, intrat în vigoare la 1ianuarie 1937, prevedea în Titlul I al Cărții a II-a ,,Crimele și delictele contra statului’’. În cadrul acestui titlu, în capitole separate erau prevăzute ,,Crimele și delictele contra siguranței exterioare a statului’’ [trădarea, spionajul ], ,,Crimele și delictele contra siguranței interioare a statului’’ [ atentate și comploturi contra persoanei regelui și a familiei regale, provocarea de război civil în țară, uzurparea militară, transmiterea și divulgarea secretelor de stat, ofensa adusă unor însemne ], ,,Crimele și delictele contra șefilor statelor , a reprezentanților și a simbolului acestor state’’ și ,,Delictele contra siguranței statelor străine, dreptului păcii și bunelor relații internaționale.2’’

Codul penal care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 a fixat sediul materiei acestor infracțiuni în Titlul I al Părții speciale sub denumirea de ,,Infracțiuni contra securității statului,’’

2.2 Actualul cadru juridic de reglementare a infracțiunilor contra siguranței statului

Cu toate că legislația penală nu a suferit modificări substanțiale după decembrie 1989, putem afirma că , în prezent, în materia infracțiunilor contra siguranței statului avem un cadru de reglementare care prezintă anumite particularități comparativ cu perioada anterioară.

În primul rând, prin Decretul-Lege nr. 12/1990, denumirea Titlului I din Partea specială a Codului penal a fost modificată din ,,Infracțiuni contra securității statului’’ în ,,Infracțiuni contra statului’’. Prin același act normativ a fost abrogată infracțiunea de sabotaj prevăzută de art.164 Cod penal precum și alin.2 al art. 166 Cod penal, astfel încât în acest ultim articol a rămas reglementată numai propaganda cu caracter fascist.

Odată cu adoptarea Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, pe lângă infracțiunile cuprinse in Codul penal, de la art. 155-171 au mai fost incriminate un număr de alte trei fapte în cuprinsul art.19, 20 si 21 ale Legii nr. 51 și anume: infracțiunea de organizare de activități informative care periclitează siguranța naționala, abuzul în serviciu de natură să pericliteze siguranța națională și divulgarea de informații confidențiale care periclitează siguranța națională.

Potrivit art. 56 din Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, Titlul I din Partea specială a Codului penal va fi denumit ,,Infracțiuni contra siguranței statului’’. În același timp, în respectivul titlu sunt prevăzute, în premieră, trei infracțiuni: propaganda în favoarea statului totalitar, acțiuni împotriva ordinii constituționale si comunicarea de informații false.

La 31 octombrie 2001 Guvernul României adoptă ordonanța de urgență pentru sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte de încălcare a ordinii publice. Astfel, constituie acte de terorism:

a.) infracțiunile de omor prevăzute în art. 174-176 din Codul pen., vătămarea corporală și vătămarea corporală gravă prevăzute în art. 181 și 182 C. pen. precum și lipsirea de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 189 din C. pen.

b.) infracțiunile prevăzute în art. 106-109 din Ordonanța Guvernului nr. 29/1997 privind Codul aerian, republicată.

c.) infracțiunile de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, nerespectare a regimului materialelor nucleare și a altor materii radioactive, precum și nerespectarea regimului materiilor explozive, prevăzute în art. 279 și 280 C. pen. atunci când sunt săvârșite în scopul tulburării grave a ordinii publice prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unei stări de panică.

În cazul infracțiunilor prevăzute în alin.1 maximul pedepsei prevăzute de lege se majorează cu 5 ani, fără a se putea depăși maximul general. Tentativa se pedepsește, considerându-se tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute în alin.1.

Constituie acte de terorism și se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, faptele de a introduce sau răspândi în atmosferă, pe sol, în subsol sau în apă, produse, substanțe materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător, precum și amenințările cu bombe sau cu alte materii explozive, dacă au ca scop tulburarea gravă a ordinii publice prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unei stări de panică.

Tentativa la aceste infracțiuni se pedepsesc; se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la alin.1.

Înțelegerea în vederea săvârșirii de acte teroriste se pedepsește cu închisoare de la 3 al 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Amenințarea unei persoane sau colectivități prin orice mijloace, cu răspândirea sau folosirea de produse, substanțe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor, a mediului înconjurător, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Alarmarea fără un motiv întemeiat, a unei persoane sau a publicului, a organelor specializate pentru a interveni în caz de amenințare a ordinii publice, prin corespondență, telefon sau orice alte mijloace de transmitere la distanță care privește răspândirea sau folosirea de produse, substanțe, materiale, microorganisme sau toxine dintre cele prevăzute în art.4, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Ordonanța de Urgență 141/2001 este ultimul cadru legal referitor la terorism și implicațiile acestuia.

2.3 Elemente de drept comparat

Incriminarea unor fapte similare celor din legislația noastră penală se regăsesc și în legislația penală a altor state. Astfel, Codul penal francez incriminează ,,Crimele și delictele contra siguranței statului’’ în art. 70 și următoarele, fiind pedepsite faptele de trădare, spionaj atentatele contra apărării naționale, atentatele, comploturile și alte infracțiuni contra autorității statului și integrității teritoriale naționale, precum și faptele ce afectează siguranța națională.

La rândul său, Codul penal italian, în Titlul I al Cărții a 2-a prevede grupa delictelor contra personalității internaționale și interne a statului sancționând în art.241 și următoarele, atentatele contra integrității, independenței și unității statului, favorizarea războiului, distrugerea și sabotajul lucrărilor militare, spionajul politic și militar, atentatul contra președintelui republicii, atentatul contra Constituției statului, insurecția armată contra puterii statului, uzurparea puterii politice și a comenzii militare.

Codul penal german cuprinde și el un număr important de reglementări referitoare la siguranța statului. În Capitolul I al Părții speciale sunt incriminate faptele de trădare a păcii și instigarea la un război de agresiune. Următorul capitol grupează infracțiunile de trădare contra federației și trădarea contra unui stat al federației, precum și pregătirea unei acțiuni de înaltă trădare. Capitolul III intitulat ,,Punerea în pericol a statului de drept democratic’’ încorporează de la paragraful 84 la 90b infracțiunile: conducerea unui partid declarat anticonstituțional încălcarea dispozițiilor de interzicere a unei asociații răspândirea materialelor de propagandă ale unei organizații anticonstituționale, sabotajul contra ordinii și securității publice, activitatea anticonstituțională în cadrul armatei și a organelor care asigură siguranța publică, ofensa președintelui republicii, ofensa statului și simbolului său și ofensa organelor constituționale. Capitolul IV al Părții speciale a Codului penal german în paragrafele care se derulează de la numărul 93-100 prevede o altă grupă de infracțiuni contra statului, cele mai multe vizând secretele de stat: trădarea prin divulgarea de secrete, dezvăluirea secretelor de stat, spionajul pentru obținerea de secrete de stat, neglijența față de secretul de stat, transmiterea ilegală de secrete, transmiterea eronată de secrete de stat, precum și activitatea prin agenți în scop de trădare a unui stat al federației, activitatea ca agent în serviciul secret străin și întreținerea de relații periculoase pentru pace.

Codul penal spaniol cu modificările intervenite până în septembrie 1992, în Titlul I al Cărții a II-a prevede: ,,Delictele contra securității exterioare a statului” și anume: trădarea, delictele contra păcii și independenței statului, delictele relative la apărarea națională, delictele contra dreptului ginților și delictele de piraterie. Cel de-al II-lea Titlu este intitulat ,,Delictele contra securității interne a statului” și cuprinde următoarele grupe de infracțiuni: delicte contra șefului statului, succesorului său, contra altor organisme ale națiunii, contra formei de guvernământ, delicte comise cu ocazia exercitării drepturilor recunoscute persoanei, de lege, rebeliunea, răscoala, atentate contra securității, lipsa de respect, insulte amenințări la adresa autorității, tulburarea ordinii publice și deținerea de arme, muniții, explozive.

SECȚIUNEA 3.

Aspecte comune infracțiunilor contra siguranței statelor

3.1. Obiectul juridic general și material al infracțiunilor contra siguranței statului

A. Infracțiunile contra siguranței statului au ca obiect juridic general ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu siguranța națională.

Această valoare socială este denumită, cel mai frecvent, în diversele coduri ale statelor din Europa sau din alte părți ale lumii, prin expresia ,,siguranța statului sau securitatea statului.”

Titlul I al Părții speciale a codului penal român, fiind intitulat ,,Infracțiuni contra siguranței statului” iar Legea 51/1991 folosind denumirea de siguranța națională a României, considerăm că ambele titulaturi exprimă corespunzător, semnificația acestei valori sociale.

Pentru asigurarea siguranței statului este necesară cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne și externe care pot aduce atingere valorilor sociale parte integrantă a conceptului de ,,siguranță națională” și pe care legea penală trebuie să le ocrotească.

Ca o dovadă a alinierii țării noastre la reglementările internaționale în materia drepturilor omului, art.5 din Legea 51/1991 prevede că siguranța națională se realizează în conformitate cu legile în vigoare și cu obligațiile asumate de România prin convențiile și tratatele internaționale ce au incidență în domeniu.

La unele infracțiuni contra siguranței statului întâlnim și un obiect juridic complex, dacă avem în vedere că, pe lângă siguranța națională sunt vătămate și alte relații sociale cum sunt cele referitoare la viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane care îndeplinește o activitate importantă de stat sau publică (art.160 C. pen) sau a membrilor unei colectivități care sunt supuși unei otrăviri în masă sau epidemii (art.161 C. pen) ori relațiile sociale privind proprietatea publică sau economia națională (art.163 si art.165 C. pen).

B. Obiectul material. Unele din infracțiunile contra siguranței statului au și un obiect material. Astfel, infracțiunea de trădare prin transmiterea de secrete are ca obiect material documentele care sunt transmise, procurate sau deținute, infracțiunea de atentat care pune în pericol siguranța națională își concretizează obiectul material în corpul persoanei care este victima atentatului, iar actele de diversiune, într-o formulare mult mai largă, uzine, instalații industriale, mașini, căi de comunicații, mijloace de transport, mijloace de telecomunicații, construcții, produse industriale sau agricole ori alte bunuri.

3.2. Subiecții infracțiunilor

Subiecții infracțiunilor sunt persoane implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei.

După modul de implicare a lor în comiterea infracțiunii, subiecții pot fi: activi și pasivi. Pentru că ei au o existență obiectivă, anterior săvârșirii faptei, constituie, ca și obiectul juridic și obiectul material, condiții preexistente comiterii faptei.

A. Subiectul activ nemijlocit este persoana care a comis o faptă ce constituie infracțiune consumată cât și cea care săvârșește o tentativă pedepsibilă sau care participă la comiterea faptei penale în calitate de autor, instigator sau complice. Noțiunea de subiect activ al infracțiunii se identifică cu cea de infractor. Condițiile generale ale subiectului activ al infracțiunii sunt următoarele:

a.) să fie o persoană fizică – potrivit legii noastre penale, spre deosebire de legislația penală din Anglia, Canada, S.U.A., conform căreia, persoanele juridice nu pot fi subiect activ al infracțiunii.

b.) pentru ca infracțiunea este fapta săvârșită cu vinovăție și sancționată de legea penală, făptuitorul trebuie să aibă capacitatea psihică de a înțelege și de a-și manifesta conștient voința.

c.) responsabilitatea – o altă condiție a existenței subiectului activ al infracțiunii dar nestipulată direct de lege ci rezultând indirect din prevederile articolului 48 Cod penal, în care se arată că fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o persoană iresponsabilă nu constituie infracțiune.

d.) libertatea de voință și acțiune – pentru ca o persoană să îndeplinească condiția de subiect activ al infracțiunii, ea trebuie să fi avut posibilitatea de a lua în mod liber hotărârea cu privire la săvârșirea infracțiunii și de asemenea să fi putut acționa liber, conform hotărârii luate, ceea ce implică inexistența unei constrângeri asupra conștiinței și voinței sale.

La unele infracțiuni, legea penală cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate, cetățean român sau fără cetățenie, domiciliată pe teritoriul statului român (în cazul infracțiunilor de trădare), cetățean străin sau o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român (acțiunile dușmănoase contra siguranței statului și spionajul) sau funcționar (la infracțiunea de divulgare în modalitățile prevăzute de art.160 alin. 1-3 C. pen).

Infracțiunile contra siguranței statului sunt susceptibile a fi săvârșite în oricare din formele participației penale, cu mențiunea ca la unele dintre ele există o pluralitate constituită de făptuitori (subminarea puterii de stat și complotul).

B. Subiectul pasiv al infracțiunii este statul român a cărui existență este periclitată prin săvârșirea activităților incriminate de lege. La unele infracțiuni, cum sunt atentatul, actele de diversiune, divulgarea, întâlnim și un subiect pasiv secundar (persoana fizică sau juridică vătămată).

Unele infracțiuni contra statului se comit în anumite condiții de loc sau împrejurare. Astfel infracțiunea de propagandă în favoarea statului totalitar (art 166 C. pen) trebuie să fie săvârșită în public, iar infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului (art. 156 C. pen) în împrejurările și pe durata existenței stării de război.

3.3. Latura obiectivă

Latura obiectivă este partea componentă a conținutului constitutiv al infracțiunii care cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la actul de conduită cerute de lege pentru existența infracțiunii.

Latura obiectivă a fiecărei infracțiuni are în structura sa în mod obligatoriu următoarele elemente:

elementul material constând în acțiunea sau inacțiunea incriminată

condiții de timp, loc și împrejurări când au rol de cerințe esențiale sau elemente circumstanțiale ale formei agravate a infracțiunii

urmarea sau rezultatul socialmente periculos

raportul de cauzalitate dintre acțiune, inacțiune și urmarea socialmente periculoasă.

Infracțiunile contra siguranței statului, grupate în Titlul I al Parții speciale a Codului penal sau cele cuprinse în Legea nr. 51/1991 au o mare diversitate de realizare pe plan obiectiv, fiind dificil să se stabilească unele elemente comune care ar putea fi evidențiate într-o caracterizare generală a tuturor acestor infracțiuni.

Elementul material al acestor infracțiuni se prezintă, în cele mai multe cazuri, sub forma unei acțiuni. Deosebit de relevante sunt, în acest sens, dispozițiile art.3 din Legea nr. 51/1991 în care se arată că reprezintă amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele activități:

1. Planurile și acțiunile care vizează suprimarea sau știrbirea suveranității, unității, independenței sau indivizibilității statului român.

2. Acțiunile care au ca scop direct sau indirect, provocarea de război contra țării sau de război civil, înlesnirea ocupației militare străine, aservirea față de o putere străină ori ajutorarea unei puteri sau organizații străine de a săvârși oricare din aceste fapte.

3. Trădarea prin ajutarea inamicului.

4. Acțiunile armate sau orice alte acțiuni evidente care urmăresc slăbirea puterii de stat.

5. Spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, procurarea ori deținerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum și divulgarea secretelor de stat sau neglijența în păstrarea acestora.

6. Subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării, precum și actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau a apărării naționale.

7. Acțiunile prin care se atentează la viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcții importante în stat ori a reprezentanților altor state sau organizațiilor internaționale, a căror protecție trebuie să fie asigurată pe timpul șederii în România, potrivit legii, tratatelor și convențiilor încheiate, precum și practicii internaționale.

8. Inițierea, organizarea săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol, sub orice formă, unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept.

9. Actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte.

10. Atentatele contra unei colectivități, săvârșite prin orice mijloace.

11. Sustragerea de armament, muniție, materii explozive sau radioactive toxice, biologice din unitățile autorizate să le dețină, contrabanda cu acestea, producerea, deținerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiții decât cele prevăzute de lege, precum și portul de armament sau muniție fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol siguranța națională.

12. Inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate anterior, precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.

Amenințările la adresa siguranței statului exclud cu desăvârșire acele activități care reprezintă în conținutul lor apărarea unei cauze legitime, exprimarea liberă a opiniilor politice, manifestarea unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios, ori de altă natură, acestea constituind drepturi garantate prin Constituție sau legi.

Activitățile menționate în Legea siguranței naționale a României se regăsesc incriminate în conținutul celor mai multe din infracțiunile contra siguranței statului, precum și conținutul altor categorii de fapte prevăzute de legea penală dacă prin acestea se pun în pericol siguranța statului. Cât privește grupa infracțiunilor cuprinse în Titlul I al Părții speciale, unele dintre acestea au, prin prisma elementului material al laturii obiective, modalități alternative de realizare, cum sunt: trădarea prin ajutarea inamicului, trădarea prin transmiterea de secrete, spionajul, atentatul contra unei colectivități actele de diversiune sau complotul.

O singură infracțiune și anume denunțarea, se săvârșește numai prin inacțiune. În cazul altor infracțiuni, elementul material poate avea un caracter mixt, în sensul că se pot săvârși atât printr-o acțiune cât și printr-o inacțiune, cum este cazul atentatului care pune în pericol siguranța națională sau infracțiunile contra reprezentantului unui stat străin.

Cele mai multe din infracțiunile contra siguranței statului sunt condiționate, sub aspectul elementului material, de existența unei cerințe esențiale în lipsa căreia fapta ar putea căpăta o altă încadrare juridică. Cerința esențială o găsim formulată prin expresia ,,de natură să aducă în orice mod atingere siguranței naționale” sau exprimări similare, cum ar fi ,,de natură să slăbească puterea de stat”, ,,de natură a compromite interesele de stat’’ sau ,,de natură să submineze economia națională.”

Unele din infracțiunile contra siguranței statului cuprind în conținutul lor descrierea unui rezultat distinct de acțiune și determinat de aceasta (exemplu: art.161,art.163, art.168C.pen); alte infracțiuni nu cuprind o asemenea cerință, fiind suficientă existența acțiunii sau inacțiunii. Fie că rezultatul se înfățișează ca o modificare efectivă a obiectului material, fie că ar consta din simpla acțiune, sub toate aceste forme fapta săvârșită trebuie să pună în pericol siguranța națională, în sensul că prin comiterea faptelor, indiferent dacă s-a realizat sau nu finalitatea urmărită de făptuitor, să se fi pus în pericol valoarea socială ocrotită de lege.

În cazul infracțiunilor contra siguranței statului în conținutul cărora există cerința unui rezultat, trebuie să se stabilească existența legăturii de cauzalitate între acțiune și rezultat. Dacă această cerință nu este cuprinsă în conținutul infracțiunii, legătura de cauzalitate decurge din însăși săvârșirea faptei.

3.4. Latura subiectivă

În conținutul constitutiv al fiecărui tip particular de infracțiune trebuie să coexiste, alături de latura obiectivă și o latură subiectivă a cărei componentă esențială și indispensabilă – vinovăția – este reglementată în Partea generală a Codului penal.

Latura subiectivă a infracțiunilor contra siguranței statului este formată dintr-un complex de procese psihice care stau la baza activității desfășurate de făptuitor, oglindind atitudinea sa față de urmările survenite.

A. Forma de vinovăție cu care se comit, cel mai adesea aceste infracțiuni este intenția, directă sau indirectă. La infracțiunile la care legea precizează în mod expres, scopul cu care s-au săvârșit acestea (trădarea, prevăzută de art.155 C. pen) forma de vinovăție va fi intenția directă calificată prin scop. Din culpă pot fi săvârșite doar infracțiunile de nedenunțare (art.170 C. pen) deoarece în acest caz se aplică regulile din art.19 alin. final C. pen și infracțiuni contra reprezentantului unui stat străin (art.171 C. pen).

B. Mobilul infracțiunilor contra siguranței statului poate fi, de la caz la caz, ura împotriva României, a intereselor sale naționale, răzbunarea, avariția, parvenirea. Mobilul nu este cerut de lege pentru existența acestor infracțiuni, însă identificarea și probarea lui are o importanță deosebită în procesul de individualizare a răspunderii penale, cât și pentru luarea unor măsuri de siguranța sau alte măsuri de prevenire.

C. Scopul cu care se comit aceste infracțiuni poate să fie explicit prevăzut de lege, fie ca o cerință esențială a laturii obiective a infracțiunii (art.155.C.pen) sau poate să apară ca o cerință esențială a laturii obiective, în fiecare din aceste ipoteze consecințele fiind diferite. Chiar și atunci când scopul nu este stipulat expres în lege, el nu trebuie stabilit deoarece aceasta poate să influențeze încadrarea juridică a faptei ca infracțiune contra siguranței statului ori ar putea fi luată în considerare la individualizarea pedepsei.

3.5. Forme. Modalități. Sancțiuni.

A. Forme. Din punct de vedere al formelor, infracțiunile contra siguranței statului, săvârșindu-se, de regulă, prin acțiune, pot parcurge toate etapele activității infracționale, începând cu actele pregătitoare (când sunt asimilate actelor de executare), tentativa și încheind cu infracțiunea consumată-epuizată.

Potrivit prevederilor art.173 alin.1și 2C.Pen. atât tentativa, cât și anumite acte pregătitoare, prin asimilarea cu actele de executare, la infracțiunile contra siguranței statului se pedepsesc. Unele infracțiuni, datorită conținutului lor specific, nu pot avea acte pregătitoare (trădarea prevăzută de art.155C.Pen.) sau tentativa (cele două infracțiuni de atentat reglementate de art.160 și 161C.Pen).

B. Modalități. În conținutul unora din infracțiunile contra siguranței statului întâlnim modalități alternative de executare a activității infracționale. Astfel, în cazul trădării prin transmitere de secrete, al actelor de diversiune, al complotului, activitatea infracțională poate îmbrăca forme diferite de realizare a elementului material, executarea oricăreia dintre acestea putând constitui elementul material al infracțiunii.

C. Sancțiuni. Luând în considerare pericolul social deosebit al infracțiunilor contra siguranței statului, Codul penal și Legea.51/1991 prevăd un regim sancționator mai sever, în raport cu alte infracțiuni. Ca pedepse principale, sunt prevăzute detențiunea pe viață alternativ cu închisoarea între limitele relativ ridicate. Ca pedeapsă complimentară, se prevede la majoritatea infracțiunilor, interzicerea unor drepturi.

Prin prisma sancționării, trebuie evidențiate și prevederile art. 173 alin.3C.pen. în care se stipulează că “tăinuirea și favorizarea infracțiunilor contra siguranței statului se pedepsesc”. Este pedepsită inclusiv tăinuirea și favorizarea săvârșită de soț sau de o rudă apropiată, în cazul infracțiunilor prevăzute în art.155-163, 165, 166 și art.167 C. pen., cu mențiunea că în această situație limitele pedepsei se reduc la jumătate.

În art.172 C.pen sunt prevăzute unele cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei. Astfel, se precizează că participantul la infracțiunile contra siguranței statului nu se pedepsește dacă denunță în timp util săvârșirea infracțiunii astfel încât să fie împiedicată consumarea infracțiunii, precum și în cazul în care participantul a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii și apoi a denunțat-o. În alin.2 al art.172C.pen. este stipulată și o cauză de reducere a pedepsei care își produce efectele, prin reducerea limitelor pedepsei la jumătate, în cazul participanților la infracțiunile contra siguranței statului, care, după începerea urmăririi penale ori după descoperirea infractorilor, înlesnesc arestarea acestora.

CAPITOLUL 2.

ATENTATUL CONTRA UNEI COLECTIVITĂȚI

SECȚIUNEA 1.

Conținutul legal și caracterizare

1.1. Aspecte generale

Atentatul contra unei colectivități este fapta săvârșită de o persoană contra unei colectivități prin otrăviri în masă, provocare de epidemii sau prin orice alt mijloc de natură să slăbească puterea de stat.

Această faptă prezintă un pericol social deosebit prin aceea că lovește atât în securitatea statului, prin crearea unei stări de natură să slăbească puterea de stat, cât și într-o colectivitate, prin vătămarea vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor care o alcătuiesc.

Fapta are deci caracterul de atac îndreptat împotriva unei colectivități, unei părți din componenta umană a societății, atac care se răsfrânge asupra securității statului provocând o slăbire a puterii de stat.

Acest caracter al faptei, de atac cu complexitate de urmări, face necesară nu numai incriminarea faptei dar și severa sancționare a acesteia, prin dispoziția cuprinsă în art.161C.pen.

Datorită, de asemenea, caracterului său, atentatul contra unei colectivități aparține grupului de infracțiuni contra securității statului, căci securitatea statului este principala valoare socială primejduită prin săvârșirea acestei infracțiuni. Vătămarea sau punerea în pericol a existenței colectivității vizate prin atentat este de așa natură încât slăbește puterea de stat și prin aceasta pune în pericol sau atinge securitatea statului. Desigur, viața, integritatea corporală sau sănătatea oricărei persoane este ocrotită de legea penală și orice vătămare adusă acestora atrage o reacție de drept penal. Cu atât mai intensă este această reacție penală când vătămarea privește o colectivitate și când prin aceasta se slăbește puterea de stat, element important pentru securitatea statului.

1.2. Legătura atentatului contra unei colectivități cu terorismul, cea mai gravă formă de agresiune.

În ultimii ani, terorismul s-a dovedit a fi tot mai mult un fenomen nociv pentru relațiile dintre state și pentru colaborarea lor. Într-un substanțial studiu profesorul american Richard Allen constata că, în această privință „dimensiunea amenințării terorismului internațional nu este cunoscută”, „terorismul este un fenomen de moment. Dimpotrivă, mărturiile existente arată că diversitatea cât și volumul terorismului vor crește.”

Terorismul reprezintă un complex de activități infracționale, săvârșite cu violență, care au drept scop atingerea unor obiective politice sau cu caracter politic. Terorismul este un individ bărbat sau femeie, adolescent sau adult, care își propune în mod științific, scopul de a ucide sau răni alți indivizi, care de regulă îi sunt necunoscuți. În mod natural asasinii ucid oameni pe care îi cunosc.

Teroristul măcelărește însă la întâmplare folosind bombe sau arme automate, oameni aflați într-un mare magazin sau pe un aeroport.

Terorismul este un fenomen care poate fi mai ușor descris decât definit. De fapt, pregătirea unei definiții concise a terorismului, definiție cu care să fie de acord toate guvernele și organele guvernamentale, amintește de vechea poveste cu cei trei orbi care încearcă să descrie un elefant, în timp ce fiecare atingea o altă parte a corpului animalului. La fel se întâmplă și atunci când organe și organizații diferite încearcă să definească terorismul. Fiecare definiție va reflecta misiunea și preocupările imediate ale organului care o elaborează. Terorismul înseamnă, în esența sa “totalitatea actelor de violență comise de un grup sau de un regim național”.

O definiție juridică universal acceptabilă a terorismului nu s-a realizat până acum în prezent, întrucât terorismul nu s-a putut defini ca fenomen. Încercările făcute de a înlocui cuvântul teroare prin cuvinte ca : spaimă, intimidare, teamă, groază, care deși sinonime nu exprimă întotdeauna același lucru, nu au dus la rezultate. Terorismul este de fapt o metodă de acțiune, o modalitate de punere în execuție a unei activități infracționale, prin teroare, violență, intimidare, metodă confundată cu însăși infracțiunea.1

Penaliști de seamă definesc terorismul ca fiind orice crimă sau delict politic sau social, a căror executare sau chiar anunțare determină o spaimă generală și care, prin natura sa, creează un pericol general. Într-un sens mai restrâns, atentatele teroriste sunt actele criminale comise în principal într-un scop de alertă, prin folosirea de mijloace capabile să creeze o stare de pericol comun.

Terorismul mai este definit ca o metodă criminală care se caracterizează prin săvârșirea de acte cu scopul de a produce o stare de alarmă sau de teroare, și prin folosirea de mijloace în stare să provoace o situație de pericol general sau comun.

În literatura de specialitate, cu mai mulți ani în urmă, profesor doctor docent, Grigore Geamănu definea terorismul internațional ca fiind faptele criminale îndreptate împotriva șefilor de stat sau altor demnitari, împotriva unor grupuri de persoane, instituții de stat sau obștești. De atunci, fenomenul terorist a devenit mai complex.

Teroriștii urmăresc să fie priviți de cât mai multă lume, să fie ascultați ; ei nu doresc moartea nimănui. Terorismul este publicitate, teatru și poate fi considerat ca urmărind pe scară largă, demoralizarea societății și răsturnarea ordinii sociale.

Toate acțiunile teroriste sunt concepute, până în cele mai mici detalii pentru atingerea acestui scop. El are nevoie de publicitate, trăiește din aceasta și omoară de dragul ei. Publicitatea “Masacrului de la Munchen” a jucat un rol enorm în crearea psihozei publice referitoare la terorismul internațional (teroriștii au demonstrat atunci capacitatea unui grup de a ține în șah o lume întreagă).

SECȚIUNEA 2.

Condiții preexistente ale infracțiunii

2.1. Obiectul juridic al infracțiunii.

Prin obiect al infracțiunii se înțelege valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestei valori, împotriva căreia se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia.

A. Obiectul juridic generic al infracțiunii de atentat contra unei colectivități îl constituie, ca și în cazul celorlalte infracțiuni din grupul infracțiunilor contra securității statului, relațiile sociale a căror apărare depinde de ocrotirea securității statului. Acest obiect juridic generic, comun tuturor infracțiunilor contra securității statului, ar fi grav primejduit, dacă puterea de stat nu ar fi riguros apărată de legea penală.

B. Obiectul juridic special al infracțiunii constă în acele relații sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală depinde de păstrarea neatinsă a puterii de stat. Infracțiunea de atentat contra unei colectivități are și un obiect juridic special adiacent (secundar). Acest obiect secundar îl constituie relațiile sociale a căror apărare depinde de ocrotirea și apărarea vieții, integrității și sănătății membrilor unei colectivități în totalitatea lor, și a fiecărui membru component în parte.

Între obiectul juridic principal și obiectul juridic secundar există o legătură strânsă cu atât mai mult cu cât atingerea adusă obiectului principal este condiționată de atingerea adusă obiectului secundar, așa încât vătămarea sau punerea în pericol a obiectului principal se produc, întotdeauna, prin intermediul obiectului secundar.

C. Obiectul material.

Unele infracțiuni presupun, pe lângă obiectul juridic – fără de care nu poate fi concepută o faptă penală – și un obiect material. Obiectul material al oricărei infracțiuni constă în lucrul, bunul sau persoana fizică sau juridică contra ori împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea încriminată.

Infracțiunea de atentat contra unei colectivități are ca obiect material corpul uman, corpul persoanelor din care se compune colectivitatea, căci asupra corpurilor acestora operează acțiunea prin care se săvârșește atentatul.

2.2. Subiecții infracțiunii.

Persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei, constituie subiecții infracțiunii. După modul de implicare a lor în comiterea infracțiunii subiecții infracțiunii sunt de două feluri: subiecți activi și subiecți pasivi.

A. Subiectul activ: subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de atentat contra unei colectivități poate fi orice persoană; legea nu cere vreo calitate specială pentru subiectul infracțiunii, care poate fi un cetățean român, un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie.

Infracțiunea poate fi săvârșită de o singură persoană sau în participație: (coautorat, instigare, complicitate). Codul nostru penal, în art. 24, ne precizează cine este autor al infracțiunii. Astfel, potrivit acestui text de lege, autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Sunt situații când fapta prevăzută de legea penală se săvârșește în mod direct nu numai de o singură persoană, ci de mai multe, în aceste cazuri fiind în prezența coautoratului.

Coautorat este acea formă a participației penale în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârșită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane.

Ca formă a participației penale, instigarea constă în fapta unei persoane care cu intenție, determină, prin orice mijloace, o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Noțiunea de instigare rezultă din dispozițiile art.25 C. pen. care prevede că instigator este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Complicitatea este o formă a participației penale ce constă în activitatea persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută, în orice mod, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea sau care, înaintea ori în timpul săvârșirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta, sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior promisiunea nu este îndeplinită. Noțiunea de complicitate definește, de altfel, și pe participantul complice, așa cum prevăd dispozițiile art.26 C. pen.

B. Subiectul pasiv: subiect pasiv al infracțiunii de atentat contra unei colectivități este, potrivit caracterului de grup al acestei infracțiuni, statul.

Așadar, subiectul pasiv principal al infracțiunii, ca și în cazul celorlalte infracțiuni contra securității statului, este statul a cărui putere este slăbită sau pusă în pericol prin săvârșirea atentatului.

Infracțiunea are însă și un al doilea subiect pasiv și anume colectivitatea împotriva căreia este îndreptat atentatul. Prin ‘’colectivitate” trebuie să înțelegem o comunitate socială, adică o grupare mai mică sau mai mare de persoane care trăiesc în același loc (criteriul geografic și demografic). Colectivitatea trebuie să fie organizată după anumite criterii (nu are importanță pentru existența infracțiunii mărimea acesteia, din punct de vedere cantitativ și nici natura relațiilor care există între membrii acesteia). Colectivitatea este lovită prin vătămarea ce se aduce membrilor săi, care în ansamblu formează subiectul pasiv al infracțiunii.

SECȚIUNEA 3.

Conținutul juridic și constitutiv al infracțiunii

La infracțiunea de atentat contra unei colectivități conținutul juridic coincide cu cel constitutiv, deoarece în structura infracțiunii nu există o situație premisă.

3.1. Latura obiectivă.

1. Având în vedere conceptul conținutului constitutiv al infracțiunii, putem defini latura obiectivă ca fiind o parte componentă a acesteia care cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența infracțiunii. La orice infracțiune, latura obiectivă a acesteia are în structura sa, în mod obligatoriu, următoarele componente:

a. elementul material constând în acțiunea sau inacțiunea incriminată;

b. condiții de timp, loc mod și împrejurări când au rol de elemente circumstanțiale ale formei agravate a infracțiunii;

c.urmarea sau rezultatul socialmente periculos;

d. raportul de cauzalitate dintre acțiune, inacțiune și urmarea socialmente periculoasă.

Infracțiunea de atentat contra unei colectivități se săvârșește, în ceea ce privește elementul material, printr-o acțiune îndreptată împotriva unei colectivități.

Această acțiune poate fi săvârșită prin otrăviri în masă (a apei potabile, a alimentelor, a altor obiecte de consum destinate întregii colectivități sau unui număr important din membrii săi); prin provocări de epidemii (răspândirea de microbi în atmosferă, în apa potabilă sau în ape curgătoare ori lacuri, prin infectarea produselor alimentare etc.) ori prin orice alt mijloc (de exemplu: prin explozii provocate în timpul unei adunări populate sau festivități, sau prin alte mijloace). Dispoziția incriminatoare arată deci numai în mod explicativ modurile în care poate fi săvârșit atentatul, admițând săvârșirea acestuia și prin orice alte mijloace cu vulnerabilitate de masă (susceptibile de a produce vătămări la un număr mare de persoane). Ar putea intra în această categorie acțiunile având drept scop, de pildă, înfometarea unei colectivități sau lipsirea acesteia de apă sau alimente, dacă sunt îndeplinite și celelalte cerințe.

Nu pot fi deci considerate atentat contra unei colectivități descărcarea unui singur foc de armă sau aruncarea unei cărămizi în mulțime cu prilejul unei adunări populare, aceste acțiuni nefiind de natură să cauzeze o vătămarea unei colectivități.

Cerințe esențiale. Pentru ca acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii de atentat contra unei colectivități să întregească latura obiectivă a infracțiunii, trebuie ca această acțiune să fie de așa natură, încât să atragă slăbirea puterii de stat. Existența acestei aptitudini constituie o cerință esențială în conținutul infracțiunii.

Prin slăbirea puterii de stat se înțelege punerea organelor care îndeplinesc sarcini în cadrul puterii sau administrației de stat în situația de a nu putea face, sau de a face, în mod necorespunzător, față sarcinilor ce le revin pentru asigurarea ordinii și necesităților curente ale unei colectivități, situație susceptibilă de a avea repercusiuni asupra întregii țări. Pentru îndeplinirea cerinței esențiale nu este nevoie să se fi produs în mod efectiv o slăbire a puterii de stat, fiind suficient ca acțiunea săvârșită să fi fost aptă de a produce o asemenea urmare.

Urmarea imediată. Săvârșirea acțiunii care constituie elementul material al infracțiunii de atentat contra unei colectivități produce două urmări imediate, care corespund celor două obiecte juridice speciale și celor doi subiecți pasivi ai infracțiunii.

Principala urmare imediată, ținând seama de caracterul infracțiunii, constă în starea de pericol ce se creează pentru securitatea statului, prin aceea că fapta este de natură să slăbească puterea de stat.

Pentru existența infracțiunii este suficient ca urmarea imediată produsă prin săvârșirea atentatului, să constea într-o stare de pericol pentru securitatea statului.

Cea de-a doua urmare imediată a infracțiunii constă în vătămarea cauzată unei colectivități prin uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății unui număr indeterminat de persoane din colectivitatea respectivă. Fiind vorba de o infracțiune cu caracter de “atentat”, această a doua urmare imediată poate consta însă și în crearea unei stări de pericol pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea membrilor colectivității. În concret, a doua urmare imediată va fi în funcție de mijlocul prin care a fost săvârșit atentatul.

Legătura de cauzalitate. Pentru determinarea raportului de cauzalitate, în literatura de specialitate s-au elaborat mai multe teorii. Cele mai importante dintre aceste teorii, prezentate și în doctrina penală, sunt:

– teoria cauzei preponderente, care consideră cauză a rezultatului acea condiție care a fost determinantă în producerea rezultatului socialmente periculos.

– teoria cauzei adecvate, conform căreia, este cauză acea condiție care este proprie, adecvată să producă rezultatul.

– teoria cauzei indispensabile, după care este cauză, acea condiție ce trebuie să conducă la rezultat în mod necesar.

– teoria însumării condițiilor în baza căreia toate condițiile laolaltă alcătuiesc cauza. Prin urmare, cauza rezultatului este una singură, dar această cauză unică este alcătuită din toate condițiile.

– teoria echivalenței condițiilor în care se susține că din moment ce o condiție poate fi legată de un rezultat, implicit trebuie să considerăm că acea condiție constituie una din cauzele rezultatului.

O acțiune sau inacțiune poate fi considerată una din condițiile rezultatului survenit doar în măsura în care a contribuit la producerea acelui rezultat, chiar dacă între ea și urmarea produsă există o cât de mică legătură. Această legătură necesară este însă frântă atunci când între această acțiune sau inacțiune și rezultatul considerat, s-a interpus o energie independentă, care prin intervenția sa, a generat ea însăși acel rezultat.

Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de atentat contra unei colectivități trebuie să existe o legătură de cauzalitate între acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată a acestuia (respectiv a celor două urmări imediate luate în unitatea lor), adică a stării de pericol care s-a creat pentru securitatea statului prin intermediul vătămării sau punerii în pericol a vieții, integrității corporale ori sănătății membrilor unei colectivități. Lipsa unei asemenea legături va duce la inexistența infracțiunii de atentat.

3.2. Latura subiectivă

Potrivit art.17 C. Pen. care definește conceptul de infracțiune, aceasta se caracterizează prin trei trăsături esențiale: existența unei fapte care prezintă pericol social, săvârșirea acestei fapte cu vinovăție și existența unei norme incriminatoare care să prevadă fapta respectivă, considerând-o infracțiune.

Aceasta înseamnă că în conținutul constitutiv al fiecărui tip particular de infracțiune, trebuie să coexiste, alături de latura obiectivă și o latură subiectivă.

Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului față de materialitatea faptei săvârșite pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.

Atentatul contra unei colectivități este o infracțiune intenționată, săvârșirea ei în culpă nefiind incriminată. Există intenție atunci când făptuitorul și-a dat seama că săvârșește o acțiune prin care este vătămată sau pusă în pericol viața, integritatea corporală ori sănătatea membrilor unei colectivități și a prevăzut că acțiunea este de natură să slăbească puterea de stat, urmărind sau acceptând producerea acestui rezultat (art19. pct1 C. pen).

Intenția directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui prin comiterea acesteia. Intenția directă, în afară de prevedere, se mai caracterizează și printr-o anumită atitudine față de rezultatul prevăzut. Persoana care acționează cu această modalitate a intenției urmărește producerea rezultatului, ceea ce implică și cunoașterea legăturii de cauzalitate între acțiune și rezultatul generat de ea .

Intenția indirectă, a doua modalitate a intenției, se caracterizează prin faptul că autorul, deși prevede rezultatul faptei, nu-l urmărește ci numai acceptă posibilitatea producerii lui. În cadrul acestei modalități, capătă relevanță penală nu numai atitudinea de urmărire conștientă a producerii unui rezultat socialmente periculos, dar și aceea de indiferență, de nepăsare față de posibilitatea producerii unui atare rezultat.

Atentatul poate fi deci săvârșit atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă, dispoziția incriminatoare neconținând vreo restrângere. Pentru existența infracțiunii nu interesează mobilul faptei (dușmănia, ura față de regim și țară), acesta va fi însă avut în vedere cu ocazia stabilirii gradului de pericol social concret al faptei și al făptuitorului, deci la individualizarea pedepsei.

SECȚIUNEA 4.

Forme. Modalități. Sancțiuni

4.1. Formele infracțiunii. Infracțiunea de atentat contra unei colectivități este o infracțiune comisivă intenționată, fiind deci susceptibilă de o desfășurare în timp și pe faze a activității prin care se realizează conținutul ei, începând cu faza actelor pregătitoare și terminând chiar cu faza epuizării infracțiunii.

A. Actele pregătitoare. Prin acte pregătitoare înțelegem acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a infracțiunii pe care subiectul a hotărât să o comită.

Codul penal nu definește actele pregătitoare și nu arată, în cuprinsul părții generale, care sunt modalitățile acestora; o face numai parțial în anumite texte din partea specială a Codului penal, ori cuprinse în unele legi penale speciale.

Potrivit acestor dispoziții, actele pregătitoare se pot înfățișa sub una din următoarele modalități:

– procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor necesare săvârșirii infracțiunii.

– culegerea de date sau informații de natură să facă posibilă ori să ușureze săvârșirea infracțiunii.

– luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii faptei ce se va comite sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din infracțiune.

Actele pregătitoare la această infracțiune (mai precis unele dintre ele) sunt considerate ca tentativă și pedepsite ca atare prin dispoziția de excepție prevăzută în art173 C. pen: „tentativa infracțiunilor prevăzute în prezentul titlu se pedepsește. Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute în art.156, 157, 159-163, 165, 166, 166 și art.158 raportat la infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului.”

Actele pregătitoare propriu-zise, săvârșite de complici constituie acte de complicitate dacă s-a început executarea acțiunii îndreptate împotriva colectivității.

B. Tentativa. Codul nostru penal definește tentativa în art.20 alin 1, arătând că aceasta constă în “punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.” Tentativa este definită în mod asemănător și în alte legislații penale. Astfel, Codul penal francez prevede că tentativa constă într-un început de executare care a fost întrerupt sau nu și-a produs efectul din circumstanțe independente de voința făptuitorului; Codul penal german în art.22 prevede: “comite o tentativă acela care pune în executare o faptă penală care după reprezentarea sa asupra faptei este îndreptată nemijlocit spre realizarea unei incriminări”. Tentativa cuprinde deci, ansamblul actelor de executare efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare pe de o parte, și momentul producerii rezultatului, pe de altă parte.

Constituie tentativă la această infracțiune, prin asimilare, unele acte preparatorii ca: producerea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunii (art.173 alin2 C. pen.).

În ceea ce privește tentativa propriu-zisă, adică punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul (tentativa întreruptă sau tentativa perfectă) această fază, în cazul infracțiunii de atentat contra unei colectivități, produce aceleași efecte ca și consumarea faptei, deoarece noțiunea de atentat cuprinde și încercarea de a săvârși fapta, deci și punerea în executare a hotărârii de a comite atentatul. Așadar punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea (în concret, începerea acțiunii de otrăvire în masă, începerea acțiunii de răspândire a microbilor sau a virușilor care provoacă o epidemie etc.) nu constituie tentativă, ci o infracțiune consumată, prin această punere în executare fiind realizată urmarea imediată, adică crearea stării de pericol și deci “atentatul”.

C. Consumarea. Infracțiunea de atentat contra unei colectivități se consumă în momentul în care a început săvârșirea acțiunii îndreptate împotriva colectivității și s-a creat prin aceasta o stare de pericol pentru acea colectivitate și pentru securitatea statului.

D. Epuizarea. O infracțiune se consideră consumată în momentul în care actele de executare, fiind duse până la capăt, s-a produs rezultatul specific acelui tip particular de infracțiuni; momentul consumării coincide deci cu realizarea conținutului integral al infracțiunii, în sensul că laturii subiective, formată anterior îi corespunde o latură completă sub aspectul tuturor componentelor sale: elementul material, rezultat și raport de cauzalitate.

Consumarea infracțiunii de atentat contra unei colectivități prin începerea executării nu înseamnă însă și curmarea acestei executări care poate continua până la epuizarea acesteia. În acest fel, urmarea imediată a infracțiunii poate suferi o amplificare, starea de pericol pentru o colectivitate transformându-se într-o vătămare, deci într-un rezultat.

Amplificarea urmărilor după consumare este posibilă numai la unele categorii de infracțiuni și anume la infracțiunile continue, de obicei și progresive.

Infracțiunea continuă se caracterizează prin aceea că, ceea ce constituie elementul ei material este susceptibil de prelungire și după momentul consumării, caz în care, în mod paralel, are loc și o amplificare cantitativă a rezultatului.

Infracțiunile continuate se caracterizează, conform art.41 alin.2 C.pen. prin săvârșirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, a unor acțiuni sau inacțiuni care reprezintă, fiecare în parte, conținutul aceleași infracțiuni.

La infracțiunea de obicei, elementul material este alcătuit dintr-o pluralitate de acte care, considerate de sine stătătoare, nu au caracter penal, dar prin repetare – încât ajung să reprezinte o obișnuință ori o îndeletnicire – devin infracțiuni.

În cazul infracțiunilor progresive, după realizarea conținutului unei anumite infracțiuni, denumită de bază, rezultatul acesteia se amplifică de la sine în așa mod încât caracterizează conținutul unei alte infracțiuni mai grave, denumită progresivă, în care se absoarbe și fapta de bază. Executarea acțiunii îndreptate contra unei colectivități poate fi săvârșita deci, nu numai printr-o acțiune continuă ci și prin acte repetate, efectuate după consumare pe baza aceleiași rezoluții, fapta îmbrăcând forma unei infracțiuni continuate.

În astfel de situații, infracțiunea va avea și un moment al epuizării. Acest moment coincide cu sistarea activității infracționale, indiferent dacă aceasta are loc deoarece făptuitorul a realizat în întregime infracțiunea sau activitatea sa – după consumare – a fost întreruptă prin descoperirea faptei. Fapta epuizării nu are importanță pentru existența infracțiunii dar ea denotă pericolul social al faptei și al făptuitorului și va fi avut în vedere cu ocazia individualizării pedepsei.

4.2. Modalități. Infracțiunea de atentat contra unei colectivități are o singură modalitate normativă care se realizează prin acțiunea îndreptată contra vieții, integrității corporale ori sănătății membrilor unei colectivități în masă.

Infracțiunea poate fi însă prezentă în numeroase modalități faptice, care sunt în principal, în funcție de împrejurările de fapt sau de formă concretă de realizare a acțiunii îndreptate împotriva unei colectivități. Astfel, în ce privește împrejurările de fapt, atentatul poate fi săvârșit în împrejurări obișnuite, dar și în împrejurări deosebite (în timpul unei stări excepționale, în timp de război, în timpul unei calamități naturale), fiind evidentă periculozitatea sporită a atentatului săvârșit în asemenea împrejurări.

Infracțiunea poate prezenta și anumite modalități faptice în funcție de mijlocul folosit la săvârșirea acțiunii îndreptate contra unei colectivități, deci în funcție de mijlocul folosit la săvârșirea acțiunii îndreptate contra colectivității. Cu alte cuvinte, în funcție de variațiile pe care le poate prezenta elementul material. Dispoziția din art.161 C. pen. indică două asemenea modalități de fapt privind elementul material: săvârșirea atentatului prin otrăviri în masă ori provocare de epidemii, atentatul putând fi săvârșit însă și prin orice alt mijloc, care vor constitui modalități de fapt ale atentatului.

4.3. Sancțiuni. În doctrina juridică penală pedeapsa este definită ca fiind o sancțiune de drept penal care constă într-o măsură de constrângere și reeducare, prevăzută de lege, ce se aplică infractorului de către instanțele judecătorești, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni. Într-o formulă mai sintetică se poate spune că pedeapsa este sancțiunea specifică de drept penal, sancțiune pe care judecătorul o aplică celui care nesocotește o normă de drept penal.

În art.53 din Codul penal român este prevăzut sistemul pedepselor. După felul cum se aplică și pe baza importanței care se atribuie pedepsei sub raport funcțional, art.53 C. pen conține următoarea clasificare:

1. Pedepse principale;

2. Pedepse complimentare;

3. Pedepse accesorii;

Prin pedeapsa principală se înțelege pedeapsa pe care instanța judecătorească o poate aplica singură, ca unică sancțiune pentru fapta penală săvârșită. Pedepsele principale sunt:

– detențiunea pe viață

– închisoarea de la 15 zile la 30 de ani

– amenda de la 100000 la 50000000

Pedepsele complimentare constau într-o interzicere temporară sau definitivă a exercitării unor drepturi ale condamnatului, ca un supliment sau adaus la pedeapsa detențiunii pe viață sau a pedepsei închisorii. Pedepsele complimentare sunt:

– interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani

– degradarea militară

În ceea ce privește pedeapsa accesorie, potrivit dispozițiilor din art.71, alin.1, C. pen., aceasta constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art.64 C. pen. iar în alin. 2 din acest articol se arată că: “condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alin.1 din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

Din analiza dispozițiilor din art. 71C. pen., rezultă așadar, că pedeapsa accesorie nu se deosebește de cea complimentară a interzicerii unor drepturi, sub raportul drepturilor care sunt interzise, dar se deosebește prin conținutul său, în sensul că ea constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 C. pen, pe când pedeapsa complimentară constă în interzicerea numai a unuia sau a unora dintre aceste drepturi, anume determinate prin hotărârea de condamnare. Deci pedepsele accesorii decurg de plin drept din aplicarea celor două pedepse principale, fără a fi nevoie ca instanțele să le pronunțe, în timp ce pedepsele complimentare nu intervin decât atunci când sunt pronunțate de instanță.

Infracțiunea de atentat contra unei colectivități este sancționată cu pedepse alternative și anume: detențiunea pe viață sau pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Tentativa infracțiunii de atentat fiind asimilată cu consumarea, este sancționată cu aceleași pedepse alternative menționate mai sus. Actele preparatorii considerate ca tentativă, sunt sancționate cu pedeapsa prevăzută pentru tentativă fiindcă, neexistând un început de executare, nu există atentat consumat.

Tăinuirea și favorizarea sunt sancționate de asemenea . Codul penal, în art.221 prevede: “primirea, dobândirea, sau transformarea unui bun, ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obținerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancțiunea aplicată să poată depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea din care provine bunul tăinuit.

Referitor la favorizarea infractorului, Codul penal, în art.264, prevede: “ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere prealabilă sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani. Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.”

Pentru ambele, atât pentru tăinuire cât și pentru favorizare, fapta săvârșită de soț de o rudă apropiată nu se pedepsește.

SECȚIUNEA 5.

Corelații între infracțiunea de atentat contra unei colectivități și alte infracțiuni.

Atentatul contra unei colectivități fiind o infracțiune complexă, absoarbe în conținutul său infracțiunile îndreptate contra vieții, integrității corporale ori sănătății persoanei.

În cazul când lipsește vreun element esențial al infracțiunii de atentat contra unei colectivități, fapta va putea, când întrunește elementele vreuneia dintre infracțiunile absorbite, să fie încadrată în dispoziția incriminatoare respectivă.

Elementul material al infracțiunii de atentat contra unei colectivități este reprezentat de o acțiune de ucidere sau de vătămare a integrității corporale ori a sănătății membrilor unei colectivități care se realizează prin otrăviri în masă, provocarea de epidemii sau prin orice alt mijloc. Acțiunea de ucidere sau vătămare a integrității ori a sănătății unei persoane este comună și infracțiunilor de omucidere în toate formele sale –omorul, omorul calificat și omorul deosebit de grav – și infracțiunilor de vătămare corporală dar, ceea ce lipsește acestor infracțiuni este colectivitatea. Prin colectivitate înțelegem o grupare socială, organizată după anumite criterii de ordin politic sau economic, ce își duce existența într-un spațiu bine determinat, indiferent de mărimea acesteia și de recunoașterea ei de către structurile statale sau ale comunității similare.

Atentatul contra unei colectivități prezintă unele asemănări cu două din modalitățile agravate ale omorului și anume: cu omorul săvârșit prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane (art.175 lit. e C. pen.) sau cu omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane (art.176 lit. b C. pen), dar aceste infracțiuni se deosebesc prin obiect juridic și urmările lor.

În fine, infracțiunea de atentat contra unei colectivități are mici asemănări cu infracțiunea de ,,zădărnicirea combaterii bolilor” – nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor molipsitoare, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli -art.308 C. pen și cu infracțiunea de ,,infectarea apei” –infectarea prin orice mijloace a surselor sau rețelelor de apă, dacă este dăunătoare sănătății oamenilor, animalelor sau plantelor –art.311 C. pen. Însă deosebirile sunt vădite.

CAPITOLUL 3.

ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE ATENTAT CONTRA UNEI COLECTIVITĂȚI

SECȚIUNEA 1.

Psihologia teroristului și a actelor sale.

Terorismul este o modalitate specială de violență care, pe scurt, poate fi definită ca o intimidare coercitivă, ca un război psihologic.

O altă abordare a terorismului implică dimensiunea morală; în acest sens, este extrem de sugestivă aprecierea lui Paul Wilkinson, după care: “Terorismul este cel mai amoral dintre toate formele de violență organizată.”

Dincolo de controversele privind definirea și modurile diferite de abordare, terorismul are o puternică motivație subiectivă în care se regăsesc factori sociali, politici, religioși.

1.1. Tipuri de teroriști.

Analiza grupărilor teroriste a permis distingerea a trei tipuri de teroriști, în funcție de rolurile asumate. Mai întâi, liderul grupului, dedicat în totalitate cauzei, este o personalitate puternică, fin analist al situației, cel care construiește strategie de acțiune, o organizează, distribuind celorlalți responsabilități.

Executantul în grupările teroriste este prezentat ca o persoană antisocială, un oportunist, sau un profitor al contextului, recrutat de regulă din rândul celor care sunt vulnerabili sub aspect legal (foști deținuți, persoane care manifestă comportamente psihopate).

Nebunii care recurg la acțiuni teroriste au propria lor motivație, greu de înțeles pentru cei din afară.

Beligeranții urmăresc obținerea puterii și a prestigiului și nu țin cont de mijloacele utilizate pentru aceste deziderate. Din punct de vedere psihologic, chiar dacă sunt puternici, beligeranții au probleme emoționale, pe care încearcă să le depășească prin actele la care participă.

Infractorii participă la acte de terorism în cunoștință de cauză, în mod deliberat, ceea ce va atrage în mai mare măsură oprobiul public.

1.2Dimensiunile psihosociale ale terorismului

Din diversele clasificări făcute cu privire la terorism de către analiști și comentatori ai fenomenului, și din analiza factorilor care influențează dinamica acestuia în viața socială și efectele în plan individual, pot fi studiate mai multe forme de manifestare, fiecare având caracteristici proprii referitoare la subiecți, motivație sau scopul urmărit. Aceste caracteristici se pot găsi de la o formă la alta, dar ținând cont de contextul social și istoric, de îmbinarea cu celelalte trăsături ale fenomenului, pot avea conotații diferite.

Terorismul criminal. Această formă își are explicația în simplitatea sa. Posibilitatea retragerii sub protecția ostaticilor, avantajele majore care pot fi procurate cu mijloace relativ simple (un pistol) reprezintă sursele îndrăznelii absurde în astfel de cazuri.

Terorismul psihotic. La o primă analiză, acesta ar putea fi explicat prin termenul de comportament anormal, pus în legătură cu teroarea și violența. Persoanele care acționează bizar, fără motiv sau cu o motivație irațională, o fac din considerente de ordin intern, personal.

Dezordinile psihotice se împart în două categorii generale: funcționale și organice. Cele funcționale sau psihogene își au originea în principal, în factori psihologici; nu pot fi demonstrate afecțiuni ale creierului, deși în unele cazuri pot exista predispoziții ereditare sau constituționale.

Cazuri în care astfel de dezordini au ieșit la iveală, au fost atacul organizat împotriva președintelui american H. S. Truman, în 1950, conspirația împotriva lui Lincoln, asasinarea lui Kennedy, produse de psihopați care atribuiau o coloratură politică actului lor. Alții sunt complexați, producând acte teroriste “pentru a fi căutat pentru crimă decât să nu fii căutat de nimeni și de nimic.”

A ucide pentru cel mai puternic om al zilei, a deturna un avion, vanitatea și orgoliul, dorința de a schimba destinul unor oameni, reprezintă o atracție pentru multi psihopați.

Terorismul patopolitic. Această formă este reprezentativă pentru indivizii marginalizați care urăsc societatea și sistemul; pentru ei stâlpul societății îl constituie oficialitățile, diplomații, organele de ordine, persoanele publice în general. Sunt lipsiți de raționalitate, violența fiind singura lor formă de exprimare și unicul mod de funcționare.

Autorii acestui tip particular de terorism sunt bolnavii din punct de vedere social, al conformării și asimilării valorilor sociale și nu doar din punctul de vedere al disconfortului personal sau în privința relațiilor cu alți indivizi.

Terorismul religios. Terorismul religios are o vechime în istoria umanității. Termenul de asasin vine pe filon religios din limba arabă, de la “Societatea mâncătorilor de hașiș”, acea sectă islamică teroristă care a acționat în secolul al-X-lea în Orientul Mijlociu, impunând cu forța credința lor celor din jur.

Și astăzi întâlnim fanatismul religios. Este vorba de ucigași plătiți, gata să-i elimine pe necredincioși, asasini cărora li se atrage atenția să se sinucidă în timpul acțiunii.

SECȚIUNEA 2.

Cauzele fenomenului social al terorismului

Scopul imediat al cercetării științifice în criminologie este reprezentat de identificarea , analizarea și explicarea cauzelor terorismului, pentru a crea, astfel, premisele necesare atingerii scopului general al acestei discipline, acela de a contribui la fundamentare unei politici penale, eficiente, în măsură să determine prevenirea și combaterea fenomenului infracțional terorist.

Studiul consacrat cauzelor criminalității presupune, în mod ideal, utilizarea tuturor datelor obținute, în acest domeniu, de științele cu care criminologia se interferează.

2.1.Factorii economici.

Este de așteptat ca situația economică a unui stat, ori a unei zone mai restrânse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracțional. Fără a se nega un raport de cauzalitate între starea economică și terorism, studiile efectuate au evidențiat că fenomenul infracțional este atât de complex încât el poate fi generat în aceeași măsură, dar în timpuri diferite, atât de prosperitate, cât și de sărăcie.

2.2. Factorii socio-culturali.

În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de societatea omenească de-a lungul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor și care, finalmente îi conduc la săvârșirea faptelor antisociale.

Percepția socială a eredității stă la baza multor izbucniri de violență, prin diferitele forme cu efect negativ asupra comportamentului uman, determinând agresivitatea. În acest sens, la formarea complexului de inferioritate, poate contribui infirmitatea de ordine biologică, care generează în plan psihosocial un lanț întreg de cauze și efecte. Orice caracteristică ereditară va căpăta imediat o valoare socială și va determina destinul individului, dacă este evaluată drept necesară pentru dobândirea statului social.

Studiile efectuate relevă un fapt demn de interes și anume acela că marea majoritate a teroriștilor au cel putin studii medii, cel mai adesea fiind absolvenți de instituții de nivel universitar, unde, de altfel, sunt recrutați ca membri ai organizațiilor extremiste.

2.3. Originea socială și ocupația. De obicei, originea socială a membrului grupului terorist variază în funcție de necesitățile structurii. Ținând cont că celulele de bază trebuie să fie niște “eminențe cenușii”, acestea vor fi preferate din mediile sociale selecte. Având în vedere că “triburile casei” necesită unele mici sacrificii, aceste categorii de membri ai organizației vor proveni din pătura medie a societății.

În general, ca ocupație, teroriștii vor prefera un loc de muncă unde să se poată face nevăzut cu ușurință, atunci când situația impune, și greu de ieșit în evidență, în activitatea de zi cu zi. De asemenea, pentru obținerea unei eficiențe maxime privind munca operativă (culegerea de informații, strângerea de fonduri, asigurarea logistica) vor fi vizate acele persoane cu puterea și influența necesară scopului urmărit.

2.4. Discriminarea. Discriminarea este considerată ca un factor criminogen important, fiind asociată cu prejudecata. O asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale care au o importanță aparte în comportamentul infracțional.

Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspirațiile sale. Ea se poate exercita la diferite niveluri:

– al claselor sociale

– al sexelor

– al apartenenței religioase

– al grupurilor etnice

– al instruirii

– al participării la activitățile sociale

– al emigrării

Aceste preferințe diverse nasc prejudecăți, atitudini negative cu privire la ansamblul grupurilor minoritare. Intensitatea discriminărilor depinde de criterii economice, sociale și politice. Prejudecățile nasc sentimente de frustrare care, de regulă, declanșează porniri agresive, precum și dorințe puternice de revanșă din partea celor care se consideră discriminați.

2.5. Factorii religioși. Deși nici o religie nu justifică practica terorismului, terorismul religios reprezintă o realitate. Cu toate că au fost controverse numeroase în privința religiei ca factor criminogen, nu s-a ajuns la puncte de vedere unanim acceptate, întrucât acest factor nu a putut fi izolat de alte variabile, cum ar fi grupul etnic. S-a admis că anumite secte religioase practică terorismul pentru obținerea unor avantaje materiale.

În India și Orientul Apropiat terorismul a avut un puternic fundament religios. În Liban, din momentul înființării sale ca stat independent în 1943, au izbucnit lupte, ca urmare a tensiunilor existente între creștini și musulmani.

Islamul nu a fost niciodată o comunitate spirituală. Încă din secolul al-VII-lea, el s-a manifestat ca o mișcare religioasă și politică. În multe țări musulmane există în prezent puternice sentimente antioccidentale, iar în țări ca Iran, Palestina și Sudan se încearcă reinstaurarea legii islamice stricte.

2.6. Factorii politici. Scopul final urmărit de terorism este de natură politică, oricare ar fi psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care recurg la acte de terorism, prezența unor țeluri politice este esențială, acestea separând terorismul de alte acte criminale.

În perioada interbelică, promovarea deschisă a terorismului ca metodă de luptă și ca instrument politic a promovat un val masiv de atentate, crime, asasinate politice și violențe.

SECȚIUNEA 3.

Profilul psihologic al teroristului

În viziunea multor teorii personajul central al actelor violente are o personalitate particulară, cu trăsăturile bine conturate. De regulă, vârsta teroriștilor este cuprinsă între 22-25 de ani, cu statut non marital și cu o componență educațională peste media celor din comunitatea respectivă.

Conducătorul grupului este o personalitate care are un puternic ascendent asupra membrilor, acesta personificând crezul și certitudinea că acesta este just. Dacă pentru un observator din afară, obiectiv, conducătorul grupului pare bizar în comportare, pentru membrii grupului acesta este perfect.

O altă caracteristică a teroriștilor este aceea că acționează în locuri de largă audiență tocmai pentru faptul că sunt ahtiați după public. Teroriștii au predilecție pentru lozinci șocante și uniforme distinctive.

Din punct de vedere al vârstei, vârstele cadrelor teroriste active sunt unitare de la grup la grup, cu excepția grupărilor palestiniene, germane, și japoneze. În ultimul timp chiar se constată o scădere a mediei de vârstă sub 22-25 de ani, spre deosebire de grupările japoneze, palestiniene și chiar din fosta republică federală Germania, unde media de vârstă a membrilor este în continuă creștere: 28-31 de ani.

În privința sexului, cu unele diferențe minore, terorismul urban rămâne apanajul bărbaților. În marea majoritate a cazurilor, rolul femeilor în cadrul organizațiilor teroriste este acela de curierat, culegerea de informații, asistența medicală, aprovizionarea cu armament, hrană, tipărirea și împărțirea materialului de propagandă.

Ocupându-ne de starea civilă a teroriștilor, se poate lesne observa că teroristul necăsătorit este preponderent celui căsătorit. Aceasta se explică prin nevoia de mobilitate, flexibilitate, securitate și total devotament și preocupare pentru idealurile grupului terorist.

Putem spune, deci, că teroristul este un bărbat în vârstă de 20-28 de ani, necăsătorit, bine dotat fizic, inteligent, intelectual, locuitor al orașului în care acționează cu predilecție grupul, iar ca ideologie fie este marxist-anarhist, fie naționalist sau fanatic religios.

SECȚIUNEA 4.

Principalele organizații teroriste contemporane

4.1. Al-Qaida

A fost înființată de a Osama bin Laden la sfârșitul anilor 1980, pentru a-i reuni pe arabii care luptaseră în Afganistan împotriva invaziei sovietice; are ca obiectiv acela de a pune bazele unui califat panislamic.

A complotat pentru a duce la îndeplinire acțiuni teroriste împotriva unor turiști americani și israelieni care vizitau Iordania cu ocazia sărbătorilor mileniului. În august 1998, a organizat atentate cu bombe împotriva ambasadelor S.U.A. din Nairobi (Kenya) și Dar es Salaam (Tanzania). Cu această ocazie, au fost ucise cel puțin 300 de persoane și rănite mai mult de 5000. La sfârșitul anului 1994 a organizat atentatele simultane cu bombe împotriva ambasadelor americane și israeliene din Manila și alte capitale asiatice. Și, desigur, într-o părere generală, este considerată vinovată de atentatele din 11 septembrie 2001 din New York și Washington soldate cu peste 5000 de morți.

4.2. Frontul democratic pentru eliberarea Palestinei

Organizație marxist-leninistă, fondată în 1969, are ca principal obiectiv schimbarea pe cale revoluționară a lumii arabe, vizând în special, monarhiile conservatoare, considerând aceasta, o etapă obligatorie în rezolvarea problemei palestinienilor. În 1988, a fost implicat în raiduri la granițe, însă continuă să se opună acordului de pace dintre Israel și O.E.P (Organizația Pentru Eliberarea Palestinei).

4.3. Hamas (mișcarea de rezistență islamică)

Formată în 1987, are scopul de a instaura un stat islamic palestinian în locul Israelului. Cartierul general al Hamas se află în Fâșia Gaza. Activiștii Hamas au fost autorii a numeroase atentate, inclusiv atentate sinucigașe, la scară largă împotriva unor ținte militare și civile israeliene. Au revendicat mai multe atentate la sfârșitul anului 2000. Le aparține seria celor 13 atacuri sinucigașe fără precedent organizate în Israel în care au fost ucise 136 de persoane între 6 aprilie 1994 și 4 martie 1996; masacrul de la Hebron și planul eșuat de a face ca un avion aparținând companiei franceze Air France, pe care îl deturnaseră să explodeze deasupra Parisului în decembrie 1994. De asemenea, este răspunzătoare de atentatele din iunie 2001 de la Tel Aviv soldat cu 21 de morți și atentatul din martie 2002 soldat cu 20 de morți și peste 140 de răniți.

4.4. Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu)

Mai poartă și denumirea de Jihadul Islamic. Este suspectat de a fi fost implicat în numeroase atentate antiamericane, inclusiv în atentatele sinucigașe împotriva ambasadei S.U.A și a sediilor Marinei S.U.A. din Beirut în octombrie 1983, în urma cărora au murit peste 300 de militari, precum și în atentatele împotriva clădirilor ambasadei S.U.A. din Beirut în septembrie 1984. Grupul a atacat, în 1992, ambasada israeliană din Argentina și este suspectat de atentatul din 1994 împotriva Centrului Cultural Israelian din Buenos Aires.

4.5. Jihadul Islamic Palestinian ( JIP )

A fost înființat de militanții palestinieni din Fâșia Gaza în anii 1970. Urmărește crearea unui stat islamic palestinian și distrugerea Israelului prin “război sfânt”. Datorită ajutorului acordat Israelului , Statele Unite au fost identificate drept inamici ai JIP , dar grupul nu a organizat atacuri specifice împotriva intereselor americane.

A comis cel puțin trei atentate împotriva unor misiuni israeliene la sfârșitul anului 2000, printre care unul în Malta, pe 26 octombrie 1995. A organizat atentate sinucigașe împotriva unor ținte israeliene din Cisiordania, Fâșia Gaza și Israel.

4.6. Al-Jihad

Este un grup islamic egiptean activ încă de la sfârșitul anilor 1970. Colaborează strâns cu organizația lui bin Laden. Jihadul este responsabil de atacul cu bombă asupra ambasadei Egiptului din Islamabad, în 1995.

4.7. Armata Republicană Irlandeză (IRA)

Grupare teroristă radicală, fondată în 1969 ca aripă clandestină a Sinn Fein, de orientare marxistă. Are ca principale activități: atacuri cu bombă, asasinate, răpiri, pedepse corporale, șantaje și jafuri. Campaniile de atentate cu bombe au fost îndreptate împotriva gărilor, a stațiilor de metrou și a zonelor comerciale de pe teritoriul britanic.

4.8. Aum Shinrikyo

Înființat în 1987, cultul religios din Japonia, în aprilie 1990 a modificat un automobil pentru a răspândi toxina bacilului botulinic prin țeava de eșapament. Mașina a fost condusă în jurul clădirii Parlamentului japonez. La 15 martie 1995, secta a instalat în metroul din Tokyo trei valijoare care urmau să împrăștie toxina bacilului botulinic. Atacul a eșuat însă, ceea ce a determinat secta să utilizeze sarinul în atacul din metrou din 10 iunie 1995, atac soldat cu 8 morți și rănirea a peste 5500.

CAPITOLUL 4.

ACTE JURIDICE ÎN LEGEA PENALĂ ROMÂNĂ REZULTATE DIN CONVENȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI ALTE NORME DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVIND COMBATEREA TERORISMULUI

Legea fundamentală – Constituția României – garantează continuarea și adâncirea procesului democratic în țara noastră, specificând și posibilitățile de apărare a drepturilor tuturor cetățenilor. Astfel, exercitarea unor drepturi sau libertăți poate fi restrânsă numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranței naționale. Restrângerea acestor drepturi și libertăți trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o (art.49).

În cazul în care legile țării sunt amenințate sau flagrant nerespectate, cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin, în acest scop depunând jurământul de credință (art.50).

La alineatul 3 art. 117 din Constituție, se fac referiri la Serviciul de Protecție și Pază abilitat cu protecția înalților demnitari români precum și a instituțiilor fundamentale ale statului de drept român.

În spiritul Constituției, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat la 15.11.1991. regulamentul de funcționare a S.P.P. care apreciază că activitatea acestuia este controlată de Parlamentul României și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Alături de Legea Siguranței Naționale, Legea privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, de legile organice ale altor servicii speciale, eșafodajul juridic din România este completat de prevederile convențiilor internaționale privind combaterea terorismului care, odată ratificate, se integrează în dreptul românesc.

În ceea ce privește activitatea de combatere a terorismului, Legea privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații prevede următoarele : S.R.I., prin unitățile sale execută activități informative și tehnice de prevenire și combatere a terorismului, asigură protecția antiteroristă demnitarilor români și străini precum și altor persoane oficiale, conform normelor stabilite de Consiliul Suprem de Apărare a Țării ; execută intervenția antiteroristă asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroriști, în scopul capturării sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor și restabilirii ordinii legale.

Intervenția antiteroristă se realizează cu aprobarea Biroului Executiv al S.R.I. De asemenea, la cererea S.P.P., S.R.I. concură la realizarea protecției antiteroriste a demnitarilor, în situația când demnitarii sunt vizați de amenenințări cu acte teroriste.

=CONCLUZII=

Prin amploarea și diversiunea formelor sale, terorismul a dobândit un caracter global, extins la scara întregii planete. Manifestările sale violente oferă o imagine apocaliptică și creează o psihoză generalizată a terorii, în timp de pace, acestea amplificându-se în timp de război.

Terorismul, definit și ca un război ascuns, nedeclarat sau ca un conflict de mică intensitate este de mai multe secole un fenomen deosebit de periculos pentru omenire, fenomen care însă, astăzi a depășit stadiul unui număr de asasinate și atentate cu bombe : teroriștii au acum capacitatea tactică de a ucide mii de oameni dintr-o singură lovitură și de a amenința popoare întregi în timp de pace, iar în timp de război de a deturna chiar planurile unor companii sau ale unor operații de amploare strategică.

Deși s-a scris foarte mult despre terorism și combaterea acestuia, analiștii din domeniul siguranței naționale, precum și politologii, recunosc că încă nu se înțelege pe deplin fenomenul. Nu există deocamdată o soluție, ci mai degrabă un număr de forme și procedee foarte complexe de prevenire și de combatere

a forțelor teroriste și de diversiune.

BIBLIOGRAFIE

Constituția României.

Codul Penal.

Codul de Procedură Penal.

Legea 51/29 iunie 1991 privind siguranța națională a României

O.U.G. 141/31 octombrie 2001 pentru sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte de incălcare a ordinii publice.

V. Dobrinoiu, I.Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu ,,Drept penal’’ Partea generală, Editura Europa Nova, București1997.

Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu ,,Drept Penal’’ Partea specială Editura Europa Nova, București 1999.

V. Dongoroz ,,Drept penal’’ 1939.

C. Mitrache ,,Drept penal român’’ Partea generală, Casa de Editură și Presă ,,Șansa’’ S.R.L. București 1992.

C. Bulai ,,Drept penal’’ Partea generală, Casa de Editură și Presă ,,Șansa’’ S.R.L.București 1997.

V. Dobrinoiu, N. Conea ,,Drept penal’’ Partea specială.

GH. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, Al. Boroi ,,Drept penal’’ Partea specială, Editura Europa Nova, București.

C. Bulai ,,Manual de drept penal’’, Partea specială, Editura All, București 1997.

O. Loghin, T. Toader ,,Drept penal’’ Partea specială, Editura ,,Șansa’’ S.R.L. București 1997.

I. Neagu ,,Drept procesual penal’’ Editura Pro, București 1997.

I. Oancea ,,Explicații teoretice ale Codului penal român’’.

V. Papadopol ,,Codul penal român comentat și adnotat’’ Partea generală.

G. Antoniu, M. Popa, Șt. Daneș ,,Codul penal pe înțelesul tuturor’’ Editura Societății Tempus, București 1996.

G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu ,, Dicționar juridic penal’’ Editura Științifică și Enciclopedică, București 1997.

Mic dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1972.

Gh. Nistoreanu ,,Prevenirea infracțiunilor prin măsuri de siguranță’’ Editura Ministerului de Interne, București 1991.

Gh. Nistoreanu, C. Păun ,,Criminologie’’ Editura Europa Nova, București 1996.

I. Oancea ,,Probleme de criminologie’’ Editura All, București 1998.

I. Bodunescu ,,Flagelul terorismului internațional’’ Editura Militară, București 1978.

Florin Dumitrescu ,,Terorismul înainte și după Bin Laden’’ 2001.

Sorin Roșca Stănescu ,,Terorismul’’ Editura Omega, 2001.

Richard Allen ,, Terorism pragmatic international deference and cooperation’’ , Institute for East-West Security Studies, New-York 1990.