Atasamentul Si Meditatia

Atașamentul si meditația abordare din perspectiva psihoterapiei integrative

CUPRINS

Abstract

Rezumat

Argument

Capitolul I. Modelul integrativ relațional

Capitolul II. Istoricul și conceptele teoriei atașamentului

Jhon Bowlby, părintele teoriei atașamentului.

Mary Ainsworth și clasificarea tipurilor de atașament

Mary Main – a doua revoluție în studiile despre atașament

Peter Fonagy

Concluzii ale teoriei atașamentului

Capitolul III. Atașamentul și relațiile transformatoare

Capitolul IV. Sinele și atașamentul

Capitolul V. Meditația în „terapia” atașamentului

Capitolul VI. Eu și meditația

Concluzie

Bibliografie

ABSTRACT

The present thesis consists of two main parts. In the first part I talk about the theory of attachment , while the second is focused on the meaning of  meditation regarded from both the Buddhist and scientific point of view.

First part is divided into four chapters. First chapter disseminates the integrative relational model and the values of the integrative psychotherapy, the second chapter develops the history of the attachment theory from Bowlby to Fonagy. In the third and fourth chapter I chose to deal with the self in relationships, affectional relationships emphasizing the patient – therapist relationship.

The second part covers the whole concept of meditation, from its early ages and throughout all its stages as described in Buddhism, as well as seen by psychologists and physicians who have done research and used it as a therapeutical method. In the last part I present four really simple meditation exercises, which can be used during psychotherapy beneficial both for the patient and for the personal development of the psychotherapist, and a personal experiment of the results of meditation highlighted with the help of IOM Grapher feedback medical device. 

REZUMAT

Lucrarea este structurată în două părți mari. Prima parte tratează teoria atașamentului, iar a doua dezvoltă subiectul meditației atât din punctul de vedere al budismului cât și al cercetărilor științifice.

Prima parte este structurată în patru capitole. Primul capitol surprinde modelul integrativ relațional și valorile psihoterapiei integrative, al doilea capitol dezvoltă istoricul teoriei atașamentului de la Bowlby la Fonagy. Capitolul al treilea și al patrulea tratează tema sinelui în relație, în relațiile de atașament, punând accent pe relația terapeut client.

Partea a doua tratează în totalitate conceptul de meditație, începând cu istoricul și etapele ei așa cum sunt ele descrise în budism și continuând cu rezultatele cercetărilor psihologilor și medicilor asupra meditației. Ultima parte a capitolului cuprinde patru exerciții „simple” de meditație, care se pot practica în cadrul psihoterapiei și pentru dezvoltarea personală a psihoterapeutului și un experiment personal asupra efectelor meditației, evidențiate cu aparatul de biofeedback IOM Grapher.

ARGUMENT

Am ales să fac lucrarea aceasta pe tema meditației și a atașamentului, deoarece am dorit să împărtășesc și altora ceea ce am descoperit eu în practica mea personală.

Așa cum subliniază Siegel inima,a și intestinele funcționează nu numai ca organe ale circulației și digestiei, ci și ale percepției, de unde și expresiile „sentimente din inimă” sau „senzații în stomac. Atunci când suntem capabili să dăm corpului o minte, dobândim accesul la o mai profundă autoconștientizare, precum și la o conștientizare a altora, care sunt altfel sunt inaccesibile. Cel mai important lucru este faptul că a avea un corp locuit de către minte și o minte informată și însuflețită de către corp ne ajută să fim mult mai prezenți.

Consider că în calitate de terapeut pot facilita o astfel de integrare la pacienți, la fel cum părinții eficienți le facilitează integrarea copiilor lor atașați sigur, adică recunoscând și răspunzând într-un mod acordat la întreaga lor gamă de comunicări, implicite sau explicite, oricum ar fi exprimate prin intermediul corpurilor, emoțiilor sau cuvintelor lor. Acest tip de receptivitate și responsivitate îi poate ajuta pe pacienți să-și dezvolte anumite capacități și să integreze experiențele, în special pe cele ale corpului și ale minții, pentru care atașamentele lor inițiale nu au făcut loc suficient.

Consider util și față de pacienții care au copii, contribuția mea ca și terapeut poate merge mai departe, pentru că are potențialul de a rupe lanțul dezavantajelor care tind să împovăreze fiecare generație ulterioară cu nesiguranță și traumele generațiilor anterioare.

Formarea în Psihoterapia Integrativă mi-a dat posibilitatea să înțeleg și să găsesc fundamentele teoretice ale practicii mele, din perspectiva psihologiei și a psihoterapiei, dându-mi posibilitatea de a aplica cele experimentate de mine, în viitoarea mea practică de psihoterapeut. Lucrarea de față se dorește a fi un punct de plecare pentru o cercetare ulterioară.

CAPITOLUL I

Modelul integrativ relațional

„În domeniul integrării, termenul integrativ a cunoscut numeroase definiții și aplicații. În general, termenul se referă la orice orientare în psihoterapie, care exemplifică, sau se dezvoltă către o combinație conceptual coerentă, principial-teoretică, a două sau mai multe abordări specifice, sau care constituie un nou model meta-teoretic de integrare de sine stătător.” („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p.13).

Psihoterapia integrativa reprezintă o paradigma, un punct de întâlnire între mai multe discipline, confirmând tendința interdisciplinara si integrativa ce marchează, începând cu mijlocul secolului al XX – la, evoluția societarii aflata în prefacere rapida sub acțiunea noutăților apărute în domeniul informației si comunicării. Abordarea integrativă oferă o nouă viziune asupra abordării tratamentului psihoterapeutic. Doctrina centrala a psihoterapiei integrative, deși recunoaște importanta unei abordări de prim plan specifice, plasează totuși în centrul priorităților acele elemente care sunt comune tuturor psihoterapiilor, în special relația psihoterapeutica în toate dimensiunile ei. Modelul dinamic integrativ, în contextul holismului susține ca întregul este mai mult decât suma parților sale, “bazele epistemologice ale abordării psihoterapiei integrative sprijină non-linearismul si multicauzalitatea domeniului teoriei, iluminarea experiențelor personale subiective ale fenomenologiei si explorarea simultana a ambelor, adăugând o noua dimensiune esențiala pentru abordarea psihoterapiei integrative – dimensiunea interumana.” (Evans, Gilbert 2005).Psihoterapia integrativă creează un mediu protector, în care vindecarea are loc într-un spațiu co-creat prin colaborarea psihoterapeut- client. În acest proces „ambii participanți sunt priviți ca membri ai unei relații reciproce, un dans delicat de interacțiuni și influențe reciproce” („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p.14).

Valorile Psihoterapiei Integrative cuprind esența transmisă de filozofia și modelul integrativ relațional al psihoterapiei. Aceste valori sunt construite pentru aplicarea în practica terapeutică integrativă și sunt structurate sub forma a 15 puncte esențiale într-o corelație strânsă cu conceptul descris de „Sine în relație”.

1. Experiența subiectivă a clientului este adevărul lui și punctul de începere a explorării. („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 27). Ca psihoterapeut integrativ intrăm în realitatea clientului fără a judeca, ca un „martor sacru”, onorând-o așa cum este ea.

2. „Acum" este prezentul conștientizat al clientului, și singurul moment în care ei au un control direct. („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 27). Chiar dacă clientul, în prezent poate fi copleșit de trecut sau adâncit în crearea viitorului, doar trăirea lui din „acum” o poate împărtăși terapeutului.

Ah! umple cupa; ce folos să tot repeți

Că timpul lunecă sub picioarele noastre?

Mâine, care încă nu s-a născut

Și ieri care a murit,

La ce să ne chinuim cu acestea, dacă azi e dulce!

Omar Khayam – Rubiate

3. Oamenii sunt capabili de răspuns, principalii agenți în determinarea propriului lor comportament. („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 27). Deși au posibilitatea de a se manifesta și acționa așa cum simt, majoritatea preferă să nu părăsească zona de confort și să nu încalce legile nescrise ale „turmei” netrăind niciodată cu adevărat așa cum si-ar dori.

„Ca să fi învingător, trebuie mai întâi să începi. Să începi cu mintea ta, cu starea ta, cu corpul tău, cu acțiunile tale. Omul nu este un produs al împrejurărilor. Împrejurările sunt produsul omului. Este foarte comod să facem parte dintr-o turmă, să avem un comportament colectiv ……. Succesul îl cunosc cei care acționează.” („Răspunsuri psihoterapeutice pentru fiecare zi”, Gina Chiriac, 2011, p. 41).

4. Moralitatea se bazează pe nevoile organice-pe o cunoaștere relativ exactă a ceea ce este, mai degrabă decât „ar trebui”, bazată pe o impunere arbitrară a ceea ce cred alții. („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 27). Omul de rând trăiește așa cum îi spun ceilalți de frica pedepsei, omul liber trăiește după cum îi dictează universul fără teama de a fi vreodată pedepsit.

5. Având în vedere faptul că, clientul are posibilitatea de a-și alege comportamentul, în „acum”, terapeutul lucrează pe creșterea conștientizării clientului asupra antecedentelor, reacțiile organice și consecințele comportamentului. („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 27). În acest context terapeutul explorează mai degrabă decât modifică comportamente, trezind capacitatea de conștientizare și implicit cea de asumare și autocontrol.

6. Relația terapeutică este un micro-cosmos al „modului de a fi în lume” al clientului. („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 27). În această relație, terapeutul este cel ce oglindește lumea clientului pentru ca acesta să o poată vedea, auzi și experimenta . Terapeutul trebuie să acționeze autentic și sincer, fără a abuza de posibilitatea de a impune clientului trăirile și credințele proprii.

7. „În auto-reglementarea organică, alegerea și învățarea se întâmplă cu o naturală integrare a minții și corpului, a gândirii și sentimentului, fizică și spirituală, de sine și de mediu, aceasta fiind holistică.” („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 28).Din perspectivă holistică, observarea a ceea ce se întâmplă în lumea externă, se face în paralel cu ceea ce se întâmplă în lumea subiectivă interioară. Clientul este însoțit de psihoterapeut în drumul său spre cunoașterea atât a semnalelor de alarmă pe care le trimit componentele sale (organică, cognitivă, emoțională și transpersonală), cât și asupra oglindirii acestor semnale în toate domeniile de contact.

8. Schimbarea este posibilă și are loc holistic, atunci când o persoană devine cine și ce este și nu când încearcă să devină ce nu este. („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 28). Vindecarea adevărată poate avea loc doar atunci când persoana își pune deoparte măștile și își permite libertatea manifestării propriului său sine pe care l-a ascuns cu grijă de-a lungul timpului.

9. „Viața este într-un flux constant terapia nu afectează doar lumea dar și lumea are impact în terapie“(„Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 21). Gandhi spunea „Fi tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume” – întregul univers este interdependent, nici un grăunte de nisip nu se mișcă fără a crea un ecou în univers, nici o schimbare în ființă nu se petrece fără a loc doar atunci când persoana își pune deoparte măștile și își permite libertatea manifestării propriului său sine pe care l-a ascuns cu grijă de-a lungul timpului.

9. „Viața este într-un flux constant terapia nu afectează doar lumea dar și lumea are impact în terapie“(„Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 21). Gandhi spunea „Fi tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume” – întregul univers este interdependent, nici un grăunte de nisip nu se mișcă fără a crea un ecou în univers, nici o schimbare în ființă nu se petrece fără a se manifesta în jurul său.

10. Factorii de mediu se dovedesc o sursă majoră de stres, lipsă de putere și alienare. Acesta este un manifest particular împotriva inegalității de șanse și practicii opresive. („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 28). Libertatea fiecăruia este dreptul său inalienabil, fiecare persoană este un individ unic, de aceea psihoterapia trebuie aplicată conform nevoilor individuale nu după scheme și șabloane.

11. Dialogul este o manifestare a perspectivei existențiale asupra relației. („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 28). Pentru o comunicare eficientă este nevoie de ascultare activă și de exprimare asertivă, două calități ce nu pot lipsi unui terapeut, fără acestea nu poate exista o relație cocreată „sănătoasă” ci doar două monologuri.

12.“Maturitatea nu este doar despre autonomia sinelui, ci despre sinele-în-relație și este un proces continuu de ajustare creativă de-a lungul vieții.” („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 22). Maturitatea nu este altceva decât curajul de a elibera copilul din noi, de a explora permanent noul, de a ne ajusta viața în funcție de condițiile existente, fără ca aceasta să producă tensiuni interioare și de a ne baza relațiile pe ceea ce suntem, nu ceea ce credem că se așteaptă de la noi să fim.

13. „Atât sinele în izolare cât și sinele în manipularea negativă a mediului pot fi opresive – o formă de violență către sine sau către alții(„Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 28).

Sinele în izolare și sinele în manipularea negativă a mediului este de fapt sinele în monologare și în dominare. Dialogul este anihilat, cooperarea este înlocuită de starea de dominare ca formă a violenței opresive și ca formă a blocajului. În astfel de forme, sinelui îi este imposibilă capacitatea de dezvoltare și conștientizare, pentru că „atunci când interpretăm personal realitatea, noi pornim de la premisa că lumea noastră este cunoscută de cei din jurul nostru și încercăm să dominăm lumea lor cu lumea noastră” („Răspunsuri psihoterapeutice pentru fiecare zi”, Gina Chiriac, 2011, p. 35).

14.“Sinele și celălalt/ceilalți pot fi privite cu curiozitate și compasiune, mai degrabă decât o judecată negativă.” („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 22).

A privi în afară compasiv nu înseamnă a privi cu milă, ci a privi dincolo de aparențe, căutând să ne punem în scriptul de viață al persoanei din fața noastră, pentru a-i înțelege reacțiile și frustrările. „Cuvântul „compasiune” este compus din pasiune. Să simți compasiune înseamnă sa fii îndrăgostit. Compasiunea este doar o dimensiune a iubirii. Pasiunea este nerăbdătoare, înfocată, puțin violentă chiar. Compasiunea este blândă, prietenoasă, înțelegătoare .” Osho.

15. ”Psihoterapia integrativă urmărește să promoveze suficientă integrare care maximizează – ceea ce continuă să se dezvolte după ședința de terapie și în „absența" terapeutului.” („Introducere în Psihoterapia Integrativă”, Kenneth R. Evans & Maria C. Gilbert, 2010, p. 28).

Pacientul este privit ca arhitect al schimbării, care este modelată de prezența terapeutului în cadrul unei relații unice susținută prin efortul comun al celor implicați. Această schimbare va fi întotdeauna influențată de contextele externe și interne, de aceea terapeutul pune un accent deosebit pe efectul imediat al întâlnirii terapeutice, precum si pe o abordare holistică a clientului.

Abordarea integrativă a modelului relațional are la bază conceptul de „sine în dezvoltare”, acordând o importanță deosebită sinelui în relație, deoarece persoana nu este separată de mediul în care trăiește. Sinele este privit ca principiul organizator și supra-ordonator al personalității.

Cele șase nivele ale conceptului de „sine-în-relație” sunt descrise ca fiind următoarele:

Nivelul biologic – care reprezintă relația sinelui cu corpul

Nivelul intrapsihic – care prezintă relația sinelui cu sinele și mintea

Nivelul inter-personal – care reprezintă relația sinelui cu ceilalți

Nivelul intercultural și contextual – care reprezintă relația dintre sine și context

Nivelul ecologic – care reprezintă relația sinelui cu mediul înconjurător și natura

Nivelul transcendental – care reprezintă relația Sinelui cu lumea transpersonală și spirituală.

Pe toate aceste nivele de-a lungul vieții se dezvoltă diferite atașamente, unele vindecătoare, altele patologice. Nivelul transcendental oferă posibilitatea transformării și transcenderii totale a acestor atașamente și apariția unui sine neatașat si liber pe toate nivelele experiențiale.

CAPITOLUL II

Istoricul și conceptele teoriei atașamentului

După John Bowlby, atașamentul este o clasa de comportamente sociale cu o funcție specifica proprie, care este in mod esențial aceea de a putea menține proximitatea cu o alta ființa a propriei specii, considerate mai puternice si in măsura sa protejeze.

Teoria atașamentului a fost formulată pentru a explica anumite tipare comportamentale caracteristice nu doar bebelușilor și copiilor mici, ci și adolescenților și adulților, tipare care au fost anterior exprimate în funcție de dependență și supradependență. În formularea lor originală, observațiile privind modul în care copiii mici răspund atunci când se află într-un loc străin, în compania unor oameni străini, precum și efectele pe care aceste experiențe le au asupra relațiilor ulterioare ale copilului cu părinții săi au fost deosebit de influente. În toate lucrările care au urmat, teoria a continuat să fie pusă într-o strânsă legătură cu observații detaliate și informații extrase din interviuri privind modul în care indivizii răspund în anumite relații. Istoric vorbind, teoria s-a dezvoltat din tradiția relațiilor obiectuale aplicată în psihanaliză, dar s-a bazat și pe concepte împrumutate din teoria evoluției, etnologie, teoria controlului și psihologia cognitivă. Unul dintre rezultate, este reformularea metapsihologiei psihanalitice în moduri care sunt compatibile cu biologia modernă și psihologia, și în conformitate cu criteriile comun acceptate ale științei naturale.

Teoria atașamentului subliniază următoarele idei:

statutul primordial și funcția biologică a legăturilor afective intime între indivizi, a căror stabilire și menținere se consideră a fi controlate de un sistem cibernetic situat în sistemul nervos central, folosind modelele funcționale ale sinelui și figurii atașamentului în relație cu fiecare.

influența puternică asupra dezvoltării copilului, a modului în care acesta este tratat de părinții săi, în special de figura maternă, și

faptul că nivelul actual de cunoaștere a dezvoltării bebelușului și a copilului impune ca o teorie a parcursurilor de dezvoltare să înlocuiască teoriile care presupun anumite etape specifice de dezvoltare, față de care, se susține că o persoană poate dezvolta o fixație și/sau la care să regreseze.

O trăsătură principală a teoriei atașamentului este ipoteza prin care comportamentul de atașare este organizat prin intermediul unui sistem de control din sistemul nervos central, analog sistemelor de control fiziologic care mențin parametrii fiziologici, cum ar fi presiunea sângelui și temperatura corpului, în niște limite bine stabilite. Ca urmare, teoria propune ca, într-un mod analog homeostazei fiziologice, sistemul de control al atașamentului să mențină relația unei persoane cu figura atașamentului acesteia în anumite limite de distanță și accesibilitate, aplicând metode de comunicare din ce în ce mai sofisticate pentru a realiza acest lucru. Ca atare, efectele operațiunii sale pot fi privite ca exemplu a ceea ce poate fi denumit, fără a greși, homeostază ambientală (Bowlby, 1969, 1982). Acceptând un asemenea sistem de control (cu sisteme analoge care controlează alte forme de comportament), teoria atașamentului include o teorie a motivației care poate înlocui teoriile tradiționale ce invocă o acumulare de energie sau impulsuri. Printre numeroasele avantaje ale teoriei controlului putem menționa faptul că acordă o mare atenție condițiilor care anulează o secvență comportamentală, precum și celor care o inițiază și se dovedește a fi un cadru bogat pentru cercetări empirice.

J. Bowlby, elaborează în jurul anilor ’50 teoria atașamentului, teorie care asimilează conceptul din teoria psihanalistă, etologie și psihologie cognitivă.

El arată că nevoia de atașament a copilului față de mama sa evidențiază o nevoie înnăscută, structurală, nevoia de contact social care este o nevoie primară. Bowlby împarte dezvoltarea atașamentului în 4 etape:

etapa de preatașament – de la naștere la 6 săptămâni, când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive, determinate genetic cu valoare de supraviețuire.

etapa atașamentului de acțiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează și răspund, marcând mai mult decât până acum preferința față de mamă.

etapa atașamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani, corespunzătoare etapei în care atașamentul față de mamă este foarte evident. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare. Această perioadă de atașament delimitat, își găsește echivalența în permanența obiectului din teoria lui Piaget.

etapa formării unei relații reciproce – 18 luni/2 ani si după. În această perioadă copilul construiește progresiv o reprezentare internă a figurilor de atașament, care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absența și să anticipeze întoarcerea lor. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcția acestei reprezentări, care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniță. Ca urmare, anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani.

Cercetările realizate asupra atașamentului la copil, au fost puternic influențate de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat importanța relației mamă-copil.

2.1 Jhon Bowlby, părintele teoriei atașamentului.

John Bowlby este considerat de mulți cercetători ca fiind părintele teoriei atașamentului, chiar dacă unii afirmă că teoria este „copilul” a doi părinți, mama fiind Mary Ainsworth.

John Bowlby, a fost primul care a recunoscut necesitatea evolutivă dictată biologic de atașament, a copilului față de persoana care îl îngrijește. El a înțeles că natura primară a atașamentului ca sistem motivațional, are rădăcini în nevoia absolută a copilului de a menține o proximitate fizică față de persoana care îl îngrijește, nu doar de a promova siguranța emoțională, ci și de a asigura supraviețuirea concretă a copilului. Datorită condițiilor în care a evoluat specia umană, s-a creat ceea ce John Bowlby a denumit sistemul comportamental de atașament, acesta fiind o componentă a moștenirii genetice umane, la fel cum sunt hrănirea și reproducerea.

Acest sistem instinctual este evidențiat de trei tipuri comportamentale:

Căutarea, monitorizarea și încercarea de a menține proximitatea față de o figură de atașament protectoare. Figura centrală a manifestării acestui atașament este reprezentată de mamă, indiferent de măsura în care copilul este implicat în relația cu ea. Pentru obținerea siguranței date de proximitate, copilul se folosește de plâns, agățare, chemare și târârea după figura de atașament.

Folosirea figurii de atașament ca „bază de siguranță”, de la care poate porni în explorarea necunoscutului. Când figura de atașament a copilului este disponibilă ca bază de siguranță pentru protecție și susținere, copilul se simte liber să exploreze.

Refugierea la o figură de atașament ca la un „sanctuar sigur” în situații de pericol sau momente de alarmă. În cazul apariției unei amenințări, oamenii preferă adăpostul unei persoane mai puternice decât a unui loc sigur, așa cum fac alte specii. La fel și separarea sau iminența de separare a copilului de mamă pot declanșa căutarea proximității, trăsătura esențială a comportamentului de atașament.

Bowlby a realizat că proximitatea fizică este de asemenea un simbol al disponibilității confortante a persoanei de îngrijire, obiectivul comportamentului de atașament nu este doar obținerea protecției în fața unui pericol prezent, ci și asigurarea că persoana care-l îngrijește este în continuare disponibilă, numind-o responsivitate emoțională. Modul în care copilul apreciază disponibilitatea persoanei de îngrijire depinde în mare măsură de experiențele din trecut, ulterior ajungând la concluzia că manifestările nevoilor dictate biologic de a se atașa sunt semnificative de-a lungul întregii vieți.

Bowlby(1980) spunea: „ atașamentele intime față de alte ființe umane sunt pivotul în jurul căruia se învârte viața unei persoane, nu numai atunci când este sugar sau copil mic, ci și de-a lungul adolescenței și apoi în anii de maturitate, până la bătrânețe” (p.442) Intr-un interviu, înainte de moartea sa, John Bowlby concluziona „ sunt de părere că evenimentele din viața reală – modul în care părinții își tratează copilul – sunt de o importanță crucială în determinarea dezvoltării”

Mary Ainsworth și clasificarea tipurilor de atașament

Mary Ainsworth, fiind o diagnosticiană de excepție, a fost angajată de Bowlby pentru a-i testa în practică teoriile. Multe din aceste teorii au fost confirmate, Ainsworth a avut de asemenea, contribuții independente care s-au dovedit deosebit de importante pentru evoluția conceptului de atașament. Una din cele mai importante descoperiri ale sale este faptul că sistemul de atașament înnăscut, determinat biologic este de fapt maleabil și că diferențele calitative ale comportamentului de atașament al indivizilor depind de comportamentele diferite ale persoanelor care îngrijesc copii. Această descoperire a condus la clasificarea tipurilor de atașament din copilărie și perioada maturității.

Clasificarea atașamentului în copilăria mică

Atașamentul securizant

Ainsworth a concluzionat că mai degrabă răspunsul copilului la reunire, decât la separare, este cel care dezvăluie cel mai mult despre securitatea sau insecuritatea atașamentului. Bebelușii siguri au acces în mod egal la impulsurile lor de explorare, atunci când se simt în siguranță și la consolare prin contact atunci când nu se simt în siguranță.

Atașamentul evitant

Ainsworth credea că indiferența superficială a copilului evitant – la fel ca absența comportamentului de atașament reflectă o acomodare defensivă asemănătoare cu detașarea. Bebelușii evitanți par a fi în mod special blazați, în mod vădit nealarmați de plecarea sau venirea mamei, aparenta lipsă a distresului putând fi interpretată în mod greșit ca stare de calm, greșeală subliniată și de rezultatele testelor fiziologice care arată clar un distres.

Atașamentul ambivalent

Ainsworth a identificat două tipuri de copii ambivalenți: furioși și pasivi. Ambele categorii erau prea preocupate de locul în care se află mamele pentru a mai putea explora liber, reacționând la plecarea mamelor cu distres copleșitor. După reântilnire, copiii clasificați drept furioși au oscilat între o deschidere activă si respingere. Copiii considerați pasivi au părut capabili doar de slăbiciune sau cereri de consolare. Ea a descoperit că acești bebeluși ambivalenți aveau mame care erau în cel mai bun caz disponibile ocazional și imprevizibil.

Atașamentul dezorganizat.

Acest tip de atașament a fost descris de studenta lui Ainsworth, Mary Main care a presupus că atașamentul dezorganizat apare atunci când figura de atașament este trăită simultan atât ca „sanctuar sigur”, cât și ca sursă de pericol. Asta se întâmplă când copilul pre-programat să se întoarcă la părinte, în momentele de alarmă, este prins intre impulsuri contradictorii de a se apropia și de a evita. Este o poziție imposibil de menținut, din care dependența copilului de părinte nu îți permite nici o ieșire. Rezultatul acestui paradox este dezorganizarea si dezorientarea.

Atașamentul dezorganizat este rezultatul interacțiunilor copilului cu părinți care sunt înfricoșători, speriați sau disociați. În opoziție cu strategiile organizate ale copiilor siguri, evitanți sau ambivalenți, atașamentul dezorganizat este o reflectare a unui colaps de strategie din partea unui copil care trăiește „frica fără nici o soluție” (Main & Hesse, 1992)

2.3 Mary Main – a doua revoluție în studiile despre atașament

Main în studiul său pe copii de șase ani și părinții lor, a mutat atenția de la lumea externă a interacțiunilor interpersonale la lumea internă a reprezentărilor mentale. Interviul de atașament al adultului (IAA) este cea mai importantă contribuție metodologică a lui Main, care a permis cercetătorilor, să înceapă să exploreze lumea internă a atașamentului în adolescența târzie și dincolo de aceasta. Acest interviu IAA, ce a fost conceput să pară înșelător de ușor, slab structurat , le cerea părinților din studiu să-și amintească și să reflecteze asupra istoricului relațiilor lor cu propriii părinți, inclusiv experiențele de pierdere, respingere și separare. Inițial creat să surprindă inconștientul, IAA poate fi văzut ca amorsând sistemul de atașament. Main cunoscând faptul că limbajul poate ascunde tot atât de mult cât poate dezvălui și că reprezentările interne sunt în mare parte inconștiente, deci neverbalizabile, și-a concentrat atenția pe modul în care părinții foloseau cuvintele și nu pe cuvintele particulare pe care le foloseau, concentrându-se mai mult pe proces și formă decât pe conținut. Prin aceste studii a descoperit o corelație intergenerațională între comportamentul copilului și starea mentală cu privire la atașament a părintelui, precum și o corelație între comportamentul copilului cu părintele primar la 12 luni și structura lumii interne a acelui copil, cinci ani mai târziu.

Main a propus faptul că modele interne de lucru sunt cel mai bine concepute nu ca șabloane, asemenea imaginilor internalizate ale sinelui și obiectului în teoria psihanalitică, ci mai degrabă ca procese structurate care servesc la obținerea sau limitarea accesului la informație.

La fel ca și copiii, adulții susțin în mod activ aderența lor la regulile de atașament. Adezivitatea acestor modele a fost mult timp centrul de interes al cercetătorilor, Freud a atras atenția asupra compulsiei la repetiție, în timp ce Bowlby a observat calitatea autoperpetuantă a modelelor interne de lucru. Modele de atașament generate inițial la copiii siguri, evitanți, ambivalenți sau dezorganizați au tendința, odată cu trecerea timpului, să fie perpetuate în mod activ prin tipare corespunzătoare de conștientizare, experiența afectivă și comportament, inclusiv comportamentul de părinte. Studiul IAA a arătat că părinții dezorganizanți erau ei înșiși prinși de experiențe nerezolvate de pierdere sau traumă în copilărie, ca răspuns copiii adoptă reguli care le oglindesc pe cele ale părinților. Moștenirea traumei sau a pierderii nerezolvate a părinților devine o traumă corespunzătoare a copiilor lor, încapsulată și greu de rezolvat.

Main luând în considerare modelele multiple a ajuns la conceptul de metacogniție, care a condus-o direct la poziția sinelui față de experiență, inclusiv experiența mentală. Cercetătorii anteriori numeau metacogniția ca fiind cogniția despre cogniție: gândirea despre gândire. În continuare Main a făcut diferența între cunoașterea metacognitivă și monitorizarea metacognitivă. Cunoașterea metacognitivă implică în principal abilitatea de a surprinde distincția aparență-realitate, fără de care este imposibil să realizăm că ideile și percepțiile noastre pot să nu fie valide sau că alții pot crede lucruri care nu sunt adevărate. Lipsa metacogniției la copiii mici, determinată de dezvoltare a crescut vulnerabilitatea lor la impactul cu evenimente problematice legate de atașament. Același lucru poate fi valabil și pentru adulții la care metacogniția urmează să se dezvolte sau a fost inhibată în scop defensiv. Main nu era însă pregătită să susțină rolul decisiv al calității metacogniției părinților în determinarea siguranței sau nesiguranței atașamentului copiilor lor, astfel încât a lăsat loc cercetărilor făcute de Peter Fonagy.

2.4 Peter Fonagy

Inspirat de cercetările lui Main, Fonagy a încercat inițial să operaționeze ideile ei despre diferențele individuale prin capacități metacognitive, dar acolo unde Main se concentrase pe automonitorizarea gândurilor si amintirilor, Fonagy a lărgit această abordare, luând în considerare atenția adultului față de stările mentale în general, inclusiv stările mentale ale altora, realizând că metalizarea nu era autocunoașterea, ci mai degrabă cunoașterea minților în general. Fonagy a introdus termenul de „caracteristică de mentalizare” pentru a descrie activitatea de a gândi în mod explicit la stările mentale (Fonagy, Gergely, Jurist și Target, 2002 p.2). Activitatea de mentalizare își are baza în ceea ce Fonagy a numit capacitatea de funcție reflexivă. Funcția reflexivă este cea care ne ajută să ne vedem pe noi înșine și pe alții ca ființe cu profunzime psihică, făcându-ne capabili să răspundem experienței noastre, pe baza nu numai a comportamentului observat, ci și pe baza stărilor mentale subiacente. Astfel funcția reflexivă este legată strâns de capacitatea noastră de insight și empatie.

Continuându-și cercetările, Fonagy a concluzionat că atașamentul nu reprezintă un final în sine, ci mai degrabă el există pentru a produce un sistem reprezentațional care a evoluat pentru a ajuta la supraviețuirea umană.

În continuarea studiilor predecesorilor săi, care spun că terapeutul poate fi o nouă figură de atașament, în raport cu care pacientul poate dezvolta noi tipare de atașament, Fonagy încercând să facă o legătură între cercetarea atașamentului și experiența clinică, a accentuat importanța de a ajuta pacientul să găsească imaginea lui în mintea terapeutului ca o ființă care gândește si simte.

Ulterior aceste cercetări au fost preluate și dezvoltate de Beebe și colaboratorii(2003), Fosha(2000, 2003), Holmes(2001), Seligman(2000, 2003), Slade (1999, 2000) și Daniel Stern (1995).

2.5 Concluzii ale teoriei atașamentului

Tipuri de atașament la copil si adult 

Comportamentul copilului este cotat de cercetători in faza de reuniune cu mama care l-a lăsat 3 minute cu o persoana străina si a revenit, ca apoi sa îl lase din nou singur pentru 3 minute, urmând sa revină mama după alte 3 minute. In acest experiment numit „situația străină” (Ainsworth, Blehar, Waters și Wall 1978, Baltimore), atenția se concentrează asupra comportamentului manifestat de copil in toate episoadele, pentru a vedea daca acesta se simte mai bine in prezenta mamei. In urma acestui experiment devenit clasic, se pot descrie următoarele tipuri de atașament:

1. Copilul atașat sigur. Este supărat când mama pleacă lăsându-l in acest loc străin, dar la întoarcerea mamei caută proximitatea ei si accepta confortul care i se oferă. De asemenea, poate fi puțin afectat de plecarea mamei, dar la revenire ii adresează un zâmbet sau ii caută privirea si se lasă mângâiat.

2. Copilul cu atașament nesigur 

– anxios-evitant – Este nesigur in explorare, se desprinde greu de mama, este rezervat si timid, la plecarea mamei se calmează greu, după reîntâlnire, deși se lasă luat in brațe, păstrează o mica bariera (fie o mana, un cot) intre corpul mamei si al sau fiind vigilent, conform experiențelor anterioare.

–          anxios-rezistent – Pare hiperkinetic, nu explorează mediul sau o face inconstant, la plecarea mamei este inconsolabil, iar la întoarcerea ei nu se lasă luat in brațe, ci se zbate, se lovește încercând “sa scape”, fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de strategie sa transmită toata nefericirea acumulata, de teama ca nu este înțeles corect in încercările lui de a face fata stresului.

–          ambivalent – Copilul este anxios după despărțirea de mama; este afectat in timpul separării; ambivalent, când caută si evita simultan contactul cu mama.

3. Copilul cu atașament dezorganizat: Explorează mediul haotic, fără scop. La plecarea mamei, se lasă consolat de persoane străine, prezintă un comportament adeziv sau indiferent, atât fata de străini, cat si fata de părinte, nu pare sa diferențieze persoanele familiare de cele străine sau pare indiferent fata de tot sau toate. Acești copii se pare ca au o istorie in care nu s-au putut atașa de nici un adult semnificativ, fie prin absenta fizica a acestuia, fie ca nu era disponibil (boala, alcoolism, depresie), existând pentru acești copii un risc extrem de înalt in personogeneza, cat si pentru psihopatologie sau o existenta marginala.

Mary Main extinde perspectiva teoriei atașamentului studiind istoria de viață adultului cu referire la sistemul de atașament (figura principala si figurile secundare de atașament), încercând sa determine o corespondenta intre tipurile de atașament descrise in mica copilărie si comportamentele adultului posibil manifeste in intimitate, in cuplul cu partenerul de sex opus, dar mai ales in cele cu proprii copii.

1. Adultul atașat autonom. In copilărie a fost atașat sigur, a dobândit un grad de independenta, autonomizare, poate descrie coerent experiențele proprii de atașament, chiar daca sunt dureroase. Este capabil de realizarea cu ușurința a proceselor de adaptare. Detașare, fiind încrezător in unicitatea si forța cuplului si a capacitaților fiecăruia de a reface echilibrul temporar pierdut. Poate descrie dificultăți cu părinții, inclusiv traume sau abandon, dar își menține o înțeleapta balanță in integrarea trecutului cu experiențele sale actuale. În relația cu copilul, prezintă încredere in sine ce-i permite creativitate, flexibilitate in aceasta relație. Calmează si reconfortează partenerul (copilul etc.) intr-o relație de plăcere împărtășita, imprimând copilului un atașament sigur, iar partenerului adult, securizare.

2. Adultul cu atașament dezinteresat (indiferent).  În copilărie corespunde unui atașament ambivalent (evitant), presupune experiențe amprentate de teamă. Este inflexibil si evitant (decât să rănească din nou, mai bine pretinde că nu e interesat de acea relație, in care este sigur ca va eșua din nou si acest lucru i se pare de netolerat).Idealizează relația cu părinții, este incoerent si inconsistent in relatarea amintirilor despre copilărie, persista obsesiv in afirmațiile standard pozitive despre rolurile parentale. Tinde sa idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, dar imaginile evocate nu constituie suportul pentru protecție si îngrijire, care, de fapt, reprezintă portretul actual idealizat al persoanei in cauză.

3. Adultul cu atașament preocupat. In copilărie corespunde unui atașament anxios rezistent, este invadat de amintiri dureroase in care relatează drama inconstanței, incoerența experiențelor micii copilării; Interacționează imprevizibil la stări de frustrare, cu agresivitate, mânie, iar histrionismul posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem de atașament anume in care sa poată avea totala încredere, fiind suspicios, e gelos pe orice alt tip real sau imaginar de relație al persoanei iubite. Se chinuie pe sine si pe alții căutând dovezi, niciodată suficiente. Devine astfel abuziv in relațiile de intimitate sau va imita modelul propriilor părinți, transmițând in acest fel un sistem de atașament nesigur anxios copilului.

4. Adultul cu atașament dezorganizat (cu doliu si traume nerezolvate):
– corespunde in copilărie atașamentului dezorganizat; este impredictibil si dezorganizat in relații; face experiențe nerealiste. Speculează fără suport. Este un dezadaptat, potențial adictiv la alcool si drog, aflându-se aproape in imposibilitatea de a-si asuma rolul de partener de cuplu sau parental; in mod predictibil se poate afirma că își expune copilul la abuz sau neglijare. In cazul neintervenției determină un atașament dezorganizat si la copil;
– important de precizat este faptul ca o intervenție de specialitate poate modifica, redirecționa tipul de atașament, cu condiția ca intervenția sa aibă loc înainte de vârsta de 5 ani a copilului (deoarece la vârsta adulta intervenția nu poate schimba tipul primar de atașament, dar poate fi eficientă la persoanele cu potențial cognitiv nealterat, care sunt dispuse la acceptarea unui suport, obținându-se un comportament față de copil asemănător atașamentului sigur autonom).

Beneficiile atașamentului sigur. 

Atașamentul sigur reflectă încrederea pe care copiii o au in relațiile cu persoanele de îngrijire. Copiii cu relații de atașament sigure vor profita la maximum de oportunitățile din viață, vor fi apreciați de colegi, vor avea capacitați de lider si abilități sociale si vor fi mai încrezători in ei decât alți copii. De fapt, atașamentul sigur asigură posibilitatea de a-si defini limitele propriei stări de confort afectiv, a le face cunoscute celor din jur, a căuta menținerea in aceste limite acceptabile a propriei ființe, ceea ce înseamnă a avea “bariere sănătoase” care pot funcționa ca bază pentru legături sănătoase, stare de echilibru cu propria persoană și cu ceilalți. Intr-un studiu realizat de Cowan, Cohn si Pearson (1996) s-a observat ca interacțiunile maritale si stilurile parentale sunt corelate cu nivelul de înțelegere a experiențelor de atașament. Cercetătorii au găsit ca un istoric al atașamentului sigur legat de tată, este predictiv pentru un comportament extrovertit al copilului, in timp ce un atașament sigur doar față de mamă va indica comportamente introvertite.

Repercusiunile atașamentului nesigur. 

Copiii cu atașament anxios, anxios rezistent si dezorganizat se îndreaptă pe un drum plin de probleme si conflicte al propriilor relații atât ca si copii, cat si ca adulți. Modelele internalizate de reprezentare a relațiilor timpurii, formează modul in care individul interacționează cu lumea (Sroufe, Carlson, Levy&Egeland, 1999). Astfel, copiii cu atașament anxios vor fi mai dependenți, cei cu atașament anxios rezistent vor fi cei mai dificili prieteni, cu manifestări răutăcioase si manipulatorii, iar cei descriși ca dezorganizați vor fi narcisiști si incompetenți sau dificil de înțeles din punct de vedere social (candidați la o patologie de tip tulburare de personalitate borderline – Sroufe, 2000).

CAPITOLUL III

Atașamentul și relațiile transformatoare

….rolul terapeutului este analog cu cel al mamei care îi asigură

copilului ei o bază de siguranță de unde să exploreze lumea.

-John Bowlby (1988, p.140)

Conform lui Bowlby, în lume viețile noastre, din leagăn și până în mormânt, se învârt în jurul atașamentelor intime. Dacă relaționările timpurii au fost defectuoase , atunci relațiile ce vor urma pot oferii o altă șansă, poate furnizând potențialul de a iubi, simți și de a reflecta, conferind libertatea rezultantă dintr-un atașament securizant.

Psihoterapia poate oferi posibilitatea unei asemenea relații curative. Cercetările din prezent inspirate din insight-urile inițiale ale lui Bowlby au o mare valoare clinică, oferind o imagine din ce în ce mai clară asupra dezvoltării sinelui într-un context relațional specific. Bowlby(1969-1982) a susținut faptul că atașamentul este un imperativ biologic necesar evoluției: relația de atașament cu persoana/ persoanele de îngrijire este importantă pentru supraviețuirea și dezvoltarea fizică și emoțională a copilului. Mergând mai departe cu cercetările lui Mary Ainsworth (1978), a clarificat faptul că siguranța sau nesiguranța copilului este determinată de calitatea comunicării nonverbale în cadrul relației de atașament și abordarea propriilor sentimente de către copil. Mary Main (1985) a susținut ulterior că aceste interacțiunii timpurii se întipăresc la copil ca reprezentări mentale și reguli de procesare a informației, care influențează la rândul lor libertatea cu care este capabil să gândească, să simtă, să-și amintească și să acționeze ulterior in viață. Main (1991)și Peter Fonagy au subliniat deosebita importanță a poziției sinelui în relație cu propriile experiențe. Au arătat că siguranța atașamentului, flexibilitatea și abilitatea de a crește copii „siguri” sunt toate corelate cu capacitatea individului de a adopta o atitudine reflexivă față de experiență.

Conform acestor teorii relația de atașament a clientului cu terapeutul este primară și fundamentală, asigurând o bază de siguranță care este sine qua non pentru explorare, dezvoltare și schimbare. În relația psihoterapeutică doi oameni aduc la întâlnire propria lor experiență internă, așa cum este întipărită în istoricul lor, și în contextul prezent; în limbajul teoriei inter-subiectivității, ei se identifică ”într-un flux continuu de influență reciprocă comună” (Stolorow și Atwood, 1992). Dintr-o perspectivă centrată pe persoană este exprimat un sentiment asemănător: ”O întâlnire la o profunzime relațională îi cere terapeutului să fie acea ființă umană unică și autentică: un celălalt solid și fundamental cu care clientul poate interacționa” (Mearns Cooper, 2005). Reprezentările sine – celălalt, ale lumii noastre interne constituie materialul de lucru în contextul relației terapeutice, unde există oportunitatea unei experiențe noi și vindecătoare. Grupul Boston de Studiu al Procesului de Schimbare (2008: 125) a accentuat importanța atât a ”domeniilor implicite cât și reflexive-verbale” în orice proces de interacțiune între doi oameni. Acest proces de vindecare și schimbare care are loc atât la nivel explicit conștient verbal, cât și la nivel implicit, inconștient, non-verbal, rezultă în schimbări în experiența noastră de sine, în relații cu alții și cu lumea. Relația terapeutică poate asigura contextul pentru accesarea unor experiențe dezavuate sau disociate, care nu au fost și probabil nu pot fi transpuse în cuvinte, precum și posibilitatea de a da sens acestora. Acestea pot duce la schimbarea atitudinii pacientului față de experiență către o atitudine mai reflexivă. Acest proces terapeutic facilitează integrarea experiențelor dezavuate, ajutând astfel la crearea unui sentiment de sine mai coerent și mai sigur.

Relația terapeutică are mai întâi de toate o funcție securizatoare primară. Ea este echivalentul bazei securizante de la care clientul pleacă în explorarea aspectelor traumatice ale istoriei sale. Bowlby vede în această funcție chiar condiția începerii terapiei: “până când terapeutul nu-i dă clientului sentimentul de securitate terapia nici nu poate măcar începe.” Încrederea în terapeut ca figură protectivă, scade sentimentul neajutorării și stabilește o bază securizantă de la care clientul poate explora diferite experiențe temute din existența sa; lucruri de care nu se poate apropia fără o companie de încredere care să-l sprijine, încurajeze și ghideze uneori. Terapeutul are disponibilitatea emoțională de a veni în întâmpinarea clientului dublată de interesul autentic pentru el, precum și dorința de a-l ajuta. Conform teoriei atașamentului, terapeutul nu se circumscrie rolului de “figură parentală reparatorie” în sensul teoriei relațiilor obiectuale, ci aceluia de “figură de atașament nouă”, care-i oferă clientului un mod diferit de a relaționa. Învăț să mă port într-un fel nou cu ceilalți pentru că tu, terapeutul te raportezi la mine într-un fel nou. Individul intră în terapie cu speranța de a-i fi infirmate credințele sale patogene. (Weiss & Sampson). Infirmarea depinde de interacțiunile emoționale curente dintre individ și terapeut, în aici și acum-ul setingului terapeutic. Ea e direct proporțională cu modul în care terapeutul e experimentat ca figură de atașament nouă, diferită. Prin acest nou mod de a se raporta, clientul vede discrepanțele dintre noua realitate relațională și modalitățile deficiente din trecut.

În fond drama interioară a atașamentului are doi poli pentru orice client: dorință și frică. Dorința e în esență tânjirea după o legătură plină de sens, frica vine atunci când exprimarea dorinței e sufocată de anxietatea legată de neîncrederea în disponibilitatea celeilalte persoane. Sarcina terapiei este de a demasca această dramă interioară. Terapeutul, pe tot parcursul intervenției terapeutice devine garantul explorării constructive a conținuturilor dureroase, menținând anxietatea în limite acceptabile. El merge alături de client oricât de sinuos s-ar dovedi drumul său și-l asigură prin prezența sa activă, că nu va avea de înfruntat experiențe care să-i depășească capacitatea actuală de răspuns.

Dovada creării sentimentului de siguranță la client este formarea “alianței terapeutice”. Ulterior, de-a lungul sesiunii psihoterapeutice terapeutul îl însoțește pe client fie de aproape, fie de la distanță, în funcție de nevoile acestuia. Prin postura relaxată, tonul sigur, flexibilitatea acompanierii, terapeutul se arată disponibil pentru explorare, chiar în fața unor situații dificile. Un moment special este acela al integrării, când terapeutul dă clientului posibilitatea de restructurare, de punere într-o nouă formă a conținuturilor sale intra-psihice.

Luând ca punct de referință nevoia de securizare, au fost identificate următoarele obiective terapeutice de urmărit într-o terapie:

1.Recuperarea relației primare de atașament

Ea presupune în primul rând reconstrucția și stabilizarea reprezentării interne a “mamei suficient de bune”, în funcție de istoria de viață personală a clientului. În cazul pierderii figurii de atașament apare ca necesar travaliul doliului. El implică doliul trecutului pe ambele dimensiuni: realitate și fantezie, căci pierderea este simțită la fel de intens fie că e tangibilă, fie că e vorba de pierderea unei iluzii. Doliul înseamnă recunoașterea realității și efectelor pe care le-a produs eșecul părinților. Pentru client doliul presupune separarea în lumea exterioară de obiectul pierdut (să accepți realitatea pierderii), astfel încât acea persoană să-și poată găsi locul în lumea internă a clientului.

2.Reevaluarea relației de atașament actuale

Aceasta este echivalentă cu clarificarea și reinvestirea în termeni mai realiști și mai adecvați a relației actuale (partener de viață, soț, cel mai bun prieten). Este importantă aici conștientizarea, concretizarea, devoalarea paternurilor de atașament actuale, cu demarcarea zonelor disfuncționale (stereotipii, relații rigide, roluri fixe). Clientul e încurajat să exploreze așteptările sale față de partener, comportamentele și atitudinile sale în relație, setul de reguli conștiente și inconștiente ce guvernează alegerea și apoi menținerea relației cu celălalt. Acest demers se face în profunzime la nivelul modelelor interne de lucru, care sunt ultimele ce se schimbă în terapie.

La nivelul relației obiectivul terapeutic este refacerea / crearea funcției conținătoare a cuplului, astfel încât partenerii să poată prelucra gândurile, sentimentele, experiențele inconștiente care se nasc din curgerea relației.

3.Stimularea investirii de spontaneitate și creativitate în căutarea și formarea de noi legături de atașament adecvate nevoilor persoanei

Pentru aceasta clientul exersează în raport cu terapeutul noi feluri de raportare, pe care să le extrapoleze apoi în viața cotidiană. Schimbarea nu poate să apară dacă terapeutul răspunde paternurilor clientului într-un mod complementar (confirmându-le). Terapeutul este cel care provoacă, zdruncină vechile paternuri și propune altceva. Spre exemplu, pentru clienții evitanți devine importantă explorarea problemelor psihologice și nu ocolirea lor; pe când față de clientul anxios-ambivalent terapeutul evită să aibă grijă și îi stimulează autonomia.

Reluând demersul terapeutic pe pași, se delimitează ca sarcini în terapie:

• Construirea bazei securizante inițiale și a alianței terapeutice de la care persoana poate explora și reconsidera experiențele dureroase.

• Stimularea clientului pentru a conștientiza cum intră în relație, care sunt așteptările și credințele inconștiente față de celălalt.

• Favorizarea ocaziilor de a veni în contact și a reprocesa sentimente împovărătoare nerezolvate.

• Clarificarea legăturii experiențelor trecute cu modalitățile relaționale din prezent.

• Devoalarea paternurilor de atașament disfuncționale și încurajarea apariției altora noi, mai securizante.

Relația de atașament cu terapeutul permite clientului să se schimbe, să se transforme. Terapeutul ajută clientul să demoleze tiparele de atașament din trecut și să construiască altele noi în prezent, generând tipare noi de reglare afectivă și gândire precum și atașamente. Terapeutul trebuie să se acordeze la exprimările nonverbale ale experiențelor pe care clientul nu le poate încă verbaliza, trebuie să găsească moduri de a se conecta la ceea ce Christopher Bollas (1987) denumea „cunoscutul negândit” al pacientului.

Cercetarea atașamentului subliniază importanța funcției reflexive a metacogniției și impactul decisiv al poziției sinelui față de propria experiență. Atașamentul securizant este asociat cu o poziție reflexivă față de experiență. Main (1991) susține că această poziție se bazează pe capacitatea metacognitivă de a recunoaște „doar natura reprezentațională” a propriilor noastre credințe si sentimente. În acest fel ne putem retrage din „realitatea” imediată a experienței și să răspundem prin prisma stării mentale care stă la baza acesteia.

Pentru a „crește” clienți siguri, trebuie să ne cultivăm capacitatea de reflecție profundă, de asemenea trebuie să cultivăm această capacitate și la cei care vin la noi pentru ajutor. Dincolo de capacitatea de a avea o poziție reflexivă, există potențial pentru o poziție față de experiențele interne și externe care este, într-un anumit sens, mai profundă și mai apropiată de propriul centru subiectiv. Aceasta implică o atenție deliberat noncritcă acordată experienței din momentul prezent (Kabat- Zinn, 2005). Chiar dacă meditația nu face parte din vocabularul atașamentului, acest construct din psihologia budistă pare un rezultat firesc și al cercetării și al teoriei atașamentului.

CAPITOLUL IV

Sinele și atașamentul

Sinele reprezintă un întreg concept complex, cu o dezvoltare proprie, capacitate de funcționare și patologie proprie. Termenul de “sine” a fost folosit de atât de mulți teoreticieni încât poate fi definit în diverse moduri, în funcție de abordarea teoretică.

Freud, postula că personalitatea are trei componente fundamentale: SINELE – partea biologica a personalității; EUL – partea psihologica a personalității; SUPRAEUL – partea morală a personalității, contribuția societății în formarea personalității.

Pentru Freud, originea personalității este Sinele, cel mai vechi dintre cele trei sisteme. Sinele cuprinde tot ceea ce este dat omului la naștere. Se supune principiului plăcerii, ce vizează obținerea rapidă a trăirilor plăcute, urmărindu-se astfel reducerea disconfortului, durerii si tensiunii. Sinele își satisface pulsiunile prin procese primare, care constau într-un flux continuu de evenimente, care cer o satisfacere imediată și directă. Sinele este un rezervor al instinctelor forte, înnăscute, cu trăsături atât fizice (organice), cât si psihice (dorințele). Freud considera cele trei componente ale personalității ca fiind rezultatul libido-ului definit ca "dorință fizică", "tendință erotică", "dorință sexuală", "motiv al vieții sexuale".

Potrivit lui Jung, psihicul uman este constituit dintr-un ansamblu de structuri arhetipale ce cuprinde sinele, eul, persona, umbra si "complexul contrasexual" animus si anima. Pentru Jung, sinele înglobează nu numai potențialitățile străvechi ale speciei noastre umane, ci si aspirațiile spirituale ale ființei umane. Psihologul însuși resimțea sinele ca pe o resursă profundă a psihicului, pe care o denumise încă din copilărie “personalitatea numărul doi” si în care putea vedea manifestarea prezenței divine înăuntrul sufletului uman.

În opinia lui James Masterson (Masterson, 1993), căutarea înțelesului reprezintă căutarea expresiei sinelui real al individului. Sinele real constă din totalitatea imaginilor intrapsihice ale sinelui și a reprezentărilor obiectuale asociate cu acestea. Termenul “real” implică ceva sănătos, normal, ce are o importantă componentă a unei realități conștiente, deși este influențat de inconștient și de fantezie. Sinele real, sănătos, are două funcții: oferă un mecanism emoțional pentru expresia sinelui, și de asemenea contribuie la menținerea stimei de sine prin stăpânirea sarcinilor reale. Termenul de sine real se află în contrast cu sinele fals al tulburărilor sinelui: sensul sinelui fals nu se bazează pe realitate, ci pe fantezie, iar stima de sine nu pe efortul de a controla realitatea, ci pe apărarea împotriva afectelor dăunătoare. Sinele real cuprinde aspectele spontane și creative ale auto-organizării. În contrast cu acesta, sinele fals se referă la construirea unui mod de a fi în lume și de a se vedea pe sine și pe ceilalți, identificarea a ceea ce este străin în importante aspecte ale sinelui real al individului, este în primul rând reactiv la ceilalți și îi lipsește spontaneitatea (Masterson & Liebermann, 2004). Sinele fals înlocuiește o fantezie defensivă din dorința individului de a se auto-impune, fantezie ce promite protecție în dragoste și în muncă (Masterson, 1988).

Primele relații ale copilului sunt acelea care pun bazele sinelui, în bine sau în rău. Traiectoria dezvoltării târzii este conturată în mod special de modurile în care copilul învăță sau nu reușește să învețe să facă față emoțiilor dificile. Relațiile de atașament reprezintă școala-n care această metodă de învățare emoțională apare pentru prima dată. Cercetarea atașamentului prin identificarea tiparelor timpurii de reglare afectivă interactivă, ne crește abilitatea ca terapeuți de a genera o relație cu pacientul care facilitează dezvoltarea, relație în care reluăm experiențe vechi și cocreăm altele noi în același timp.

Sinele reprezintă interacțiunea ansamblului corpului, creierului și minții, este partea din ființa umană care trăiește viața modelând-o atât inconștient cât și conștient. Impactul relațiilor de atașament se înregistrează în domeniile intercorelate și suprapuse ale corpului, emoțiilor și lumii reprezentaționale, modelând atitudinea sinelui față de experiență în fiecare dintre acestea, identificarea domeniilor sinelui ajutând la clarificarea naturii integrării sau lipsei de integrare. În funcție de domeniile de care este influențat, sinele a fost clasificat în:

Sine somatic:

Este conturat prin intermediul experiențelor somatice, pe parcursul primelor luni de viață, în mare parte de către calitatea relațiilor de atașament timpurii având consecințe pe parcursul întregii vieți.

Permite experienței corporale să fundamenteze, să informeze și să îmbogățească sinele de-a lungul vieții. Experiența pacientului legată de corp fiind fundamentală și pentru că se formează într-un context relațional, tratamentul orientat pe atașament trebuie să includă o concentrare pe sinele somatic.

Sinele emoțional:

Allan Schoure (1994) spunea că „centrul sinelui se află în modelele de reglare a afectului” (p.33) Răspunsurile emoționale sunt fundamentale pentru dezvoltarea sentimentului de sine deoarece sunt aprecieri intuitive ale propriilor stări organice, produc acțiuni cum ar fi lupta sau fuga și sunt întotdeauna conectate cu corpul.

Relațiile de atașament șunt contextul primar în care învățăm să ne reglăm afectele. Modelele relaționale, care caracterizează primele noastre atașamente sunt modele de reglare afectivă care ulterior au o mare importanță în stabilirea naturii responsivității față de experiență. În noua relație de atașament pe cere terapeutul încearcă să o genereze, emoțiile pacientului au un rol central iar reglarea lor eficientă este în centrul procesului care-i permite pacientului să se vindece și să crească.

Sinele reprezentațional

Așa cum rădăcinile sinelui emoțional se regăsesc în experiența corporală, sinele reprezentațional este legat în mod fundamental de experiența emoțională, adesea această legătură având o natură foarte puternică. Dimensiunea emoțională inconștientă a reprezentărilor noastre interne este cea care le face rezistente la reevaluare. Este important pentru terapeuți să fie conștienți că astfel de reprezentări există în domenii multiple, care interacționează. În terapie, scoaterea la lumină a reprezentărilor care au stat în umbră ca amprente invizibile ale trecutului, poate oferii pacienților mai multă libertate să simtă, să gândească și să acționeze în prezent.

Sinele reflexiv și sinele meditativ

Dacă dimensiunile corporale, emoționale și reprezentaționale ale sinelui sunt accesibile aproape fiecăruia dintre noi, sinele reflexiv și meditativ sunt doar potențial accesibile. Ambele sunt capabile să favorizeze insight-ul și empatia, reglarea afectului, simțul de a fi agent al acțiunii, libertatea interioară și abilitatea de a răspunde cu flexibilitate adaptivă circumstanțelor complexe, adesea dificile, cu care ne confruntăm în timpul vieții. Astfel, mentalizare și meditarea sunt căi către eliberare psihică.

Ca terapeuți abilitățile noastre de mentalizare sunt cele care înlesnesc asigurarea pentru pacienți a unei noi relații de atașament, în care propria lor capacitate de a dezvolta un sine reflexiv poate fi hrănită. Pe o altă cale meditarea ne permite să fim prezenți la propriile experiențe, in loc să ne lăsăm copleșiți sau disociați de acestea. Exercitarea unei atenții voluntare, susținute și non-critice, asupra experienței în aici-și-acum schimbă experiența, adâncind-o și ușurând-o deoarece conștientizarea centrată în prezent este mai puțin împovărată de greutatea trecutului și a viitorului și mai puțin îngreunată de rușine și frică. Această conștientizare încearcă să dezautomatizeze modele de răspuns comportamental, facilitându-ne trezirea și experimentarea lumii din nou ca și când am avea „mintea unui începător „ (Suzuiki Roshi 1970). Sinele meditativ are tendința să devină din ce în ce mai identificat cu conștientizarea însăși, și nu cu gândurile, sentimentele sau senzațiile de care suntem conștienți. Această identificare cu conștientizarea poate întări sentimentul nostru de a avea o bază de siguranță internalizată. Aducând mintea la tăcere, meditarea, micșorează volumul activității mentale parazitare, amplificând receptivitatea semnalelor din orice domeniu al sinelui. Experiențele sinelui meditativ sunt deci nu numai integrate, ci de asemenea, și integratoare: ele încurajează conexiunile adaptative între diferite aspecte ale sinelui și între sine și ceilalți.

O atitudine de mentalizare și/sau una meditativă are potențialul de a slăbi strânsoarea circumstanțelor interne și externe în care ne aflăm dublu prinși. Într-o atitudine meditativă, în loc să ne gândim la semnificația experienței, pur și simplu participăm la panorama din aici-și-acum, permițându-ne ca în mod deliberat să preluăm experiența noastră imediată cât mai mult posibil, pentru a o înțelege cât mai direct posibil (Bobrow Joseph, 1997). În același timp, ne poate face să simțim că experiența despre noi și ceilalți este mai solidă, mai viguroasă, mai accesibilă și mai „reală”. O astfel de transformare apare atunci când trecutul și viitorul sunt îndepărtate din trăirea momentului prezent. Aici-și-acum poate să pară brusc încărcat cu o anumită veșnicie eliberatoare, și nu cu o permanență sufocantă.

Psihoterapia este un parteneriat intim care asigură, printre altele cadrul pentru un exercițiu comun de meditare în care terapeutul și pacientul încearcă să fie pe deplin prezenți și conștienți, cu o atitudine de acceptare. Terapeutul care se implică în meditația formală exersează „mușchiul” care face posibilă meditarea nu numai atunci când stă în tăcere, dar și atunci când interacționează cu ceilalți, inclusiv cu pacientul.

CAPITOLUL V

MEDITAȚIA ÎN „TERAPIA” ATAȘAMENTULUI

Deși tehnicile orientale au influențat mulți practicieni ai psihoterapiei, meditația a fost recunoscută relativ târziu ca și tehnică psihoterapeutică. Psihologia integrativă are o deschidere deosebită spre folosirea acestor tehnici într-un mod variat deoarece practicianul, care este permanent în formare, este capabil să integreze în terapie, în funcție de necesități, elemente din mai multe scoli pentru a obține un rezultat cât mai bun într-un timp cât mai scurt. El nu este limitat doar de o școală sau curent ci poate înțelege și folosi un ansamblu al acestor școli.

Terapia atașamentului ca atare nu poate fi abordată decât prin prisma efectelor psihosomatice ale atașamentelor nesecurizante, iar scopul final al acestui „tratament” ar fi acela de a crea un OM întreg și autonom, care nu este „sclavul” contextelor sale interne și externe, ci „regele” și „creatorul” propriei sale vieți. Acest concept de ființă autonomă „eliberată” de condiționări este și scopul final al tuturor școlior spirituale care au ca și practică comună meditația în diferitele sale forme.

“Ce este atașamentul? Este o reacție mentală trecătoare, intensificată prin repetiție. El se dezvoltă din răspunsurile noastre spontane la stimulii din mediu, fiind forma întărită a acestor reacții psihologice instantanee. Prin urmare, la baza atașamentului stau senzațiile primare de plăcere și neplăcere. Aceste senzații, datorită repetării în timp, se transformă în atracții și respingeri puternice, adică în atașamente pozitive (care ne plac) și atașamente negative (care nu ne plac). Atașamentul nu este nimic mai mult decât condiționare. Mai întâi cauza (stimulul) apoi efectul (senzația plăcută).

Ignoranța —► Atașament —► Suferință

În psihoterapie, ca și în viața obișnuită, cunoașterea acestei ecuații simple este suficientă pentru a ilumina acțiunile celui care vrea să iasă din cercul vicios al suferinței. A-mi investiga cu răbdare și luciditate atașamentele este pasul intermediar către a afla cine sunt eu, nu în lumea iluzorie a separării ci în lumea reală a unificării. Nu te poți elibera de atașamente dacă nu le înțelegi natura, după cum nu te poți elibera din strânsoarea chinuitoare a Eului dacă nu-i pătrunzi toate ungherele.” (Adrian Nuță, Psihoterapeutul de buzunar, Sper 2003)

Meditație Cunoaștere Fericire

Meditația este un cuvânt des folosit în zilele noastre și care acoperă o plajă întinsă de practici. Noțiunea de meditație își are originea istorică în budism. Budismul a fost fondat de către Siddarta Gautama Buddha în India acum 2500 de ani, ulterior ajungând în întreaga Asie și mai recent în lumea modernă. Diferitele sale forme sunt cunoscute sub numele de lamaism , zen, chan etc, în funcție de zona în care se practică.

În budism, acest cuvânt desemnează două practici meditative – una numită „samatha” și cealaltă „vipassanā”. Meditația samatha, este o practică de concentrare a minții asupra unui obiect în loc de a o lăsa să rătăcească la întâmplare. Cealaltă practică este „vipassanā” sau „meditația intuitivă”. Cu meditația intuitivă îți deschizi mintea către toate fenomenele. Nu alegi un anumit obiect asupra căruia să te concentrezi sau în care să te absorbi, ci privești pentru a înțelege cum sunt lucrurile în realitate. Cele două forme nu sunt separate ci urmează una alteia în practică.

Etapele meditației conform tradiției budiste

Etapele parcurse de meditator până la atingerea unei stări de detașare și autonomie conform descrierii lui Nagarjuna.

Elementele imaginii:

1. Elefantul – simbolizează mintea, dacă este sălbatic este periculos, dacă este controlat poate face orice, oricât ar fi de greu.

2. călugărul – reprezintă pe cel ce meditează

3. culoarea neagră a elefantului simbolizează mintea întunecată, încețoșată

4. maimuța reprezintă atenția care aleargă în toate direcțiile și trage și elefantul după ea.

5. frânghia reprezintă amintirea, memoria

6. focul reprezintă energia, efortul care trebuie depus pentru fiecare etapă, la început este mai mare apoi scade până dispare.

7. hainele – atingerea, fructe – gustul, parfumul – mirosul, cimbalul – auzul, oglinda- vederea. Distragerea dată de cele cinci simțuri și obiectele lor.

8. iepurele reprezintă o formă mai subtilă a lipsei de atenție, care diminuează claritatea minții și o încețoșează într-un mod greu perceptibil.

9. cei nouă elefanți reprezintă etapele pe cale.

Prima etapă – stabilizarea minții

Călugărul aleargă după elefant, mintea necontrolată. În prima etapă mintea noastră este complect sub controlul și influența celor cinci simțuri și a evenimentelor emoțional-mentale. Sfoara și cârligul purtate de călugăr la acest nivel nu sunt de nici un ajutor. Când obiectul nu este stabil tulburarea este maximă. Elefantul nici nu se uită înapoi, călugărul aleargă cu funia și cârligul după elefant. În această primă fază focul efortului trebuie să fie foarte mare.

A doua etapă – stabilizarea continuă

Călugărul își fixează mintea pe respirație (obiectul concentrării). Apare speranța succesului (călugărul și-a ridicat mâinile). Sfoara și cârligul sunt necesare pentru a lega și disciplina elefantul. Trebuie folosite amintirea și atenția, pentru a aduce în minte obiectul meditației. Cârligul face posibilă conducerea elefantului în direcția dorită. Pata albă de pe capul elefantului și a maimuței sunt semnul că mintea s-a mai calmat, prin focalizare asupra respirației. Cele cinci simțuri însă o mai distrag.

A treia etapă – obișnuința stabilității

Funia reprezintă puterea amintirii. Puterea provine din calitatea minții de a memora. Amintirea este ca funia, ce acuma este la gâtul elefantului, care privește spre călugăr, cel ce meditează. Acum intră în scenă iepurele. Meditatorul poate distinge formele subtile de distragere și slăbiciune. Iepurele simbolizează capacitatea minții de a fi pasivă. Meditatorul pare să se bucure de libertatea de "spațiul " creat. El sau ea cred că au atins starea ideală de calm. Totul pare să fie foarte bine. De fapt aceasta este adevărata distragere, iluzie. Meditatorul experimentat știe că există două nivele de pasivitate: o formă de bază care pare foarte plăcută dar de fapt este un factor de distragere și o formă mai subtilă de pace a minții care este o formă deghizată de depresie. Trebuie o introspecție atentă pentru a le observa. La fel cum iepurele se folosește de orice camuflaj, această etapă poate fi confundată cu o evoluție, deoarece aceste obstacole nu slăbesc sesizabil concentrarea, relaxează meditatorul și par a fi foarte plăcute. În timp acestea slăbesc mintea și ne subminează dorința de a depune efort pentru a merge mai departe. Ca o mică gaură într-un balon acestea fac mintea tot mai slabă, foarte încet.

A patra etapă – aproape de stabilitate

În acest stadiu culorile alb și negru sunt aproape egale, arătând că distragerile și încețoșarea minții au scăzut la jumate. Cu puterea permanentei vegheri și vigilenței, meditatorul înțelege ce trebuie făcut și ce trebuie evitat. Lațul din jurul gâtului elefantului este larg deoarece mintea este destul de ascultătoare. Elefantul, maimuța și iepurele privesc înapoi arătând că au fost recunoscute aceste distrageri mentale. Mentalul se întoarce la obiectul contemplării. În acest moment concentrarea asupra respirației este posibilă pentru 15 minute.

A cincea etapă – deprinderea

Distragerile și încețoșarea sunt aproape dispărute. Maimuța este în spatele elefantului. Mintea nu mai este sub conducerea influențelor distractive. Funia amintirii nu mai este necesară, dar datorită distragerilor subtile trebuie multă perseverență și sârguință. Mentalul obișnuit să depună efort împotriva distragerilor celor cinci simțuri, se poate relaxa prea ușor în fața unor distrageri mult mai subtile. Maimuța din colțul imaginii, care nu este pe cărare, arată faptul că meditatorul care a atins acest nivel nu are voie să lase alte gânduri în minte, chiar dacă ele sunt despre Dharma.

Odată experimentată starea de concentrare stabilă, meditația este posibilă o jumătate de oră și obiectul meditației este foarte aproape de minte, mintea este plină de pace, fără distrageri.

A șasea etapă – împăcarea

Influența celor cinci simțuri a dispărut complet, au dispărut și alte distrageri subtile, o puternică concentrare apare, nu mai este nevoie de funie. Călugărul nici nu mai privește elefantul. Concentrarea fără distrageri este posibilă cel puțin o oră. Călugărul conduce elefantul prin puterea voinței.

A șaptea etapă – pacea profundă

După o lungă practică, meditatorul, a atins pacea complectă a minții. Călugărul este în spatele elefantului și lasă mintea să se odihnească natural. Se concentrează de la sine. Iepurele a dispărut și deoarece nu este nevoie de efort concentrarea apare imediat. Dar călugărul încă este atent. Mai există posibilitatea să apară factori conturbatori sau mici slăbiciuni. Concentrarea este posibilă timp de patru ore. Putem vedea că maimuța este în spatele călugărului într-o obediență totală. Faptul că mai există umbre de negru arată că mai este posibilă recăderea.

A opta etapă – focalizat într-un singur punct

Concentrarea spontană este prezentă acum până în momentul în care meditatorul dorește să o oprească. Odată cu concentrarea crește și claritatea obiectului pe care se concentrează. Călugărul nici nu se uită la elefant. Elefantul vine de la sine și se supune. Este posibilă concentrarea pentru 1-2 zile fără pauză. Maimuța dispare iar elefantul este complect alb. Mintea poate acuma rămâne absorbită în obiectul concentrării.

A noua etapă – intrarea în samaddhi

Călugărul meditează iar elefantul doarme. Meditatorul este complect independent de cele cinci simțuri și în echilibru complect. Calea s-a terminat și elefantul se odihnește. În această stare nu există limită de timp pentru concentrare. Mintea și obiectul concentrării devin una.

Istoric modern și efecte

Meditația a atras atenția cercetătorilor din domeniul psihologiei experimentale, descoperindu-se că produce stări de conștiință modificate (Tart, 1972), ce pot fi evidențiate prin intermediul EEG. Cercetătorii au clasificat două tipuri de meditație, una focalizată și alta contemplativă numită maindfulness sau prezența în „aici-și-acum”(Kasamatsu și Hirai, 1966). Psihologia experimentală a evidențiat efectele psihologice al meditației, reușind să o separe de rădăcinile sale budiste ca apoi să o introducă în terapie.

Este evident că liniștea interioară și detașarea mentală asupra problemelor de zi cu zi, obținute prin meditație, nu poate avea decât un efect benefic asupra noastră. Dar acest fapt, oricât de evident ar fi pentru cel ce practică meditația, nu este suficient pentru a convinge și demonstra că meditația poate fi un eficient instrument psihoterapeutic și medicament pentru oameni. Cercetătorii au realizat numeroase studii clinice privind capacitatea meditației de a ameliora și vindeca diverse maladii. Mai jos sunt prezentate rezultatele acestor studii împreună cu lista efectelor clinice, ale acestei practici, atât la nivel psihic dar și biologic:

1. Reducerea tensiunii psihice si anxietății.

Cercetările au demonstrat că se produce o reducere masivă a anxietății la subiecții care au practicat meditația transcendentală (Carrington, 1977).

Gluck (1973) a demonstrat experimental pe un grup de bolnavi psihici, că în urma practicării meditației, s-a putut realiza la pacienți o reducere masivă a medicației psihotrope (meditația a fost practicată timp de câteva săptămâni). La acești pacienți au putut fi reduse și sedativele, iar la unii pacienți sedativele au putut fi chiar eliminate. Efectul tranchilizant al meditației diferă de cel al medicației psihiatrice. În timp ce medicamentele produc o lentoare psihomotorie, amețeală și scăderea vigilentei, relaxarea produsă de meditație nu scade cu nimic acuitatea psihică, ba chiar la unii pacienți o crește (la unele grupe de meditanți a fost găsită o reducere a timpului de reacție) (Appelle și Oswald, 1974), cât și o rezolvare mai corectă și mai rapidă a sarcinilor perceptiv motrice (Rimol, 1978), comparativ cu grupele de control. Deci, meditația se recomanda în cazurile de anxietate unde poate înlocui sau se poate adăuga tratamentului medicamentos.

2. Ameliorarea simptomatologiei bolilor psihosomatice produse de stres.

Cercetările au pus în evidență îmbunătățiri ale paternului respirator la pacienți cu astm bronșic în urma practicării meditației (Hons-Berger și Wilson, 1973). De asemenea, în urma practicării meditației s-a înregistrat o scădere a tensiunii arteriale la pacienții hipertensivi, atât la cei tratați, cât și la cei netratați (Benson, 1977; Pate II, 1973; 1975-p. 19; 20).

S-a mai constatat, de asemenea:

• Reducerea contracțiilor ventriculare premature la pacienți cu cardiopatie ischemică (Bensen, Alexander și Feldman, 1975).

• Reducerea nivelului colesterolului în sânge (Cooper și Aygen, 1979).

Patel și North (1975) au realizat un studiu pe un lot de 34 de bolnavi hipertensivi diagnosticați. Lotul a fost împărțit în două subgrupe: o subgrupă a realizat tratament pe bază de tehnici de relaxare și meditație, de 2 ori pe săptămână, timp de 6 săptămâni. Pacienții subgrupei de control au fost instruiți să stea culcați și să se relaxeze cum cred ei. După încetarea tratamentului pacienții au fost urmăriți în continuare timp de 3 luni. Medicația a rămas constantă.

Rezultatele au arătat o scădere mică, dar semnificativă a tensiunii sistolice și diastolice la grupul martor și o scădere mult mai mare a tensiunii arteriale la grupul de experiment. Diferențele dintre cele două grupuri au fost semnificative pentru p < 0,005. După 2 luni s-a constatat că nivelul tensiunii arteriale la grupul martor revine la valorile inițiale (adică H.T.A.), în timp ce la grupul de experiment reducerile de tensiune obținute se mențin. Tot Patell (1976 b) a obținut după o practică de 6 săptămâni la 14 pacienți hipertensivi o reducere a tensiunii medii sistolice de la 171 la 148mmHg și a tensiunii medii diastolice de la 103 la 85 mm Hg. Nivelul mediu al colesterolului s-a redus de la 242 la 217 mm per ml (p< 0,001).

• Ameliorarea insomniilor și a tulburărilor de somn (Miskiman, 1978; Woolfolk, Carr-Kaffashan, Mc Nulty și Lehrer, 1976).

• O mai bună evoluție la pacienții logonevrotici (Mclntyre, Silverman și Troter, 1974).

• Unii autori citează chiar o mai bună evoluție a bolnavilor psihici, bineînțeles fără abandonarea medicației psihotrope.

3. Cresterea productivității psihice a pacienților.

Meditația poate contribui la o creștere a eficienței generale prin eliminarea risipei de energie, eliminare care se poate manifesta prin scăderea nevoii de somn în timpul zilei. Se constată, de asemenea, o mai bună stare fizică și psihică, o creștere a fluentei ideative, a concentrării atenției cât și o deblocare a disponibilităților creative ale subiectului.

4. Ameliorarea autoacceptării.

Unul din efectele benefice ale meditației este ameliorarea imaginii de sine și a autoadaptării subiectului, acesta reducând semnificativ timpul pe care îl pierde pentru a se auto blama. Aceasta este probabil o consecință a generalizării atitudinii noncritice adoptate de pacient în timpul meditației.

În același timp, mulți meditatori devin mai toleranți cu greșelile celor din jur, ceea ce contribuie la ameliorarea relațiilor interpersonale.

5. Reducerea tendinței spre toxicomanie.

Lavely și Jaffe (1974; 1975) au arătat că la persoanele care au practicat meditația un timp mai îndelungat (un an sau mai mult) se constată o scădere a consumului de droguri: marijuana, amfetamine, barbiturice și substanțe psihedelice (L.S.D.). Oricum, la acești toxicomani consumul de droguri căpăta un caracter discontinuu. Aceeași descreștere a consumului de substanță toxică se constată la fumători și la cei care abuzează de alcool (Shafii, Lavely și Jaffe, 1976). Meditația este deci recomandabila mai ales în fazele incipiente ale toxicomaniei.

6. Ameliorarea dispoziției afective.

Atât cercetările, cât și studiile clinice au arătat că persoanele cu dispoziție depresivă tind să-și amelioreze starea în urma practicării meditației (Carrington, Collings, Benson, Robinson, Wood, Lehrer, Woolfolk și Cole, 1980). In cazul reacțiilor depresive acute, pacienții nu răspund bine la meditație, ei neavând suficientă răbdare să o practice (Carrington și Ephron, 1975). Meditația este indicată în depresiile nevrotice de intensitate ușoară și moderată.

7. Creșterea rezonantei emoționale.

Persoanele care practică meditația relatează faptul că resimt emoțiile mai viu (plăcere, bucurie, dragoste, tristețe, mânie). Adesea ei trăiesc emoții care înainte le erau inaccesibile. De multe ori se produc trăiri emoționale chiar în timpul meditației, acestea fiind asociate cu amintiri încărcate emoțional, în acest fel producându-se un fel de catharsis (descărcare) a pacientului (Carrington, 1977). Deci, putem indica meditația acolo unde subiectul prezintă o tocire afectivă și o tendință la hiper intelectualizare.

8. Întărirea sentimentului identității personale.

Meditația pare să crească independenta psihică a persoanei. Persoanele care au un puternic sentiment al diferențierii de ceilalți, care se autoconduc din interior, își utilizează eul propriu ca sistem de referință pentru judecați și decizii, sunt denumite de psihologi persoane “independente de câmp”. Dimpotrivă, persoanele cu un sentiment mai redus al identității lor, separate de alții, care se bazează mai mult pe sursele externe în definirea atitudinilor și judecaților lor, sunt denumite “dependenți de câmp”. Studiile au arătat că în urma practicării pe o perioadă mai îndelungata de timp a meditației, subiecții au manifestat tendința spre o mai mare independentă de câmp (Hines cât. de Carrington, 1977; Pelletier, 1978). Astfel de studii pledează pentru ideea că practicarea meditației poate produce modificări fundamentale în modul în care individul își percepe eul propriu.

După o perioadă de practică, meditatorii au afirmat că sunt mai conștienți și mai siguri de opiniile lor decât la începutul practicii, ei nemaiputând fi tot atât de ușor influențați de alții ca înainte. În același timp ei pot lua deciziile mai rapid, mai ușor și mai eficient, își pot afirma mai ferm punctul de vedere și pot lupta mai eficient pentru drepturile lor.

9. Scăderea nervozității si irascibilității.

Scurt timp de la începerea practicii, persoanele care meditează devin mai puțin nervoase și iritabile în relațiile interpersonale (Carrington, 1980).

Au fost utilizate numeroase încercări pentru a identifica acele trăsături de personalitate caracteristice ale persoanelor care răspund bine la meditație. Majoritatea studiilor de acest gen au utilizat populații de normali (fără tulburări psihopatologice manifeste), deși criteriile eficienței practicării meditației au avut în vedere aspecte clinice (ameliorarea dispoziției, eficienței comportamentului). Beiman, Johnson, Puente, Majestic și Graham (1980) au constatat că, cu cât subiectul are sediul autocontrolului situat mai în interior cu atât se obține o reducere mai însemnata a anxietății în urma practicării meditației (anxietatea a fost măsurată cu un inventar de anxietate: Fear Survey Schedule). Smith (1978) a constatat că reducerea anxietății în urma practicării meditației corelează moderat cu doi factori din cadrul testului de personalitate Cattell 16 PF: introversie (preocupare pentru ideile și trăirile emoționale interioare) și schizotimie (orientare neabătută spre scop, retragere în sine, platitudine emoțională și răceala afectivă), în același timp Carrington (1980) studiind stresul ocupațional într-o mare corporație, nu a găsit corelații semnificative între factorii de personalitate măsurați cu ajutorul testului Cattell 16 PF și reducerea simptomatologiei măsurată cu ajutorul unei liste de simptome (Revised 90 – item Symptom Checklist – SCL – 90 – R), aplicată în urma practicării meditației.

Schwartz, Davidson și Goleman (1978) raportează, pe baza unor date experimentale, ca meditația ar produce o mai amplă scădere a simptomelor cognitive ale anxietății decât exercițiile fizice, care tind să reducă mai mult aspectele somatice ale anxietății. Pe baza ipotezei lansate de Davidson-Schwartz, unii clinicieni tind să recomande meditația mai ales pacienților ale căror simptome se referă la aspecte cognitive ale anxietății și metode orientate mai mult fiziologic (ca de pildă, relaxarea progresivă a lui Jacobson, antrenamentul autogen al lui Schultz), acelor pacienți care manifestă mai mult simptome somatice ale anxietății (palpitații, senzații de sufocare etc). Făcând o sinteză a studiilor experimentale și clinice Carrington (1984) recomandă practicarea meditației în următoarele situații: • Stări de anxietate și supraîncordare emoțională.

• Tulburări neurovegetative.

• Stări de surmenaj (oboseala cronică).

• Insomnie sau hipersomnie.

• Abuz de alcool sau tutun.

• Tendința exagerată spre autoacuzare.

• Depresii nevrotice subacute.

• Irascibilitate, rezistenta la frustrație.

• Tendința exagerată la supunere, dificultăți de autoafirmare.

• Reacții psihopatologice la doliu; anxietate de separare.

• Blocarea productivități psihice și creativității.

• O trăire inadecvată pe plan afectiv.

• Situația în care este nevoie să se lichideze dependenta pacientului de psihoterapeut (transferul) și să se accentueze autonomia pacientului (mai ales în fazele terminale ale unei psihoterapii).

În recomandarea practicării unei tehnici meditative trebuie să avem în vedere și următoarele aspecte:

a. Gradul de autodisciplină a pacientului

Meditația presupune un grad mai redus de autodisciplină decât alte modalități de control a stresului. Tehnica poate fi învățată într-o singură ședință, și nu solicită pacientul să memoreze și să practice anumite procedee ce presupun mai multe etape. Tehnica nu presupune nici măcar efortul de a vizualiza anumite grupe de mușchi care se relaxează, sau construirea unor reprezentări mentale care să inducă calmul. Meditația este o tehnică de autoreglare a stărilor psihice aproape automată și din acest motiv ea este utilă pentru acei pacienți, care nu sunt dispuși să acorde mult timp și energie pentru autoperfecționare, sau atunci când avem nevoie de rezultate rapide.

b. Proprietățile de autoântărire ale meditației.

Pentru mulți pacienți starea de pace și destindere pe care ne-o dă meditația, este trăită ca un fel de evadare din grijile zilnice. Această proprietate de a asigura o autoântărire, face ca meditația să fie atrăgătoare pentru mulți subiecți. Din acest motiv, practicarea meditației poate fi recomandata acelor subiecți la care motivația de a învăța o strategie de luptă împotriva stresului nu e foarte puternică.

c. Contraindicații pentru pacienții cu o nevoie exagerata de autocontrol.

Pacienții care se tem de pierderea controlului asupra lor înșiși, pot identifica meditația cu hipnoza și pot avea rezerve în învățarea tehnicii. Chiar dacă aceștia își însușesc tehnica, ei o pot percepe ca pe o corvoadă, ca pe o reducere a dominantei sau ca pe o amenințare la nevoia lor de a-i manipula pe ceilalți. Aceștia au tendința de a abandona practica sau de a exersa în mod discontinuu. Astfel de subiecți au nevoie de o tehnică mai obiectivă pe care să o poată controla mai bine printr-un efort conștient.

Una din problemele pe care le pune practicarea meditației, este posibilitatea descărcării masive a stresului acumulat. La unii dintre proaspeții practicanți ai meditației, pot să se actualizeze la un moment dat simptome psihice și somatice legate de stres. Aceste simptome au un caracter temporar și sunt rezultatul descărcării unor tensiuni non-verbale acumulate (Carrington, 1977; 1978). Apariția acestor simptome poate fi utilă din punct de vedere terapeutic, atunci când terapeutul știe cum s-o manevreze în mod corect. Cu toate acestea o descărcare prea violentă a tensiunilor, mai ales la începutul practicării meditației, poate uneori descuraja practicantul, unii subiecți ajungând până la abandonarea practicii.

O altă problemă care se pune, ține de faptul că modificările rapide în sfera comportamentului subiectului pot intra în contradicție cu stilul său obișnuit de viața cât și cu mecanismele sale de apărare ale Eu-lui.

Iată câteva din modurile în care modificările comportamentale produse la meditație pot altera stilul patologic de viață al pacientului:

Meditația poate dezvolta la subiect o formă de autoafirmare care poate intra în contradicție cu soluția nevrotică de a adopta un comportament șters. În aceste cazuri terapeutul trebuie să încerce să altereze acest model de comportament șters, estompat, înainte ca meditația să devină la pacient un mod de viață.

Meditația tinde să producă la pacient sentimente de bine și optimism, sentimente ce pot amenința jucarea rolului de persoana depresivă, rol care îi servește pacientului pentru echilibrul sau psihic de tip patologic.

Sentimentele agreabile ce însoțesc meditația pot produce anxietate. De pildă, persoanele care au sentimente de culpabilitate datorită masturbării pot identifica masturbarea (o experiență în care cineva se afla singur și își produce o plăcere) cu meditația, caracterizând-o în mod inconștient ca pe o activitate interzisă.

Meditația poate conduce la un stil de viață relaxat și pacificat, care amenință să altereze stilul vechi de viață, care este tensional și care este utilizat în mod nevrotic, ca o modalitate de apărare sau în slujba nevoii de putere, performanță sau control asupra evenimentelor. Pacienții care presimt ce se poate întâmpla, pot refuza să practice meditația sau dacă o încep, ei o practică discontinuu, până când respectivele probleme de personalitate nu sunt rezolvate.

Pacientul poate dezvolta uneori și reacții negative față de procesul meditației sau față de obiectul meditației. Acest lucru se poate întâmpla pentru că mulți pacienți considera meditația ca pe ceva magic. Atunci când ei sunt forțați să recunoască faptul că tehnica variază ca eficiența în funcție de factorii externi sau în funcție de propria lor dispoziție sau stare de sănătate, ei devin nemulțumiți sau tind să abandoneze practica, dacă psihoterapeutul nu-i ajuta să-și modifice expectațiile iraționale.

Din fericire astfel de probleme nu apar decât la relativ puțini meditanti.

Pentru a ilustra modul de aplicare al meditației în psihoterapie prezint un caz descris de Patrie ia Carrington (1984). Meditația clinică a fost recomandata unei femei între două vârste pentru durerile de cap care s-au dovedit rezistente la orice tratament. Celelalte simptome psihosomatice pe care le prezenta pacienta (ulcer gastric și colita) au putut fi tratate cu succes de către medic. După ce a început practica meditației, simptomul (cefaleea) s-a accentuat pentru aproximativ o săptămână și apoi a dispărut brusc. Pacienta nu a mai avut dureri de cap timp de 4 luni, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. În același timp pacienta a observat la ea niște modificări de personalitate, pe care le-a atribuit meditației și care au pus-o pe gânduri. Ea a încetat să mai joace rolul de martiră și de sacrificată a familiei, începând să-și afirme cu fermitate drepturile. Deși ea părea eficientă în acest nou rol (fiii ei adolescenți au început s-o respecte mai mult și să facă mai puține comentarii ironice la adresa ei), unii membrii ai familiei au comentat faptul că ea a încetat să mai fie persoana drăguță care fusese până atunci. Pacienta s-a plâns de faptul că meditația a făcut-o să devină o persoană detestată, în același timp, pacienta a încetat să mai vorbească în mod compulsiv și fără rost, lucru comentat favorabil de alții, dar acompaniat în același timp de sentimentul de stânjeneală pe care-l simțea în societate, sentiment ce era mascat de trăncăneala ei compulsivă. Incapabilă să integreze noile schimbări în sfera personalității, pacienta a abandonat practica meditației, deși i-au reapărut durerile de cap. In acest punct terapeutul a sondat mai în profunzime problemele pacientei ajungând la concluzia că sursa primară a simptomelor acesteia era competiția cu sora ei, pe care părinții o considerau un copil model, în timp ce pacienta era tratată ca un copil rău, care crea numai probleme. În adolescență pacienta a dezvoltat dorința compulsivă de a deveni mai “sfânta” decât sora ei, chiar dacă aceasta însemna sacrificarea tuturor dorințelor și nevoilor sale în favoarea celorlalți. Chiar și simpla practică agreabilă a meditației îi părea pacientei ca un act egoist care îi strică imaginea de persoană care se sacrifica.

După clarificarea acestor probleme cu terapeutul și ședințe de role-playing în care pacienta a practicat forme pozitive de comportament autoafirmativ, pacienta a acceptat să reia practica zilnică a meditației. Curând ea a descoperit că procesul meditativ o împinge către o autoafirmare mai rapidă decât o poate suporta, in această situație terapeutul i-a recomandat să mediteze o dată pe săptămână, înaintea fiecărei ședințe de psihoterapie, terapeutul oferindu-i un suport tacit pentru tendința spre independență și autoafirmare și servindu-i de model pentru integrarea meditației în viața curentă. Pacienta aprecia ședințele de meditație realizate cu terapeutul ca fiind relaxante, plăcute și constructive.

Discuțiile terapeutice au avut ca obiectiv analizarea sentimentelor de culpabilitate pe care le-a dezvoltat pacienta în urma practicării meditației. În urma acestei abordări durerile de cap au dispărut din nou și pacientei i-au reapărut modificările de personalitate care apăruseră în urma practicării zilnice a meditației. Printre acestea s-a numărat și reîmprospătarea vieții imaginative care suferise o sărăcire la pacienta în ultimul timp.

Meditații conduse ce pot fi aplicate în practică

Meditația poate fi folosită în psihoterapie atât ca tehnică de sine stătătoare, dar mai ales ca parte a terapiei sau ca introducere în ședință. Meditațiile care au ca scop relaxarea se folosesc mai ales la începutul sau sfârșitul ședinței, iar cele care au ca scop scoaterea la suprafață și retrăirea unor evenimente din trecut să fie introduse în cadrul terapiei. Uneori meditația poate avea un efect instantaneu dar se recomandă ca practica să dureze minim două luni cu cel puțin două ședințe pe săptămână. Pacientul poate învăța meditația și o poate practica individual acasă atât cât este confortabil la început. Ulterior dacă și pacientul dorește acest lucru, se poate aprofunda tehnica până când pacientul este capabil să creeze la nevoie starea meditativă, în situațiile de viață care cer acest lucru. Timpul alocat meditației se poate crește treptat de la 5 la 45 de minute.

În mod ideal terapeutul care conduce și recomandă meditația, trebuie să fi trecut deja de primele etape de meditație, pentru a fi capabil să creeze o stare meditativă și să poată înțelege și integra trăirile pacientului. O astfel de cunoaștere, îi trezește conștientizarea conștientizării și îl face capabil să sesizeze ce însemnă, de fapt, să fie cu adevărat prezent.

Poziția de meditație

Poziția recomandată pentru meditație este "poziția în șapte puncte" a lui Vairochana. Așezați-vă comod pe o pernă de meditație cu picioarele încrucișate, călcâiele în sus, în poziția pe care tibetanii o numesc vajra indienii lotus. Dacă vreunul din cele șapte puncte nu vă este accesibil din diferite motive alegeți o poziție confortabilă convenabilă.

Poziția în șapte puncte este considerată la ora actuală cea mai eficientă pentru meditanți, din momentul în care devine plăcută și confortabilă. Pentru aceasta ar trebui exersată și în afara sesiunilor de meditație. În cazul în care nu este o poziție pe care să o puteți menține fără efort, este bine să optați pentru una care vă este confortabilă și conține cât mai multe elemente din poziția de bază.

Păstrați coloana dreaptă, aplecați capul ușor în față și bărbia ușor spre piept. Privirea urmează linia nasului . Dacă privirea este prea sus este facilitată fuga de idei, dacă este prea jos atunci apare somnolența și depresia. Nu închideți ochii ci vă uitați de-a lungul nasului la un punct imaginar la 1,5 metri în față. Pentru a nu fi distrași de elementele de decor unii meditatori stau în fața unui perete alb. În mod tradițional tibetanii caută un loc înalt unde nimic nu le obturează privirea, numind tehnica privitului în văzduh. Păstrați umerii drepți fără a fi tensionați. Dinții apropiați fără a strânge și puneți vârful limbii la baza dinților din față, pe palat, ceea ce va preveni senzația de sete în timpul meditației.

1. Tonglen – este cea mai cunoscută formă de meditație budistă. Este numită meditația compasiunii, cercetările arătând că are un efect deosebit asupra creării unei stări de fericire durabile. Matthieu Ricard, un călugăr tibetan și totodată un specialist în genetica moleculară, este cel mai fericit om din lume. Aceasta este concluzia oamenilor de știință de la Universitatea din Wisconsin. Creierul lui Ricard produce un nivel de unde gamma – asociate conștiinței, atenției, învățării și memoriei – ce nu a mai fost întâlnit până acum de specialiștii în neuroștiințe, atunci când Ricard medita la compasiune, creierul său a produs un nivel de unde gamma „care nu a mai fost niciodată observat, conform literaturii de specialitate”, a practicat această meditație pe parcursul multor studii. (Long-term meditators self-induce high-amplitude gamma synchrony during mental practice, by Antoine Lutz, Matthieu Ricard, et al, Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America 2004, 101(46))

Cum să faci Tonglen

Primul pas este generarea a absolutei minți pline de compasiune- bodhichitta," ceea ce mai pe scurt înseamnă a ne deschide cu dragoste.

Al doilea pas presupune a lucra cu acea calitate abstracta a durerii, vizualizând-o ca fiind neagră-neluminoasă, fierbinte, si apoi inspirând-o in noi, iar apoi lucrând cu acea calitate abstractă a plăcerii/bucuriei vizualizând-o ca fiind albă, ușoară si răcoroasă, pe care o expirăm.. . . .

Apoi ajungem la al treilea stagiu, care este de fapt inima practicii. Aici vizualizăm o situație specifică din viața noastră si ne conectăm cu durerea din ea. Inspirăm acea durere simțind-o complet. Aceasta este acțiunea opusă escapismului, sau evitării memorizării unui eveniment traumatizant. Acum dorim sa simțim complet durerea-durerea noastră, a unui prieten drag poate, sau a unui străin. Când expirăm, lăsăm acel simțământ de deschidere, de spațialitate să iasă.

Altfel spus există cineva in viața ta pe care nu poți sa-l suferi, al cărui singură amintire îți aduce gânduri negative. Așa că decizi sa faci tonglen pe el, simțindu-te mai deschis si mai gentil pe acea situație. Te gândești la persoană și când inspiri te conectezi cu ea, cu acea calitate si textura care te-a afectat și simte durerea. Apoi prin expirație te relaxezi, lași afară din tine durerea si emoțiile negative, aerisești întregul eveniment. Dar nu te complaci mult timp în aceasta, deoarece când vei inspira din nou, durerea va fi la loc. Dar nici in ea nu te complaci, pentru că imediat o vei da afara, și te vei relaxa complet.

După ce ai lucrat cu o situație anume pentru ceva timp, și te vei conecta cu adevărat la acea durere si la abilitatea ta de a renunța la ea, atunci practica ta va mai avansa un pas, vei face aceasta pentru toate ființele simțitoare. Acesta este punctul de bază în tonglen, experiența ta personala de durere sau plăcere/bucurie devine universală, recunoscându-ți înrudirea cu toate ființele vii prin ea, modul cum iți împărtășești bucuria si durerea cu toți…

Așa că din nou, primul pas este sa simți deschidere, apoi lucrezi cu energia neagră pe inspirație si cu cea albă pe expirație, al treilea pas contactezi o situație reala, iar al patrulea extinzi simțămintele in afara ta si o faci pentru binele tuturor ființelor ."

In „Start Where You Are” (Boston: Shambhala Publications, 1994) Pema Chodron spune:

"Când suntem in fata unei situații de viață ce invocă imediata noastră compasiune, nu este necesar sa trecem prin toate stagiile. E în regulă să începem de la al treilea, aducerea în noi a durerii, în acea situație specifică cu care ne confruntăm, și să expirăm ceva ce va ajuta, cum ar fi iubire sau ușurare. Nu este necesar sa facem celelalte stagii…. "

2. Observarea respirației – cea mai simplă formă de meditație

Practicarea respirației corecte permite neutralizarea șocurilor nervoase, stăpânirea instinctelor și pasiunilor, controlarea activității mentale. Observarea respirației este esențială atunci când vorbim de meditație; este una din tehnicile cele mai simple, dar eficiente de stabilire a contactului cu ceea ce suntem, cu sufletul nostru. Chiar etimologia cuvântului, a sufla, suflat, suflet, ne arată o origine comună a celor două.

"Respirația trebuie sa fie lentă si profundă. Centrul vostru ombilical se umflă si se dezumflă ritmic. Respirați așa cum respiră noul născut sau animalul. Toraxul lor este imobil. Ei inspiră ridicându-si abdomenul si expiră readucându-l la poziția normala. Respirația abdominală este singura naturală. Aprofundând-o, ea vă va procura o senzație de pace din ce în ce mai profundă". (Osho – Meditația, calea perfectă).

Observăm detașat, fără a încerca a schimba ceva, aerul care intră și iese prin nări, pe căile respiratorii până în plămâni. O variantă folosită frecvent și foarte eficientă este observarea senzațiilor date de respirație pe buza superioară: căldură pe expir, respectiv răceală pe inspir. De mare ajutor în acest proces este tehnica "Rece – Cald", adică in timp ce inspiri îți spui în gând "Rece" si in timp ce expiri îți spui "Cald".

Această meditație poate fi un exercițiu de sine stătător sau poate preceda alte exerciții care necesită o stare de relaxare fizică și mentală.

3. Tehnica relaxării musculare progresive Jacobson

Tehnica Jacobson a fost dezvoltată de psihologul american Edmund Jacobson în jurul anilor 1920. Autorul cărții mai sus menționate o numește „artileria grea” pentru că este foarte eficientă atât în fibromialgii, contracturi musculare, cât și in afecțiuni cardiace, neurologice, psihologice (stres, depresie, anxietate). Autorul cărții descrie această tehnică ca fiind foarte eficientă și în relaxarea înaintea unei intervenții chirurgicale grăbind, de asemenea, recuperarea postoperatorie.

In principiu, aceste exerciții se bazează pe contracție si relaxare voluntară corelate cu respirația. Exercițiile se execută din poziția întins pe spate dar se pot face și din stând, pe un scaun mare si confortabil. De preferat este că pacientul să învețe exercițiile (să nu le citească in timpul efectuării pentru a nu-si pierde concentrarea), sau să și le înregistreze, sau să i se citească. Dacă apare amețeala în timpul respirației profunde, se va respira mai scurt și mai puțin profund.

1. În primul rând, inspirați adânc, rămâneți așa cât de mult puteți, după care expirați cât mai mult aer puteți. Din nou, țineți-vă respirația cât de mult puteți, înainte să inspirați. Se repeta de 5 ori.

2. Respirați adânc si, in timp ce o faceți, încordați-vă toți mușchii din corp, din cap până în picioare și rămâneți așa cât puteți de mult (cei mai mulți oameni pot face aceasta intre 10 – 20 secunde). Relaxați-vă apoi în întregime, expirând aerul din plămâni. Se repeta de 3 ori.

3. Inspirați din nou adânc si, începând din vârful capului, încordați-vă întreaga față apoi relaxați-o in timp ce expirați.

4. Inspirați adânc, încruntați fruntea si rămâneți așa timp de 5 secunde. Apoi descrețiți-vă fruntea expirând.

5. Inspirați, încleștați gura si maxilarul, rămâneți așa 5 secunde, și descleștați-le în timp ce expirați. Deschideți acum gura cât de mult puteți. Stați așa 5 secunde apoi relaxați-o. Inspirați din nou adânc si căscați, apoi relaxați-vă întreaga față.

6. Inspirați adânc, ridicați umerii cât mai sus spre cap și încordați toți mușchii gâtului. Rămâneți așa timp de 5 secunde, apoi coborâți umerii in timp ce expirați. Rotiți capul dintr-o parte, în alta in timp ce vă relaxați complet.

7. Inspirați adânc și încordați-vă brațele si mâinile. Strângeți tare pumnii cât de mult timp puteți. Expirați si relaxați brațele si mâinile. Inspirați, împingeți brațele în podea (sau în scaun), mențineți poziția 10 secunde, apoi relaxați-le expirând. Scuturați mâinile si brațele ,apoi inspirați adânc. Căscați și așteptați câteva secunde ca să simțiți relaxarea din partea superioară a corpului și de pe față.

8. Inspirați adânc și încordați mușchii abdominali. Rămâneți așa numărând până la 10, apoi relaxați-vă expirând tot aerul din plămâni. Împingeți stomacul afară, trageți-l din nou înăuntru și lăsați apoi întreaga tensiune să se elibereze. Repetați mișcarea de 10 ori.

9. Inspirați adânc și încordați fesele. Rămâneți așa cât de mult puteți, apoi expirați si relaxați-vă. În mod similar (separat pentru fiecare grupe de mușchi): coapse si gambe. Inspirați, strângeți degetele de la picioare, rămâneți nemișcat, apoi întindeți-le cât de mult puteți in timp ce expirați încet tot aerul din plămâni. Scuturați picioarele cât de repede puteți timp de alte 10 secunde, apoi odihniți-vă.

10. Căscați si petreceți câteva momente simțind cum relaxarea vă curge în picioare. Încă o data, inspirați adânc cu putere, încordați-vă întregul corp, rămâneți astfel 10 secunde, apoi relaxați-vă in timp ce forțați afară tot aerul din plămâni.

11. Faceți o scanare a întregului corp: simțiți cât de relaxată este fața … apoi gâtul … umerii … brațele … pieptul … abdomenul … spatele … picioarele … și în cele din urmă labele picioarelor. Mai rămâneți pe loc câteva minute, apoi întindeți-vă încet (mișcări de tipul acelora pe care le facem când ne trezim).

12. Când vă simțiți pregătit, ridicați-vă ușor in picioare, pășiți încet, simțind cum se mișcă fiecare parte a corpului vostru. Dar timp de câteva minute luați-o ușor – în acest moment sunteți foarte relaxat, iar conștiința ar putea fi intr-o stare modificată de conștiență.

4. Meditație de vizualizare și eliberare

Stai drept și închide ochii . Următorul exercițiu te va ajuta să intri într-o stare meditativă . Vizualizează-te mergând pe o stradă aglomerată din centrul unui oraș . Mulțimea se agită pe lângă tine, fiecare om îndreptându-se spre treburile lui. În clădirile din jurul tău , se afla alți nenumărați oameni, toți ocupați să completeze documente de serviciu , să vorbească la telefon , să dea sau să aplice directive importante , să se cazeze sau să plătească note la hoteluri , să-si desfacă sau să-și facă valizele, să scrie scrisori, să citească – pe scurt, multitudinea de activități din sânul unei metropole aglomerate . Imaginează-ti apoi că toți acești oameni fac parte din propria ta “ populație “de gânduri. Fiecare manifestă o anumită dorință , o anumită tendință, un interes al tău pe care ți l-ai reprimat, fie si numai în subconștient. Împreună , ele formează acest vast teritoriu al conștiinței care este propria ta minte . Privește calm toată aceasta agitație și întreabă-te: “ Acesta să fiu eu cu adevărat? Chiar îmi doresc în viața mea ceva din toate acestea? Ce aș putea să realizez urmărind, la nesfârșit atât de multe scopuri și interese atât de numeroase și diverse, chiar contradictorii? Reflectează la nebunia de a deveni din ce în ce mai înlănțuit în căutarea împlinirii exterioare. Cu siguranța, îți spui, trebuie să existe și o cale mai bună! Continuă să mergi pe stradă .Treptat , mulțimea devine mai puțin numeroasă, clădirile mai scunde și mai puțin impunătoare. Sentimentul implicării personale se diminuează. Apoi, zona aglomerată din centrul orașului se află în urma ta. Strada este liniștită, activitatea din clădiri, atenuată. Urmează strada pe măsura ce lasă în urmă orașul. Simte savoarea atmosferei proaspete de țară . Această liniște, iți spui cu recunoștință, este ceea ce își dorește cu adevărat inima mea. Bucură-te de acest sentiment de eliberare din nesfârșita înglodare în ambițiile și dorințele lumești .

CAPITOLUL VI

Eu si meditația.

Pentru mine descoperirea tehnicilor de meditație a venit într-un moment foarte dificil al vieții mele. Tocmai trecusem print-un eveniment care mi-a dat peste cap toate planurile și visele pe care mi le făcusem pentru viața mea. Nu știam ce să fac, încotro să o apuc. Anxietatea pusese stăpânire pe mine, trecutul mă bântuia și nu vedeam nici o perspectivă, cum aș putea-o lua de la început. Sora mea, care trecuse printr-o situație asemănătoare mi-a spus prima dată de o școală de vindecare prin meditație tibetană. Nu aveam nimic de pierdut și am mers cu ea să văd despre ce este vorba. La început, pentru că era ceva nou pentru mine am avut reticențe, ca mai apoi să mă las purtată de tehnici și să încep să practic tot mai consecvent, să mă simt tot mai liberă și mai echilibrată. Acea școală organiza tabere în care ne întâlneam practicanți din întreaga țară. Într-una din aceste tabere l-am cunoscut pe cel ce a devenit ulterior soțul meu. După 3 ani am putut să renunț la tot să mă mut din orașul meu natal și să încep o nouă viață. O nouă viață în care am o familie minunată și mi-am făcut studiile la care doar am visat cândva. Practica și dezvoltarea mea au rămas scopul principal al vieții mele, fiindu-mi de mare ajutor că și soțul meu merge pe aceeași cale și-mi înțelege necesitățile și trăirile.

Pentru ca acest lucru să nu rămână doar pură teorie voi atașa dovada rezultatelor ce le pot obține cu ajutorul meditației, evidențiate de aparatul de biofeedback IOM si programul Grapher map. Acest aparat este asemănător poligrafului, are trei electrozi atașați pe degete, unul măsoară pulsul, ceilalți doi măsoară conductanța electrică a pielii, care este cu atât mai mare cu cât există mai multă transpirație adică stres. Softul Grapher transformă acești parametrii în reprezentări grafice, calculând și afișând un nivel de coerență ale acestora. Coerența este afișată și prin culori de la galben la albastru închis, unde galbenul reprezintă coerența minimă, iar albastrul cel mai închis coerența maximă.

Tehnica de meditație este una simplă: trăirea în prezent prin focalizare pe respirație și păstrarea unui ritm de 4 secunde inspir și 4 secunde expir.

Capacitatea de a atinge o stare de coerență cât mai profundă este strâns legată de capacitatea de a controla emoțiile și tendințele corporale, permițând acțiunea in situații de stres acolo unde o persoană care nu practică meditația, va avea doar o reacție pe care nu o poate controla voluntar.

Formarea în Psihoterapia Integrativă mi-a dat posibilitatea să înțeleg fundamentele științifice ce stau la baza acestor practici, ajutându-mă în același timp să scot la suprafață traume adânc ascunse în subconștient si reactivând procese de conștiință care le credeam de mult rezolvate. Aș putea spune că „mi-a dat temă de meditație” și motivația să merg mai departe în explorarea cât mai profundă a ființei și sinelui meu și să împărtășesc și altora cunoașterea obținută.

„Vrei să fi un psiholog profesionist? Nu te va ajuta prea mult suferința de pe băncile facultății, încercând să memorezi și să repeți ca un papagal gândirea profesorilor tǎi, ei înșiși reciclând, uneori, gândirea creativă a altora. E mai folositor să mergi în lume, pentru a-i cunoaște pe cei pe care vei avea pretenția că îi înțelegi.” (Adrian Nuță, Psihoterapeutul de buzunar, Sper 2003)

Fig 1.

În această imagine se poate vedea aparatul neconectat, nu arată nici un parametru, coerența fiind zero, in partea de sus nu există valori ale pulsului iar jos nu există răspuns al conductanței pielii.

Fig 2. Pe această imagine, făcută în timpul unei discuții cu fiica mea se poate vedea cum ritmul cardiac înregistrat este neregulat, spectrul de coerență este foarte mic iar conductanța pielii este fluctuantă. Imaginea arată că în acest moment nu sunt în echilibru cu mine însumi.

Fig 3. Această imagine este făcută în timpul unei meditații centrate pe respirație și pe atingerea stării de prezență în aici-și acum, cu ochii deschiși, cu televizorul mergând și cu întreaga activitate din casă urmându-și cursul normal. Se poate vedea foarte clar un ritm cardiac regulat, indicatorul de coerență este la maxim. Nuanțele de albastru arată la începutul și sfârșitul meditației o culoare mai deschisă reprezentând etapele de trecere, coerența în cifre este de 0.97, foarte apropiată de 1. Conductanța pielii arată existența percepției pentru stimulii externi, dar rămâne destul de stabilă deoarece stimulii sunt doar percepuți și integrați, atenția rămânând focalizată pe prezent. Aceasta este starea care ar trebui să fie cât mai mult timp menținută. Evident există stări de conștiință modificate care sunt mult mai profunde, crearea și menținerea lor necesitând însă mult mai mult antrenament.

Concluzii

Meditația chiar și în formele sale aparent foarte simple echilibrează vizibil funcțiile noastre fiziologice și emoționale.

Meditația nu necesită decât la început un spațiu și condiții anume, ea se poate face oricând și oriunde după un anumit timp de practică.

Meditația în aici-și acum, creează un spațiu mult mai larg de integrare și vindecare a emoțiilor decât starea de conștiință „obișnuită”.

Meditația, pe termen lung, modifică șabloanele comportamentale și reacțiile la schimbare, dând individului o libertate mult mai mare de a alege cum să-și trăiască viața

Biofeedbackul poate fi o modalitate de evidențiere a trăirilor clientului în cazul în care el nu le poate manifesta sau recunoaște, ajutându-l în conștientizarea acestora.

Biofeedbackul și meditația sunt domenii în care se pot face încă foarte multe cercetări cu rezultate ce ar putea schimba complet percepția noastră asupra lumii.

„Dacă toți copiii ar fi învățați să mediteze de la vârsta de opt ani, violența în lume ar fi eradicată într-o singură generație”

Dalai Lama.

CONCLUZIE

Din fragedă copilărie, asigurarea unei baze de siguranță este trăsătura definitorie a unei relații de atașament suficient de bune. O astfel de relație întărește capacitatea vitală pentru reglarea afectului, facilitând așteptările pacientului că cineva mai puternic și mai înțelept va fi disponibil pentru a ajuta la restabilirea echilibrului emoțional în fața pericolului.

Pentru că primele noastre experiențe relaționale sunt trăite în cea mai mare parte în afara domeniului limbajului, internalizările cruciale ale relațiilor timpurii sunt înregistrate ca reprezentări, reguli și modele care nu pot fi regăsite lingvistic. Pentru ca aceste reprezentări să poată fi mai târziu modificate, pentru ca modele de lucru vechi să fie actualizate, ele trebuie să fie accesate, adică activate experiențial.

Capacitatea de mentalizare a pacientului este atât o unealtă crucială, cât și un mijloc pentru rescrierea narațiunii sale autobiografice. Astfel mentalizarea facilitează dobândirea unei minți care își este autor, iar meditația este o unealtă valoroasă similară, în loc să povestească viața, meditarea transformă autorul. În măsura în care suntem într-o stare meditativă, putem fi mai prezenți, mai capabili de a trăi din centrul nostru interior și mai puțin vulnerabili la a confunda sentimentele și gândurile noastre schimbătoare legate de cine suntem.

Prin facilitarea acestor abilități, psihoterapia, oferă o nouă experiență de siguranță de care poate beneficia orice pacient.

BIBLIOGRAFIE

Adrian Nuță – Pshihoterapeutul de buzunar. SPER 2003

Daniel David – Psihologie clinică și Psihoterapie. Fundamente. Polirom 2006

Daniel Goleman – Emoții vindecătoare. Dialoguri cu Dalai Lama despre rațiune, emoții și sănătate. Curtea Veche 2008

David Wallin – Atașamentul în psihoterapie. Trei 2010

Franz Ruppert – Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei. Trei 2012

Geshe Rabten – Meditația și viața cotidiană. Herald 2013

Ghempo Roshi – Big mind, big heart. Elena Francisc Publishing 2009

Gina Chiriac – Răspunsuri psihoterapeutice pentru fiecare zi. Liber mundi 2011

Gonsar Rinpoche – Esenta doctrinei buddhiste. Herald 2011

Ion Dafinoiu – Elemente de psihoterapie integrativă. Polirom 2001

Kenneth R. Evans Maria Gilbert – Introducere în Psihoterapia Integrativă. Liber mundi 2010

Matthieu Ricard, Jean Francois Revel – Călugărul și filozoful. Irecson 2005

Nagarjuna – Tratat despre Calea de Mijloc. Herald 2006

Osho – Meditația, arta extazului. Herald 2011

Pema Chodron – Saltul de conștiință. Elena Francisc Publishing 2013

Sonkin, Daniel – Attachment Theory and Psychotherapy. The California Therapist, Vol 17, #1, pp 68-77, 2005

Psihoterapie Integrativă – Note de curs 2011-2014

BIBLIOGRAFIE

Adrian Nuță – Pshihoterapeutul de buzunar. SPER 2003

Daniel David – Psihologie clinică și Psihoterapie. Fundamente. Polirom 2006

Daniel Goleman – Emoții vindecătoare. Dialoguri cu Dalai Lama despre rațiune, emoții și sănătate. Curtea Veche 2008

David Wallin – Atașamentul în psihoterapie. Trei 2010

Franz Ruppert – Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei. Trei 2012

Geshe Rabten – Meditația și viața cotidiană. Herald 2013

Ghempo Roshi – Big mind, big heart. Elena Francisc Publishing 2009

Gina Chiriac – Răspunsuri psihoterapeutice pentru fiecare zi. Liber mundi 2011

Gonsar Rinpoche – Esenta doctrinei buddhiste. Herald 2011

Ion Dafinoiu – Elemente de psihoterapie integrativă. Polirom 2001

Kenneth R. Evans Maria Gilbert – Introducere în Psihoterapia Integrativă. Liber mundi 2010

Matthieu Ricard, Jean Francois Revel – Călugărul și filozoful. Irecson 2005

Nagarjuna – Tratat despre Calea de Mijloc. Herald 2006

Osho – Meditația, arta extazului. Herald 2011

Pema Chodron – Saltul de conștiință. Elena Francisc Publishing 2013

Sonkin, Daniel – Attachment Theory and Psychotherapy. The California Therapist, Vol 17, #1, pp 68-77, 2005

Psihoterapie Integrativă – Note de curs 2011-2014