Atasamentul

CUPRINS

INTRODUCERE

Atașamentul este reprezentat de apropierea preferențială și parțial inconștientă a unei persoane de o alta, fiind considerata o relație emoțională stabilă, realizată între două persoane, în care parintele, in special mama, reprezinta pentru copil o bază de siguranță și securitate.

Cercetările realizate asupra atașamentului la copil au fost puternic influențate de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat importanța relației mamă-copil.

Bowlby (1969) și alți cecetători influențați de teoria psihanalitică au considerat că relația de atașament care se dezvoltă între copil și mamă conduce la formarea bazelor tuturor relațiilor interpersonale de mai târziu. În primul an de viață copilul își dezvoltă securitatea și atașamentul de bază față de părinți sau alte persoane care-l îngrijesc.Termenul de atașament a fost introdus de John Bowlby (1959) pentru a descrie legătura afectivă și durabilă dintre indivizi, adeseori între mamă și copil.

În mod normal,atașamentul rezista sub o anumită formă toată viața. Relațiile de atașament au conștient sau nu, misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă în raport cu factorii sau agenții externi sau interni.

Astfel din acest punct de vedere atasamentul functioneaza ca un mecanism de protectie suplimentar alaturi de celelalte mecanisme de autoaparare (uitarea, refularea, intelectualizarea, raționalizarea, etc.)

Conform ierarhiei trebuințelor din teoria lui Abraham Maslow (2007) asupra motivației umane, afilierea este o trebuință de ordin superior. Prin gratificarea lipsurilor de ordin fiziologic individul este eliberat de dominația unor trebuințe bazale, permițând astfel, apariția altor obiective, mai pregnamt sociale. Aceste nevoi, care mai pot fi numite și trebuințe de aparteneță și dragoste, implică atât oferirea cât și primirea afecțiunii.

Când ea nu este satisfacută persoana va simți în mod acut lipsa legăturilor de ordin social, a prietenilor, a partenerului. O astfel de persoană va aspira la un loc în grup, în familie și ea își va dori să aibă relații cu oamenii și va încerca să își atingă acest obiectiv. Dorința de afiliere determinată biologic și psihosocial reprezintă un vector motivațional puternic.

Cosnier considera ca „incă din copilărie există capacități afective infantile și materne de atașament și de creare a unei legături speciale. Această forță precoce de interacțiune corespunde unei pulsiuni de afiliere autonomă și primitivă care permite dezvoltarea comportamentului matern și se continuă prin dezvoltarea comportamentului social.”.

Toate aceste teorii nu fac decat sa puncteze locul deosebit pe care atasamentul il ocupa in viata copilului si mai tarziu in ceea a adultului. Dar ce se intampla atunci cand conditiile de mediu nu sunt corespunzatoare iar acest atasament este deficitar. Care va fi reactia copilului in aceste conditii?

In general copilul va resimti anxietate, aceea teama fara obiect. Aceasta face parte din existenta umana si se caracterizeaza prinr-un sentiment iminent de pericol.

Anxietatea este prezenta în mod firesc în emotionalitatea copilului alaturi de frica si tristete. Aproape tot spectrul trairilor anxioase de la simptom la sindrom se poate exprima în copilarie si adolescenta.

Anxietatea reprezinta o reactie perfect normala si naturala a corpului la situatiile stresante prin care trece. Starile de anxietate ne alerteaza in fata pericolelor si ne permit sa ne ridicam, sa ne adunam resursele si eforturile fizice, emotionale si psihice pentru a depasii situatiile critice. Frica si anxietatea sunt trasaturi intrinseci conditiei umane, cu functie adaptativa si fac parte din procesul dezvoltarii normale.

În primele sale formulări, Freud (1980) a considerat anxietatea ca fiind consecința a tensiunilor sexuale reprimate, apoi a înlocuit această formulare cu un concept mai larg, distingând între anxietate obiectivă și anxietate nevrotică în funcție de sursa dinspre care și cum provenea pericolul – din lumea externă sau din impulsuri interne.

Freud, in acord cu Otto Rank, spune in prima teorie despre angoasa ca acest bombardament cu stimuli la care este supus copilul mic in absenta unui aparat de defensa va fi modelul tuturor angoaselor ulterioare.

Otto Rank (2012) numea aceasta teorie drept teoria traumatismului nasterii. In mod instinctiv, mama incearca sa asigure copilului un mediu apropiat celui intrauterin.Daca mama este buna, atunci ea va fi pentru copilul ei un fel de filtru de excitatie pe care copilul il va interioriza ulterior ca pe o piele, acesta fiind primul organ de defensa cu functie de paraexcitatie (capacitatea de a filtra excitatiile astfel incat sa nu dezorganizeze functionarea psihica a copilului).

Dar aceasta reactie de teama fireasca, imediata in fata unei greutati din viata devine ea insasi o problema in sine daca starea de alerta specifica anxietatii devine permanenta, deci si in situatiile in care nu este justificata, in care nu reprezinta decat un raspuns similar dat unei situatii perceputa ca fiind similara uneia din trecut

Anxietatea are un dublu statut, încluzând ceea ce denumim anxietatea ca trăsătură nevrotică sau clinică și ceea ce numim anxietate ca stare obiectuală situațională. Anxietatea ca trăsătură, are capacitatea de predispoziție în natură, este predispoziția de a fi anxios.

În primele sale formulări, Freud (1980) a considerat anxietatea ca fiind consecința a tensiunilor sexuale reprimate, apoi a înlocuit această formulare cu un concept mai larg, distingând între anxietate obiectivă și anxietate nevrotică în funcție de sursa dinspre care și cum provenea pericolul – din lumea externă sau din impulsuri interne.

Parintele psihanalizei, in acord cu Otto Rank, spune in prima teorie despre angoasa ca acest bombardament cu stimuli la care este supus copilul mic in absenta unui aparat de defensa va fi modelul tuturor angoaselor ulterioare.

Otto Rank (2012) numea aceasta teorie drept teoria traumatismului nasterii. In mod instinctiv, mama incearca sa asigure copilului un mediu apropiat celui intrauterin.Daca mama este buna, atunci ea va fi pentru copilul ei un fel de filtru de excitatie pe care copilul il va interioriza ulterior ca pe o piele, acesta fiind primul organ de defensa cu functie de paraexcitatie (capacitatea de a filtra excitatiile astfel incat sa nu dezorganizeze functionarea psihica a copilului).

Factori evolutivi care contribuie la dezvoltarea psihologică a copilului si care de asemenea au o importanta deosebita in dezvoltarea unui anumit tip de atasament sunt considerati de catre Winnicott (1974) relatiile obiectuale ale copilului, relatii care au un rol deosebit in dezvoltarea Sinelui, precum si rolul central al figurii materne.

În timp ce pentru Klein natura relațiilor obiectuale și dezvoltarea Sinelui derivă în mod fundamental din calitatea și cantitatea încărcăturii pulsionale, pentru Winnicott răspunzătoare pentru răspunsul față de obiect este considerata natura îngrijirilor exercitate de figura maternă și de reprezentările lor simbolice care determină dezvoltarea infantilă.

O intervenție devenită faimoasă si care puncteaza importanta pe care figura materna o are in formarea atasamentului este cea pe care o face Winnicott (1940) la o întîlnire a Societății Britanice de Psihanaliză și care exprimă esența perspectivei sale: „Ceea ce numim copil în realitate nu există„. „… de fiecare dată când întîlnim un copil, întîlnim și îngrijirea maternă; fără ea nu ar fi nici un copil ( … ) copilul și îngrijirea maternă împreună formează o unitate„.

Interactiunea dintre adult si copil, interactiune care necesita permanent un acordaj afectiv la inceput mai ales din partea adultului, presupune integritatea senzoriala a celor doi (comunicare din priviri, atingeri, pozitii confortabile in contact strans, recunoastere reciproca prin mirosuri, gusturi), care, legate de prezenta reconfortanta, sunt cele care dau sensul impartasirii.

Tinand cont de toate aceste teorii aceasta lucrare isi propune sa evidentieze relatiile profunde pe care atasamentul le are cu toate palierele dezvoltarii umane. Astfel ea este centrata pe influenta pe care tipul de atasament o are asupra dezvoltarii personalitatii umane, stiut fiind faptul ca personalitatea reprezinta pivotul principal al existentei individului.

Vom incerca sa demonstram ca un tip de atsament nesecurizant va conduce la formarea unei personalitati dizarmonice, sau cel putin va fi un factor favorizant care nu trebuie ignorat.

Astfel am considerat ca unui tip de atasament nesecurizant ii va corespunde un nivel al stimei de sine scazut precum si faptul ca in structura personalitatii vor fi predominante trasaturi ca anxietatea sau nevrozismul.

CAPITOLUL 1

1.1 Atașamentul

Atașamentul este reprezentat de apropierea preferențială și parțial inconștientă a unei persoane de o alta. Acesta ca relație emoțională stabilă, realizată între două persoane, în care una funcționează ca o bază de siguranță și securitate pentru cealaltă persoană în cazul copilului mic, în cazul adultului rolurile pot fi schimbate în mod constant, fiecare dintre cele două persoane reprezentând la un moment dat baza de siguranță a celuilalt poate fi considerată prima legătură emoțională pe care omul o stabilește cu mediul.

Nevoia de atașament face parte din necesitățile de bază ale ființei umane, este înnăscută și are drept scop supraviețuirea.

Cercetările realizate asupra atașamentului la copil au fost puternic influențate de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat importanța relației mamă-copil.

Bowlby (1969) și alți cercetători influențați de teoria psihanalitică au considerat că relația de atașament care se dezvoltă între copil și mamă conduce la formarea bazelor tuturor relațiilor interpersonale de mai târziu. În primul an de viață copilul își dezvoltă securitatea și atașamentul de bază față de părinți sau alte persoane care-l îngrijesc.

Termenul de atașament a fost introdus de John Bowlby (1959) pentru a descrie legătura afectivă și durabilă dintre indivizi, adeseori între mamă și copil. Un atașament față de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauți apropierea și contactul cu persoana în cauză și, mai presus de toate, atunci când situația este nesigură.

Atașamentul are un caracter dinamic, el apare, se formează, și atinge apogeul în copilărie, se poate deteriora sub incidența unor actori, slăbește și chiar poate dispărea atunci când persoana atașată nu mai este.

În mod normal,atașamentul rezistă sub o anumită formă toată viața. Relațiile de atașament au conștient sau nu, misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă în raport cu factorii sau agenții externi sau interni.

Astfel din acest punct de vedere atașamentul funcționează ca un mecanism de protecție suplimentar alături de celelalte mecanisme de autoapărare (uitarea, refularea, intelectualizarea, raționalizarea, etc.).

1.1.1 Delimitări teoretice

Teoria atașamentului o putem definii ca fiind un mod de a conceptualiza tendința ființelor umane de a dezvolta legături afective puternice cu alți indivizi, astfel dând sens multor tulburări emoționale și de personalitate precum: anxietate, furie, depresie, distanță emotivă, care își au originea în separarea involuntară și pierdere, implicit în distrugerea acestor legături afective.

Comportamentul de atașament este constituit din toate formele de comportament exprimate pentru obținerea și conservarea apropierii de persoana dorită, a legături emoționale cu această, persoană care este considerată a fi mai puternică și capabilă de a asigura protecție fizică sau emoțională. Atașamentul a fost studiat, în primul rând, în cazul relațiilor mamă-copil, iar apoi s-a extins și la relațiile de cuplu.

Cosnier (2007) definește atașamentul ca relație durabilă care se stabilește între doi indivizi.

Dicționarul de psihologie (Băiceanu, 2004) definește atașamentul ca fiind un termen introdus de John Bowlby (1959) pentru a descrie legătura afectivă și durabilă dintre doucineva înseamnă să fii absolut dispus să cauți apropierea și contactul cu persoana în cauză și, mai presus de toate, atunci când situația este nesigură.

Atașamentul are un caracter dinamic, el apare, se formează, și atinge apogeul în copilărie, se poate deteriora sub incidența unor actori, slăbește și chiar poate dispărea atunci când persoana atașată nu mai este.

În mod normal,atașamentul rezistă sub o anumită formă toată viața. Relațiile de atașament au conștient sau nu, misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă în raport cu factorii sau agenții externi sau interni.

Astfel din acest punct de vedere atașamentul funcționează ca un mecanism de protecție suplimentar alături de celelalte mecanisme de autoapărare (uitarea, refularea, intelectualizarea, raționalizarea, etc.).

1.1.1 Delimitări teoretice

Teoria atașamentului o putem definii ca fiind un mod de a conceptualiza tendința ființelor umane de a dezvolta legături afective puternice cu alți indivizi, astfel dând sens multor tulburări emoționale și de personalitate precum: anxietate, furie, depresie, distanță emotivă, care își au originea în separarea involuntară și pierdere, implicit în distrugerea acestor legături afective.

Comportamentul de atașament este constituit din toate formele de comportament exprimate pentru obținerea și conservarea apropierii de persoana dorită, a legături emoționale cu această, persoană care este considerată a fi mai puternică și capabilă de a asigura protecție fizică sau emoțională. Atașamentul a fost studiat, în primul rând, în cazul relațiilor mamă-copil, iar apoi s-a extins și la relațiile de cuplu.

Cosnier (2007) definește atașamentul ca relație durabilă care se stabilește între doi indivizi.

Dicționarul de psihologie (Băiceanu, 2004) definește atașamentul ca fiind un termen introdus de John Bowlby (1959) pentru a descrie legătura afectivă și durabilă dintre două persoane.

Din cele două definiții reținem termenul de ,,durabil”care este reprezentativ pentru relația de atașament.

Oamenii se atașează emoțional unii față de ceilalți din nevoia de afiliere, „atașamentul fiind unul dintre aspectele majore ale pulsiunii de afiliere”.

Conform ierarhiei trebuințelor din teoria lui Abraham H. Maslow asupra motivației umane, afilierea este o trebuință de ordin superior Prin gratificarea lipsurilor de ordin fiziologic individul este eliberat de dominația unor trebuințe bazale, permițând astfel, apariția altor obiective, mai pregnant sociale. Aceste nevoi, care mai pot fi numite și trebuințe de apartenență și dragoste, implică atât oferirea cât și primirea afecțiunii.

Când ea nu este satisfăcută persoana va simți în mod acut lipsa legăturilor de ordin social – a prietenilor, a partenerului. O astfel de persoană va aspira la un loc în grup, în familie și ea își va dori să aibă relații cu oamenii și va încerca să își atingă acest obiectiv. Dorința de afiliere determinată biologic și psihosocial reprezintă un vector motivațional puternic.

„Încă din copilărie există capacități afective infantile și materne de atașament și de creare a unei legături speciale. Această forță precoce de interacțiune corespunde unei pulsiuni de afiliere autonomă și primitivă care permite dezvoltarea comportamentului matern și se continuă prin dezvoltarea comportamentului social.”.

Bowlby (1959) a cercetat atașamentul copiilor față de părinți, separarea de aceștia și pierderea persoanei apropiate, ca procese prin care se creează și se rup legăturile afective dintre individ și persoanele pe care acesta le consideră reprezentative pentru el. Scopul cercetărilor a fost acela de a explica modul în care copiii devin atașați din punct de vedere emoțional de persoanele care îi îngrijesc și modul în care copiii devin neliniștiți atunci când sunt separați de aceștia. El a subliniat că acest comportament de atașare emoțională rămâne constant din copilărie pe tot parcursul vieții.

Atașamentul în cazul adolescenților are note specifice în comparație cu atașamentul la copilul mic, intervenind în principal reciprocitatea, conștientă și deliberarea. Deși aceste caracteristici nu sunt întotdeauna prezente în relațiile adolescenților sau maturilor, ele sunt totuși tipice.

Componentele concrete de interacțiune și afiliere se găsesc la intersecția dintre dispoziția înnăscută, modelele asimilate prin socializare (stiluri de atașament, componente de comunicare și interacțiune socială) și factorii situaționali, externi. Factorii care explică atracțiile interpersonale funcționează pe fundalul atașamentului față de alte persoane. Oamenii sunt ființe sociale, colective, deci au programată genetic nevoia de afiliere. Cu toate acestea, dincolo de tendința spre viața de grup, chiar și atașamentul în diadă are valoare de supraviețuire biologică, fapt care este cel mai evident în cazul copiilor.

Deși mai puțin cunoscut, Ian Suttie (1935) prin ideile sale a anticipat contribuțiile lui Fairbairn, Guntrip, Balint, Winnicott și Bowlby, fiind în opoziție însă cu cele ale lui Melanie Klein, contemporana sa. Ideile lui Klein sunt în mod cert novatoare și relevante, în mod deosebit conceptele de “obiect intern” și “relații obiectuale interne”, dar tezele lui Suttie au constituit o ruptură epistemologică de teoria psihanalitică a timpului său.

Conceptul de bază care fundamentează teza lui Suttie este caracterul înnăscut al nevoii umane de relații interpersonale. Satisfacerea acesteia presupune, după părerea sa, satisfacerea unei nevoi de siguranță care se regăsește în primele interacțiuni dintre mamă și copil.

În mod diferit de Freud, care punea accentul pe pulsiuni și considera sexualitatea copilului ca fiind inițial auto erotică, Suttie pune accentul pe problematica de ordin relațional. Din acest punct de vedere, el consideră experiența originară a copilului ca unitară, în sensul că nu a experimentat încă existența altor Sine decât pe cel propriu. Acest prim stadiu evolutiv de nediferențiere și de lipsă de organizare l-a numit solipsism infantil, și consideră dezvoltarea experienței prin relația cu alții un aspect important al creșterii.

Melanie Klein (1949) a elaborat o teorie complet articulată a relațiilor obiectuale. Spre deosebire de Suttie și Sullivan, contemporani cu ea, continuă să atribuie pulsiunilor rolul și forța motivațională a relațiilor obiectuale. Pentru ea fantezia inconștientă constituie reprezentarea psihică a pulsiunilor și elementul central al întregii sale teorii. Teoria kleiniană postulează existența la naștere fie a unui Eu rudimentar fie a unei vieți pulsionale primitive. Klein nu face distincția clară între Eu, înțeles ca instanță psihică și Sine ca “ centru al universului psihologic individual”. Ea utilizează acești termeni ca sinonimi. Pulsiunile ghidează Eul sau Sinele copilului spre obiecte cu care formează relații primitive în realitate și fantezie. Astăzi, teoria kleiniană este reprezentată de problema naturii relațiilor născute din fantezia inconștientă. Meritul lui Klein constă în atragerea atenției asupra bogăției psihice fantastice a copilului – viața pulsională inconștientă – și de a fi făcut o descriere în termeni de relații obiectuale. Unul din conceptele cheie ale teoriei sale este cea de “obiect intern”.

Teoria relațiilor obiectuale elaborată de Fairbairn (1970) reprezintă îndepărtarea cea mai radicală de cadrul de referință freudian după cea operată de Suttie. Autorul respinge teza kleiniană a centralității pulsiunilor în relație și susține că scopul libidoului este de a căuta obiectul. Deși, a încercat să facă psihanaliza să depășească înțelegerea pulsiunii ca factor motivațional primar, el menține ideea pulsiunii sexuale sau libidoului ca o componentă a unui cadru conceptual de referință.

Importanța teoriei lui Fairbairn constă în teza conform căreia legătura fundamentală între Sine și obiect nu este mediată de pulsiune ci de previziune sau de experiența directă a obiectelor care oferă funcții ce influențează în mod concret în sensul Sinelui. Teoria structurii dinamice elaborată de el postulează că Eul are energie proprie și nu este investit cu ea din exterior și că își găsește propria motivație primară în căutarea de relații cu obiectele mai degrabă decât în căutarea plăcerii. Acest concept constituie o importantă dezvoltare în direcția unei psihologii care să ilustreze un Sine central care nu este condus de forțe exterioare ci operează urmărind propriul său program.

Între teoria atașamentului și alte teorii psihologice moderne (teoria psihanalitică modernă, teorii ale cogniției sociale, psihologia pozitivă, teorii ale construcției semnificației, teoria interdependenței etc.) există o serie de similitudini, însă există și diferențe importante, care definesc specificul acesteia, ca teoria de sine stătătoare, care nu poate fi asimilată unei alte teorii din domeniu.

Teoriile atașamentului sunt folosite în particular la îmbunătățirea înțelegerii în ceea ce privește tulburările de relaționare socială, stările de anxietate și situațiile de genul internării în spital sau plasării în centre de îngrijire de zi, când sunt implicate separări de scurtă sau lungă durată.

1.1.2 Modele teoretice ale atașamentului

1. Teoria atașamentului elaborată de Bowlby. Teoria atașamentului propusă de Bowlby (1959) tinde să fie una dintre cele mai reprezentative baze teoretice pentru examinarea diferențelor interindividuale și a proceselor psihologice legate de problema reglării afective. Sistemul de atașament a fost conceptualizat ca fiind un instrument psiho-evolutiv de reglare afectivă și o sursă fundamentală de diferențiere interindividuală în aplicarea strategiilor reglatorii specifice. Atașamentul copiilor față de cei care au grijă de ei este un fenomen universal și el are la bază, pe lângă factorul biogenetic și învățarea sociala directă.

Central în teoria lui Bowlby este conceptul de comportament relativ la atașament, aprofundat ulterior și de către alți cercetători cu ajutorul unei strategii de observare particulare dezvoltate de Mary Ainsworth (Ainsworth și alții, 1978; Main&Weston, 1982).

Un avantaj al focalizării acestui tip de comportament constă în faptul că el este ușor de observat și cuantificat și că, în același timp, se poate acorda cu ușurință atenție atât comportamentelor ce relevă căutarea proximității, cât și acelora ce relevă opusul (evitarea proximității).

Teoria lui Bowlby are la bază trei principii:

copii se nasc cu un evantai de comportamente direcționate spre păstrarea proximității față de alte persoane, care îi ajută să supraviețuiască și le asigură o bază securizantă pentru explorarea mediului. Copilul devine atașat de părinți sau de alte persoane pentru că aceștia îi asigură atât confortul material cât și pe cel psihologic;

menținerea proximității depinde și de disponibilitatea celeilalte persoane de a răspunde nevoilor de atașament. În funcție de modul în care răspunde persoană care îngrijește copilul, acesta poate primi două tipuri de mesaje: faptul că este prezentă atunci când are nevoie de ea și faptul că merită atenția ei, sau dimpotrivă faptul că nu merită această atenție și că nu o va primi atunci când va avea nevoie;

experiențele cu persoanele apropiate sunt interiorizate în modele cognitive de lucru (mental working models) despre sine, despre celălalt și despre sine și despre celălalt în timpul relaționării. Acestea sunt generalizate asupra tuturor relațiilor interumane de mai târziu. Aceste modele construiesc tipul de atașament al unei persoane, sunt pattern-uri stabile de cogniție, emoție și comportamente caracteristice relațiilor.

Modelul cognitiv de lucru poate fi un model relațional de atașament securizant în care este înrădăcinată încrederea în sine și în ceilalți, sau poate fi un model relațional de atașament nesecurizant, în care predomină nesiguranța și lipsa de încredere. Modelul cognitiv de lucru este întărit prin interacțiuni repetate cu persoanele de care se atașează indivizii și alte persoane importante din viețile lor. Astfel, tipul de atașament poate să rămână neschimbat pe parcursul vieții unei persoane datorită mediului familial relativ stabil, exceptând situațiile în care mediul interpersonal se schimbă în mod radical. Modelul devine automatizat în timp și operează la nivel inconștient. Conform teoriei lui Bowlby, un patern de atașament stabil este asociat cu formarea unor relații normale, sănătoase, armonioase, de către persoana adultă, deci, implicit, cu o capacitate crescută de intimitate.

Dezvoltarea atașamentului este împărțită de Bowlby în patru etape:

etapa de preatașament – de la naștere la 6 săptămâni când comportamentul este reprezentat de răspunsuri reflexe determinate genetic, cu valoare de supraviețuire

etapa atașamentului de acțiune (6 săptămâni – 6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează și răspund, marcând mai mult ca până acum preferința pentru mamă

etapa atașamentului delimitat (6/8luni până la 18 luni, 2 ani)- în această etapă atașamentul față de mamă este foarte evident, copiii manifestă anxietate de separare

etapa formării unei relații reciproce (18 luni/ 2 ani și după) –în această perioadă copilul construiește progresiv o reprezentare internă a figurilor de atașament, care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absența acestora și să anticipeze întoarcerea lor.

Bowlby explică în cartea sa: ”dezvoltarea sistemului de atașament ca sistem organizat, având ca scop menținerea proximității sau a accesibilității unei figuri materne diferențiate, necesită ca acel copil să-și fi dezvoltat capacitatea cognitivă de a o păstra pe mamă în amintirea lui atunci când ea nu este prezentă”.

2. Teoria atașamentului elaborată de Ainsworth et al. Ainsworth, Blehar, Waters, și Wall (1978) au continuat cercetările începute de Bowlby privind atașamentul la copii.

Studiile efectuate de Mary Ainsworth asupra relațiilor copil-părinte au fost realizate prin observarea bebelușilor în mediul lor familial, interacționând cu mama. Aceste studii longitudinale, unul în Uganda și altul în Baltimore au demonstrate ipotezele și observațiile lui Bowlby și au contribuit la rafinarea și îmbogățirea teoriei atașamentului.

Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atașamentului, a elaborat bine cunoscutul experiment „Strange Situation” prin care se pot observa modelele internalizate de reprezentare a atașamentului, formate deja la 1 an/1 an și jumătate. Această procedură supune copilul la șapte situații a câte trei minute, total 21 de minute, urmărind interacțiunile, respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama și copilul, în condiții de stres prin schimbare de mediu și în prezența unei persoane nefamiliare copilului. Camera în care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil și, în același timp, este un mediu interesant, plin de jucării, de noutăți interesante de explorare.

Comportamentul copilului este cotat de cercetători în faza de reuniune cu mama care l-a lăsat 3 minute cu o persoană străină și a revenit, ca apoi să îl lase din nou singur pentru 3 minute, urmând să revină mamă după alte 3 minute. În acest experiment, atenția se concentrează asupra comportamentului manifestat de copil în toate episoadele, pentru a vedea dacă acesta se simte mai bine în prezența mamei

astfel au fost identificate trei principale tipuri de atașament în relația copil-parinte:

Atașamentul securizat care se dezvoltă atunci când copiii au încredere în disponibilitatea părinților. Părinții sunt grijulii, responsabili și au tot timpul în atenție nevoile copiilor. Copiii bine îngrijiți și care simt empatia persoanelor responsabile de ei dobândesc un atașament al securității, fără să fie excesiv de dependenți, dar nici izolați.

Atașamentul de evitare care presupune o lipsă de încredere în faptul că atunci când copiii vor cere îngrijiri vor și găsi, din contră, ei cred că vor fi respinși. Acest tip de atașament se dezvoltă atunci când părinții manifestă neglijență față de trebuințele copiilor, nu se preocupă de ei sau chiar îi resping. În acest tip de situații, copiii la început protestează, chiar „cerșesc” atenție și afectivitate și/sau se revoltă, dar în cele din urmă, dezarmați, devin insensibili și detașați în raporturile cu părinții lor.

Atașamentul anxios/ambivalent se dezvoltă atunci când copiii nu pot fi siguri de protecția și disponibilitatea părinților de a-i ajuta dacă vor avea nevoie. Aceasta se datorează faptului că părinții nu răspund coerent la necesitățile copiilor, uneori sunt disponibili, alteori nu, și au un comportament contradictoriu, în sensul că uneori sunt plini de grijă și afecțiune, alteori urâcioși, neglijenți, sau chiar agresivi. Cel mai adesea părinții se folosesc de amenințarea cu separarea sau abandonul în scop educativ. Ca urmare, copiii devin nesiguri, derutați anxioși în raporturile cu persoanele care îi cresc.

Cu deosebire cercetători de orientare psihanalistă consideră că stilurile de atașament, în general relațiile afective copii-părinți, din copilăria mică, au un impact major asupra dezvoltării ulterioare și asupra configurației adulte a personalității umane. Astfel se poate remarca importanța modalităților de atașament timpuriu pentru profilul afectiv, mental și comportamental de mai târziu, ele marcând semnificativ relațiile interpersonale (Iluț, 2000).

3. Teoria atașamentului elaborată de Hazan și Shaver. Stilurile distincte de atașament ies la iveală, într-o oarecare măsură, în orice relație apropiată, iar cel mai ușor de remarcat sunt în relațiile de dragoste. Fiecare dintre acest stil influențează în mod decisiv relațiile intime ale unei persoane, conform unor serii de studii făcute de C. Hazan și P. Shaver (1987).

Autori continuă cercetările începute de Bowlby și urmate de Ainsworth, identificând acele stiluri de atașament așa cum apar ele în orice relație apropiată, fie că este vorba de prietenie, căsnicie său relația părinte-copil. Cercetătorii au tradus patternurile de atașament infantil în patternuri de atașament matur, scoțând în evidență faptul că adulții, relatează modalități de relaționare părinte-copil din familia din care provin, asemănătoare cu relațiile părinte copil despre care vorbea Mary Ainsworth în teoria atașamentului la copii.

Astfel, cercetătorii au arătat că s-au păstrat cele trei tipuri de atașament identificate la copii, la care s-au adăugat caracteristici privind relația de cuplu la adulți:

Atașamentul securizant – adulții care se încadrează în acest tip ajung repede la relații foarte apropiate cu ceilalți și doar cu totul întâmplător, pot prezenta teama că vor fi părăsiți ulterior. Experiențele lor majore de dragoste se bazează pe încredere reciprocă și prietenie, producând fericire. Nu prezintă dificultăți în relaționarea cu ceilalți, se apropie ușor de alții indivizi și se simt bine atunci când depind de aceștia. Ei se angajează într-o relație de dragoste așteptându-se ca partenerul să fie disponibil din punct de vedere emoțional și empatic, așa cum pot fi și ei pentru partenerii lor – să fie lângă ei și să îi sprijine la nevoie. Ei se consideră vrednici de interesul și afecțiunea celorlalți, iar pe aceștia îi consideră accesibili, de încredere și bine intenționați față de ei. Prin urmare relațiile lor tind să fie intime și deschise.

Adulții siguri îi descriu în termeni pozitivi pe părinții lor ca fiind grijulii, onești, afectuoși și cu o căsnicie reușită. Persoanele care se încadrează în acest tip de atașament au nevoie de securitate, la fel ca și cele care se încadrează în celelalte două tipuri, dar spre deosebire de aceștia, ei se simt bine cu emoțiile lor, nefiind preocupați în mod deosebit de acest lucru.

Atașamentul evitant – adulților care se încadrează în acest tip le este destul de greu să între în relații apropiate cu ceilalți și să aibă încredere totală în persoana iubită. În experiențele intime au stări emoționale mai mult neplăcute, suferă de gelozie și de reticență și de asemenea de frică de intimitate. Lor nu le place apropierea emoțională față de partener, simțind acest lucru ca pe un disconfort psihic, le vine greu să împărtășească aceleași semnalmente pe care le are partenerul față de ei și se enervează când partenerul încearcă să pătrundă în intimitatea lor. Ei tind să își înăbușe propriile emoții, în special pe cele neplăcute. Deoarece persoanele retrase nu se așteaptă ca partenerul să merite încredere pe plan emoțional, relațiile intime li se par neplăcute.

Acest tip își evaluează părinții ca fiind mai severi și mai puțin atenți la îngrijirea lor. Persoanele care se încadrează în acest tip de atașament consideră emoțiile intense ca fiind neplăcute, de aceea încearcă să le minimalizeze.

Atașamentul anxios-ambivalent – adulții care au cest tip de atașament sunt dornici de mare afecțiune și intimitate cu partenerul, dar în același timp, sunt permanent îngrijorați de faptul că acesta nu le va răspunde cu aceeași monedă și că nu se pot baza pe seriozitatea relației cu el. Ei sunt înclinați să se îndoiască de faptul ca partenerul îi iubește cu adevărat și se tem ca cesta îi va părăsi. Uneori dependența lor temătoare și nevoia de dovezi poate să îndepărteze partenerul, acești adulți tinzând să se considere nevrednici de iubirea și interesul celuilalt, deși, în același timp, tind să își idealizeze partenerul. Odată ce intră într-o relație, tipul anxios poate fi cu ușurință asaltat de teama că va fi părăsit sau că nu va merge ceva în relație pe termen lung. Pentru ei relațiile de iubire implică atât emoții pozitive, cât și negative, obsesii, dorință și preocupare maximă în legătură cu reciprocitatea în dragoste, atracție sexuală puternică, dar și mare gelozie. În comparație cu adulții cu atașament securizant, ei își evaluează părinții ca având o căsnicie nefericită. Tipul anxios, ale cărui sentimente ies nestăvilite la suprafață, simte nevoia de a comunica deschis, uneori în exces, despre ceea ce îi preocupă.

Daniel Goleman (2007) analizează tipurile de atașament și conchide că dificultatea majoră într-o relație în ceea ce privește tipul anxios și cel evitant se rezumă la rigiditate. Ambele tipuri adoptă strategii care au sens în anumite situații, dar care sunt menținute chiar și atunci când acestea eșuează. De exemplu, anxietatea poate fi utilă doar în cazul în care există un pericol real, deoarece îi dă persoanei capacitatea de a-l sesiza, însă anxietatea neadecvată poate să împiedice o relație. Atunci când oamenii se află în dificultate, cum ar fi situațiile care provoacă distres, fiecare dintre aceste tipuri urmează în mod tipic o strategie diferită pentru a se calma. Persoanele anxioase se îndreaptă spre alți oameni, deoarece prin interacționare și prin discutarea deschisă a problemelor se pot liniști. Persoanele retrase preferă să rămână independente și să-și rezolve singure problemele.

Main și Solomon (1986) au descoperit că un număr redus de copii nu au o strategie coerentă pentru a face față stresului datorat unei situații străine și au introdus termenul de atașament dezorganizat și dezorientat. Comportamentul acestor copii este total dezorientat și dezorganizat; acesta se caracterizează prin mișcări și reacții incomplete, uneori sunt circumspecți față de o persoană străină, uneori chiar față de mamă.

4. Teoria atașamentului elaborată de Bartholomew și Horowitz. Bartholomew și Horowitz (1991) au continuat seria de cercetări privind atașamentul în relațiile de cuplu și clasifică atașamentul la adulți în patru tipuri, aceste tipuri fiind cel mai des folosite în terapie. Se pot remarca unele deosebiri în ceea ce privește caracteristicile care definesc fiecare tip, față de caracteristicile tipurilor de atașament identificate de Hazan și Shaver.

Aceste patru tipuri de atașament sunt:

Atașamentul securizant – adulți sunt capabili de relatare coerentă, inteligibilă despre sine, ceilalți sau evenimente semnificative, nu se pierd de la subiect, nu divaghează. Pentru că au încredere în ei înșiși și în ceilalți sunt capabili de relații cu intimitate crescută, fiind de asemenea capabili să depindă emoțional de parteneri. De obicei caută proximitatea și relațiile cu alții, relații care se bazează pe profunzime și reciprocitate, ei valorizându-le în mod realist (nu le supraevaluează). Aceștia sunt flexibili din punct de vedere emoțional și sunt capabili, în situații potrivite și cu o persoană potrivită, de auto-dezvăluire, expirându-și sentimentele negative, astfel, în situațiile de criză sunt capabili să ceară ajutor și să primească ajutor dacă li se oferă.

Atașamentul expediant – adulți prezintă o coerență scăzută, atunci când recurg la auto-dezvăluiri, elaborează în mică măsură relatările despre sine, trec brusc de la un aspect la altul încep ceva, nu termină (mecanisme de evitare). De cele mai multe ori, devalorizează parțial sau minimalizează importanța relațiilor interpersonale. Nu spun deschis că nu sunt importante relațiile pentru ei, dar pot aduna argumente ca să explice de ce este importantă munca sau activitatea lor în solitudine, fară prieteni. Nu prea le pasă cum sunt valorizați de ceilalți, evitând proximitatea și intimitatea emoțională. Celorlalți li se par oameni reci, aroganți, distanți, inteligenți, care nu se implică în relații din punct de vedere emoțional. Nu se știe despre ei ce simt într-o relație pentru că nu își comunică trăirile interioare – capacitate de auto-dezvaluire scăzută. Pe baza mecanismelor de apărare (cel mai des folosite sunt intelectualizarea și raționalizarea), își minimalizează și reprimă emoțiile proprii și anxietatea, având, de asemenea, o reactivitate emoțională scăzută. Minimalizează importanța relațiilor ca sursă de primire a sprijinului afectiv, de aceea evită să ceară ajutor când au probleme. Se confruntă cu anxietate scăzută de separare, pot pierde relații relativ ușor, fară a avea o influența prea mare asupra lor. Evită apropierea afectivă a lor și a celorlaltor persoane, simțind că riscă să își piardă libertatea și nu se simt confortabil când persoanele din jur își exprimă afecțiunea față de ei. Pot fi și persoane extroverte și introverte, definitorie este reglarea distanței emoționale prin evitate. De cele mai multe ori mențin relații de durată din comoditatea de a începe altă relație de cuplu. Totuși, în adâncul sufletului nu sunt persoane care nu ar avea nevoie de altul sau de afecțiune. Ei de fapt nu își doresc să fie singuri, doar că se tem că vor fi respinși de ceilalți și de aceea îi resping ei pe alții.

Atașamentul temător – adulții prezintă o coerență crescută în relatările despre sine. Ei consideră că trebuie să muncească foarte mult pentru menținerea relațiilor semnificative, acest lucru fiind foarte obositor pentru ei. Se critică foarte mult pe ei înșiși, au încredere scăzută în sine, iar dacă această crește trebuie să o întrețină prin dovezi. Relațiile lor se clădesc în timp, însă cu multă precauție; se implică profund în relațiile lor de prietenie, ei având nevoia de intimitate, dar pe care o evită din teama de nu fi respinși. Chiar și în relațiile semnificative vechi se confruntă cu sentimente de insecuritate legate de teama că vor fi părăsiți dacă vor greși cu ceva. Prezintă o mare vulnerabilitate emoțională și ezită în situațiile când trebuie să ia decizii delicate pentru relație. În relațiile cu persoane semnificative sunt calde, implicate emoțional și sunt capabile de o auto-dezvaluire ridicată, când se simt în siguranță. Au reactivitate emoțională crescută, dar expresiviate emoțională redusă, adică trăiesc intens emoțiile și sentimentele, dar nu arată acest lucru față de partener, se rețin, se suspectează, se auto-culpabilizează. În situațiile de criză tind să nu ceară ajutor, iar dacă fac acest lucru, cer doar de la persoană cu care se simt în siguranță, pentru că nu cred cu adevărat că lucrurile se pot rezolva și consideră că nu pot avea încredere în ceilalți. În relațiile de cuplu sunt dependenți afectiv de partener, iar anxietatea de separație este foarte crescută. De cele mai multe ori sunt timizi și problematizează modul în care sunt percepuți de alții. Evită auto-dezvaluirea și conflictele cu ceilalți, având tendința de a se blama. Prezintă dificultăți în a lega o relație de cuplu și au un control scăzut asupra relației cu partenerul pentru că nu abordează mecanisme de coping activ. Investesc mai mult decât partenerul, atât emoțional, cât și energetic, fiind conștienți de această.

Atașamentul preocupat – în relatările despre ei înșiși adulții sunt destul de incoerenți și se contrazic frecvent. Arată o preocupare accentuată față de relațiile lor interpersonale pe care le analizează uneori în mod excesiv. Se poate remarca o balansare de la un pol negativ la valorizarea pozitivă a celuilalt și chiar la idealizarea lui. Pe sine se evaluează negativ, fiind dependenți de feed-back pozitiv – au nevoie de atenție și aprobare, de valorizare permanentă din partea celuilalt, căutând reconfirmarea că sunt valoroși și sunt iubiți. Au nevoie de proximitate, de ceilalți, de implicare și au așteptări ridicate față de persoanele importante. Ei se consideră mai implicați în relație decât partenerii lor, investesc multă energie și emoții și simt că nu primesc cât ar avea nevoie din partea lor, uneori se pot simți folosiți în relație. Prezintă reactivitate emoțională crescută și expresivitate emoțională ridicată, manifestate prin intense exprimări emoționale pozitive și negative, care pot să ducă la conflicte. De obicei, au tendința de auto-dezvăluire exagerată, neadecvată în ceea ce privește locul, momentul și persoana. Prezintă nevoia de a exista permanent în relații romantice și nu prea rămân singuri fără a fi implicați într-o relație.

1.2 Anxietatea

Anxietatea reprezintă o reacție perfect normală și naturală a corpului la situațiile stresante prin care trece. Stările de anxietate ne alertează în fața pericolelor și ne permit să ne ridicăm, să ne adunăm resursele și eforturile fizice, emoționale și psihice pentru a depășii situațiile critice.

Aceasta face parte din existența umană și se caracterizează printr-un sentiment iminent de pericol. Poate fi definită ca neliniște emoțională crescută, cu anticiparea pericolului, se diferențiază de frică, aceasta fiind un răspuns emoțional la un pericol obiectiv.

Frica și anxietatea sunt trăsături intrinseci condiției umane, cu funcție adaptativă și fac parte din procesul dezvoltării normale. Distincția între frica și anxietate, este dată de calitatea de trăire anticipatorie a anxietății versus frica,care este axată pe un obiect specific.

Frica și anxietatea au aceleași manifestări psihologice. Sunt resimțite ca un sentiment de teamă și tensiune, fiind însoțite de fenomene motorii și vegetative (transpirații, uscăciunea gurii, dureri abdominale, diaree). Sunt reacții de percepție a unui pericol iminent, frica apărând în prezența obiectului sau evenimentului stresant, în timp ce anxietatea este mai generalizată, difuză și cu un caracter anticipatoriu.

Dar această reacție de teama firească, imediată în fața unei greutăți din viață devine ea însăși o problemă în sine dacă starea de alertă specifică anxietății devine permanenta, deci și în situațiile în care nu este justificată, în care nu reprezintă decât un răspuns similar dat unei situații percepută ca fiind similară uneia din trecut

Astfel, putem considera anxietatea ca fiind în același timp concept fiziologic, femonenologic și comportamental, iar discrepanțele dintre acești indicatori ai anxietății se pot atribui parțial mecanismelor de apărare.

Anxietatea are un dublu statut, incluzând ceea ce denumim anxietatea ca trăsătură nevrotică sau clinică și ceea ce numim anxietate ca stare obiectuală situațională. Anxietatea ca trăsătură, are capacitatea de predispoziție în natură, este predispoziția de a fi anxios.

Acest tip de anxietate este, în primul rând o funcție a experienței trecute și are un caracter interiorizat, intrapsihic, în timp ce anxietatea ca stare este situațională, este, în mod direct, o funcție a conduitelor stresante și are o caracteristică de coprezență. Anxietatea este prezentă în mod firesc în emoționalitatea copilului alături de frica și tristețe. Aproape tot spectrul trăirilor anxioase de la simptom la sindrom se poate exprima în copilărie și adolescența.

1.2.1 Delimitări teoretice

În primele sale formulări, S. Freud (1980) a considerat anxietatea ca fiind consecința a tensiunilor sexuale reprimate, apoi a înlocuit această formulare cu un concept mai larg, distingând între anxietate obiectivă și anxietate nevrotică în funcție de sursa dinspre care și cum provenea pericolul – din lumea externă sau din impulsuri interne.

În  "Dicționar de psihologie” anxietatea este definită astfel: „stare afectivă vagă, difuză, de neliniște, de apărare, tensiune, îngrijorare, și teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din punct de vedere psihologic".

Cattell (1957) consideră anxietatea ca fiind similară, chiar generic, cu teamă. Alți autori leagă anxietatea de stress, reacția de stres fiind îmbibată psihosomatic, blocarea comunicării interpersonale fiind calea cea mai sigură de provocarea anxietății.

Spilberger (1972) dezvoltă o concepție caracteristică privind starea de anxietate. El face deosebirea între anxietatea ca trăsătură caracteristică și anxietatea ca stare (anxietatea trăita într-o situație dată).

În cazul anxietății sunt dominante sentimente intense de insecuritate (generate de teama abandonului, pedepsirii, a producerii unor sentimente, a unor nenorociri și catastrofe iminente).

Consecințele anxietății sunt de obicei negative, destabilizatoare, dar ele depind de contextul situațional. Aceste consecințe sunt complexe și se află în interacțiune în mod natural, uneori fiind utile, ajutând adaptarea, ajustarea, performanța.

Așadar, anxietatea poate fi considerată ca  trăsătură și ca stare, ea având origini diferite. Factorii săi pot fi găsiți în persoană sau situații. Răspunsurile anxioase pot fi adaptative și neadaptative.

Astfel, răspunsurile anxioase condiționate la situații stimulative, obiectiv asociat cu pericolul, sunt calificate drept adaptative. Când răspunsurile sunt date la stimuli fără legătură cu pericolul, ele sunt neadaptative.

1.2.2 Cauzele anxietății

Freud (1980), în acord cu Otto Rank, spune în prima teorie despre angoasa ca acest bombardament cu stimuli la care este supus copilul mic în absența unui aparat de defensa va fi modelul tuturor angoaselor ulterioare.

Otto Rank (2012) numea această teorie drept teoria traumatismului nașterii. În mod instinctiv, mama încearcă să asigure copilului un mediu apropiat celui intrauterin.Dacă mama este bună, atunci ea va fi pentru copilul ei un fel de filtru de excitație pe care copilul îl va interioriza ulterior ca pe o piele, acesta fiind primul organ de defensă cu funcție de paraexcitatie (capacitatea de a filtra excitațiile astfel încât să nu dezorganizeze funcționarea psihică a copilului).

Capacitatea de filtrare, diminuată în insomnii, stările de epuizare, stările toxice, este dusă la extrem în marile stări de inhibiție și blocaj (nimic nu intră, nimic nu iese), de exemplu: catatonia, autismul.
Primele momente conștiente nu fac diferența Eu-nonEu, ci doar între intensități diferite, între tensiuni diferite; atunci când este conștient, ceea ce se impune percepției este tensiunea internă creată de stimuli interni și externi. Indivizii reacționează diferit în funcție de reprezentări și de tensiunea internă.
Dat fiind faptul că copilul mic se trezește doar când starea de tensiune este mare și adoarme atunci când ea este diminuată, putem spune că dacă toate nevoile lui ar fi pe loc satisfăcute, funcția realității și conceptual de realitate nu s-ar forma, probabil, niciodată.
Prima tensiune cu care un sugar vine în contact este foamea, ea fiind calmată de altcineva și prin altcineva. Primele semen ale reprezentării de obiect ar trebui să ia naștere în stadiul de foame. Când primele schițe de Eu duc la înțelegerea faptului ca tensiunea poate fi diminuată de ceva din exterior, putem spune că, pentru prima dată, sugarul are nevoi sau dorește un obiect. Dacă prezența mamei este extrem de anxiogenă, depresivă, agitată, copilul are nevoie de ea, dar nu dorește tot ce vine de la ea.

O relație de obiect la acest stadiu primitiv există în absența obiectului – paradoxal, de îndată ce obiectul este prezent, nu mai este nevoie de el. Acest mod primitiv de relație de nevoie poate să persiste toată viața. El dă, de acele mame care fac doar gesturile necesare pentru confortul și supraviețuirea copilului, și nu gesturile de afecțiune.
Există mame care, datorită propriilor lor poziții interne, tolerează bine limitele copilului lor, alte mame care le tolerează foarte prost, pentru care neputința sugarului lor este un semnal care trezește în ele o retrăire dureroasă a propriilor neputințe, un ecou al acestor neputințe care le face să încerce să accelereze trecerea peste etapele de neputință ale copilului lor. Aceasta accelerează păstrarea fantasmei de omnipotentă. Depinde de cât este anturajul de capabil să conțină neputința, să o protejeze pentru că sugarul și copilul să poată mai mult sau mai puțin să-și accepte limitele, singura condiție pentru a și le putea depăși.

Neputința biologică a sugarului, incapacitatea de a-și satisface nevoile, asaltul excitațiilor interne și externe, îl pot plonja în stări de mare tensiune. Putem, pe bună dreptate, să numim aceste stări, stări traumatice sau stări în care organismul este invadat de o cantitate de excitație care depășește cu mult capacitatea de elaborare psihică și control a Eului.

La sugar ia forma angoasei primare – neputința, neajutorare, lipsa de mijloace care caracterizează în termeni psihanalitici starea sugarului cu Eu foarte slab. Ori de câte ori angoasa invadează o persoană, Eul este pe momentul slab, neputând să elaboreze și controleze cantitatea de excitație internă și externă.

Angoasa primara (arhaică), întâlnită și în stări psihotice, se constituie în modul în care este simțită tensiunea și de asemenea prin perceperea descărcărilor vegetative de urgență produse involuntar.

Freud (1980) a sugerat în prima teorie despre angoasa ca experiența nașterii, traumatismul nașterii este la originea sindromului anxios primar. El descoperă asemănarea crizelor de angoasă cu crizele isterice care reprezintă de fapt repetarea unor reacții asemănătoare din trecut și care apar în prezent ca lipsite de sens, de reprezentare, de motivație. Angoasa primară nu este creată activ de către Eu. Ea este rezultatul cantității de excitație care depășește Eul și, în măsura în care este resimțită conștient, ea este suportată pasiv, este îndurată.

Dacă legăm angoasa primară de starea de neputință a sugarului incapabil să-și satisfacă singur exigențele pulsionale, ar rezulta că prima teamă ar fi teama preverbala de a îndura noi stări traumatice. De aici ar rezulta ideea că propriile noastre exigente pulsionale sunt periculoase pentru Eu. Această idee face parte din teoria psihonevrozelor.

1.2.3 Anxietatea la diferite vârste

Dacă în cazul copilului mic de obicei se întâlnește anxietatea de separație, care este o tulburare a afectivității manifestată prin stări de agitație, neliniște și dezechilibru interior atunci când copilul este separat de părinți, în cazul adolescenților sau a adulților, anxietatea capătă forme variate de o complexitate mai ridicată.

Astfel o clasificare a tulburărilor de anxietate în conformitate cu DSM IV cuprinde următoarele forme de anxietate:

Atacul de panica– este definit ca o stare distinctă, în care se înregistrează apariția bruscă a unor sentimente de teamă, teroare și dezastru iminent. Acestea se asociază cu simptome somatice (palpitații, dureri de piept, senzație de sufocare) și teama de a nu înnebuni sau pierde controlul;

Agorafobia – este caracterizată prin evitarea sau suportarea cu extremă anxietate a unor situații sau locuri din care ieșirea poate fi dificilă (sau jenantă), sau în care este greu de obținut ajutor în caz că persoana are un atac de panică, sau simptome specifice atacului de panică;

Tulburarea de panică fără agorafobie – se caracterizează prin prezența atacurilor de panică recurente, neașteptate și îngrijorări persistente față de acestea;

Tulburarea de panică cu agorafobie – se caracterizează prin atacuri de panică neașteptate, recurente și agorafobie;

Agorafobia fără atac de – se caracterizează prin prezența agorafobiei și a simptomelor specifice atacului de panică, fără prezența unor atacuri de panică neașteptate;

Fobiile specific – sunt caracterizate prin prezența anxietății de nivel clinic, datorată confruntării cu o situație sau obiect care provoacă teamă; duce frecvent la evitarea comportamentală a stimulului anxiogen;

Fobia socială – este caracterizată prin prezența anxietății de nivel clinic, datorată confruntării cu o anumită situație socială sau de performanță; duce frecvent la evitarea comportamentală a situației anxiogene;

Tulburarea obsesiv – compulsivă – este caracterizată prin prezența obsesiilor (care produc anxietate accentuată sau distres) și/sau a compulsiilor (cu rolul de a neutraliza anxietatea);

Tulburarea de stress posttraumatic – se caracterizează prin reexperiențierea unui eveniment extrem de traumatic, acompaniată de arousal ridicat și evitarea stimulilor asociați cu traumă;

Tulburarea de stress acut – se caracterizează prin prezența unor simptome asemănătoare cu cele din stresul posttraumatic, care se instalează imediat după un eveniment extrem de traumatic;

Anxietatea generalizată – se caracterizează printr-o perioadă de cel puțin șase luni de anxietate și îngrijorări persistente;

Anxietatea datorată unei condiții medicale generale – se caracterizează prin simptome de anxietate care sunt consecința directă a prezenței unei condiții medicale generale; dintre condițiile tulburările endocrine (hiper și medicale asociate anxietății amintim: tulburări hipotiroidism, hipoglicemie, hiperadrenocorticism etc.); tulburări cardiovasculare (embolie pulmonară, aritmie, etc.); tulburări metabolice respiratorii ( pneumonie, hiperventilație etc.); tulburări neurologice;

Anxietate indusă de consumul de substanțe – se caracterizează prin simptome de anxietate care sunt consecința directă a ingestiei de alcool, droguri, medicamente sau a expunerii la substanțe toxice;

Anxietate nespecificata anterior – se caracterizează prin prezența simptomelor de anxietate, care însă nu justifică acordarea unuia dintre diagnosticele anterioare.

1) Anxietatea la copilul mic. Chiar înainte de a începe să vorbească, copilul își comunică emoțiile celor din jur prin comportament, iar pe măsură ce achiziționează limbajul verbal, copilul devine capabil să își exprime într-un mod mai complex diferitele trăiri. Aceste trăiri prezintă variații atât în natura cât și în modalitatea de răspuns, unele dispar în timp ce altele se intensifică cu vârsta.

Copiilor le este frică de întuneric, de înălțime, de căderea de la înălțime, de animale, de situații neașteptate – precum tunete, fulgere, explozii – zgomote intense. Acest comportament, programat genetic are o funcție adaptativă, protejând copilul. Copiii sunt fascinați de obiecte noi dar în același timp le evită și le este frică de ele.

Astfel în cazul copilului mic poate apărea teama față de străini – aceasta apare la 4-5 luni și scade în intensitate la 12 luni. Sugarul, deși în primele săptămâni nu reacționează față de cei ce se apropie de el, treptat, pe la 4 luni începe să se teamă de figurile nefamiliare. Ei se arată reținuți, crispați, putând izbucni în plâns cu ușurință.

Acest comportament variază în intensitate, depinzând de : 

prezența sau absența mamei (la cei ce se află în brațele mamei anxietatea este mai mică, copilul își ia mama de gât și întoarce căpșorul, protestând astfel față de necunoscut).

experiență anterioară plăcută sau neplăcută cu persoanele străine poate modifică reacția copilului;

dacă persoana străină este tot copil, față de acesta nu se exprimă teama așa de ușor ca față de un adult străin;

de gradul de control pe care-l are copilul față de situație (dacă se află în apropierea mamei și se poate ascunde după ea sau dacă este singur).

Dinamica acestui pattern comportamental începe în primele săptămâni de viață, când sugarul este interesat de toți stimulii, inclusiv cei străini. Mai târziu apare recunoașterea persoanelor familiare și abilitatea de a diferenția figurile umane. Factorii de care depinde apariția acestor abilități sunt dezvoltarea cognitivă și a memoriei. La opt luni se stabilește schema obiectului permanent, memoria copilului permițându-i să deosebească o figură sau un obiect cunoscut de una necunoscută.

De asemenea mai este prezentă anxietatea de separare care reprezintă teama de separarea de figura principală de atașament și reprezintă un comportament firesc, comun tuturor copiilor în primii ani de viață.

Începând cu vârsta de 8-10 luni și până la 24 luni copii plâng când sunt luați de lângă mamă. Vârful manifestării se situează în jur de 9-13 luni și descrește treptat către 30 de luni.

Anxietatea de separare este un fenomen universal reflectând evoluția acestei trăiri atât de umane, de la teama celui mic de a nu-și pierde mama, până la teama adultului de a nu fi izolat, abandonat, teama de a nu fi singur.

Copii mici nu dețin noțiunea de timp sau de spațiu și proximitate, deci lipsa adultului de lângă ei poate însemna dispariția acestora pentru totdeauna, chiar dacă ei sunt într-o altă cameră. Ei știu, la nivel inconștient, că sunt în întregime dependenți de părinții lor și nu pot supraviețui fără îngrijirea acestora. Lumea este pentru ei ceva înspăimântător datorită bogăției stimulilor care îi asaltează neîncetat și care pentru ei sunt elemente străine, pe care nu le pot recunoaște sau controlă. Drept urmare copii își folosesc părinții drept scut împotriva asaltului realității. Când acest scut dispare ei sunt practic singuri în fața unei lumi în care orice se poate întâmpla. Se pare că senzațiile trăite se aseamănă cu cele de vid interior, neputință, frică copleșitoare.

Tipul anxietății, durata și intensitatea depind de: vârsta copilului, de calitatea relației de atașament, de natura situației anxiogene, de experiență anterioară privind separarea și efectele ei.

Separarea pe termen lung are, după opinia lui Bowlby (1975), trei faze:

protest,

disperare

detașare.

2) Anxietatea copilului și adolescentului. În perioada de preșcolar, datorită maturizării procesului cognitiv și experiențelor dobândite începe să dispară anxietatea de separare. Copilul își dezvoltă limbajul, capacitatea de anticipare a evenimentelor, de intuire a relației cauzale, ceea ce îl ajută să își explice evenimentele necunoscute încă.

Frica persistă sub forma de rușine în prezența persoanelor străine. Copilul stă în apropierea mamei și tatonează din priviri anturajul, fără a mai izbucni în plâns. Se mențin frică de întuneric, de unele animale, copilul poate avea închipuiri și fantasme de groază când este singur.

Ca o caracteristică a procesului dezvoltării este apariția în această perioadă a unei frici care nu a existat anterior și anume teamă că părinții l-au abandonat, că au avut un accident sau nu se mai întorc la el. Aceasta este o teama centrală a vieții preșcolarului și școlarului mic.

Când sunt bolnavi și au febră, copii pot avea un mecanism de regresie al anxietății, cu întoarcere în etapele anterioare, dar odată cu însănătoșirea, comportamentul anxios revine la etapa de vârsta prezentă.

Perioada școlarizării poate determină apariția altor forme de teamă: anxietatea de examinare, teama de a nu greși, teama de a nu fi rejectat de grupul de vârsta (anxietate socială). Crescând abilitățile cognitive, odată cu trecerea în stadiul operațiilor abstracte, școlarul mare devine vulnerabil la dezvoltarea altor frici: teama de viitor, teama de moarte, griji față de viitoarea sa carieră sau teama de eșec, apar grijile și teama față de propria sexualitate.

Toți autorii sunt de acord că există diferențe de vârsta și sex în apariția fricilor și anxietății. astfel fetele sunt mai anxioase decât băieții, iar copii mai mici au mai multe frici decât cei mai mari.

1.2.4 Etiopatogenie

În literatura de specialitate a ultimilor ani a crescut numărul studiilor privind mecanismele de apariție a tulburărilor anxioase la copil și adolescent.

Teoriile psihanalitice au la bază aserțiunile lui Sigmund Freud care consideră că "există o angoasă care corespunde unei stări de detresa biologică, fenomen automatic având la bază mecanisme de excitație pe de o parte iar, pe de altă parte, existând un semnal al angoasei care este un dispozitiv pus în funcțiune de EU în fața pericolului, declanșând defense. Angoasa este rezultatul unei pulsiuni libidinale refulate; dacă scopul libidinal nu a fost atins și este refulat, atunci în locul lui apare angoasa" ( Freud, 1980).

Astfel teoriile psihodinamice consideră că anxietatea de separare apare când copilul nu reușește să treacă prin faza de separare de mamă.

Numeroase dovezi apar în ultimii ani datorită progreselor în neurostiinte. Astfel legătura dintre atașament, traumă și neurobiologia dezvoltării sistemului nervos central a constituit tema unui simpozion al Asociației Americane de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului, Octombrie, 1999.

Astfel pe de o parte abuzul și neglijarea copilului reprezintă factori externi de inhibiție a creșterii și ai formării unui tip de atașament nefuncțional, celălalt factor este se pare reprezentat de predispoziția biologică în condițiile unor experiențe negative în formarea atașamentului (dezorganizare/dezorientare) care poate crea o matrice etiologică cu risc de vulnerabilitate la reacția de stress si predispoziție de dezvoltare psihopatologică a copilului.

O ipoteza interesantă este aceea că în etiopatogenia anxietăților și fobiilor, un rol important l-ar avea dezgustul , în acest caz referindu-ne la senzația de neplăcere și sila pe care o pot provoca diferite obiecte sau situații.

Considerând că conform criteriilor lui Ekman, (1992) dezgustul face parte din grupa emoțiilor fundamentale alături de frica, furia, tristețea, uimirea și bucuria impactul acestuia nu poate fi decât major.

Astfel dezgustul a fost descris ca:“ceva revoltător, în mod special în relație cu senzația gustativă, percepută sau imaginată și în mod secundar cu orice altceva care generează o astfel de senzație prin intermediul mirosului, pipăitului sau chiar văzului” (Tybur și colab. 2009, pag 64).

Toate acestea l-au făcut pe Leon Kass (1994) să afirme: “mâncând noi nu numai că hrănim corpul dar hrănim și sufletul”.

Iată de ce dezgustul, ca reacție primară față de alimentele neadecvate, devine prin procesul de preadaptare o reacție față de lucrurile neadecvate în general, fie ele reale sau imaginare și această atât față de lucrurile care se adresează corpului cât și față de cele care se adresează sufletului.

Haidt și colab. (1997) spun că “aici se identifică un mecanism care asimilează corpul cu altceva decât cu o mașinărie biologică și în felul acesta se repudiază natura animalică a omului și se evita frica de moarte” .

Astfel dezgustul devine o formă distinctă de rejecție, diferită de rejecția alimentelor bazată pe gust sau pe frica de contaminare. În felul acesta dezgustul a devenit nu numai gardianul gurii dar și gardianul templului corpului gardianul împotriva oricăror violări ale demnității corpului. Cultura umană și eroismul sunt încercări de a rejecta sau a reprima această reticență de a accepta natură animalică și deci temporală a omului (Becker, 1973).

De asemenea Olatunji și Sawchuk (2005) susțin că dezgustul este asociat cu tulburări precum tulburarea obsesivă compulsivă, fobiile specifice sau tulburările alimentare.

Folosind instrumente standardizate de măsurare a senzitivității, a dezgustului provocat de obiecte, ființe sau evenimente, s-a raportat ca, într-adevăr, această emoție de tip neplăcere se corelează cu simptomele tulburări anxioase, cu fobia de animale, de injecții, cu anxietatea de separare.

CAPITOLUL 2

2.1 Cauze ale dezvoltării atașamentului de tip nesecurizant

Factori evolutivi care contribuie la dezvoltarea psihologică a copilului și care de asemenea au o importanță deosebită în dezvoltarea unui anumit tip de atașament sunt considerați de către Winnicott (1974) relațiile obiectuale ale copilului, relații care au un rol deosebit în dezvoltarea Sinelui, precum și rolul central al figurii materne.

În timp ce pentru Klein natura relațiilor obiectuale și dezvoltarea Sinelui derivă în mod fundamental din calitatea și cantitatea încărcăturii pulsionale, pentru Winnicott răspunzătoare pentru răspunsul față de obiect este considerată natura îngrijirilor exercitate de figura maternă și de reprezentările lor simbolice care determină dezvoltarea infantilă.

O intervenție devenită faimoasă și care punctează importanța pe care figura maternă o are în formarea atașamentului este cea pe care o face Winnicott (1940) la o întâlnire a Societății Britanice de Psihanaliză și care exprimă esența perspectivei sale: „Ceea ce numim copil în realitate nu există„. „… de fiecare dată când întâlnim un copil, întâlnim și îngrijirea maternă; fără ea nu ar fi nici un copil ( … ) copilul și îngrijirea maternă împreună formează o unitate„.

De asemenea se pare că este important și genul feminin/masculin al persoanei care îngrijește copilul și care v-a deveni obiectul atașamentului. În cadrul unei analize a modului în care părinții se joacă cu copiii, Lamb (2010) a descoperit că, în mod tipic, tații s-au jucat mai dur cu copiii față de cum s-au jucat mamele. Astfel ei nu stăteau atât de aproape de copii și nu le vorbeau într-un limbaj mai avansat. Mamele aveau tendința să interacționeze cu copiii într-o manieră blândă, pe un ton liniștit.

Un alt element decisiv în transmiterea unui anume tip de atașament îl reprezintă comportamentul adultului cu referire la sistemul de atașament (figura principală și figurile secundare de atașament), existând o corespondența între tipurile de atașament descrise de către adulți în mică copilărie și comportamentele adultului posibil manifeste în intimitate, în cuplul cu partenerul de sex opus, dar mai ales în cele cu proprii copii.

Astfel autorul a descris următoarele tipuri de atașament la adult, corelate cu tipurile de atașament din mica copilărie și respectiv tipul de atașament care se poate dezvolta la copiii acestor adulți:

Adultul atașat autonom:

În copilărie a fost atașat sigur, a dobândit un grad de independență, autonomizare, poate descrie coerent experiențele proprii de atașament, chiar dacă sunt dureroase. Este capabil de realizarea cu ușurință a proceselor de adaptare.

Detașare, fiind încrezător în unicitatea și forța cuplului și a capacităților fiecăruia de a reface echilibrul temporar pierdut. Poate descrie dificultăți cu părinții, inclusiv traume sau abandon, dar își menține o înțeleaptă balanța în integrarea trecutului cu experiențele sale actuale.

În relația cu copilul prezintă încredere în sine ce-i permite creativitate, flexibilitate în această relație. Calmează și reconfortează partenerul (copilul etc.) într-o relație de plăcere împărtășită, imprimând copilului un atașament sigur, iar partenerului adult, securizare.

B)Adultul cu atașament dezinteresat (indiferent):

În copilărie corespunde unui atașament ambivalent (evitant), presupune experiențe amprentate de teamă. Este inflexibil și evitant (decât să rănească din nou, mai bine pretinde că nu e interesat de acea relație, în care este sigur că va eșua din nou și acest lucru i se pare de netolerat).

Idealizează relația cu părinții, este incoerent și inconsistent în relatarea amintirilor despre copilărie, persista obsesiv în afirmațiile standard pozitive despre rolurile parentale. Tinde să idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, dar imaginile evocate nu constituie suportul pentru protecție și îngrijire, care, de fapt, reprezintă portretul actual idealizat al persoanei în cauză.

C) Adultul cu atașament preocupat:

În copilărie corespunde unui atașament anxios rezistent, este invadat de amintiri dureroase în care relatează drama inconstanței, incoerența experiențelor micii copilării;

Interacționează imprevizibil la stări de frustrare, cu agresivitate, mânie, iar histrionismul posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem de atașament anume în care să poată avea totală încredere, fiind suspicios, e gelos pe orice alt tip real sau imaginar de relație al persoanei iubite. Se chinuie pe sine și pe alții căutând dovezi, niciodată suficiente.

Devine astfel abuziv în relațiile de intimitate sau va imita modelul propriilor părinți, transmițând în acest fel un sistem de atașament nesigur anxios copilului.

D) Adultul cu atașament dezorganizat (cu doliu și traume nerezolvate):

Corespunde în copilărie atașamentului dezorganizat; este impredictibil și dezorganizat în relații; face experiențe nerealiste. Speculează fără suport. Este un dezadaptat, potențial adictiv la alcool și drog, aflându-se aproape în imposibilitatea de a-și asuma rolul de partener de cuplu sau parental;

În mod predictibil se poate afirma că își expune copilul la abuz sau neglijare. În cazul neintervenției determină un atașament dezorganizat și la copil;

Important de precizat este faptul că o intervenție de specialitate poate modifica, redirecționa tipul de atașament, cu condiția ca intervenția să aibă loc înainte de vârstă de 5 ani a copilului (deoarece la vârsta adultă intervenția nu poate schimba tipul primar de atașament, dar poate fi eficientă la persoanele cu potențial cognitiv nealterat, care sunt dispuse la acceptarea unui suport, obținându-se un comportament față de copil asemănător atașamentului sigur autonom).

Putem observa că tipul de atașament dezvoltat de copil va fi în strânsă legătură cu tipul de atașament al părinților lui, această influență fiind deosebit de puternică.

Acestea reprezintă o parte din elementele care intervin în formarea atașamentului, parte pe care o considerăm de natură psihologică, cealaltă parte este constituită din elementele sociale și culturale specifice fie zonei geografice, caracteristicilor culturale sau mediului social în care se află copilul.

2.1.1 Cauze psihologice ale dezvoltării atașamentului de tip nesecurizant

Interacțiunea dintre adult și copil, interacțiune care necesită permanent un acordaj afectiv la început mai ales din partea adultului, presupune integritatea senzorială a celor doi (comunicare din priviri, atingeri, poziții confortabile în contact strâns, recunoaștere reciprocă prin mirosuri, gusturi), care, legate de prezența reconfortantă, sunt cele care dau sensul împărtășirii.

Adultul este cel care găsește pentru copil, explică, traduce și decodează semnificația mediului complex oferindu-i copilului informația procesată, de cele mai multe ori prin comunicare non-verbala , prin intermediul sistemului senzorial. Așa își reprezintă sugarul lumea în semnificația ei pentru ființa sa, în acea conjunctură în prezența și proximitatea celuilalt, care devine investit cu încredere sau suspiciune, prin suprapunere cu propriile trăiri.

Un adult, el însuși cu un sistem de atașament nesigur dobândit în interacțiune cu proprii părinți într-o nișă instabilă, are toate șansele să transmită același tip de atașament copilului.

Parkes și colab. (1991), au arătat că adulții care au avut relații dificile cu propriii părinți, au copii cu care au stabilit o relație de atașament nesecurizant.

Dar nu este întotdeauna așa, astfel Main și colab. (1985) în urma cercetărilor întreprinse au ajuns la concluzia că mamele care erau capabile să analizeze rațional propriile experiențe, chiar dacă au avut o copilărie nefericită, reușesc în prezent să aibă o bună relație cu copiii lor, pe când cele care au o relație bazată pe atașament nesecurizant cu proprii copii nu erau capabile să analizeze în mod rațional propriile experiențe.

Diferitele eșuări ale părintelui în a se racorda cu copilul său generează tipare de atașament nesecurizant. Părinții preocupați pot fi capabili să oglindească distresul copilului, nefiind însă capabili de ai face față. Părinții care resping eșuează în a comunica empatic, dar reușesc să transmit un mod de-a face față.

Există de asemenea părinți ale căror vulnerabilități compromit capacitatea lor de a răspunde empatic. Cercetătorii au observat că părinții copiilor care manifestau tipare de atașament, anxios, evitant sau dezorganizat, aveau ei înșiși manifestări ale acestor tipuri de atașamente nesecurizante. Astfel, tiparele de atașament au un caracter transgenerațional, fiind învățate, transmise de la o generație la alta.

Dintre mecanismele responsabile de aceste preluări ale modelelor parentale enumerăm:

Introiecția ( proiectarea în propria interioritate ) în copilărie a modelului parental al ambilor părinți și încorporarea în propria structură a acestor două reprezentări mentale, care tind la perpetuare, prin aplicarea lor la vârsta de adult, după formarea propriei familii;

Compararea modelului experiențial cu: alte modele ( părinții unor prieteni, rude ), cu modelul ideal, cu modele arhetipale ( prototipuri ) inconștiente. Ca urmare, părinții nevrotici, comportamentali sau toxicomani vor avea copii nevrotici, comportamentali, predispuși la toxicomanii.

De asemenea părinții brutali, care maltratează sau abuzează copilul vor avea copii cu probleme psihice (psihologice, psihiatrice), iar părinții cu boli cronice sau grave vor avea copii neglijați, printr – o neglijare voită sau nu dar ducând la același tablou de carențare afectivă și abandon. Mai mult decât atât, părinții stresați sunt mai predispuși la utilizarea tehnicilor de parenting negative .

Comportamentele parentale care pot conduce la formarea unor tipuri de atașament nesecurizant sunt:

comportament insecurizant – dacă părintele nu empatizează sau este prea intruziv, copilul va deveni anxios și temător, fără a ști la ce să se aștepte. Ca viitor adult acesta va părea disponibil într-un moment pentru că imediat apoi să pară inabordabil.

comportament dezorganizat, agresiv și furios – atunci când nevoile noastre emoționale primare nu sunt satisfăcute sau când comportamentul unui părinte este terifiant, atunci problemele nu vor întârzia să apară. Aceștia ca viitori adulți nu vor putea să se apropie cu ușurință de ceilalți și vor deveni insensibili la nevoile partenerului.

Comportament dezinteresat – dacă părinții nu sunt disponibili este foarte posibil ca cei mici să își construiască o lume interioară a lor și să evite apropierile și legăturile emoționale cu ceilalți. Ca adulți vor deveni foarte distanțați fizic și emoțional într-o relație.

Cauze ale uni atașament nesecurizant mai pot fi:

neglijarea fi zică – hrana de proastă calitate, probleme de natură medicală;

abuz emoțional – acordarea de atenție insuficientă, abuz verbal, depunerea unui efort mult prea mic pentru a înțelege emoțiile copilului;

abuz fi zic sau sexual – viol sau negarea fizică;

separarea de părinți – divorț, moarte, boală, adopție, plecarea peste hotare;

Părinții care nu răspund nevoilor copilului său îl resping pe acesta vor dezvolta în relația cu micuțul un atașament de tip evitant ceea ce va face ca viitorul adult să fi e rigid, critic, intolerant și distant emoțional în relațiile cu ceilalți. Calitatea comunicării în interacțiunea cu mama va da coloratură emoțională și funcțională atașamentului copilului, crescând gradul de securitate ce îl asigură copilului.

Un alt tipar de atașament nesecurizant este acela caracterizat de anxietate și rezistență, în acest caz, copilul nu are certitudinea că părintele va fi disponibil sau responsiv, sau că îl va ajuta în cazul în care solicită. Datorită acestei incertitudini, copilul este în permanență predispus la anxietatea de separare, tinde să se agațe și să manifeste anxietate în legătură cu explorarea mediului. Acest tipar este susținut de un părinte care uneori este disponibil și îl ajută, dar alteori nu, deasemenea, acest tipar este susținut, așa cum arată rezultatele studiilor clinice, de separări repetate și de amenințări cu abandonul folosite ca mijloc de control.

De asemenea un tipar de atașament nesecurizant este cel caracterizat de anxietate și evitare, în acest caz, copilul nu are încredere că dacă va căuta protecție, i se va răspunde și va fi ajutat, din contră, el se așteaptă să fie refuzat categoric. În cazul în care un individ prezintă într-un grad ridicat acest tipar de atașament, el încearcă să-și trăiască viața fără iubirea și sprijinul celorlalți, încearcă să devină independent din punct de vedere emoțional, iar mai târziu ar putea fi diagnosticat cu o personalitate narcisică.

Au mai existat câteva situații în care copiii au manifestat o variantă dezorganizată a unuia dintre cele trei tipuri de comportament, de regulă cel anxios/ambivalent și astfel a fost introdus un al patrulea tip de atașament, cel dezorganizat. Acesta este preponderent observat în cazul copiilor abuzați fizic, cu traume produse de neglijența severă a părinților sau ai căror părinți suferă de patologii psihiatrice precum tulburarea bipolară, spre exemplu. Acești copii au risc crescut să dezvolte tulburări de personalitate de tip borderline.

2.1.2 Cauze socio-culturale ale dezvoltării atașamentului de tip nesecurizant

În cadrul familiilor sărace sau cu mulți copii, tehnicile disciplinare din cadrul pedepsei constau adeseori în pedepse corporale. De altfel, s-a demonstrat rolul important jucat de factorii socio – economici în educație și parenting, mai ales al sărăciei, căci există un raport direct proporțional între sărăcie și iritabilitate, între dificultățile materiale și lipsa timpului necesar educației, în ceea ce îi privește pe părinți. Astfel aceștia nu sunt în măsură să asigure copiilor un mediu, sau o relație care să conducă la formarea unui atașament securizant.

În ceea ce îi privește pe copii lipsa căldurii afective și lipsa unor posibilități îi conduce la sentimente și atitudini de resemnare, protest, revoltă sau adaptare vicioasă, concomitent cu un foarte periculos sentiment, și anume acela al scăderii stimei față de sine.

O importanță capitală o au de asemenea factorii culturali, căci pe lângă zestrea de obiceiuri și tradiții locale accesul la cultură permite accesul la un anumit nivel de informație și mai ales, un anumit nivel de acces pe palierele culturale și sociale.

De asemenea în cazul societăților în care datorită lipsurilor materiale părinții sunt nevoiți să plece să muncească în afară, copii vor resimții absență fizică a persoanei care acordă îngrijiri și de asemenea incoerentă și inconsistentă stimulilor, impredictibilitatea cu care aceștia îl invadează sau îl lasă în așteptare, oscilațiile de intensitate imprevizibile ale stimulilor, bruschețea manipulărilor sau absența oricărei atingeri, toate acestea creând un haos în interpretări care nu lăsa loc sistematizărilor și decodărilor necesare și ca urmare vor conduce la formarea unei matrice de atașament nesigur sau dezorganizat. O precizare importantă a lui Bowlby este că dezvoltarea atașamentului și vicisitudinile sale succesive presupun prin definiție o diada adult copil aflată în interacțiune. Pentru crearea unui sistem de atașament, cei doi parteneri trebuie să participe activ în acest sistem într-un mod comprehensibil unul pentru altul. Acest lucru nu are cum să se întâmple atunci când părinții autentici sunt înlocuiți cu alții surogat, sau chiar în unele cazuri de către angajați ai direcțiilor pentru protecția copilului.

Acești vor adopta un atașament anxios, anxios rezistent și dezorganizat și se vor îndreaptă pe un drum plin de probleme și conflicte al propriilor relații atât ca și copii, cât și ca adulți. Modelele internalizate de reprezentare a relațiilor timpurii formează modul în care individul interacționează cu lumea. Astfel, copiii cu atașament anxios vor fi mai dependenți, cei cu atașament anxios rezistent vor fi cei mai dificili prieteni, cu manifestări răutăcioase și manipulatorii, iar cei descriși că dezorganizați vor fi narciși ști și incompetenți sau dificil de înțeles din punct de vedere social (candidați la o patologie de tip tulburare de personalitate borderline.

2.2 Anxietatea și tipul de atașament

Încă din anii '50, Bowlby a susținut importanța atașamentului în dezvoltarea emoțională și comportamentală, el văzând patternurile neadecvate de atașament ca fiind o cauză a tulburărilor anxioase. Mergând pe aceeași linie, Ainsworth și colab. (1978) au identificat 3 tipuri de atașament: sigur (tip B), nesigur/evitativ (tip A) și nesigur/rezistent (tip C). Patternul de atașament evitativ s-a postulat că s-ar dezvolta ca un rezultat al respingerii sau lipsei constante de răspuns din partea adulților, în timp de patternul ambivalent sau rezistent ar fi urmarea unui răspuns inconsistent. Ulterior, Main și Solomon (1986) au adăugat și tipul nesigur/dezorganizat/dezorientat (tipul D). Tipul C a fost relaționat cu dezvoltarea ulterioară a comportamentului inhibat anxios, iar tipul D cu dezvoltarea de PTSD.

Aceste studii evidențiază faptul că predispoziția spre dezvoltarea tulburărilor anxioase poate fi prezentă încă din prima perioadă de viață, este stabilă și, în cea mai mare parte a cazurilor, se transformă în simptomatologia caracteristică unui tip de tulburare anxioasă.

Astfel, în mecanismul complicat al etiopatogeniei tulburărilor anxioase, unul din factori multipli ce pot converge la apariția fenomenelor patologice este reprezentat de existența unui atașament nesigur față de mamă.

John Bowlby s-a desprins foarte repede de concepția motivațiilor umane centrată pe gratificarea pulsiunilor primare dezvoltată de Freud și, utilizând o abordare etologică, a fost preocupat să demonstreze că atașamentul la o figură principală este un proces independent și primar, ce reprezintă o caracteristică universală a primatelor, inclusiv omul, și că este prezența chiar și la specii inferioare. După John Bowlby, atașamentul este o clasă de comportamente sociale cu o funcție specifică proprie, care este în mod esențial aceea de a putea menține proximitatea cu o altă ființă a propriei specii considerate mai puternice și în măsură să protejeze. Lipsa acestui suport conduce în mod inerent la apariția simptomelor anxietăți.

În majoritatea explicațiilor date anxietății regăsim ideea ca gândurile centrate pe sine reprezintă un element fundamental al apariției și dezvoltării ei. Individul cercetează cu atenție mediul, selectând tot ceea ce este legat de sine, fie păreri sau acțiuni. Numeroase cercetări au relevat importanța cunoașterii legate de sine ( Barason, 1984, 1988 ; Schwarzer, 1981, 1986, ; Wine, 1982). Pesoanele anxioase pot fi caracterizate ca fiind excesiv preocupate de sine și astfel sunt distrase de la sarcinile actuale, înregistrând automat performanțe mai scăzute.

Lipsa de suport pe care au perceput-o în copilărie și care a generat pattern-uri comportamentale nesuportive fac ca aceste persoane să fie preocupate cu precădere de defectele sau neajunsurile proprii, de pretențiile mai mult sau mai puțin amenințătoare, de pericolele potențiale. Gândurile legate de sine pătrund adânc în viața de zi cu zi a persoanei, punându-și puternic amprenta asupra realizărilor individuale. Astfel devierea atenției de la sarcina principală spre sine este o caracteristică esențială a anxietății, sprijinită de un atașament nesecurizant.

Astfel, într-o situație care produce spaima, neliniște, peroanele care au dezvoltat un tip de atașament nesecurizant, datorită defectelor, lipsurilor proprii, vor propune scenarii de insucces, mutându-și atenția de la situație către consecințele nefaste. Din contră, cei care au dezvoltat un tip de atașament securizant nu sunt afectați de temeri personale, iar scenariile de succes pe care le propun fac posibilă folosirea efectivă a capacităților de a rezolva situația într-o manieră directă.

În concluzie, un atașament nesecurizant are o importanță deosebită în apariția anxietății și se pot face corelații între stima de sine și anxietate.

2.3 Relația dintre stima de sine și tipul de atașament

Eul reprezintă componenta afectiv-emoționala a atitudinii și ne indică gradul în care este acceptat obiectul atitudinii. Eul psihic sau spiritual ca și componentă a Eului pe lângă Eul social și cel fizic, reprezintă imaginea despre propria organizare psihică internă și trăirile afective legate de acestea, dar și asocierea cu judecați de valoare. Eul psihic este cel care este răspunzător de potențialul energetic al individului, putând acționa dinamizator sau frenator, el cuprinde emoțiile, sentimentele, pasiunile care îl propulsează în acțiune.

Eul reprezintă nucleul principal al personalității aflându-se la nivelul cel mai înalt integrativ al sistemului de personalitate, el este cel care asigură integrarea dinamică și permanentă a informațiilor atât despre sine cât și despre ceilalți, Eul este cel care creează sentimentul identității.

Strâns legată de Eul psihic se află stima de sine care reprezintă componenta evaluativă a sinelui (dar nu sinele în accepțiunea psihanalitică) și se referă la trăirea afectivă, emoțiile pe care le încearcă persoana atunci când se referă la propria persoană (Constantin, 2004). Stima de sine este o dimensiune fundamentală pentru orice ființă umană, indiferent că este copil, adult sau vârstnic, indiferent de cultură, personalitate, interese, statut social, abilități, ea este dimensiunea evaluativă și afectivă a imaginii de sine.

James (1998) o definește ca fiind conștiința valorii de sine. Astfel putem fi mulțumiți sau dimpotrivă nemulțumiți de propria persoană, aceste sentimente fiind provocate în mod normal de succesele sau insuccesele noastre, de poziția și de recunoașterea de care avem parte în societate. Putem spune că stima de sine reprezintă rezultatul raportului dintre succesul unor acțiuni și aspirațiile pe care individul le are cu privire la acea acțiune, cu cât nivelul aspirațiilor este mai redus cu atât stima de sine va fi mai ridicată, fiind create condițiile ca succesele sale să fie egale sau superioare aspirațiilor. În același timp, dacă un individ nu cunoaște succesul într-un domeniu care nu are o importanță foarte mare pentru el, stima sa de sine nu va avea de suferit.

Există două perspective asupra modului de definire a conținutului stimei de sine. Una din perspective, o consideră a avea o singură dimensiune, globală (Coopersmith, Piers, Haris), iar cealaltă perspectivă consideră că aceasta ar avea mai multe dimensiuni deoarece individul se autoevaluează diferit în funcție de domeniul de viață activat de un context anume. Astfel într-un anume fel se autoevaluează un copil în mediul școlar (dacă în acel mediu spre exemplu are dificultăți iar rezultatele sunt inferioare așteptărilor lui) și într-un alt fel în mediul familial.

Totuși stima de sine ca dimensiune globală își menține poziția dominantă în această dispută, deoarece există posibilitatea ca o identitate de rol contextuală să se difuzeze în ansamblul personalității, faptul că un copil obține rezultate slabe în contextul școlar poate sau nu să difuzeze în reprezentarea sa globală despre sine.

Rosenberg (1979) definește stima de sine că o sinteză cognitivă și afectivă complexă. El consideră că stima de sine dictează atitudinea mai mult sau mai puțin bună a individului față de propria persoană, făcând distincția dintre stima de sine ridicată și stima de sine scăzută.

Rosenberg și Harter (1990) consideră că stima de sine este influențată de succesele sau insuccesele pe care individul le are în domeniile care sunt percepute ca fiind importante pentru el și mai puțin influențați de ce se întâmplă în domeniile considerate neimportante sau în cazul indivizilor cu stima de sine ridicată, aceștia sunt capabili să treacă în categoria domeniilor mai puțin importante acele domenii în care obțin rezultate mai slabe, reușind să anuleze discordantă dintre Eul ideal și Eul real. Cu cât această discordanță este mai mare cu atât nivelul stimei de sine este mai scăzut.

Familia reprezintă mediul care asigură copilului protecție, afecțiune și confort psihic, constituind factorul primordial al formării și socializării copilului. Părinții dețin în acest sens rolul deosebit atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale cât și în asigurarea unor condiții psihologice.

Formarea și consolidarea unor raporturi armonioase dintre părinți și copii solicită, din partea părintelui, aptitudinea de a întreține dialogul cu copilul și de a-l valorifica sub raport afectiv prin căldură, comunicare și dragoste. Cea mai mică deteriorare în echilibrul afectiv provoacă tulburări în psihicul copilului, atât îmbinarea tiranică cât și indiferența, fi ind profund resimțite de acesta. O consecință a comportamentului inadecvat al părinților este și subminarea sentimentului de siguranță, devenind imposibilă senzația de ocrotire, necesară unei structurări echilibrate a personalității.

Pentru copii mici sursa cea mai importantă pentru formarea stimei de sine o constituie evaluările părinților, mesajele transmise de aceștia sunt interiorizate de către copil, conducând la sentimentul de inadecvare sau adecvare ca persoană.

Eșecul părinților în a diferenția între comportament și persoană (etichetarea copilului după comportament) poate duce la formarea unui imagini de sine negative. Alături de această distincție fundamentală (comportament – persoană) alte mesaje pot influența negativ imaginea de sine ca: gesturile de interzicere, amenințările cu abandonul , deficite ale stilului de relaționare părinte – copil.

Un copil are toate șansele de a dezvolta o imagine de sine echilibrată atunci când în cadrul familiei:

este încurajat, lăudat;

este ascultat;

i se vorbește cu respect;

i se acordă atenție și este îmbrățișat.

este des criticat

i se vorbește pe un ton ridicat (se țipă);

este ignorat, ridiculizat

se fac comparații frecvente între frați;

există standarde exagerate a părinților privind performanțele sale școlare.

Riscurile unei stime de sine scăzute sunt multiple:

probleme emoționale

depresie,

anxietate,

iritabilitate;

probleme de comportament – agresivitate;

scăderea performanțelor școlare – eșec școlar, abandon școlar;

creșterea riscului consumului de alcool, tutun, droguri;

implicarea în relații sexuale de risc;

imagine corporală negativă,

tulburări alimentare – anorexie, bulimie, suicid.

Se întâmplă ca cei mici să fie copleșiți de frustrare, gelozie, sau teamă. Dacă aceste emoții sunt etichetate ca fiind rele și sunt reprimate, negate sau respinse, una din consecințe o reprezintă nediferențierea sentimentelor negative de cele pozitive. Astfel bucuria, plăcerea, încântarea sau curiozitatea vor fi puse de către copii în aceeași categorie cu furia, gelozia, sau teamă. Identificarea emoțiilor negative pe care le trăiește un copil precum și oferirea suportului de către un adult în exprimarea lor corespunzătoare este o modalitate de control și înțelegere a sentimentelor.

Bowlby (1988) a dezvoltat conceptul de atașament cu referire la relația afectivă primară dintre copil și cel care îl îngrijește. Astfel autorul consideră că atașamentul influențează stima de sine, aspirațiile și abilitatea de a atrage și menține o relație sănătoasă, succesul sau eșecul relației mamă-copil, fi ind răspunzător de calitatea relațiilor viitoare.

Atașamentul pune bazele socializării copilului și ale sănătății lui mentale, acesta îi permite copilului să-și formeze un model internalizat de funcționare a lumii, a figurii de atașament și a relației lui cu ea, a lui însuși și a respectului de sine.

Dacă e un atașament sănătos, securizant, copilul își va achiziționa autonomia și competența, pe fundalul încrederii în sine și în ceilalți.

În schimb un atașamentul insecurizant va fi o neșansă pentru copil și va conduce la dezvoltarea unei personalități necontrolate cu risc major de dezvoltare a unei psihopatologii. Insecuritatea poate deveni o problemă semnificativă în viața adultului.

Pentru a dezvolta o imagine de sine echilibrată copilul are nevoie de ajutor, de securitate, de înțelegere și de recunoaștere toate acestea fiind și sursa unui atașament solid.

În viziunea lui Stroufe, Egeland, Carlson și Collins (2005), conduitele de atașament îndeplinesc, așadar, o dublă funcție:

funcția de protecție de protecție, de securizare a copilului de către adult împotriva tuturor agresiunilor;

funcția de de socializare – atașamentul deplasându-se de-a lungul vieții de la mamă (sau alt adult) înspre altă persoane, spre grup, devenind un factor important în structura personalității.

S-au realizat numeroase studii care fac legătura dintre atașamentul timpuriu și relațiile ulterioare pe care le stabilesc indivizii.

Așadar teoria atașamentului este ceea care evidențiază importanța tiparelor de atașament, de comunicare și de reglare a afectului care se formează, se întrețin și se întăresc până la a deveni tipare emoționale și de relaționare socială, reliefând rolul pe care îl joacă în formarea concepției despre oameni și viață și implicit a imagini de sine.

Capacitatea de a avea încredere și de a forma relații reciproc armonioase sau dizarmonice afectează sănătatea emoțională, sentimentul de siguranță al copilului, capacitatea de a regla emoțiile, de a dezvolta funcția reflexivă a conștiinței. S-a constatat că acei copii care au un atașament securizant, au mai multă stimă de sine, inițiativă, viață emoțională colorată preponderent de emoții pozitive. Acești copiii vor dovedi competență socială, relațională, adaptabilitate și reziliență.

Un individ anxios are tendința să acumuleze mai multe date autodevalorizatoare decât informații care să-i susțină acțiunile, ceea ce hrănește permanent frica de sine. Aceasta se reflectă în grade diferite de anxietate, cât și în stima de sine, ducând în final la o deteriorare a expectanței proprii, care influențează alegerea sarcinii și perseverența în a o realiza.

De asemenea copiii cu stiluri de atașament nesecurizant sunt predispuși să dezvolte tulburări emoționale sau de personalitate, relații disfuncționale, au performanțe sociale mai scăzute și un confort psihic periclitat. Însăși formarea și dezvoltarea personalității sunt influențate de sistemul de atașament.

Bowlby explică: ”modelul de lucru al sinelui pe care copilul îl construiește reflectă, de asemenea, imaginile pe care părinții le au în legătură cu el, aceste imagini sunt exprimate nu numai prin modul în care fiecare dintre părinți îl tratează, ci și prin lucrurile pe care i le spune.” ”Datorită faptului că modelul de lucru al sinelui construit de copil este profund influențat de modul în care mama îl vede și îl tratează, copilul nu va reuși să recunoască în el însuși acele lucruri pe care mama nu reușește să le recunoască în copil. Se presupune că în acest mod, pot să se scindeze părți considerabile din personalitatea în curs de dezvoltare a copilului”.

2.4 Dezvoltarea personalității și tipul de atașament

Personalitatea umană reprezintă o realitate extrem de complexă, deoarece integrează o varietate de componente diferite ca structură, funcționalitate și finalitate (biologice, psihologice, sociale, axiologice, istorice) și dinamică (deși dispune de trăsături relativ stabile, cunoaște o evoluție în timp, atât în plan filogenetic, cât și în plan ontogenetic). Ca urmare a acestui fapt, personalitatea nu poate fi cercetata de o singură știință, ci necesită o abordare multidisciplinară.

Personalitatea umană constituie direct sau indirect terenul de intersecție al multor discipline științifice, este un univers care incita permanent la cunoaștere, dar care niciodată nu poate fi epuizat. Goethe consideră că supremă performanță a cunoașterii științifice este cunoașterea omului, ideea fiind justificată atât prin complexitatea maximă a ființei umane, cât și prin faptul că omul reprezintă valoarea supremă pentru om.

Printre științele care cercetează personalitatea menționăm: antropologia, pedagogia, istoria, morala, estetică, medicina, etc.

Personalitatea este un termen larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun. Majoritatea oamenilor folosesc cuvântul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care definesc modul în care o persoană vede și acționează în lume, ceva asemănător unor îmbinări a proceselor de gândire și de comportament.

Nu există o perspectivă unică asupra căreia toți cercetătorii să cadă de acord. Este dificilă găsirea unui acord nu numai în ceea ce privește definirea personalității, dar mai cu seamă privitor la caracteristicile acesteia. Mai degrabă decât să caute o convergență psihologii, aparținând diverselor școli, au avansat definiții și teorii ale personalității pe care le-au susținut și apărat cu o pasiune și o convingere demne de invidiat.

În ciuda faptului că toate aceste teorii permit o prezentare amplă a ceea ce numim sistemul de personalitate, răspunsul la întrebarea fundamentală “Ce este personalitatea” rămâne în continuare o problemă dificil de soluționat. Nu există, cel puțin până acum, un răspuns limpede la această întrebare. Fiecare teorie poate fi parțial corectă, sau putem spune că toate sunt parțial corecte, ceea ce ne face să credem că răspunsul corect la întrebarea avansată este în fapt unul cumulativ. Acel răspuns ar reuni într-o nouă teorie aspectele cele mai viabile ale teoriilor deja avansate.

Fiecare teorie oferă o imagine tentantă asupra naturii umane concluziile lor fiind bazate de cele mai multe ori pe rezultatele a numeroși ani de cercetare și de muncă intensă. Toți teoreticienii au ceva important, impresionant și provocator de spus despre abisurile ființei umane.

Faptul că ei nu sunt întotdeauna de acord ne obligă să luăm în considerare trei factori pentru a putea astfel mai facil să ne explicăm aceste disensiuni:

complexitatea subiectului discutat;

contextele istorice și personale diferite în care fiecare din aceste teorii au fost formulate;

faptul că psihologia este o disciplină relativ tânără, recent intrată în spațiul științificității.

În plus trebuie semnalat faptul că preocuparea privind investigarea personalității este mult mai recentă, primele formulări de o anumită pertinentă le regăsim începând abia cu anii “20. Or, în dezvoltarea unei științe 70 de ani reprezintă o perioadă prea scurtă pentru a permite cristalizări.

Interesul acordat azi studiului personalității este deosebit și acest lucru reiese cu ușurință din abundență studiilor prezente în literatura de specialitate. Teoria personalității reflectă așadar o parte esențială a eforturilor continue ale psihologiei de a înțelege natura umană.

De asemenea, studiul personalității are o valoare practică deosebită și în domeniul psihologiei clinice. O analiză statistică relevă că 74% din universitățile care acordă titlul de Master în psihologie clinică consideră cursul de teoria personalității ca fiind unul de importantă crucială în pregătirea studenților. Studiul personalității este de asemenea cotat ca fiind de mare importanță de mai bine de 70% din centrele de sănătate mentală, spitalele și clinicile anchetate.

Absența unui consens asupra naturii personalității precum și asupra celei mai potrivite modalități de abordare a acesteia e reflectat în egală măsură și în dezacordul privitor la definirea termenului ce o etichetează.

În cartea sa ,, Structura și dezvoltarea personalității” Allport (1991) invocă și discută peste 50 de definiții ale personalității.

Termenul de persoană vine din latinescul persona, care ar deriva din grecescul prosopon care a însemnat, pe rând, în teatrul grec din Antichitate, masca actorului, rolul acestuia, actorul însuși, pentru ca, ieșind din încânta teatrului, să se generalizeze asupra omului.

Au existat de-a lungul istoriei numeroase încercări de a surprinde esența umană și implicit nota definitorie a acesteia. Primelor încercări de a defini personalitatea li s-au adăugat, pe rând, noțiunile de economic, social, creator de istorie, conștient, dotat cu limbaj verbal, apt de conduită instrumentală și fabricant de unelte, rațional, generator de semnificații etc. Toate aceste definiții subliniau una din dimensiunile umane, dar le presupuneau până la urmă pe toate. În această lucrare vom prezenta numai câteva dintre definițiile date personalității de-a lungul timpului.

Aceasta a fost deseori definită ca fiind întreaga organizare mentală a ființei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrățișează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate și fiecare atitudine care s-a format în cursul vieții cuiva.

Astfel M. Prince(1924) o definește ca fiind suma totală a tuturor dispozițiilor, impulsurilor, tendințelor, dorințelor și instinctelor biologice înnăscute ale individului, precum și a dispozițiilor și tendințelor dobândite prin experiență.

Pentru R. Linton (1968) aceasta reprezintă ansamblul organizat al proceselor și stărilor psihofiziologice aparținând individului.

De asemenea ea mai fost definită ca fiind întreaga organizare mentală a ființei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrățișează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate și fiecare atitudine care s-a format în cursul vieții cuiva”.

Plecând de la aceste considerente, V. Pavelcu (1982) consideră că elaborarea unui model unitar al personalității presupune mai întâi precizarea divergențelor în problema structurii și orientării personalității și apoi, sinteza contradicțiilor. În acest sens, dificultățile privind modelul unitar al personalității sunt de natură epistemologică, metodologică și ontologică. Existența, evoluția și manifestarea ființei umane presupune prezența mai multor ipostaze care, deși ființează în unitate, în interdependență și interacțiune, constituie o obiectivare de sine stătătoare.

Pe de o parte, vizăm unitatea ființei umane și, pe de altă parte, subliniem manifestarea ei prin mai multe ipostaze. În această perspectivă, conceptele de individ, individualitate, persoană, personalitate, personaj reprezintă ipostaze distincte ale subiectului uman. Și, deoarece în literatura de specialitate acești termeni apar de multe ori nediferențiați, sinonimi, impunându-se delimitarea lor teoretică.

Dacă luate separat teoriile personalității acestea nu reușesc să explice suficient de integral personalitatea umane, atunci când ele se integrează ajung să se completeze și să se echilibreze reciproc, imaginea obținută având astfel o claritate mult mai mare. În ultimii ani s-a constatat ca o analiză comparativă a acestora este foarte eficientă pentru a sublinia continuitatea și progresul înregistrat de la o teorie la alta și, totodată, pentru a făcilita o eventuală sinteză a lor.

În capitolul de față al acestei lucrări vom aborda câteva dintre principalele teorii asupra personalității.

1. Psihologia analitică (Carl Gustav Jung) consideră că esențialul în analiza personalității îl constituie înțelegerea acesteia din perspectiva echilibrării celor două componente de bază, conștientul și înconștientul, potențele și calitățile personalității. Nu conflictul componentelor personalității este esențial, ci caracterul lor complementar și compensatoriu, unitatea lor. În concepția lui Jung, personalitatea înclude trei sisteme de interacțiune: conștiința, înconștientul personal și înconștientul colectiv, astfel, personalitatea (sau psihicul) este constituită din trei straturi intercorelate: conștientul, înconștientul personal și înconștientul colectiv.

Conștientul denumit Eu (Ego) se referă la procesele și funcțiile psihice de care un individ este direct conștient.

Înconștientul personal este similar conceptului freudian, în sensul că reprezintă totalitatea achizițiilor vieții personale (lucruri uitate, refulări, percepții, gânduri și sentimente subliminale), precum și o serie de acte automate, gesturi, expresii făciale etc. Spre deosebire de Freud, Jung nu consideră înconștientul doar ca o sursă de instincte ci ca o parte vitală și bogată a vieții individului, conținând simboluri exprimate prin vise.

Înconștientul personal poartă amprenta vieții individului și constituie stratul superficial al înconștientului. Înconștientul colectiv reprezintă stratul cel mai profund și mai inaccesibil al psihicului.

Spre deosebire de Freud, pentru care înconștientul este doar personal, Jung consideră că există și un înconștient colectiv, comun tuturor indivizilor, iar materialul conținut în înconștientul colectiv nu devine niciodată conștient și este rezultatul eredității.

Înconștientul colectiv este alcătuit dintr-o serie de conținuturi impersonale, din amintiri (imagini) ancestrale reprezentând reziduuri psihice ale dezvoltării umane, care au fost depozitate în psihicul uman și de care individul nu este direct conștient. Aceste amintiri (imagini) primordiale ale experienței speciei sunt denumite arhetipuri. Acestea sunt: persona, umbră, anima și animus, sinele.

La Jung, persona reprezintă un fragment din psihicul colectiv, suprapus psihicului individual. Persona se poate referi la identitatea sexuală, la un anumit stadiu al dezvoltării umane, la un anumit statut social, la trăsăturile psihice induse de o anumită profesie etc. Datorită caracterului supraadăugat al persoanei, Jung o consideră lipsită de realitate substanțială, persona este o mască, o simplă fațadă, o atitudine exterioară (raportată exclusiv la lumea exterioară, un compromis între individ și societate) care se opune atitudinii interioare (modului personal de raportare la lumea internă, subiectivă, denumit Anima și Animus).

Unul dintre elementele explicative ale descrierii personalității îl constituie tipurile psihologice. Pornind de la formația sa clinică, Jung a observat că între demență și isterie există o serie de deosebiri mai mult sau mai puțin opuse. Această opoziție devine mai evidentă atunci când e considerată în legătură cu atitudinea bolnavului față de lumea exterioară. Bolnavul isteric se caracterizează printr-o sensibilitate cu totul exagerată față de lumea exterioară, pe când dementul are o indiferență totală. Ca urmare a acestei direcții de orientare a energiei libidinale, voința de viață a istericului este îndreptată spre lumea exterioară (dorințele, trebuințele și aspirațiile sale sunt legate de semeni și societate, având de-a făce cu ura și iubirea lor).

Dimpotrivă, voința de viață a dementului precoce este îndreptată asupra individului însuși (dorințele și aspirațiile sale privesc interiorul său ), el este prea puțin încomodat de iubirea sau ura semenilor, de stăpânirea sau nestăpânirea lor. Lumea sa este lumea interiorității sale (lumea sa proprie), el evită societatea și semenii, retrăgându-se în el însuși, lumea sa interioară este singura care îl mulțumește și orice încercare de scoatere afară din ea îl supără și enervează.

Toate aceste observații l-au condus pe Jung la definirea celor două tipuri de bază ale personalități: personalitatea introverta; personalitatea extraverta.

Extravertirea și introvertirea descrâu atitudinea noastră față de lume. în timp ce unii dintre noi preferă lumea exterioară a oamenilor și lucrurilor, alții preferă lumea interioară a gândurilor și contemplației. Indiferent ce predispoziție avem, ea reprezintă sursa noastră de energie. Extravertiții și introvertiții au nevoie de medii de viață diferite care să-i stimuleze și să le transmită energie.

Extravertiții simt nevoia să comunice; ei vorbesc și se exprimă cu ușurință și sunt mai degrabă expansivi decât rezervați. Introvertiții au nevoie de singurătate, de perioade în care să reflecteze și să cântărească lucrurile; ei sunt mai curând rezervați decât expansivi, în fața solicitărilor lumii exterioare. Conform statișticilor americane, 70-75% din populație aparține tipului extravertit, iar 25-30%, tipului introvertit.

Ambele tipuri cuprind în egală măsură bărbați și femei. Fiind mai numeroși, extravertiții nu au în general probleme de adaptare. Introvertiții sunt în minoritate și de aceea resimt acut presiunea extravertiților de a deveni mai comunicativi și mai sociabili. Fiind în număr mai mic, ei sunt adesea considerați excentrici și nesociabili. De fapt nu ar trebui să se făcă asemenea discriminări, căci și unii, și ceilalți contribuie în felul lor la dezvoltarea societății.

2. Psihologia individuală (Alfled Adler) descrie personalitatea ca pe o structură integrală, o confluență a tendințelor având la bază tendința spre perfecționare, spre totalitate și integrare. Lupta pentru perfecțiune constituie motorul dezvoltării personalității.

Adler pleacă de la ideea că dezvoltarea personalității este condiționată de făctorii socio-culturali, accentuând importanța influențelor educative (familie, societate) în formarea Eului, fără a pierde însă din vedere substratul biologic.

Influențele sociale se concretizează în plan psiho-comportamental, prin adaptare (modificarea variabilelor personale, în funcție de mediu) și modelare (modificarea variabilelor de mediu în funcție de configurația personală). Personalitatea este considerată o structură integrală, o confluență a tendințelor având la bază tendința spre perfecționare, spre unitate și integrare.

Elementul esențial prin care Adler descrie personalitatea este motivația, analiza și înțelegerea personalității fiind echivalente cu identificarea cauzelor, a motivației comportamentelor umane. Autorul introduce două concepte primare, și anume acelea de sentiment de inferioritate se de complex de inferioritate.

Complexul de inferioritate apare atunci când compensarea sentimentului de inferioritate eșuează și individul este convins că orice ar făce, nu reușește să fie la fel de bun ca ceilalți. Acest complex este însoțit de conștiința încapacității personale de a depăși inferioritatea.

Deși complexul de inferioritate poartă în sine amprenta nevrotismului, nu duce întotdeauna la nevroză. Sunt multe persoane care se acomodează într-o anumită măsură cu starea dată, existând doar o predispoziție a acestora la nevroză, aceasta declanșându-se în situații critice care pot periclita prestigiul personal (căsătoria, schimbarea mediului de viață, o afacere etc.).

În funcție de caracteristicile predominante ale stilului de viață, Adler identifică patru tipuri de personalitate: dominant; dependent; evitant; social.

Adler identifică de asemenea trei modele educative care influențează dezvoltarea

personalității:

modelul hipertolerant (indulgență, toleranță excesivă, suport afectiv, protecție, asigurarea sentimentului de securitate);

modelul rejectiv (indiferență, ignorarea necesităților copilului);

modelul adaptativ (respect, dragoste, încredere, independență).

Comportamentul sau modelul parental va crea un anumit tip de personalitate, spre exemplu, tipul social, ca tip dezirabil, fiind generat de modelul adaptativ.

3.Teoria trăsăturilor de personalitate (G. Allport ) pleacă de la premisa că personalitatea este un ansamblu de trăsături. Comportamental, trăsătura indică predispoziția de a răspunde în același mod (constant) la diferiți stimuli. Trăsăturile, ca structuri stabile, sunt atât unice fiecărui individ, dar și comune mai multor indivizi. De aici abordarea dublă a personalității: ca unicitate (abordarea idiografică) și ca generalitate (abordarea nomotetică). În 1937, Allport a întreprins o trecere în revistă a tuturor cercetărilor efectuate de psihologi asupra personalității și a găsit aproximativ cîncizeci de definiții diferite ale termenului de personalitate. Deși psihologii aveau păreri oarecum distincte în legătură cu ceea ce se înțelege prin personalitate, Allport a constatat existența a trei elemente comune și anume:

Fiecare individ are o personalitate unică;

Personalitățile individuale conțin o serie de caracteristici diferite;

Aceste caracteristici („trăsături”) sunt relativ constante în timp.

Astfel, Allport distinge cele două tipuri de abordări în studiul personalității: abordarea idiografică și abordarea nomotetică. Deși studiul asupra trăsăturilor de personalitate pune accent pe aspectele individuale ale oamenilor (abordarea idiografică), Allport nu pierde din vedere perspectiva de ansamblu asupra personalității unice.

Conform concepției lui Allport, trăsăturile de personalitate sunt structuri relativ stabile, care îl determină pe individ să gândească și să se comporte într-o manieră consecventă, indiferent de situație. Acestea au o existență reală, nu sunt doar concepții teoretice sau etichete pentru a inventaria sau explică anumite răspunsuri, ele existând în interiorul fiecărei persoane.

Allport distinge două categorii de trăsături:

trăsături comune; reprezentate de acele aspecte ale personalității în raport cu care majoritatea oamenilor dintr-o cultură dată pot fi comparați avantajos, ele sunt mai nominale (fiind categorii în care individul este introdus cu forța) și mai puțin veridice decât trăsăturile individuale;

trăsături individuale; denumite ulterior de Allport dispoziții personale, sunt unice, definitorii pentru individ. Ele reflecta cu precizie structura personalității și se manifestă cu o anumită constanță în comportament (constanța unei dispoziții personale fiind o problemă de grad).

În orice personalitate există trăsături cu semnificație majoră și trăsături cu semnificație minoră.

Dintre factorii incriminați în etiologia plurifactoriala a tulburărilor de personalitate sunt de menționat: ereditatea, factori perinatali, factori de microorganicitate, factori mezologici, factori de dezvoltare, factori psihodinamici, fără ca să existe până în acest moment nici un consens științific și nici măcar dovada unei legături de cauzalitate suficient de importante pentru a fi luată în discuție.

În abordarea etiopatogenetica a tulburărilor de personalitate astăzi se discută de implicarea mai multor factori. În mod deosebit, mai mulți cercetători subliniază ideea potrivit căreia modelele operaționale disfuncționale relevate de acești pacienți s-au dezvoltat adesea într-un context de atașament nesigur. Tocmai de aceea disfuncționalitatea unor astfel de tulburări apare ca deosebit de evidentă în contextul relațiilor interpersonale, care sunt întotdeauna interpretate de subiect împotriva fondului schemelor interpersonale încorporate.

În cazul tulburărilor de personalitate, psihologii și psihiatrii au propus diferite tipologii și clasificări în funcție de simptomele prezente intercorelate.

Dar, datorită polimorfismului tulburărilor de personalitate și a insuficiențelor delimitări teoretice, fidelitatea diagnosticului clinic este relativ slabă iar clasificarea categorială este, deseori, contestată.

În ultimii ani s-a pus accentul din ce în ce mai mult pe o abordare dimensională, care plasează tulburările de personalitate pe continuum-ul sănătate psihică – patologie, abordare care a câștigat tot mai multe dovezi în vederea validării sale empirice prin studii biologice.

Majoritatea acestor studii pun în evidență, în cazul tulburărilor de personalitate ușoare (de tipul nevrozelor sau tendințelor accentuate), modificări neuro-fiziologice și cognitive similare calitativ cu tulburările omonime grave la care fac referire (schizofrenia are drept corespondente btulburările schizotipale și schizoidă, paranoia – tulburarea de personalitate paranoidă etc.)

În opinia lui Leonhard, ceea ce îi deosebește pe oameni între ei este, în mare măsură, rezultatul dezvoltării lor diferite în cursul vieții, și nu felul lor de a fi înnăscut. Autorul crede că mediul social și experiența de viață formează personalitatea individuală și nu o anumită moștenire genetică. Două persoane cu firi înnăscute asemănătoare pot ajunge în felul acesta cu totul diferite una de cealaltă, în timp ce o asemănare a destinului exterior poate avea drept rezultat că persoane foarte diferite ca structură psihică să înceapă să semene una cu cealaltă.

Acesta definește personalitatea accentuată ca fiind caracterizată printr-o serie de însușiri speciale sau trăsături a căror intensitate depășește media, favorizând o pregnanță a manifestării respectivei trăsături. Sunt acele structuri de personalitate care se pot adapta în medii favorabile, dar care se decompensează în condiții solicitante sau stresante spre deosebire de personalitățile patologice care se pot decompensa în orice situație. În viziunea lui Leonhard putem situa personalitățile accentuate în zona incertă dintre normalitate și patologie psihică, fiind rezultanta unui cumul de factori, pe de o parte constituționali, pe de altă parte sociali (educaționali, culturali, legați de experiența de viață etc.).

Personalitățile accentuate prezintă o tendință spre fenomene psihopatologice, însă nu există dovezi clare privind gradul în care contribuie la declanșarea lor. În cazul personalităților accentuate nu produce o deteriorare gravă în funcționarea socială sau profesională și nu se perturbă grav echilibru personalității, permițând individului să se adapteze societății, uneori însă cu limitări sau dificultăți.

Așa cum am mai afirmat (Constantin și colab., 2008), termenul de „accentuat” se suprapune parțial peste cele de „pregnant”, „atipic” sau „extravagant”, și nu peste cel de „anormal”, fiind vorba de un cumul de aspecte ce reliefează puternic caracterul unei persoane, fără a o face neapărat și dezadaptativă. În descrierea dimensiunilor accentuate, Leonhard utilizează sintagma „trăsături ale firii” (Wesenszuge), denumire prin care se pot deriva o serie de caracteristici ale conceptului: sunt principale, ocupă un rol definitoriu în structura personalității, sunt profunde și au rădăcini înnăscute. Astfel, vorbim de „asocieri de trăsături caracteristice și persistente, predominant cognitive, afective sau relaționale ilustrabile printr-un comportament ce deviază în măsură mai mare sau mai mică de la normele grupului din care face parte individul”.

Leonhard considera că mai mult din jumătate din populația țărilor dezvoltate ar putea fi identificate cu un tip de personalitate accentuată, ceea ce poate fi o exagerare, generată poate de definirea prea generală al termenului de „accentuat”. Pe de altă parte, el afirmă că deschizătorii de drumuri în știință, artă, politică sau filosofie au fost personalități accentuate, că marile personalități ale omenirii au avut trăsături accentuate și că istoria a fost scrisă de astfel de oameni. Oriunde ar fi, personalitățile accentuate ies în evidență, fie in sens pozitiv, fie în sens negativ, fie pur și simplu prin caracterul lor deosebit, prin faptul ca sunt altfel decât marea majoritate a oamenilor.

Trebuie să mai subliniem faptul că nu există o graniță bine delimitată între oamenii medii, obișnuiți – personalitățile „comune” și personalitățile „accentuate”. Dimensiunile accentuate ale personalității pot coexista atât oamenii obișnuiți, la care se pot manifesta doar anumite tendințe, mai slabe sau mai bine conturate, cât și la „personalitățile accentuate” în adevăratul sens al cuvântului, acele persoane la care există un patern de factori accentuați bine structurat și manifest.

Altfel spus, când ajung la anumită intensitate, dimensiunile accentuate își pun amprenta pe personalitatea omului, iar când se accentuează și mai mult, ajung să perturbe structura personalității devenind astfel disfuncționale sau dezadaptative. În cadrul literaturii asupra personalității normale și patologice, această viziune este susținută de interpretările dimensionale.

Conform lui Bowlby, în primul an de viață, un copil, prin experiențele timpurii cu persoanele de îngrijire, dezvoltă o reprezentare mintală a sinelui și a figurilor de atașament ce rămân destul de stabile în timp. Modelele internalizate de reprezentare a sinelui și a celorlalți au scopul de a organiza și procesa informații referitoare la atașament și de a planifica acțiunile viitoare. În etapele următoare, reprezentarea atașamentului de copilul mic devine fundamentul dezvoltării personalității sale.

Bazat pe modelele internalizate de reprezentare a atașamentului, copilul mic și, mai târziu, preșcolarul, școlarul, adolescentul și adultul dezvoltă expectante despre sine și alții ca fiind dorit sau nedorit, demn de îngrijiri și protecție din partea altora, disponibili sau indisponibili spre a i-o oferi.

Modelul internalizat de reprezentare a atașamentului mamă-copil constituie doar o primă etapă, ființa umană orientându-se spre un sistem individual, caracterizat printr-o reglare internă a sinelui atât la nivel cognitiv, cât și emoțional. Reglarea emoțională, atât la nivel intrapsihic, cât și interpersonal, reprezintă o achiziție fundamentală a dezvoltării psihologice a copilului. Emoțiile joacă un rol important pentru a ajuta la evaluarea mediului înconjurător, a disponibilității figurilor de atașament și, nu în ultimul rând, în a menține un sens al siguranței interioare.

Aceste funcții de reglare operează pe două niveluri:

la un nivel de bază al emoțiilor, precum teama și disconfortul, activează sistemul de atașament și comunica mamei/persoanei de îngrijire nevoia copilului de protecție și confort;

la un nivel mai înalt, emoțiile asigură copilului feed-back-uri despre încercările sale reușite de a obține confort și de a menține o relație, cu un "celălalt" semnificativ pentru sine.

Tulburările de personalitate, cel mai frecvent luate în discuție, în al căror istoric de dezvoltare se discuta de tulburarea de atașament ca element important al vulnerabilității sunt tulburarea de personalitate borderline, histrionic, narcisic, dependent, obsesiv-compulsiv.

Unele cercetări aduc în discuție o serie de modele recurente de organizare a relațiilor dintre părinți și copiii lor, care pot fi responsabile pentru dezvoltarea unor probleme de conduită.

Comportamentul copilului se realizează totdeauna prin identificare și interiorizare cu sine și cu ceilalți. Astfel, Eul uman se formează într-o constelație triunghiulară de factori: dragoste, autoritate și securitate familială.

Orice carență afectivă, ca orice tip de carență sau abuz de autoritate, vor determina tulburări de comportament, datorită demisiei părinților de la sarcinile lor. Problemele lor comportamentale interferează nu numai cu propriul progres, ci și cu procesul de învățare al colegilor de clasă, atunci când manifestă furie, teamă sau îi rănesc pe alții, în context școlar.

Alți copii, care răspund prin retragere, izolare, rămân deseori neidentificați.

Teoria atașamentului are o importanță fundamentală pentru înțelegerea tulburărilor grave ale personalității. Cercetători precum Safran și Segal (1990), Liotti (1991), dar și Carlo Perris (1988, 1989, 1991) i-au semnalat importanță din perspectiva dezvoltării "vulnerabilității individuale" în raport cu tulburări psihopatologice precum: schizofrenia, depresia și tulburările de personalitate.

În ceea ce privește geneza unei tulburări a personalității, este necesar să se ia în considerație atât diferențele temperamentale deja prezente la naștere determinate genetic, precum și unul din factorii care contribuie la condiționarea calității interacțiunilor psiho-sociale cum ar fi stilul de atașament.

Variațiile gradului în care sunt prezente la naștere dimensiuni de temperament precum căutarea noutății, evitarea monotoniei, agresivitatea contribuie la influențarea calității tranzacțiilor dintre copil și aceia care-l îngrijesc, implicit a stilului de atașament.

Hay (1980) a precizat că un atașament sigur este o preachizitie fundamentală a învățării. Astfel autorul a afirmat că până și urmărirea figurii de atașament are funcția de a facilita învățarea, atașamentul devenind astfel preachiziția obligatorie implicată în cadrul procesului de învățare, deci a dobândirii caracterului, a doua dimensiune majoră a personalității achiziționată prin învățare.

Concepțiile bazate pe teoria atașamentului tratate amplu în lucrările grupului lui Guidano, Liotti și Reda (Guidano și Liotti, 1983; Redă, 1986; Guidano, 1987; Liotti, 1991) permit, pe baza analizei tipului de atașament, să se facă predicții asupra principalelor caracteristici ale tulburării de personalitate ce se vor întâlni mai târziu în viața adultă.

Nu se știe dacă toate mecanismele de apărare postulate de psihanaliză pot fi reconsiderate ca mecanisme cognitive de prelucrare selectivă a informației traumatice, există însă mecanisme de apărare precum: negarea defensivă, represia, raționalizarea, proiecția, intelectualizarea și izolarea care permit o promițătoare abordare cognitivă.

Negarea cuprinde procesele de blocare a constituirii reprezentării interne, informaționale a traumei, la nivel perceptiv, cognitiv- emoțional. Represia vizează modalitățile de evitare a reactualizării informației traumatice în memoria de lucru. Proiecția constă în atribuirea responsabilității pentru situația de stres unor factori externi.

Raționalizarea vizează în mod direct, reevaluarea pozitivă a situației stresante și a comportamentului dezadaptativ propriu. Intelectualizarea/izolarea constă în prelucrarea preponderență a informației traumatice izolate de conotațiile sale emoționale negative.

Astfel, interacțiunea dintre temperament și stilul de disciplina parentală conduce la conturarea stilului de atașament care pare să influențeze nu doar viața de familie de fiecare zi, ci și ajustarea individului la evenimente de viață negative sau situații de criza prin recurgerea la mecanisme de coping evitative sau confruntative.

Depistarea de timpuriu a unor trăsături temperamentale precum emoționalitatea excesivă, impulsivitatea se constituie în trăsături marker ce sugerează susceptibilitatea pentru evenimente de viață negative și vulnerabilitatea la un stil parental defectuos de disciplina inconsistentă care conduce la un tip de atașament nesecurizant. După cum afirmă cercetători precum Rothbart&Bates (1998), depistarea unor asemenea caracteristici se dovedește a fi foarte importantă pentru intervenție sau chiar prevenție ce vizează împiedicarea structurării dizarmonice a personalității și, în consecință, recurgerea la mecanisme dezadaptative de coping.

Astfel dezvoltarea unui stil de atașament nesecurizant va conduce la formarea unei personalități fie evitantă caracterizată prin inhibiție socială, sentimente de insuficientă și hipersensibilitate la evaluare negative. Acești indivizi vor evita mai târziu activitățile profesionale care implică un contact interpersonal semnificativ din cauza fricii de critică, dezaprobare sau respingere, vor manifesta de asemenea reținere în relațiile intime de teama de a nu fi ridiculizat și inhibat în relații noi din cauza sentimentelor de inadecvare. Prezintă teama de a nu fi criticat sau umilit în public, trăind o stare anxietate persistent și limitative. Deși își dorește să fie acceptat și simpatizat, evită și îi este teamă să inițieze noi relații interpersonale.

Are nevoie de tandrețe, securizare și reasigurare. Se consideră inapt social, inferior celorlalți, neatractiv și se subestimează. Este ezitant în a-și asuma riscuri ori în a se angaja în activități noi, pentru a nu fi pus în dificultate. Are tendința de a exagera eventualele riscuri, eșecuri, pericole. Principala lui caracteristică va fi necesitatea excesivă de a fi supervizat, care duce la un comportament submisiv și adeziv și la frică de separare. Are dificultăți în a lua decizii simple fără reasigurări și sfaturi din partea altora. Necesită ca alții să-și asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii ale vieții lui reducându-se sau chiar anulându-și inițiativele. Are dificultăți în a-și exprima dezaprobarea față de alții de teamă de a nu pierde aprobarea sau suportul acestora.

Aceștia au stima de sine redusă și își subestimează calitățile și disponibilitățile proprii. Au nevoie de aprobare, de acceptare și de susținere. Fac sacrificii în vederea obținerii aprobării suportului și îngrijirii. Acordă altora girul propriilor sale responsabilități. Le este teamă de a fi abandonați manifestând o tolerant excesivă față de persoana investită ca protector. Își limitează relațiile sociale la cei de care sunt dependenți.

Spre deosebire de aceștia, acei indivizi caracterizați de un stil de atașament securizant vor profita la maximum de oportunitățile din viață, vor fi apreciați de colegi, vor avea capacități de lider și abilități sociale și vor fi mai încrezători în ei decât alți copii.

De fapt, atașamentul sigur asigură posibilitatea de a-și defini limitele propriei stări de confort afectiv, a le face cunoscute celor din jur, a căuta menținerea în aceste limite acceptabile a propriei ființe, ceea ce înseamnă a avea bariere sănătoase care pot funcționa ca bază pentru legături sănătoase, stare de echilibru cu propria persoană și cu ceilalți.

Într-un studiu realizat de Cowan, Cohn și Pearson (1996) s-a observat ca interacțiunile maritale și stilurile parentale sunt corelate cu nivelul de înțelegere a experiențelor de atașament. Cercetătorii au găsit ca un istoric al atașamentului sigur legat de tată este predictiv pentru un comportament extrovertit al copilului, în timp ce un atașament sigur doar față de mamă va indica comportamente introvertite

CAPITOLUL 3 METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Obiectivele cercetării

3.1.1. Obiective teoretice

Ținând cont de importanța pe care tipul de atașament adoptat de copil îl are în dezvoltarea acestuia, tip de atașament care apoi în majoritatea cazurilor îl va păstra pentru tot restul vieții, acesta interacționând cu toate palierele existenței lui obiectivul teoretic al acestei lucrări este acela de a identifica relația care există între tipul de atașament, cu precădere acele tipuri nesecurizante (evitant, anxios/ambivalent), și nivelul anxietății precum și relațiile pe care tipul de atașament le are cu, pe de o parte cu dezvoltarea personalități și în în acest caz am urmărit trăsătura Neuroticism și de asemenea cu nivelul stimei de sine.

Astfel această lucrare dorește să identifice cât de strânse sunt aceste legături pentru a putea identifica în ce măsură mediul familial va influența traiectoria pe care copilul o va urma în viață.

3.1.2. Obiective practice

Obiectivul practic al acestei lucrări este de a răspunde la acele întrebări ale căror răspunsuri ar putea influența în mod pozitiv dezvoltarea acelor copii care dintr-un motiv sau altul au adoptat un tip de atașament nesecurizant.

Având aceste răspunsuri se va putea pe de o parte intervenii educațional în aceea perioadă a copilăriei în care copilul începe să părăsească mediul exclusiv familial și ne referim în acest caz la preșcolari. Adoptarea de către educatori a unei poziții corespunzătoare față de acești copii și oferirea unui mediu propice dezvoltării acestora ar putea contracara într-o oarecare măsură efectele negative ale acestor tipuri de atașament.

Pe de o altă parte în perioada adultă cunoașterea relațiilor care există între tipul de atașament identificat la individ și elemente care țin de personalitatea acestuia, implicit de preponderență anumitor trăsături sau valori, poate fi un factor predictiv în ceea ce privește orientarea profesională a acestora sau eficientă pe care aceștia o vor dovedii în cadrul unei profesii.

De asemenea aceste răspunsuri pot constitui repere în cadrul consilierii familiale sau individuale.

3.2. Ipotezele cercetării

Există o relație între tipul de atașament și prezența simptomelor de anxietate în sensul că, dacă tipul de atașament este de tip nesecurizant atunci prezența simptomelor de anxietate va fi mai accentuată

Există o relație între tipul de atașament și nivelul stimei de sine în sensul că, dacă tipul de atașament este de tip nesecurizant atunci nivelul stimei de sine va fi mai scăzut

Există o relație între tipul de atașament și tipul de personalitate dezvoltat în sensul că, dacă tipul de atașament este de tip nesecurizant atunci nevrozismul ca și trăsătură de personalitate va fi mai accentuat

3.3. Prezentarea lotului de subiecți/eșantionului supus cercetării.

În cadrul acestei cercetări lotul a fost alcătuit din 30 de persoane, 15 femei și 15 de bărbați cu vârste cuprinse între 22 și 30 de ani. Acest lot a fost constituit în întregime din studenți atât ai anului doi, cât și al anului trei al Facultății de psihologie Spiru Haret. Dintre aceștia 30% au fost recrutați și au completat chestionarele online prin intermediul rețelelor de socializare.

Restul de 70% au fost recrutați prin abordare directă.

De asemenea în mod implicit nivelul studiilor în cazul acestui lot a fost constat, cu toții fiind cel puțin absolvenți de liceu și în ani terminali ai facultății de psihologie.

3.4. Descrierea metodelor și tehnicilor de cercetare

În scopul realizării obiectivelor propuse și plecând de la ipotezele formulate în cadrul acestei cercetări a fost folosit inventarul de personalitate Big Five (BFI) împreună cu Inventarul de auto-apreciere pentru identificarea tipului de atașament (Expriences în Close Realtionships) realizat de către Brennan,Clark &Shaver (1998).

De asemenea pentru măsurarea nivelului stimei de sine, precum și prezența caracteristicilor anxioase au fost folosite Scala de evaluare a nivelului stimei de sine a lui Rosenberg, precum și Chestionarul pentru depistarea personalităților acentuate al lui dr. H. Schmieschek, de la clinica de boli nervoase Charité a Universității Humboldt din Berlin, tradus, experimentat și adaptat pentru țara noastră de psihologul I. M. Nestor (1975)

Această metodă a anchetei a fost considerată ca fiind cea mai potrivită realizării obiectivelor.

De asemenea pentru realizarea obiectivelor vom folosi pentru prelucrarea datelor din cadrul programului SPSS Statistics 20.0 pentru Windows coeficientul de corelație Pearson pentru a verifica dacă există corelație între variabilele cuprinse în ipoteze și Testul t pentru compararea a două eșantioane de scoruri nerelaționale. Datele obținute prin analiză corelațională ne scot în evidență doar legăturile care au loc între fenomene, fără a ne da informații legate de cauzalitate.

În această cercetare am folosit de asemenea metoda observației participative, care este o metodă tipic descriptivă, care presupune accesul direct la obiectul cercetat și se folosește în combinație cu alte metode ca: anamneza, studiul de caz, biografia, interviul, studiul documentelor. Prin această metodă sau urmărit manifestările comportamentale ale persoanelor intervievate precum și a contextului situațional al comportamentului, atitudinea față de întrebări, gradul de atenție, gradul de intervenție în timpul aplicării scalei, aceasta oferind date de ordin calitativ și evitarea unor serii de capcane sau informații superficiale în așa fel încât răspunsurile să corespundă normelor de aplicare prevăzute în manualele de utilizare al chestionarelor. Aceasta deoarece în cazul cercetărilor neexperimentale așa cum este și cea de față cercetătorul nu deține așa de mult controlul asupra situației.

3.4.1 Inventarul de personalitate Big Five (BFI). (Anexa 1)

Una din problemele care apar atunci când este necesar să facem o analiză a personalității o reprezintă multitudinea de factori de personalitate descriși în literatura de specialitate, de multiplele suprapuneri dintre aceștia și numeroasele probleme legate de acuratețea metodologiei de evaluare.

În ultimii douăzeci de ani modelele factoriale ale personalității în încercarea de a depășii aceste inconveniențe se pare că converg spre același model factorial general al structurii personalității numit Five Factor Model (abordarea factorială) sau Big Five (abordarea lexicală).

Acest model propune existența a cinci trăsături de personalitate considerate drept pivoți ai personalității, respectând în același timp principiul lui Cattell “prea mulți factori pot face rău”.

Modelul Big Five al personalității este privit în literatura de specialitate ca fiind cel mai aproape de o înțelegere exhaustivă a personalității umane.

Modelele factoriale ale personalității au ca factor comun acreditarea ideii ca esențiali pentru structura personalității ar fi cinci factori. Deși nu a existat un acord unanim în denumirea factorilor, consensul autorilor în ceea ce privește conținutul psihologic al acestora este destul de mare.

Acest model de analiza a personalității a fost numit BIG-FIVE (MareIe cinci) și a suscitat un interes imens din partea cercetătorilor. În prezent analiza personalității pe baza celor cinci factori este în opinia multor autori "foarte prolifică, dacă nu chiar cea mai prolifică".

Caracteristicile personalității pot fi evaluate prin diferite tehnici sau metode:

• în cadrul unui interviu cu scop diagnostic;

• prin analiza informațiilor din rapoarte, istoric sau de la persoane care îl cunosc bine pe subiect;

• prin observarea comportamentului subiectului;

• prin administrarea unor baterii de teste standardizate construite pentru evaluarea personalității, etc.

Din această perspectivă „o evaluare psihologică reprezintă o examinare cuprinzătoare realizată pentru a răspunde unor întrebări specifice privind funcționarea psihologică a unui client pe o perioadă determinată de timp sau pentru prezicerea funcționării psihologice a clientului în viitor”.

În prezent există trei tipuri de ipoteze care încearcă să facă o analiză cât mai precisă a personalității, acestea sunt:

• ipotezele structurale,

• ipotezele ierarhizatoare,

• ipotezele lexicale.

Potrivit ipotezelor structurale, ceea ce contează în descrierea personalității și mai ales a structurii ei nu este atât numărul trăsăturilor denumite prin diferiți termeni, ci natura relațiilor dintre trăsături, capabilă a conduce la construirea unei reprezentări structurale a descriptorilor personalității.

Ipotezele ierarhizatoare vizează organizarea ierarhică a termenilor ce denumesc trăsături în interiorul aceluiași factor cuprinzând în el sute și chiar mii de trăsături. Din perspectiva acestor ipoteze, factorii modelului Big-Five sunt localizați la cel mai înalt nivel de organizare.

Astfel cele trei categorii de ipoteze se înlănțuie și se integrează, ipotezele lexicale sunt integrate de cele structurale, iar acestea din urmă sunt integrate de ipotezele ierarhizat oare. Rezultă, în final, un construct integrator care reușește să cuprindă destul de bine personalitatea umană. Modelul Big Five este elaborat pe baza unui cadru științific care reușește să organizeze diferențele individuale care caracterizează oamenii.

Potrivit ipotezelor lexicale adverbele furnizează informații nu numai despre comportament, ci și despre coerența interioară a acestuia, permițând compararea comportamentelor și raportarea lor la normele sociale pentru a deduce constanta și generalitatea acestora. Modul adjectival și substantival de denumire a trăsăturilor de personalitate sunt cele mai productive, deoarece fac abstracție de situația în care o persoana se comportă într-un anume fel și atribuie trăsătura respectivă întregii ei ființe și în al doilea rând pentru că face abstracție nu doar de comportamentul unei persoane, ci și de trăsăturile ei comportamentale care sunt substanțializate, în acest caz trăsătura căpătând o oarecare autonomie, pe baza ei putându-se explica comportamentul unei persoane (H. Winfrid, 1992).

Francis Galton este unul din primii cercetători care a recunoscut importanța fundamentală a ipotezei lexicale susținând că „diferențele individuale cele mai importante în interacțiunile umane se regăsesc codificate în limbaj sub forma termenilor unici în majoritatea limbilor”.

Cercetări asupra personalității având ca punct de pornire ipotezele lexicale au fost efectuate de De Raad, Mulder, Kloosterman, Hofstee (1988), De Raad, Hoskens (1990) etc (E. Mulder și K. Kloosterman, 1990). În momentul de față s-au conturat două tipuri de modele Big-Five, cel dezvoltat de McCrae și Costa (1985; 1987) și operaționalizat în Noul Inventar de Personalitate (NEO-PI) și cel bazat pe ipotezele lexicale și operaționalizat într-un set de factori proveniți din studiile unor autori precum (Norman, Peabody, Digman, Goldberg). Făcând o analiză comparativă a acestor două modele, Goldberg enumeră câteva asemănări (același număr de factori și același conținut al factorilor), dar și unele diferențieri existente între ele.

Modelul factorial al personalității construit de Goldberg (1999) constituit din cei cinci factori de baza oferă o mai bună detaliere a dimensiunilor care caracterizează personalitatea umană, fiecare factor având subsumate cele 6 fațete, astfel încât să se poate construi un profil detaliat al personalității și de asemenea pentru a se face o mai bună diferențiere între diferite entități psihice. În 2005 acesta împreună cu un grup de cercetători, construiește o bază de date cu itemi disponibilă online pentru evaluarea personalității. Dimensiunile modelului IPIP-NEO au fost prezentate pe larg de către J. A. Johnson (2005).

Acest model a stat la bază operaționalizării chestionarului Big Five plus, construit la noi în țară în anul 2007 de către un grup de șapte experți după analiza descrierii modelului Goldberg analizând pertinența acestor descrieri în limba română încercând să contureze mai clar atât sensul cât și semnificația fiecăreia dintre cele șase fațete descrise în cadrul fiecărui factor.

Factorii modelului IPIP-NEO descriși de Goldberg, și Johnson sunt următorii:

• Extroversiunea- care cuprinde următoarele fațete; afectivitate, sociabilitate, aservitivitate, nivel de activism, căutare de senzații, emoții pozitive,

• Agreabilitatea – care cuprinde următoarele fațete; încredere, simț moral, altruism, cooperare, modestie, compasiune

• Nevrozismul- care cuprinde următoarele fațete; anxietate, furie, depresie, timiditate, nestăpânire,

• Conștiinciozitatea- care cuprinde următoarele fațete; rigiditate morală, nevoia de realizare, disciplină, prudență,

• Deschiderea- care cuprinde următoarele fațete;imaginație, interes artistic emoționalitate, spirit aventurier, intelect, liberalism.

Modelul Big Five datorită numărului limitat de factori monitorizați a permis realizarea unui cadru unificator de analiză. Modelul oferă, de asemenea, premisele realizării unui consens și în ceea ce privește interpretarea factorilor.

Modelul structurat pe cei cinci factori ai personalității constituie o replică realizată de Norman (1963), Borgatta (1964), Digman și Takemoto-Chock (1981) după lista derivata din cele 35 de variabile definite de Cattel(19xx)

Conform lui Norman (1963), acești factori au fost inițial definiți ca fiind:

• Extraversiune (asertive, energic, vorbăreț)

• Agreabilitate (natural, cooperant, încrezător)

• Conștiinciozitate (ordonat, responsabil)

• Neuroticism versus Stabilitate emoțională ( calm, greu de supărat)

• Cultură ( inteligent, gândire independentă)

Acești factori au devenit ulterior cunoscuți ca Big Five (Goldberg, 1981), un titlu ales nu pentru a reflecta măreția intrinsecă ci pentru a reflecta faptul ca fiecare dintre acești factori sunt extrem de completi.

Acest model nu urmărește să demonstreze că diferențele personale se pot reduce la acești cinci factori, aceste cinci dimensiuni reprezintă personalitatea la un nivel complet de abstractizare, fiecare dintre aceste dimensiuni reprezentând suma a unui număr mare de caracteristici personale distincte.

Universalitatea transculturală a acestui model factorial al personalității a fost dovedită de rezultatele obținute în cazul celor două proiecte non-englezești realizate în Germania și Danemarca. Studiile din Danemarca au fost conduse de Hofstee, De Raad și colegi lor de la University of Groningen în the Netherlands (Mulder, Kloosterman, & Hofstee, 1988). Rezultatele obținute în cadrul acestui proiect au fost similare cu cele realizate în SUA și Anglia.

Inventarul de personalitate Big Five (BFI) a apărut în urma necesități existenței unui instrument mai simplu de aplicat care să măsoare cei cinci factori ai personalității. John, Donahue, și Kentle (1991) sunt cei care au construit acest test care constituie o variantă redusă la doar 44 de itemi.

Obiectivele care au fost urmărit atunci când a fost creat acest inventar, au fost o eficiență mai mare în aplicarea acestuia și mai flexibilă în același timp. Așa cum observă Burisch (1984), acesta scala scurtată nu numai că economisești timp, dar nici nu obosește subiecții care în cazul unor teste foarte lungi încetează să mai răspundă înainte de terminarea testului sau răspunsurile nu mai pot fi considerate valide

De asemenea în cazul BFI nu se folosesc simple adjective în cazul itemilor, acestea fiind înlocuiți cu fraze simple bazate pe adjective insusite, recunoscuțe a fi markeri originali din cadrul Big Five. (John, 1989,1990).

Astfel scala BFI cuprinde între opt și zece itemi corespunzând fiecărei trăsături, fără a deforma sau deteriora proprietățile psihometrice ale versiunii de bază.

3.4.2 Scala de evaluare a nivelului stimei de sine a lui Rosenberg (Anexa 2)

Determinismul social al stimei de sine este subliniat de Argyle (1994) care o include în categoria motivelor sociale (dependență, afiliere, dominanță, sex, agresiune),oamenii au nevoie de recunoașterea și aprecierea celorlalți și tind să-i facă pe semenii lor să le aprobe și să le accepte imaginea de sine ca validă. Dacă evaluarea este defavorabilă, persoana va evita grupul sau persoanele care o manifestă sau va încerca să determine o schimbare a atitudinii.

Unii oameni dezvoltă o stimă de sine exagerată în comparație cu inerențele sentimente de inferioritate bazale. Autorul consideră că stima de sine este o funcție a imaginii de sine, formată prin introiectarea admirației și afecțiunii părinților, dezvoltată ulterior prin compararea caracteristicilor și performanțelor proprii cu ale celorlalți și prin asumarea unor roluri, mai ales dacă este vorba de roluri cu aspecte valorice importante (prestigiu, rușine). Un nivel ridicat al stimei de sine este expresia unei imagini de sine clare și consistente, existând o tendință firească, dar limitată de realitate, de a o menține la acest nivel: atunci când performanțele sau feedback-ul social contrazic stima de sine în mod continuu, menținerea ei duce la un comportament absurd sau ridicol.

Rosenberg și Harter (1990) consideră că stima de sine este influențată de succesele sau insuccesele pe care individul le are în domeniile care sunt percepute ca fiind importante pentru el și mai puțin influențați de ce se întâmplă în domeniile considerate neimportante sau în cazul indivizilor cu stima de sine ridicată, aceștia sunt capabili să treacă în categoria domeniilor mai puțin importante acele domenii în care obțin rezultate mai slabe, reușind să anuleze discordanța dintre Eul ideal și Eul real. Cu cât această discordanță este mai mare cu atât nivelul stimei de sine este mai scăzut.

Această scală a fost elaborată inițial pentru a măsura sentimentul global al valorii personale și auto acceptării. Scala cuprinde 10 itemi cu 4 posibilități de răspuns între total acord (1 punct) și total dezacord (4 puncte). Itemii 3,5,8,9,10 se cotează invers. Scorurile pot fi cuprinse între 10 și 40; scorurile ridicate indică o stimă de sine scazută. Coeficientul Cronbach = 0,89, raportat de autor, indică o bună consistență internă, iar fidelitatea test-retest e cuprinsă în studiile autorului între 0,85 (la o săptămână interval) și 0,88 (la două săptămâni interval). Coeficientul de fidelitate obținut în cazul aplicării pe un eșantion inițial de 5024 de elevi de liceu și gimnaziu a fost de 0,77. S-au semnalat corelații negative semnificative între nivelul stimei de sine și anxietate(r = -0,64) și între nivelul stimei de sine și depresie (r = -0,54). Corelații pozitive sunt raportate între nivelul stimei de sine și aspectul fizic (r = 0,66), abilității școlare (r = 0,42) și încredere socială (r = 0,35).

La cotarea rezultatelor se vor lua ca etalon valorile cuprinse între:

10-16 puncte – stima de sine ridicată
17-33 puncte – stima de sine medie
34-40 puncte – stima de sine scăzută

3.4.3.Expriences în Close Realtionships (ECR; Brennan,Clark &Shaver, 1998) (Anexa 3)

Inventarul de auto-apreciere pentru identificarea tipului de atașament a fost creat pe baza celor două teorii cu privire la atașamentul adulților: teoria lui Hazan & Shaver (1987) care indentifică trei tipuri de atașament (securizant, evitant, anxios/ambivalent) și teoria lui Bartholomew & Horowitz (1991), care identifică patru tipuri de atașament (securizant, expediant, temător și preocupat).

Conține 36 de itemi care au fost derivați dintr-o analiză factorială de 60 de constructe reprezentate de 482 de itemi care au fost selectați pe baza literaturii de specialitate de cercetare a atașamentului adulților în relațiile de cuplu. Instrumentul se bazează pe constructele anxietate și evitare (anxietatea însemnă măsura în care indivizii sunt nesiguri versus siguri de disponibilitatea și responsivitatea partenerului, iar evitarea însemnă măsura în care indivizii se simt inconfortabil să se apropie de partener versus se simt în siguranță să depindă de partener). Itemii 3, 15, 19, 22, 25, 27, 29, 31, 33, 35 se scorează invers. Itemii impari măsoară dimensiunea evitare și prezintă în cercetările făcute de Brennan, Clark, & Shaver consistență internă mare (α = .94), iar itemii pari măsoară dimensiunea anxietate (α = .91). Consistența internă pentru cercetarea prezentă este de α = .87 pentru ambele dimensiuni. Fiecare item se scorează pe o scală Likert de la unu la șapte (1=nu sunt de loc de acord, 4=sunt neutru, 7=sunt în totalitate de acord). Tipurile de atașament sunt identificate după dimensiunile anxietate și evitare astfel: scor ridicat pentru anxietate – tipul de atașament anxios ambivalent după prima teorie și tipul preocupat, după a doua teorie; scor ridicat evitare – atașament evitant după prima teorie, și tipurile de atașament expediant și atașament temător, după a doua teorie. Tipul de atașament securizant a fost identificat prin însumarea itemilor care se scorează invers, scorați normal. Cu ajutorul chestionarului se pot identifica de asemenea prin aplicarea unor formule date de autori, tipurile de atașament din teoria lui Bartholomew & Horowitz (1991) pe care le împarte pe categorii. Chestionarul a fost tradus din limba engleză și aplicat pe subiecți români. Există posibilitatea apariției unor erori datorită diferențelor culturale.

3.4.4 Chestionarul pentru depistarea personalităților accentuate

Chestionarul cuprinde 88 de întrebări, prezentate amestecat, formând zece grupe, fiecare grupă urmărind explorarea/evidențierea unei anumite trăsături accentuate:

12 întrebări vizând firea demonstrativă;

12 întrebări vizând firea hiperexactă;

12 întrebări vizând firea hiperperseverentă;

8 întrebări vizând firea nestăpânită;

8 întrebări vizând firea hipertimică;

8 întrebări vizând firea distimică;

8 întrebări vizând firea ciclotimică;

4 întrebări vizând firea exaltată;

8 întrebări vizând firea anxioasă;

8 întrebări vizând firea emotivă.

În versiunea românească, acest chestionar are patru pagini (format coală ministerială). Pe prima pagină sunt menționate indicațiile care formează titlul acestor instrucțiuni, datele personale ale subiectului, precum și o sinteză pentru ușurarea efortului psihologului și a intuirii operative a rezultatelor (cotelor).

În sistematizarea aceasta (care revine traducătorului), trăsăturile de personalitate sunt redate prescurtat, pentru a nu influența pe subiect în răspunsurile sale.

La acest chestionar, subiectul răspunde în scris, subliniind sau încercuind pe DA sau NU în dreapta fiecărei întrebări.

Înainte de a începe completarea chestionarului se atrage atenția subiecților că este vorbă de un chestionar la care ei, subiecții, vor avea de răspuns prin sublinierea lui DA sau NU, în dreapta, după lectura atentă a întrebării.

Subiectul este invitat să nu lase nici o întrebare fără răspuns, el putând cere experimentatorului explicații suplimentare, prin chemarea acestuia lângă banca lui, discuția având loc în șoaptă.

Nu se lucrează pe sărite, ci la rând. Nu se citește mai întâi totul (și apoi să se răspundă), ci se citește întrebarea și se răspunde imediat.

Subiecții nu sunt presați sau invitați să lucreze repede. Schmieschek recomandă ca subiectul să fie făcut atent că la acest chestionar nu este vorbă de examinarea unei aptitudini oarecare, ci de precizarea -în interesul subiectului- unor situații comportamentale.

Timpul de lucru este liber, fără presiuni sau constrângeri. În linii mari, timpul de lucru (exclusiv pregătirile și instrucțiunile) variază între 30 și 60 de minute, după ritmul gândirii și gradului de înțelegere al fiecărui subiect.

Ca perioadă a zilei, autorul recomandă ca chestionarul să fi aplicat în orice perioadă între 7-18, dar numai dacă subiectul nu se află într-o stare de oboseală, tensiune sau grabă. Oboseala, tensiunea, graba falsifică situațiile de răspuns.

3.5. Analiza datelor, prelucrarea si interpretarea rezultatelor cercetării

3.5.1 Prelucrarea datelor în raport cu relația dintre tipul de atasament si prezenta simptomelor de anxietate

Tabelul 1. Independent samples t test pentru calculul mediilor scorurilor obtinute de subiecti in cadrul Chestionarului pentru depistarea personalităților accentuate in ceea ce priveste evidentierea anxietatii ca trasatura accentuata de personalitate

Putem observa ca media scorurilor obtinute de catre subiectii la care au fost evidentiate tipuri de atasament nesecurizant (M=15.50, SD=2.81) este semnificativ mai mare (t=-5.526, df=28) decat media scorurilor obtinute de catre subiectii la care a fost evidentiat tipul de atasament securizant (M=8.61, SD=3.64).

Figura 1. Reprezentarea grafica a datelor din tabelul 1

Pentru o mai bună vizualizare a datelor din tabelul 1 am realizat această reprezentare grafică în care putem observa că în cazul subiecților la care au fost evidențiate tipuri de atașament nesecurizant, scorurile obținute de aceștia în cadrul Chestionarului pentru depistarea personalităților accentuate au fost mai ridicate în zonă anxietății. Astfel aceștia au o personalitate marcată în mai mare măsură de anxietate decât acei subiecți la care tipul de atașament a fost identificat a fi de tip securizant.

Rezultatele statistice obținute în cadrul acestei cercetări ne confirmă relația care există între tipul de atașament și prezența simptomelor de anxietate în sensul că dacă individul a dezvoltat un tip de atașament nesecurizant atunci simptomele de anxietate vor fi mai accentuate. În urmă obțineri acestor rezultate considerăm ca prima ipoteză a fost confirmată.

3.5.2 Prelucrarea datelor în raport cu relația dintre tipul de atasament si nivelul stimei de sine

Tabelul 2. Independent samples t test pentru calculul mediilor scorurilor obtinute de subiecti in cadrul Scalei de evaluare a nivelului stimei de sine a lui Rosenberg

Putem observa ca media scorurilor obtinute de catre subiectii la care au fost evidentiate tipuri de atasament nesecurizant (M=20.42, SD=3.20) este semnificativ mai mica (t=5.986, df=28) decat media scorurilor obtinute de catre subiectii la care a fost evidentiat tipul de atasament securizant (M=30.78, SD=5.37).

Figura 2. Reprezentarea grafica a datelor din tabelul 2

După cum putem observa în figura grafică de mai sus, subiecții la care a fost identificat un tip de atașament securizant au înregistrat scoruri semnificativ mai mari în cadrul Scalei de evaluare a nivelului stimei de sine a lui Rosenberg.

Astfel aceștia au un nivel al stimei de sine mai ridicat decât al subiecților la care au fost identificate tipuri de atașament nesecurizant.

Ca urmare a rezultatelor statistice obținute în cadrul acestei cercetări considerăm că și ipoteza numărul doi a fost confirmată, fiind evidentă relația care există între tipurile de atașament nesecurizant și nivelul scăzut al stimei de sine.

3.5.3 Prelucrarea datelor în raport cu relația dintre tipul de atasament si nevrozismul ca si trasatura de personalitate

Tabelul 3. Independent samples t test pentru calculul mediilor scorurilor obtinute de subiecti in cadrul Inventarul de personalitate Big Five (BFI) in ceea ce priveste Nevrozismul ca trasatura de personalitate

Putem observa că media scorurilor obținute de către subiecții la care au fost evidențiate tipuri de atașament nesecurizant (M=15.42, SD=3.23) este semnificativ mai mare (t=-6.271, df=28) decat media scorurilor obtinute de catre subiectii la care a fost evidentiat tipul de atasament securizant (M=8.17, SD=3.01).

Figura 3. Reprezentarea grafica a datelor din tabelul 3

După cum putem observa în figura grafica de mai sus subiectii la care au fost identificate tipuri de atasament nesecurizant prezintă trasatura de personalitate nevrozism semnificativ mai accentuata decat acei subiecti la care tipul de atasament identificat a fost securizant.

Astfel în concordanță cu datele statistice obținute considerăm că ipoteza numărul trei a fost de asemenea confirmată fiind evidență relația care există între nevrozism ca și trăsătură de personalitate și tipul de atașament. Rezultatele acestei cercetări indică faptul că unui tip de atașament nesecurizant îi corespunde o accentuare a nevrozismului ca și trăsătură de personalitate.

3.5.4 Prelucrarea datelor în raport cu relația dintre nevrozism ca si trasatura de personalitate, stima de sine si anxietate

Tabelul 4. Coeficientul de corelație parțială pentru scorurile Nevrozism, Stima de sine si Anxietate

Luând in considerare rezultatul de -0.72 putem afirma ca avem o corelație statistic semnificativ negativa între cele doua variabile(r =- 0.72, DF=28, p< 0,001). Indivizi cu un scor mai ridicat obtinut la stima de sine, au obtinut un scor scazut la nevrozism ca si trasatura de personalitate.

Astfel subiecții cu un nivel al stimei de sine ridicat au trăsătura de personalitate nevrozism în mai mică măsură accentuată decât cei cu o stima de sine scăzută.

De asemenea conform rezultatului de -0.52 obținut putem afirma că avem o corelație statistic semnificativ negativă între nivelul stimei de sine și anxietate ca și trăsătură de personalitate (r =- 0.52, DF=28, p< 0,001). \

Astfel subiecții cu un nivel al stimei de sine ridicat au prezentat o personalitate în mai mică măsură anxioasă.

CAPITOLUL 4. CONCLUZII

4.1 Concluzii parțiale ale lucrării

Conform rezultatelor statistice obținute putem spune că obiectivele teoretice ale acestei lucrări au fost îndeplinite. Aceste rezultate confirmă relațiile strânse care există între stilul de atașament la care aderă copilul și dezvoltarea personalității acestuia, precum și perpetuarea stilului de atașament și la vârsta adultă.

Toate acestea nu fac decât să confirme importanța tipului de relație pe care copilul o stabilește cu părinții încă din copilăria mică și implicit rolul important pe care familia îl are în formarea viitorului adult.

Astfel în cazul primei ipoteze media scorurilor obținute de către subiecții la care au fost evidențiate tipuri de atașament nesecurizant (M=15.50, SD=2.81) fiind semnificativ mai mare (t=-5.526, df=28) decât media scorurilor obținute de către subiecții la care a fost evidențiat tipul de atașament securizant (M=8.61, SD=3.64) confirmă această ipoteză, evidențiind importanța pe care stilul de atașament îl are în procesul dinamic al formării personalități. Această cercetare confirmă faptul că un stil de atașament nesecurizant acționează ca și factor favorizant în formarea unei personalități anxioase accentuate, caracteristicile acestui tip de personalitate descrise de Schmieschek influențând în mod negativ toate palierele dezvoltării individului.

În cadrul acestei cercetări a fost confirmată și ceea de a doua ipoteză, rezultatele statistice obținute susținând existența relației de asemenea semnificativă care există între nivelul stimei de sine și tipul de atașament adoptat. Media scorurilor obținute de către subiecții la care au fost evidențiate tipuri de atașament nesecurizant (M=20.42, SD=3.20) este semnificativ mai mică (t=5.986, df=28) decât media scorurilor obținute de către subiecții la care a fost evidențiat tipul de atașament securizant (M=30.78, SD=5.37).

Putem observă că în cazul subiecților cuprinși în această cercetare acei indivizi cu un stil de atașament nesecurizant au înregistrat scoruri semnificativ mai scăzute la variabilă stima de sine. Putem concluziona ca nesiguranța indusă de un astfel de stil de atașament influențează în mod negativ formarea unei imagini de sine echilibrată, ajungându-se astfel la un nivel al stimei de sine mai scăzut. Și în acest caz considerăm că stilul de atașament reprezintă un factor suplimentar care alături de ceilalți factori prezentați în această lucrare contribuie la o dezvoltare dizarmonică a personalității individului.

În cazul celei de a treia ipoteze media scorurilor obținute de către subiecții la care au fost evidențiate tipuri de atașament nesecurizant (M=15.42, SD=3.23) este semnificativ mai mare (t=-6.271, df=28) decât media scorurilor obținute de către subiecții la care a fost evidențiat tipul de atașament securizant (M=8.17, SD=3.01).

Astfel putem concluziona ca dezvoltarea unui tip de atașament nesecurizant de către copil poate contribuii ca factor agravant în accentuarea nevrozismului ca trăsătură de personalitate. Această trăsătură în cazul în care este predominantă în structura personalități va conduce la o inadecvare în comportamentul individului și implicit la modele inadaptive de rezolvarea a conflictelor.

4.2 Concluzii generale și recomandări pentru cercetările viitoare

Rezultatele statistice obținute în cadrul acestei lucrări ne conduc la concluzia că un mediu familial cald și suportiv, în care autoritatea parentală nu este transformată în autoritarism, sau dimpotrivă în nepăsare, este benefic unei dezvoltări armonioase a personalității copilului. De asemenea am putut observa importanța majoră pe care stilul de atașament o are în desfășurarea tuturor proceselor psihice, conștiente sau inconștiente, precum și influențele nefaste ale unor tipuri de atașament nesecurizat.

Practic tipul de atașament este unul din elementele care vor defini individul pe parcursul întregii vieți, acționând ca un filtru prin intermediul căruia pe de o parte este perceput mediul extern, iar pe de alta răspunsurile individului la stimulii din mediu vor fi în concordanță cu tipul de atașament dezvoltat.

În cazul în care mediul familial nu este propice dezvoltării unui tip de atașament securizat, o lucrare viitoare ar putea identifica modul în care în cadrul grupelor mici și mijlocii, educatori ar putea intervenii ameliorativ pentru a restabili într-o oarecare măsură încrederea la acești copii.

De asemenea o lucrare viitoare considerăm că ar trebuii să cuprindă un număr mai mare de subiecți, care să cuprindă indivizi atât din mediul urban cât și rural, de asemenea și nivelul studiilor ar trebuie să fie mai omogen lotul cuprinzând și subiecți care sau oprit la nivel gimnazial.

O paletă mai largă de vârstă ar putea constitui un alt criteriu pe care un eventual studiu ar trebuii să îl aibă în vedere, precum și centrarea pe celelalte variabile care au fost trecute cu vederea în cadrul acestei lucrări precum genul individului (masculin/feminin) sau nivelul veniturilor familiale.

ANEXE

Anexa 1: Inventarul de personalitate “BIG FIVE” (BFI)

Vă vor fi prezentate o serie de caracteristici care vă pot sau nu corespunde. De exemplu, credeți că sunteți o persoană căreia îi place compania celorlalți? Treceți un număr în dreptul fiecărei afirmații, pe foaia dvs. de răspuns, pentru a indica măsura în care credeți că aceasta vă caracterizează.

1 –deloc 2 – în mică măsură 3 – nici da nici nu 4 –în mare măsură 5 – acord total

Mă consider o persoană care:

Instructiuni de scorare:

Totalul se obține prin adunarea punctajului obținut la fiecare dintre itemi

Extraversiune: 1, 6R, 11, 16, 21R, 26, 31R, 36

Agreabilitate: 2R, 7, 12R, 17, 22, 27R, 32, 37R, 42

Conștiinciozitate: 3, 8R, 13, 18R, 23R, 28, 33, 38, 43R

Nevrozism: 4, 9R, 14, 19, 24R, 29, 34R, 39

Cultură: 5, 10, 15, 20, 25, 30, 35R, 40, 41R, 44

(“R” denotă faptul că punctajul corespunzător acestui item se scade și nu se adună cu celelalte).

Anexa 2: Stima de sine

Chestionarul de mai jos își propune să vă ofere o indicație despre nivelul stimei dvs. de sine. Citiți cu atenție fiecare frază si răspundeți in cel mai scurt timp, marcând cu o steluță varianta care se apropie cel mai mult din punctul dvs. de vedere actual.

Anexa 3: ECR (Experiences in Close Relationships)

Următoarele propoziții se referă la modul în care vă simțiți dvs. în relația de cuplu. Vă rog să răspundeți raportându-vă la modul general în care vă simțiți într-o relație și nu doar la modul în care vă simțiti în relația dvs. actuală. Vă rog să citiți cu atentie fiecare dintre propozițiile de mai jos și să marcati cu un X casuta din dreptul afirmatiei cea mai apropiata de opinia dumneavoastra.

1. Nu sunt de loc de acord

2. Nu suntde acord

3. Nuprea sunt de acord

4. Sunt neutru

5. Sunt aproape de acord

6. Sunt aproape de acord

7. Sunt de acord

8. Sunt in totalitate de acord

Anexa 4: EXPLORAREA “PERSONALITĂȚII ACCENTUATE” Chestionar eleborat de H. Schmieschek

Cheia răspunsurilor simptomatice pentru fiecare din cele zece grupe (I – X), numerele din tabel referindu-se, deci, la numerele întrebărilor din chestionar.

Se preconizează că, la unele din întrebări, răspunsul NU este cel simptomatic, contînd, deci, drept DA (simptomatic). El va fi, astfel înglobat printre răspunsurile pozitive (simptomatice). Numerele acestor întrebări (cu răspuns NU, dar contînd DA) sînt menționate în tabel la rubrica NU (în dreapta):

Așadar, dacă la întrebările 5, 12, 25, 31, 36, 46, 51, 53, 59 și 65 subiectul subliniază/scrie NU, răspunsul este simptomatic și va fi socotit drept DA.

“Corectarea” propriu-zisă a chestionarului se operează prin examinarea, cu atenție, de către experimentator, a răspunsurilor DA (în care se înglobează și NU-urile socotite drept DA, cărora, din timp și înaintea oricărei alte operații, li se face un semn special). Operația de corectare (de fapt, precizarea răspunsurilor pozitive simptomatice și care vor caracteriza pe subiect pe linia “accentuărilor”) poate fi efectuată în două secvențe:

a) Cunoscînd cele 10 întrebări la care răspunsul NU contează drept DA, se examinează mai întîi aceste răspunsuri și, în cazul sublinierii lui NU, în stînga cifrei romane respective se marchează semnul + (plus), preferabil cu un creion colorat (sau se încercuiește cifra romană).

b) Odată această secvență terminată, se examinează atent răspunsurile DA, care, de asemenea, duc la marcarea cu semn + (sau la încercuire) a cifrei romane din stînga întrebării.

Vom avea, deci, un număr de semne + (sau de încercuiri), dispersate pe cele zece grupe (I– X). În continuare, se face calculul simplu al frecvenței simptomelor pentru fiecare din cele 10 grupe, calcul care este ușurat prin marcarea (prealabilă) cu semnul + (sau cu încercuire) de la operația -corectare-.

Parcurgând numai șirul cifrelor romane, se adună numai acele semne + (sau încercuiri) de la cifra romană I (grupa I – demonstrativitate), examinînd cele trei pagini ale chestionarului; cifra rezultată este înscrisă imediat în tabelul “Sinteză”, în coloana a 3-a (“Nr. de răspunsuri DA”), în dreptul grupei I. Se adună, apoi, semnele + de la cifra romană II (care indică grupa II – hiperexactitate), apoi de la cifra III ș.a.m.d. În cazul cînd la vreo grupă nu apare nici un semn + (nici un simptom), atunci în coloana a 3-a din “Sinteză” se trage liniuță (-, adică “nimic”).

Psihomotricianului grăbit/neglijent i se poate întîmpla să sară/să treacă peste un simptom (răspuns DA) marcat, totuși, cu semnul + (sau încercuit), ceea ce poate duce la rezultate finale inexacte, mai ales în cazul grupelor cu număr mic de întrebări. Pentru a fi sigur că totul a fost operat corect, atunci cînd se extrage/calculează frecvența semnelor + semnul respectiv este tăiat cu alt creion colorat sau cu stiloul; după întreaga operație, tehnicianul reexaminează testul și observă imediat semnele + rămase netăiate. Răspunsurile înscrise astfel în coloana a 3-a din “Sinteză” reprezintă, totuși, dateprimare. Întrucât grupele I-X nu au, toate, același număr de întrebări, cifra primară (din coloana a 3-a) se înmulțește cu coeficientul din coloana a 4-a (valorile coeficienților sînt: pentru grupele cu 12 întrebări, 3 pentru grupele cu 8 întrebări și 6 pentru grupa cu 4 întrebări), iar rezultatul se înscrie în coloana a 5-a (“Rezultate”). Cifra maximă, rezultată din multiplicări, este astfel aceeași pentru toate grupele, și anume 24. Cu cât rezultatul/cota se apropie de 24, cu atât se face marcată direcția de “accentuare” a personalității. Coeficienții ajută și la compararea cantitativă a rezultatelor, întrucât prin înmulțirea efectuată se obțin valori standard comparative.

CHESTIONAR P.A.

NU ÎNTOARCEȚI FOAIA DECÂT ATUNCI CÂND VI SE SPUNE !

1. În general, sînteți un om voios și fără griji?

2. Sînteți sensibil(ă) la jigniri?

3. Vă dau, uneori, repede lacrimile?

4. După ce ați terminat cu bine o treabă oarecare, vi se întîmplă, totuși, să vă îndoiți că

ați făcut bine și nu aveți liniște pînă cînd nu vă convingeți încă o dată?

5. În copilărie ați fost tot atât de îndrăzneț (îndrăzneață) ca și ceilalți de o vîrstă cu

dumneavoastră?

6. Dispoziția dumneavoastră este schimbătoare – de la mare bucurie la mare deprimare?

7. De obicei, într-o reuniune amicală, sînteți în centrul atenției celorlalți?

8. Sînt zile în care, fără motiv aparent, sînteți îmbufnat(ă) și iritat(ă), încât este mai

bine să nu vi se adreseze nimeni?

9. Credeți că sînteți o persoană serioasă?

10. Sînteți în stare să vă entuziasmați puternic?

11. Sînteți foarte întreprinzător?

12. Uitați ușor cînd cineva v-a jignit?

13. Sînteți foarte milos?

14. Atunci cînd puneți o scrisoare la cutia poștală, obișnuiți să controlați, cu mîna, dacă

scrisoarea a intrat cu adevărat?

15. Aveți ambiția ca, la locul de muncă, să faceți parte din cei mai buni?

16. Vă este frică (sau v-a fost, cînd erați copil) de furtună și de cîini?

17. Cred despre dumneavoastră, unii oameni, că sînteți puțin pedant(ă)?

18. Dispoziția dumneavoastră depinde de întîmplările prin care treceți?

19. Sînteți totdeauna agreat(ă), simpatizat(ă) de către cunoscuții dumneavoastră?

20. Aveți, uneori, stări de neliniște și de tensiune (încordare) puternice?

21. De obicei, vă simțiți apăsat(ă) de ceva, deprimat(ă)?

22. Ați avut, pînă acum, crize de plîns sau crize nervoase (șoc nervos)?

23. Vă vine greu să stați pe scaun timp mai îndelungat?

24. Cînd cineva v-a făcut o nedreptate, luptați energic pentru interesele dumneavoastră?

25. Sînteți în stare să tăiați un animal?

26. Vă supără faptul că, acasă, perdeaua sau fața de masă sînt puțin cam strîmbe și le

îndreptați imediat?

27. Cînd erați copil, vă era frică să rămîneți seara singur(ă) în casă?

28. Vi se schimbă des dispoziția fără motiv?

29. În activitatea dumneavoastră profesională, sînteți totdeauna printre cei mai capabili?

30. Vă înfuriați repede?

31. Puteți fi, câteodată, cu adevărat exuberant(ă), voios (voioasă)?

32. Puteți, uneori, să trăiți un sentiment de fericire deplină?

33. Ați fi de acord să fiți invitat(ă) la o reuniune veselă?

34. De obicei, spuneți oamenilor în mod deschis părerea dumneavoastră?

35. Vă impresionează dacă vedeți sînge?

36. Vă place o activitate cu mare răspundere personală?

37. Sînteți înclinat(ă) să interveniți pentru oameni cărora li s-a făcut o nedreptate?

38. Vă este teamă să vă duceți într-o pivniță (cămară) întunecoasă?

39. Vă plac mult activitățile care trebuie făcute încet și foarte exact – în locul celor care

pot fi făcute repede și fără migală?

40. Sînteți o persoană foarte sociabilă?

41. La școală, vă plăcea (vă place) să recitați poezii?

42. Ați fugit vreodată de acasă, cînd erați copil?

43. Vi se pare grea viața?

44. Vi s-a întîmplat să fiți atât de tulburat(ă) de conflicte sau de supărări încât v-a fost

imposibil să vă mai duceți la lucru?

45. S-ar putea spune despre dumneavoastră că, în general, nu vă pierdeți prea repede

buna dispoziție atunci cînd aveți un insucces (cînd nu vă reușește ceva)?

46. Dacă v-a jignit cineva, faceți primul pas spre împăcare?

47. Vă plac animalele?

48. Vă întoarceți, uneori, din drum ca să vă convingeți că – acasă sau la locul de muncă

– totul este în regulă și că nimic nu se poate întîmpla?

49. Sînteți câteodată chinuit(ă) de o frică nelămurită că dumneavoastră sau rudelor

dumneavoastră li s-ar putea întîmpla ceva rău?

50. Credeți că dispoziția dumneavoastră depinde de starea vremii?

51. V-ar displace cumva să vă urcați pe o scenă și să vorbiți în fața publicului?

52. Cînd cineva vă necăjește rău de tot și cu intenție, ați fi în stare să vă ieșiți din fire și

să vă încăierați?

53. Vă plac mult petrecerile?

54. Vă simțiți adînc descurajat(ă) cînd aveți decepții?

55. Vă place o muncă unde dumneavoastră trebuie să vă ocupați îndeosebi de partea

organizatorică?

56. În mod obișnuit, urmăriți cu tărie scopul pe care vi l-ați propus, chiar dacă

întîmpinați rezistență?

57. Poate să vă influențeze într-atât un film tragic încât să vă dea lacrimile?

58. Vi se întîmplă să adormiți cu greutate, pentru că vă gândiți la problemele zilei sau

ale viitorului?

59. Ca școlar, ați suflat colegilor sau i-ați lăsat să copieze după dumneavoastră?

60. V-ar displace să treceți prin cimitir, în întuneric?

61. Sînteți peste măsură de grijuliu ca, acasă la dumneavoastră, fiecare lucru să aibă un

loc al lui?

62. Vi se întîmplă să mergeți seara la culcare și dimineața să vă sculați prost dispus(ă) și

apăsat(ă), stare care să dureze câteva ore?

63. Puteți să vă adaptați ușor la situațiile noi?

64. Aveți uneori dureri de cap?

65. Rîdeți des?

66. Față de oamenii pentru care nu aveți considerație, vă puteți purta prietenos, încât ei

să nu observe adevărata dumneavoastră părere despre ei?

67. Sînteți o persoană vioaie, plină de viață?

68. Suferiți mult din pricina nedreptății?

69. Sînteți un categoric prieten al naturii?

70. Întrucât nu sînteți chiar atât de sigur(ă), aveți obiceiul ca, atunci cînd plecați de

acasă sau mergeți la culcare, să controlați totdeauna încă o dată starea unor lucruri ( de

exemplu, dacă gazul este închis, dacă aparatele electrice sînt scoase din priză, dacă ușile

sînt încuiate etc.)?

71. Sînteți sperios (sperioasă)?

72. Vi se poate schimba dispoziția în urma consumării alcoolului?

73. Colaborați sau ați colaborat cu plăcere, în tinerețea dumneavoastră, la cercuri

teatrale de amatori?

74. Vă este câteodată foarte dor de depărtări?

75. În mod obișnuit, priviți viitorul cu pesimism?

76. Vi se poate schimba atât de puternic dispoziția, încât să aveți, uneori, un mare

sentiment de bucurie, pentru ca apoi să cădeți într-o stare grea de amărăciune?

77. Vă vine ușor să creați bună dispoziție într-o societate, într-o reuniune?

78. De obicei, rămîneți multă vreme supărat(ă)?

79. Sînteți foarte puternic impresionat(ă) de suferința altor oameni?

80. În mod obișnuit, în caietele de școală, scriați încă o dată o pagină dacă se întîmpla

să faceți o pată de cerneală?

81. Se poate spune că, în general, vă arătați față de oameni mai mult prudent(ă) și

bănuitor (bănuitoare) decât încrezător (încrezătoare)?

82. Aveți des vise cu spaime?

83. Sînteți, câteodată, terorizat de gândul ca, fiind pe peronul unei gări, să vă aruncați

înaintea trenului împotriva voinței dumneavoastră? Sau, cînd priviți la o fereastră, la etaj,

să vă aruncați în gol?

84. În mod obișnuit, deveniți vesel(ă) într-un loc plăcut?

85. În general, vă debarasați ușor de problemele apăsătoare și nu vă mai gândiți la ele?

86. Cînd consumați alcool, deveniți – de obicei – impulsiv(ă)?

87. În discuții sînteți mai degrabă zgîrcit(ă) la vorbă decât vorbăreț (vorbăreață)?

88. Dacă ați fi pus în situația să colaborați la o reprezentație teatrală, ați putea să vă

însușiți atât de bine și cu atâta dăruire rolul, încât pe scenă să uitați complet că sînteți un

altul?

Foaie de raspuns

BAZA DE DATE

BIBLIOGRAFIE

Adler, A., Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996

Allport, G., Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1991

Annis, Tuckev & Bakev, revista Health Psychology, Riverside, SUA,1984

Băiceanu, L., Dicționarul ilustrat de psihologie, Edituta Tehnică, București, 2004

Bowlby., Maternal Care and Mental Health, World Health Organisation WHO, 1951

Bowlby, J., O baza de siguranta. Aplicatii clinice ale teoriei atasamentului, Editura Trei, București 2011

Cattell, R., 1947, apud Digman, J., The Curious History of the Five-Factor Model în Handbook of Psychology: Theory and Research, Guilford, New York, 2006

Constantin T., Hojbotă A. M., Niculescu A., Iarcuczewicz I., Amariei C., Este modelul „personalităților accentuate” un model valid? Strategii de construcție a unui chestionar standardizat de evaluare a dimensiunilor accentuate ale personalității, Revista „Psihologie Organizațională”, Nr 1, 2, 2008

Cosnier, J., La psihologie, Sciences Humaines, Paris, 2007

Costa, P.T., & Widiger, T.A., Personality disorders and the five-factor model of personality (2nd ed.). Washington, DC: American Psychological Association, 2002

Costa, R. R., McCrae, P.T., Personality in Adulthood: A Five Factor Theory Perspenctive ediția a 2-a, Guilford Press, New York, 2003

DSM IV, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, 4th Edition, Text Revision, published by the American Psychiatric Association

Goldberg, L. R., An alternative "description of personality": The Big-Five factor structure, in Journal of Personality and Social Psychology, 1990

Goldberg, L.R., A Broad-Bandwidth, Public-Domain, Personality Inventory Measuring the Lower-Level Facets of Several Five-Factor Models, Personality Psychology in Europe, vol. 7, (pp. 7-28), Tilburg, The Netherlands: Tilburg University Press, 1999

Goleman, D., Inteligența emoționala, Editura Curtea veche, București, 2007

Harter, S., Social, Emotional, and Personality Development, Published Online: 1 JUN 2007

Hedges, P., Personalitate și temperament: ghidul tipurilor psihologice, trad.: Anamaria Schwab. – București: Humanitas, 1999

Iluț, P., Valori, atitudini si comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom, Iași, 2000

Isley, S., O'Neil, R., Clatfelter, D., & Parke, R. D . Parent and child expressed affect and children's social acceptance and competence: Modeling direct and indirect pathways. Developmental Psychology, 1991

Jung, C.G., Tipuri psihologice, Editura Humanitas, București, 1997

Kass, L. R., "Preventing a Brave New World: Why We Should Ban Human Cloning Now". The New Republic, 1994

Lamb, M.E., The Role of the Father in Child Development. New York: Wiley, 2010

Leonhard, K., Personalități accentuate în viață și în literatură, Editura Enciclopedică Română, București, 1979

Linton, R., Fundamentul cultural al personalității, Editura Științifică, 1968

Macarie A., Constantin T, Iliescu M, Fodorea A, Prepeliță G. , Stima de sine – intre normalitate și trăsătură accentuată, Psihologie si societate: noutăți in psihologia aplicată, Editura Performantica, Iasi, 2008

Main, M., & Solomon, J., Discovery of an insecure-disorganized/ disoriented attachment pattern: Procedures, findings and implications for the classification of behavior. In T. B. Brazelton & M. Yogman (Eds.), Affective Development in Infancy, 1986

Main, M., Hesse, E. & Hesse, S., Attachment theory and research: Overview with suggested applications to child custody. Family Court Review, 2011

Maslow, A., The Psychology of Science: A Reconnaissance, New York: Harper & Row, 2007

Millon, Th., Personality Disorders in Modern Life, (2nd ed.), New York: John Wiley and Sons, 2000

Rank, O., "Psihanaliza și științele umaniste" (în colaborare cu Hanns Sachs), Traducere și îngrijire ediție: Brândușa Popa, Editura Herald, București, 2012

Pavelcu V., Cunoașterea de sine, și cunoașterea personalității, Editura Didactică și Pedagogică București, 1992

Prince, M.,1924, apud Allport, G., Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991

Prince,M., apud Allport, G., Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și H.C. Warren, L. Carmichael, 1930 Pedagogică, București, 1991

Sion, G., Psihologia varstelor, Editura Fundatiei România de Mâine, București , 2007

Spilberger, D., Test Anxiety Inventory, Ed. John Wiley & Sons, 1972

Sroufe, L. A., Egeland, B., Carlson, E., & Collins, W. A., The Development of the Person: The Study of Risk and Adaptation from Birth to Adulthood. New York: Guilford Publications, 2005

Solomon, A., Social psychology, Oxford University Press, 1986

Țuțu, C.M. Psihologia personalitatii, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007

Weiner B. I., Green L R., History of Personality Assessment, in Handbook of Personality Assessment, John Wiley&sons New Jersey, 2008

Weiner B. I., The Assessment process, in Hanbook of Psychology vol 10 Assessment Psychology (Ghraham R. John și Naglieri A. Jack, Coord Wiener B. Irving), John Wiley & sons New Jersey,2013

Winnicott, D. W.,"Ego distortion in terms of true and false self," in The Maturational Process and the Facilitating Environment: Studies in the Theory of Emotional Development. New York: International UP Inc, 1940

BIBLIOGRAFIE

Adler, A., Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996

Allport, G., Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1991

Annis, Tuckev & Bakev, revista Health Psychology, Riverside, SUA,1984

Băiceanu, L., Dicționarul ilustrat de psihologie, Edituta Tehnică, București, 2004

Bowlby., Maternal Care and Mental Health, World Health Organisation WHO, 1951

Bowlby, J., O baza de siguranta. Aplicatii clinice ale teoriei atasamentului, Editura Trei, București 2011

Cattell, R., 1947, apud Digman, J., The Curious History of the Five-Factor Model în Handbook of Psychology: Theory and Research, Guilford, New York, 2006

Constantin T., Hojbotă A. M., Niculescu A., Iarcuczewicz I., Amariei C., Este modelul „personalităților accentuate” un model valid? Strategii de construcție a unui chestionar standardizat de evaluare a dimensiunilor accentuate ale personalității, Revista „Psihologie Organizațională”, Nr 1, 2, 2008

Cosnier, J., La psihologie, Sciences Humaines, Paris, 2007

Costa, P.T., & Widiger, T.A., Personality disorders and the five-factor model of personality (2nd ed.). Washington, DC: American Psychological Association, 2002

Costa, R. R., McCrae, P.T., Personality in Adulthood: A Five Factor Theory Perspenctive ediția a 2-a, Guilford Press, New York, 2003

DSM IV, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, 4th Edition, Text Revision, published by the American Psychiatric Association

Goldberg, L. R., An alternative "description of personality": The Big-Five factor structure, in Journal of Personality and Social Psychology, 1990

Goldberg, L.R., A Broad-Bandwidth, Public-Domain, Personality Inventory Measuring the Lower-Level Facets of Several Five-Factor Models, Personality Psychology in Europe, vol. 7, (pp. 7-28), Tilburg, The Netherlands: Tilburg University Press, 1999

Goleman, D., Inteligența emoționala, Editura Curtea veche, București, 2007

Harter, S., Social, Emotional, and Personality Development, Published Online: 1 JUN 2007

Hedges, P., Personalitate și temperament: ghidul tipurilor psihologice, trad.: Anamaria Schwab. – București: Humanitas, 1999

Iluț, P., Valori, atitudini si comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom, Iași, 2000

Isley, S., O'Neil, R., Clatfelter, D., & Parke, R. D . Parent and child expressed affect and children's social acceptance and competence: Modeling direct and indirect pathways. Developmental Psychology, 1991

Jung, C.G., Tipuri psihologice, Editura Humanitas, București, 1997

Kass, L. R., "Preventing a Brave New World: Why We Should Ban Human Cloning Now". The New Republic, 1994

Lamb, M.E., The Role of the Father in Child Development. New York: Wiley, 2010

Leonhard, K., Personalități accentuate în viață și în literatură, Editura Enciclopedică Română, București, 1979

Linton, R., Fundamentul cultural al personalității, Editura Științifică, 1968

Macarie A., Constantin T, Iliescu M, Fodorea A, Prepeliță G. , Stima de sine – intre normalitate și trăsătură accentuată, Psihologie si societate: noutăți in psihologia aplicată, Editura Performantica, Iasi, 2008

Main, M., & Solomon, J., Discovery of an insecure-disorganized/ disoriented attachment pattern: Procedures, findings and implications for the classification of behavior. In T. B. Brazelton & M. Yogman (Eds.), Affective Development in Infancy, 1986

Main, M., Hesse, E. & Hesse, S., Attachment theory and research: Overview with suggested applications to child custody. Family Court Review, 2011

Maslow, A., The Psychology of Science: A Reconnaissance, New York: Harper & Row, 2007

Millon, Th., Personality Disorders in Modern Life, (2nd ed.), New York: John Wiley and Sons, 2000

Rank, O., "Psihanaliza și științele umaniste" (în colaborare cu Hanns Sachs), Traducere și îngrijire ediție: Brândușa Popa, Editura Herald, București, 2012

Pavelcu V., Cunoașterea de sine, și cunoașterea personalității, Editura Didactică și Pedagogică București, 1992

Prince, M.,1924, apud Allport, G., Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991

Prince,M., apud Allport, G., Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și H.C. Warren, L. Carmichael, 1930 Pedagogică, București, 1991

Sion, G., Psihologia varstelor, Editura Fundatiei România de Mâine, București , 2007

Spilberger, D., Test Anxiety Inventory, Ed. John Wiley & Sons, 1972

Sroufe, L. A., Egeland, B., Carlson, E., & Collins, W. A., The Development of the Person: The Study of Risk and Adaptation from Birth to Adulthood. New York: Guilford Publications, 2005

Solomon, A., Social psychology, Oxford University Press, 1986

Țuțu, C.M. Psihologia personalitatii, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007

Weiner B. I., Green L R., History of Personality Assessment, in Handbook of Personality Assessment, John Wiley&sons New Jersey, 2008

Weiner B. I., The Assessment process, in Hanbook of Psychology vol 10 Assessment Psychology (Ghraham R. John și Naglieri A. Jack, Coord Wiener B. Irving), John Wiley & sons New Jersey,2013

Winnicott, D. W.,"Ego distortion in terms of true and false self," in The Maturational Process and the Facilitating Environment: Studies in the Theory of Emotional Development. New York: International UP Inc, 1940

ANEXE

Anexa 1: Inventarul de personalitate “BIG FIVE” (BFI)

Vă vor fi prezentate o serie de caracteristici care vă pot sau nu corespunde. De exemplu, credeți că sunteți o persoană căreia îi place compania celorlalți? Treceți un număr în dreptul fiecărei afirmații, pe foaia dvs. de răspuns, pentru a indica măsura în care credeți că aceasta vă caracterizează.

1 –deloc 2 – în mică măsură 3 – nici da nici nu 4 –în mare măsură 5 – acord total

Mă consider o persoană care:

Instructiuni de scorare:

Totalul se obține prin adunarea punctajului obținut la fiecare dintre itemi

Extraversiune: 1, 6R, 11, 16, 21R, 26, 31R, 36

Agreabilitate: 2R, 7, 12R, 17, 22, 27R, 32, 37R, 42

Conștiinciozitate: 3, 8R, 13, 18R, 23R, 28, 33, 38, 43R

Nevrozism: 4, 9R, 14, 19, 24R, 29, 34R, 39

Cultură: 5, 10, 15, 20, 25, 30, 35R, 40, 41R, 44

(“R” denotă faptul că punctajul corespunzător acestui item se scade și nu se adună cu celelalte).

Anexa 2: Stima de sine

Chestionarul de mai jos își propune să vă ofere o indicație despre nivelul stimei dvs. de sine. Citiți cu atenție fiecare frază si răspundeți in cel mai scurt timp, marcând cu o steluță varianta care se apropie cel mai mult din punctul dvs. de vedere actual.

Anexa 3: ECR (Experiences in Close Relationships)

Următoarele propoziții se referă la modul în care vă simțiți dvs. în relația de cuplu. Vă rog să răspundeți raportându-vă la modul general în care vă simțiți într-o relație și nu doar la modul în care vă simțiti în relația dvs. actuală. Vă rog să citiți cu atentie fiecare dintre propozițiile de mai jos și să marcati cu un X casuta din dreptul afirmatiei cea mai apropiata de opinia dumneavoastra.

1. Nu sunt de loc de acord

2. Nu suntde acord

3. Nuprea sunt de acord

4. Sunt neutru

5. Sunt aproape de acord

6. Sunt aproape de acord

7. Sunt de acord

8. Sunt in totalitate de acord

Anexa 4: EXPLORAREA “PERSONALITĂȚII ACCENTUATE” Chestionar eleborat de H. Schmieschek

Cheia răspunsurilor simptomatice pentru fiecare din cele zece grupe (I – X), numerele din tabel referindu-se, deci, la numerele întrebărilor din chestionar.

Se preconizează că, la unele din întrebări, răspunsul NU este cel simptomatic, contînd, deci, drept DA (simptomatic). El va fi, astfel înglobat printre răspunsurile pozitive (simptomatice). Numerele acestor întrebări (cu răspuns NU, dar contînd DA) sînt menționate în tabel la rubrica NU (în dreapta):

Așadar, dacă la întrebările 5, 12, 25, 31, 36, 46, 51, 53, 59 și 65 subiectul subliniază/scrie NU, răspunsul este simptomatic și va fi socotit drept DA.

“Corectarea” propriu-zisă a chestionarului se operează prin examinarea, cu atenție, de către experimentator, a răspunsurilor DA (în care se înglobează și NU-urile socotite drept DA, cărora, din timp și înaintea oricărei alte operații, li se face un semn special). Operația de corectare (de fapt, precizarea răspunsurilor pozitive simptomatice și care vor caracteriza pe subiect pe linia “accentuărilor”) poate fi efectuată în două secvențe:

a) Cunoscînd cele 10 întrebări la care răspunsul NU contează drept DA, se examinează mai întîi aceste răspunsuri și, în cazul sublinierii lui NU, în stînga cifrei romane respective se marchează semnul + (plus), preferabil cu un creion colorat (sau se încercuiește cifra romană).

b) Odată această secvență terminată, se examinează atent răspunsurile DA, care, de asemenea, duc la marcarea cu semn + (sau la încercuire) a cifrei romane din stînga întrebării.

Vom avea, deci, un număr de semne + (sau de încercuiri), dispersate pe cele zece grupe (I– X). În continuare, se face calculul simplu al frecvenței simptomelor pentru fiecare din cele 10 grupe, calcul care este ușurat prin marcarea (prealabilă) cu semnul + (sau cu încercuire) de la operația -corectare-.

Parcurgând numai șirul cifrelor romane, se adună numai acele semne + (sau încercuiri) de la cifra romană I (grupa I – demonstrativitate), examinînd cele trei pagini ale chestionarului; cifra rezultată este înscrisă imediat în tabelul “Sinteză”, în coloana a 3-a (“Nr. de răspunsuri DA”), în dreptul grupei I. Se adună, apoi, semnele + de la cifra romană II (care indică grupa II – hiperexactitate), apoi de la cifra III ș.a.m.d. În cazul cînd la vreo grupă nu apare nici un semn + (nici un simptom), atunci în coloana a 3-a din “Sinteză” se trage liniuță (-, adică “nimic”).

Psihomotricianului grăbit/neglijent i se poate întîmpla să sară/să treacă peste un simptom (răspuns DA) marcat, totuși, cu semnul + (sau încercuit), ceea ce poate duce la rezultate finale inexacte, mai ales în cazul grupelor cu număr mic de întrebări. Pentru a fi sigur că totul a fost operat corect, atunci cînd se extrage/calculează frecvența semnelor + semnul respectiv este tăiat cu alt creion colorat sau cu stiloul; după întreaga operație, tehnicianul reexaminează testul și observă imediat semnele + rămase netăiate. Răspunsurile înscrise astfel în coloana a 3-a din “Sinteză” reprezintă, totuși, dateprimare. Întrucât grupele I-X nu au, toate, același număr de întrebări, cifra primară (din coloana a 3-a) se înmulțește cu coeficientul din coloana a 4-a (valorile coeficienților sînt: pentru grupele cu 12 întrebări, 3 pentru grupele cu 8 întrebări și 6 pentru grupa cu 4 întrebări), iar rezultatul se înscrie în coloana a 5-a (“Rezultate”). Cifra maximă, rezultată din multiplicări, este astfel aceeași pentru toate grupele, și anume 24. Cu cât rezultatul/cota se apropie de 24, cu atât se face marcată direcția de “accentuare” a personalității. Coeficienții ajută și la compararea cantitativă a rezultatelor, întrucât prin înmulțirea efectuată se obțin valori standard comparative.

CHESTIONAR P.A.

NU ÎNTOARCEȚI FOAIA DECÂT ATUNCI CÂND VI SE SPUNE !

1. În general, sînteți un om voios și fără griji?

2. Sînteți sensibil(ă) la jigniri?

3. Vă dau, uneori, repede lacrimile?

4. După ce ați terminat cu bine o treabă oarecare, vi se întîmplă, totuși, să vă îndoiți că

ați făcut bine și nu aveți liniște pînă cînd nu vă convingeți încă o dată?

5. În copilărie ați fost tot atât de îndrăzneț (îndrăzneață) ca și ceilalți de o vîrstă cu

dumneavoastră?

6. Dispoziția dumneavoastră este schimbătoare – de la mare bucurie la mare deprimare?

7. De obicei, într-o reuniune amicală, sînteți în centrul atenției celorlalți?

8. Sînt zile în care, fără motiv aparent, sînteți îmbufnat(ă) și iritat(ă), încât este mai

bine să nu vi se adreseze nimeni?

9. Credeți că sînteți o persoană serioasă?

10. Sînteți în stare să vă entuziasmați puternic?

11. Sînteți foarte întreprinzător?

12. Uitați ușor cînd cineva v-a jignit?

13. Sînteți foarte milos?

14. Atunci cînd puneți o scrisoare la cutia poștală, obișnuiți să controlați, cu mîna, dacă

scrisoarea a intrat cu adevărat?

15. Aveți ambiția ca, la locul de muncă, să faceți parte din cei mai buni?

16. Vă este frică (sau v-a fost, cînd erați copil) de furtună și de cîini?

17. Cred despre dumneavoastră, unii oameni, că sînteți puțin pedant(ă)?

18. Dispoziția dumneavoastră depinde de întîmplările prin care treceți?

19. Sînteți totdeauna agreat(ă), simpatizat(ă) de către cunoscuții dumneavoastră?

20. Aveți, uneori, stări de neliniște și de tensiune (încordare) puternice?

21. De obicei, vă simțiți apăsat(ă) de ceva, deprimat(ă)?

22. Ați avut, pînă acum, crize de plîns sau crize nervoase (șoc nervos)?

23. Vă vine greu să stați pe scaun timp mai îndelungat?

24. Cînd cineva v-a făcut o nedreptate, luptați energic pentru interesele dumneavoastră?

25. Sînteți în stare să tăiați un animal?

26. Vă supără faptul că, acasă, perdeaua sau fața de masă sînt puțin cam strîmbe și le

îndreptați imediat?

27. Cînd erați copil, vă era frică să rămîneți seara singur(ă) în casă?

28. Vi se schimbă des dispoziția fără motiv?

29. În activitatea dumneavoastră profesională, sînteți totdeauna printre cei mai capabili?

30. Vă înfuriați repede?

31. Puteți fi, câteodată, cu adevărat exuberant(ă), voios (voioasă)?

32. Puteți, uneori, să trăiți un sentiment de fericire deplină?

33. Ați fi de acord să fiți invitat(ă) la o reuniune veselă?

34. De obicei, spuneți oamenilor în mod deschis părerea dumneavoastră?

35. Vă impresionează dacă vedeți sînge?

36. Vă place o activitate cu mare răspundere personală?

37. Sînteți înclinat(ă) să interveniți pentru oameni cărora li s-a făcut o nedreptate?

38. Vă este teamă să vă duceți într-o pivniță (cămară) întunecoasă?

39. Vă plac mult activitățile care trebuie făcute încet și foarte exact – în locul celor care

pot fi făcute repede și fără migală?

40. Sînteți o persoană foarte sociabilă?

41. La școală, vă plăcea (vă place) să recitați poezii?

42. Ați fugit vreodată de acasă, cînd erați copil?

43. Vi se pare grea viața?

44. Vi s-a întîmplat să fiți atât de tulburat(ă) de conflicte sau de supărări încât v-a fost

imposibil să vă mai duceți la lucru?

45. S-ar putea spune despre dumneavoastră că, în general, nu vă pierdeți prea repede

buna dispoziție atunci cînd aveți un insucces (cînd nu vă reușește ceva)?

46. Dacă v-a jignit cineva, faceți primul pas spre împăcare?

47. Vă plac animalele?

48. Vă întoarceți, uneori, din drum ca să vă convingeți că – acasă sau la locul de muncă

– totul este în regulă și că nimic nu se poate întîmpla?

49. Sînteți câteodată chinuit(ă) de o frică nelămurită că dumneavoastră sau rudelor

dumneavoastră li s-ar putea întîmpla ceva rău?

50. Credeți că dispoziția dumneavoastră depinde de starea vremii?

51. V-ar displace cumva să vă urcați pe o scenă și să vorbiți în fața publicului?

52. Cînd cineva vă necăjește rău de tot și cu intenție, ați fi în stare să vă ieșiți din fire și

să vă încăierați?

53. Vă plac mult petrecerile?

54. Vă simțiți adînc descurajat(ă) cînd aveți decepții?

55. Vă place o muncă unde dumneavoastră trebuie să vă ocupați îndeosebi de partea

organizatorică?

56. În mod obișnuit, urmăriți cu tărie scopul pe care vi l-ați propus, chiar dacă

întîmpinați rezistență?

57. Poate să vă influențeze într-atât un film tragic încât să vă dea lacrimile?

58. Vi se întîmplă să adormiți cu greutate, pentru că vă gândiți la problemele zilei sau

ale viitorului?

59. Ca școlar, ați suflat colegilor sau i-ați lăsat să copieze după dumneavoastră?

60. V-ar displace să treceți prin cimitir, în întuneric?

61. Sînteți peste măsură de grijuliu ca, acasă la dumneavoastră, fiecare lucru să aibă un

loc al lui?

62. Vi se întîmplă să mergeți seara la culcare și dimineața să vă sculați prost dispus(ă) și

apăsat(ă), stare care să dureze câteva ore?

63. Puteți să vă adaptați ușor la situațiile noi?

64. Aveți uneori dureri de cap?

65. Rîdeți des?

66. Față de oamenii pentru care nu aveți considerație, vă puteți purta prietenos, încât ei

să nu observe adevărata dumneavoastră părere despre ei?

67. Sînteți o persoană vioaie, plină de viață?

68. Suferiți mult din pricina nedreptății?

69. Sînteți un categoric prieten al naturii?

70. Întrucât nu sînteți chiar atât de sigur(ă), aveți obiceiul ca, atunci cînd plecați de

acasă sau mergeți la culcare, să controlați totdeauna încă o dată starea unor lucruri ( de

exemplu, dacă gazul este închis, dacă aparatele electrice sînt scoase din priză, dacă ușile

sînt încuiate etc.)?

71. Sînteți sperios (sperioasă)?

72. Vi se poate schimba dispoziția în urma consumării alcoolului?

73. Colaborați sau ați colaborat cu plăcere, în tinerețea dumneavoastră, la cercuri

teatrale de amatori?

74. Vă este câteodată foarte dor de depărtări?

75. În mod obișnuit, priviți viitorul cu pesimism?

76. Vi se poate schimba atât de puternic dispoziția, încât să aveți, uneori, un mare

sentiment de bucurie, pentru ca apoi să cădeți într-o stare grea de amărăciune?

77. Vă vine ușor să creați bună dispoziție într-o societate, într-o reuniune?

78. De obicei, rămîneți multă vreme supărat(ă)?

79. Sînteți foarte puternic impresionat(ă) de suferința altor oameni?

80. În mod obișnuit, în caietele de școală, scriați încă o dată o pagină dacă se întîmpla

să faceți o pată de cerneală?

81. Se poate spune că, în general, vă arătați față de oameni mai mult prudent(ă) și

bănuitor (bănuitoare) decât încrezător (încrezătoare)?

82. Aveți des vise cu spaime?

83. Sînteți, câteodată, terorizat de gândul ca, fiind pe peronul unei gări, să vă aruncați

înaintea trenului împotriva voinței dumneavoastră? Sau, cînd priviți la o fereastră, la etaj,

să vă aruncați în gol?

84. În mod obișnuit, deveniți vesel(ă) într-un loc plăcut?

85. În general, vă debarasați ușor de problemele apăsătoare și nu vă mai gândiți la ele?

86. Cînd consumați alcool, deveniți – de obicei – impulsiv(ă)?

87. În discuții sînteți mai degrabă zgîrcit(ă) la vorbă decât vorbăreț (vorbăreață)?

88. Dacă ați fi pus în situația să colaborați la o reprezentație teatrală, ați putea să vă

însușiți atât de bine și cu atâta dăruire rolul, încât pe scenă să uitați complet că sînteți un

altul?

Foaie de raspuns

BAZA DE DATE