Atasament Si Separare Intre Parinti Si Copii

Pentru o dezvoltare optima a copilului, pe langa satisfacerea nevoilor de baza ( hrana, igiena, adapost, imbracaminte etc,) copilul are nevoie de o persoana de care sa se poata atasa. Relatia de atasament este o relatie preferentiala, selectiva si de baza pentru existenta copilului. Copilul se naste cu nevoia de a se atasa si nu cu un atasament deja dezvoltat fata de o anumita persoana. Copilul isi structureaza atasamentul fata de persoana cu care interactioneaza pe baza afectivitatii si sentibilitatii.

Atasamentul este definit de catre Perry ca fiind o relatie emotionala speciala, de durata, cu o anumita persoana. Atasamentul presupune calmare, reconfortarea copilului si creeaza placere. Pierderea sau amenintarea cu pierderea persoanei specifice (figura de atasament), genereaza suparare la copil. In contextul acestei relatii copilul se simte in siguranta, securizat.

Atasamentul se construieste in copilarie, atunci cand copilul se afla prins intre spaimele lui copilaroase si duiosia protectiva a parintelui. Cand intra in functie comportamentul de atasament al copilului (cautarea proximitatii mamei, plansul, zambetul, agatatul de mana, fuga spre ea si ridicarea mainilor spre fi luat in brate), mama raspunde oferind copilului ingrijiri si protectie, cu scopul de a-l calma. Atasamentul se naste in interactiunea dintre cei doi, copil si mama.

Harlow arată pentru prima dată că reacția de atașament a copilului față de mamă nu este tributară rolului de hrănire al acesteia și că un contact corporal de o anumită calitate care include căldura, tandrețea, ar putea juca un rol esențial pe parcursul dezvoltării copilului. Astfel, atașamentul copilului față de mamă ar fi legat mai mult de rolul ei protector.

Teoria atasamentului subliniaza ca supravetuirea si dezvoltarea copilului depind exclusiv de calitatea interactiunilor si a ingrijirilor de care acesta beneficiaza din partea adultului care se ocupa de el.Comportamentul de atasament al copilului, adica de cautare a protectiei si ajutorului la cel puternic si iubitor fata de copil, intra in functie atunci cand copilul apreciaza stimulii din jur sau din propriul corp ca fiind amenintatori, generatori de nesiguranta. Nu ne nastem cu capacitatea de a ne controla emotiile. Copilul mic are nevoie de ajutorul si protectia adultului pentru a fi calmat, in situatia cand se sperie sau este nelinistit. Scopul comportamentului de atasament este reinstalarea calmului, a securitatii, a linistii, adica reglarea trairilor emotionale astfel incat sa devina suportabile si placute. Datorita acestui aspect reglator al comportamentului de atasament, putem sustine ca atasamentul este garantul sanatatii mentale.

Atașamentul reprezintă un sistem emoțional de bază, a cărui dezvoltare condiționează și este fundamentul sănătății mentale. Diferite definiții existente spun că atașamentul este o legătură afectivă stabilă pe care o persoană o poate stabili cu o altă persoană. Comportamental, atașamentul se manifestă prin căutarea proximității și a contactului cu persoana numită figura de atașament.

Teoria atașamentului a fost elaborată de John Bowlby. Conform teoriei atașamentului, pentru un copil, faptul de a nu avea ocazia să se atașeze de o persoană în „perioada critică” a dezvoltării sale, care este reprezentată de primii trei ani de viață, ar fi originea unei inadaptări și a incapacității de a stabili ulterior relații afective satisfăcătoare cu semenii, sau ruperea legăturii cu figura de atașament ar avea drept consecință asupra copilului apariția anxietății.

Bowlby (1949), etolog și psihanalist, a dezvoltat conceptul de atașament cu referire la relația afectivă primară dintre copil și îngrijitor (de regulă mama, dar poate fi tata, bunica sau un alt adult care îngrijește copilul). Privind atașamentul dintr-o perspectivă evoluționistă, el subliniază bazele biologice ale atașamentului în scopul supraviețuirii noii ființe dată fiind perioada lungă a copilăriei la specia umană, pentru a proteja vulnerabilitatea copilului, mama și copilul au o tendință înnăscută de a se apropia unul de celălalt. Atașamentul este un sentiment dual, de dragoste reciprocă dintre cei doi.

Bowbly spune că ființa umană este dotată biologic cu anumite tipare comportamentale care sunt activate de către anumiți stimuli specifici. Este vorba, în special, de contactul fizic cu copilul, luarea în brațe a copilului, mângâiatul, legănatul lui, toate aceste apropieri fizice care servesc liniștirii, calmării copilului. Plânsul copilului îl mobilizează pe adult, iar zâmbetul îl face pe adult fericit, răsplătit și capabil să considere copilul ca pe o persoană și o personalitate respectabilă. Astfel atașamentul pune bazele socializării copilului.

Dacă în relația cu cel care îl îngrijește (mama) copilul își dezvoltă un model internalizat de funcționare a lumii cu valențe securizante, mai târziu, copilul și apoi individul adult va fi capabil să dezvolte astfel de legături afective strânse și cu alți membri ai grupului social din care face parte.

Atașamentul permite copilului să-și formeze un model al lumii, al lui însuși și al respectului de sine. Dacă e un atașament sănătos, copilul își va achiziționa autonomia și competența dată de încrederea în sine. Atașamentul slab va fi o neșansă pentru copil și va conduce la dezvoltarea unei personalități necontrolate, impulsive.

Atașamentul constituie baza pentru toate relațiile ulterioare și un puternic predictor pentru dezvoltarea copilului și adultului. Atașamentul începe prin contactul cu ochii, zâmbetul pentru îngrijitor, prin voce, hrană. Zâmbetul și contactul cu ochii sunt forțele care-l mobilizează pe îngrijitor să interacționeze cu copilul.

Este evident că un atașament sănătos va fi favorizat atunci când în interacțiune se află un copil normal și un părinte normal, matur. Se știe acum că atașarea copilului nu se face față de persoana care oferă hrană și schimbă copilul, ci față de persoana care interacționează și comunică emoțional cu copilul.

Atasamentul securizant da copilului sanse sa-si dezvolte atat abilitatile sociale, emotionale, cognitive, cat sip e cele de autocontrol al emotiilor. Copiii securizati isi dezvolta increderea atat in cei care-I ingrijesc, in adulti din jurul lor, cat si in propria capacitate de a influenta lumea din jur. Copilul invata ca la nevoie , trebuie sa ceri ajutorul, iar cei din jur, in primul figura de atasament vor raspunde imediat. Aceasta incredere de baza va permite copilului sa functioneze sis a se dezvolte ca o persoana autonoma, cu incredere in capacitatile sale de a rezolva problemele si a face fata dificultatilor.

Atasamentul insecurizant inseamna in primul rand neincredere in capacitate si disponibilitatea figurii de atasament de a veni in intampinarea nevoilor semnalate de copil. Aceasta neincredere si nesiguranta pot declansa la copil fie comportamente de agitatie, lupta, zbatere sau manipularea prin orice mijloace pentru a beneficia de atentia securizanta a figurii de atsament, fie comportamente de izolare si de incercare de a-si rezolva singuri nelinistea, frica. Un copil nu poate trai si,mai ales , nu se poate dezvolta intr-o stare de frica. Linistirea, calmarea in situatiile care-l sperie este esentiala pentru supravetuirea si dezvoltarea lui. Acest lucru se cristalizeaza in doua aspecte: pe de o parte atunci cand copilul experimenteaza o stare de discomfort, traieste o stare de frica exista un factor de stress real, care face rau copilului si care trebuie inlaturat de catre adult: pe de alta parte, un copil se poate speria de lucruri care pentru un adult au o valoare emotionala contrarie. Dar si in acest din urma caz este rolul adultului sa intervina pentru a-l calma. Deoarece copilul nu poate creste, nu se poate dezvolta, nu poate invata nimic atat timp cat este terorizat de frica sau cu atentia blocata de un aspect care-l nelinisteste, il sperie, il nemultumeste. In mod obisnuit, stresul copilului, de orice natura, initiaza comportamentul de atasament, de cautare a “paradisului securizant”, iar la mama figura de atasament, comportamentul de ingrijire, de protective a copilului, concesinta fiind inlaturarea “raului” de care sufera copilul si calmarea acestuia. Un atasament insecurizant, ce se construieste timpuriu intre copilul mic si mama, poate duce la aparitia unor problem pe viata. Aceste problem de ordin social si emotional merg de la un oarecare discomfort in relatiile cu ceilalti pana la problem sociale si emotionale profunde. Severitatea consecintelor, a dificultatilor, depinde de durata s de severitatea neglijarii emotionale la care a fost expus, precum si de momentul in care a avut loc. Desigur, aceste greseli de inceput se pot repara ulterior, desi stim prea putine lucruri despre modul in care experientelor nefavorabile de inceput le pot fi suprapuse ulterior altele favorabile, cu effect de vindecare. Este insa sigur ca ameliorarea este anevoioasa, se poate intinde pe ani de zile si necesita o conlucrare asidua a uturor celor din jur pentru a repara ceea ce s-a putut produce doar in cateva luni de neglijare in copilaria mica.

Atasamentu copilului si reteaua sociala a mamei

Sa ne gandim la un factor de stress care ar trebui sa fie minor, dar care initiaza comportamentul de atasament la copil sic el de ingrijire la mama: foamea copilului. Pentru dezvoltarea copilului, este essential ca ersona care i-l ingrijeste, de obicei mama, deoarece in mod obisnuit mama este prima persoana care se ocupa de copil, sa hraneasca opilul atunci cand ii este foame, Asadar, rolul fugurii de atasament va fi sa interprezteze correct semnalele copilului, ceea ce presupune o oarecare sensibilitate si empatie, poate si o minima experienta cu privire la modul de manifestare a copilului. Apoi presupune o oarecare educatie a mamei, astfel incat aceasta sa stie ce fel de alimente pot constitui o harna adecvata pentru copilul ei, la nivelul de dezvoltare la care se afla, dar si tinand seama de preferintele lui. Presupune si a dispune de alimentele respective, in momentul respective. Asta inseamna un anumit mod de organizare al mamei, astfel incat copilul sa fie pe primul plan, dar presupune si sprijinul retelei sociale a mamei, astfel incat aceast asa fie capabila sa se dedice ingrijirii copilului. Pentru a intelege adecvat un copil, trebuie sa intelegem contextual ecologic in carea cesta se dezvolta” Bonfenbrenner, 1979) O cercetarea arata ca sprijinul celor din jur, al retelei sociale, oferit mamei care are un copil in varsta de trei luni coreeleaza pozitiv si semnificat cuc alitatea atasamentului copilului la varsta de un an fata de mama sa. Aceasta situatie se explica in principal prin faptul ca “ un sprijin redus unei familii cu copii mici” evoca din partea mamei o atitudine de ostilitate, indifernta si respngerii a copilului. In timp ce mamele care traiesc experienta de a fi sprijinite si reconfortate, in primul rand in cadrul familiei immediate si al rudelor, resimt un stress mai redus si au atitudini positive fata de ele insele si fata de copii lor. Crockenbreg demonstreaza ca mamele care beneficiaza de un suport social mai consistent raspund mai repede la plansul si tipetele copilului si au comportamene de ingrijire ai adecvate fata de copil, comarativ cu mamele fara sprijin din partea retelei sociale. Cu privire la importanta sprijinului retelei sociale in bunastarea mamelor cu copii mici s-a stability faptul ca influenta pozitiva scade in functie de trei factori:

Scaderea statutului socioeconomic;

Aparitia unor intamplari si situatii nefericite in vietile persoanelor semnificative pentru mama

Scaderea increderii in propriile capacitate de a-si influnta si controla viata, precum si in posibilitatea de a gasi ajutor la nevoie.

Scaderea influentei positive a retelei sociale, duce la riscul transformarii retelei sociale intr-o veritabila sursa de stres pentru mama, atunci cand mama trece prin conditii majore de stres.

Mama, familia, comunitatea functioneaza intr-un macrosistem social. La nivelul societatii este necesara o preocupare pentru copil, in general in noile generatii. Centrarea pe copil a unei societati sanotase se reflecta atat in serviciile create, cat si in politicile de protective sociala.Serviciile medicale, educative si de protective intra in reteaua sociala a parintelui si vin in sprijunu mamei instruind-o in legatura cu parentalitatea, nevoile copilului, pentru dezvoltatre sanatoasa, printer care si modul in care se face hranirea corecta a copilului.

Serviciile vor fi disponibile atunci cand mamanelinistitata de starea copilului va avea nevoie de un sprijin de specialitate. Politicile sociale vor sublinia vor sublina valoarea acordata de societatea copilului, locul pe care-l ocupa copilulul in societatea respective. Cand se iau masuri financiare sau administrative care vin in sprijinul familiilor cu copii, a parintilor cu copii de anumite varste , mama va sti si va putea raspunde adecvat copilului ei care ii semnaleaza disconfortul foamei.

Bobly afirma caa: “ o societate ce-si valorizeaza copiii trebuie sa-I pretuiasca pe parinti. Asadar, atunci cand copiii sufera in relatie cu parintii, “vinovat nu este parintele respective”, ci intreaga societate. Responsabilitatea bunastarii copiilor apartine intregii familii, comunitatii In care traisete familia si unde isi are reteaua sociala, societatii in ansamblu.

Tipuri de atasament la copil

Atasamentul insecurizant se clasifica in: atasament evitant, atasament ambivalent sau dezorganizat- dezorientat.

Atasamentul evitant este determinat de experienta avuta de copil cu persoana care-l ingrijeste si despre care a invatat ca nu-I va veni in ajutor, ca nu este disponibila atunci cand are nevoie. Depistarea acestui tip de atasament se poate face timpuriu, observanduse comportamentul copilului fata de figura de atsament in momentele de separare si reuniune cu aceasta. “ Raspunsul la separare de cel care-l ingrijeste este minim, desi, ramas singur, calitatea comportamentului de explorare ar putea fi diminuatat, in momentul reunirii, s-ar putea sa-l ignore sau sa-l evite pe cel care il ingrijeste.”

Atasamentul ambivalent, numit si rejetant sau rezistent, este dezvoltat de copil si in raport cu o figura de atatsament inconsistenta, cuc comportamente inegale, cu manifetari imprevizibile. In evaluare, momente de separare si reunire sunt marcate de comportamentul copilului astfel: “Suparare intense la separare, incercarile de a se clma sunt minime, netintite sau intrerupte : solutionarea suparari in momentul re reunirii e minima sau incomplete si se manifesta prin opozitionism si rezistenta fata de persoana care incearaca sa-l linisteasca”. Prevalenta acestui tip de atasament inn populatia cu risc scazut este de 10%.

Ultima categorie de atasament insecurizant nu are insa o strategie de sine statatoare, identificabila: in diferite situatii, reactiile copilului expus stresului pot fi diferite, aparand cu caracteristici specific celorlalte tipuri de atasament. Atasamentul dezorganizat-dezorientat este considerat cel mai daunator tip de atatsament insecurizant, lasand copilul fara strategii identificabile de a face fata si a rezolva situatiile stresante. Se caracterizeaza prin: “ Reactii anormale fata de persoana care-l ingrijeste, care pot include un amestec de secvente rapide, incoerente, de cautare a proximitatii, evitarea si rezistenta sau teama de parinte, precum si alte comportamente ce arata incapacitatea utilizarii ingrijitorului ca o figura de atasament.

Atasamentul dezorganizat are un rol important sip e termen lung in dezvoltarea de catre copilu a simptomelor dissociative in copilarie si adolescent.

Definind comportamentu de atasament, Bowly nu se refera doar la copil: “Comportamentul de atasament este orice forma de comportament al unei persoane ce consta in cautarea si mentinerea proximitatii unei alte persoane clar identificate, considera ta mai capabila sa faca fata provocarilor.”

Cand o mama isi abandoneaza sau isi neglijeaza copiii, aceasta se afla total lipsita de o figura la care sa recurga pentru ajutorul de care are nevoie. Ea se simte singura in fata unei responsabilitati, aceea de a-si creste copilul, pe care nu este in satre sa si-o assume. Acest comportament este foarte vizibil atunci cand persoana e speriata , obosita sau bolnava si, pentru a fi calmata are nevoie de ingrijiri si reconfortare.. In alte momente comportamentul e mai putin vizibil.

Persoana care stie ca are o figura de atasament disponibila si care raspunde la nevoie traieste un sentiment general puternic, de securitate, ceea ce o determina sa valorizeze sis a continuie relatia.Asadar, disponibilitatea persoanei de care suntem atasati ne face mai putin vulnerabili.

Separarea

Separarea este despărțirea copilului, pentru o perioadă de timp sau definitiv, de persoanele de care s-a atașat. Despărțirile sau separările frecvente și neașteptate de adulții cu care s-au obișnuit nu trec neobservate de către copil, chiar dacă este mai mic de 1 an. Uneori se vorbește despre separare ca fiind chiar un „ act chirurgical”. Reacția la separarea de persoana cu care s-a obișnuit nu este întotdeauna imediată. După o perioadă mai lună sau mai scurtă, de aparentă bunăstare, unii copii pot prezenta tulburări diverse, exprimate prin mijloacele de care dispun și care constituie cel mai adesea limbajul corporal: febra brutală și fără nici o explicație, diaree, stări de vomă, otite, tulburări de comportament (refuz alimentar, refuz de a dormi).

Semnele care pot indica lipsa unei legături de atașament sunt :

– În primele luni: evitarea contactului vizual, întoarcerea capului; zâmbetul este vag sau chiar inexistent; probleme de alimentație și somn; regurgitări sau stări de vomă frecvente; creșterea în greutate și înălțime întârzie fără o cauză organică.

– La copilul mai mare: apar comportamente de auto-stimulare (rotirea capului, jocul excesiv cu mâinile, sugerea excesivă a degetelor); comportamentul de explorare este redus, privire și atitudine suspicioasă; nevoie excesivă de atenție; caută permanent afecțiunea, agățându-se de orice persoană; este de multe ori hiperactiv, agitat, neascultător.

– Separarea sugarilor și a copiilor mici de persoanele de care aceștia s-au atașat, provoacă reacții ce se derulează în trei faze:

Faza de protest: imediat după despărțire copilul protestează viguros, este foarte plângăreț și exigent, agățându-se de orice persoană care intră în contact cu el;

Faza de disperare: plânsetele copilului se transformă treptat în gemete, acesta își pierde pofta de mâncare, scade în greutate și stagnează în dezvoltare;

Faza de detașare: copilul își pierde interesul pentru persoanele din jur, se retrage în sine, expresia feței devine rigidă, se îmbolnăvește frecvent, întârzierea în dezvoltare devine generală și se instalează o stare de depresie.

Desigur că despărțirea este dureroasă și pentru un copil mai mare ca și pentru un adult. Dar, în timp ce adultul poate înțelege atunci când i se explică ce se întâmplă cu el, copilul mic, care nu dispune încă de un limbaj care să îi permită să înțeleagă este complet neajutorat în fața unei astfel de situații.

Procesul de separare pentru copii și pentru părinți presupune mai multe faze:

Negare / Refuz / Șoc

Copil: nu-i vine să creadă ce se întâmplă; s-ar putea să nu se manifeste. De exemplu, își va face treaba zilnic ca înainte, fără să arate că e supărat; s-ar putea să devină foarte liniștit / tăcut; să devină vesel fără să aibă un motiv; să pară confuz, să refuze să mănânce; să aibă probleme cu somnul; să refuze să vorbească despre schimbare, cum îl afectează; poate să devină incapabil de a planifica viitorul lui; să înceapă să trăiască într-o lume de fantezie.

Părinți: s-ar putea să nu fie capabili să demonstreze o reacție emoțională către copil; să devină incapabili să facă planuri de a vizita copilul.

Furie

Copil: s-ar putea să plece de acasă, să devină bolnav fizic (să vomite, dureri de cap); să aibă crize de nervi, să devină isteric, să rupă jucării, obiecte, să deterioreze mobila; să înceapă să „ude” patul noaptea; să înceapă să înjure și să se rănească pe sine însuși; să nu se mai îngrijească (să se pieptene, să se spele pe dinți, să se îmbrace etc.).

Părinți: s-ar putea să devină furioși și să-și exprime furia către asistentul social, familia de îngrijire temporară, anumite organizații, către copil; s-ar putea să înceapă să înjure copilul, să-l amenințe etc.. Căutând să se menajeze de acest stres, s-ar putea să blameze copilul pentru tot ce se întâmplă.

Învoiala

Copil: va începe să facă tot posibilul ca să se poată întoarce din nou acasă, va promite să fie un copil bun; va deveni ascultător față de părinții sau de asistentul social; pe de altă parte, s-ar putea să devină răzvrătit, să se îmbolnăvească și să refuze să se facă bine până la întoarcerea acasă; copiii care sunt mai mari s-ar putea să-și întoarcă privirea către religia lor.

Părinți: s-ar putea să reducă seriozitatea problemei sau să înțeleagă nevoile copilului ca astfel să îl câștige înapoi; s-ar putea să negocieze cu asistentul social sau cu familia de îngrijire temporară, ajungând, de exemplu, să-și schimbe locul unde trăiește, să-și schimbe serviciul etc..

Disperare

Copil: când toată lupta s-a terminat și nu mai merge nici cu învoiala, copilul s-ar putea să devină apatic, letargic, deprimat, retras; s-ar putea să arate bine, dar în realitate el este suferind; s-ar putea să aibă coșmaruri, să-și piardă pofta de mâncare și ar putea să aibă probleme la școală. În momentul aceste, copilul a renunțat la orice speranță de a se întoarce acasă și nu poate accepta un părinte înlocuitor.

Detașare și acceptare

Copil ( în cadrul decesului unuia sau ambilor părinți): întristarea, perioada de doliu, va fi depășită când: copilul va fi capabil să-și facă noi relații, mai ales cu oameni adulți; va fi capabil să accepte situații noi cu foarte puțină dezamăgire. Copiii mai mari vor fi capabili să-și hotărască situația lor în legătură cu plasarea în familie etc. Dacă perioada de doliu nu va fi depășită atunci un proces de detașare va avea loc, iar copilul va fi incapabil să devină implicat emoțional în relația cu alte persoane, cu excepția unui mod specific; copilul s-ar putea să se aștepte la multă căldură dar când o va primi o va respinge; va suferi o deprimare cronică, va avea o comportare neplăcută în mediile sociale, va pierde încrederea în toți și toate și va fi speriat.

Părinți (în cazul în care copilul de cedează): dacă perioada de doliu va fi depășită, este posibil ca părinții să se preocupe mai mult de ei înșiși. Aceasta va avea ca rezultat o comportare pozitivă, și o capacitate mai mare de a se încrede în alții. Este posibil ca părinții să ajungă până la negarea existenței copilului, să devină plini de suspiciune, astfel încât alții nu vor mai avea încredere în ei. Comportarea aceasta s-ar putea să determine abuz alcoolic, bulimie sau ruperea relațiilor cu alte persoane importante.

Copilul instituționalizat trăiește pierderea părinților biologici. Dezvoltarea sa psihomotorie, capacitățile sale intelectuale, viața sa afectivă, vor fi grav întârziate și în funcție de durata pierderii vor crește și consecințele negative.

Durata separării constituie un factor patogen important al patologiei de carență afectivă. Dacă abandonul persistă fără substitut matern apar comportamente depresive, apoi degradarea stării fizice și a coeficientului de dezvoltare. Cu cât starea depresivă se prelungește cu atât riscul sechelelor este mai mare, chiar și după plasarea într-un mediu familial corespunzător.

Abandonul repetat este evenimentul cel mai traumatizant pentru că blochează dezvoltarea tuturor reperelor copilului mic aflat în plin proces de creștere și dezvoltare (Pantezescu, 1999).

O despărțire care durează mai mult de 5 luni, în timpul celui de-al doilea semestru de viață, antrenează tulburări ireversibile, după Spitz, iar o despărțire prelungită, în timpul primilor 5 ani de viață, este o cauză esențială de tulburări de comportament și de delincvență, după Bowlby. În caz de separări repetate sau prea lungi și de condiții afective inadecvate în lipsa mamei, Bowlby invocă apariția celor „3 D”: disperare, descurajare și detașare (Morand de Jouffrey, P., 1999).

Separarea copilului de familie prin decesul părinților, abandonul, neglijarea creșterii și educării copilului determină instituirea următoarelor forme de protecție specială a copilului:

plasamentul;

plasamentul în regim de urgență;

supravegherea specializată.