Astfel, printre serviciile ecosistemice la care contribuie speciile de herpetofaună se numără: [307927]

[anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], nutrienților, materiei organice și anorganice etc. Parcul Natural Insula Mică a Brăilei este o [anonimizat], cât și sit Natura 2000. [anonimizat].

Zonele umede sunt cruciale pentru multe specii. [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat], în sistemele terestre. [anonimizat], habitat pentru dezvoltarea larvelor și sursă primară de hrană pentru amfibienii adulți.

Herpetofauna are un rol foarte important în cadrul rețelelor trofice deoarece aceste specii sunt sensibile la factorii de mediu și sunt considerate bioindicatori ai mediului. Speciile de reptile și amfibieni reprezintă o [anonimizat]. [anonimizat].

Astfel, printre serviciile ecosistemice la care contribuie speciile de herpetofaună se numără:

[anonimizat];

[anonimizat];

[anonimizat] a populațiilor din zonele pe care le ocupă.

Scopul: analiza distribuției speciilor de reptile și amfibieni în Parcul Natural Balta Mică a Brăilei și identificarea factorilor care o influențează.

Obiective:

O1. Analiza critică a cunoașterii privind modelele de distribuție a speciilor de reptile și amfibieni și a [anonimizat].

O2. Cartarea distribuției speciilor vulnerabile de reptile și amfibieni din PNBMB ([anonimizat], Bombina bombina)

O3. Identificarea principalilor factori care determină distribuția speciilor vulnerabile de reptile și amfibieni în PNBMB.

O4. Elaborarea unor modele de distribuție a speciilor vulnerabile

O5. [anonimizat].

I ANALIZA CRITICĂ A CUNOAȘTERII

I.1 [anonimizat], antropizate și construite și cuprind toate componentele mediului abiotic reprezentate de unități hidrogeomorfologice (UHGM), precum și componentele biotice constituite din unitățile ierarhiei taxonomice și ale ierarhiei organizatorice. Acestea sunt interdependente și integrate în ierarhia sistemelor ecologice (Vădineanu, 1998; Vădineanu, 2004a; citați de Rîșnoveanu și colab., 2011; Botnariuc, 1999). ”Ecosistemele reprezintă unitățile structurale și funcționale elementare” (Vădineanu, 1998).

Începând cu mijlocul anilor 1980, scara la care sunt studiate sistemele ecologice s-a extins rapid, datorită dezvoltării tehnicilor și a softurilor care manipulează datele geografice. În contextul creșterii exponențiale a populației umane și al dezvoltării sistemelor socio-economice (SSE) în detrimentul sistemelor naturale și seminaturale, abordarea la o scară mai extinsă a ajutat ecologia să devină o disciplină relevantă pentru managerierea acestor probleme (Peterson și Parker, 1998).

Modelul conceptual conform căruia mediul este organizat în sisteme ierarhice este acceptat de mulți autori și considerat o abstractizare necesară a realității (Lidicker, 2008), datorită faptului că stimulează dezvoltarea metodologiei analizei sistemice, a modelării matematice și a managementului integrat (Vădineanu, 1998). Infiltrarea gândirii ecosistemice în conturarea bazei teoretice a ecologiei a fost graduală și controversată, însă rădăcinile sale sunt puternice (Allen și Hoekstra, 1992; Lidicker, 1978; 1994a, 2002a; Mareș și Cameron, 1994; McIntosh, 1985; Odum, 1953; citați de Lidicker, 2008).

Esența conceptului de ”sistem” este că ”acesta constă într-o porțiune tridimensională a universului într-o perioadă specifică de timp” (Bertalanffy, 1950; Friederichs, 1958; Koestler, 1969, Lindeman, 1942; Novikoff, 1945; Odum, 1953; Smuts, 1926; Tansley, 1935; citați de Lidicker, 2008). Conform accepțiunilor oferite de Bertalanffy (1960) și Amosov (1965), Botnariuc (1999) definește sistemul ca fiind ”un ansamblu de elemente legate între ele prin conexiuni într-un întreg”. Cea mai importantă proprietate a unui sistem este că are caracteristici care nu sunt deținute de componentele sale. Acestea se manifestă atât ca o consecință a interacțiunilor dintre părți, cât și drept constrângeri care apar din contextul integrator și se numesc ”emergente” (Lidicker, 2008; Botnariuc, 1999). Cu alte cuvinte, componentele determină ce este posibil în principiu, iar contextul limitează care dintre aceste posibilități poate fi realizată (Ahl și Allen, 1996; citați de Lidicker, 2008).

Pentru a explica faptul că mediul, respectiv sistemele socio-ecologice organizate la scări de spațiu și timp diferite, evoluează, unii cercetători au dezvoltat conceptul de ”ciclu adaptativ”. Conectivitatea și influențele dintre ciclurile adaptative desfășurate la diferite scări spațio-temporale sunt exprimate prin conceptul ”panarhie”. Managementul ecosistemic adaptativ reprezintă modalitatea de aplicare a cadrului conceptual al ecologiei sistemice. Termenul „ecosistemic” evidențiază o trăsătură esențială a mediului – organizarea, iar noțiunea ”adaptativ” expune transformarea și evoluția la toate nivelele ierarhice de organizare. Managementul complexelor socio-ecologice trebuie să considere influențele dintre ciclurile adaptative ale sistemelor ecologice din componența capitalului natural, precum și relațiile dintre ciclurile acestora și cele ale sistemelor socio-economice (Vădineanu, 2004).

I.2 Modele de distribuție a speciilor de reptile și amfibieni

Amfibienii au un rol important în transferul fluxului de energie și în ciclarea nutrienților atât în ecosistemele terestre, cât și în cele acvatice. Aceștia sunt consumatori importanți în ambele tipuri de sisteme, jucând un rol semnificativ în interconectarea sistemelor acvatice și terestre adiacente datorită ciclurilor de viață complexe, modificându-și atât habitatul, cât și modul de hrănire (Cogălniceanu și colab., 2018). Este necesară investigarea mecanismelor care determină modelele de distribuție și densitate a speciilor de amfibieni. Pentru a înțelege implicații la nivel populațional și specific este necesară trecerea de la inferențele la nivel de sit la evaluarea efectelor interacțiunilor factorilor de comandă la scară spațială extinsă asupra mărimii populațiilor și conectivității acestora (Cushman, 2006).

Modelarea distribuției speciilor reprezintă o abordare utilă pentru a determina limitele acestora în funcție de relațiile inter și intraspecifice și de variabilele de mediu (Pineda și Lobo, 2009). Modelele de distibuție a speciilor sunt utilizate pentru a înțelege mai bine distribuția speciilor și pentru a modela nișa lor ecologică (Băncilă și colab., 2017), iar înțelegerea distribuției și preferințelor în ceea ce privește habitatul sunt cruciale pentru protecția și conservarea populațiilor în declin (Preau și colab., 2018).

Un important pas inainte în ceea ce privește distribuția speciilor de amfibieni este diferențierea între locurile în care specia este prezentă, dar nu se înmulțește și locurile în care are loc înmulțirea (Băncilă și colab., 2017). De asemenea, plasticitarea ridicată în ceea ce privește hrănirea poate explica distribuția unor specii de amfibieni, precum Rana temporaria (Cogălniceanu și colab., 2018).

Câteva abordări și instrumente cunoscute drept modele de distribuție a speciilor (species distribution models SDMs), modele ale nișei ecologice (ecological niche models ENMs) si modele ale nișei speciilor (species niche models SNMs) au fost dezvoltate pentru a estima distribuția actuală și potențială a speciilor (Preau și colab., 2018). Amfibienii reprezintă un grup de organisme care aduce provocări suplimentare în ceea ce privește distribuția, din cauza ciclului de viață complex care caracterizează cele mai multe specii. Pentru a înțelege și modela distribuția acestora trebuie să se țină cont atât de variabilele terestre, cât și de cele acvatice.

De obicei, în modelele de distribuție a speciilor se consideră următorii pași:

Compilarea locațiilor în care specia este prezentă

Valorile variabilelor de mediu din aceste locații sunt extrase din bazele de date spațiale

Valorile de mediu sunt utilizate pentru a rula un model utilizat în estimarea similarității apariției siturilor sau a altor parametri

Modelul este folosit pentru a prezice care este variabila de interes pentru regiunea studiată (Rodriguez de Rivera și colab., 2018).

Analiza factorială a nișei ecologice (Ecological Niche Factor Analysis ENFA)

Această analiză însumează toate variabilele de mediu care infuențează apariția speciilor în factori independenți denumiți ”marginalitate” și ”specializare”. Se poate identifica contribuția fiecărei variabile de mediu pe axa marginalității, calculându-se coeficientul de corelației pentru fiecare variabilă de pe aceasta. O corelație pozitivă indică preferința pentru variabila de mediu, în timp de o corelație negativă indică contrariul. O valoare absolută ridicată a acestui coeficient denotă că condițiile de mediu necesare unei specii diferă semnificativ de cele caracteristice zonei studiate. Specializarea măsoară îngustimea nișei. Reprezintă diferența dintre deviația standard a unei variabile în spațiul disponibil și deviația standard a aceleiași variabile în nișa ecologică realizată a speciei considerate (Fonderflick et al. 2015).

Entropia maximă (Maximum Entropy MaxEnt)

Această metodă estimează distribuția potențială uniformă a unei specii într-o zonă geografică, care este constrânsă de anumite condiții de mediu. Aceasta permite identificarea cerințelor speciilor și a preferințelor de mediu. Software-ul MaxEnt permite analiza importanșei fiecărei variabile în prezicerea distribuției speciilor folosind doi coeficienți: contribuția procentuală atribuită fiecărei variabile în model și importanța permutării bazată pe permutarea randomică a valorilor fiecărei variabile.

Abordarea bayesiană ierarhică

Modelele ierarhice de distribuție a speciilor sunt utilizate la scară largă în domeniul ecologiei. Acestea pot simplifica complexitatea interacțiunilor prin introducerea efectelor randomice. Această abordare este foarte utilă în conservarea speciilor prin prisma faptului că se pot cuantifica parametrii introduși în model și incertitudinea.

Modelele ierarhice sunt utile în special când datele sunt puține (Rodriguez de Rivera și colab., 2018).

Modelarea tendințelor în ceea ce privește prezența/absența speciilor utilizând factori de mediu la nivel local reprezință o problemă care a devenit din ce în ce mai discutată în ultimii ani. Aceste tip de modelare a fost utilizat pentru a se adresa anumitor probleme, printre care identificarea habitatelor esențiale conservării și managementului ariilor protejate și predicția răspunsului speciilor la anumiți factori de mediu.

I.3 Factorii care influențează populațiile de reptile și amfibieni

Fragmentarea și pierderea habitatelor

Conversia zonelor umede și a habitatelor terestre adiacente în sisteme agricole a dus la pierderea zonelor umede în proporție de 80% în nenumărate zone. Mulți specialiști consideră că pierderea habitatelor adecvate reprezintă cel mai mar factor care contribuie la declinul amfibienilor și reptilelor (Gibbons și colab., ANUL; Cushman, 2006; Hartel și colab., 2011).

Nowakowski și colab. (2018) evidențiază că istoria evolutivă explică cele mai multe variații în ceea ce privește răspunsul speciilor la conversia habitatelelor (figura I.1). Cu toate acestea, nu există certitudini în ceea ce privește implicațiile la nivel populațional.

În România, cele mai afectate specii de distrugerea habitatelor sunt cele specialiste, cu distribuție limitată la puține tipuri de habitate: Rana arvalis, Pelobates sp., Triturus dobrogicus (Cogălniceanu și Rozylowicz, 2014).

Figura I.1 Răspunsul speciilor la conversia habitatelor este conservat în filogenia amfibienilor. Semnalul filogenetic a fost estimat prin implementarea Bayesiană a unui GLMM filogenetic. Gradientul de culoare indică mărimea efectului estimată de model; albastru indică speciile cu densitate mare în habitatele naturale, verde indică speciile cu densitate similară atât în habitatele naturale, cât și în cele convertite, iar galben indică speciile cu densitate mare în habitatele convertite (preluată din Nowakowski și colab., 2018).

Introducerea speciilor invazive

Creșterea exponențială a introducerii speciilor invazive determină pierderea biodiversității (Nunes și colab., 2019). Aceasta reprezintă o problemă semnificativă în special pentru multe specii de amfibieni (sursă). Introducerea speciilor invazive și stabilirea acestora reprezintă una dintre principalele cauze care contribuie la declinul și extincția amfibienilor la nivel global. Acestea pot avea efecte negative asupra amfibienilor autohtoni atât în mod direct prin prădătorism, competiție, hibridizare, transmiterea paraziților și bolilor, cât și indirect prin alterarea habitatelor (Nunes și colab., 2019).

Din cauza faptului că cele mai multe specii de amfibieni au cicluri de viață complexe, vulnerabilitatea acestora în fața speciilor invazive se poate modifica în diferite stadii ale ciclului. De asemenea, vulnerabilitatea amfibienilor este strâns legată de utilizarea intensivă a resurselor de apă pentru recreere, hrană, comerț, transport, capacitatea de dispersie. O meta-analiza realizată la nivel global referitoare la efectele speciilor invazive asupra diferitelor caracteristici ale amfibienilor sintetizează că efectele speciilor invazive sunt mai semnificative asupra amfibienilor aflați în stadii larvale decât asupra adulților (Nunes și colab., 2019).

Poluarea

Numeroși contaminanți – metale, pesticide, ierbicide, gunoi radioactiv au efecte directe și indirecte asupra amfibienilor și reptilelor. Amfibienii reprezintă subiectul multor studii ecotoxicologice, precum evaluarea efectelor directe ale fertilizatorilor sau evaluarea efectelor indirecte ale steroizilor. Deși există mai puține studii care analizează efectele contaminanților asupra reptilelor, există dovezi semnificative care certifică efectele negative asupra acestora.

De exemplu, expunerea speciei de broaște țestoase Trachemys scripta la metale și contaminanți radioactivi determină deteriorare genetică. Măsura în care contaminanții generează efecte la nivel populațional a rămas preponderent necunoscută atât pentru amfibieni, cât și pentru reptile.

Utilizarea nesustenabilă

Utilizarea animalelor de către oameni, inclusiv a reptilelor și amfibienilor, reprezintă o parte integrantă pentru multe culturi. Dodd (1997) documentează impactul supraexploatării și comerțului asupra populațiilor de amfibieni.

Modificările climatice

Efectele evidente ale modificărilor climatice asupra biodiverității sunt mediate prin modificări la nivelul habitatelor. Schneider și Root (1998) evidențiază faptul că abilitatea limitată de dispersie a reptilelor și amfibienilor le fac pe acestea să fie vulnerabile la modificările rapide ale habitatelor.

Există puține studii care să analizeze declinul amfibienilor din cauza modificărilor climatice. Printre acestea, extincția speciei Bufo periglenes din Costa Rica este atribuită efectelor încălzirii globale asupra frecvenței ceții în sezonul uscat. De asemenea, unii autori sugerează că radiația ultravioletă are efecte negative asupra unor specii de amfibieni, determinând diminuarea ratei de eclozare și a supraviețuirii în timpul procesului de metamorfoză.

Ca și în cazul amfibienilor, puțini cercetători au evidențiat efectele directe ale modificărilor climatice asupra reptilelor. Modificările climatice pot determina eliminarea sau restricționarea speciilor cu distribuție limitată. Există evidențe empirice ale efectelor încălzirii asupra speciilor de broaște țestoase. Printre acestea sunt menționate îmbunătățirea ratei de creștere a juvenililor, maturizarea precoce și modificări ale raportului dintre femele și masculi. Cel mai mare impact al încălzirii globare va fi asupra speciilor (crocodili și unele reptile) la care determinarea sexului este dependentă de temperatura din timpul incubării. Alterarea raportului dintre femele și masculi poate afecta mărimea și persistența populațiilor.

I.4 Lacune și direcții de cercetare

Investigarea literaturii de specialitate s-a concretizat cu o serie de direcții și întrebări de cercetare:

Care este influența speciilor invazive, a habitatului și a interacțiunilor dintre acestea asupra distribuției speciilor de amfibieni?

Care este importanța relativă a efectelor speciilor invazive asupra speciilor de amfibieni (reproducerea – densitatea larvală; distribuția zonelor de înmulțire) în comparație cu efectele prădătorilor nativi și a caracteristicilor habitatului, sistemului integrator (landscape)?

Care este importanța amfibienilor în menținerea și managementul diversității habitatelor acvatice la scări spațiale mici?

Care sunt mecanismele care generează tendințe în ceea ce privește distribuția și densitatea speciilor de amfibieni?

Care este modul în care factori multipli interacțiunează la scări spațiale mari pentru a influența mărimea și conectivitatea populațiilor de amfibieni?

Caracteristice specifice și interacțiunea lor cu variabilele de mediu la scări spațiale diferite.

II REFERENȚIAL AL CERCETĂRII REPTILELOR ȘI AMFIBIENILOR

II.1 Istoricul cercetării herpetofaunei în sit

Geologul, matematicianul și botanistul Luigi Ferdinando Marsigli (1658-1730) face primele semnalări asupra herpetofaunei din România într-o lucrare monografică publicată în anul 1744, în care prezintă în detaliu ponta și morfologia unei țestoase de apă – Emys orbicularis, găsită în valea Dunării.

Cercetătorul Emerich (Imre) Frivaldszky von Frivald (1799-1870) este primul care studiază fauna herpetologică din România, punând accent pe regiunea Transilvaniei, în care, în micromonografia intitulată ”Monographia Serpentum Hungariae”, publicată în anul 1823, semnalează o serie de specii de reptile. Alți cercetători austro-ungari contribuie cu numeroase date și lucrări despre fauna herpetologică din regiunea Transilvaniei.

În a doua jumătate a secolului XIX, naturalistul Eduard Albert Bielz (1827-1898) publică o serie de lucrări cu un conținut important asupra punctelor de prezență a reptilelor din ținutul Transilvaniei (1856, 1888).

Lajos Mehely (1862-1952) își pune amprenta asupra herpetofaunei din România prin cercetările sale detaliate, semnalând pentru prima dată prezența hibrizilor între speciile de Bombina bombina și Bombina variegata în zona Transilvaniei (Mehely 1892, 1905), realizând totodată și studii asupra broaștelor brune și a viperei de stepă (Vipera ursinii rakosiensis).

În România, zoologul Constantin Kiritzescu (1901-1930) a pus bazele cercetării herpetologice. Acesta a întocmit inventarul faunistic al reptilelor din România și a schițat harta zoogeografică a reptilelor. Kiritzescu devine primul herpetolog român care aduce o descoperire taxonomică importantă în domeniul herpetologiei. Herpetologul român descoperă o subspecie nouă de amfibian, care ulterior a fost ridicată la rang de specie, și anume: Triturus dobrogicus (Kiritzescu, 1903).

Un alt studiu care contribuie la cunoașterea amfibienilor este cel realizat pe material biologic prelevat din România de către R. Martens (1921-1923). Rezultatele acestor studii se regăsesc în lucrările: Beitrage zur Herpetologie Rumäniens, Die Amphibien und Reptilien der Walachei und der Dobrudscha (1920) și Zoologische Streifzuge in Rumänien (1921). Valoarea deosebită a acestor lucrări constă în faptul că descriu biometria animalelor, indică precis coloritul și ecologia speciilor. Cercetările și publicațiile sale cuprind indicații prețioase, care au putut fi folosite ulterior și de alți herpetologi.

Raul Călinescu (1901-1970) introduce pentru prima dată în herpetologia României, nomenclatura ternară după lista lui Martens și Müller și alcătuiește pentru prima dată hărți amănunțite de raspândire a reptilelor din România și face analiza zoogeografică și ecologică a herpetofaunei (Călinescu, 1931).

Cercetătorul Mihai Băcescu (1908-1999) reflectă, în publicațiile sale care fac referire cu precădere asupra amfibienilor, cercetări ce indică o serie de locații noi, amănunte despre ecologia și biologia unor Anure, precum specia Pelobates fuscus. Cu această ocazie completează lista faunei herpetologice românești cu specia Pelobates syriacus balcanicus (Fauna R.P.R., 1960).

Herpetolog și ecolog, Bogdan Stugren (1928-1993), a studiat în detaliu, vipera de stepă (Vipera ursinii rakosiensis) din fânețele Clujului (Stugren, 1955). Numeroasele publicații cu privire la sistematica, distribuția, evoluția și ecologia amfibienilor din România, pun accent pe speciile Bombina variegata și Rana arvalis (Stugren, 1966, 1980) cu arii de răpândire în Transilvania și Dobrogea.

Regiunea Moldovei este studiată din punct de vedere herpetologic de Constantin Șova, studiind în mod special tritonii. Este primul cercetator care scoate în evidență aspecte referitoare la influența altitudinii asupra densității, variabilității și morfologiei populațiilor de tritoni (Șova, 1972).

Numeroase studii și articole publicate pe regiunea Moldovei, rezultă din colaborarea lui Ștefan Vancea cu Fuhn, studii ce reflectă distribuția și biologia herpetofaunei din România.

Numeroase contribuții asupra herpetofaunei din România, cu lucrări de specialitate, au fost aduse și de urmatorii cercetatori:

Cogălniceanu D. (1991, 1997); Cogălniceanu D. et al. (1992, 2000); Covaciu-Marcov S.D. (1999, 2004); Covaciu-Marcov S.D. et al. (2000, 2003, 2004, 2005, 2005 b, 2006 a, b, 2007, 2008, 2009); Gherghel & Strugariu (2007, 2008); Gherghel et al. (2007 a, b, 2008); Ghira I. (1989, 1994, 1997, 1998, 2007); Ghira et al. (2002); Iftime A. (2001, 2005 a); Ion I. (1996, 2006); Sas I. et al. (2006, 2008); Strugariu et al. (2006 a, b, 2007, 2008 a, b, 2009 a, b); Șerban M. (1972, 1975, 1978, 1981); Török, Z. (1997, 1998, 2000, 2002, 2007); Zamfirescu et al. (2007, 2008, 2009 a, b).

II.2 Identificarea tipurilor de caractere folosite în sistematica amfibienilor și reptilelor din România

Regnul: Animalia

Clasa: Amphibia (Linnaeus, 1758)

Ordinul: Caudata (Oppel, 1811)

Se pot recunoaste ușor prin monitorizare vizuală, fără a fi necesară capturarea. Apectele principale sunt: coada, 2 perechi de membre aproximativ egale, care prezintă câte 4 degete la fiecare membru, corpul alungit și aspect lacertiform, timpanul și cavitatea timpanică lipsesc, mici deosebiri între adulți și larve. Clasificarea tritonilor cu creastă danubieni și pozitia pe care o ocupă speciile autohtone de caudate din bazinul Dunării poate fi observată în figura II.1. În România acest ordin este reprezentat de 5 specii (Salamandra salamandra, Triturus cristatus dobrogicus, Triturus cristatus cristatus, Triturus montandoni, Triturus vulgaris ampelensis). Trăiesc în zone cu păduri, lacuri, râuri, mlaștini, unde se și reproduc în perioada martie – iunie, după care devin specii de uscat nocturne. Pot fi întâlnite la altitudini între 0 și 2000 m. Dimensiunile lor variază de la specie la specie (ex. T. cristatus cristatus – 16 cm, S. salamandra – 20 cm).

Figura II.1 Pozitia speciei Triturus dobrogicus în arborele filogenetic al genului Triturus (preluată din: https://en.wikipedia.org/wiki/Danube_crested_newt)

Subordin: Salamandroidea (Noble, 1931)

Familia: Salamandridae (Gray, 1825)

Gen: Triturus (Rafinesque, 1815)

Specie:

T. (cristatus) dobrogicus (Kiritzescu, 1903)

Această specie poate fi întâlnită la atitudini cuprinse între 0-350 m, specie tipică zonei de șes. Pot fi întâlniți în lacuri, canale, bălți cu stuf, cursuri de apă cu vegetație bogată de care se folosesc pentru depunerea pontelor. Este o specie de dimensiuni mari, cu capul îngust și membre mici și subțiri. Coloritul corpului este brun-roșcat, brun -gălbui cu pete rotunde și negre, prezintă pete, destul de rare, de culoare albă pe flancuri, culoare abdomenului variază de la galben-portocaliu la roșu-portocaliu și alternează cu pete insulare de culoare neagră (tabelul II.1).

Este specie carnivoră. Atât adulții, cât și larvele se hrănesc cu larve de insecte acvatice, iar adulții chiar cu larvele propriei specii (Petersen și colab., 2004). Împerecherea începe în perioada de primăvară (februarie – martie), iar cel mai frecvent în luna aprilie iși depun pontele. După perioada de împerechere adulții părăsesc habitatele acvatice și traiesc pe uscat, deși unele exemplare rămân în apă tot anul. Triturus (cristatus) dobrogicus poate hiberna în apă sau pe uscat.

Arealul în care poate fi observat se întinde de-a lungul Dunării, de la Viena până la vărsarea fluviului în Marea Neagră și pe afluenții acestui segment.

Tabelul II.1 Date biometrice pentru specia Triturus (cristatus) dobrogicus (după: Fauna R.P.R, Reptilia, vol.XIV, Fascicula 1)

Figura II.2 Triturus (cristatus) dobrogicus (foto original)

Triturus ( Lissotriton) vulgaris ampelensis (Fuhn, 1951)

Această specie se diferențiază foarte bine de celelalte specii de tritoni prin creasta dorsală a masculului care este în general scundă care începe numai din regiunea occipitală (tabelul II.2). Creasta dorsală la aceasta specie, crește de obicei treptat în înălțime în sens antero-posterior, ajungând la înalțimea maximă in dreptul cloacei. Marginea inferioară a crestei este dreapta, fără fasonari. Muchiile tegumentare sunt bine definite. Coada se termină în filament ascuțit. Masculii, în general, sunt de culoare gălbui, cafeniu cu pete rotunde negre, pronunțate pe spate și flancuri. Abdomenul, pe lângă petele de culoare închisă, prezintă o dungă mediană portocalie aprinsă.

Femelele, în general, de culoare galben deschis, cu mici pete negre pe spate și pe flancuri. Prezintă o dungă galbenă între maxilarul superior și ochi, care se prelungește până la cloacă, delimitând flancurile de abdomen. Abdomenul și gușa au colorit uniform, de culoare galben deschis.

Tabelul II.2 Date biometrice pentru specia Triturus (Lissotriton) vulgaris ampelensis (după: Fauna R.P.R, Reptilia, vol.XIV, Fascicula 1)

Figura II.3 Triturus (Lissotriton) vulgaris ampelensis (foto original)

Regnul: Animalia

Clasa: Amphibia (Linnaeus, 1758)

Ordinul: Anura (Dumeril, 1801)

Încadrat de 13 specii răspândite în toate regiunile biogeografice ale României, la altitudini cuprinse între 0 și 2200 m (Rana temporaria), cu dimensiuni de până la 15 cm (R. ridibunda). Principalele chei de determinare la Anure (adulți) sunt: forma pupilei, glanda paratoidă, timpanul, pliul dorso-lateral, tuberculul metatarsal, membrana interdigitală, vârful degetelor, sacul vocal bilateral și subgular. Dimorfism sexual bine evidențiat. Speciile Bombina bombina, Bombina variegata, Rana esculenta și Rana ridibunda sunt specii acvatice și după perioada de reproducere, în comparație cu speciile din genul Bufo și speciile Rana arvalis/ dalmatina/ temporaria, care trăiesc pe uscat după perioada de împerechere.

Familia: Bombinatoridae

Gen: Bombina (Oken, 1816)

Specie: B. bombina (Linnaeus, 1758)

În general lungimea medie a corpului la masculi este de 3,7 cm, iar la femele de 3,5 cm (Fuhn, 1969) (tabelul II.3). Corp turtit și bufoniform. Capul plat având lungimea egală cu lățimea cu botul rotund. Ochii sunt proeminenți cu pupila triunghiulară (Cogălniceanu și colab., 2000; Fuhn, 1960). Partea dorsală a corpului prezintă negi proeminenți, ovali sau rotunzi cu un punct negru central, uneori cu o ridicătură conică dar fără spin. Abdomenul este neted, zonă în care predomină culoarea neagră cu pete galben-portocalii sau roșii (Cogălniceanu și colab., 2000). În partea ventrală a gâtului are o cută (cută gulară) distinctă (Cogălniceanu și colab., 2000; Fuhn 1960).

Partea dorsală a corpului are fondul de culoare cenușie (gri; însă este destul de variabilă, astfel încât poate fi cenușiu-deschisă, măslinie, gri-închisă (Cogălniceanu și colab., 2000), cenușiu-verzuie sau brun-verzuie (Tatole și colab., 2009) eventual cenușiu-bej (Fuhn 1960) sau verde-deschis (Fuhn, 1960). Vârfurile degetelor sunt negre, niciodată viu colorate (Fuhn, 1960).

Perioada optimă de reproducere pentru adulții din specia Bombina este în luna aprilie. Această specie este capabilă sa depună ponte de două ori pe an (Cogălniceanu și colab., 2000; Tatole și colab., 2009). Specie predominant acvatică. Exemplarele se retrag la hibernare în perioada septembrie – octombrie.

Tabelul II.3 Datele biometrice ale speciei Bombina bombina (după: Amfibienii din România, Determinator, Cogălniceanu și colab., 2000)

Figura II.4 Bombina bombina adult (foto original)

Subordin: Anomocoela (Noble, 1922)

Familia: Pelobatidae (Boulenger, 1882)

Gen: Pelobates (Wagler, 1830)

Specia:

P. fuscus (Laurentus, 1768)

Specie de dimensiuni relativ mici în comparație cu specia P. syriacus (tabelul II.4). Lungimea corpului la adulți, atât la femele, cât și la masculi se încadrează în medie între 4 – 5,2 cm (Fuhn, 1960). Corpul adulților este îndesat, capul este mai lung decât lat și convex în partea din spatele ochilor (Cogalniceanu și colab., 2000; Fuhn, 1960). Ochii sunt mari și proeminenți cu pupilă vertical care se dilată sau se contractă in funcție de lumină. Timpanul lipsește (Cogalniceanu și colab., 2000). Masculul nu prezintă saci vocali.

Pe picioarele posterioare, în partea interioară (inferioară) a zonei tarsale are un tubercul metatarsal mic, comprimat lateral cu o muchie tare și tăiosă (Cogalniceanu și colab., 2000).

Masculii prezintă pe partea superioară a picioarelor anterioare glande limfoide, proeminente în special în perioada de reproducere (Speybroech și colab., 2016).

Coloritul părții dorsale poate fi gri (cenușiu), cenușiu-măsliniu, brun-deschis, uneori chiar galben sau alb-gălbui, brun-măslinii sau brun roșcate. Petele de pe spate se contopesc uneori formând pete mari sau dungi late pe ambele regiuni vertebrale (Cogalniceanu și colab., 2000; Fuhn, 1960).

Figura II.5 Pelobates fuscus (foto https://eunis.eea.europa.eu/species/753)

Adultii ies din hibenare în luna martie și sunt prezenți in habitatele acvatice doar în perioada de reproducere. În perioada de reproducere atât masculii cât și femelele emit sunete. Ponta este depusă timpuriu și este de forma unui cordon scurt dar gros de aproximativ 1,5 cm, în rest aceste specii sunt întâlnite în habitate terestre. Exemplarele intră la hibernare toamna, în luna octombrie.

P. syriacus (Karaman, 1928)

Adulții din această specie sunt de talie medie și pot ajunge la lungimi de aproximtiv 8,2 cm (Fuhn, 1960), dimensiuni valabile atât pentru masculi, cât și pentru femele. Corpul adulților are aspect masiv (Cogalniceanu și colab., 2000; Fuhn, 1960), cu capul mai lat decât lung și turtit în spatele ochilor. Dimensiunile ochilor, aspectul și rolul pupilelor asemănătoare speciei precedente. Pe picioarele posterioare, în partea interioară (inferioară) a zonei tarsale are un tubercul foarte mare (mult mai mare decât la P. fuscus), comprimat lateral (Cogalniceanu și colab., 2000), pe partea superioară a picioarelor anterioare, masculii prezintă în perioada de reproducere glande limfoide proeminente (Speybroech și colab., 2016).

Partea dorsală a trunchiului prezintă pete mari, neregulate (în formă de insule), de culoare verde-măslinie (Fuhn, 1960) sau maro-verzui, cu contur negru (Cogalniceanu și colab., 2000). La masculi, culoarea de fond este deschisă alb-gălbuie sau gri deschisă (Cogalniceanu și colab., 2000; Fuhn, 1960) și nu are niciodată dungă sau linie vertebrală deschisă și nici pete unite, mari, longitudinale, de-a lungul laturilor coloanei vertebrale (Fuhn, 1960).

La masculi (și la exemplarele tinere) verucozitățile de pe spate și de pe femur sunt colorate în roșu (Cogalniceanu și colab., 2000; Fuhn, 1960).

Adulții de Pelobates syriacus sunt prezenți în habitate acvatice numai în perioada de reproducere. Depunere a pontei are loc în aprilie – mai (Fuhn, 1960).

După depunerea pontei adulții părăsesc apele, trăiesc în medii terestre și sunt activi noaptea. Datele biometrice ale acestor specii vor fi sunt prezentate în tabelul II.4.

Tabelul II.4 Date biometrice pentru speciile Pelobates fuscus și Pelobates syriacus (după: Fauna R.P.R, Reptilia, vol.XIV, Fascicula 1)

Figura II.6 Pelobates syriacus

(foto https://evgenykotelevsky.files.wordpress.com/2018/05/pelobates-syriacus-photo-4.jpg)

Subordin: Diplasiocoela (Noble, 1922)

Familia: Ranidae (Bonaparte, 1845)

Gen: Rana (Linnaeus, 1758)

Specie: R. dalmatina (Bonaparte, 1839)

Rana dalamatina este o specie ce poate fi întâlnită în habitate forestiere, în zone cu umiditate crescută. Lungimea corpului în medie de 5 cm. Este o specie de talie mica (tabelul II.4) față de celellate specii din genul Rana. Membrele posterioare sunt foarte lungi în comparație cu cele anterioare, care sunt subțiri și scurte. Toate membrele sunt prevăzute cu degete ce prezintă tuberculi subarticulari și membrane interdigitale mici. Tuberculul metatarsian intern este pronunțat. Capul are forma triunghiulară, cu ochi mari și proeminenți, iris de culoare închisă, iar forma pupilei este orizontală. Timpanul este bine conturat, fiind situat sub nivelul ochiului și în spatele acestuia. Gura e prevazută cu dinți vomerieni oblici pe două rânduri. Masculii nu prezintă saci rezonatori.

Datorita coloritului aproape uniform această specie poate fi confundată cu R. temporaria. Partea dorsală este de culoare galben-cenușie până la brun închis. Muchiile dorso-laterale sunt de culoare mai deschisă, iar pe partea ventrală coloritul este alb uniform. Membrele posterioare prezintă dungi transversale late mai închise la culoare.

Figura II.7 Rana dalmatina adult (foto original)

Este o specie terestră, indivizii fiind foarte agili, capabili de sărituri lungi, uneori peste 2 m. Este activă atât ziua cât și noaptea. Ziua se ascunde pe sub frunzele moarte. Se hrănește cu insecte. Sexele iernează separat (femelele în frunzișul mort, masculii pe fundul apelor) din octombrie până în februarie-martie. Se reproduce foarte devreme începând cu sfârșitul lui februarie până în aprilie. Trăiește în zone împădurite sau mlaștini, la altitudini cuprinse între 0-900 m. În general este prezentă doar în zone cu umiditate mare și este mai rară în apropierea terenurilor agricole.

Tabel II.4 Date biometrice pentru specia Rana dalmatina (adaptat după: Fauna R.P.R, Reptilia, vol.XIV, Fascicula 1)

Fiind specie terestră cu activitate atât diurnă cât și nocturnă, această specie se hrănește cu insecte. Poate fi întâlnită la altitudini cuprinse între 0 și 900 m.

Perioada de reproducere este timpurie, de la sfârșitul lunii februarie până în luna aprilie. Femelele depun pontele în apă, pe tulpinile și rădăcinile plantelor acvatice, numărul acestora este foarte mare, variază între 450-1800.

Gen: Pelophylax

Specia:

Pelophylax esculentus (Rana esculenta) (Linnaeus, 1758)

Specie de talie mai mica față de Rana ridibunda (tabelul II.5). Lățimea capului este egală cu lungimea ochilor foarte proeminenți cu pupilă orizontală. Tuberculul metatarsal este de dimensiuni mari, proeminent și comprimat. Pielea netedă cu tevitură dorso-laterală ce se întinde de la marginea ochiului până la membrele posterioare. Coloritul de obicei verde intens, brun deschis cu pete negre. Masculii prezintă saci vocali de culoare albă sau cenușiu deschis. Este specia care predomină și populează majoritatea habitatelor acvatice. Perioada de reproducere începe în luna mai, iar ponta este depusă pe plantele acvatice în gramezi de câte 2000 de ouă. Larvele se transformă după aproximativ 3 luni și pot ajunge la dimensiuni de 8 cm. Hibernează îngropată în mâl. Hrana constă în artropode, iar ocazional consumă mormoloci, tritoni etc.

Figura II.8 Rana esculenta adult (foto original)

Pelophylax ridibundus (R.ridibunda, Pallas, 1771)

Identificarea adulților se face în funcție de dimensiuni, morfologie externă și colorit. Este o specie de dimensiuni mari, mult mai mare față de Rana esculenta, după cum se poate observa din tabelul II.5, în care sunt prezentate datele biometrice ale celor două specii. Lungimea corpului pentru specia P.ridibundus poate ajunge la dimensiunea maximă de 15 cm, dar media este în jur de 7,6 cm (Fuhn, 1960), lungime valabilă atât pentru masculi, cât și pentru femele. Adultii au corpul robust cu capul lat și botul rotunjit. Prezintă ochi mari cu pupile orizontale și timpan vizibil. Membrele posterioare sunt lungi (Cogalniceanu si colab, 2000), iar când sunt îndoite, articulațiile tibio-tarsale se suprapun (Fuhn, 1960).

Tuberculul metatarsal este cilindric și mic în comparație cu lungimea degetului. Coloritul foarte variabil, de la verde închis până la maro închis cu pete mari închise (spre negru). Indivizii acestei specii pot prezenta și o dungă de cuoare deschisă ăn zona vertebrală.

În perioada aprilie-martie adulții ies din hibernare, moment în care începe și perioada de reproducere (Cogalniceanu si colab, 2000). Adulții preferă habitatele acvatice de când ies de la hibernare și până intră.

Tabelul II.5 Date biometrice pentru speciile R. ridibunda și R. esculenta (adaptat după: Fauna R.P.R, Reptilia, vol.XIV, Fascicula 1)

Figura II.9 Rana ridibunda adult (foto original)

Subordin: Procoela (Nicholls & Noble, 1922)

Familia: Bufonidae (Hogg, 1841)

Gen: Bufo (Laurentus, 1768)

Specia: B. bufo (Linnaeus, 1758)

Specie cu formă masivă de dimensiuni mari ce poate atinge 12 cm. Masculii sunt de dimensiuni mai reduse (tabelul II.6) în comparație cu femelele și nu prezintă saci vocali. Coloritul brun-cenușiu/roșcat. Pe partea dorsală, tegumentul este acoperit cu negi mari, iar rareori prezintă spini cornoși. În perioada de reproducere dezvoltă calozități nupțiale pe degetele membrelor anterioare (Cogălniceanu și colab., 2000). Irisul auriu cu pupilă poziționată pe verticală. Specie terestră ce poate fi întâlnită în păduri sau zone locuite de la munte până la șeș. Este semnalată între nivelul 0 și 1800 m altitudine (Cogălniceanu și colab., 2000). Perioada de reproducere din luna aprilie, perioadă cănd specia devine acvatică. Pontele de culoare neagră depuse pe plante acvatice sunt sub formă de cordoane lungi ce pot atinge la 7 m. Este prezent în toată România, mai puțin la șes.

Tabelul II.6 Date biometrice pentru specia Bufo bufo (adaptat după: Fauna R.P.R, Reptilia, vol.XIV, Fascicula 1)

Figura II.10 Bufo bufo adult (foto original)

Gen: Bufo (Laurentus, 1768)

Specia: Bufo viridis (Laurenti, 1768)

Specie nocturnă, mult mai răspândită decât Bufo bufo. Partea dorsală a corpului acoperită cu vericozități, iar partea ventrală e granuloasă. Coloritul este variabil dar cele mai multe exemplare prezintă pete insulare mari de culoare verzuie pe fond alb-gălbui. Masculul e mai mic decât femela. Masculii din această specie prezintă saci vocali. Poate fi întâlnită de la 0- 1700 m altitudine dar la altitudini de peste 1000 m este foarte greu de observat deoarece este specie termofilă. Specia B.viridis este mjult mai adaptată în comparație cu B.bufo, de aceea poate fi întâlnită și prin gospodării. Perioada de reproducere începe în luna aprilie și se termină prin iunie. Vocea masculului este foarte puternica și inconfundabilă (rrr-rrr). Ponta depusa conține in medie 11000 de ouă de culoare neagrădispuse în cordoane gelatinoase. Larvele se dezvolta repede, în aproximativ 2 luni de la depunere.

Tabelul II.7 Date biometrice pentru specia Bufo bufo (adaptat după: Fauna R.P.R, Reptilia, vol.XIV, Fascicula 1)

Figura II.11 Bufo viridis adult (foto original)

Subordin: Procoela (Nicholls & Noble, 1922)

Familia: Hylidae (Gunther, 1858)

Gen: Hyla (Laurentus, 1768)

Specia: H. arborea (Linnaeus, 1758)

Specie de dimensiuni medii. Capul mai lat decât lung cu bot rotunjit și scurt, cu limbă circulară și crestată posterior. Degetele membrelor se termină cu discuri adezive. Pielea netedă și lucioasă cu o cută deasupra timpanului. Masculul prezintă sac vocal mare de culoare brun închisă, iar în perioada de împerechere masculii nu posedă calozități nupțiale. Coloritul cel mai frecvent întâlnit este verde intens dar este capabil și de schimbări cum ar fi cafeniu. H .arborea este singura specie arbolicolă din țara noastră. Poate fi întâlnită între 0 și 100 m altitudine. Reproducerea are loc în perioada aprilie – iunie când masculii și femelele populează habitatele acvatice doar pentru depunerea pontelor. Pontele sunt de forma unor nuci fixate pe plantele acvatice la suprafața apei, nu depășesc un număr de 1000 de ouă și au culoarea alb-gălbui. Câteva date biometrice pentru adulti: lungimea totală este în medie de 37 mm, iar lungimea tuberculului metatarsal este de aproximativ 2 mm.

Figura II.12 Hyla arborea adult (foto original)

Clasa: Reptilia (Linnaeus, 1758)

Ordinul: Chelonia (Testudines) (Batsch, 1788)

În România este prezent genul Testudo reprezentat de 2 specii de broaște țestoase terestre T. graeca și T. hermanni, iar genul Emys este reprezentat de specia E. orbicularis, care populează habitatele acvatice. Pot fi determinate ușor având caractere care nu pot fi confundate cu alte specii de reptile. Cheile de determinare la speciile de țestoase terestre sunt evidențiate de plastronul și carapacea bombată, de culoare gălbuie, strâns legate printr-o legătură osificată. La specia T. hermanni placa anală este divizată cu coada lungă și fără tuberculii cornoși în zona internă a coapselor, în comparație cu specia T. graeca care are placa anală întreagă, coada scurtă și cei 2 tuberculi cornoși în partea internă a coapselor.

Familia: Emydidae

Genul: Emys (A. Dumeril, 1806)

Specia: E. orbicularis (Linnaeus, 1758)

Carapacea este acoperită de plăci cornoase (solzi) mari. Carapacea este alcătuită dintr-o placă nucală, din 5 plăci vertebrale, 4-4 costale și 11-11 marginale. Apar deseori și exemplare cu constelație diferită de plăci. Plastronul este plat (spre concav la masculi) și este format din 6 perechi de plăci. La juvenili și subadulți plăcile carapacei și a plastronului prezintă diferite inele de creștere. Inele dispar la adulți, astfel plãcile devin netede. Carapacea este rotunjită și mai lată în partea posterioară. La femele plastronul este plat, iar la masculi concav. Coada prezintă solzi netezi dispuși vertical cu dimensiuni ce ating 2/3 din lungimea carapacei la mascului și 1/2 la femele , iar la juvenili, coada este de aceeași dimensiune cu carapacea. Coloritul este variabil, predominînd culoarea cafeniu-roșcat cu pete galbene sau linii întrerupte galbene. Membrele puternice sunt prevăzute cu gheare. Dimorfismul sexual este slab exprimat, masculii fiind recunoscuți după coada mai lungă și groasă, plastronul este concav și scobit în partea posterioară.

Perioada de înmulțire este în lunile martie – aprilie, ouăle fiind depuse la sfârsitul lunilor mai – iunie. Femela depune un număr de aproximativ 15 ouă, pe care le îngroapă pe uscat, iar în zonele cu inundații frecvente pontele sunt depuse chiar la înălțimi (sălciile putrezite sau pământul afânat din trunchiurile copacilor). Ouăle au formă alungită de culoare albă, iar incubația durează 4 luni. Longevitatea pentru specia Emys orbicularis este situată in jur de 70-120 de ani.

Specie întâlnită în zonele umede (iazuri, lacuri, ape lin curgătoare). Broasca țestoasă de apă este o specie foarte precaută, intrând în apă la cel mai mic zgomot sau mișcare neobișnuită pentru ea. Preferă locurile însorite de pe marginea lacurilor, râurilor sau a bălților pe care le populează. Se hrănește cu melci, pești, tritoni și insecte acvatice. Capturarea și consumul prăzii se face doar în apă. Hibernează în apă din luna septembrie până în martie – aprilie, în funcție de temperatura minimă tolerată.

În natură specia Emys orbicularis și pontele acesteia sunt prădate de vidre, porci mistreți, arici etc.

Din cauza declinului foarte accentuat are statut de specie strict protejată în toate zonele în care este prezentă, fiind incadrată in categoria speciilor de interes comunitar . Declinul acestei specii este generat de pierderea habitatelor acvatice prin reducerea lor sau prin conversia în terenuri agricole.

Principalele date biometrice pentru această specie folosite sunt:

lungimea carapacei (măsurătorile se fac pe linia mediană a carapacei după o linie dreaptă);

lățimea carapacei (măsurătoarea se face în partea cea mai lată a carapacei);

înălțimea carapecei (măsurătoarea se face de la plastron până la cel mai proeminent punct al părții superioare a carapacei);

lungimea plastronului;

lungimea și grosimea cozii;;

numarul placilor plastronului;

Figura II.13 Emys orbicularis juvenil (foto original)

Ordinul: Ophidia (Serpentes, Linnaeus, 1758)

Pe teritoriul țării noastre trăiesc 18 specii din familia: Boidae, Colubridae, Viperidae. Caracterele de determinare ale ordinului Serpentes sunte identificate prin: lipsa membrelor, a ploapelor mobile, absența lăcrimatului, cutia craniană complet închisă. În situl Natura 2000 Insula Mică a Brăilei se găsesc 2 specii de reptile din familia Colubridae, genul Natrix. Aceste 2 specii nu sunt incluse în formularul Natura 2000.

Familia: Colubridae

Gen: Natrix (Laurenti, 1768)

Specia:

N. natrix (Linnaeus, 1758)

Specie de reptilă ce depășește frecvent 1 m (tabelul II.8) lungime de culoare cenușie pe partea dorsală cu nuanțe de brun-negricios, masculii sunt mai svelți față de femele. În regiunea posterioară a capului prezintă pete de culoare galbenă în formă de semilună. Specia are mod de viață amfibiu. Îl întâlnim frecvent in timpul zilei pe lângă zone acvatice, zone din care își asigură hrana. Îl putem observa până la altitudini de 1000 m. Reproducerea are loc in perioada aprilie-mai dar au fost obsevate perioade de împerechere și toamna. Pontele sunt depuse în iulie-august, iar juvenilii ies la lumină după aproximativ 10 săptămâni de la depunera pontelor.

Tabelul II.8 Date biometrice pentru specia Natrix natrix (adaptat după: Fauna R.P.R, Reptilia, vol.XIV, Fascicula 1)

Figura II.14 Natrix natrix (foto original)

N. tessellata (Laurenti, 1768)

Specie ce depășește frecvent 1 m lungime, cu capul lung și îngust. Masculii au în regiunea bazală a cozii modificări ale carenei solzilor, servind la imobilizarea femelei în timpul acuplării. Coloritul dorsal este galben-cenușiu cu desen închis, iar juvenilii au același colorit cu al adulților. Este întâlnit în permanență în habitate acvatice, habitate pe care le părăsește doar pentru ași depune ponta și pentru hibernare. Ecologia speciei este asemănătoare cu ce a speciei N.natrix. Poate fi observat pânaă la altitudini de 1000 m. Perioada reproducerii are loc in lunile iunie-iulie. La fel ca la cealaltă specie femelele sunt mai mari decat masculii (tabelul II.8)

Tabel II.8 Date biometrice pentru specia Natrix tessellata (adaptat după: Fauna R.P.R, Reptilia, vol.XIV, Fascicula 1)

Figura II.15 Natrix tessellata adult (foto original)

CAPITOLUL III. STUDIUL DE CAZ – PARCUL NATURAL BALTA MICĂ A BRĂILEI

III.1 Caracterizarea Parcului Natural Balta Mică a Brăilei

III.1.1 Localizarea, desemnarea și importanța sitului

Localizarea

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei (PNBMB) se încadrează în totalitate în regiunea biogeografică stepică a României și face parte din Sistemul de Zone Umede al Dunării Inferioare (SZUDI), care se află de-a lungul sectorului inferior al Dunării, zona rămasă și în prezent în regim natural de inundație. Parcul are o lungime de 62 km, fiind localizat între km 237 (podul Giurgrni-Vadu Oii) și km 175 (municipiul Brăila).

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei se află între limitele 27˚48’36” – 28˚15’52” longitudine estică și 45˚25’26” – 44˚35’18” latitudine nordică (figura III.1).

Figura III.1 Localizarea la nivel național a Parcului Natural Balta Mică a Brăilei

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei se află pe teritoriul județului Brăila, în Regiunea (2) de Dezvoltare Sud – Est, iar ponderea la nivelul U.A.T.-urilor este în conformitate cu O.M.M.D. – 964/2007(figura III.2).

Figura III.2 Distribuția procentuală a Parcului Natural Balta Mică a Brăilei

la nivelul U.A.T.-urilor din județul Brăila

Accesul în Parcul Natural Balta Mică a Brăilei se face doar cu ambarcațiuni prin următoarele puncte (figura III.3), astfel:

prin punctul Broscoi Verde situat în localitata Vadu Oii – Giurgeni, la care se ajunge pe drumul E60 (București – Constanța);

prin comuna Gropeni pe drumul DJ212;

trecere bac din Municipiul Brăila pe DJ212A

din portul Brăila cu ambarcațiuni ușoare în zona Canalului Chiriloaia.

Figura III.3 Puncte de acces în Parcul Natural Balta Mică a Brăilei

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei este proprietate de stat în proportie de 99,56% și este administrată de Administrația Parcului Natural Balta Mică a Brăilei, din subordinea Regiei Naționale a Pădurilor – Direcția Silvică Brăila.

Desemnarea

Scopul înființării ariei naturale protejate PNBMB este de a asigura protecția și conservarea ecosistemelor naturale și seminaturale, inclusiv a diversității biologice specifice zonelor umede, conform actelor normative aplicate în aria naturală ROSCI0006, dar și prin legislația în vigoare (tabelul III.1).

PNBMB corespunde categoriei V IUCN – ”Peisaj protejat: arie protejată, administrată în special pentru conservarea peisajului și recreere”.

Tabelul III.1 Acte normative aplicate în PNBMB (sursa:http://www.mmediu.ro)

Importanța

Sistemul Dunării Inferioare formează nouă unități hidrogeomorfologice (UHGM) majore, împreună cu complexele de ecosisteme aferente, conectate prin intermediul gradienților hidrologici longitudinali și laterali (Vădineanu, 2001).

Printre cele nouă UHGM ale Sistemul Dunării Inferioare se află și Delta Interioară a Dunării, care are în componența sa Insula Mică a Brăilei, Insula Mare a Brăilei, Insula Borcea și zona inundabilă adiacentă. Dintre aceste ultime patru zone care formează Delta Interioară a Dunării, Insula Mică a Brăilei reprezintă ultimul complex de ecosisteme acvatice și terestre care se află în regim natural de inundație după începerea lucrărilor de îndiguire și desecare în perioada 1905 (Chirnogi 415 ha) – 1987 (84% din suprafața luncii inundabile) (incintele îndiguite la Dunăre – probleme actuale și de perspectivă).

Având statut de Parc Natural, Insula Mică a Brăilei se întinde de la kilometrul 175 (Brăila) până la kilometrul 237, cu o suprafață totală de 21074 ha. Insula Mică a Brăilei este delimitată de următoarele patru brațe importante ale Dunării:

1. Dunărea Navigabilă

2. Brațul Cravia

3. Brațul Calia

4. Brațul Valciu

Insula Mică a Brăilei, parte din Delta Interioară a Dunării, este compusă din toate tipurile de habitate specifice Sistemului Dunării Inferioare.

În interiorul Insulei Mici a Brăilei există 7 ostroave. Printre acestea, evidențiem Ostrovul Fundu Mare și Ostrovul Popa, deoarece acestea sunt zone strict protejate. Tot aici sunt identificate 9 tipuri de habitate dintre cele 13 tipuri incluse în anexele Directivei Habitate 92/43 EEC.

Arie protejată de interes national, Parcul Natural Baltă Mică a Brăilei (PNBMB), care se desfășoară pe o suprafață de 21.074 ha, suprafață ce include și brațele Dunării (conform planului de management elaborat în perioada 2000 – 2002 de către Departamentul de Ecologie Sistemică și Dezvoltare Durabilă al Universității din București), este situat în lunca cu regim natural de inundație. În interiorul Parcului Natural există 3 zone funcționale diferite:

Zona protejată – formată din 2 ostroave în regim de protecție strictă, și anume: Ostrovul Fundu Mare cu o suprafață de 1629 ha și Ostrovul Popa cu suprafața de 7801 ha, zone în care accesul este permis doar în scop de cercetare.

Zona tampon – cu o suprafață totală de 11644, care are rolul de a proteja de factorii antropici cele două zone cu regim stric de protecție.

Zona de dezvoltare durabilă – în care sunt permise activitățile socio-economice în limitele capacității productive și de suport.

Insula Mică a Brăilei este una dintre principalele zone de adăpost, hrănire, odihnă și înmulțire din Estul României pentru multe specii de păsări acvatice enumerate în anexa I a Directivei Consiliului 2009/147/EC (figura III.4).

Figura III.4 Colonia de păsări de la Chiriloaia (foto original)

Conform Planului de management al Parcului Natural Balta Mică a Brăilei, aria natrurală este reprezentată de complexe de ecosisteme naturale în proporție de 50%, seminaturale de 34%, iar diferența până la 16% de alte tipuri de ecosisteme. În componența sa sunt menționate 9 tipuri de habitate, 1 specie de mamifer, 1 specie de reptilă, 2 specii de amfibieni și 13 specii de pesti enumerate în anexa II a Directivei Consililui 92/43/CEE, dar și alte specii importante de floră și faună (https://bmb.ro/wp-content/uploads/2019/11/plan-management-bmb.pdf).

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei se încadrează în următoarele categorii de protecție:

arie protejată ROSCI0006 inclusă în aria naturală ROSPA0005;

sit Natura 2000;

sit RAMSAR;

sit LTSER.

Importanța înființării rețelei Natura 2000

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei a fost declarat de sit Natura 2000, deoarece a îndeplinit criteriile științifice pe baza identificării în teren și întocmirii listei cu specii și habitate existente de importanță comunitară. Aceasta zonă are statut dublu de conservare fiind și SCI și SPA. Habitatele și speciile de interes conservativ indentificate in situl Natura 2000 – Parcul Natural Balta Mică a Brăilei sunt menționate în ”Formularul Standard Natura2000”.

Înființată pentru prima dată în anul 1979 cu scopul de a proteja toate păsările, Europa adoptă primul act legislativ și anume, Directiva ”Păsări”. In anul 1992 se implementeză al 2-lea act care obligă țările Uniunii Europene să protejeze habitale și speciile de plante prin directiva ”Habitate”. Ca urmare a aplicării acestor două directive, in prezent sunt declarate peste 26 000 de arii protejate care formează rețeaua Natura 2000 și devine rețea europeană de arii naturale protejate. Rețeaua Natura 2000 alcătuită din două tipuri de arii protejate ”SAC – arii speciale de conservare” constituite conform Directivei Habitate și ”SPA – arii de protectie specială avifaunistică” constituite conform Directivei Păsări, zone protejate ce acoperă aproximativ 18% din suprafața Uniunii Europene. În România primele măsuri au fost implementate prin O.U. Nr. 57 din 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor, a florei și a faunei sălbatice, iar prin această ordonanță

Scopul rețelei Natura 2000 este de a proteja speciile și habitatele, fără a exclude activitățile economice, ci de a le armoniza.

Obiectivele rețelei Natura 2000 sunt de a limita amenințările asupra siturilor desemnate, de a menține, proteja și conserva habitatele și speciile, încurajând totodată activitățile specifice tradiționale din zonele de protecție.

Aspectul esențial care a stat la baza declarării drept sit Natura 2000 este prezența celor 9 tipuri de habitate de importanță comunitară:

comunități de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor până la cel montan si alpin;

pajiști de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sanguisorba officinalis);

râuri cu maluri nămoloase cu vegetație de Chenopodion rubri si Bidention;

pajiști cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion caeruleae);

pajiști aluviale din Cnidion dubii;

păduri ripariene mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia, din lungul marilor râurilor (Ulmenion minoris);

zăvoaie cu Salix alba și Populus alba;

galerii ripariene și tufărișuri (Nerio-Tamaricetea și Securinegion tinctoriae);

ape stătătoare oligotrofe până la mezotrofe cu vegetație din Littorelletea uniflorae și/sau Isoëto-Nanojuncetea.

Un alt factor semnificativ care a contribuit la desemnarea drept sit Natura 2000 este reprezentat de prezența speciilor enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE:

Lutra lutra,

Emys orbicularis,

Bombina bombina,

Triturus dobrogicus,

Alosa tanaica,

Cobitis taenia,

Gobio albipinnatus,

Pelecus cultratus,

Rhodeus sericeus amarus,

Zingel zingel,

Zingel streber,

Gobio kessleri,

Alosa immaculata,

Gymnocephalus schraetzer,

Gymnocephalus baloni,

Misgurnus fossilis,

Zingel streber,

Aspius aspius.

Importanța zonelor RAMSAR

Convenția Ramsar reprezintă acel tratat internațional ce asigură cadrul de cooperare și conștientizare națională și internațională pentru consevarea zonelor umede. Acest tratat are rolul de a menține intr-o stare de conservare favorabilă zonele umede ca habitat al păsărilor acvatice la nivel internațional.

Convenția Ramsar a scos în evidență degradarea și/sau dispariția zonelor umede datorate factorului uman, dar și importanta lor.

Rolul zonelor umede este acela de a conserva biodiversitatea. Acestea sunt habitate pentru păsări acvatice, surse de apă, diminuează pagubele provocate de viituri sau inundații.

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei face parte din rețeaua celor 167 situri RAMSAR la nivel global și 19 situri Ramsar din România, fiind a doua zonă, dupa Delta Dunării, cu o suprafață de 17 529 ha desemnată ca zonă umedă de importanță internațională la data de 15.06.2001.

Importanța zonelor LTSER

Zonele LTSER reprezintă complexe reginale socio-ecologice constituite din sisteme naturale, seminaturale, sisteme controlate de om, sisteme dominate de om și sisteme create de om. Acestea furnizează nu numai o platformă de cercetare, în cadrul căreia se produce cunoaștere multi și transdisciplinară, ci și un spațiu în care pot fi proiectate, dezvoltate și testate infrastructura operațională, planurile și politicile managementului adaptativ (Vădineanu, 2010).

Obiectivele de cercetare cheie pentru zonele LTSER din România constau în:

Înțelegerea dinamicii biodiversității (compoziție, structură și procese funcționale) în complexele socio-ecologice locale și regionale sub presiunea sinergiei diferiților factori de comandă

Evaluarea funcțiilor, resurselor și fluxului de servicii ecosistemice la nivelul complexelor de sisteme socio-ecologice

Certificarea socială a strategiilor majore, politicilor și proiectelor privind conservarea biodiversității, utilizării durabile și a reconstrucției ecologice (Vădineanu A. și colab. 2005).

România este parte integrantă a rețelei ILTER din anul 2003, iar din anul 2004 a LTER-Europa. În România există 6 situri LTSER pentru care s-a finalizat identificarea (Delta Dunării, Bălțile Brăilei, Bazinul Neajlov, Bucegi – Piatra Craiului, Retezat – Hațeg și Rodnei – Călimani) (figura III.5).

Figura III.5 Rețeaua națională de cercetări socio-ecologice de lungă durată din România Ro-LTSER ( 1- Bazinul Neajlov, 2 – Bălțile Brăilei, 3 – Delta Dunării, , 4 – Bucegi – Piatra Craiului, 5- Retezat – Hațeg și 6-Rodnei – Călimani) (Vădineanu, A. și colab. 2006)

Situl de cercetări socio-ecologice de lungă durată Insulele Brăilei este localizat în regiunea de dezvoltare Sud-Est, iar din punct de vedere administrativ se extinde în judetele Brăila, Tulcea, Călărași și Ialomița. Situl LTSER – Insulele Brăilei este situat la nivel national dupa cum urmeaza la 27˚48’36” – 28˚15’52” longitudine estică și 45˚25’26” – 44˚35’18” latitudine nordică (figura III.6) și are o suprafață de aproximativ 2596 km2 fiind interfața dintre bazinul Dunării și partea de nord-vest al Mării Negre. Situl LTSER face parte din sistemul de zone umede al Dunării Inferioare (SZUDI) care este localizat în lungul sectorului inferior al Dunării, aparține ecoregiunilor de ordin II – Lunca Dunării între Călărași și Brăila și Câmpia Bărăganului de Est.

Figura III.6 Localizarea sitului LTSER – Insulele Brăilei la nivel național

(realizat de Constantin Cazacu)

Zonelor LTSER se bazează pe localizarea geografică, caracteristicile hidro-geomorfologice, tipurile de ecosisteme, programele de cercetare implementate în zonele respective, existența suportului instituțional și logistic.

În tabelul III.2 este reprezentată situația sitului LTSER – Insulele Brăilei referitoare la principalele tipuri de ecosisteme. Ca sursă primară s-a utilizat baza de date privind acoperirea terenului CLC2006, informațiile fiiind verificate pe baza datelor existente în baza de date CESES-UNIBUC.

Tabelul III.2 Principalele tipuri de ecosisteme și ponderea lor în situl LTSER-Insulele Brăilei

Extinderea zonelor protejate conform legislației în vigoare (legile 5/2000 462/2001 pentru aprobarea OUG 236/2000 și 13/1993) depășește 9% la nivelul sitului LTSER – Insulele Brăilei (tabelul III.3). Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul Național Munții Măcinului și brațul Măcin sunt SCI-uri și SPA-uri, toate acestea fac parte din rețeaua Natura2000 (figura III.7).

Tabelul III.3 Suprafețele parcurilor naturale și rezervațiilor din Bălțile Brăilei (sursă primară a datelor: Ministerul Mediului și Pădurilor din România)

Figura III.7 Ariile protejate din situl LTSER – Insulele Brăilei (sursă primară a datelor: Ministerul Mediului și Pădurilor din România)

III.1.3 Caracterizarea UHGM și a componentelor biotice

Relief

Relieful ariei protejate depinde de transportul, eroziunea și sedimentarea aluviunilor din masa apei. Principalele forme de relief în aria protejată PNBMB sunt reprezentate de trei categorii principale: grinduri de mal, grinduri de prival și grinduri interioare. Un procent foarte mare îl reprezintă șesurile depresionare, care fac trecerea de la grindurile de mal la depresiunile lacustre. Altitudinea este cuprinsă între 4 – 6 m în zona Parcului Natural.

Geologie

Grinduri ce se casifică în 2 subcategorii – grinduri înalte și grinduri mijlocii;

Sectoare plane – se încadrează între grinduri și depresiuni;

Proeminențe – forme ce se încadrează între terenurile plane situate spre bălți.

Pedologie

În ceea ce privește structura solurilor la nivelul ariei protejate se pot evidenția 2 tipuri de forme principale. Aria naturală protejată e reprezentată și aparține în cea mai mare parte de Platforma 23 moesică, iar un procent mic este atribuit lanțului hercinic chimeric al Dobrogei de Nord, acestea aflându-se sub depozite neozoice (figura III.8).

Hidrologie

Principalele resursele de apă ale ariei naturale protejate (figura III.9) sunt reprezentate prin cele 4 brațe principale ale Dunării: Dunărea Navigabilă, Brațul Calia, Vâlciu și Cravia ce încadrează PNBMB și râurile Călmățui – strabate județul pe o lungime de aproximativ 70 km și Siret pe o lungime de 47 km, iar afluentul său, râul Buzău, pe o distanță de 141 de km . Zona de studiu aparține administrațiilor bazinale Buzău-Ialomița și Dobrogea-Litoral. Principala resursă de apă a zonei este fluviul Dunărea cu un debit mediu de 5390 mc/s/an. Alte resurse de apă sunt cele din pânzele freatice, care variază între adâncimi de la 0 m la 200 m, caracterizate în general prin debite mici și nepotabile.

Toate ecosistemele acvatice lentice precum lacurile și canalele din interiorul Parcului Natural Balta Mică a Brăilei depind de regimul hidrologic al Dunării.

Figura III.8 Tipuri de sol prezente în Parcul Natural Balta Mică a Brăilei

Figura III.9 Configurația sistemului hidrologic din Parcul Natural Balta Mică a Brăile

Clima

Datorită poziționării geografice, climatul este temperat continental și se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 11 ⁰C și o medie anuală negativă de -3 ⁰C. Temperatura maxim absolută înregistrată a fost +44 ⁰C, iar cea minimă de -29 ⁰C. Precipitațiile solide și lichide se situează în jurul valorilor de 400 mm/an. Vântul predomină din direcția N cu viteza medie de 3 m/s, iar presiunea atmosferică se situează în jurul valorii de 754 mm/Hg.

Vegetația și habitatele

În PNBMB există vegetație caracteristică Deltei Interioare a Dunării și anume: Trapa natans, Typha latifolia, Typha angustifolia, Potamogetan pectinatus etc. a căror perioadă de vegetație depinde de regimul hidrologic de inundabilitate (Florea și colab., 2008).

Habitatele Natura 2000, actualmente acceptate ca prezente în PNBMB, sunt grupate în tabelul III.5.

Tabelul III.5 Clasificarea habitatelor Natura 2000 și ponderea acestora în cadrul PNBMB

III.2 Organizarea programului de cercetare

III.2.1 Organizarea spațio-temporală a cercetării

Organizarea în spațiu și timp a programului de cercetare s-a realizat considerând principiile ecologiei sistemice, scopul cercetării și particularitățile obiectivelor propuse și ale componentelor biologice analizate în cadrul acestui studiu (tabelul III.6).

Tabelul III.6 Organizarea programului de cercetare la scară temporală (diagrama Gant)

Selectarea stațiilor din cadrul PNBMB s-a realizat astfel încât să se asigure heterogenitatea hidrogeomorfologică și reprezentativitatea variabilelor fizice și biologice măsurate (figura III.10).

Figura III.10 Modele de track-uri efectuate în PNBMB (informații extrase din gps Garmin model GPSMap 78s și prelucrate în programul Google Earth Pro)

Pentru cercetarea reptilelor și amfibienilor din cadrul PNBMB au fost considerate două abordări. Analiza taxonomică cuprinde toate speciile de reptile și amfibieni identificate atât în literatură, cât și în teren în zona de studiu. Analiza exhaustivă a distribuției speciilor de reptile și amfibieni și a factorilor care influențează aceste populații a fost realizată pentru cele 3 specii desemnate ca fiind de interes comunitar: Triturus dobrogicus, Emys orbicularis și Bombina bombina.

Pentru monitorizarea speciilor de reptile și amfibieni din PNBMB s-au efectuat deplasări lunare în teren în perioada 2018-2019 (în lunile martie, aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie și octombrie; cu o durată de 3 zile) (tabelul III.7).

Tabelul III.7 Perioadele optime de monitorizare a speciilor de reptile și amfibieni

A fost aleasă această perioadă de monitorizare, întrucât este perioada de reproducere a speciilor considerate. Deplasările în teren au fost realizate atât ziua, cât și noaptea cu scopul de a surprinde informații și despre speciile nocturne (Pelobates fuscus, Pelobates syriacus, speciile de tritoni. Aceștia din urmă, la sfârșitul perioadei de împerechere trec la modul de viață nocturn, trecând în sistemul terestru pentru hrană și hibernare).

Monitorizarea, identificarea și cartarea speciilor de reptile și amfibieni au fost efectuate în aria naturală protejată Parcul Natural Balta Mică a Brăilei – complexul Fundu Mare (figura III.11).

Figura III.11 Tipuri de habitate din complexul Fundu Mare în care s-a realizat monitorizarea speciilor de reptile și amfibieni

III.2.2 Materiale și metode

Stocarea, prelucrarea și analiza datelor colectate in teren

Datele colectate din teren au fost cu ajutorul următoarelor echipamente: GPS-ul, determinatorul, ruletă, balanță, aparatul foto și al fișelor de teren au fost introduse intr-o bază de date folosind softurile Microsoft Office Excel, programl QGIS, Google Earth Pro, pentru a genera hărți de distribuție a speciilor de interes comunitar.

Metodologia de inventariere și cartare a speciilor de reptile și amfibieni este detaliată în tabelul III.8.

Tabelul III.8 Metodologia de inventariere și cartare a speciilor de reptile și amfibieni

Pentru evaluarea stării de conservare a speciilor de amfibieni și reptile din aria naturală protejată, s-au utilizat metodele de monitorizare specifice herpetofanei, în următoarea ordine:

Metoda transectelor vizuale

Metoda transectelor auditive

Utilizarea capcanelor acvatice

Am aplicat 4 metode de monitorizare de bază:

Transectul linear activ diurn (caudate) – evaluarea speciilor de tritoni de interes comunitar în perioada de reproducere

Transectul linear acvatic diurn – evaluarea speciilor de reptile și amfibieni pentru care nu e necesară imobilizarea

Transectul vizual terestru diurn – evaluarea speciilor de reptile terestre

Transectul vizual terestru nocturn – evaluarea speciilor de amfibieni și reptile care sunt active în timpul nopții.

dintre cele 6 descrise în „Metodologia de monitorizare a speciilor de reptile și amfibieni de interes comunitar din România” din „Ghidul sintetic de monitorizare a speciilor comunitare de reptile și amfibieni din România”.

Pentru inventarierea herpetofaunei din cadrul sitului Natura 2000 ROSCI0006 Parcul Natural Balta mică a Brăilei am utilizat metoda transectelor, metodă ce presupune parcurgerea, pe jos sau cu barca, a habitatelor favorabile a celor 3 specii de interes comunitar vizate. În fișele standard de teren am notat toate speciile de reptile și amfibieni de interes conservativ observate in teren.

Transectele liniare pentru identificarea speciilor vizate au fost efectuate atât în perioadele de reproducere, cât și după acestea. Toate cele 3 specii vizate au fost identificate vizual, iar unii indivizi au fost capturați. Speciile din ordinul Anura au fost capturate cu mâna liberă sau cele mai multe cu ciorpacul, iar speciile din ordinul Caudata au fost capturate cu mâna sau prin instalarea capcanelor confecționate de mine și amplasate de-a lungul canalului Chiriloaia. Majoritatea transectelor parcurse au fost de-a lungul canalului Chiriloaia, de la stația CC1 de-a lungul canalului Chiriloaia pe ambele maluri până la intrarea în lacul Chiriloaia pe o distanță de aproximativ 2km. Acest transect, în lungul canalului Chiriloaia este accesibil în aproape toate perioadele anului, în funcție de cota Dunării.

Determinarea speciilor de amfibieni și reptile s-a realizat cu deteminatoarele de teren Arnold and Ovenden, 2002, Reptiles and Amphibians of Britain and Europe (Collins Field Guide); Cogălniceanu, 2002, Amfibienii din România – Ghid de monitorizare.

Datele colectate în teren sunt: coordonatele GPS, metoda de monitorizare, tipul habitatului, caracteristici referitoare la pantă, substrat și vreme, tipuri de presiuni și detalii referitoare la speciile de reptile și amfibieni, variabile fizice (temperatura, conductivitatea, salinitatea, materia organică dizolvată, potențialul de reducere, saturația oxigenului), variabile care indică concentrația de alge (alge verzi, cianobacterii, diatomee, criptofite), probe de macronevertebrate bentonice.

Pentru deplasările în teren s-au utilizat următoarele echipamente/ materiale:

barca cu motor din cadrul Stațiunii de Cercetări Ecologice Brăila;

cizme de cauciuc;

dispozitiv de poziționare geografică (GPS) Garmin GPS Map 78s (figura III.12);

aparat foto Canon EOS550 (figura III.12);

determinatoare de teren: Arnold and Ovenden, 2002, Reptiles and Amphibians of Britain and Europe (Collins Field Guide); Cogălniceanu, 2002, Amfibienii din România – Ghid de teren (figura III.12);

lanterna frontală;

fișe de teren (figura III.12);

sonda YSI EXO2

sonda BBE FluoroProbe Moldaenke

sondă de bentos

fileu cu ramă dreptunghiulară cu mâner extensibil până la 2 m (figura III.13);

săculeț pentru imobilizarea exemplarelor în vederea cântăririi (figura III.12)

capcane fixe terestre pentru capturare (figura III.14)

capcane fixe acvatice pentru tritoni (figura III.14)

cântar electorni cu 2 zecimale pentru cântărirea indivizilor (figura III.15)

Figura III.12 Dispozitiv de poziționare geografică, aparat foto, determinator, fișă de teren (foto original)

Figura III.13 Fileu cu mâner extensibil (foto original)

Figura III.14 Capcana fixă terestră și capcană acvatică pentru tritoni

(foto original)

Figura III.15 Cântar electronic (foto original)

Datele colectate în teren au fost notate în fișele de observații individuale (figura III.16). Toate aceste informații au fost trecute în format MSExcel pentru a fi prelucrate și analizate.

Figura III.16 Fișa de teren

III.2.3 Analiza datelor

Analizele statistice ale datelor au fost realizate cu Past și R (R Core Team, 2020)

Cartarea distribuției speciilor

Pentru a carta distribuția speciilor protejate din PNBMB s-a utilizat pachetul dismo din softwar-ul R.

Influența variabilelor de mediu asupra comunităților de reptile și amfibieni

Analiza datelor referitoare la atributele funcționale ale indivizilor din speciile de reptile și amfibieni s-a concretizat cu box-plot-uri realizate in Past.

Pentru a evindeția variabilele care influențează comunitățile de reptile și amfibieni s-a realizat analiza componentelor principale (PCA) cu pachetele factoextra și devtools din R.

Modele de distribuție a speciilor

Datele pentru specii

Pentru realizarea unor modele de distribuție a speciilor Triturus dobrogicus, Emys orbicularis și Bombina bombina s-au utilizat date de prezență-absență. Modelele au fost realizate cu ajutorul pachetelor dismo, usdm, mapview, maptools, rgeos, raster, rgdal, sdm din R.

Selecția variabilelor climatice

Pentru modelarea distribuției speciilor de interes comunitar Triturus dobrogicus, Emys orbicularis și Bombina bombina s-au utilizat variabile bioclimatice din baza de date online worldclim. Variabilele bioclimatice din această bază de date derivă din valorile medii lunare de temperatură și precipitații la nivel global. Acestea sunt utilizate în general în modelarea distribuției speciilor și pentru aplicarea altor tehnici de modelare ecologică. Variabilele bioclimatice reprezintă tendințe anuale (temperatura medie anuală, precipitații anuale), sezoniere și factori de mediu extremi sau limitanți (ex. temperatura din cea ma rece/ călduroasă lună). Acestea sunt:

BIO1 = temperatura medie anuală
BIO2 = media anuală a variației zilnice a temperaturii
BIO3 = izotermalitate (BIO2/BIO7) (* 100)
BIO4 = sezonalitatea temperaturii (deviație standard *100)
BIO5 = temperatura maximă a celei mai călduroase luni
BIO6 = temperatura minimă a celei mai răcoroase luni
BIO7 = variația anuală a temperaturii (BIO5-BIO6)
BIO8 = temperatura medie a celui mai umed sezon
BIO9 = temperatura medie a celui mai secetos sezon
BIO10 = temperatura medie a celui mai călduros sezon
BIO11 = temperatura medie a celui mai răcoros sezon

BIO12 = precipitații anuale
BIO13 = precipitațiile celei mai umede luni
BIO14 = precipitațiile celei mai secetoase luni
BIO15 = sezonalitatea precipitațiilor (coeficient de variație)
BIO16 = precipitațiile celui mai umed sezon
BIO17 = precipitațiile celui mai secetos sezon

BIO18 = precipitațiile celui mai călduros sezon

BIO19 = precipitațiile celui mai răcoros sezon

Anterior utilizării acestor variabile pentru modelarea distribuției speciilor de interes, s-a eliminat multicolinearitatea. În urma utilizării funcțiilor vifstep și vifcor au fost eliminate variabilele bioclimatice autocorelate. De asemenea, în procesul de înlăturare a variabilelor s-a ținut cont și de relevanța ecologică a acestora pentru speciile considerate. Variabilele care au rămas sunt reprezentate în figura III.17.

Figura III.17 Variabilele bioclimatice utilizate pentru modelarea distribuției speciilor de Triturus dobrogicus, Emys orbicularis și Bombina bombina (BIO2 = media anuală a variației zilnice a temperaturii, BIO8 = temperatura medie a celui mai umed sezon, BIO9 = temperatura medie a celui mai secetos sezon, BIO14 = precipitațiile celei mai secetoase luni, BIO15 = sezonalitatea precipitațiilor, BIO18 = precipitațiile celui mai călduros sezon, BIO19 = precipitațiile celui mai racoros sezon)

Selecția modelului

Există numeroase abordări pentru modelarea nișei ecologice, în care fiecare algoritm produce un rezultat predictiv diferit. Modelele generalizate liniare (GLM) reprezintă o formă a modelelor de regresie. În această metodă variabila dependentă este transformată în funcție de valoarea ei medie și de relația dintre aceasta și un set de variabile de predicție utilizate pentru a prognoza habitatele potrivite din punct de vedere climatic pentru o specie.

Evaluarea modelului

AUC (aria de sub curbă) reprezintă unul dintre cei mai importanți indici de evaluare a performanței modelului. Cu cât aria de sub curbă este mai mare (valoarea maximă este 1), cu atât eficiența modelului este mai mare. Valorile se interpretează astfel:

AUC > 0,9 predicție excelentă

AUC 0,8 > 0,9 predicție foarte bună

AUC 0,8 > 0,6 predicție bună

AUC < 0,6 modelul se respinge

TSS (true skill statistic) reprezintă un alt indice care evaluază performanța modelelor. Acesta poate avea valori curpinse între -1 și +1. Valoarea +1 indică eficiență maximă.

III.3 Rezultate și discuții

III.3.1 Cartarea distribuției speciilor protejate din PNBMB

La nivel internațional și național politicile pentru conservaea biodiversității stabilesc obligații privind starea de conservare a faunei și florei sălbatice, obligații care prevăd măsurile necesare de refacere și protejarea biodiversității dar și rezultatele măsurilor de protecție aplicate.

Printre speciile de floră și faună sălbatică pentru care Parcul Natural Balta Mică a Brăilei a fost declarat arie naturală protejată se află urmatoarele specii de reptile si amfibieni. Acestea se regăsesc și în formularul standard Natura 2000 (tabelul III.9).

Tabelul III.9 Specii de interes conservativ din ROSCI0006 prezente în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE

Emys orbicularis

Carapacea este acoperită de plăci cornoase (solzi) mari. Carapacea este alcătuită dintr-o placă nucală, din 5 plăci vertebrale, 4-4 costale și 11-11 marginale. Apar deseori și exemplare cu constelație diferită de plăci. Plastronul este plat (spre concav la masculi) și este format din 6 perechi de plăci. La juvenili și subadulți plăcile carapacei și a plastronului prezintă diferite inele de creștere. Inele dispar la adulți, astfel plãcile devin netede. Carapacea este rotunjită și mai lată în partea posterioară. La femele plastronul este plat, iar la masculi concav. Coada prezintă solzi netezi dispuși vertical cu dimensiuni ce ating 2/3 din lungimea carapacei la mascului și 1/2 la femele , iar la juvenili, coada este de aceeași dimensiune cu carapacea. Coloritul este variabil, predominînd culoarea cafeniu-roșcat cu pete galbene sau linii întrerupte galbene. Membrele puternice sunt prevăzute cu gheare. Dimorfismul sexual este slab exprimat, masculii fiind recunoscuți după coada mai lungă și groasă, plastronul este concav și scobit în partea posterioară (figura III.18).

Perioada de înmulțire este în lunile martie – aprilie, ouăle fiind depuse la sfârsitul lunilor mai – iunie. Femela depune un număr de aproximativ 15 ouă, pe care le îngroapă pe uscat, iar în zonele cu inundații frecvente pontele sunt depuse chiar la înălțimi (sălciile putrezite sau pământul afânat din trunchiurile copacilor). Ouăle au formă alungită de culoare albă, iar incubația durează 4 luni. Longevitatea pentru specia Emys orbicularis este situată in jur de 70-120 de ani.

Specie întâlnită în zonele umede (iazuri, lacuri, ape lin curgătoare). Broasca țestoasă de apă este o specie foarte precaută, intrând în apă la cel mai mic zgomot sau mișcare neobișnuită pentru ea. Preferă locurile însorite de pe marginea lacurilor, râurilor sau a bălților pe care le populează. Se hrănește cu melci, pești, tritoni și insecte acvatice. Capturarea și consumul prăzii se face doar în apă. Hibernează în apă din luna septembrie până în martie – aprilie, în funcție de temperatura minimă tolerată.

În natură specia Emys orbicularis și pontele acesteia sunt prădate de vidre, porci mistreți, arici etc.

Din cauza declinului foarte accentuat are statut de specie strict protejată în toate zonele în care este prezentă, fiind incadrată in categoria speciilor de interes comunitar . Declinul acestei specii este generat de pierderea habitatelor acvatice prin reducerea lor sau prin conversia în terenuri agricole.

Principalele date biometrice folosite sunt:

lungimea carapacei (măsurătorile se fac pe linia mediană a carapacei după o linie dreaptă);

lățimea carapacei (măsurătoarea se face in partea cea mai lată a carapacei);

înălțimea carapecei (măsurătoarea se face de la plastron până la cel mai proeminent punct al părții superioare a carapacei);

lungimea plastronului;

lungimea și grosimea cozii;;

numarul placilor plastronului;

Țestoasa de apă (Emys orbicularis) trăiește în Europa centrală și de sud Asia Occidentală și Africa de Nord, America de Nord și Australia (figura III.17).

Distribuția speciei la nivel național și al PNBMB este prezentată în figurile III.17 și III.18.

Figura III.17 Arealul speciei Emys orbicularis la nivel European (preluată din Gasc și colab.,1997) și distribuția acesteia la nivel național (preluată din Ghidul sintetic de monitorizare a speciilor de reptile și amfibieni din România)

Figura III.18 Emys orbicularis pe canalul Chiriloaia și distribuția speciei în PNBMB

(foto original)

Bombina bombina

Buhaiul de baltă cu burta roșie (Bombina bombina) (figura III.19) populează o arie cuprinsă între centrul și estul Europei până în muntii Ural (figura III.20).

Figura III.19 Bombina bombina (foto original)

Figura III.20 Arealul speciei Bombina bombina la nivel European

(preluată din https://www.iucnredlist.org/species/2865/9489517)

Specia Bombina bombina este inclusă în lista speciilor de interes conservativ, fiind prezentă în Anexa II a Directivei Habitate, pe anexele 3 și 4A din O.U.G. nr. 57/2007.

Specie din ordinul Anura ce este caracterizată prin dimensiuni mici, aproximativ 4 cm, pupila triunghiulaă sau cordiformă. Lipsește timpanul, membrele anterioare cu degete libere, iar cele posterioare sunt palmate. Parte dorsală a corpului cu pete închise, abdomenul prezintă pete insulare de culoare roșie sau portocalii cu puncte albe. Vârfurile degetelor sunt de culoare inchisă (negre). Partea dorsală a corpului este acoperită cu negi rotunzi sau ovali cu un singur spin. Masculul prezintă 2 saci vocali și prin corpul mai scurt decât al femelei.

În România se întâlnește în zonele de câmpie până la altitudini de 400 – 600 m, unde se suprapune cu aria de răspândire a speciei B. variegata. Specia nefiind pretențioasă față de condițiile din habitat, populează zonele inundabile, pâraie, bălți temporare și permanente etc.

Caracteristicile pentru specie sunt desenul ventral cu pete portocalii până la roșu, culoare care are rol de avertizare, talia de până la 5 cm la adult, corpul acoperit cu negi, pupila triunghiulară. Masculii prezintă saci vocali interni.

Perioada de reproducere începe în luna martie sau mai tarziu, în funcție de temperatura atmosferică, aceasta fiindșsi perioada cea mai vulnerabilă pentru specie, iar indivizii pot fi observați până în luna octombrie când intră la hibernare.

Femelele pot depune ponte de 3 ori pe an, larvele ecolozează după o săptamână, iar intervalul de metarfozare durează până la 90 de zile. Ponta poate ajunge la un numar de aproximativ 80 de ouă și este fixată pe plantele acvatice. Indivizii din această specie vânează atât în sisteme acvatice, cât și tereste. Se hrănesc cu specii din ordinul Coleoptera, Ortoptera etc.

În România se întâlnește în zonele de câmpie până la altitudini de 400 – 600 m, unde se suprapune cu aria de răspândire a speciei B. variegata. Specia nefiind pretențioasă față de condițiile din habitat, populează zonele inundabile, pâraie, bălți temporare și permanente etc.

Bombina bombina este specie de interes comunitar, strict protejată conform Anexei II, IV- Directiva Habitate și Anexa 3, 4A a OUG nr.57/2007.

În România specia este distribuită în Câmpia Română, Dobrogea, Podișul Moldovei și Transilvaniei, Crișana (figura III.21). Distribuția acesteia în PNBMB este prezentată în figura III.22.

Figura III.21 Distribuția speciei B. bombina la nivel național

(preluată din Cogălniceanu și colab., 2013)

Figura III.22 Distribuția speciei Bombina bombina în PNBMB

Triturus dobrogicus

Specie de dimensiuni apreciabile ce poate ajunge la 18 cm lungime. Adulții au coloritul brun roșcat sau gălbui deschis, pielea aproape netedă cu pete negre, iar partea ventrală de culoare portocalie sau cărămizie. Membrele anterioare prevăzute cu 4 degete, iar cele posterioare cu 5 degete. În perioada vieții acvatice masculii prezintă membrane interdigitale. Cavitatea bucală prezintă dinți vomero-palatini in două serii longitudinale, paralele și convergente anterior în forma de V intors (figura III.23). Masculii in perioada de reproducere posedă o creastă dorsală înaltă și dințată. Specia este prezentă în habitatele acvatice în perioada de împerechere, din primavară (martie) până vara (iunie) când părasește mediul acvatic. După perioada de împerechere adulții sunt întalniți pe uscat având activitate nocturnă.

Figura III.23 Triturus dobrogicus (foto original)

Trăiește la șes, dar nu depășește altitudinea de 200 m și preferă zonele inundabile din lunca Dunării, zonele cu vegetație, în special pe cele cu stuf. Specia e prezentă în tot bazinul Dunării (figura III.24).

Specia are statul de ”aproape amenințat” la nivel european, iar la nivel național are statut de conservare NECUNOSCUT.

Figura III.24 Arealul speciei Triturus dobrogicus la nivel European

(preluată din https://www.iucnredlist.org/species/22216/9366668)

Distribuția speciei la nivel național și în PNBMB este prezentată în figurile III.25 și III.26.

Figura III.25 Distribuția speciei Triturus dobrogicus la nivel național

(preluată din Cogălniceanu și colab., 2013)

Figura III.26 Distribuția speciei Triturus dobrogicus în PNBMB

III.3.2 Influența variabilelor de mediu asupra comunităților de amfibieni

În urma deplasărilor în teren efectuate cu scopul de a măsura anumite atribute funcționale (greutatea, lungimea totală, lungimea corpului, lungimea capului, numărul degetelor anterioare, numărul degetelor posterioare, prezența discurilor adezive și a membranei interdigitale) au fost identificate speciile Bombina bombina, Rana esculenta, Rana ridibunda, Triturus dobrogicus și Emys orbicularis în stadii diferite de dezvoltare (juvenil, subadult, adult).

În figura III.27 sunt reprezentate box ploturi care fac posibilă compararea distribuțiilor lungimilor totale ale speciilor Bombina bombina și Rana esculenta la diferite distanțe față de apă.

De asemenea, se evidențiază că variabilitatea lungimii totale a speciei Bombina bombina este mai mare pentru indivizii aflați la distanță mai mică față de apă, în timp ce șirul de valori înregistrat la distanța mai mare față de apă are mai multe valori extreme. Distribuțiile caracteristice primelor două distanțe sunt puternic asimetrice, iar distribuția în cazul celor mai îndepărtați indivizi față de apă este asimetrică.

Și în cazul speciei Rana esculenta variabilitatea lungimii totale scade o dată cu creșterea distanței față de apă. Distribuțiile pentru primele două distanțe sunt cvasinormale, iar pentru ultima distanță distribuția este asimetrică. Ambele grafice evidențiază că intercuartilele între cea mai apropiată și cea mai îndepărtată distanță nu se suprapun. Astfel, se poate afirma cu un interval de încredere de 95% că medianele reale ale celor două grupări sunt diferite.

Cel mai mic individ de Bombina bombina are o lungime totală de 3,8 cm, iar cel mai mare de 8,6 cm. Lungimea totală a indivizilor din specia Rana esculenta variază de la 5,6 la 20 cm.

Variabilele de mediu care influențează comunitățile de reptile și amfibieni și procentul variației explicat de fiecare componentă principală sunt arătate în figurile III.28 și III.29.

Figura III.27 Distribuția lungimii totale pentru Bombina bombina și Rana esculenta în funcție de distanța față de apă

Figura III.28 Analiza componentelor principale (PCA) evidențiază variabilele care influențează comunitățile de reptile și amfibieni

Figura III.29 Procentul varianței explicat de fiecare componentă principală (valorile proprii).

Dintre variabilele de mediu măsurate conductivitatea, salinitatea și oxigenul dizolvat au cea mai mare contribuție în structurarea comunităților de amfibieni. În acest sens, Klaver și colab. (2013) susțin că probabilitatea de ocupare (probability of amphibian occupancy) crește o dată cu conductivitatea apei. De asemenea, apa cu salinitate scăzută are un efect favorabil asupra creșterii și dezvoltării larvelor anumitor specii de amfibieni (ex. Rana ridibunda) (Ortiz-Santaliestra și Marco, 2015).

II.3.3 Modele de distribuție a speciilor

Modelarea distribuției speciei Emys orbicularis

Funcția gbif din pachetul dismo a restituit 13427 observații georeferențiate ale speciei Emys orbicularis, pe baza cărora s-au realizat 2 replicate ale modelului generalizat liniar (glm) (figura III.30).

Figura III.30 Observații georeferențiate ale speciei Emys orbicularis la nivel global și european

Rezultatele privind performanța predicției sunt prezentate în tabelul III.10 și figura III.31. Contribuția și importanța variabilelor bioclimatice în procesul de modelare pentru ambele replicate ale glm sunt evidențiate în figura III.32, iar proiecția arealului de distribuție a speciei în figura III.33.

Tabelul III.10 Rezultate privind performanța predicției

Figura III.31 Eficiența modelului evidențiată de curba ROC pentru specia E. orbicularis

Figura III.32 Contribuția variabilelor în procesul de modelare a distribuției speciei Emys orbicularis pentru cele 2 replicate ale glm

Figura III.33 Reprezentarea distribuției speciei Emys orbicularis

Valorile AUC și TSS sunt 0,94 și 0,77. Valoarea AUC pentru setul de date de antrenare este mai mare decât valoarea aceluiași indice pentru setul de date de test. Ambele valori indică o eficiență excelentă a modelului în procesul de predicție. Contribuția variabilelor în modelarea distribuției speciei E. orbicularis are aceeași ordine pentru ambele replicate ale modelului, deși importanța relativă a lor diferă: BIO19 = precipitațiile celui mai răcăros sezon, BIO18 = precipitațiile celui mai călduros sezon, BIO15 = sezonalitatea precipitațiilor, BIO14 = precipitațiile celei mai secetoase luni, BIO9 = temperatura medie a celui mai secetos sezon, BIO8 = temperatura medie a celui mai umed sezon, BIO2 = media anuală a variației zilnice a temperaturii.

Modelarea distribuției speciei Bombina bombina

Funcția gbif din pachetul dismo a restituit 8594 observații georeferențiate ale speciei Bombina bombina, pe baza cărora s-au realizat 2 replicate ale modelului generalizat liniar (figura III.34).

Figura III.34 Observații georeferențiate ale speciei Bombina bombina la nivel global și european

Rezultatele privind performanța predicției sunt prezentate în tabelul III.11 și figura III.35. Contribuția și importanța variabilelor bioclimatice în procesul de modelare pentru ambele replicate ale glm sunt evidențiate în figura III.36, iar proiecția arealului de distribuție a speciei în figura III.37.

Tabelul III.11 Rezultate privind performanța predicției

Figura III.35 Eficiența modelului evidențiată de curba ROC pentru specia B. bombina

Figura III.36 Contribuția variabilelor în procesul de modelare a distribuției speciei Bombina bombina pentru cele 2 replicate ale glm

Figura III.37 Reprezentarea distribuției speciei Bombina bombina

Valorile AUC și TSS sunt 0,98 și 0,88. Valorile AUC indică o eficiență excelentă a modelului în procesul de predicție. Contribuția variabilelor în modelarea distribuției speciei B. bombina este următoarea:

pentru primul replicat: BIO15 = sezonalitatea precipitațiilor, BIO2 = media anuală a variației zilnice a temperaturii, BIO19 = precipitațiile celui mai racoros sezon și BIO8 = temperatura medie a celui mai umed sezon, BIO14 = precipitațiile celei mai secetoase luni, BIO9 = temperatura medie a celui mai secetos sezon, BIO18 = precipitațiile celui mai călduros sezon;

pentru cel de-al doilea replicat: BIO2 = media anuală a variației zilnice a temperaturii, BIO15 = sezonalitatea precipitațiilor, BIO19 = precipitațiile celui mai racoros sezon, BIO8 = temperatura medie a celui mai umed sezon, BIO14 = precipitațiile celei mai secetoase luni, BIO9 = temperatura medie a celui mai secetos sezon, BIO18 = precipitațiile celui mai călduros sezon.

Modelarea distribuției speciei Triturus dobrogicus

Funcția gbif din pachetul dismo a restituit 305 observații georeferențiate ale speciei Triturus dobrogicus, pe baza cărora s-au realizat 2 replicate ale modelului generalizat liniar (figura III.38).

Figura III.38 Observații georeferențiate ale speciei Triturus dobrogicus la nivel global și european

Rezultatele privind performanța predicției sunt prezentate în tabelul III.12 și figura III.39. Contribuția și importanța variabilelor bioclimatice în procesul de modelare pentru ambele replicate ale glm sunt evidențiate în figura III.40, iar proiecția arealului de distribuție a speciei în figura III.41.

Tabelul III.12 Rezultate privind performanța predicției

Figura III.39 Eficiența modelului evidențiată de curba ROC pentru specia E. orbicularis

Figura III.40 Contribuția variabilelor în procesul de modelare a distribuției speciei Triturus dobrogicus pentru cele 2 replicate ale glm

Figura III.37 Reprezentarea distribuției speciei Triturus dobrogicus

Valorile AUC și TSS sunt 0,96 și 0,93. Valoarea AUC pentru setul de date de antrenare este mai mare decât valoarea aceluiași indice pentru setul de date de test. Ambele valori indică o eficiență excelentă a modelului în procesul de predicție. Contribuția variabilelor în modelarea distribuției speciei T. dobrogicus este următoarea:

pentru primul replicat: BIO15 = sezonalitatea precipitațiilor, BIO14 = precipitațiile celei mai secetoase luni, BIO19 = precipitațiile celui mai racoros sezon, BIO8 = temperatura medie a celui mai umed sezon, BIO2 = media anuală a variației zilnice a temperaturii, BIO18 = precipitațiile celui mai călduros sezon, BIO9 = temperatura medie a celui mai secetos sezon;

pentru cel de-al doilea replicat: BIO15 = sezonalitatea precipitațiilor, BIO14 = precipitațiile celei mai secetoase luni, BIO8 = temperatura medie a celui mai umed sezon, BIO19 = precipitațiile celui mai racoros sezon, BIO2 = media anuală a variației zilnice a temperaturii, BIO18 = precipitațiile celui mai călduros sezon, BIO9 = temperatura medie a celui mai secetos sezon.

III.3.4 Impact și recomandări

În general, la scară globală speciile de reptile și amfibieni au fost și sunt influențate de factori naturali și antropici, care au acționat simultan, determinând transformări la nivelul herpetofaunei.

Factorii de comandă naturali care au un rol major în dinamica populațiilor de reptile și amfibieni sunt regimul hidrologic (în general anii secetoși influențează în mod negativ) și regimul termic. Valorile foarte crescute sau foarte scăzute pot influența ecosistemele acvatice prin eurofizare sau secarea bălților și a canalelor.

Factorii de comandă antropici sunt navigația, poluarea apei, turismul, diminuare zonelor umede prin îndiguire, pescuitul intensiv, braconajul, comercializarea speciilor, creșterea animalelor domestice, practicarea silviculturii prin plantarea arborilor care oferă o cantitate mare de biomasă într-un termen scurt, defrișările și alte activități silvice.

Există o metodologie de evaluare a impacturilor ce poate fi aplicată la nivelul siturilor Natura 2000. Această metodologie de evaluare a activităților cu impact negativ a fost dezvoltată pentru raportarea in formularele standard Natura 2000. În acestă metodologie se regăsesc destule informații cu privire la evaluarea activităților cu impact negativ asupra ariilor protejate, informații ce trebuie actualizate. Furnizarea informațiilor suplimentare referitoare la fiecare activitate cu impact negativ, inclusiv intensitatea impactului, asupra speciilor și habitatelor, ajută la elaborarea măsurilor de management adecvat și ulterior a elaborării planurilor de management.

Informațiile necesare furnizate pentru evaluarea impacturilor sunt:

Evaluarea activităților cu impact negativ asupra ariei naturale protejate;

Evaluarea activităților cu impact negativ asupra speciilor de interes conservativ;

Evaluarea activităților cu impact negativ asupra tipurilor de habitate de interes conservative.

Activitățile cu impact negativ se pot calsifica și in alte douș categorii, cum ar fi:

Presiune actuală (P) – se referă la efecte anterioare și activități actuale cu impact negativ asupra stării de conservare a speciilor și habitatelor de interes conservativ;

Amenințare viitoare (A) – activități, ce vor creste în intensitate, cu impact negativ asupra stării de conservare a speciilor și habitatelor de interes conservativ.

Mai jos sunt prezentate principalele tipuri de presiuni și amenințări, conform planului de management și al formularului standard ”Natura 2000”, care pot fi indentificate la nivelul ariei naturale protejate Parcul Natural Balta Mică a Brăilei (tabelul III.13), precum și principalele recomandări realizate pentru fiecare specie protejată.

Tabelul III.13 Lista activităților, presiunilor actuale și amenințătilor viitoare cu impact negativ asupra ariei naturale protejate

Referitor la amenințări actuale și viitoare cu potențial impact negativ la nivelul ariei naturale protejate Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, acestea se vor întocmi ținând cont de amenințările viitoare cu efecte negative asupra ariei naturale protejate.

Tabelul III.14 Recomandări pentru speciile vizate

CONCLUZII

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei este reprezentat printr-un număr semnificativ de specii de reptile și amfibieni.

Speciile cu prezența cea mai mică sunt Emys orbiclaris și Triturus dobrogicus, chiar daca acestea au viată preponderent acvatică ca și specia Bombina Bombina care preferă aproximativ aceleași condiții ca primele 2 specii.

Emys orbicularis are o prezența foarte rară din cauza comportamentului său extrem de precaut.

Speciile Bombina bombina și Pelophylax sp. sunt prezente în toate zonele cu sisteme habitate acvatice/ mlăștinoase și cu expunere la soare.

Reptilele și amfibienii au ca mai ridicată prezență în perimetrul lacului Chiriloaia și pe toată lungimea canului Chiriloaia, zone care asigură adăpost, hrană și condiții de reproducere.

Dintre amfibieni, prezența cea mai mare o au speciile Pelophylax sp., Bombina bombina și Hyla arborea, iar la reptile genul Natrix.

În zona de studiu din Parcul Natural Balta Mică a Brăilei am identificat 3 specii de reptile, dintre care Emys orbicularis e o specie a cărei conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare și 4 specii de amfibieni de interes comunitar dintr-un total de 10 specii prezente în parc.

Prezența indivizilor din speciilor Bombina bombina¸ Triturus (cristatus) dobrogicus și Emys orbicularis variază în funcție de habitatul specific și de variabilele de mediu.

Dintre variabilele de mediu măsurate conductivitatea, salinitatea și oxigenul dizolvat au cea mai mare contribuție în structurarea comunităților de amfibieni.

Variabilele bioclimatice utilizate pentru modelarea distribuției speciilor de Triturus dobrogicus, Emys orbicularis și Bombina bombina sunt media anuală a variației zilnice a temperaturii, temperatura medie a celui mai umed sezon, temperatura medie a celui mai secetos sezon, precipitațiile celei mai secetoase luni, sezonalitatea precipitațiilor, precipitațiile celui mai călduros sezon, precipitațiile celui mai răcoros sezon.