Aspectele Teoretice Si Practice Care Privesc Partajarea Bunurilor Comune

CAPITOLUL I

Considerații generale privind partajarea bunurilor între soți

Secțiunea I

Noțiune. Obiect. Dispoziții legale

În instituția căsătoriei, principalul efect, de ordin patrimonial este reprezentat de regimul comunității de bunuri. Drept urmare regimul comunității trebuie „să dăinuiască, în întregime în tot timpul căsătoriei și să nu ia sfârșit decât prin încetarea sau desfacerea ei”.

Astfel legiuitorul a consacrat această regulă în art. 36 alineatul 1 din Codul familiei care prevede: „La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune va hotărâ instanța de judecată”.

Această continuitate a regimului comunității de bunuri pe tot timpul căsătoriei constituie o regulă generală. Însă cum orice regulă are și excepție, această excepție intervine și în regimul comunității de bunuri în situația în care interesele legitime ale soților sau ale creditorilor lor, impun uneori măsura împărțirii bunurilor comune chiar în timpul căsătoriei.

De altfel și Codul Familiei prevede în art. 36 alin. 2 că „pentru motive temeinice, bunurile comune în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărți prin hotărâre judecătorească și în timpul căsătoriei”.

Bunurile astfel împărțite devin devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărțite precum și cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.

Confirmarea că aceasta este o măsură exceptionașă o dă chiar legea care prevede că împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se face numai pentru „motive temeinice” și numai prin hotărâre judecătorească. Motivele temeinice consfințind astfel excepția.

Secțiunea II

Partajarea bunurilor între soți în dreptul roman

Partajul bunurilor între soți presupune necesitatea încheierii în prealabil a unei căsătorii.

În dreptul roman căsătoria este „unirea bărbatului cu femeia, o comunitate pentru întreaga viață, împărtășirea dreptului divin și uman” așa cum o definește juristconsultul roman Modestin.

După definiția din instituțiile lui Iustinian căsătoria este „unirea bărbatului cu femeia, care constă dintr-o comunitate de viață, de nedespărțiți”. Elementul comun și principal al acestor definiții îl constituie comunitatea de viață și de nedespărțit.

Privind această prismă putem spune că instituția căsătoriei are un caracter divin și că o dată ce căsătoria a fost încheiată ea nu va mai putea fi desfăcută.

Cel puțin aceasta reprezenta prima concepție a oamenilor despre căsătorie.

Astfel privind lucrurile, s-ar părea că nu se poate vorbi despre partajarea bunurilor între soți, în dreptul roman.

Bineînțeles că nu se poate vorbi despre o partajare propriu-zisă deoarece totuși o anumită împărțeală exista și anume aceea care intervenea în cazul morții unuia dintre soți.

Însă cu timpul a intervenit și desfacerea căsătoriei prin divorț care cu toate că nu era privit cu „admirație” a fost totuși acceptat în dreptul roman.

Raporturile patrimoniale dintre soți, în care este inclus și partajul trebuie analizate în funcție de felul căsătoriei.

În cazul căsătoriei „cum mano”, în care femeia rupea orice legătură cu vechea ei familie și intra în familia bărbatului, întreaga avere a femeii trecea în patrimoniul soțului, iar la moartea acestuia soția dobândea, alături de ceilalți moștenitori, o cotă parte succesorală.

În cazul căsătoriei „sine mano”, în care femeia nu intra în familia bărbatului, trebuia să se facă, cu privire la bunuri o distincție între soția „alieni iuris” și cea „sui iuris”.

Soția „alieni iuris” continua să fie supusă autorității capului vechii sale familii și tot ce dobândea era dobândit pentru acesta. Din contră, soția „sui iuris” rămânea proprietatea averii sale cu excepția bunurilor constituite dotă. Această dotă era constituită în vederea susținerii sarcinilor căsătoriei fie de către femeie dacă era „sui iuris” fie de către capul de familie dacă femeia era „alieni iuris” fie de către o terță persoană.

Dota se constituia prin mai multe procedee și devenea proprietatea bărbatului.

Puterile soțului au fost cu timpul limitate, iar prin legea „Iulia de fundo dotali” soțul nu putea înstrăina fondurile italice decât cu învoirea soției.

În dreptul postclasic această dispoziție a fost extinsă la orice proprietate imobiliară.

La desfacerea căsătoriei dota trebuie restituită persoanei care a construit-o sau aceleia pe care persoana a indicat-o.

Procedeul restituirii dotei suferă dese și numeroase modificări odată cu apariția tot mai frecventă a cazurilor de divorț apărute în familia romană.

CAPITOLUL II

Prezentare comparativă a bunurilor proprii și a bunurilor

comune ale soților

Comunitatea matrimonială de bunuri

Sectiunea I

Calificarea bunurilor soților ca fiind bunuri proprii sau bunuri comune

Prin partajarea bunurilor între soți ia sfârșit comunitatea matrimonială de bunuri.

Regimul comunității de bunuri înseamnă, în primul rând, constituirea, prin efectul legii, a unei grupe de bunuri care aparțin ambilor soți cu titlu de proprietate comună fără cote-părți, adică în devălmășie, spre deosebire de celelalte bunuri care aparțin fiecăruia dintre ei, în temeiul dreptului exclusiv de proprietate personală.

Pentru a nu se creea dificultăți ori confuzii în ceea ce privește separarea bunurilor comune de cele proprii legiuitorul a enumerat în articolul 31 din Codul Familiei în mod limitativ categoriile de bunuri proprii. Astfel sunt bunuri proprii ale fiecărui soț:

bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei

bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune

bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soți

bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații precum și alte asemenea bunuri

indemnizația de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei

valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

Dacă exclusiv acestea reprezintă bunuri proprii, înseamnă că toate celelalte bunuri ale soților vor fi bunuri comune.

Această concluzie rezultă și din conținutul art. 30 Codul Familiei care prevede că „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”.

Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, fiind necesar doar ca bunurile să fie dobândite în timpul căsătoriei și să nu se încadreze în cele prevăzute la art. 31 Codul Familiei.

În continuare voi încerca să fac o analiză mai amănunțită a acestor două categorii de bunuri ale soților deoarece atenta defalcare a bunurilor proprii de cele comune constituie o condiție importantă a partajului, prin prisma faptului că doar bunurile comune fac obiectul împărțelii.

Categoriile de bunuri proprii sunt limitativ determinate de lege, ele constituind o excepție de la regula comunității de bunuri șiprin urmare dispozițiile legale care le consacră sunt de strictă interpretare.

În doctrina juridică există mai multe criterii de determinare a bunurilor proprii.

În primul rând aceste criterii pot fi considerate cele corespunzătoare enumerării categoriilor de bunuri propriidin art. 31 Codul Familiei, criterii pe care am să mle abordez în considerarea faptului că sunt strâns legate de Codul Familiei și probabil cele mai exacte.

După alte criterii care de asemenea sunt folosite însă la o scară mai restrânsă, se consideră că sunt categorii de bunuri proprii următoarele:

Așa cum am arătat, voi încerca să analizez bunurile proprii ale soților ținând cont de criteriile legate de Codul Familiei.

Astfel sunt bunuri proprii urmîtoarele:

bunuri proprii în raport cu data dobândirii lor,

bunuri proprii în considerarea persoanei dobânditorului,

bunuri proprii prin afectațiunea lor,

bunuri proprii prin subrogație reală,

bunuri dobândite înainte de încheierea căsătoriei (art. 31 lit. a, Codul Familiei). Justificarea o constituie faptul că prin art. 30 alin. 1 Codul Familiei prevăzându-se faptul că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, este normal și logic ca cele dobândite înainte de căsătorie să fie proprii deoarece acestea nu sunt rezultate din efortul comun al soților.

Cu toate că în Codul Familiei nu este prevăzut, se consideră că sunt bunuri proprii ale fiecărui soț și cele dobândite după căsătoriei, acest fapt avănd motivarea tot în art. 30 alin. 1 Codul Familiei.

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune (art. 31 lit. b, Codul Familiei).

Aceste bunuri devin proprii datorită caracterului exclusiv personal al dobândirii lor.

Așadar toate bunurile dobândite de un soț în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, devin bunuri proprii ale acelui soț.

Excepția apare firesc în situația în care dispunătorul prevede că bunul va deveni comun, însă această excepție comportă anumite condiții, pe care nu le voi aborda deoarece consider că nu prezintă o legătură deosebită cu tema lucrării.

Bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți (art. 31 lit. c, Codul Familiei). Aceste bunuri sunt proprii pe baza afectațiunii lor. Textul articolului 31 lit. c din Codul Familiei se referă la două categorii de bunuri.

Una ar fi bunurile de uz personal ale fiecărui soț, iar cealaltă ar fi bunurile destinate exercitării profesiei unuia din soți.

Cu privire la această din urmă categorie se impune precizarea că atunci când ambii soți au aceeași profesie bunurile folosite în exercitarea ei nu sunt comune ci se află în coproprietatea soților.

Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d, Codul Familiei).

La fel și în acest text se deosebesc două categorii de bunuri și anume, o categorie compusă din premii și recompense, iar a doua include manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații. Acestea din urmă constituie obiectele materiale prin care se exteriorizează opera autorului și ca atare pot face obiect al dreptului de proprietate, făcând parte din bunurile proprii.

Indemnizația de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei (art. 31 lit. e Codul Familiei). Acestea sunt bunuri proprii și reprezintă acele sume care au fost încasate cu titlu de Indemnizație sau despăgubire. De asemenea sunt bunuri proprii și creanțele cu privire la aceste titluri.

Justificarea încadrării acestor sume sau creanțe în categoria bunurilor proprii apare din faptul că sunt destinate să repare o pagubă personală, să contribuie la refacerea sănătății și la redobândirea capacității de muncă sau să asigure existența persoanei dacă aceasta nu mai poate să presteze o muncă.

Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare (art. 31 lit. f Codul Familiei). În această situație valuarea sau bunul dobândit în temeiul subrogației reale cu titlu universal, devine bun propriu al fiecărui soț.

Cu privire la analiza bunurilor comune mă voi limita doar la o prezentare succintă a acestora deoarece o analiză mai amplă voi încerca să fac la titlul „Comunitatea matrimonială de bunuri”.

Astfel analizând dispozițiile legale se poate observa că prezumția legală de comunitate se aplică tuturor categoriilor de bunuri, fără deosebire de natura lor cu condiția ca ele să fie dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei și să nu se încadreze în categoriile de bunuri prevăzute la art. 31 Codul Familiei, acestea fiind bunuri proprii.

Pot deveni bunuri comune toate bunurile fără a se face o distincție după cum ele sun mobile sau imobile, corporale sau incorporale.

De asemenea bunurile devin comune indiferent de modurile de dobândire cu excepția bunurilor dobândite prin acte cu titlu gratuit care devin comune numai dacă dispunătorul prevede în mod expres acest lucru.

Excepție face însă succesiunea legală.

Obiectul unei situații noi aparte îl constituie bunurile dobândite în timpul când soții erau despărțiți în fapt. Sunt acestea bunuri comune sau nu? Practica judecătorească a stabilit că în această situație bunurile sunt comune pe baza considerentelor că separația în fapt nu duce la încetarea căsătoriei și în privința acestor bunuri nu există nici o derogare legală.

Cu privire la această înprejurare Tribunalul Suprem a dat o decizie de îndrumare cu nr. 10 din 8 septembrie 1960 care prevede că; "împrejurarea că pe o perioadă de timp soții au întrerupt în fapt conviețuirea, între ei nemaiexistând relații de nici un fel, nu înlătură caracterul de bunuri comune al bunurilor dobândite în perioada în care soții au trăit despărțiți, ci ea va fi avută în vedere la determinarea cotei cuvenite fiecăruia dintre soți".

Cu privire la data dobândirii bunurilor acestora trebuie să fie în timpul căsătoriei, iar calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, această calitate fiind conferită printr-o prezumție relativă instituită în art 30. al. 3 Codul Familiei "Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită".

Secțiunea II

Comunitatea matrimonială de bunuri

Comunitatea matrimonială de bunuri este un regim matrimonial legal. Acest lucru semnifică faptul că este un regim stabilit prin lege, iar nu un regim convențional,deci nu este stabilit prin convenții.

Consecința acestei calificări a regimului comunității de bunuri este că soții nu se pot supune unui regim matrimonial convențional. Textele din Codul Familiei prevăd în acest sens că „orice convenție contrară este nulă", bineînțeles orice convenție contrară dispozițiilor legale cu privire la regimul comunității matrimoniale de bunuri.

Astfel sunt interzise convențiile care au scopul vădit de a restrânge comunitatea de bunuri cât și de a o lărgi prejudiciind astfel categoria bunurilor proprii.

Cu privire la aceste aspecte în doctrină există mai multe opinii, într-o opinie s-a admis că, sub condiția respectării drepturilor aparținând altor persoane, soții pot să extindă pe cale convențională, sau prin acte unilaterale câmpul de aplicare al regimului comunității de bunuri.

Încheierea unor asemenea convenții nu este supusă nici unei condiții de formă cu toate că aceste convenții se analizează din punct de vedere juridic ca niște acte de donație deghizată, însă astfel de convenții nu sunt opozabile terțelor persoane.

Astfel „creditorii personali ai unuia din soți vor putea urmări bunul ce potrivit legii ar fi fost un bun propriu al debitorului lor… chiar dacă prin convenția soților acel bun ar intra în comunitate, căci nici un text nu derogă în favoarea acestor învoieli de la principiul relativității convențiilor (art. 973 Cod Civil)".

Astfel caracterul imperativ al reglementării legale nu interzice soților extinderea regimului comunității pe cale de convenție. Din acest punct de vedere urmând linia lărgirii regimului comunității ajungând până la limita extremă, se poate concepe adoptarea de către soți a unui regim matrimonial care să constituie un regim de comunitate universală, cuprinzând totalitatea bunurilor lor, atât cele dobândite anterior căsătoriei cât și cele dobândite, cu orice titlu, în timpul ei, caz în care proprietatea comună ar reprezenta singura formă de proprietate a soțiior.

În ceea ce urmează voi încerca să analizez natura juridică a comunității de bunuri.

Drepturile soților asupra bunurilor comune reprezintă o proprietate comună în devălmășie. Ele se aseamănă cu drepturile coproprietarilor asupra unei universalități de bunuri.

Din această cauză trebuie să fie bine definită o linie de demarcație între trăsăturile comunității de bunuri ale soților și trăsăturile coproprietarii.

Astfel în cazul coproprietarii fiecare coproprietar are dreptul la o cotă parte determinată abstract din bunul care constituie obiectul dreptului. Pe de altă parte drepturile soților asupra bunurilor incluse în comunitate nu sunt determinate pe cote-părți.

Această determinare se face numai odată cu împărțeala bunurilor comune fie la desfacerea căsătoriei fie în timpul ei.

O altă diferențiere o constituie faptul că spre deosebire de coproprietari, în cazul comunității de bunuri, nici unul dintre soți nu poate să dispună nici cu titlu gratuit, nici cu titlu oneros asupra dreptului său în comunitatea de bunuri.

Comunitatea de bunuri are un caracter intuitu personae spre deosebire de coproprietate prin prisma faptului că persoanele care beneficiază de regimul comunității nu pot fi schimbate.

Comunitatea se deosebește de coproprietate și prin faptul că în cazul acesteia din urmă actele de administrație și folosință nu pot fi făcute decât cu consimțământul tuturor coproprietarilor în timp ce în cazul comunității actele de administrație și de folosință pot fi efectuate de oricare dintre soți în baza mandatului reciproc reglementat de Codul Familiei în art 35 al. 2 care prevede "Oricare dintre soți exercitând aceste drepturi este socotit că are și consimțământul ceiuiialt soț ".

În cazul coproprietarii actele de dispoziție trebuie făcute cu consimțământul tuturor coproprietarilor pe când în situația comunității de bunuri un soț care efectuează acte de dispoziție cu privire la bunurile comune se presupune că are, în baza relațiilor de prietenie, încredere și afecțiune reciprocă și consimțământul celuilalt soț.

Totuși Codul Familiei în art. 35 aliniatul 2 instituie o excepție cu privire la terenuri și construcții și anume "… nici unui dintre soți nu poate înstrăina și nici greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul celuilalt soț". Este vorba aici de consimțământul expres iar nu de mandatul reciproc.

Coproprietatea și comunitatea se deosebesc și prin izvorul lor, deoarece pe când coproprietatea se poate naște din cauze diferite precum convenții, lege sau succesiune, comunitatea de bunuri a soților izvorăște întotdeauna numai din căsătorie și ca urmare este menită să dureze atâta timp cât durează căsătoria. Din contră, coproprietatea este considerată cu defavoare în ce privește utilitatea prelungirii ei în timp.

În fine, o ultimă deosebire între coproprietate și comunitate se poate face având ca punct de reper împărțirea bunurilor.

Astfel coproprietatea ia sfârșit prin împărțirea bunurilor pe baza cotelor-părți prestabilite ale coproprietarilor pe când comunitatea ia sfârșit prin împărțirea bunurilor comune pe baza cotelor-părți stabilite prin învoială iar dacă aceasta nu se realizează prin hotărâre judecătorească, împărțire care are la bază contribuția fiecărui soț la susținerea sarcinilor gospodăriei și la agonisirea averii comune.

Considerând că analiza iacută asupra bunurilor soților, atât a celor proprii cât și a celor comune constituie o premisă a abordării temei principale a acestei lucrări, în cele ce urmează voi încerca să prezint modalitățile de încetare a comunității matrimoniale de bunuri în speță modalitățile de împărțire a bunurilor între soți.

CAPITOLUL III

Partajarea bunurilor între soți

Așa cum am mai precizat comunitatea de bunuri care ia naștere în timpul căsătoriei trebuie să dăinuiască pe tot timpul cât căsătoria nu a fost desfăcută sau nu a încetat.

Cu toate acestea însă viața și societatea au demonstrat că uneori este necesar ca această comunitate de bunuri să ia sfârșit, să se împartă chiar și în timpul căsătoriei.

Un prim motiv care justifică această ideie îl constituie cererea soților, însă nu orice astfel de cerere duce la împărțire ci numai acelea care sunt bazate pe motive temeinice.

De asemenea se recurge la împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei și în cazul în care aceasta este cerută de creditorii personali ai soților.

Dacă regimul comunității este menit să dureze atâta timp cât este în ființă căsătoria, cu excepția menționată anterior, bineânțeles că el ia sfârșit odată cu desfacerea sau încetarea căsătoriei.

Astfel bunurile vor fi împărțite la desfacerea căsătoriei prin divorț fie prin învoiala soților, iar dacă aceasta nu este posibilă printr-o hotărâre judecătorească dată în acest scop.

De asemenea se recurge la împărțirea bunurilor comune și la încetarea căsătoriei prin declararea judecătorească a morții unuia din soți cât și în cazul morții unuia dintre soți.

În continuare voi analiza separat fiecare situație care conduce la partajarea bunurilor între soți, respectiv la desființarea regimului matrimonial de bunuri.

Secțiunea I. Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

Căsătoria reprezintă o comunitate de interese mai largi decât comunitatea intereselor patrimoniale. Acest lucru justifică faptul că prin lege se admite ca bunurile comune să fie împărțite în timpul căsătoriei pentru a se menține însăși existența acesteia, stabilitatea familiei deoarece dacă această împărțire nu ar fi permisă de lege s-ar putea influența în mod nefavorabil relațiile dintre soți, și chiar s-ar putea ajunge la imposibilitatea continuării căsătoriei.

Această soluție este însă excepțională și de aceea legea o restrânge prin anumite îngrădiri sau condiții.

Astfel împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face numai la cererea unuia dintre soți precum și la cererea creditorilor personali ai soților.

În aceste cazuri, măsura împărțirii înfățișează aspecte deosebite în funcție atât de calitatea celor îndreptățiți să o ceară cât și de finalitatea urmărită prin săvârșirea acesteia.

1.1 Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea soților

Acest caz de împărțire a bunurilor comune este reglementat în art. 36 alin. 2 Codul Familiei, care prevede că: „Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre e/e, se pot împărți prin hotărâre judecătorească și în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii. Bunurile neâmpărțite, precum și cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune”.

Ceea ce individualizează această categorie a împărțirii este cauza juridică chemată să justifice săvârșirea îpărțirii. Astfel împărțirea anticipată a bunurilor comune trebuie să reprezinte o măsură cu totul excepțională față de principiul continuității regimului comunității pe tot timpul căsătoriei. Acest caracter excepțional este subliniat și în cuprinsul textului din Codul Familiei, care precizează că împărțirea nu poate fi admisă decât pentru "motive temeinice", însă Codul Familiei nu definește conținutul acestei noțiuni.

Aprecierea acestor motive se face de către Instanțele Judecătorești însă trebuie făcută cu o atenție deosebită pentru a nu se înlesni eludarea dispozițiilor legale în sensul de a ușura transformarea bunurilor comune în bunuri proprii.

Motivele temeinice chemate să justifice împărțirea bunurilor comune nu trebuie confundate cu motivele temeinice care pot determina desfacerea căsătoriei prin divorț. în acest sens s-a pronunțat și Tribunalul Suprem în decizia de îndrumare nr. 19/1960 publicată în CD. 1960 p. 26 și care prevede că „pot fi motive temeinice pentru împărțirea bunurilor comune care nu ar justifica o cerere de desfacere a căsătoriei" și "dimpotrivă, sunt motive care pot justifica desfacerea căsătoriei, dar care nu pot duce la împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei cum este comportarea morală a unui sot”.

Astfel constituie motive temeinice pentru împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei următoarele exemple:

Unul dintre soți va putea obține împărțirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească, pentru ca apoi bunurile devenite proprii în urma împărțirii, să le poată înstrăina, întrucât din lipsă de alte mijloace, numai în acest fel va putea să ajute pe un copil al său dintr-o căsătorie anterioară aflat în nevoie.

De asemenea faptul unuia dintre soți de a vinde bunurile comune constituie motiv temeinic pentru că celălalt soț, care nu a părăsit domiciliul și nu a consimțit la înstrăinare, să ceară împărțirea acestor bunuri.

La fel constituie motiv temeinic situația separației în fapt, când soțul întreține retații de concubinaj și deține parte din bunurile comune, pe care le folosește, existând pericolul de irosire.

Într-o formulare mai amplă a Tribunalului Suprem în decizia nr. 659/1959, constituie motive temeinice împrejurările care „impun cu necesitate încetarea comunității totale sau parțiale a bunurilor comun”.

De asemenea Tribunalul Suprem a stabilit prin decizia nr. 1624/1960 că temeinicia motivelor trebuie apreciată și stabilită" în raport de nevoile soțului care cere împărțirea sau a ambilor soți".

Împărțirea bunurilor comune nu se poate face pe cale convențională ci numai prin hotărâre judecătorească. Așadar cu toate că inițiativa aparține soților soluția este dată de instanță.

Orice convenție este lovită de nulitate absolută.

Exercitarea dreptului la acțiune al soților pentru împărțirea bununilor comune se face numai de către aceștia personal. Acțiunea pornită de un soț nu poate fi continuată după moartea sa de către moștenitori.

Prin cererea soților, în timpul căsătoriei, se pot împărții în întregime sau în parte numai bununile comune existente în momentul în care se face împărțirea.

În acest sens Tribunalul Suprem a dat dec. civ. nr. 1171 din 3 iulie 1976 prin care a hotărît că „în masa partajabilă a bunurilor comune nu se cuprind pretinsele creanțe pe care soții susțin că le au împotriva unor terțe persoane. Drepturile ce ar decurge, de exemplu, dintr-un împrumut acordat altor persoane, va putea fi valorificat și în cadrul altui proces în care să figureze pretinșii debitori”.

Bunurile a căror împărțire nu s-a cerut, precum și cele ce se vor dobîndi în viitor, așa cum prevede Codul Familiei. în art. 36 alin ultim, au calitatea de bunuri comune, rezultînd că această împărțire nu afectează în totalitate regimul comunității de bunuri.

Împărțirea bunurilor se va face ținâdu-se seama de valoarea acestora la data când s-a introdus acțiunea de împărțire, iar nu de la data la care a luat naștere starea de devălmășie.

Prin efectul împărțirii bunurilor comune eie devin bunuri proprii (art. 36 alin. ultim Codul Familiei) cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Restul bunurilor, care nu au fost împărțite, precum și bunurile ce vor fi dobândite ulterior sunt bunuri comune.

1.2 Împărțirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai oricăruia din soți

Reglementarea legală a acestei împărțiri a bunurilor comune este făcută în art. 33 Codul Familiei care prevede: „Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți”.

Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere împărțirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale.

În acest caz bunurile atribuite prin împărțire fiecărui soț devin proprii.

Așadar creditorii personali ai oricărui soț nu pot urmări bunurile comune

ale soților. Aceasta este regulă însă legea instituie și o excepție.

Astfel creditorii personali vor putea urmări și bunurile comune după ce în prealabil au cerut împărțirea acestora.

Împărțirea bunurilor comune, în timpul căsătoriei, la cererea creditorilor personali ai soților este supusă anumitor condiții care rezultă din reglementarea legală.

O primă condiție ar fi aceea că împărțirea bunurilor comune nu poate fi cerută decât după ce creditorul personal a urmărit deja bunurile proprii ale soțului debitor însă din aceste bunuri creanța nu a putut fi acoperită. Această ordine de urmărire a bunurilor respectiv bunuri proprii și numai după aceea bunuri comune, are un caracter imperativ. O altă condiție o reprezintă faptul că împărțirea bunurilor poate fi cerută până la concurența sumei necesare pentru acoperirea creanței rămasă neacoperită prin urmărirea bunurilor personale.

Împărțirea bunurilor comune la cererea creditorilor se face numai pe cale judecătorească. Cerând împărțirea bunurilor comune creditorii personali exercită un drept propriu, iar acțiunea injustiție se introduce împotriva ambilor soți deoarece hotărârea va trebui să le fie opozabilă.

Împărțirea bunurilor are efect numai asupra bunurilor prezente ale soților nu și asupra celor viitoare.

Deoarece împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se face numai pe cale judecătorească voi prezenta în mod succint procedura împărțelii judecătorești.

Cu privire la instanța competentă material aceasta este Judecătoria, căci ea rezolvă în prima instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

Dacă cererea de partaj reprezintă o cerere accesorie ea va fi soluționată de instanța în a cărei atribuțiune intră soluționarea cererii principale. Instanța competentă teritorial să soluționeze cererile de împărțire a bunurilor comune va fi instanța de la domiciliul pârâtului dacă masa partajabilă este alcătuită din bunuri mobile sau va fi instanța în raza căreia se află imobilul, când în masa partajabilă se afiă și un imobil.

Sesizarea instanței se face printr-o cerere de partaj, în care dacă este făcută de soți se vor menționa motivele temeinice care justifică partajul. Admiterea cererii de partaj se face potrivit art. 4 alin. 2 din Legea 603/1943, printr-o încheiere.

Hotărârea de partaj dată de către instanță are efect declarativ, iar nu transiativ de drepturi.

1.3 Trăsăturile comune împărțirilor cerute în timpul căsătoriei

O astfel de împărțire nu poate fi îngăduită decât pe calea acțiunii judecătorești, împărțirea nu poate fi săvârșită, în timpul căsătoriei prin convenția soțiior deoarece aceasta ar fi lovită de nulitate absolută.

În al doilea rând ambele cazuri de împărțire anticipată nu constituie decât o simplă întrerupere a cursului regimului comunității.

În sfârșit, în amândouă cazurile de împărțire, din timpul căsătoriei, se ridică și se rezolvă, deopotrivă, problema criteriului și a măsurii potrivit cărora bunurile agonisite și datoriile asumate urmează să fie împărțite între soți.

Cu privire la împărțirea bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei Plenul Tribunalului Suprem a dat Decizia de îndrumare nr. 19 din 8 septembrie 1960.

Această decizie are următoarea soluție: împărțirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune ale soților, la cererea unuia dintre ei, poate fi încuviințată dacă se va stabili că motivele invocate justifică această măsură, independent dacă ele ar putea duce sau nu la desfacerea căsătoriei.

Împărțirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune ale soților se poate face și la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soți în condițiile stabilite prin alin. 2 din art. 33 Codul Familiei.

De asemenea, la cererea oricărei părți interesate, și în cadrul contestației la executare instanța poate decide și asupra împărțirii bunurilor comune ale soților.

În cazul în care bunurile proprii ale debitorului nu sunt suficiente pentru acoperirea creanței creditorului urmăritor, instanța sesizată cu contestația ia executare va menține măsurile asigurătorii aplicate asupra bunurilor comune ale soților independent de faptul că s-a cerut ori nu împărțirea acestor bunuri.

Motivarea: Potrivit art. 30 din Codul Familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. Textul prevede că orice convenție contrară este nulă.

În art. 36 alin. 2 din același Cod se arată că în timpul căsătoriei bunurile comune se pot împărți, la cererea soților, în întregime sau o parte din ele, numai prin hotărâre judecătorească și numai dacă sunt motive temeinice.

Caracterul cu totul excepțional al împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei impune instanței obligația de a examina cu toată atenția temeinicia motivelor invocate și a nu admite împărțirea decât atunci când aceasta este pe deplin justificată.

Din moment ce Codul Familiei admite, pentru motive temeinice, împărțirea bunurilor comune chiar în timpul căsătoriei – deci independent de desfacerea ei prin divorț — aceasta înseamnă că între motivele temeinice care ar putea justifica împărțirea bunurilor și motivele temeinice pentru care s-ar putea cere divorțul nu trebuie să se stabilească vreo legătură necesară. într-adevăr, pot fi motive temeinice pentru împărțirea bunurilor comune în sensul art. 36 alin. 2 din Codul Familiei, care însâ nu ar justifica o cerere de desfacere a căsătoriei.

Astfel, de exemplu, unul dintre soți va putea obține împărțirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească pentru ca apoi bunurile devenite proprii ca urmare a partajului să le poată instrâina întrucât, din lipsă de alte mijloace numai in acest mod va putea să ajute pe un copil al său dintr-o căsătorie anterioară, aflat la nevoie. Dimpotrivă, sunt motive care pot justifica desfacerea căsătoriei— de pildă, comportarea imorală a unuia dintre soți — dar care nu pot duce la împărțirea bunurior comune în timpul căsătoriei.

Temeinicia motivelor invocate în justificarea cererii de împărțire a bunuriior comune în timpul căsătoriei se va stabilii deci exclusiv în raport de cererea de împărțire, fără a se ține seama de faptul dacă acele motive ar justifica sau nu și desfacerea căsătoriei.

Împărțirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune ale soților se poate face și la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soți, în condițiile stabilite prin alin. 2 art. 33 Codul Familiei.

În conformitate cu dispozițiile cuprinse în menționatul text după urmărirea bunuriior proprii ale soțului debitor creditorii personali ai acestuia pot cere împărțirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței lor.

În cadrul contestației introduse împotriva actelor de executare îndeplinite în cursul urmăririlor silite, la cererea oricărei părți interesate, instanța poate decide și asupra împărțirii bunurilor comune ale soților. Prin aceasta se determină ce anume bunuri revin soțului împotriva căruia nu există titlu executor și trebuie scoase de sub urmărire și ce anume bunuri revin soțului debitor… și vor fi supuse executării silite.

Instanța care soluționează contestația va menține însă măsurile asigurătorii aplicate asupra bunurilor comune ale soților, chiar dacă nu s-a solicitat împărțirea acestor bunuri, ori de câte ori ele au fost luate în ipoteza în care bunurile proprii ale soțului debitor nu sunt suficiente pentru a garanta dezdăunarea creditorului urmăritor.

Într-adevăr, măsurile asigurătorii, în vederea realizării executării silite, producând numai o indisponibilizare provizorie, nu sunt contrarii dispozițiilor din art. 33 Codul Familiei care interzic numai urmărirea — deci executarea propriu-zisă a bunurilor comune ale soților de către creditorii personali ai unuia dintre ei.

Secțiunea II. Împărțirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei

2.1 Data la care ia sfârșit comunitatea de bunuri

În momentul desfacerii căsătoriei ia sfârșit și comunitatea de bunuri a soților deoarece ea își avea temeiul și rațiunea sa de existență în căsătorie. Din moment ce căsătoria a luat sfârșit conform principiului latin "accessorium sequitor principale" ia sfârșit și existența comunității de bunuri. Din momentul acesta regulile specifice comunității de bunuri a soților nu mai pot fi aplicate bunurilor respective.

Prin încetarea comunității de bunuri ca urmare a desfacerii căsătoriei, proprietatea comună în devălmășie se transformă pe data desfacerii căsătoriei, într-o indiviziune de drept comun, pe cote-părți, acestea nefiind însă încă determinate, dar sunt determinabile.

Determinarea cotelor părți nu se poate săvârși prin efectul legii, ci numai prin învoiala soților ori prin hotărârea instanței judecătorești. Determinarea lor constituie o condiție fundamentală pentru stabilirea atât a întinderii drepturilor care aparțin foștilor soți. cât și a modalității exercitării lor.

În ce privește stabilirea părților din bunurile comune ce se cuvin fiecărui soț se aplică un criteriu obiectiv și anume contribuția fiecăruia dintre soți la dobândirea bunurilor comune.

Acestui mod de stabilire a părților, i se poate aduce o remarcă și anume, aceea că în cazul împărțirii prin învoiala soților nu poate fi adusă nici o restricție libertății contractuale a lor, de vreme ce învoiala lor are loc după încetarea regimului comunității. Deci în acest caz pot exista excepții de la criteriul obiectiv al contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune.

În continuare voi prezenta cele două moduri de împărțire a bunurilor la desfacerea căsătoriei și anume, prin învoiala părților (soților) și prin hotărâre judecătorească.

2.2 Împărțirea bunurilor comune prin învoiala soților

Ca regulă generală, bunurile comune se împart potrivit învoielii soților, în acest sens Codul Familiei în art. 36 alin. 1 prevede: „La desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora”.

Această modalitate de împărțire constituie aplicarea principiului conform căruia bărbatul este egal cu femeia. De fapt tot o aplicare a acestui principiu o constituie și regimul comunității de bunuri.

Conform Codului Familiei împărțeala intervine „la desfacerea căsătoriei”. Astfel în literatura juridică și în practica judiciară a apărut necesitatea definirii noțiunii „la desfacerea căsătoriei”.

Într-o primă opinie s-a afirmat că învoiala soților poate să intervină „chiar mai înainte de introducerea acțiunii de divorț, dar în vederea divorțului”.

O asemenea învoială, s-a considerat că nu ar influența rezolvarea acțiunii de divorț. S-a decis că „o convenție prealabilă a soților cu privire ia împărțirea averii în caz de divorț, nu are în sine nimic ilicit, ci, dimpotrivă, art. 36 din Codul Familiei prevede că la pronunțarea divorțului, instanța de judecată va lua act de învoiala soților cu privire la împărțirea bunurilor comune, astfel că nu se poate vorbi de o cauză ilicită, decât dacă s-ar fi făcut dovada că pe acesta cale s-a urmărit desfacerea unei căsătorii fără să fi existat motive legale…”.

Această interpretare nu și-a găsit aplicare deoarece s-a decis, pe bună dreptate dealtfel, că partajul convențional făcut de soți anterior introducerii acțiunii de divorț este lovit de nulitatea absolută.

Nulitatea absolută se motivează în sensul că dacă s-ar admite soților ca, privitor ia împărțirea bunurilor comune, să încheie o convenție în vederea desfacerii căsătoriei, această convenție ar însemna în realitate o convenție încheiată în timpul căsătoriei, ceea ce legea nu permite.

În timpul căsătoriei legea permite numai împărțirea prin hotărâre judecătorescă și numai dacă există motive temeinice.

Instanța nu poate lua act de un asemenea partaj, ea trebuie să stabilească masa bunurilor comune și contribuția fiecărui soț la obținerea acestora, urmând a stabili cota ce revine fiecăruia din comunitatea de bunuri.

O a doua părere a fost aceea conform căreia s-a stabilit că învoiala privind împărțirea bunurilor comune poate interveni în „epoca imediat următoare datei când hotărârea de divorț a rămas definitivă”.

Motivarea acestei opinii ar fi aceea că în conformitate cu art. 42 din Codul Familiei instanța nu are obligația de a hotăra cu privire la împărțirea bunurilor comune ale soților. Obligația instanței este aceea de a atrage atenția părților că au dreptul să ceară împărțirea bunurilor comune cu ocazia soluționării procesului de divorț.

Această interpretare are tendința însă de a prelungi și complica procesul de divorț „intenția legiuitorului a fost, în ce privește judecarea proceselor de divorț, ca în momentul în care căsătoria se desface prin divorț, să înceteze toate efectele căsătoriei în afară de cele lăsate de lege să supraviețuiască”.

În acest sens decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem numărul 3 din 21 iunie 1955 după ce în considerente arăta că „deși rezolvarea prin însăși hotărârea de divorț a chestiunilor privitoare la împărțirea prin învoiala soților, a averii lor comune este facultativă pentru părți, totuși instanțele nu-și exercită rolul lor activ de a pune în discuția părților aceste chestiuni ceea ce ar putea evita procese ulterioare”, la pct. 6 lit. c din îndrumări obligă instanțele ca în baza rolului lor activ să atragă atenția părților asupra aplicării dispozițiilor art. 36 din Codul Familiei privitor la împărțirea, prin bună învoială a bunurilor comune.

Astfel există posibilitatea pentru părți, de a se învoi și de a supune învoiala lor spre confirmare instanței de judecată, dacă aceasta va pronunța divorțul.

Din aceste considerente nu poate fi acceptată nici părerea potrivit căreia împărțirea bunurilor comune s-ar putea face numai după ce a rămas definitivă hotărârea care a pronunțat divorțul.

Într-o a treia părere s-a susținut că învoiala soților privind împărțirea bunurilor comune poate să intervină numai „după introducerea acțiunii de divorț”, dar își va produce efectele numai după desfacerea căsătoriei. Această soluție a fost acceptată de Tribunalul Suprem în decizia civilă nr. 1530 din 1968.

O astfel de convenție nu-și poate produce efectele decât sub condiția desfacerii căsătoriei prin divorț, chiar dacă o asemenea clauză nu e stipulată în cuprinsul convenției. Ea nu-și va putea produce efectele în cazul nedesfacerii căsătoriei, deoarece conform art. 30 alin. 2 Codul Familiei orice convenție contrară regulilor comunității de bunuri este nulă.

Din cele prezentate anterior rezultă că învoiala poate avea loc în următoarele momente:

concomitent cu intervenirea hotărârii de divorț;

în cursul procesului de divorț fie că învoiala este făcută în fața instanței de judecată, fie printrun act făcut în fața notarului.

Instanța este datoare să verifice învoiala prezentată, cu pnvire la împărțirea bununilor, pentru ca prin ea să nu se ascundă scopuri ilicite, ușurarea divorțului, fraudarea drepturilor creditorilor, etc.

• în perioada imediat următoare rămânerii definitive a hotărârii de divorț, deoarece în acest caz nu mai există nici o îndoială asupra soluționării acțiunii de divorț.

• după înregistrarea hotărârii de divorț pe marginea actului

de căsătorie.

Învoiala soților cu privire la împărțirea bunurilor comune poate avea ca obiect fie stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează a le primi fiecare.

Astfel dacă se stabilește numai întinderea drepturilor fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune în temeiul acestei convenții se va proceda ulterior la împărțirea acestor bunuri.

Această clasificare a obiectului învoielii între părți reiese din faptul că nici art. 36 alin. 1 Codul Familiei și nici alte dispoziții legale nu conțin nici un fel de precizare prin care să se arate că întinderea dreptului fiecărui soț asupra bunurilor comune ar fi prestabilită de lege în cadrul unei cote-părți abstracte, exprimate printr-un procent.

Astfel prin tăcerea legii se impune concluzia că învoiala soților poate să aibă ca obiect fie numai stabilirea întinderii drepturilor fiecărui soț, fie determinarea însăși a bunurilor pe care aceștia urmează să le primească.

În ceea ce privește forma învoielii soților asupra împărțirii bunurilor comune, în lipsa unor dispoziții speciale se aplică dreptul comun privind forma actelor juridice, conform căreia convențiile se încheie prin simplu consimțământ. în unele cazuri însă împărțirea bunurilor comune este supusă formei autentice ad validitatem.

2.3 Împărțirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească

Ieșirea din indiviziune se va săvârși pe cale judecătorească în cazul în care titularii drepturilor în indiviziune nu se înțeleg, fie în ceea ce privește întinderea drepturilor lor, fie în ceea ce privește atribuirea bunurilor în raport cu aceste drepturi.

Acest caz de împărțire a bunurilor comune între soți la desfacerea căsătoriei a lost reglementat de către legiuitor în art 36 alin. 1 din Codul Familiei care prevede că „Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotăra instanța judecătorească”.

În cazul împărțirii bunurilor comune prin hotărâre judecătorească apare problema cunoașterii faptului dacă împărțirea se va face în cadrul procedurii divorțului, ceea ce înseamnă o data cu soluționarea procesului de divorț, sau, dimpotrivă, numai după ce căsătoria a fost desfăcută printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Legea dispune că bunurile comune se împart între soți „la desfacerea căsătoriei”. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț acestei noțiuni i s-ar putea da două intrepretări.

Astfel într-o primă intrepretare „la desfacerea căsătoriei” ar însemna momentul imediat următor datei când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă. Având în vedere această intrepretare împărțirea bunurilor se va putea face numai pe calea unei acțiuni principale introdusă ulterior hotărârii de pronunțare a divorțului.

Bineînțeles că această interpretare a fost făcută în considerearea unor anumite motive și anume:

Atâta timp cât nu a fost dată o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se pronunțe divorțul căsătoria este încă în ființă. Deci împărțirea bunurilor înainte de această dată inseamnă că va fi o împărțire în timpul căsătoriei și nu la desfacerea ei.

Un alt motiv ar fi acela că împărțirea bunurilor comune în cadrul procedurii divorțului s-ar face sub condiția admiterii ulterioare a acțiunii de divorț și ca urmare dacă această acțiune s-ar respinge partajarea bunurilor comune nu mai poate avea loc deoarece nu ar mai fi justificată de art. 36 alin. 1 din Codul Familiei.

A doua interpretare dă formulei „la desfacerea căsătoriei” înțelesul că acțiunea pentru partajarea bunurilor comune se poate introduce de soți o dată cu pornirea acțiunii de divorț sau în orice moment după aceea.

Această interpretare are și ea motivele ei.

Unul din ele ar fi faptul că legea dispune ca în cazul desfacerii căsătoriei să se ia toate măsurile pentru încetarea concomitentă a efectelor ei în afară de cele exceptate de lege.

Un alt motiv ar fi acela că în virtutea rolului său activ instanța are obligația de a încunoștiința părțile că au dreptul să procedeze la partajarea bunurilor comune cu prilejul divorțului.

Și în fine un ultim motiv, faptul că împărțirea bunurilor comune ale soților, efectuată în cadrul procesului de divorț, ar întârzia procedura divorțului. Acest motiv prezintă neajunsul că tocmai partajarea bunurilor în procesul de divorț ar permite soților să reconsidere hotărârea luată.

Sub aspect procedural cererea de împărțirea a bunurilor comune poate fi cerere principală când se formulează separat de cererea de divorț sau cerere accesorie când se formulează o data cu aceasta.

Instanța competentă material este judecătoria. Instanța competentă teritorial este, în cazul unei cereri principale, instanța de la domiciliul pârâtului, când masa partajabilă este alcătuită numai din bunuri mobile, sau instanța în raza căreia se află imobilul, când în masa partajabilă se află și un imobil.

Dacă cererea este accesorie instanța competentă din punct de vedere teritorial va fi instanța investită cu soluționarea divorțului, conform art. 607 Cod Procedură Civilă , chiar dacă în masa partajabilă se află și un imobil situat în circumscripția altei judecătorii.

Prin hotărârea judecătorească se stabilesc cotele fiecărui soț cu privire la bunurile comune.

Cu privire la stabilirea cotelor fiecărui soț ar putea fi luate în considerare două criterii.

Primul ar fi acela conform căruia la partajare s-ar avea în vedere relațiile de căsătorie, principiul egalității bărbatului cu femeia și ca urmare bunurile comune ar trebui împărțite între soți în mod egal.

Instanța ar trebui, prin urmare, numai să determine, în concret bunurile care intră în fiecare jumătate prin împărțirea lor în fapt.

Dacă din contră temeiul comunității de bunuri se consideră că îl formează participarea pe lângă relațiile de căsătorie, fiecărui soț prin munca sa ori prin mijloacele sale la dobândirea și conservarea bunurilor comune, atunci împărțirea lor nu se va putea face întodeauna în părți egale.

Legiuitorul a lăsat în sarcina practicii judiciare și a literaturii juridice stabilirea cotelor părți ce revin fiecărui soț. Soluția adoptată a fost aceea că soții vor dobândi din bunurile lor comune o cotă parte raportată la contribuția fiecăruia la dobândirea și conservarea bunurilor. Această soluție se impune în scopul de a înlătura o inechitate ca aceea în care soțul care a contribuit mai mult la dobândirea bunurilor comune va fi tratat în același fel ca celălalt.

Această inegalitate poate merge până la inexistența oricărui drept al unuia dintre soți, dacă se dovedește că acesta n-a avut nici o contribuție la dobândirea bunurilor și la susținerea sarcinilor căsătoriei.

Așadar criteriul pe baza căruia se va determina partea de bunuri comune care va fi atribuită fiecărui soț constă în contribuția fiecăruia la agonisirea averii comune.

Acest criteriu al contribuției soților la dobândirea bunurilor comune poate fi interpretat în două moduri.

Primul mod ar fi acela conform căruia contribuția dobândirii bunurilor se calculează pentru fiecare bun în parte iar a doua interpretare calculează contribuția soților la dobândirea tuturor bunurilor comune.

Primul mod de interpretare nu satisface deoarece, prin acesta, munca femeii în gospodărie, nefiind în mod direct producătoare de bunuri, nu va putea fi luată în considerație. Un alt motiv pentru care acest mod de interpretare nu poate fi acceptat este faptul că s-ar ivi dificultăți de ordin practic când trebuie să se dovedească, contribuția fiecărui soț la dobândirea fiecărui bun în parte.

În acest sens dacă un bun a fost cumpărat în rate de către un soț și a fost plătit exclusiv din salariul acestuia, va fi foarte greu de dovedit că la aceasta achiziție a contribuit și celălalt soț.

Din aceasta ar rezulta situația că, deși, în principiu, s-ar recunoaște că bunurile respective au devenit comune, în realitate ele ar fi atribuite, prin împărțire, în mod exclusiv celui care ie-a achiziționat, ceea ce ar însemna în fapt, că aceste bunuri nu ar fi supuse decât unei comunități de folosință în timpul căsătoriei, în timp ce proprietatea ar rămâne soțului dobânditor. în acest mod s-ar ajunge ia o încălcare flagrantă a regimului comunității de bunuri.

Astfel, argumentând faptul pentru care contribuția soților la dobândirea bunurilor comune nu trebuie înțeleasă pentru fiecare bun în parte, practica judiciară a adoptat celălalt înțeles ai criteriului și anume cel prin care contribuția trebuie avută in vedere pentru toate bunurile.

În plus poate fi vorba, pe lângă contribuția efectivă la dobândirea bunurilor comune, și despre contribuția soților în comunitate sub aspectul realizării de economii sau reducerea cheltuielilor gospodăriei, aceste forme exprimându-se de cele mai multe ori prin contribuția femeii, în mod indirect la realizarea bunurilor comune.

La stabilirea contribuției soților la dobândirea bunurilor comune se va ține seama, dacă este cazul, și de faptul că pe o anumită perioadă soții au locuit separat, dacă această împrejurare are importanță în stabilirea contribuției soților la dobândirea și păstrarea avutului comun. în acest sens s-a decis că pe perioadele de timp în care viața în comun a soților a fost întreruptă trebuie avute în vedere numai în măsura în care aceasta stare de fapt este de natură să contribuie Ia determinarea cotei de participare a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune.

Contribuția soților la dobândirea bunurilor comune se poate stabili prin orice mijloace de probă. Rațiunea acestei modalități de stabilire reiese din faptul că este vorba despre dovedirea unei situații de fapt. Deci la stabilirea cotei-pârți cuvenită fiecărui soț din bununile comune, nu se ține seama de bunurile sale proprii. Așadar faptul că unul dintre soți nu are bunuri proprii nu dă dreptul la o cotă-parte mai mare asupra bunurilor comune decât aceea care este corespunzătoare contribuției sale la formarea și conservarea acestora.

Secțiunea III. Comparație între partajarea bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei și cea care are loc la desfacerea căsătoriei.

Procedura de partajare

Împărțirea bununilor comune ale soților în timpul căsătoriei, așa cum am mai arătat, nu constituie o încetare a comunității de bunuri, ci este vorba numai de o simplă împărțire, totală sau parțială, a bunurilor comune existente în acel moment. Această împărțire diferă de aceea care are loc la desfacerea căsătoriei prin anumite caracteristici.

O primă caracteristică prin care se diferențiază este aceea că împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei poate fi și numai parțială, în timp ce lichidarea comunității la desfacerea căsătoriei se referă la toate bunurile comune.

Un alt criteriu de diferențiere ar fi acela că împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei nu are nici un efect cu privire la bunurile viitoare ale soților, care în condițiile legii ar deveni comune.

De asemenea în timpul căsătoriei, partajarea bunurilor nu se poate face prin învoială, ci numai prin hotărâre judecătorească, în timp ce la desfacerea căsătoriei împărțirea bunurilor se face, în principiu prin învoiala părților numai în lipsa acesteia, bunurile vor fi partajate prin hotărâre judecătorească.

În cazul în care există motive temeinice pentru a se proceda în acest sens. în cazul desfacerii căsătoriei, pentru a se proceda fa împărțirea bunurilor nu sunt necesare aceste motive temeinice.

Și în sfârșit în timpul căsătoriei împărțirea se face cu totul excepțional, în timp ce lichidarea comunității la desfacerea căsătoriei apare ca o consecință firească a acesteia.

În ce privește procedura de împărțire a bunurilor comune sunt necesare câteva specificări.

Astfel cu privire la împărțirea bunurilor comune ale soților, ținându-se seama de specificul acestei situații, este recomandat ca împărțirea propriuzisă a bunurilor comune să se facă prin atribuirea lor în natură fiecărui soț, potrivit întinderii drepturilor respective, în acest sens se va putea ține seama de nevoile soților, de felul cum bunurile corespund intereselor fiecăruia din ei, de modul cum s-a efectuat încredințarea copiilor, dacă este cazul.

Datorită specificului bunurilor comune se va putea de asemenea proceda la împărțirea prin compensare. De exemplu bunurile folosite în fapt de unul dintre soți vor putea fi atribuite acestuia, urmând ca celălalt soț să primească un echivalent constând în alte obiecte.

Partajarea bunurilor trebuie să se facă asffel încât pe cât posibil să revină fiecărui soț bunuri în natură. Numai în cazul în care împărțirea în natură nu este posibilă, se va proceda la vânzarea bunurilor comune prin bună învoială, iar în caz de neînțelegere prin licitație publică. O altă alternativă ar fi aceea prin care unuia din soți i se vor atribui anumite bunuri urmând ca celălalt sot să primească echivalentul cotei sale părți în alte bunuri sau bani.

Înainte însă de a se proceda la partajare trebuie să se stabilească masa bunurilor comune. în această masă nu se pot include însă bunurile folosite sau înstrăinate de soți în timpul căsătoriei, de comun acord, sau în ce privește bunurile mobile în condițiile art.35 din Codul Familiei, în schimb valoarea masei partajabile se va calcula înglobându-se în ea și valoarea bunurilor exceptate de la urmărire. După stabilirea cotei fiecărui soț, bunurile exceptate urmează regimul juridic stabilit de lege potrivit naturii lor juridice, rămânând mai departe în posesia soților proprietari în devălmășie, iar executarea silită se face numai asupra celorlalte bunuri, atribuite prin împărțeală în raport de cota-parte stabilită soțului debitor, inclusiv asupra sultei. în acest sens s-a pronunțat Tribunalul Suprem în dec. civ. nr. 430 din 11 martie 1964.

De asemenea în masa partajabilă nu se include pretinsele creanțe pe care soții susțin că ie au împotriva terțelor persoane. Drepturile rezultate, de exemplu, dintr-un împrumut acordat altor persoane, vor putea fi valorificate, și în cadrul altui proces în care să figureze pretinșii debitori (Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1171 din 3 iulie 1976).

Referindu-se la modui de lichidare a stării de indiviziune sau devălmășie, Tribunalul Suprem a arătat în decizia de îndrumare nr. 4 din 11 mai 1967 publicată în CD. 1968, că în cazul în care, în cadrul procedurii de împărțeală, instanța constată că un bun nu poate fi împărțit comod în natură, ea nu va dispune întotdeauna scoaterea lui în vânzare, ci va trebui să examineze dacă nu există motive temeinice care să impună lichidarea indiviziunii prin atribuirea bunului, unuia dintre soți, urmând ca celălalt să primească echivalentul corespunzător cotelor la care are dreptul, în alte bunuri sau bani. însă Tribunalul Suprem prin dec. civ. nr. 1313 din 1 iulie 1960 a decis că bunurile nu pot fi atribuite în totalitate unuia dintre soți iar celălalt să primească în compensație o sumă de bani.

În ce privește dreptul la acțiune care are ca obiect împărțirea bunurilor comune acestea nu se prescrie. Prin urmare acțiunea este imprescriptibilă.

Cu privire la împărțirea bunurilor comune se pot dispune și măsuri de conservare. Astfel dacă până la împărțirea bunurilor comune există pericolul ca unul din cei doi soți să înstrăineze o parte din bunuri, în detrimentul celuilalt, sau să le deterioreze, ori un soț nu poate folosi bunurile comune, instanța judecătorească poate să procedeze la instituirea unui sechestru judiciar. în acest sens s-a pronunțat Tribunalul Suprem prin decizia civilă nr. 1518 din 10 noiembrie 1962, de îndrumare nr. 19 din 8 septembrie 1960 și decizia civilă nr. 1542 din 14 noiembrie 1972.

S-a considerat de asemenea că este admisibilă acțiunea în constatare a bunurilor comune. în acest sens s-a pronunțat Tnibunalul Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 3 din 13 aprilie 1974.

S-a decis că după divorț, foștii soți pot să ceară constatarea părții lor în bunurile comune (Dec. de îndrumare nr. 1 din 25 ianuarie 1964 și Decizia civilă a tribunalului Suprem nr. 95 din 25 ianuarie 1965.)

În cazul în care foșii soți nu doresc împărțirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, ci numai transformarea stării de devălmășie într-o stare de indiviziune, acțiunea pentru constatarea acestor bunuri și determinarea cotelor este admisibilă după pronunțarea divorțului. (Trib. Suprem de. Civ. nr. 2105 din 30 noiembrie 1971 și dec. civ. nr. 1115 din 7 iunie 1977).

În ce privește efectele împărțirii bunurilor comune acestea devin proprii în măsura în care împărțirea a avut loc, fie în totalitatea lor, ori numai în parte fíe în materialitatea lor ori numai pe cotele-părți.

Considerând că am acoperit în totalitate aspectele partajării bunurilor comune la desfacerea căsătoriei voi trece la ultimul mod de împărțire și anume împărțirea bunurilor comune la încetarea căsătoriei.

Secțiunea IV. împărțirea bunurilor comune la încetarea căsătoriei

Conform art. 37 alin. 1 din Codul Familiei „Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei”.

Așadar căsătoria încetează dacă unul dintre soit a decedat sau dacă a fost declarat mort printr-o hotărâre judecătorească.

Motivul acestei soluții este aceia că încheierea căsătoriei se face în considerarea persoanei, deci mtuitu personae. Astfel dacă una din persoanele în considerarea căreia căsătoria a fost încheiată a decedat sau a fost declarată astfel are loc de drept încetarea căsătoriei. Implicit se va recurge și la împărțirea bunurilor comune ale foștilor soți.

4.1 Împărțirea bunurilor comune ale soților prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți

Această declarare a morții produce aceleași efecte ca și moartea fizică constatată. Data morții se consideră a fi aceea stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă a morții.

În această situație întrucât cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind data morții, comunitatea de bunuri încetează la această data. Până atunci, cel dispărut fiind prezumat a fi în viață, prezumția de comunitate urmează a-și găsi în întregime aplicare. Lipsa de contribuție, a soțului dispărut, la dobândirea bunurilor comune este susceptibilă numai să influiențeze, eventual, întinderea drepturilor devălmașe.

Bunurile dobândite de oricare dintre soți, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care se declară moartea celui dispărut, devin bunuri comune, însă numai cu titlu precar. Deoarece prezumția de moarte are efect retroactiv, rămân comune, cu titlu definitiv, numai bunurile dobândite până la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morții soțului dispărut. Bunurile dobândite ulterior acestei date își pierd caracterul de bunuri comune, devenind bunuri proprii ale soțului care le-a dobândit.

Problema raporturilor patrimoniale dintre soți prezintă aspecte deosebite în cazul în care, în cadrul unei hătărâri ulterioare, instanța judecătorească rectifică data morții care a fost stabilită prin hotărârea anterioară.

Aceasta se întâmplă când cei interesați dovedesc ca fiind adevărată o altă dată a morții.

În raporturile patrimoniale dintre soți modificarea datei are ca efect stabilirea unui alt moment juridic în ce privește încetarea regimului comunității de bunuri.

În funcție cum data modificată este anterioară sau posterioară celei fixate prin hotărârea amterioară, bunurile dobândite în intervalul cuprins între data nouă și cea veche vor fi succeptibile de o nouă calificare.

Astfel dacă data este anterioară, bunurile considerate comune vor deveni, retroactiv, proprii. Din contră, dacă data este posterioară bunurile socotite proprii vor deveni tot în mod retroactiv, comune.

Acest lucru are ca efect nu numai modificarea masei bunurilor comune supuse împărțirii.ci și schimbarea condițiilor legale pe baza cărora va fi cercetată problema validității actelor de dispoziție săvârșite, cu privire la bunuri, mai înainte de modificarea datei morții.

Astfel înstrăinarea bunurilor imobile care au devenit ulterior proprii va fi socotită valabilă. în caz contrar dacă bunurile mobile au devenit retroactiv comune, actul de înstrăinare, fiind săvârșit, anterior, numai de către unul din soți, fără consimțământul necesar al celuilalt, ar trebui considerat ca fiind anulabil. Această soluție ar neîndreptăți însă pe dobânditorul bunurilor deoarece cunoscând că data stabilită inițial prin hotărârea judecătorească este data decesului ar avea dreptul să creadă că a încheiat un act juridic valabil cu o persoană care nu mai era căsătorită. Acest lucru echivalează cu buna credință a dobânditorului. Dimpotrivă dacă acesta este de rea-credință și cunoaște că cel declarat mort nu a decedat la data stabilită prin hotărârea judecătorească se impune anularea actului.

La fel transformarea retroactivă a calității bunurilor, din comune în proprii și invers, va influîența obiectul drepturilor de urmărire ale creditorilor personali ori ale creditorilor comuni. Noua calitate a bunurilor nu va putea fi însă invocată decât în măsura în care nu s-a săvârșit încă, până la data hotărârii judecătorești de rectificare, ultimul act de executate silită cu privire la bunurile respective.

Pe lângă această situație poate exista și aceea în care căsătoria se desface în cazul recăsătorim soțului celui care a fost declarat decedat prin hotărâre judecătorească. Dacă desfacerea căsătoriei se produce în condițiile dispozițiilor art. 22 din Codul Familiei atunci acela care a fost declarat mort va putea cere împărțirea bunurilor comune existente la data recăsătorim fostului său soț. Instanța judecătorească va fi chemată să hotărască în cazul în care foștii soți nu cad de acord asupra împărțirii conform art. 35 din Codul Familiei.

Vor fi supuse împărțirii și bunurile comune înstrăinate după recăsătorire de către soțul celui declarat mort, cât și terenurile sau construcțiile înstrăinate anterior acestei date, într-un caz, pentru că împărțirea se face pe data desfacerii primei căsătorii, care corespunde cu aceea a recăsătoririi soțului celui care a fost declarat mort, în celălalt caz, fiindcă prin efectul anulării hotărârii de declarare a morții, înstrăinările terenurilor și construcțiilor se consideră nule ca fiind săvârșite fără consimțământul soțului dispărut (art. 35 C. fam.)- Bineînțeles însă că bunurile comune înstrăinate cu titlu oneros vor fi supuse împărțirii numai valoric, iar nu în natură, dacă acei care le-au dobândit au fost de bună-credînță, dat fiind că împotriva acestora nu se mai poate cere înapoierea bunurilor respective.

Buna credință a acestora se prezumă. Cum este o prezumție relativă, cel care pretinde că a existat rea-credință trebuie să facă dovada acesteia, adică să dovedească faptul că cel care a dobândit bunui a știut că persoana declarată moartă este încă în viață. Reaua credință trebuie să fi existat în momentul dobândirii bunurilor și nu după aceea.

În sfârșit cu toată anularea hotărârii declarative de moar iu, căsătoria respectivă va fi declarată desfăcută, pe data încheierii noii căsătorii. Pe acea dată se pune problema reglementării raporturilor patrimoniale dintre foștii soți, cu privire la bunurile comune.

4.2 Împărțirea bunurilor comune ale soților în cazul morții unuia dintre ei

În ce privește acest caz, în practica judiciară a fost necesar să se precizeze numai modul în care urmează să se stabilească partea din bunurile comune cuvenite soțului supraviețuitor prin raport cu dreptul său la succesiune, atunci când vine în concurs cu alți moștenitori. Într-o asemenea situație, soțul supraviețuitor este titularul a două drepturi indivize distincte, cel care rezultă în favoarea sa în cadrul regimului comunității, precum și dreptul lui la succesiunea soțului decedat, a cărei masă este alcătuită din bunurile care au aparținut acestuia în calitate de bunuri proprii sau comune.

Ieșirea din cele două indiviziuni nu se poate realiza decât în ordinea lor firească.

Astfel în căzul în care căsătoria încetează prin moartea unuia din soți, atunci soțul supraviețuitor va cere mai întâi lichidarea comunității de bunuri rezultată din căsătorie.

Împărțirea bunurilor comune se face, în această ipoteză, fie prin învoială fie prin hotărâre judecătorească. învoiala dacă se poate realiza se va face între soțul supraviețuitor și moștenitorii defunctului.

Numai după ce soțui supraviețuitor și-a luat partea sa din bunurile comune se va proceda la împărțirea celorlalte bunuri ale defunctului și în această situație soțul supraviețuitor va mai lua o parte din ele, dar în cazul acesta în calitate de moștenitor în virtutea dispozițiilor legii care prevede chemarea ia moștenire a soțului supraviețuitor în concurs cu rudele defunctului.

În caz de neînțelegere se va decide prin hotărâre judecătorească. Acțiunea de împărțire a bunurilor comune în această ipoteză urmează a fi integrată, sub aspect procedural, acțiunii de ieșire din indiviziune, pornită potrivit dreptului comun de oricare dintre moștenitori.

În acest sens în practica judiciară s-a hotărât că instanța trebuie să înceapă prin determinarea cotei-pârți din bunurile comune ce se cuvin soțului supraviețuitor și numai după aceea să stabilească drepturile succesorale ce revin în temeiul legii.

În sprijinul acestei opinii s-a pronunțat și Tribunalul suprem prin decizia de îndrumare nr. 12/1968 în care se atrage atenția instanțelor că „la alcătuirea masei bunurilor … se va avea în vedere să nu fie incluse și bunurile proprii sau partea din bunurile comune ale soțului supraviețuitor asupra cărora acesta are un drept de proprietate” conform prevederilor Codului Familiei.

Secțiunea V. Practică Judiciară

În cadrul acestei secțiuni voi prezenta câteva soluții date de către Instanța în rezolvarea cîtorva procese cu obiect împărțirea bunurilor comune". Acțiunile civile au fost introduse ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorț.

Potrivit art. 36 Codul Familiei, la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se impart intre soti, potrivit invoirii acestora. Dacă soții nu ajung la un consens, instanța va hotări asupra împărțirii bunurilor comune. În realitate, partajul convențional intervenit între soți, anterior introducerii acțiunii de divorț, este lovit de nulitate absolută (art. 30 C. Fam.). Altminteri, învoiala soților în această privință poate să intervină după introducerea acțiunii de divorț, însă ea își va produce efectele după desfacerea căsătoriei.

Împrejurarea că hotărârea de divorț nu cuprinde aceasta învoială, nu împiedică posibilitatea de valorificare a drepturilor rezultate din convenție că acțiunea de divorț să fi fost admisă, iar hotărârea să fi rămas irevocabilă.

Convenția dintre soți la împărțirea bunurilor comune nu are de asemenea nimic ilicit dacă ea a intervenit după desfacerea căsătoriei, fără a fi omologată printr-o alta hotărâre judecătorească, această convenție reflectând voința reală a părților litigante și care trebuie executată cu bună credință.

Singurul impediment legal îl constituie împrejurarea soților despărțiți în fapt, când divorțul apare iminent, însă atare convenție deși este nulă, poate fi luată în considerare ca mijloc de probă, alături de alte dovezi, pentru reglementarea corectă a raporturilor patrimoniale dintre soți.

În speța dedusă judecății, după pronunțarea divorțului părților la data de 18 martie 1994, între acestea intervin actele de partaj voluntar de la filele 17-18, dos. fond, prin care au convenit asupra împărțirii bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.

Prin primul act intitulat „declarație”, recurentul renunță la orice pretenție asupra apartamentului în litigiu, respectiv cota de 1 parte ce i se cuvine să rămână minorei rezultată din căsătoria părților. Prin cel de-al doilea act „proces verbal” sunt partajate bunurile mobile ale părților precum și o casă de vacanță din Toplița, care a revenit exclusiv recurentului.

Față de cele ce preced, instanța de recurs apreciază că cele doua acte constituie o convenție legală a părților litigante prin care partajarea bunurilor comune, intervenită după desfacerea căsătoriei, care are putere de lege între părți și trebuie executată cu bună credință (art. 969, 970 C. civil).

Pentru situația in care recurentul contesta semnătura de pe cele doua acte sau anumite mențiuni inserate in ele, are posibilitatea legala de a uza de procedura prev. de art. 180-184 C. Pr. Civilă, respectiv cea a înscrierii în fals.

Așa fiind, în baza considerentelor expuse, recursul declarat de către reclamant este nefondat si in consecința urmează a fi respins ca atare, menținând legala și temeinică decizia civilă atacată.

Într-o altă speță la Judecătoria Chișineu – Criș a fost introdusă o acțiune civilă de către reclamantul A.D.L. împotriva piritei B.M. pentru sistarea comunității de bunuri.

În motivarea acțiunii reclamantuiui se arata ca părțile au fost căsătorite In perioada 10 octombrie 1996 pana 28 aprilie 1998, cînd aceasta căsătorie a fost desfăcuta prin hotărâre judecătoreasca si ca au dobândit unele bunuri mobile care se află în totalitate în posesia pârâtei.

Aceste bunuri sunt: un aragaz cu trei ochiuri în valoare de 500 lei, una chiuveta inox in valoare de 500 lei, teracota Tn valoare de 800 lei, una soba Tn valoare de 1250 iei, frigider „Artic" în valoare de 1800 lei, mobila compusă din trei corpuri Tn valoare de 7000 lei, serviciu de masă de 12 persoane în valoare de 400 lei și 3000 lei plus dobânda aferentă, în valoare totală de 15650 lei.

Pârâta formulează și depune întîmpinare prin care nu se opune la admiterea acțiunii reclamantului privind sistarea comunității de bunuri, dar învederează instanței că numai un serviciu de masa de 6 și nu de 12 persoane cu o valoare de 120 lei și suma de 3000 lei sunt bunuri comune ale părților, celelalte constituind bunuri proprii ale pârâtei, achiziționate de aceasta cu sprijinul material al părinților ei după separarea în fapt a părților.

Pentru stabilirea bunurilor mobile dobândite sub durata căsătoriei instanța de judecată a audiat martorii de părți, respectiv V.A. și B.E. care învederează instanței că au asistat sau au luat cunoștință de anumite împrejurări care dovedesc că la procurarea unor bunuri contribuția materială a aparținut părinților pârâtei.

Văzând și răspunsurile din interogatoriul luat pârâtei instanța va admite în parte acțiunea reclamantului și va constata că părțile au dobândit în regim de comunitate suma de 3000 lei, serviciul de masă în valoare de 120 lei și un aragaz a 500 lei, celelalte bunuri revendicate de reclamant constituind bunuri personale ale pârâtei.

Ca urmare, instanța dă hotărârea prin care:

– constată că reclamantul și pârâta au dobândit sub durata căsătoriei următoarele bunuri comune: 1. Suma de 3000 lei, 2. un serviciu de masă a 120 lei, 3. Un aragaz cu 3 ochiuri a 500 lei.

– dispune sistarea stării de indiviziune a părților cu privire la bunurile comune prin atribuirea aragazului și a serviciului de masă pârâtei și obligarea acesteia la plata unei sulte în sumă de 1800 iei reprezentând jumătate din valoarea celor 3 bunuri comune.

– compensarea între părți a cheltuielilor de judecată.

Această hotărâre este apelabilă în termen de 15 zile. (sentința civilă nr. 25 ianuarie 1999).

Decizia Numărul 77/1983 din 05/12/1983.

Prin acțiunea introdusă la 9 aprilie 1982, reclamanta L.A. a chemat în judecată pe soțul ei, L.V. pentru a se dispune partajarea bunurilor comune, printre care un apartament în Ploiești.

Reclamanta a arătat că soțul a părăsit domiciliul conjugal și s-a mutat la părinții lui, situație în urma căreia ea a introdus acțiune de divorț.

Pârâtul a depus o întâmpinare și cerere convențională, prin care a contestat caracterul de bun comun al apartamentului, susținând ca acesta este bunul său propriu, fiind achiziționat la 9 noiembrie 1972, anterior căsătoriei care a avut loc la 3 iulie 1973.

În dovedirea susținerii sale, pârâtul a depus la dosar contractul nr. 6273/1972 și chitanța de depunere a avansului în suma de 14 000 lei, arătând că a plătit, personal, ratele, până la data încheierii căsătoriei. A arătat, în continuare, că numai sumele achitate în contul ratelor, de la data căsătoriei, 3 iulie 1973, până la data despărțirii in fapt, 27 martie 1982, reprezintă contribuția comună, a sa și a reclamantei, la plata împrumutului acordat de CEC în vederea achiziționării apartamentului.

Judecătoria Ploiești, prin încheierea din 9 iunie 1982, a admis în principiu acțiunea și cererea reconvențională, a stabilit că apartamentul este bun propriu al paratului și că avansul în sumă de 14 000 lei s-a plătit de pârât din suma de 14 900 lei, cu care mătușa reclamantei a înțeles să-i ajute pe amândoi, în perioada anterioară căsătoriei, astfel că reclamanta are numai un drept de creanța în cota de 1/2 din avans și din ratele plătite de la data căsătoriei până la despărțirea în fapt.

Aceeași instanța, prin sentința civilă nr. 4861/1982, a admis în fond, în parte, acțiunea și cererea reconventionala si a atribuit apartamentul paratului, cu obligarea acestuia de a plați reclamantei, cu titlu de sulta, suma de 6.116 lei in completarea valorii bunurilor mobile ce i-au fost atribuite ei in intregime.

Tribunalul județean Prahova, secția civila, prin decizia nr. 1919/1982, a admis recursul declarat de reclamanta, a modificat încheierea si sentința de mai sus in sensul ca apartamentul este bun comun si 1-a atribuit reclamantei, cu obligarea de a plați paratului o sulta in suma de 9.955 lei, atribuind acestuia toate celelalte bunuri mobile.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța a reținut ca apartamentul a fost contractat de parat pentru el si pentru reclamanta, înainte de căsătorie, si ca avansul in suma de 14 000 lei a fost plătit de parat, insa, cu bani pusi la dispoziție de o matusa a reclamantei „pentru ambii tineri”.

S-a reținut, de asemenea, că după depunerea avansului, părțile au plătit împreuna rate in suma de 35.532 lei, reprezentând mai mult de jumătate din valoarea apartamentului pe care l-au considerat proprietatea ambilor.

În contra hotărârilor de mai sus, procurorul general a declarat recurs extraordinar susținând, in principal, ca greșit s-a reținut ca apartamentul este bun comun al ambelor parti, el fiind bun propriu al paratului, deoarece a fost contractat si luat in primire de acesta anterior căsătoriei, astfel ca trebuiau aduse la împărțeala numai avansul si ratele pe care aceștia le-au plătit împreună. Tribunalul Suprem, secția civilă, prin decizia nr. 1298/1983, a respins recursul extraordinar, reținând ca apartamentul este bun comun, potrivit convenției încheiate de parti, in acest sens, anterior căsătoriei.

Împotriva hotărârilor de mai sus, procurorul general a declarat recurs extraordinar, susținând ca acestea sunt vădit netemeinice si esențial nelegale, reiterând motivul de casare de mai sus, din primul recurs extraordinar.

Din examinarea actelor dosarului se constata ca in adevăr, paratul este cel care, inainte de căsătorie, la 9 noiembrie 1972, a contractat cu Oficiul pentru construirea de locuințe proprietate personala Ploiești, apartamentul in litigiu, si tot lui i-a fost predat la 25 ianuarie 1973, părțile casatorindu-se la 3 iulie 1973.

Conform art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite in timpul căsătoriei sunt prezumate a fi bunuri comune.

O parte din acestea, anume cele prevăzute de art. 31 din același cod, desi dobândite in cursul căsătoriei, sunt, prin excepție, bunuri proprii, caracterul de excepție al acestora urmând insa a fi dovedit.

Se prevede, de asemenea, ca orice convenție contrarie cu privire la caracterul de bun comun este nula.

Dispozițiile art. 30 din codul familiei, instituie, așadar, regimul proprietății comune in codevalmasie asupra bunurilor dobândite in timpul căsătoriei, care este obligatoriu, el asigurând, prin recunoașterea egalității sexelor, baza materiala a familiei.

Prin declararea ca nula a oricărei convenții contrarii se intelege interdicția de a se institui, prin voința pârtilor, un alt regim matrimonial asupra bunurilor dobândite in timpul căsătoriei. Dispoziția prohibitivă de mai sus vizează apărarea bazei materiale a familiei care nu poate fi sustrasa regimului juridic instituit de lege.

Atunci, insa, cand unul dintre viitorii soti construiește un imobil pe numele sau, cu ajutor de la stat sau in regie proprie, dar si cu contribuția celuilalt, ambii convenind ca imobilul sa devină bun comun in codevalmasie la data căsătoriei lor, convenția astfel incheiata este valabila, urmând sa-si producă efectele de la data încheierii căsătoriei pârtilor. Este vorba in acest caz de o convenție sub condiție care operează pe data căsătoriei.

Așa fiind, viitorii soti pot conveni ca un imobil construit pe numele unuia din ei, dar cu contribuția amandorura, sa intre sub regimul comunității de bunuri, la data căsătoriei lor.

În speță, s-a reținut corect, pe baza probelor administrate, ca, inainte de căsătorie, părțile au convenit ca apartamentul in litigiu, desi contractat pe numele viitorului sot si predat acestuia, sa devină, la data incheierii căsătoriei, bun comun al ambilor soti.

Simpla existenta a convenției, in acest sens, este suficienta, prin ea insasi, pentru recunoașterea caracterului comunitar al bunului respectiv.

În speță, convenția este dovedita prin 23 de scrisori ale paratului trimise din Ploiești reclamantei care locuia in Oradea – in perioada căsătoriei – din contextul cărora rezulta ca apartamentul s-a contractat pe seama ambelor parti, de comun acord, pentru nevoile lor de locuința dupa căsătorie. Aceasta convenție este confirmata si de martorele T.E. si V.E., facandu-se dovada ca avansul de 14 000 lei s-a plătit de parat cu banii ce le-au fost dati de N.E., matusa reclamantei, „la amândoi pentru apartament”.

Faptul că în concepția și aplicarea Legii nr. 4/1973. contractul de construire de locuința, ca si cel de cumpărare, se incheie in considerarea persoanei beneficiare, nu-si are aplicare in cazul soților, deoarece actul profita, potrivit dispozițiilor art. 30 din codul familiei, adică in puterea legii, si soțului care nu a participat la act.

În speță, reclamanta a dobândit acest drept la data căsătoriei, în calitatea ei de soție, căreia îi profita actul deși nu a participat la el, fiindu-i aplicabile, astfel, dispozițiile art. 30 din Codul familiei, fiind deci nerelevant faptul că, la data contractării, reclamanta nu avea domiciliul în municipiul Ploiești.

În raport de cele de mai sus, se constata ca susținerea din recursul extraordinar potrivit căreia apartamentul in discuție ar fi bun propriu al paratului este neintemeiata.

De aceea, constatarea din decizia secției civile a Tribunalului Suprem in sensul ca apartamentul constituie bun comun urmează a fi reținuta, cu precizarea ca apartamentul respectiv a devenit bun comun de la data căsătoriei.

Față de cele mai sus arătate, apartamentul fiind bun comun al ambilor soți, in mod corect a fost adus la masa partajabilă.

În consecința, recursul extraordinar prin care se solicita a se constata ca bunul respectiv este bun propriu al pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

Într-o altă speță a fost introdusă acțiune civilă de către F.I. împotriva pârâtei M.L. pentru împărțirea bunurilor comune și acțiune reconvențională M.L. împotriva reclamantului pârât reconvențional F.I. pentru împărțirea bunurilor comune.

Prin acțiunea înregistrată reclamantul F.I. a cerut să se constate că în timpul căsătoriei părților acestea au dobândit prin contribuție egală apartamentul și următoarele bunuri mobile: mobilă bucătărie, dormitor, 2 TV. Alb-negru, vidiorecorder, 2 canapele, 1 frigider și 1 mașină de spălat, bunuri care se află la pârâtă și asupra cărora să se dispună ieșirea din indiviziune prin formarea a două loturi ce urmează a se atribui părților.

În motivarea acțiunii sale, reclamantul arată că în timpul căsătoriei cu pârâta au dobândit prin contribuție egală bunurile menționate, bunuri care după separarea părților au rămas la pârâtă.

Pârâta, prin întâmpinarea depusă la dosar, a arătat că este de acord cu admiterea în parte a acțiunii reconvențională formulată, a solicitat a se constata că apartamentul este dobândit de către pârâtă reclamantă reconvențională prin contribuția sa exclusivă. În motivarea acțiunii reconvenționale pârâta, reclamantă reconvenționala arată că apartamentul a fost cumpărat în rate în 1992 iar părțile erau separate în fapt din 1991 și apartamentul e folosit în prezent de pârâtă, reclamantă reconvenționala, fiind obținut de aceasta în urme unui schimb cu apartamentul anterior.

Reclamantul, pârât reconvențional, a formulat și răspuns la acțiunea reconvențională arătând că avansul pentru apartament a fost achitat de părți în perioada conviețuirii din bani comuni, iar ratele ulterioare au fost achitate de coschimbași în contul ambilor soți.

Instanța, în baza art. 30, 36 Codul Familiei. Va admite în parte îi principiu și în fond, acțiunea și va admite în parte acțiunea reconvenționala ș va constata că sub durata căsătoriei, părțile au dobândit prin contribuție egală de către o jumătate fiecare, următoarele bunuri mobile: mobilă de bucătărie dormitor, 2 TV. Alb-negru, vidiorecorder, 2 canapele, 1 frigider și 1 mașină de spălat.

În temeiul prevederilor art. 728 și urm. Codul Civil și ale art. 4 din Legea 603/1943 pentru simplificarea procedurii împărțirii judiciare, instanța va sista starea de codevălmășie a părților asupra bunurilor comune prin formarea a două loturi: Lotul I – 1 TV alb-negru – 600 lei, 1 vidiorecorder – 700 lei, 1 canapea – 3500 lei și un frigider – 2000 lei pe care-l va atribui reclamantului pârât reconvențional și lotul II compus din mobilă bucătărie – 500 lei, mobilă dormitor – 1000 lei, un TV. Alb-negru – 120 lei pe care-1 va atribui pârâtei reclamantă reconvențională și asupra apartamentului pe care-1 va atribui în natură pârâtei reclamantă reconvențională, având în vedere contribuția acesteia la dobândirea imobilului și faptul că s-a încredințat spre creștere și educare minorul, urmând ca aceasta să plătească reclamantului pârât reconvențional suma de 4990 lei cu titlu de sultă.

Pentru aceste motive prin sentința civilă nr. 5173 instanța a hotărât:

– Admiterea în parte în principiu și fond a acțiunii civile formulate de reclamantul F.I. împotriva pârâtei MX. și admiterea în parte a acțiunii reconvenționale formulate de MX. împotriva lui F.I.

– Constată că sub durata căsătoriei părțile au dobândit prin contribuție egală de câte o doime fiecare bunurile mobile arătate mai sus.

– Sistează starea de codevalmasie a părților asupra bunurilor mobile prin formarea a două ioturi și atribuirea lor în modalitatea arătată anterior.

– Apartamentul îl atribuie pârâtei reclamantă reconvențională pe care o obligă să plătească suma de 4990 lei cu titlu de sultă.

Împotriva sentinței Judecătorești Arad, F.I. a declarat apei, solicitând modificarea hotărârii instanței de fond privind imobilul în sensul de a se include în masa bunurilor de împărțit întreaga valoare a apartamentului, iar nu numai 10% din aceasta și de a se constată cota egală a părților la dobândirea lui și de a fi obligată pârâta să-i plătească suma de 4960 lei, cerere asupra căreia prima instanță nu s-a pronunțat.

Tribunalul admite apelul declarat de F.I. împotriva sentinței civile pronunțată de Judecătorie pe care o desfmtează și trimite cauza spe rejudecare Judecătoriei.

Cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei ca urmare a desființării sentinței civile a Judecătoriei Arad, Judecătoria a hotărât:

– Admiterea în patre, in principiu și în fond a acțiunii civile exercitate de F.I. împotriva pârâtei MX și a acțiunii reconvenționale împotriva reclamantului pârât reconvențional.

– Constatarea că pe durata căsătoriei, părțile au dobândit prin contribuție egală de câte o doime părți fiecare din bunurile mobile arătate anterior și apartamentul în cotă de 90% pârâta reclamantă reconvențională și în cotă de 10% reclamantui; pârât reconvențional în valoare de 140000 lei.

– Sistarea stării de codevălmășie și formarea a 2 loturi (aceleași ca în prima sentință), atribuitrea lotului I reclamantului pârât reconvențional și a lotului II pîrâtei reclamantă reconvențională. Obligă pârâta reconvențională să plătească reclamantului pârât reconvențional 20944 lei din care 14000 lei pentru apartament cu titlu de sultă.

Împotriva acestei sentințe F.I. declară apel solicitînd schimbarea hotărârii în sensul de a se reține contribuția egală la dobândirea bunurilor.

Apelul reclamantului este fondat pentru alte motive decât cele arătate de către reclamant.

Minuta hotărârii nu a fost semnată pe toate paginile de către completul de judecată.

Completul de judecată nu a stabilit cota de contribuție a părților la dobândirea bunurilor pe întregul patrimoniu ci separat pentru bunuri mobile și imobile stabilind 2 sulte în loc de o singură contribuție la dobândirea bunurilor comune respectiv o singură sultă.

Pentru aceste motive se admite apelul formulat de F.I. împotriva sentinței civile pronunțate de judecătoria Arad pe care o desființează și trimite cauza pentru rejudecare aceleași instanțe.

În urma admiterii apelului și trimiterii cauzei spre rejudecare, Judecătoria Arad hotărește:

– Admiterea în parte în principiu și în fond a acțiunii civile exercitate de F.I. împotriva lui M.L și admiterea în parte în principiu și în fond a acțiunii reconvenționale exercitată de pârâta reclamantă reconvențională M.L. împotriva reclamantului pârât reconvențional F.I. și în consecință:

– Constată că sub durata căsătoriei părțile au dobândit cu o contribuție egală l/2 parte fiecare bunurile mobile arătate anterior și apartamentul.

– Sistează comunitate de bunuri a părților asupra bunurilor descrise și formează 2 loturi (aceleași) pe care le împarte astfel: Lotul I reclamantului pârât reconvențional și lotul II cât și apartamentul în valoare de 140000 lei pârâtei reclamantă reconvențională.

– Obligă pe pârâta reclamantă reconvențională să plătească reclamantului pârât reconvențional suma de 72876 lei cu titlu de sultă.

– Ordonă biroului C.F. al judecătoriei Arad să înscrie dreptul de proprietate al pârâtei reclamantă reconvențională asupra imobilului descris mai sus după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și condiția achitării sultei.

împotriva acestei hotărâri M.L. a declarat apel solicitând schimbarea hotărârii în ce privește împărțirea apartamentului.

S-a constatat că apelul a fost declarat în termen, motivat dar netimbrat, deși apelanta.a fost citată cu mențiunea timbrării apelului sub sancțiunea anulării lui ca netimbrat.

Tribunalul a hotărât: Anularea pentru netimbrare a apelului declarat de pârâta M.L. împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Arad cu drept de recurs în 15 zile. Hotărârea a rămas definitivă prin nerecurare.

Prin aceste sentințe și decizii civiie nepublicate sper că am reușit să prezint în concret procedura de împărțire a bunurilor comune ale soților pe care am anaiizat-o teoretic în capitolele și secțiunile anterioare.

CAPITOLUL IV

Concluzii finale privind partajarea bunurilor comune ale soților

Așadar făcând o analiză a subiectului prezentat se poate observa că împărțirea bunurilor comune între soți, ține în esență, de desfacerea căsătoriei prin divorț.

În această situație conform principiului legal potrivit căruia nimeni nu este obligat să rămână în indiviziune, soții se pot învoi cu privire la modul de împărțire a bunurilor comune dobândite de ei în timpul căsătoriei.

În cazul în care, așa cum am văzut, soții nu ajung pe cale convențională la o soluție privind partajarea averii lor comune, ei se pot adresa instanței care va da o hotărâre judecătorească soluționând astfel litigiul ivit între soți cu privire la partea fiecăruia din bunurile comune.

De preferat este, însă, ca soții a căror căsătorie se desface să ajungă la o înțelegere deoarece așa cum am văzut din exemplele de practică judiciară, obținerea unei hotărâri judecătorești care să dea soluția în partaj comportă o perioadă îndelungată de timp și în plus cheltuieli materiale pentru cei doi soți.

De asemenea partajul se face, conform legii și la încetarea căsătoriei prin moarte sau prin declararea judecătorească a morții, această formă a partajului având însă o mai mică importanță practică.

Împărțirea bunurilor comune la desfacerea și încetarea căsătoriei constituie regula.

Dar cum orice regulă are și o excepție, așa cum am arătat pe parcursul lucrării, legea prevede că împărțirea bunurilor comune se poate face cu titlu de excepție și în timpul căsătoriei la cererea oricărui soț sau la cererea creditorilor personali ai soților.

Această formă a partajului a fost acceptată și prevăzută legal pe de o parte pentru a menține căsătoria iar pe de altă parte pentru a realiza interesele creditorilor personali ai soților, creditori care nu-și pot satisface creanțele din bunurile proprii ale soților.

În concluzie analizând lucrarea cred că am acoperit într-o oarecare măsură această temă a „împărțirii bunurilor între soți" care de astfel este o temă vastă și complexă, aceste două caracteristici rezultând și din soluțiile practicii judiciare cât și din doctrina prezentată, uneori atât autorii literaturii de specialitate cât și Instanțele de judecată dând soluții și păreri diferite.

Deasemenea, sper, că prin această lucrare, voi aduce o modestă contribuție la cunoașterea mai detaliată a aspectelor privitoare la partajarea bunurilor între soți cât și a implicațiilor ce rezultă din aplicarea practică în domeniu.

BIBLIOGRAFIE

Vladimir Hanga – Drept privat roman, editura Cordial, Cluj-Napoca 1995

Vladimir Hanga – Drept privat roman, editura Didactică și pedagogică, București 1978

I.P. Filipescu, P. Anca, O. Calamuschi, M-I Eremia – Încheierea căsătoriei și efectele ei, editura Academie Republicii Socialiste România, București 1981

I.P. Filipescu – Dreptul Familiei, București 1979

Tudor R. Popescu – Tratat de dreptul familiei, editura Didactică și pedagogică, București 1965

Savelly Zilberstein, Viorel Ciobanu – Îndreptar de practică judiciară, editura Didactică și pedagogică, București 1978

Ion Deleanu – Tratat de procedură civilă, editura Europa-Nova 1997

Ioan Trifa și Ioana Alexandra Trifa – Curs de dreptul familiei, editura Concordia, Arad 2003

Dr. Constantin Crișu – Codul juristului, editura Argessis, Argeș 2003

Program legislativ – Indaco Systems, aspecte de teorie și practică judiciară

CUPRINS

CAPITOLUL I

Considerații generale privind partajarea bunurilor între soți ……………………….. 3

Secțiunea I Noțiune. Obiect. Dispoziții legale ……………………………….. 3

Secțiunea II Partajarea bunurilor între soți în dreptul roman ……………… 4

CAPITOLUL II

Prezentarea comparativă a bunurilor proprii și bunurilor comune ale soților. Comunitatea matrimonială a bunurilor …………………………………………………….. 7

Secțiunea I Calificarea bunurilor soților ca fiind bunuri proprii sau bunuri comune ……………………………………………………………………………………… 7

Secțiunea II Comunitatea matrimonială de bunuri …………………………. 12

CAPITOLUL III

Partajarea bunurilor între soți ……………………………………………………………….. 17

Secțiunea I Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei ………… 18

Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea soților ………………………………………………………………………………………………… 18

Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soți …………………………………………… 21

Trăsăturile comune ale împărțirilor cerute în timpul căsătoriei ……………………………………………………………………………………………. 23

Secțiunea II Împărțirea bunurilor comune și desfacerea căsătoriei …… 26

Data la care ia sfârșit comunitatea de bunuri ……………….. 26

Împărțirea bunurilor comune prin învoiala soților ……….. 27

Împărțirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească ………………………………………………………………………………. 31

Secțiunea III Comparație între partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei și cea care are loc la desfacerea căsătoriei. Procedura de

partajare …………………………………………………………………………………………….. 37

Secțiunea IV Împărțirea bunurilor comune la încetarea căsătoriei …….. 40

Împărțirea bunurilor comune ale soților prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei …………………………………………………… 41

Împărțirea bunurilor comune în cazul morții unuia dintre

ei ………………………………………………………………………………………………………. 44

Secțiunea V Practică judiciară …………………………………………………….. 46

CAPITOLUL IV

Concluzii finale privind partajarea bunurilor comune soților ……………………. 58

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………. 60

CUPRINS …………………………………………………………………………………………. 62

„UBI IUS IBI REMEDIUM”

(Unde există norme de drept există și o cale de rezolvare)