Aspectele Relevante Privind Finantele Publice In Romania

Aspectele relevante privind finantele publice in Romania

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I – Notiuni generale privind finantele publice

Sectiunea 1. – Conceptul si definitia dreptului

1.1 – Sistemul stiintelor juridice

CAPITOLUL II – Aparitia si evolutia istorica a finantelor publice

Sectiunea 2. – Aparitia finantelor publice

2.1 – Evolutia istorica a finantelor publice

2.2 – Continutul economic al finantelor publice

2.3- Trasaturi generale ale fiscalitatii medievale romanesti

2.4- Relatiile financiare in perioada destramarii feudalismului si aparitiei capitalismului

2.5 – Finantele publice intre cele doua razboaie mondiale

2.6 – Evolutia finantelor publice in epoca moderna

2.7 – Necesitatea finantelor publice in economia de piata

Sectiunea 3. – Conceptul de finante

3.1 – Finantele publice

3.2- Asemanari si deosebiri intre finantele publice si finantele private

Sectiunea 4. – Functiile si caracteristicilor finantelor publice

Sectiunea 5. – Structura finantelor publice

Sectiunea 6 – . Structura finantelor private

6.1. Teorii privind finantele firmei

6.2. Functiile finantelor firmei

6.3. Mediul economic al finantelor firmei

6.4. Indicatori economico – financiari folsiti în analiza financiara

CONCLUZIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față iși propune să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în legătura cudelimitarea, contabilizarea și analiza cheltuielilor și implicit a costurilor de producție, având rolul dea furniza managerilor informații privind activitatea desfășurată, cât și de identificare a unor direcțiistrategice de acțiune în activitatea viitoare, în vederea obținerii unei ridicate performanțe economico-financiare și a unui avantaj concurențial durabil.

Conținutul lucrării prezintă problematica costurilor, care prin natura sau conținutul ei străbatemai multe discipline, respectiv: contabilitatea financiară care reflectă, pentru prima dată, toatecategoriile de cheltuieli componente ale costurilor, structurate după natura sau conținutul lor economic, pe elemente primare de cheltuieli; contabilitatea de gestiune care reflectă aceleași cheltuieli, preluate dela contabilitatea financiară și restructurate fundamental, după destinația lor economică pe articole decalculație; analiza economico-financiară care oferă concluzii necesare fundamentării deciziilor  privitoare la costuri.

În acest sens primul capitol abordează aspectele teoretice cu privire la conceptele de cheltuieliși costuri, clasificarea cheltuielilor de producție, tipologia costurilor de producție, informația costurilor și rolul ei în procesul decizional și obiectivele analizei costurilor de producție.

În capitolul al-II-lea este realizată o prezentare generală a aparitiei si evolutiei istorice a finantelor publice

Capitolul al-III-lea prezinta conceptul de finante

In al-IV-lea capitol prezinta functiile si caracteristicile finantelor publice

Capitolul V prezinta detaliat structura finantelor publice

Ultimul capitol se axeaza pe structura finantelor private!

CAPITOLUL I

Notiuni generale privind finantele publice

Sectiunea 1

Conceptul si definitia dreptului

Conceptul si definitia dreptului

1.1.1. Concept, terminologie

            Dreptul, ca si intreaga componenta juridica a vietii sociale este un fenomen deosebit de complex a carui cunoastere presupune o cercetare aprofundata a legitatilor obiective ale existentei sale, a dinamicii sale, a factorilor care-l configureaza si valorilor pe care le promoveaza.

            Cuvantul drept deriva din latinesculdirectus care evoca sensul de direct, rectiliniu, adica o regula de conduita fara specificarea continutului. In limba romana, insa, ca de altfel si in numeroase alte limbi, termenul drept este folosit in doua sensuri si anume: cel care are in vedere sau cuprinde regulile juridice de conduita sau normele juridice din societate, denumit si drept obiectiv si cel prin care se are in vedere facultatea, prerogativa, indrituirea (adica dreptul) ce apartine unei persoane (fizice sau juridice) in temeiul normei juridice, pe care il numim drept subiectiv.

            Calificarea dreptului in prima sa ipostaza de "obiectiv" nu vrea sa insemne ca acesta – adica normele juridice cuprinse de pilda, in legi – ar avea o existenta independenta de vointa, interesul sau constiinta oamenilor, precum, bunaoara fenomenele sau legile naturii; dimpotriva, acesta exprima, asa cum vom vedea, vointa si interesele societatii sau ale unor grupuri ori categorii sociale care sunt insa fixate sau obiectivate, in normele juridice in forma legilor sau altor acte aparate de puterea publica.

            Astfel, bunaoara, vorbind de dreptul romanesc, avem in vedere ansamblul normelor juridice indiferent de forma pe care au imbracat-o (legi, obiceiuri) de-a lungul istoriei sau dintr-o anumita perioada. Restrangand sfera doar la dreptul actual, avem conceptul de drept pozitiv care nu este altceva decat dreptul obiectiv in vigoare. Vorbind insa de drepturile unei persoane (fie ca e vorba de o persoana fizica, fie ca e vorba de o institutie, organizatie sau in genere de o persoana juridica), cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei de locuit, a terenului sau a unei firme comerciale, dreptul la vot, dreptul la salariu ori concediu, dreptul de a incheia un contract etc., avem in vedere dreptul subiectiv pe care titularul, persoana fizica il foloseste si exercita nemijlocit. Evident ca drepturile subiective (de obicei pentru desemnarea lor se foloseste pluralul!) sunt organic legate de dreptul obiectiv, neputand fi concepute fara sa fie prevazute in normele juridice. Dar si existenta dreptului obiectiv ar ramane fara sens daca prescriptiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective, in relatiile interumane. Totusi, cele doua sensuri ale conceptului de "drept" evoca doua ipostaze distincte. De asemenea, este de mentionat asa cum vom vedea in analiza raportului juridic, ca drepturilor subiective le corespund, in mod corelativ, obligatiile juridice.

            Un alt termen in limba romana, ce evoca domeniul dreptului este adjectivul "juridic".Derivat etimologic din latinescul jus (drept), vocabula juridic este absolut indispensabila pentru a putea desemna ipostaze ale existentei si manifestarii dreptului in viata sociala cum ar fi actele juridice, raporturile juridice, constiinta juridica.

Vorbind de teoria dreptului, de conceptiile despre drept, de doctrinele juridice, sau stiintele juridice se au in vedere atat dreptul obiectiv, cat si alte ipostaze ale fenomenului juridic in toata complexitatea sa. In general, insa, atunci cand se utilizeaza termenul dreptfara nici o circumstantiere, se are in vedere dreptul obiectiv.

            Pentru a da o imagine a intregii complexitati a fenomenului juridic din societate vom prezenta panorama acestuia in diferitele sale situatii. Astfel, putem distinge urmatoarele planuri de manifestare si anume: planul spiritual, ideatic, unde vom distinge – conceptiile, ideile, teoriile, sentimentele despre drept, adica stiinta juridica, ideologia juridica, constiinta si cultura juridica; planul normativ – ansamblul reglementarilor juridice care alcatuiesc dreptul obiectiv; planul relatiilor sociale cu raporturile juridice – drepturile subiective si obligatiile juridice si planul faptic sau evenimential ce cuprinde faptele juridice, adica acele evenimente sau actiuni care produc efecte juridice.

            Toate aceste planuri se intrepatrund, nici unul neputand exista izolat, fara celelalte. Nu se poate vorbi nici de o ierarhizare a lor. Cu toate acestea trebuie remarcat ca dreptul obiectiv, ansamblul normelor juridice, formeaza pilonul central deoarece in jurul sau, spre el sau de la el, iradiaza toate celelalte manifestari ale fenomenului juridic (teoriile, ideile, relatiile, drepturile subiective).

            Dar, dreptul, normele juridice nu au o existenta in sine, ele se refera la oameni, mai precis la orientarea conduitei acestora, urmarind un anumit sau anumite teluri, finalitati. Pe masura ce in evolutia societatii umane s-a ajuns ca finalitatea suprema sa o reprezinte omul,demnitatea umana, astfel cum se prezinta in contemporaneitate societatile cu regimul democratic statul de drept, are loc deplasarea spre dreptul subiectiv in situarea "drepturilor omului" in miezul preocu-parilor, ca centru de gravitatie spre care se orienteaza reglementarile date de drept, ca si alte aspecte ale fenomenului juridic in special doctrina juridica.

            Dreptul, asadar, este dat de o multitudine de reguli de conduita sau norme destinate a influenta si orienta comportarea oamenilor in societate. Desigur ca se pune problema de a sti prin ce se deosebesc acestea de alte norme sociale, care este specificul lor, in numele caror valori sociale isi stabilesc finalitatea, care este mecanismul social de actionare a dreptului in societate, legaturile sale cu statul, cu puterea publica.

Spre deosebire de alte norme sociale, dreptul introduce in viata sociala reguli de conduita obligatorii, ce stabilesc drepturi si obligatii pentru membrii societatii a caror respectare este asigurata la nevoie, de forta coercitiva a puterii publice a statului. De altfel, insesi normele juridice sunt, in general, o emanatie a organelor de stat, iar atunci cand ele apar in alte forme sunt recunoscute de aceste organe, asigurandu-li-se forta obligatorie. Prin continutul reglementarilor sale, in diferitele tari si perioade istorice dreptul promoveaza anumite valori sociale in conformitate cu vointa si interesele generale ale societatii respective sau numai cu vointa si interesele acelor grupuri sau categorii ce detin puterea in stat.

            Dreptul este un fenomen dinamic, el isi pune amprenta asupra relatiilor sociale, fiind totodata, influentat de aceste realitati.

1.1.2. Aparitia si dezvoltarea dreptului

            Este indeobste cunoscut si recunoscut ca omul nu poate trai decat in societate si ca orice societate ori colectivitate umana, in general, are nevoie de organizare, ordine si disciplina, in care scop apar anumite reguli de conduita, norme menite a organiza convietuirea, a armoniza si orienta intr-un anumit mod si sens interesele lor.

            In epoca comunei primitive, de injghebare a colectivitatilor umane, in societatile arhaice, concomitent cu primele forme de organizare in familie, ginta, trib, au aparut evident in mod spontan si primele norme in forme rudimentare ce s-au impus treptat ca deprinderi, obiceiuri, traditii. In respectarea lor era interesata intreaga colectivitate, deoarece numai astfel ea putea supravietui. Aceste reguli de comportare aveau un caracter complex fiind puternic impregnate de aspectul mistic, religios. Asigurarea respectarii lor era data atat de motivatii interne moral-religioase, mistice, cat si de masurile sanctionatorii luate de colectivitate si conducerea acesteia – sefii de familie, conducatorii gintilor si triburilor.

Normele de conduita au evoluat si ele, perfectionandu-se si adaptandu-se stadiului dezvoltarii sociale: asa, bunaoara, daca initial sanctiunea ce se aplica pentru violarea grava a normelor de convietuire era razbunarea sangelui, treptat s-a trecut la sanctiunea expulzariidin ginta sau trib pentru ca, apoi, odata cu aparitia unui produs suplimentar pentru nevoile de consum, sa fie introdusa compozitia sub forma rascumpararii materiale.

            Intre aceste norme se poate aprecia ca apar si germenii dreptului, a normelor juridice care incep sa se distinga de celelalte norme, mai ales prin natura mai deosebita a obligativitatii respectarii lor prin recurgerea la forta coercitiva a puterii publice, ce se injghebeaza si ea ca ceva distinct, fata de autoritatea morala, a sefului familiei, bunaoara.

            Constituirea dreptului ca o entitate conturata, personalizata se poate spune ca are loc odata cu constituirea puterii publice ca putere de stat. Atunci apare, alaturi de normele juridice, cutumiare si dreptul scris, ilustrat si de anumite acte normative – adevarate monumente legislative intrate in istoria dreptului si culturii umane cum au fost: Codul lui Hammurabi in Mesopotamia (Babilon), Codul lui Manu din India, Legile lui Moise (Decalogul) la Evrei, Legile lui Solon la Greci sau Legea celor XII table, la Romani.

            Asupra conditiilor, a momentului aparitiei dreptului, in doctrina franceza se arata ca dreptul apare cand oamenii dintr-un grup social incearca sa regleze raporturile dintre ei printr-un echilibru intre avantajele si dezavantajele pe care le trage fiecare din aceste raporturi, echilibru intre produsele de schimb, intre daune si reparatii, intre raul pricinuit colectivitatii si sanctiunea aplicata autorului; dreptul se defineste prin natura sanctiunilor aplicate in caz de violare a normelor.

            Dreptul este un fenomen social inerent societatii omenesti. Romanii au exprimat foarte clar si lapidar aceasta realitate prin adagiul: ubi societas, ibi jus (unde este societate, exista si dreptul).

Dreptul nu este static, imuabil, dat odata pentru totdeauna. Dimpotriva, ca fenomen social el este in evolutie istorica si poarta amprenta epocilor istorice ca si a particularitatilor spirituale ale popoarelor. Pornind de la existenta dinamica a dreptului, stiinta juridica incearca sa ordoneze si sa clasifice pe anumite categorii – tipuri sau familii, dreptul existent de-a lungul istoriei.

            In general, stiinta juridica cunoaste doua abordari cu privire la gruparea sau clasificarea dreptului; prima, bazata pe anumite caracteristici ale continutului si formei dreptului, il grupeaza in mari "sisteme" sau "familii"; a doua intemeiata pe criteriul cronologic il grupeaza in "tipuri" de drept.

            Teoria dreptului comparat s-a generalizat, cu unele diferentieri de nuante, prin clasificarea dreptului, in mari "sisteme" sau "familii" in functie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau tinand seama de principiile filozofice promovate (Rene David).

O prima familie este reprezentata de dreptul romano-germanic sau continental – caracterizat prin descendenta sa romana si forma de exprimare predominanta in legi si tendinta de codificare, cum este dreptul francez, cel german, cel spaniol.

            O alta este familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, S.U.A. si alte tari ce au urmat exemplul englez) in care predomina forma necodificata, cutumiara si juristprudentiala, alaturi bineinteles de legile scrise.

            Mai exista o grupare, a sistemelor filozofice sau religioase de drept (sau traditionale) unde s-ar incadra sistemul islamic, sistemul hindus, sistemul chinez traditional.

            Pornindu-se de la criteriul evolutiei istorice a dreptului, s-ar putea distinge ca tipuri istorice de drept dupa dreptul incipient din comuna primitiva:

–        dreptul antic cu unele grupe ca dreptul oriental, dreptul greco-roman;

–        dreptul medieval cu unele grupe prin care s-ar distinge dreptul european (de sorginte germanica si common-law), dreptul islamic, indian, chinez; intregul drept medieval este marcat de aspectul religios si traditional.

–        dreptul modern, caracteristic instaurarii economiei capitaliste, liberale, de piata.

–        dreptul contemporan, care desi are sau tinde sa aiba unele trasaturi comune, mai ales datorita influentei tot mai pronuntate a dreptului international cu principiile sale; se diferentiaza in mai multe grupe, unele din ele corespunzatoare sistemelor sau familiilor de drept amintite in clasificarea precedenta. Astfel am putea diferentia urmatoarele grupe:

– dreptul societatilor democratice cu economie de piata, in care se include si dreptul din tarile foste socialiste aflate in faza de tranzitie spre democratie si statul de drept;

              – dreptul socialist aflat in tarile unde se mai mentine sistemul socialist;

              – dreptul tarilor in curs de dezvoltare sau a lumii a III-a care mai pastreaza puternice elemente traditionale si religioase cum este bunaoara dreptul islamic, dreptul budist sau hindus.

Desigur ca si aceasta clasificare, dupa criteriul istoric, este relativ conventionala. Noi am folosit criteriul istoric, privind evolutia societatii. O alta clasificare a societatii omenesti distinge, dupa societatea holistica, arhaica trei tipuri de societati: preindustriale, industriale si postindustriale. Dar nici un tip de societate nu este omogen, pur. In afara de faptul ca evolutia nu este aceeasi in toate tarile, in cadrul unei societati dintr-o tara putem intalni elemente apartinatoare altui tip (de pilda, elementele specifice societatii industriale si postindustriale). Tot astfel, intre tipurile istorice de drept nu este o ruptura, dimpotriva, in dezvoltarea sa dreptul pastreaza multe elemente de continuitate avand constante prezente de-a lungul mai multor epoci istorice. Asa se explica, de pilda, persistenta in dreptul contemporan a unor categorii juridice aparute in dreptul roman sau influenta puternica a dreptului islamic intr-o serie de tari afro-asiatice.

Dezvoltarea puternica a relatiilor si colaborarii internationale, existenta mijloacelor moderne de comunicatii care practic au anulat distantele pe Terra, fac posibila si necesara apropierea si influentarea reciproca a sistemelor de drept din toate tarile existente astazi pe glob. Cu atat mai mult are loc o apropiere, mergand pana la unificare, intre sistemele de drept ale tarilor cuprinse in diferite forme de colaborare internationala, cum este, bunaoara, Comunitatea Economica Europeana, care a dus si la nasterea unui sistem propriu de drept denumit dreptul comunitar. Pe plan mondial intalnim, alaturi de dreptul international, si alte mari sisteme de drept: islamic, hindus, chinez etc.

1.1.3. Principiile dreptului

Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate calauzitoare sau percepte directoare care stau la baza intregului sistem de drept dintr-o tara, orientand reglementarile juridice si aplicarea dreptului. Principiile dreptului sunt determinate de relatiile sociale, fiind expresia valorilor promovate si aparate de drept.

Principiile dreptului au forta si semnificatia unor norme superioare, generale, ce pot fi formulate in textele actelor normative, de regula, in Constitutii, sau daca nu sunt formulate expres, sunt deduse in lumina valorilor sociale promovate. Unele dintre ele sunt exprimate in forma unor adagii sau maxime, in special, cele formulate inca in dreptul roman. De pilda, principiul " nemo censetur ignorare legem". De altfel, jurisconsultul  Ulpian a cautat sa defineasca dreptul prin formularea principiilor sale: a trai onest, a nu dauna altuia si a-i da fiecaruia ce i se cuvine "juris praecepta sunt haec: honeste vivere: alterum non laedere: suum cuique tribuere".

Asadar, vorbind de principii avem in vedere aspectul normativ pentru ca in ultima instanta ele sunt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie sa se tina seama atat in elaborarea dreptului cat si in aplicarea sa.

Existenta principiilor dreptului este astazi recunoscuta in stiinta juridica chiar daca sunt diferentieri cu privire la denumirea sau clasificarea lor. De asemenea, uneori se face referire la ele in practica legislativa. Asa, de exemplu, Charta Organizatiei Natiunilor Unite mentioneaza ca sursa a dreptului "principiile generale ale dreptului recunoscute de natiunile civilizate", iar Codul civil italian recomanda judecatorului de a statua, in absenta unor texte,in lumina principiilor generale ale dreptului.

Din punct de vedere al continutului, principiile pot fi de inspiratie filosofica, politica, sociala (de exemplu, principiul separatiei puterilor, principiul pluralismului politic, pluralismului formelor de proprietate) sau sa aiba un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic, de tehnica juridica cum ar fi, bunaoara principiul legalitatii sau autoritatii lucrului judecat ori cel care prevede ca legea speciala deroga de la cea generala (lex speciali, derogat generali).

In clasificarea principiilor se porneste de la considerentul ca intre ele exista o ierarhizare sau un raport de la general la particular. Astfel, cele mai importante si cuprinzatoare sunt definite ca principii fundamentale sau generale ori constitutionale.

De regula aceste principii sunt inscrise in Constitutie, capatand astfel si o forta juridica superioara fata de celelalte legi si fata de toate ramurile dreptului.

Alaturi de aceste principii generale se disting anumite principii proprii uneia sau catorva ramuri de drept, fiind inscrise in coduri sau alte legi. Pot fi amintite in aceasta categorie asemenea principii ca cel al legalitatii incriminarii si pedepsei in dreptul penal, principiul din dreptul civil prevazut de codul civil care statueaza ca nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri, principiile libertatii contractuale sau bunei credinte, in dreptul procesual civil,principiile moralitatii, contradictorialitatii sau publicitatii si altele. Fiecare disciplina juridica de ramura studiaza principiile ramurii de drept respective.

Evident ca frontiera intre principiile fundamentale, generale sau constitutionale si cele de ramura este elastica, penetrabila, in sensul ca se intrepatrund, se completeaza si sprijina reciproc.

O mentiune aparte trebuie facuta si pentru dreptul international, ale carui principii s-au cristalizat de-a lungul evolutiei relatiilor internationale. Astfel, pot fi amintite principiul respectarii tratatelor "pacta sunt servanda", principiul bunei vecinatati, principiul solutionarii diferendelor internationale pe cale pasnica a negocierilor, principiul reciprocitatii, etc. 

1.1.4. Definitia dreptului

Nu exista si nu se pune problema de a da o definitie general acceptata. Diferiti autori au definit dreptul in functie, mai ales, de pozitia si orientarea lor  filozofica, de scoala sau curentul juridic caruia i-au apartinut.

In incheiere, ca o concluzie la analiza facuta conceptului dreptului in prezentul capitol – aparitia, dinamica, factorii de configurare a dreptului, valorile juridice – se poate propune urmatoarea definitie: dreptul este sistemul normelor de conduita elaborate sau recunoscute de puterea de stat care orienteaza comportamentul uman in conformitate cu valorile sociale ale societatii respective, stabilind drepturi si obligatii juridice a caror respectare obligatorie este asigurata, la nevoie, de forta coercitiva a puterii publice (de stat).

Sistemul stiintelor juridice

 Ca existenta social-istorica „dreptul” — inteles in sens larg ca totalitate a normelor juridice, impreuna cu institutiile si activitatea de elaborare si aplicare a normelor juridice — a avut si are o dubla origine si determinare: pe de o parte, dreptul s-a format ca o acumulare de-a lungul timpului a normelor si practicilor juridice impuse de experienta social-politica de organizare si exercitare a puterii de stat in viata sociala si, pe de alta parte, ca o creatie umana bazata pe cunoasterea si generalizarea teoretica, doctrinara a normelor, a activitatii de elaborare, interpretare si aplicare a acestora in viata sociala. Cu alte cuvinte, dreptul a aparut atat ca un produs al experientei si practicii social-istorice anonime, cat si al creatiei si elaborarilor teoretice a diferitilor legiuitori, juristi sau doctrinari ai timpului.

            In acest context stiinta dreptului sau, in inteles larg, stiintele juridice s-au constituit intr-un proces evolutiv, de-a lungul mileniilor3), in stransa legatura cu practica si cu progresul in cunoasterea si reflectarea fenomenului juridic la nivelul spiritualitatii epocilor istorice de civilizatie parcurse de omenire. Din cele mai vechi timpuri gandirea umana a fost sensibila si receptiva la existenta si evolutia fenomenului juridic, tocmai datorita profundelor sale implicatii asupra indivizilor si societatii. Pana spre limitele istorice ale epocii moderne, cunoasterea si reflectarea teoretica a dreptului in gandirea umana apartinea cu deosebire filosofie 858f58i i, moralei si eticii sau religiei. Concomitent, inceputul studierii dreptului a fost realizat si de catre jurisconsultii romani iar ulterior de catre glosatorii si postglosatorii medievali in diferitele scoli juridice renascentiste. Cu tot acest semnificativ progres de cunoastere si teoretizare a dreptului nu s-a ajuns decat mult mai tarziu la constituirea unei stiinte propriu-zise a acestuia. De altfel, asa cum se cunoaste, abia dupa secolul al XV-lea se poate vorbi de conturarea primelor trei mari directii de constituire a stiintelor in: stiinte ale naturii, stiinte despre societate si stiintele gandirii. In acest context de evolutie stiinta dreptului s-a constituit treptat,  mai tarziu, abia in secolul al XIX-lea, in cadrul categoriei mai largi a stiintelor socio-umaniste, delimitandu-se de acestea prin conturarea mai precisa a obiectului propriu: studiul fenomenului juridic in toata complexitatea sa — adica, ansamblul normelor juridice, ordinea de drept, raporturile juridice, raspunderea juridica, constiinta juridica, practica de elaborare si realizare a dreptului etc. Stiinta dreptului se va delimita de celelalte stiinte atat prin propriul sau obiect de studiu cat si prin celelalte elemente caracteristice unei stiinte de sine statatoare: metodologii proprii de cercetare si generalizare, aparat conceptual propriu, scop sau finalitate socio-umana, conexiuni si implicatii cu intregul sistem si mecanism social, cu sistemul de valori al acelei societati.

            In raport cu celelalte stiinte, stiinta dreptului (stiintele juridice) prezinta cateva caracteristici proprii :

            — Stiinta dreptului are o istorie proprie a carei particularitate principala consta in aceea ca este  o istorie integrata si nu doar conexa istoriei statului; stiinta despre drept si stiinta despre stat nu pot fi separate, tot asa cum statul si dreptul, nu pot fi concepute decat in organica legatura sau interdependenta;

            — Stiinta dreptului avand ca principal obiect de studiu ansamblul normelor juridice (dreptul obiectiv), stiinta acestui obiect va avea in mod virtual un pronuntat caracter normativ, fiind in esenta o „stiinta a normelor”;

            — Ca orice stiinta si stiinta dreptului (stiintele juridice) opereaza in demersul cunoasterii cu notiuni, definitii, concepte si categorii proprii ca de exemplu: norma de drept, lege, act normativ, fapt ilicit, raspundere juridica, raport juridic, subiect de drept, capacitate juridica etc., etc. Cu alte cuvinte, dispune de un aparat conceptual propriu ;

— Spre deosebire de celelalte stiinte – cu deosebire fata de stiintele naturii – stiinta dreptului foloseste conceptul de „lege” sau „legitate” intr-un inteles propriu. Daca in sfera stiintelor naturii prin lege sau legitate se intelege esenta fenomenului care trebuie descoperit, cunoscut si utilizat in scopuri umaniste si ale progresului, in sfera stiintelor juridice „legea” exprima – in sens larg –  norma de drept, norma obligatorie instituita si aplicata de organe competente ale statului sau, in sens restrans, exprima norma juridica cu cea mai inalta forta care se situeaza ierarhic deasupra tuturor celorlalte categorii de norme de drept. Cu alte cuvinte, legea este izvorul de drept cu cea mai inalta forta juridica.

            Desigur, si stiinta dreptului (stiintele juridice) au, ca si celelalte stiinte, caracteristica de a desfasura procesul de cunoastere pana la esenta fenomenului juridic adica de a dezvalui legitatile acestuia, numai ca aceste legitati sunt exprimate prin alti termeni sau notiuni decat „legea”. Astfel, in stiintele juridice aceste legitati sunt exprimate prin forma si continutul unor teze, postulate, principii, definitii, concluzii etc., termenul de „lege” avand sensul juridic de norma de drept;

            — Asa cum am mai mentionat, stiinta dreptului se caracterizeaza, in principal in functie de obiectul pe care il cerceteaza – adica fenomenul juridic in ansamblul sau, in care insa locul central il ocupa ansamblul normelor de drept (dreptul obiectiv). Acest ansamblu de norme nu este insa o existenta in sine, izolata de restul contextului social. Dimpotriva, dreptul este prin natura si destinatia sa un fenomen cu multiple si profunde conexiuni si interferente sociale si umane. De aceea, stiinta dreptului isi va extinde in mod necesar sfera de cunoastere si asupra acestor zone de interferenta in care un loc important il ocupa practica juridica in toata complexitatea sa, scopul si finalitatea dreptului. Trebuie observat insa ca probleme cum sunt, de exemplu, stabilirea scopului sau finalitatii dreptului sau, realizarea procesului de elaborare sau aplicare a dreptului s.a. nu constituie functii nemijlocite ale stiinteidreptului, ci si ale altor domenii ale actiunii sau cunoasterii cum sunt, bunaoara, domeniul politicii si/sau ideologiei, ori cel al  filosofiei dreptului. De aceea, de exemplu, politica legislativa a unui parlament in elaborarea unei legi poate sa tina seama mai mult sau mai putin de concluziile si teoriile stiintifice din doctrina juridica, legiferarea fiind o functie a unei institutii politice (parlamentul) cu activitate juridica. Deci, stiinta dreptului nu are implicit si functia nemijlocita de „a face si/sau aplica” dreptul ci de a-l cerceta, studia, generaliza.

            Desigur, stiinta sau cunoasterea fenomenului juridic nu poate face abstractie de asemenea conexiuni si implicatii ale dreptului si deci, le va cuprinde – intr-o masura mai mare sau mai mica – in sfera obiectului sau de studiu. Opus unei asemenea opinii exista si punctul de vedere doctrinar exprimat prin asa numita „teorie pura a dreptului (Hans Kelsen) potrivit caruia stiinta dreptului ar trebui sa se limiteze la analiza aspectului formal, exterior al dreptului'.4) Aceasta deoarece analiza continutului, a scopului sau finalitatii acestuia ar obliga pe omul de stiinta jurist sa se implice in evaluari si aprecieri ideologice si implicit de a-l situa astfel in afara obiectivitatii stiintifice. In aceasta opinie se sustine deci faptul ca analiza conexiunilor dreptului cu celelalte fenomene sociale nu ar intra in sfera propriu-zisa a obiectului stiintei dreptului ci al unor stiinte sau discipline metajuridice cum sunt filosofia, sociologia, politologia s.a. (v.H.Kelsen, Theorie pure du Droit, Paris, 1962, p.1-3; 141-148).

            Este evident ca obiectul stiintei dreptului nu constituie un monopol exclusiv al acesteia ci, este studiat si de alte stiinte – din unghiuri si cu metodologii proprii – cum sunt: filosofia, sociologia, politologia, economia, istoria, psihologia, antropologia etc. Prin aceasta stiinta dreptului va dezvolta legaturi complexe si cu aceste categorii de stiinte socio-umaniste.

            In fine, o importanta caracteristica a stiintelor juridice rezulta si din metodologiile proprii ale cercetarii fenomenului juridic.

            Stiinta dreptului sau stiintele juridice s-au constituit evolutiv, de-a lungul timpului, in functie de obiectul si metodele de cercetare a dreptului, acumulandu-se treptat un volum insemnat de cunostinte teoretice constituite in teorii, doctrine sau stiinte ale dreptului in intelesul deplin al termenului. Dezvoltarea cunoasterii stiintifice in sfera dreptului continua si in prezent datorita — pe de o parte — importantei si implicatiilor individuale si social-politice, economice si umaniste a dreptului in viata contemporana si — pe de alta parte — influentei si impulsului dat stiintelor de actuala revolutie stiintifica si tehnica contemporana.

            In actuala dezvoltare a stiintelor in general si in cea a dreptului in special, pot fi remarcate trei mari directii sau tendinte: cea a constituirii si dezvoltarii stiintelor de sinteza, teoretice, fundamentale ; cea de diversificare si compartimentare a stiintelor pe noi ramuri si subramuri de specialitate ; cea a aparitiei noilor categorii ale stiintelor de contact sau de granita care se formeaza prin interferenta sferelor de cunoastere ale ramurilor sau subramurilor de specialitate. Acestea din urma sunt rezultatul largirii si adancirii legaturilor dintre stiintele juridice cu celelalte stiinte si in principal cu cele socio-umaniste: filosofia, sociologia, politologia, psihologia, antropologia, etica, axiologia etc.

            Asa cum au aparut si constituit, stiintele juridice nu sunt o acumulare amorfa, o suma sau o cantitate oarecare de cunostinte, teorii sau stiinte izolate ci un sistem8), adica un ansamblu relativ unitar de asemenea teorii, discipline sau stiinte constituite pe domeniul relativ unitar si distinct al fenomenului juridic. Asadar, marea diversitate a stiintelor care au ca obiect de studiu fenomenul juridic in toata complexitatea sa nu apar ca izolate, rupte unele de altele ci conexe, in legatura directa sau indirecta unele cu altele sau in complementaritatea lor. De aceea, generic vorbind, stiinta dreptului apare ca un intreg, ca un sistem, in care stiintele diferitelor domenii, ramuri sau subramuri sunt componentele relativ distincte dar inseparabile din sistem, completandu-se in mod reciproc. De aceea, din perspectiva sistemica stiinta dreptului (sau stiintele juridice) apare ca un sistem constituit din cel putin urmatoarele mari componente sau structuri (subsisteme) :

            — Stiintele juridice cu caracter teoretic, fundamentale sau globale, din care fac parte: Teoria generala a dreptului, Filosofia dreptului, Enciclopedia juridica, Introducerea in studiul dreptului etc. ;

            — Stiintele juridice istorice — in care sunt cuprinse diversele istorii generale (nationale sau universale) ale dreptului, istoriile diferitelor ramuri sau institutii ale dreptului ;

            — Stiintele juridice de ramura, sau de specialitate — constituite pe domenii relativ distincte din sfera dreptului, adica pe ramuri sau subramuri ale dreptului. Aceasta categorie de stiinte formeaza componenta cea mai larga a stiintelor juridice. In acest context trebuie observata distinctia si in acelasi timp corelatia dintre notiunile de 'ramura a dreptului' si 'ramura a stiintei dreptului' sau a stiintelor juridice. Astfel, ramura de drept este inteleasa ca o subdiviziune a dreptului (in intelesul de drept obiectiv). Ramura de drept cuprinde o grupare mai larga de norme care reglementeaza relatii sociale relativ distincte ale unui anumit domeniu din ansamblul relatiilor sociale. Sunt considerate ca principale ramuri ale dreptului: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal, dreptul muncii, dreptul comercial, dreptul international etc. (Despre 'ramura de drept' se va vorbi pe larg la capitolul Sistemul dreptului).

            Spre deosebire de ramura de drept, ramura stiintei dreptului este inteleasa ca o componenta relativ distincta a stiintei dreptului (stiintelor juridice) care are ca principal obiect de studiu ramura sau subramura de drept. De regula fiecarei ramuri sau subramuri a dreptului ii corespunde o ramura sau subramura a stiintei dreptului. Astfel, ramurii dreptului constitutional ii corespunde stiinta dreptului constitutional, ramurii dreptului administrativ ii corespunde ramura stiintei dreptului administrativ, ramurii dreptului civil ii corespunde stiinta dreptului civil s.a.m.d. (De observat insa ca in mod uzual nu se foloseste terminologia completa de „stiinta” a dreptului constitutional, sau de „stiinta” a dreptului administrativ sau „stiinta” dreptului civil etc., ci denumirea directa a ramurii dreptului pe care o studiaza, adica, „drept constitutional”, „drept administrativ”, „drept civil” etc. ca formule de exprimare mai directe, uzuale).

            Totodata mai trebuie notat ca intre ramura de drept si ramura stiintei dreptului nu este intotdeauna o legatura sau un corespondent direct si strict. Aceasta in sensul ca ramurile stiintei dreptului sunt de regula mai numeroase decat ramurile dreptului si aceasta din mai multe considerente, printre care : In primul rand, pe structura unei ramuri de drept se pot constitui mai multe ramuri ale stiintelor in functie de metodologia sau unghiul de cercetare. De exemplu, pe ramura dreptului constitutional se pot constitui stiintele dreptului constitutional in plan national, in plan universal sau regional, stiinte istorice asupra acestei ramuri sau asupra unor institutii ale dreptului constitutional etc. ; In al doilea rand, in sfera stiintelor juridice au aparut stiintele teoretice generale, stiintele istorice si stiintele de granita precum si cele auxiliare care nu au un corespondent direct intr-o anume ramura a dreptului ; In al treilea rand, unele stiinte s-au constituit pe structura unor subramuri ale dreptului care s-au dezvoltat mai accentuat dobandindu-si o relativa autonomie fata de ramura din care s-au desprins ; De exemplu, ramura dreptului familiei sau a dreptului comercial care sunt desprinse din trunchiul ramurii dreptului civil sau, divizarea dreptului international in drept international public si drept international privat si corespunzator acestora ramurile stiintelor respective.

            (Nota: Ramurile si subramurile dreptului si ale stiintei dreptului au un corespondent in invatamantul juridic universitar in care cadru ele iau denumirea curenta de „discipline de invatamant”. De observat si aici  ca nu exista intotdeauna o legatura sau corespondent direct intre ramura sau subramura de drept ori a stiintei dreptului cu cea a „disciplinei de invatamant”; acestea din urma fiind, de regula, mai numeroase datorita posibilitatilor si cerintelor divizarii obiectului unei ramuri sau subramuri a stiintelor dreptului. Cu alte cuvinte, disciplina didactica poate acoperi integral sau partial o ramura a dreptului sau a stiintei dreptului, pe structura unei ramuri sau subramuri ale acestora constituindu-se mai multe „discipline” de invatamant).

            Din categoria stiintelor de specialitate mai fac parte :

            a) Stiintele de granita (de contact sau de interferenta) — constituie categoria relativ noua a stiintelor juridice care s-au format prin interferenta sferelor unor stiinte de ramura sau subramura fiind o categorie derivata a acestora dar cu obiect, metode si aparat conceptual relativ distinct de cel al stiintelor in contact. Din aceasta categorie fac parte stiinte cum sunt, de exemplu, sociologia juridica, logica juridica, psihologia juridica, antropologia juridica, medicina legala etc.

            b) Stiintele juridice auxiliare — sunt categoria stiintelor ajutatoare, complementare in studiul dreptului cum ar fi, de exemplu, statistica judiciara, informatica juridica, criminologia, medicina legala, psihologia juridica etc. Aceasta categorie sau componenta a sistemului stiintelor juridice este de o data relativ recenta in sfera sistemului, fiind un rezultat al dezvoltarii actuale a stiintelor in general si a stiintelor juridice in special.

            Stiinta dreptului ca un sistem unitar de cunoastere a fenomenului juridic nu este o existenta in sine ci, strans legata de practica social-istorica a elaborarii si aplicarii dreptului. De aceea, sistemul stiintelor juridice are rolul de a dezvolta si perfectiona sistemul dreptului in ansamblul sau, precum si practica juridica in general. In acelasi timp, practica juridica serveste stiintelor juridice drept criteriu de verificare a tezelor, ideilor si conceptiilor pe care le elaboreaza.

CAPITOLUL II – Aparitia si evolutia istorica a finantelor publice

Sectiunea 2. Aparitia finantelor publice

Functiile publice au aparut odata cu evolutia societatii si se incadreaza in procesul obiectiv al evolutiei societatii omenesti si presupune existenta unor conditii minimale pentru a-si putea manifesta caracterul de reltionare de natura economica.

Conditiile care au facut necesara si posibila aparitia functiilor publice au fost :

aparitia si dezvoltarea relatiilor marfa-bani, in masura sa permita formarea si utilizarea resurselor statului in forma baneasca ;

b) aparitia statului, care pentru exercitarea functiilor si sarcinilor pe plan intern si extern, avea nevoie de importante resurse banesti, care nu puteau fi procurate in cadrul relatiilor marfa-bani.

Urmarind evolutia istorica a finantelor pe baza baza celor doua conditii, s-au tras concluziile ca finantele publice au aparut odata cu oranduirea comunei primitive. Aceasta perioada nu a cunoscut aparitia statului si nici relatiile banesti, iar economia avea un caracter profund natural. Neexistand statul, functiile publice erau indeplinite de oameni alesi din randul colectivitatii. Organele autoritatii publice nu dispuneau de un aparat special de constrangere.

Pe masura dezvoltarii procesului de productie care a fost marcat de diviziunea sociala a muncii a avut loc cresterea productivitatii muncii, sporirea productiei si dezvoltarea schimbului.

Productia, depasind nevoile individuale de consum, a determinat aparitia proprietatii private, aparitia inegalitatilor de avere si scindarea societatii in clase sociale. A aparut astfel necesitatea unei institutii care sa apere proprietatea privata si privilegiile oamenilor avuti. Aceasta institutie a fost statul.

Oranduirea sclavagista a avut ca punct de plecare economia naturala, cand se foloseau modalitati diferite de indeplinire a functiilor publice si de acoperire a cheltuielilor publice. In aceasta perioada o serie de functii publice erau onorifice. Acesta a fost momentul in care au aparut primele elemente de finante (prin impozite si taxe).

In feudalism, productia de marfuri si relatiile marfa-bani au cunoscut o anumita dezvoltare, dar nu au devenit din punct de vedere economic destul de dominante. Economia a pastrat un caracter autarhic, iar folosirea monedei ca mijloc de schimb a fost destul de restransa. Pentru intretinerea aparatului de stat si pentru satisfacerea nevoilor sociale, statul a continuat sa foloseasca prestatiile in munca si darile in natura. Veniturile banesti ale statului aveau o importanta relativ redusa, astfel incat sfera de cuprindere a finantelor a fost si in aceasta oranduire destul de retransa.

In oranduirea capitalista, productia de marfuri,relatiile banesti si relatiile marfa-bani au cunoscut o mai puternica dezvoltare, iar intretinerea aparatului de

stat si acoperirea cheltuielilor publice s-au bazat exclusiv pe folosirea resurselor banesti.

In oranduirea socialista, statul a mobilizat la dispozitia sa o parte din venitul

national in dubla sa calitate de autoritate publica si proprietar al marii majoritati a intreprinderilor din economie. In aceasta perioada s-a mentinut productia de marfuri si schimbul de bani, iar o parte din venitul national se distribuia la anumite fonduri constituite in economie, iar repartizarea acestora a fost mijlocita de relatiile financiare, care depindeau de forma specifica a proprietatii.

In concluzie, caracterul istoric al finantelor reiese din faptul ca ele au aparut pe o anumita treapta de dezvoltare, atunci cand au fost create o serie de conditii economico-sociale.

2.1 Evolutia istorica a finantelor publice

Pe treptele dezvoltarii social-economice finantele s-au manifestat ca relatii sociale de natura economica aparute in procesul repartitiei venitului national in stransa legatura cu functiile si sarcinile statului astfel:

In comuna primitiva

Statul nu se formase iar finantele publice erau indeplinite de personae alese de intreaga comunitate prin vot;

Functiile de conducere erau onorifice;

Nu existau metode de constrangere sociale.

Sclavagismul

Predomina economia naturala inchisa(bunuri);

Functiile de conducere erau onorifice;

Cheltuielile statului sunt acoperite prin prestatii in munca sau in natura la care rau obligate supusii statului;

Odata cu dezvoltarea economiei de schimb si aparitiei banilor statul isi va acoperi cheltuielile sale prin impozite si imprumuturi.

Feudalismul

Relatia marfa-bani nu erau bine dezvoltate prin urmare cheltuielile statului sunt acoperite prin prestatii in munca sau in natura, precum venituri domeniale si drepturi regaliene.

Capitalismul

Cheltuielile statului sunt acoperite doar pe seama resurselor banesti; incepand cu aceasta perioada statul va indeplini doua functii:

Functia interna de mentinere a ordinii interne si de asigurare a functionarii institutelor statului;

Functia externa de aparare a tarii, asigurare a independentei si suveranitatii, intretinere si dezvoltare a relatiilor diplomatice cu alte state.

Pentru formarea fondurilor necesare statului contribuie ata persoanele care isi desfasoara sctivitatea in sfera productiei materiale cat si personae care isi desfasoara activitati de productie nemateriale cu o parte din veniturile lor realizate in procesul distribuirii si/sau redistribuirii venitului national.

Forma si marime contributiei individuale a diferit de la o etapa la alta, de la o tara la alta, de la o persoana la alta. Cu toate acestea prelevarile de resurse banesti la dispozitia statului au un caracter obligatoriu.

2.2 – Continutul economic al finantelor publice

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societății este necesară constituirea unor importante fonduri bănești la dispoziția autorităților publice. Aceste fonduri se formează pe seama unei părți din produsul intern brut și sunt utilizate pentru finanțarea nevoilor sociale, atât de interes național, cât și local.Fondurile la care ne referim se constituie pe seama transferului de valoare, de puterea de cumpărare de la diverse persoane fizice și juridice la dispoziția organelor administrației de stat centrale și locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare – către diverși beneficiari – persoane fizice și juridice. Au loc,așadar, fluxuri de resurse bănești în dublu sens – către și de la fondurile publice – ceea cegenerează anumite relații (raporturi) sociale între participanții la acest proces.Aceste relații economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiției produsului intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societății,constituie relații financiare sau, pe scurt, finanțe.În legătură cu aceasta, trebuie precizat că nu toate relațiile bănești care apar în procesul repartiției și circulației produsului intern brut sunt, în același timp, relațiifinanciare. Sfera finanțelor, mai îngustă decât aceea a relațiilor bănești, cuprinde numairelațiile bănești care exprimă un transfer de valoare, nu și pe cele care reflectă oschimbare a formelor valorii.În legătură cu transferul de valoare care generează relații financiare, se impuncâteva precizări.*

 În primul rând 

, apariția relațiilor financiare este determinată de transferul, înformă bănească, de valoare de la persoane juridice sau persoane fizice la fondurile ce seconstituie în economie sau de la aceste fonduri, la dispoziția persoanelor juridice saufizice beneficiare. Transferul de valoare are de la bun început caracterul unui transfer de putere de cumpărare. În cazul în care transferul se face în natură, acesta exprimă relații derepartiție, dar nu dă naștere la relații financiare. Numai după valorificarea produselor respective contra bani, poate avea loc transferul de valoare la fondul de resursefinanciare.

 În al doilea rând 

, transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economiese efectuează, de regulă, fără contraprestație directă. Astfel, societatea comercială care avărsat la bugetul de stat o sumă de bani cu titlu de impozit pe profit nu are dreptul săsolicite statului nici rambursarea acestuia și nici o altă prestație de egală valoare. Unliber-profesionist care a virat la buget o sumă de bani cu titlu de impozit pe venit, nudobândește prin aceasta un drept de creanță asupra statului. Impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport ori impozitul pe veniturile din chirii vărsatla buget de o persoană fizică este, de asemeni, fără contraprestație directă. Sumele primitede la buget de persoana în cauză, cu titlu de alocație de stat pentru copii, pensie deasigurări sociale etc., nu are o legătură directă cu impozitul plătit de aceasta.Transferul de valoare care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor  bunuri, reflectă o schimbare a formelor valorii, din forma marfă, în forma bani sau invers,iar nu o cedare definitivă și fără contraprestație de putere de cumpărare. Retribuireamuncii presupune, de asemeni, un schimb de echivalențe și nu un transfer de putere decumpărare fără contraprestație. În asemenea cazuri, transferul de produs social dă nașterela relații bănești, dar acestea nu constituie relații financiare.Între relațiile financiare și relațiile bănești legate de schimbarea formelor valoriiexistă o legătură strânsă, cele dintâi fiind condiționate de înfăptuirea celor din urmă.Astfel, plata salariului constituie o premisă a prelevării la buget a unei părți din venitulunui muncitor ori funcționar sub formă de impozit pe venit.De la fondurile bugetare se efectuează plăți cu titlu nerambursabil către uneleregii autonome (subvenții) sau către instituțiile publice din sfera nematerială, care prestează servicii pentru populație. Același caracter nerambursabil, poartă și transferurileefectuate către populație sub formă de pensii, burse, alocații de stat și alte ajutoare pentrucopii etc.*

 În al treilea rând 

, transferul de valoare la și de la fondurile ce se constituie îneconomie se realizează, parțial, în condiții de rambursabilitate. Asemenea caracter rambursabil poartă, spre exemplu, sumele de bani vărsate de persoane fizice și juridice încontul împrumuturilor, contractate de stat pe piața internă; garanțiile depuse deadministratorii și cenzorii societăților comerciale, ca și de persoanele care gestionează bani sau alte valori publice.De la fondurile publice se fac transferuri, în condiții de rambursabilitate, cătreunele societăți și către populație. Transferurile către unitățile economice se efectuează cuajutorulmecanismului bugetar sau al celui de credit, după caz.Așadar, relațiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la fondurile cese constituie în economie sau de la acestea către diverși beneficiari, efectuat prinintermediul banilor, fără echivalent și cu titlu nerambursabil ori în condiții derambursabilitate, după caz, în scopul satisfacerii nevoilor obștești. Întregul proces deconstituire și repartizare a fondurilor publice este subordonat satisfacerii nevoilor generale ale societății, dar se realizează cu instrumente diferite, în funcție de proveniențasau de destinația resurselor. Acest lucru face ca relațiile financiare să se diferențiezedatorită condițiilor specifice în care apar.Astfel, în cadrul relațiilor financiare, la care s-a făcut referire mai sus, se particularizează: 

•

relațiile care exprimă un transfer de resurse bănești fără echivalent și cu titlunerambursabil; acestea sunt relații financiare clasice, care își găsesc reflectarea în bugetulde stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale sau în anumite fonduri publice extrabugetare;

•

relațiile care exprimă un împrumut de resurse bănești pe o perioadă de timpdeterminată, pentru care se percepe dobândă; acestea sunt relații de credit, mijlocite de bănci sau de alte instituții specializate;

•

relațiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse bănești, în schimbul unei contraprestații care depinde de producerea unui fenomen(eveniment) aleatoriu, în unele împrejurări beneficiază toți participanții la constituireafondului, în altele numai unii dintre aceștia. Aceste relații apar în procesul constituirii șirepartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane și de răspundere civilă, afondului pentru pensia suplimentară, a fondului pentru ajutor de șomaj etc. Asemeneaoperațiuni se derulează prin societăți de asigurări și reasigurări, prin intermediari deasigurări (comisionari, brokeri), prin organizații mutuale de asigurări sau prin cluburi de protecție și indemnizare. Unele operațiuni legate de asigurările sociale se realizează prinintermediul caselor de pensii;

•

relațiile care apar în procesul formării și repartizării fondurilor bănești ladispoziția întreprinderilor în vederea desfășurării activității economice și a dezvoltăriiacestora, pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acțiuni (părțisociale), al emiterii de obligațiuni sau pe alte căi. Acestea sunt denumite finanțe aleîntreprinderilor.În literatura de specialitate, ca și în vorbirea curentă, noțiunea de finanțe estefolosită în dublu sens:

– în sens larg 

, ea cuprinde toate categoriile de relații arătate mai sus;

– în sens restrâns

, ea cuprinde numai relațiile financiare având la bază principiile prelevării, fără contraprestație la fondurile de resurse bănești și al alocării acestora cu titlunerambursabil către diverși beneficiari, adică finanțele publice. În această din urmăinterpretare, creditul, asigurările și finanțele întreprinderilor sunt considerate ca fiind desine stătătoare.Finanțele întreprinderilor, creditul, asigurările, ca și finanțele publice, deservesc procesul reproducției lărgite, contribuind astfel la satisfacerea nevoilor generate alesocietății. Din tratarea finanțelor ca relații economice apărute în procesul repartiției produsului intern brut, rezultă că acestea fac parte integrantă din baza economică asocietății. Relațiile economice există în mod obiectiv, adică independent de voința șiconștiința oamenilor. În cele ce urmează se vor analiza finanțele publice, care sunt legatede constituirea și repartizarea fondurilor de resurse financiare la dispoziția autorităților  publice.

2.3- Trasaturi generale ale fiscalitatii medievale romanesti

Trasaturile generale ale sistemului fiscal

Pana la constituirea tarilor romane nu se poate vorbi de o orga¬ni¬za¬re fiscala, de un sistem de obligatii cu toate ca si anterior constituirii acestora locuitorii erau datori fata de capeteniile cnezatelor si voie¬vodatelor cu anumite dari in natura si in munca. 
Ca si trasaturi generale ale sistemului fiscal medieval romanesc putem releva urmatoarele:
1. Principiul solidaritatii fiscale, potrivit caruia in unitatile fiscale, raspunderea pentru plata darii este solidara atat intre contribuabili cat si pentru birarii de judet.
2. Fiscalitate excesiva, dominatia otomana asupra Tarilor romane influentand in mod nemijlocit cuantumul darilor.
3. Abuzul si arbitrariul au caracterizat intreaga activitate fiscala, atat in ce priveste stabilirea darilor, cat si incasarea lor.

Institutiile fiscalitatii

De importanta mai mare in organizarea fiscalitatii au fost: tezaurul tarii, camara domneasca, visteria statului. 
Tezaurul era o forma rudimentara a finantelor statului ce se con¬sti¬tuia din depozitarea unor obiecte de valoare deosebita in locuri bine pazite. El reprezenta o rezerva la care domnul recurgea numai in cazuri extreme.
Camara domneasca constituia o institutie particulara a domnului. La inceput, s-a identificat cu visteria statului, veniturile particulare ale domnului confundandu-se cu cele ale tarii. In secolul al XV-lea cele doua institutii s-au despartit.
Visteria statului a fost institutia cea mai importanta a sistemului financiar-fiscal pentru ca evidentia toate datele privind repartitia darilor, incasarile efective a acestora, cat si cheltuielile ce se efectuau.

Categoriile de dari

-Darile in natura sau dijmele domnesti (zeciuiala in Tara Romaneasca, deseatina in Moldova) au constat in perceperea de catre domnitor in natura a unor produse (cereale, vite, produse animaliere). Cele mai importante au fost oieritul, goostina, stuparitul, vinariciul. Incepand cu secolul al XVI-lea au fost transformate in bani. -Muncile sau slujbele erau prestarile in munca fata de domnie la construirea de drumuri, cetati, poduri, mori, gazduirea curierilor domnesti, procurarea de cai curieri. Incepand cu secolul al XVIII-lea muncile puteau fi rascumparate in bani.
-Darile in bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie si apoi bir reprezentau impozitul personal aplicat la un moment dat tuturor categoriilor de locuitori ai tarii, in functie de categoria sociala, din care faceau parte. Desi scutiti la inceput, din secolul al XVI-lea au platit bir si boierii, dar scutirea de bir a fost cunoscuta in special pentru boierii cu dregatorii si curteni. 
Darile in bani pentru tarani au crescut constant. Datorita fiscalitatii excesive, taranii practicau evaziunea prin fuga, dar sarcina celui fugit era preluata de colectivitate.

Haraciul reprezenta obligatiile banesti fata de Poarta oto¬ma¬na. Daca la inceput haraciul era mai mult sim¬bolic, avand in principal o semnificatie politica (aprox. 3.000 de galbeni / an), la sfarsitul secolul al XVI-lea a ajuns la 155.000 de galbeni.
-Peschesurile erau diferitele daruri facute sultanului si curtii sale, dobandind caracter de constanta au apasat si ele covarsitor asupra contribuabililor.
-Mucarerul mare si mucarerul mic au reprezentat o povara uriasa in perioada in care pastrarea domniei ori cumpararea ei a devenit un fapt obisnuit. Sumele de bani erau de-a dreptul exorbitante. 
-Prestatiile in natura catre turci au constat in predarea anuala catre Poarta a unui numar important de cai, boi, oi, soimi, precum si de mari cantitati de unt, ceara, miere etc. Mai existau prestatiile ocazionale in cereale, furaje etc. in perioada campaniilor militare ale turcilor.

Organizarea fiscalitatii fiind una din cele mai importante compo-nente ale statului ca institutie juridica (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a fost mereu in atentia domnilor, incercandu-se diferite reforme pentru imbunatatirea acesteia sub doua aspecte esentiale: in primul rand pentru obtinerea unor venituri tot mai mari, iar in al doilea rand pentru evitarea evaziunilor fiscale.
Reforma fiscala a lui MATEI BASARAB, cunoscuta sub numele de reforma talerului, a constat in urmatoarele:
– infaptuirea unui recensamant fiscal amanuntit;
– apoi aceasta suma rezultata a fost repartizata pe judete, in functie de capacitatea stabilita pe fiecare judet, care la randul sau o repartiza pe sate, categorii sociale si pe gospodarii.

Alte reforme fiscala au fost realizate in Moldova de ANTIOH CANTEMIR (1695-1700, 1705-1707) si de CONSTANTIN BRAN¬CO¬VEA¬NU in Tara Romaneasca. In principal ea a constat in aceea ca toate da¬rile de repartitie din partea visteriei au fost concentrate in una sin¬gu¬ra ce trebuia achitata in patru rate anuale (sferturi).
De o importanta mare pentru sistemul fiscalitatii a fost reforma lui CONSTANTIN MAVROCORDAT in cursul anilor 1739-1741. Reforma lui a fost de substanta, importante sunt urmatoarele:
– dregatorii fiscali au fost retribuiti;
– a fost desfiintat principiul solidaritatii fiscale;
– au primit scutire de dari manastirile, clerul si marii boieri;
– desi darile au fost marite, categoriile de dari au fost reduse.

In ce priveste sistemul fiscal din Transilvania, precizam ca:
– principala obligatie fiscala era fata de stat, stabilita in functie de venitul camarii. La inceput a fost in natura, dar ulterior s-a transformat intr-o dare in bani.
– o alta categorie de dari era aceea privind darea pe pamant, ce se achita in functie de suprafata de pamant folosita. Ulterior aceasta dare funciara s-a transformat intr-un fel de cens anual.
– au mai fost cunoscute si subsidiile extraordinare pentru cazuri deosebite.

2.4 Relatiile financiare in perioada destramarii feudalismului si aparitiei capitalismului

Criza economică și politica sistemului sclavagist roman precum și presiunea exercitată de popoarele barbare asupra provinciilor de margine va determina pe împăratul Aurelian să retragă din Dacia autoritățile și armata. Perioada retragerii romane din Dacia 271-275 marchează începutul destrămării societăților sclavagiste și începutul formării unor noi relații și a unui nou mod de producție – cel feudal. Această perioadă începută în 275 și se încheie la sfârșitul sec. VII, și este cunoscută în istoria noastră națională sub numele de perioada prefeudală. Retragerea romană, migrația popoarelor va dtermina particularități asupra desfășurării vieții social-economice și mai ales a apariției și evoluției relațiilor feudale: a) După retragerea aureliană pe teritoriul Daciei au migrat populații ca goți, huni, gepizii, ovarii, slavii. În raport cu populația daco-romană acestea se aflau pe o treaptă inferioară de dezvoltare societății economice și politice, de aceea cu excepția slavilor care au influențat spiritual neeconomic pe autohtoni, ceilalți nu au avut nici o importanță sau mai corect spus, ei au influențat pe băștinași într-o foarte mică măsură. În schimb, ei au dat o puternică lovitură relațiilor sclavagiste pe care nu le cunoșteau și nu doreau să și le însușească. b) Viața social-economică, comerțul, meșteșugurile, viața urbană a avut și ea mult de suferit ca urmare a retragerii romane și a migrației popoarelor . Producția meșteșugărescă și agricolă a scăzut simțitor, comerțul a avut și el mult de suferit datorită cantităților insuficiente de mărfuri și mai ales a decăderii orașelor ce constituiau centrul schimburilor, a nesiguranței drumurilor comerciale, a insecurității persoanei. Ca o consecință, economia care avea un caracter de marfă destinată schimbului în perioada de maturizare a sclavagismului va tinde, și va deveni o economie naturală, închisă. c) Importante mutații au loc în forma de organizare a vieții social-economice. Prăbușirea sclavagismului a însemnat și decăderea vieții sociale organizaționale. În noile condiții autohtone au revenit la forma tradițională de organizare – obștea sătească. Obștea sătească fusese catacteristică, ca formă de organizare a vieții social-economice geto-dacilor. Ea, întro anumită formă ea supraviețuise îndeosebi la dacii liberi și sub stăpânirea romană. În consecință este falsă acreditarea idee că obștea sătească a fost adusă pe meleagurile țării noastre de slavi.Dimpotrivă datele și faptele istorice atestă continuitea obștei sătești create de geto-daci în timpul stăpânirii romane până în epoca medievală. Deci obștea este o creație mai veche decât feudalismul, și este anterioară venirii slavilor, deci o creație a populației românești autohtone. Obștea sătească s-a caracterizat prin dualismul propprietății, în sensul coexistenței proprietatea comună asupra pământului, a pădurilor, pășunilor și izlazurilor cu cea privată asupra casei de locuit, curții, animalelor, uneltelor.La început pământul era distribuit periodic sub formă de laturi în folosință privată iar o parte rămânea la dispoziția comunității fiind lucrat în comun în vederea satisfacerii unei nevoi generale. Treptat și adeseori prin lupta mai marii obșteoi pun stăpânire pe laturile comunității, îi aservesc pe posesorii acestora, ocupând uneori și părți din pământurile folosite în comun. Astfel, cu timpul din interiorul obștei se vor ivi atât viitorii feudali și domniile lor cât și țărănimea aservită – viitorii iobagi. Obștea, chiar aservită de feudali, supraviețuiește până la sfârșitul feudealismului. În Țările Române comunității obștești neaservite s-au păstrat până în sec.alk XVI-lea. Cea mai importantă funcție îndeplinită de obștea sătească a fost cea economică, dar înafară de aceasta ea îndeplinea și atribuțiuni judecătorești, administrative și chiar politice. d). Cel mai important proces al acestei perioade este legat de formarea relațiilor feudale. Trecerea societății noastre la feudalism și implicit nașterea noilor relații nu s-a făcut pe calea clasică, a colonatului, ci prin satisfacerea socială a obștei sătești. Conducătorii obștei la început vor prelua puterea economică și apoi cea politică. Ei vor transforma mai întâi demnitățile în care fuseseră aleși în demnități pe viață și apoi le vor da un caracter ereditar. e) Formarea noilor relații de producție de tip feudal va fi însoțită de procesul formării și afirmării unor formațiuni prestatale, cenezate, voivodate și apoi a unor state feudale independente în sec.XIV. Aceste cînezate, ducate, voievodate și mai târziu viitoarele state feudale românești, vor constitui cadrul statl politic pe care se vor și dezvolta relațiiile feudale și economice. Concluzionând putem aprecia că în secolul VII se încheia procesul formării poporului român și a limbii române și în cea mai mare măsură și cel al formării relațiilor de tip feudal. Așa cum am mai arătat epoca medievală corespunzătoare modului de producție feudal a cunoscut pe teritoriul țării noastre trei momente distincte în evoluția sa: feudalismul timpuriu.Feudalismul dezvoltat (sec.XIV-XVIII) și feudalismul în descompunere (sec.XVIII-1821) cunoașterea particularităților feudalismului românesc impune evidențierea caracteristicilor generale ale acestui mod de producție: 1.Termenul de feudal, feudalism derivă din termenul frane feud prin care în evul mediu era indicată posesiunea funciară . Acesta este un termen de origine francă. Treptat, termenul s-a extins desemnând întreaga avere a feudalului, însăși regimul politic al acestei formațiuni sociale. 2.Baza feudalismului o constituie proprietatea feudală, deoarece pe temelia ei au apărut și sau dezvoltat relațiile de producție feudale între feudal, proprietarul funciar și țăranul deținător sau nu de lot de pământ. Tot pe baza proprietății feudale s-au format principalul tip de relații ale acestei societăți – relațiile feudo-vosalice între seniorul care acordă pământ și vosalul care îl primea. Formarea bazei economice a feudalismului a avut ca urmare constituirea și a unei suprastructuri corespunzătoare în domeniul politic (statul feudal) iar ideologic (religiile și serviciile respective, cultura feudală). 3.Structura socială și de clasă a acestei societăți este generată de raportul față de proprietatea funciară: deținătorii acesteia formează nobilimea feudală; alături de acestea există clasa țărănimii stratificate; cei ce dețin un lot de pământ sunt țăranii liberi, iar restul lipsiți de pământ – iobagii. Țărănimea a constituit principalul productor el economiei feudale. 4.Economia feudală îndeosebi în perioada feudalismului timpuriu este o economie naturală închisă. Pe domeniul feudal sau în gospodăria țăranului se produce numai atâta cât este necesară existența. Schimbul nu este o activitate în sine ci de necesitate. 5. Progresul tehnic al acestei orânduiri a fost redus, evoluția sa a fost lentă până la apariția germenilor capitalismului. El era în legătură cu caracterul natural al economiei feudale. 6. Renta feudală- constituie o caracteristică a economiei feudale. Ea este dată de totalitatea obligațiilor în produse, muncă și bani pe care le plăteau țăranii dependenți față de feudalii laici sau ecleziastici. Renta în muncă specifică feudalismului timpuriu consta în efectuarea de către țăranii dependenți a unui număr de zile de muncă cu uneltele și vitele sale pe moșia feudalului. În 1517 Triplui Werbotzi stabilea rata la o zi pe săptămână în Transilvania. În perioada feudalismului dezvoltat ea va cunoaște o creștere continuă ajungând la mijlocul sec. XVIII la 4 zile în Transilvania. Renta în produse consta dintr-o cantitate de (cereale, carne, păsări, ouă, miere, vin etc.)pe care o dădeau țăranii dependenți boierilor laici sau ecleziaștilor. Ea a cointeresat pe țăranii dependenți întrucât surplusul îi putea reveni și a constituit o cale de diferențiere socială și economică între țărani. Renta în bani apare în perioada descompunerii societății feudale și constă într-o sumă de bani plătiți de țăranii dependenți – boierului. Ea s-a impus în perioada descopunerii feudale . Obligațiile țăranilor constau în primul rând cota sau nobilime și purta numele de cens în Transilvania și dăjdii în cele 2 țări române. – cota stat – regalitate în Transilvania Feudalismul timpuriu pe teritoriul patriei noastre începe în linii mari odată cu încheierea procesului constituirii poporului român și a limbii române și se sfârșește cu formarea statelor feudale românești secolul XIV. Caracteristicile noi importante ale acestei perioade au fost: – Durata relativ mare a existenței feudalismului timpuriu românesc în raport cu cel universal care se încheie de regulă în jurul secolului XI, la noi XIV. Explicația este în legătură cu marea migrație a popoarelor care în mare s-a desfășurat pe teritoriul țării noastre până în secolul XIII (1241). De asemenea, greutatea constituirii unui stat feudal datorită opoziției regatelor vecine – în special maghiar. Fără un cadru statal dezvoltarea revoluțiilor feudale a fost încetinită, îngreunată, ele rămânând la un stadiu incipient timpuriu. Nu întâmplător după constituirea statelor feudale românești: Transilvania sec. XIV, Țara Românească (1330), Moldova (1359), Dobrogea 1370 are loc o dezvoltare a relațiilor de producție feudale trecându-se la feudalismul dezvoltat. – Viața economică a feudalismului timpuriu românesc se desfășoară conform celei a feudalismului universal. Agricultura este ramura de bază a economiei feudale. Ea are de regulă un caracter extensiv.. În acest sens ne vorbesc documentele din secolul XII și XIII din Transilvania care amintesc despre punerea în valoare a unor noi terenuri agricole. Diploma ioaniților (1241) ne dă și ia date prețioase despre agricultura din viitorul stat feudal Țara Românească confirmând existența a numeroase mori. Mineritul continuă că se practice în țările române. Cercetările arheologice aduc dovezi despre obținerea mineritului de fier pe ambele laturi ale Carpaților, dar el se practică mai intens în Transilvania. Izvoarele narative, în special vechea cronică rusească „Povestea anilor care au trecut” ne mărturisește despre schimburile de mărfuri ce are loc la Dunărea de Jos. În schimburile de mărfuri pe teritoriul patriei noastre, un rol important l-au avut negustorii străini de la gurile Dunării în special genovezii, dar și drumurile comerciale care străbăteau teritoriu țării noastre legând Europa de Asia. – În această perioadă se cristalizează structura socială și de clasă a societății feudale românești. Procesul de aservire a țărănimii este mai lent în Țara Românească și Moldova unde întâlnim o țărănime liberă, numeroasă și puternică. În schimb, sub impulsul dominației regalității maghiare acest proces este mai rapid în Transilvania și el cuprinde de regulă țărănimea românească. Această aservire a obștilor sătești se accentuează în sec. XIII în Transilvania; ea fiind legată de organizarea domeniilor feudale și va cuprinde în general populația românească, îndeosebi în zonele unde va avea loc colonizarea sașilor și secuilor. Feudalismul dezvoltat. Această perioadă din istroia patriei naostre se desfășoară în condițiile luptei pentru centralizarea puterii statului feudal românesc, a apărării funcției sale statale, iar către sfârșitul etapei a instaurării regimului dominației otomane asupra țării Românești și Moldova și a așezării în 1699 a Transilvaniei de Imperiul Habsburgic. Totodată această perioadă se desfășoară sub simbolul marii uniri înfăptuite de Mihai Viteazul în 1600 când pentru prima oară în istoria lor cele trei țări românești formează un organism politic unitar, realizându-se totodată și prima unitate a vieții economice, a pieții româneștiViața social-economică a acestei perioade a îmbrăcat următoarele caracteristici: Pag. 16 din 68 Istoria Economiei Nationale Conf. Univ. Dr. Aurel Piturca 1.În raport cu perioada precedentă, forțele de producție vor cunoaște o implusionare, aceasta fiind în strânsă legătură cu constituirea cadrului statal politic românesc. 2.Economia deși continuă să păstreze caracterul natural, totuși necesitatea crescândă de mărfuri destinate schimbului, impulsionarea comerțului, crearea cadrului statal ce garanta activitatea economică vor impulsiona transformarea, e adevărat lentă, a acesteia într-o economie de marfă deschisă. • Intensele schimburi și legăturile economice sociale și politice dintre cele trei țări românești, vor genera caracterul complementar al economiei românești al acestei perioade, interdependent. • Dintre toate ocupațiile locuitorilor , agricultura continuă să fie cea mai bine relevată de izvoarele istorice și totodată, cea mai importantă. Se practică în continuare o agricultură extensivă sub impulsul nevoii crescânde de cereale. Tehnica agrară făcea și ea progrese. Se folosește plugul că brăzdar mărit precum și plugul cu roțile și camion tras de mai multe perechi de boi ceea ce a condus la sporirea producției agricole. Continuă să se practice creșterea vitelor. Se dezvoltă cultura viței de vie, pomicultura, legumicultura. Alături de agricultură în evul mediu s-a dezvoltat exploatarea bogățiilor subsolului: aur, argint, fier, sare, meserii practicate din timpuri străvechi. Însemnătatea exploatării subsolului este dovedită de colonizarea minerilor străini în Transilvania, cărora li se acordă privilegii din partea puterii centrale. Și în Țara Românească și Moldova domnia manifesta interes pentru exploatarea aramei și mai ales a țării. Viața economică cunoaște în această perioadă o apreciabilă dezvoltare și în sectorul meșteșugurilor, acesta fiind mult mai bine conturat în Transilvania. Aici s.a dezvoltat o intensă viață orășenească încă din secolul al XIII-lea. Orașele transilvănene Sibiu, Brașov, Cluj, Sighișoara desfășoară o vie activitate meșteșugărească având strânse legături cu viața economică din Moldova și Muntenia. Dezvoltarea activității meșteșugărești în Transilvania este demonstrată de formarea breslelor ceea ce dovedește existența formelor de organizare medievală europeană. Comerțul este în strânsă legătură cu proprietatea economică din agricultură, meșteșuguri și minerit. Țările române prin străbaterea lor de ndrumurile comerciale ce legau Europa centrală de cea răsăriteană Și Asia, Europa Apuseană de Peninsula Balcanică și M.Neagră devin o adevărată platformă comercială internațională. Pe teritoriul Țărilor Române s-au născut și dezvoltat importante centre comerciale genoveze (Chilia, Cetatea Albă). În această perioadă, a feudalimsului dezvoltat, țările române vor intra în circuitul economic european. – Din punct de vedere organizațional în perioada feudalismului dezvoltat se desăvârșește organizarea administrativ teritorială și de clasă a societății românești. Procesul de aservire a țărănimii se dezvoltă și în Țara Românească și Moldova după secolul XIV-; finalizându-se la sfârșitul secolului al XVI-lea. Decăderea țărănimii libere și aservirea ei a avut consecințe negative atât pentru viața economică a societății românești dar mai ales pentru independența și suveranitatea țării. Decăderea și aservirea țăranilor a determinat scăderea capacității de apărare a țărilor române, fapt ce a permis, în special imperiului otoman să lezeze independența și Pag. 17 din 68 Istoria Economiei Nationale Conf. Univ. Dr. Aurel Piturca integritatea lor teritorială. Procesul aservirii țărănimii a fost legiferat în 1514 în Transilvania prin tripartitul lui Werboczi în Țara Românească prin legătura lui Mihai Barnowski în Țara Românească prin legătura lui Mihai 1597 iar în Moldova prin legile lui Mihai Bornowski 1628. – Fundamentul material al societății feudale îl constituie pământul – domeniul feudal. În țările române propeitatea feudală asupra pământului a cunoscut trei forme: a) proprietatea domnească în Țara Românească și Moldova, și proprietatea regească în Transilvania; b) proprietatea boierească în Țara Românească și Moldova, nobilească în Transilvania; c) proprietatea mănăstirească în Țara Românească, Moldova și ecleziastică – bisericească în Transilvania a) Proprietatea domnească sau regească cuprinde atât pământurile aflate în stăpânirea statului feudal precum și terenurile nedesțelenite sau părăsite. Până în secolul al XVI-lea nu a existat o diferențiere între proprietatea domnului și cea a statului, după această dată s-a stabilit o demarcație între proprietatea domnului și a statului. Aceast domeniu era folosit pentru asigurarea veniturilor statului și necompensarea unor persoane aflate în slujba țării. b) Proprietatea boierească sau nobiliară cuprinde domeniul feudal care ar putea fi de moștenire de baștină sau primită din partea puterii centrale. Acest domeniu cuprinde circa 40-50 de sate și era format din două porți distincte: – rezerva feudală – ce cuprindea curtea, locuința feudalului și a slugilor, pădurile și terenurile arabile muncite de țăranii dependenți prin clacă; – restul domeniului era format din satelor componente ale domeniului și terenurile arabile date în folosința țăranilor numite sesii sau delnițe. Pentru folosireaterenurilor țăranii plăteau dacii în muncă (clacă) în bani (cens) și natură/danii). De fapt acesta forma – centa feudală creată prin munca țăranilor și însușită de feudali. c)Proprietatea mănăstirească și bisericească a apărutprin diverse danii făcute de puterea centrală sau de către unii boieri. Ea a mai apărut și prin aservirea unor obști sătești sau chiar prin cumpărarea unor moșii. Biserica, feudalii ecleziastici se bucurau de aceleași privilegii feudal. În afară de renta în muncă, natură și bani pe care țăranii o plăteau laic sau ecleziastice ei aveau și anumite obligații către stat. Procesul descompunerii feudalismului în țara nostră s-a realizat mai târziu decât în țările Europei apusene și a cuprins o perioadă mai îndelungată de timp. Acest proces a început în Țările romane la începutul secolului al XVIII-lea ceva mai devreme în Transilvania și s-a accelerat la mijlocul acestui secol. Prelungirea relațiilor feudale s-au datorat următoarelor cauze: -a) stăpânirea străină exercitată asupra Țărilor romane în special a Imperiului Otoman care aflându-se în plin feudalism era interesat în perpetuarea acestui sistem de relații. Pag. 18 din 68 Istoria Economiei Nationale Conf. Univ. Dr. Aurel Piturca b)Pierderile teritoriale, Bucovina 1774 și mai târziu 1812 Basarabia și raioanele turcești Brăila Giurgiu, Oltenița au diminuat potențialul economic al țărilor romane , potențial capabil să susțină procesul ascensiunii capitalismului; c) fărămițarea teritorială d) sporirea obligațiilor țărilor române față de Poartă, purtarea unor războie pe teritoriul țărilor române, epidemiile, catastrofele naturale au inaugurat procesul descopunerii feudalismului și ascesiunea capitalismului. Cu toate acestea procesul descompunerii feudalismului s-a produs pe teritoriul patriei noastre.

Capitalismul

De la mijlocul secolului al XVIII-lea, în Țările Române au apărut simptomele procesului de dezagregare a relațiilor de producție feudale și de apariție a celor capitaliste, care se vor accentua în ultimul sfert al acestui secol și începutul celui următor. Dintre procesele și fenomenele care prevesteau noul mod de producție evidențiem: ¾ sporirea producției meșteșugărești și manufacturiere; ¾ creșterea diviziunii sociale a muncii; ¾ înlocuirea economiei naturale cu cea de schimb; ¾ afirmarea ideologiei naționale ce milita pentru emanciparea națională și reînoire și restructurare socială. Apariția noului mod de producție a avut loc pe teritoriul țării noastre în momentul când în țările din apusul Europei capitalismul făcuse mari progrese; se dezvoltase puternic producția, se adâncise diviziunea socială a muncii, în Anglia avusese loc revoluția industrială iar în Franța, Germania, Italia, Olanda industria mașinistă făcuse pași însemnați. În S.U.A. se desăvârșea revoluția industrială și avea loc o puternică industrializare de tip capitalist. În schimb, Imperiul Habsburgic și mai ales cel Otoman prin diferite căi și mijloace frânau noua dezvoltare economică, militau pentru menținerea vechilor structuri feudale și mai ales pentru înăbușirea aspirațiilor naționale ale popoarelor, operații care, obiectiv, erau legate de noul mod de producție – capitalismul. Revoluția industrială care se desfășura cu putere în țările Europei Apusene producea mari schimbări în structura și funcționalitatea vieții economice: ✧ diviziunea socială a muncii a dat naștere la noi ramuri și subramuri de producție; s-a modificat raportul între ramurile industriei în sensul că are loc o revoluționare a industriei siderurgice, construcții de mașini față de perioada când dominantă era industria ușoară; apariția industriei grele a dat naștere bazei tehnico-materiale a capitalismului; s-a intensificat, deasemenea, concentrarea și contabilizarea capitalului etc. Pag. 20 din 68 În general, în evoluția capitalismului, pe plan mondial, până la primul război mondial au existat mai multe etape: Istoria Economiei Nationale Conf. Univ. Dr. Aurel Piturca a. etapa manufacturieră care a generat destrămarea feudalismului (sec. XVI până la începutul sec. XVIII); b. etapa capitalismului liberei concurențe care este legată de revoluția industrială (începutul secolului XVIII – până la mijlocul sec. XIX; c. etapa monopolistă care începe la sfârșitul sec. XIX și îndeosebi la începutul secolului XX pentru cele mai multe țări. Persistența puternică a relațiilor de producție feudale, dominația străină, fărămițarea teritorială au făcut ca etapele desfășurării capitalismului în România să fie întârziată față de cele ale desfășurării capitalismului mondial.

2.5 – Finantele publice intre cele doua razboaie mondiale

Se caracterizează prin creșterea rolului acestora în viața economică față de perioada anterioară, în special, datorită consecințelor războiului și crizei din perioada 1929-1933.Urmările primului război mondial au făcut să evolueze concepțiile desprerolul statului. Cheltuielile publice ating o pondere de 30% din produsul internbrut, iar statul începe să finanțeze din plin ramuri ca: industria transporturile,constructiile de locuințe.Sub presiunea evenimentelor au evoluatconcepțiile despre rolul statului în sensul că, acesta putea să-și lărgeasca tot câmpul misiunilor tradiționale, să procedeze la intervenții deliberate îndomeniul economic și social.

 Postulatul lui Keynes

constă în aceea că puterile publice pot, din punct de vedere tehnic, și trebuie, din punct de vedere politic, să utilizeze finanțele publice pentru a asigura echilibrul țării:

echilibrul economic

reglând conjunctura prin politica bugetară și dezvoltând infrastructurile prin investiții;

echilibrul  social 

, deoarece fiscalitatea și cheltuielile de transfer permit lupta contrainegalităților și pot atenua efectele șomajului.După al doilea război mondial, în special sub impulsul teoriei keynesiste,statul a devenit un veritabil agent economic, fapt care va face să sevorbească din ce în ce mai mult de finanțele publice ale statului-agent economic.

După anul 1945 statul a ieșit, în manieră constantă și sistematică, dinfuncțiile sale tradiționale pentru a exercita un adevărat rol economic și social.Aceasta sa datorat, în primul rând, transpunerii în practică a ideilor keynesiste, reluate și dezvoltate apoi de numeroși autori, care au avut rolul de a justifica, în general, măsurile de redistribuire a veniturilor și, înparticular, sistemele de asigurări sociale care s-au dezvoltat în cea mai mareparte a țărilor europene după al doilea război mondial. Prin redistribuirea veniturilor în favoarea categoriilor sociale defavorizate (șomeri, pensionari,familii cu copii etc.), se reduc inegalitățile sociale și se influențează cerereaglobală.După criza economică a anilor '70, am asistat la o

restabilire foartesensibilă a unei concepții neoliberale, moștenită, în special, de la gândirea luiFriederich von Hayek 

(1899-1992) și în principal, ilustrată pe plan guvernamental prin Margaret Thatcher în Marea Britanie (1979-1990) șiRonald Reagan în Statele Unite ale Americii (1981-1989). Conținutul acesteiconcepții constă în aceea că

 puterile publice nu mai pot să regleze activitatea economică

și socială, ci prin intervențiile lor împiedicăsoluționarea concomitentă a crizelor, dezvoltarea economică și libertățile.Se preconizează astfel o reglare a activității, nu numai prin stat, ci și prinpiață, care presupune o dereglementare a activităților naționale, o privatizarea întreprinderilor publice și o reducere a rolului finanțelor publice, în special aprelevărilor obligatorii și a politicii bugetare.Acestea sunt concepțiile care inspiră, în prezent, cea mai mare parte aguvernelor, dar cu unele nuanțe; în particular, dacă dereglementarea șiprivatizarea au cunoscut progrese sensibile, finanțele publice au conservat opondere și un rol (pozitiv sau negativ) considerabil.

  In toate orânduirile în care a existat, statul, pentru 

îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale, mobilizează la dispoziția sa o parte dinprodusul intern brut. În procesul mobilizării, repartizării și utilizării fondurilorbănești ale statului, se nasc relații sociale de repartiție între stat, pe de oparte, și diferite categorii sociale, pe de altă parte.

2.6 Evolutia finantelor publice in epoca moderna

În epoca modernă, finanțele publice au evoluat continuu, conturându-se evidențiat două etape: prima corespunde în linii generale secolelor XVIII-XIX, iar cea de-a doua – secolului XX∗ . În secolul XVIII, în Europa Apuseană continuau să domine evident relațiile sau vestigiile feudale. Însă, trecerea la gospodăria capitalistă s-a finalizat cu: dominația concurenței în cadrul ritmurilor impetuoase ale industriei, revoluția industrială în Anglia, consolidarea mișcării antifeudale, creșterea rolului politic și economic al burgheziei, subordonarea satului de câtre oraș, înlocuirea aproape deplină a legăturilor tradiționale dintre oameni cu relațiile financiare. Secolul XVIII a devenit și secolul răspândirii ideilor iluministe ale egalității sociale și libertății personale, ale rațiunii și învățământului. Tendința spre cunoștințe a început să se bazeze pe rațiune și nu pe credință. Ideile iluminismului dezvoltau și consolidau în caracterul persoanelor calități necesare omului de afaceri: inițiativă, ingeniozitate, practicism. Capitalismul a intrat în epoca dezvoltării sale furtunoase – epoca concurenței libere. În aceste condiții, inițiativele private treptat înlătură statul din viața economică. El devine „paznic de noapte” al acestor relații. Averea statului se păstrează numai sub forma manufacturilor „model” (porțelan, țesătorii etc.), care în majoritate se vând sau se dau în arendă. Venitul net al proprietății de stat la sfârșitul sec. XVIII constituia, de exemplu, în Marea Britanie 5,4%, în Franța – 3% din suma totală a veniturilor [1]. Sub influența noilor relații de producție evoluează și relațiile financiare. Procesul de formare și folosire a fondurilor bănești pierde caracterul său ascuns, inerent feudalismului, și se află sub controlul strict al statului burghez. Veniturile și cheltuielile statului se separă definitiv de vistieria domnitorului. Pretutindeni sunt introduse „foile civile”, în care, în particular, sunt reglementate de guvern cheltuielile domnitorului și ale familiei sale. Brusc sunt reduse și cheltuielile curții domnești. Așa, de exemplu, la sfârșitul secolului XVIII ele constituiau în Marea Britanie 1,05%, în Franța – 2,01%, în Prusia – 3,9%, în Rusia – 2,7% din cheltuielile statului [2]. În acel timp apar renumitele patru principii de încasare a impozitelor, elaborate de A.Smith, ulterior numite „marea cartă a libertăților contribuabilului”. Aceste principii reflectau cerințele burgheziei de a fi lichidate derogările financiare ce aveau loc în societatea feudală, în același rând imunitatea fiscală. În așa fel, în sec. XVIII caracterul întâmplător, nereglementat, deseori sporadic al relațiilor financiare dintre puterea regală și populație în epoca medievală se înlocuiește cu un sistem relativ bine determinat, permanent, strict intercalat și supus unei legislații unice. Secolul XIX e marcat de evenimente importante, fundamentale, care au transformat profund economia mondială. Aceasta a fost perioada revoluțiilor burgheze din Franța și Germania și formării nucleului statelor dezvoltate, care și în prezent dețin poziția de lideri în lume și, posibil, în multe determină și soarta planetei în ansamblu. Aceasta a fost perioada formării civilizației industriale și pătrunderii active în economia mondială a științei și tehnicii. În anii ’70-90 ai sec. XIX are loc cea de-a doua revoluție tehnico-științifică (prima revoluție industrială). Schimbările ce au avut loc în sec. XIX nu au evitat și sfera social-culturală. În rezultatul revoluțiilor burgheze s-au creat clasele de bază ale societății capitaliste – burghezia și proletariatul. Se constituie inteligența. Esențial a fost subminat rolul religiei. Firida apărută a fost completată cu ideologii netradiționale și partide politice. S-au modificat formele de guvernare; au apărut republicile și monarhiile constituționale; s-au agravat evident relațiile internaționale; s-a finisat divizarea colonială a lumii. Se ducea o luptă acută pentru reîmpărțirea ei. Rivalitatea militară era însoțită de mari distrugeri și pierderi de vieți omenești.

La începutul sec. XIX finanțele statului (publice) constituiau 2-3% din venitul național, continuă dezvoltarea economiei, statul își ia asupra sa un șir de atribuții, în primul rând anumite funcții gospodărești, economice și sociale, ceea ce determină creșterea bruscă a bugetului de stat. Așa, de exemplu, bugetul Franței de la 1 mlrd franci în anul 1828 s-a ridicat până la 3,5 mlrd franci în anul 1899; în Marea Britanie partea de cheltuieli a bugetului s-a mărit de la 55 mln lire sterline în anul 1830 până la 88 mln lire sterline în anul 1889; în SUA cheltuielile federale timp de un secol (anii 1792-1892) s-au majorat aproape de 50 de ori; în Prusia – de la 282 mln mărci în 1849 până la 21187 mln mărci în 1898-1899; în Rusia – de la 230 mln ruble în 1830 până la 1889 mln ruble în 1900 [3]. Ca rezultat, către sfârșitul sec. XIX în țările dezvoltate prin sistemul financiar se redistribuiau 9-18% din venitul național [4]. Principalul izvor al venitului național îl constituiau impozitele și împrumuturile. Domeniile și regaliile se retrag pe ultimul plan. Veniturile capătă forma încasărilor bănești (80-90% din toate veniturile bugetare) [5]. La sfârșitul sec. XIX în Franța și în Anglia impozitele directe și indirecte constituiau 85-87% din toate veniturile statului. Referitor la cheltuielile publice, reduse la minimum, statul furniza acele servicii care relevau competențele sale tradiționale și pe care inițiativa privată nu era în măsură să le asigure. Este vorba, în principal, de armată, de administrația generală și de construcția și întreținerea lucrărilor publice (drumuri, poduri etc.) strict necesare societății și pe care piața nu le poate furniza. În concluzie: în sec. XIX se creează sistemul ramificat al relațiilor financiare, pe baza căruia se formează și se dezvoltă fondurile bănești publice. Însă, la acel timp economia sectorului social încă nu a primit amplă dezvoltare. Ea a început să influențeze esențial asupra dezvoltării pieței în sec. XX, în special în a doua jumătate a acestuia. În perioada intervenționistă ** are loc implicarea statului în relațiile economice. Acest proces în literatura de specialitate este marcat cu un termen special – etatizare (de la fr. L’etat – stat), iar regimul de relații economice, corespunzător – etatism [6]. Locul statului-jandarm a fost preluat de către statul-providență (statul bunăstării), care își lărgește sensibil sfera preocupărilor. În sfera economică statul este chemat să joace un rol activ, să influențeze procesele economice, să corecteze evoluția ciclică, să prevină crizele, să găsească soluții la problemele complexe cu care se confrunta economia națională între cele două războaie mondiale. Cheltuielile publice ating o pondere de 30% din avuția produsă [7]. Prin mecanismul finanțelor publice statul influențează asupra producției și structurii venitului național, ritmurilor de creștere. Reglarea economiei prin sfera finanțelor publice se exprimă în mărirea mijloacelor de stat orientate spre investiții capitale, industrializarea agriculturii, finanțarea întreprinderilor de stat și mixte, infrastructurii, progresului tehnico-științific, spre investiții în sfera socială. După al doilea război mondial (1939-1945), sub impulsul teoriei keynesiste statul devine un veritabil agent economic, fapt care va face să se vorbească despre finanțele publice ale statului-agent economic. Statul nu mai exercită funcțiile tradiționale, pentru că lui îi revine un adevărat rol economic și social, legat de dezvoltarea societății, fiind chemat să asigure ritmuri stabile de creștere economică. La majorarea resurselor financiare publice în această perioadă au contribuit așa factori, precum: 9 Naționalizarea și reconstrucția întreprinderilor, a ramurilor economiei și a infrastructurii de importanță națională, care în mare măsură determină competitivitatea întregului capital. Statul concentrează în mâinile sale acele ramuri ale economiei naționale care necesită inițial cheltuieli esențiale și a căror însușire este legată de un anumit risc. 9 Crearea întreprinderilor mixte în ramuri importante ale producției, precum: construcția de autovehicule, metalurgia, chimia, construcții navale etc. În special, așa tip de întreprinderi s-au format în acea perioadă în Italia, RFG, Franța. În Italia, Institutul de Stat pentru reconstrucția industriei era în relații financiare cu 300 mari corporații. El înaintează în calitate de antreprenor, investitor al statului, un astfel de tip de întreprinderi care, fiind favorabile anteprenorilor particulari, vin cu investiții de capital, garantează un anumit beneficiu (venit), achită creditele și plătește pentru ele procentele, deseori asigură realizarea producției etc.

9 Transformarea statului într-un investitor masiv și important. Cota investițiilor capitale deseori atingea 35-45% din suma totală a investițiilor de capital în țară (Marea Britanie, Franța, RFG s.a.). Adică, statul a început să joace un rol important în schimbarea structurii ramurilor gospodărești, îndreptând mijloacele spre dezvoltarea domeniilor mai dinamice și mai progresive ce influențează condițiile de producție ale altor branșe. Aceasta permite capitalului național să se acomodeze mai favorabil la cerințele revoluției tehnico- științifice. Așa, de exemplu, în RFG investițiile de capital în programele de conjunctură ale statului, în anii ’80-90, au constituit 7 mlrd mărci, sau aproximativ 56% din toate investițiile bugetare [8]. Deseori, investițiile de capital erau parte integrantă a programelor generale de stat pe termen lung, cu destinație specială de dezvoltare a economiei. Astfel, în Franța, în perioada anilor 1947-1952, aceste asignații se îndreptau în special la dezvoltarea bazei energetice și siderurgice, în anii 1953-1957 – la renovarea generală a fondurilor de producție, în anii 1965-1969 – la reconstrucția principalelor ramuri ale economiei. De menționat că în ultimele decenii ale sec. XX țările industrial dezvoltate îndreptau importante fonduri la dezvoltarea nu doar a industriei, ci și a gospodăriei sătești, creând posibilități economice pentru concentrarea și industrializarea ramurii și trecerea ei pe cale industrială. Așa, în Italia, RFG aceste cheltuieli se prevedeau în așa-numitele „planuri verzi”, în Franța – în planurile de reconstrucție a gospodăriei sătești etc. Gospodăriilor li se dădeau credite preferențiale pentru procurarea tehnicii etc. O astfel de politică permitea statului ridicarea productivității agricole, lărgirea pieței de materii prime pentru industrie, crearea condițiilor mai favorabile pentru organizarea complexelor agroindustriale etc. 9 Finanțarea cercetărilor științifice. Riscul comercial al investițiilor în lucrările cu caracter de cercetări științifice costisitoare, cu termen îndelungat de recuperare a cheltuielilor, în majoritatea cazurilor, parțial și-l asuma statul. Pe lingă aceasta, în ultimele decenii ale sec. XX în special rapid creșteau cheltuielile pentru cercetări fundamentale (teoretice), care de 2-2,5 ori depășesc alocațiile pentru cercetările cu caracter aplicativ. Suma totală a cheltuielilor de stat pentru lucrările științifice se măresc considerabil în legătură cu revoluția tehnico-științifică. Așa, de exemplu, în SUA în ultimele decenii ale secolului XX acestea s-au mărit de peste trei ori [9]. 9 Sprijin acordat în realizarea mărfurilor – una dintre cele mai problematice stadii ale circuitului de capital. În așa fel, statul se prezintă nu doar ca puternic investitor și, corespunzător, participant la procesul de reproducere, ci deservește într-o anumită măsură și circuitul capitalului social. Esențial s-au majorat cheltuielile țărilor dezvoltate pentru necesitățile social-culturale – produsul secolului XX. Astfel, cheltuielile pentru asigurarea socială și medicină prevăzute în bugetul central al guvernului japonez constituiau 14,3%, în bugetul federal al SUA – 28% (fără pensiile militare și subvenții), în Franța cheltuielile bugetului pentru învățământ constituiau 18%, în Japonia pentru învățământ și știință erau prevăzute 11,5%. Un rol important în perioada studiată îl jucau impozitele. Așa, de exemplu, în comparație cu anul 1940, veniturile impozitate ale SUA în prețurile curente s-au majorat de 17 ori. În Japonia impozitele și încasările în suma totală a veniturilor în bugetul guvernului central constituiau 88,1% [10]. Însă, importanța impozitelor după cel de-al doilea război mondial nu s-a limitat doar la momente fiscale; schimbări esențiale sunt operate în structura și conținutul lor. De exemplu, impozitele directe de la corporații erau folosite de stat nu doar în calitate de unul dintre izvoarele importante ale veniturilor în buget, ci și ca instrument de influență asupra producției materiale. Cu ajutorul acestui impozit statul caută să amelioreze caracterul ciclic al producției, ridicând tarifele în perioada avântului și micșorându-le în condițiile declinului economic. Așa, în Japonia în anii ’80 ai secolului XX impozitul a fost ridicat la ±77% pentru corporațiile cu un venit de peste 400 mln yene, iar în SUA tarifele au fost micșorate, stabilindu-se înlesniri în cazul contopirii întreprinderilor, fiind redusă suma totală a impozitelor etc. Statul stimula concentrarea producției. Legătură strânsă era și între impozite de la corporații și politica amortizării accelerate, când statul în ordine legislativă permite anularea valorii capitalului fix la cheltuieli de producție în decursul a 4-5 ani (în Anglia, de exemplu, în primul an se permitea până la 55% din valoarea capitalului fix). Aceasta accelera reînnoirea capitalului fix, ceea ce e foarte important în condițiile revoluției tehnico-științifice, dat fiind că ridică competitivitatea lui. Concomitent, izvorul principal al finanțării investițiilor de capital devine nu beneficiul, ci cota de amortizare (peste 80% din toate izvoarele). Spre sfârșitul perioadei studiate se observă o scădere relativă a impozitelor indirecte, caracter de masa capătă impozitul pe venit. Se ridică importanța protecționistă a impozitelor vamale. În perioada postbelică schimbări esențiale s-au efectuat și în sistemul bugetar. În special, prezintă interes schimbările din anii ’80 ai secolului XX în sfera formării bugetului pe baza prognozării, programării si „modelelor de dezvoltare” globale. De exemplu, în RFG pentru prima dată a fost elaborat și aprobat bugetul de perspectivă pe anii 1971-1975; în SUA, în 1965, toate ministerele și departamentele, printr-un decret special al președintelui Johnson, au fost transferate la programe cincinale de dezvoltare (numite PPB – plănuire, programare, bugetare), a căror parte componentă o constituiau planurile financiare. Concomitent, pe larg se foloseau metodele economico-matematice, tehnica electronică de calcul. Schimbări importante s-au produs în perioada cercetată și în sfera creditului bancar. Naționalizarea băncilor pentru emisiuni, iar în unele cazuri și a celor comerciale, a atras după sine reglementarea directă de către stat a creditului. Băncile au căpătat posibilitatea de a folosi rezervele bugetare libere în calitate de sursă adăugătoare a resurselor creditare. Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, țările dezvoltate din Europa au început să folosească pe larg finanțele în calitate de instrument important pentru realizarea politicii de integrare economică. Gradul înalt de cooperare economică, evident, s-a manifestat și în integrarea financiară. Organizațiile financiare create*† erau chemate să consolideze colaborarea financiară internațională. Toată activitatea lor este supusă intereselor asigurării stabilității sistemului valutar-financiar mondial. În orânduirea socialistă, statul a mobilizat la dispoziția sa o importantă parte din venitul național și o utilizează pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale. Constituirea, repartizarea și utilizarea fondurilor statului are loc, în exclusivitate, în formă bănească. Deci, în a doua jumătate a sec. XX s-au dezvoltat toate verigile finanțelor publice, care devin instrumente importante de influență asupra economiei. Impozitele sunt folosite ca metodă de acțiune asupra dezvoltării producției materiale; are loc scăderea relativă a impozitelor indirecte și schimbări în conținutul lor; se ridică însemnătatea impozitului pe venit; brusc crește rolul creditului de stat. Schimbări mari au loc în structura bugetului, apar tendințe de prognozare bugetară pe timp îndelungat. Finanțele joacă un rol important în dezvoltarea integrării economice, apar principial noi forme de relații financiare: buget interstatal, impozite unice etc. Finanțele publice au influențat calitativ și cantitativ atât de important societatea modernă, încât ne permite să facem concluzia despre caracterul imanent al finanțelor, în condițiile intervenției statului în relațiile de reproducție, ceea ce confirmă legătura strânsă a finanțelor cu statul și, concomitent, accentuează specificul acestei legături în comparație cu altele din sfera economico-valorică. În concluzie, conținutul finanțelor publice esențial se schimbă la diferite perioade de dezvoltare a epocii moderne, concomitent păstrându-se multe criterii generale principiale, ce reies din unitatea pe care o formează relațiile de producție ale societății moderne, prezența statului, acțiunea pozitivă a legilor economice.

2.7 Necesitatea finantelor publice in economia de piata

Aceasta în mod teoretic, deoarece, practic, uneori suma impozitelor și a taxelor încasatede la persoanele cu venituri mari și foarte mari are o pondere redusă în totalul veniturilor fiscale și, deci, o contribuție pe măsură la finanțarea cheltuielilor de care beneficiazămasele largi ale populației.Autoritățile publice folosesc instrumentele financiare și în scopul influențării proceselor economice, a corectării ciclului economic, al înlăturării dezechilibrelor economice în perioadele de supraîncălzire a economiei, se iau măsuri financiare pentrutemperarea creșterii obținute pe seama accentuării fenomenelor inflaționiste, iar în perioadele de recesiune, prin facilități fiscale ori prin alocații bugetare, se asigurăoxigenul necesar relansării economiei. Pe seama resurselor financiare publice sefinanțează diverse acțiuni orientate spre crearea de noi locuri de muncă, recalificareașomerilor și îndrumarea lor către alte ramuri și sub ramuri ale economiei, pensionareaînainte de termen a celor care nu-și mai găsesc plasament din cauza vârstei înaintate șiajutorarea celor care și-au pierdut locul de muncă.Contractarea de împrumuturi pe piața internă, pentru acoperirea deficitului bugetar,constituie o modalitate frecvent folosită de stat pentru readucerea în circuitul economic adisponibilităților bănești temporare din economie și de influențare a echilibrului monetar.Prin contractarea de împrumuturi externe de către stat sau prin garantarea împrumuturilor contractate de agenții economici, se urmărește completarea resurselor financiare interneși folosirea lor pentru realizarea de obiective și acțiuni de interes național.Așadar, finanțele publice sunt utilizate în scopul realizării unei dezvoltărieconomice și sociale a tării, pe cât posibil într-un cadru echilibrat.În încheiere, ar fi de menționat că nu toți economiștii fac o demarcare netă întrefuncțiile și rolul finanțelor publice. Astfel, unii, vorbind despre funcțiile finanțelor, prezintă, de fapt, efectele acestora asupra economiei naționale, iar alții nu abordeazăaceste probleme cu referire la finanțele publice în general, ci tratează rezultateleobtenabile cu ajutorul impozitelor, împrumuturilor de stat, emisiunii monetare,cheltuielilor bugetare etc. folosite de autoritățile publice ca instrumente de intervenție îneconomiei.Lăsând la o parte deosebirile de terminologie, se observă că o serie de economiștioccidentali remarcă și apreciază pozitiv formele variate ale intervenției autorităților  publice în economie, prin mijlocirea finanțelor publice sau al altor instrumente. Necesitatea intervenției alocative a statului în economie apare în cazul:

•

 proprietății comune asupra resurselor;

•

al comportamentului neadecvat și păgubitor al unor indivizi (de tipul "călărețuluiliber")

•

al bunurilor publice.Atunci când un anumit bun (teren agricol, pădure, resurse de apă etc.) se află în proprietatea comună a mai multor persoane între care nu există un spirit de cooperare șicolaborare, se ajunge ca acțiunile unora să intre în conflict cu interesele celorlalți, fiecareurmărește să-și promoveze propriile sale interese chiar dacă acestea aduc atingereintereselor celorlalți proprietari. Maximizarea intereselor individuale, în detrimentulinteresului general al proprietarilor, are urmări dezastruoase. Proprietatea comună estetratată ca și cum ar fi proprietatea nimănui și sfârșește prin a dispărea ca sursă de venit pentru titularii acesteia.

Pentru a evita un asemenea deznodământ, se impune intervenția statului care săreglementeze modul de utilizare a resurselor aflate în proprietate comună.Încălcări frecvente ale intereselor generale se întâlnesc și în industrie, agricultură,transporturi și în alte ramuri ale economiei, care reclamă intervenția statului. Astfel, uniiagenți economici degajă în atmosferă gaze, praf ori alte substanțe nocive, rezultate din procesul de producție, în loc să le capteze și să le neutralizeze, deversează în râuri, în bălți sau în mare ori lasă să ajungă în pânza freatică ape uzate, în loc să le trateze(epureze) în prealabil, produc zgomote superioare limitelor admise cu efecte negativeasupra organismului uman, pe scurt poluează mediul ambiant fără să plătească vreun ban pentru acoperirea prejudiciilor produse celor din jur prin faptele lor iresponsabile.Comportamentul acestora este asemănător celui manifestat de "călărețul liber"("free rider"), care, ajuns într-o pășune proprietate comună, lasă calul să pască în voie,fără să-i pese că bunul respectiv nu-i aparține, că nu a contribuit cu nimic la crearea lui șifără să suporte pagubele provocate altora prin fapta sa reproșabilă. Pentru a descuraja unastfel de comportament, autoritățile publice sunt chemate să intervină stabilind norme șireguli obligatorii cu privire la exploatarea resurselor proprietate comună, în scopulexploatării eficiente a acestora, fie le finanțează din fonduri publice, fie obligă indivizii sărespecte reglementările legale în materie și să suporte consecințele încălcării acestora.Faptul că anumite bunuri (utilități) nu pot fi furnizate de producătorii privați,determină autoritățile publice să intervină pentru a asigura producerea acestora îninstituții specializate și a le pune la dispoziția utilizatorilor fără plată, după criterii non- piață. Prelevarea prin metode de constrângere (impozite, taxe, contribuții, etc.) aresurselor necesare finanțării producției de bunuri (utilități) publice și dirijarea acestoracătre instituțiile prestatoare (armată, politie, justiție, școli, spitale etc.) constituie o formăde manifestare a funcției alocative a finanțelor publice și a rolului jucat de autoritățile publice.Cu ocazia colectării resurselor financiare și, respectiv, a finanțării cheltuielilor  publice, are loc un proces de redistribuire a veniturilor și averilor persoanelor fizice și juridice în societate.Redistribuirea se produce între cei cu venituri mai mari (cu un potențial economicmai ridicat) și cei fără venituri sau cu venituri insuficiente pentru un trăi decent și serealizează sub diferite forme, și anume:

•

 prin oferirea de către autoritățile publice de bunuri și servicii fără plată(învățământ, ocrotire medicală, protecție socială etc.) cu titlu gratuit;

•

 prin subvenționarea de la buget a producției anumitor bunuri și servicii sau adistribuției acestora;

•

 prin acordarea unor sume de bani (ajutoare, indemnizații, pensii, burse etc.) celor îndreptățiți, pentru că aceștia să-și procure bunurile sau să-și achite serviciile de care aunevoie.În oricare variantă, autoritățile publice îndeplinesc un rol distributiv cu ajutorulfinanțelor publice.Implicarea statului în viața economică îmbracă, de asemenea, forma adoptării, decătre autoritățile publice a unor reglementări indispensabile bunei funcționări a economieinaționale. Este vorba de astfel de reglementări de legi, hotărâri sau ordonanțeguvernamentale, norme metodologice etc. cum sunt cele privind protecțiaconsumatorului, sancționarea concurenței neloiale și a practicilor monopoliste, protecția

și securitatea muncii, regimul de muncă, nivelul salariului minim, asigurările sociale, protecția mediului ș.a. Asemenea reglementări sunt percepute de către unii ca îngrădiriale libertăților individuale, iar de către alții ca măsuri utile, menite să contribuie la mai buna funcționare a mecanismului economic. Amploarea rolului regulator, al autorităților  publice în economie, diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta. Uneori, acesta seextinde, alteori se restrânge, după caz.În țările cu economie de piață apar frecvent disfuncționalități și dezechilibre subdiferite forme: rămânerea în urmă a desfacerilor de mărfuri în raport cu producția, ceea ceconduce la creșterea stocurilor, sporirea numărului șomerilor, înregistrarea de deficite bugetare, solduri negative ale balanței comerciale și ale balanței de plăți externe orimajorarea acestora, multiplicarea volumului plăților restante către furnizori, bugetul destat și bănci, încetinirea ritmului creșterii economice sau înregistrarea de creșteri negativeale produsului intern brut etc.Pentru corectarea unor asemenea fenomene, autoritățile publice apelează ladiverse instrumente monetare valutare fiscale ori bugetare pentru stabilizarea economiei.Asemenea intervenții, ca și cele la care m-am referit mai înainte, sunt contestate de cătreunii economiști, pe motiv că economia de piață se poate autoregla și că amestecul statuluiîn viața economică ar fi contra productiv, în timp ce alții le consideră inevitabile și binevenite.

Sectiunea 3.

Conceptul de finante

Din punct de vedere etimologic cuvîntul “finanțe” își are originea dinlimba latină și însemna “plata în bani”.În secolele XIV-XV în Franța circulau așa expresii ca

“financ”

– o sumăde bani sau venit al statului,

“finaces”

– patrimoniul statului. În secolul XVI, înlimba germană se folosea expresia

“finaz”

– plata în bani.Conceptul de finanțe s-a conturat pe fundalul practicării formelor deexprimare bănească a diferitelor procese economice, sociale și în legătură cuapariția și dezvoltarea primelor forme statale de organizare a societății. Conținutulfinanțelor reliefează procese de exprimare valorică și mișcare a valorii sub formă bănească, pentru satisfacerea nevoilor de desfășurare a diverselor activități.Deci noțiunea „finanțe” reprezintă sume de bani sau conturi bănești ce se administrează de către stat, persoane juridice sau persoane fizice cași formă sub care se realizează procesele de adunare și distribuire a resurselor  bănești în cadrul activităților economico-sociale (impozitele, subvențiile,alocațiile).Conceptul de finanțe poate fi privit sub două aspecte:

 în sens restrîns

– vizează operațiunile, procesele și relațiile economiceefectuate în formă bănească, dar desemnînd în esență procesul derepartiție al produsului național.

 în sens larg

– conceptul de finanțe include ansamblul operațiunilor  bănești legate nu numai de repartiția produsului național, dar și deformarea, circulația și consumul produsului național.Toate relațiile economice dintre persoanele fizice și juridice, în măsura încare se exprimă în formă bănească, reprezintă finanțele. Relația „bani – marfă,marfă – bani”, include suportul obiectiv al realizării proceselor financiare, deacumulare a resurselor în formă bănească și de distribuire, utilizare a acestor resurse. În acest context, banul reprezintă un instrument de utilitate socială, devenit în prezent un drept de creanță.

3.1 – Finantele publice

Tara ce a întrebuințat pentru prima dată în secolul 15 cuv „Finanțe" este Franța. Finanțele au aparut ca urmare a accentuării diviziunii sociale a muncii si a condus la creșterea productivității muncii. La creșterea producției și a dezvoltării pana la un nivel a relației maraî-bani. In aceste condiții s-a ivit necesitatea creării unor instante ce să apere proprietatea privată, să protejeze interesele celor avuți etc. Știința financiară e dedată recentă. De abia în a II jumătate a secolului 18 se poate vorbi de o știință financiară în adevăratul sens al cuvantului. La scriitori cei mai vechi găsim atinse și cercetate unele probleme financiare însă izolat sau în legătură cu problemele de altă natură fără să alcătuiască un sistem de științe finapciare din cercetările istoriei financiare se poate vedea că în veacul de mijloc veniturile ordinare ale monarhilor le alcătuiau domeniile și drepturile regaliene. . Așa se explică faptul că lucrările din acea perioadă nu sunt nici măcar încercări de sistematizări financiare. De abia în sec_16 incepe știinta financiara sa formeze obiectul unor preocupări mai active.

Notiunea de finante publice: Nevoile și interesele publice se realizează de către stat, în principal (și uneori exclusiv) prin bani. Într-adevăr, cheltuielile pe care le are de efectuat statul nu se pot efectua decât în bani. Fără bani nu există nici finanțe publice.

Această caracteristică explică și preocuparea pentru etimologia cuvântului finanțe. După câte se pare, noțiunea de finanțe provine de la cuvintele latinești fiare sau finis, care se traduc prin a termina, a încheia un diferend, o acțiune judiciară în legatură cu plata unei sume de bani. De la aceste cuvinte s-a format financia sau financia pecuniaria, adică plata în bani. Se crede că din aceste cuvinte latinești s-a născut noțiunea finance folosită în Franța în secolele XV-XVI, care avea mai multe înțelesuri și anume: sume de bani, resurse bănești, venit al statului, iar les finances echivala cu gospodaria publică, patrimoniul statului.

Finanțele publice reprezintă forma băneasca a relațiilor economice, în procesul repartiției produsului social și venitului național în cadrul îndeplinirii funcțiilor statului. Conținutul social, economic și în special juridic al relațiilor financiare, funcțiile și importanța lor sunt câteva din problemele fundamentale ale științei dreptului financiar.

Notiunea clasica de finante publice: Această concepție este legată de liberalismul politic, fiind specifică perioadei de dezvoltare economico-socială de la sfârșitulsecolului al XIX-lea. Conform acestei concepții, statul liberal este preocupat mai puțin de activitățile private, limitându-și intervenția la funcțiile sale tradiționale, și anume: apărarea națională, diplomație, ordine publică și justiție.

Au existat două motive pentru care statul nu a intervenit în activitatea agenților economici. În primul rând, activitatea economică se afla încă sub influența muncii manuale, industria era predominant manufacturieră, schimbul de mărfuri fiind restrâns ca valoare. În al doilea rând, intervenția statului în activitatea economică necesita resurse financiare, neputându-se limita această intervenție numai la planificări, dispoziții date agenților economici, etc.

Viața economică se desfășura în conformitate cu principiul laisser faire, laisser passer. Cheltuielile publice trebuiau reduse la minim. Concepția guvernului ieftin își găsește suportul în teza potrivit căreia progresul social-economic reclama utilizarea venitului național pentru dezvoltarea industriei și comerțului, în loc să fie irosit pentru activități neproductive. Rolul finanțelor publice constă în asigurarea resurselor necesare funcționării instituțiilor publice.

În perioada de după primul razboi mondial, locul statului neintervenționist a fost luat de statul intervenționist. Finanțele publice devin un mijloc de intervenție în activitatea social-economică, de exercitare a unei influențe pozitive pentru organizarea întregii activități.

Maurice Duverger, referindu-se la statul modern din secolul nostru, scrie că acesta nu se mărginește la sarcinile militare și tradiționale. El intervine în viața socială pentru a stimula producția în perioada de criză, pentru a împiedica creșterea prețurilor și a menține puterea de cumpărare a monedei în perioada inflației, pentru a asigura o cât mai bună utilizare a bogățiilor țării și repartizare a venitului național.

Pierre Lalumiere subliniază creșterea rolului intervenționist al statului în economie după criza mondială din anii 1929-1933. Pentru îndeplinirea acestui rol au fost folosite pe o scară tot mai largă cheltuielile publice, impozitele și alte instrumente financiare. Finanțele publice sunt definite ca știința care studiază activitatea statului, în calitatea sa de utilizator al unor tehnici speciale, așa-numite financiare: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, bugete, procedee monetare etc.

Potrivit unei alte opinii, în secolul XX și mai ales după marea criză din anii 1929-1933, locul statului jandarm a fost luat de statul- providență. Intervenția statului este determinată în ultimă instanță de menținerea echilibrului economic, de rentabilizarea unor întreprinderi sau ramuri economice considerate strategice, de rezolvarea contradicțiilor interne ale societății: inflație, șomaj, etc., și conduce cum era firesc la apariția unor întreprinderi publice și societăți comerciale cu capital mixt, la acordarea de subvenții unor întreprinderi private, etc.

3.2- Asemanari si deosebiri intre finantele publice si finantele private

Finanțele publice sunt asociate cu statul și instituțiile publice; se bazează pe normele dreptului public, pe constrângere și urmăresc satisfacerea necesităților cu caracter public.

Componenta publică a finanțelor are în vedere:

procurarea resurselor necesare statului și utilizarea lor conform nevoilor acestuia, în calitatea sa de autoritate publică;

folosirea procesului de procurare și utilizare a resurselor ca un mijloc (pârghie) de influențare a desfășurării ansamblului activității economico-sociale.

Finanțele publice îndeplinesc două funcții principale:

Funcția de repartiție, numită și funcție de alocare sau funcție fiscală;

Funcția de control.

Prin funcții ale finanțelor se înțelege esența finanțelor în acțiune sau mijloacele prin care finanțele își îndeplinesc menirea lor socială.

A) Funcția de repartiție – constă în mobilizarea resurselor financiare de la populație, agenți economici, instituții și alți participanți prin diferite forme și metode, în fonduri financiare publice la dispoziția statului și repartizarea fondurilor constituite pentru acoperirea cheltuielilor generale ale societății.

Funcția de repartiție acționează în două momente și anume:

constituirea fondurilor financiare publice;

distribuirea fondurilor constituite.

În cadrul primei etape statul folosește diferite forme și metode mobilizând resursele de la populație, de la persoanele juridice (agenți economici) și de la unele instituții.

Aceste fonduri se constituie în procesul distribuirii și redistribuirii PIB-ului.

În etapa distribuirii fondurilor financiare constituite se triază diferitele necesități economice, sociale etc., se stabilesc priorități și apoi se alocă resursele necesare satisfacerii acestor necesități.

Funcția de repartiție are caracter fiscal (funcție fiscală) pentru că este destinată acoperirii cheltuielilor publice, asigurării mijloacelor bănești pentru producerea de bunuri și servicii pulice în instituțiile specifice ale statului.

Constituind și repartizând fondurile financiare, funcția de repartiție mai acționează încă în două direcții și anume:

în direcția stabilizării economice (funcție extrafiscală);

în direcția redistribuirii veniturilor (funcție cu caracter social).

Funcția extrafiscală (de stabilizare) are ca obiect utilizarea resurselor financiare ale statului pentru favorizarea creșterii economice și atenuarea dezechilibrelor economice. Aceasta presupune intervenția statului în activitatea socială în general, în cea economică în particular. Se urmărește prin această funcție încasarea ritmică și în cuantum a veniturilor statului, cheltuirea acestora potrivit legii, eradicarea (în realitate diminuarea și limitarea) evaziunii fiscale, evitarea deturnării de fonduri.

Funcția de redistribuire (funcția socială) are ca obiect transferul de putere de cumpărare între diferite domenii ale activității economico-sociale sau între diferite categorii socio-profesionale.

Astfel, se realizează redistribuirea veniturilor între:

membrii societății;

agenții economici;

sfera productivă și sfera neproductivă;

redistribuire în plan teritorial;

redistribuire pe plan internațional.

B) Funcția de control – constă în folosirea relațiilor financiare (finanțelor) pentru a efectua controlul asupra constituirii, repartizării și utilizării resurselor financiare publice.

Efectuarea controlului reprezintă o necesitate obiectivă întrucât:

fondurile financiare publice reprezintă proprietatea întregii societăți, iar utilizarea acestora trebuie permanent controlată;

fondurile publice sunt importante ca volum, ele reprezintă în unele țări între 50-60% din PIB-ul țării respective;

în toate țările există un comportament reprobabil față de utilizarea resurselor financiare publice (manifestări legate de risipă, ineficiență, nepăsare).

Controlul prin finanțe este un control financiar și se efectuează în principal în momentul repartiției, dar se extinde și asupra celorlalte faze asupra producției, schimbului și consumului.

Controlul financiar îmbracă următoarele forme:

control preventiv;

control concomitent;

control ulterior (postoperativ).

Cel mai important este controlul preventiv, prin acesta oprindu-se efectuarea de operațiuni ilegale, ineficiente, neoportune cu banul public.

Controlul este efectuat de mai multe categorii de organe, unele nespecializate în activitatea de control (Parlamentul, Guvernul) și organe specializate în activitatea de control (Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor Publice, care are în subordine Garda Financiară, Direcția Generală a Vămilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală), organe specializate de control ale ministerelor, departamentelor și instituțiilor publice.

În prezent, în domeniul finanțelor publice se desfășoară activitate de audit de performanță, atât intern cât și extern.

Finanțele private

Componenta privată a finanțelor are în vedere constituirea și gestiunea resurselor agenților economici pentru realizarea obiectivului lor de activitate în condiții de profitabilitate.

Obiectul finanțelor privat include:

constituirea (modalitatea de constituire) a capitalului social;

repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea acționarilor);

plasarea eventualelor disponibiliăți;

obținerea / crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a activității lucrative;

mobilizarea creanțelor;

lichidarea obligațiunilor.

Constituirea și administrarea mijloacelor bănești ale agenților economici privați sunt obiect al dreptului comercial.

Legea stabilește cadrul legislativ al desfășurării operațiunilor presupuse de obiectul finanțelor private, adică principiile, regulile, instrumentele agreate precum și aspectele fiscale complementare acestor operațiuni.

În cadrul legal menționat operațiunile financiare decurgând din obiectul finanțelor private se derulează potrivit deciziilor consiliului de administrație / managerului firmei în cauză, dar și potrivit prevederilor contractelor economice sau financiare încheiate cu terții.

Asemănări și deosebiri între finanțele publice și finanțele private

Între finanțele publice – finanțele private, cele două componente ale sistemului financiar, se stabilesc următoarele deosebiri și asemănări:

Finanțele publice sunt indisolubil legate de existența statului, iar finanțele private sunt generate de existența întreprinderii ca entitate economică producătoare de profit;

Finanțele publice se manifestă la nivel macroeconomic, iar finanțele private la nivel microeconomic;

Scopul principal urmărit de finanțele publice constă în satisfacerea nevoilor publice prin intermediul utilităților publice iar în situația finanțelor private se urmărește gestionarea fondurilor întreprinderii în vederea obținerii profitului.

Finanțele publice se supun dreptului public; finanțele private sunt generate de dreptul comercial;

La nivel macroeconomic bugetul de stat se stabilește prin fundamentarea mai întâi a cheltuielilor publice care trebuiesc efectuate pentru a asigura desfășurarea proceselor economice, sociale, politice necesare existenței statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli;

La nivel microeconomic bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea în primă fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obține după care se stabilește nivelul cheltuielilor pe care aceasta și le poate permite.

Atât finanțele publice cât și finanțele private se confruntă cu probleme de echilibru financiar.

Sectiunea 4.

Functiile si caracteristicilor finantelor publice

Faptul că fondurile de resurse financiare publice materializează o bună parte din produsul intern brut, constitute un argument în plus, care pledează pentru organizareaunui control riguros asupra modului de constituire, repartizare și utilizare a fondurilor deresurse financiare publice asupra păstrării integrității și a bunei gospodăriri a bunurilor  proprietate de stat, asupra încasării integrale și la timp a creanțelor statului și a onorării plăților datorate de acesta terților.Chiar dacă, nu în toate cazurile, controlul statului favorizează luarea de măsuricare adaugă un plus de valoare patrimoniului public, el împiedică adesea irosirea avutului public, previne efectuarea de cheltuieli ilegale, inoportune sau ineficiente, contribuie larepararea prejudiciului adus avutului public, la instaurarea ordinii și disciplinei îngestionarea banilor și a altor valori publice. Necesitatea controlului este cu atât mare cu cât, în etapa actuală mai sunt încămembri ai societății care au o comportare reproșabilă, o atitudine de nepăsare față deavutul public, încalcă disciplina muncii și regulile de conviețuire în societate.Pentru a împiedica folosirea nerațională a resurselor materiale, de muncă și bănești, risipa,tendințele de speculă și înavuțire fără justă cauză, este necesar ca statul să exercite uncontrol sistematic și organizat asupra sectorului public al economiei.În țara noastră, organelor specializate de control le revine sarcina de a verificaintegritatea avutului public, eficiența folosirii fondurilor de producție și de circulațieaflate la dispoziția unităților economice cu capital de stat, legalitatea, necesitatea șioportunitatea cheltuielilor efectuate de instituțiile publice, respectarea obligațiilor contractuale, a obligațiilor față de buget, de creditori, de furnizori etc.Controlul statului are o sferă largă de manifestare. El îmbracă toate domeniile viețiisociale, care țin de sectorul public și anume, activitatea economică, cultural-educativă, deocrotire medicală și protecție socială, de asigurări sociale de stat, de menținere a ordinii publice, de apărare a țării, de promovarea relațiilor cu celelalte state ale lumii etc. Caurmare, controlul îmbracă forme diferite, se realizează de organe diferite și foloseșteinstrumente diferite. Fiecare domeniu de activitate trebuie privit din trei puncte de vedereși anume:

•

acela al sarcinilor specifice ce-i revin și care vizează, de exemplu, producția,repartiția, schimbul și consumul, dezvoltarea culturii naționale, perfecționarea procesuluiinstructiv-educativ, îmbunătățirea asistenței medicale și a protecției sociale ș. a. m. d.;

•

efortul financiar al statului reclamat de desfășurarea activității respective și carecapătă, în cele din urmă, expresie bănească;

•

efectele utile ale acestei activități cuantificabile și susceptibile de a fi exprimate în bani. Întrucât fiecare domeniu de activitate are sarcini specifice, controlul îndepliniriiacestora (obiectivul de la pct. a. se înfăptuiește de organe specializate în domeniulconsiderat. Aceste organe urmăresc, totodată, efortul și efectele utile care nu pot ficuantificate și exprimate în bani. În schimb, obiectivele de la pct. b. si c., fiind comunetuturor domeniilor de activitate, trebuie să fie urmărite de organe cu profil economico-financiar, capabile să facă judecăți de valoare indispensabile la stabilirea priorităților șiopțiunilor cu prilejul trierii nevoilor sociale.Controlul asupra activității economice, în general, ca și cel asupra laturiieconomice (efort efect) a celorlalte activități sociale, este un control mijlocit de bani.Controlul financiar constituie o manifestare a funcției de control a finanțelor  publice.

Această din urmă funcție se referă la modul de constituire a fondurilor îneconomie, la repartizarea acestora pe beneficiari și la eficiența (eficacitatea) cu careunitățile economice cu capital de stat și instituțiile publice utilizează resursele de caredispun, indiferent dacă acestea sunt proprii sau împrumutate.Funcția de control a finanțelor publice este strâns legată de funcția de repartiție,dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece vizează, pe lângăconstituirea și repartizarea fondurilor din economie, și modul de utilizare a resurselor.Între cele două funcții ale finanțelor publice există raporturi de intercondiționare: funcțiade repartiție oferă câmp de manifestare funcției de control, iar funcția de control, larândul său, generează uneori, forme de manifestare a funcției de repartiție.Controlul financiar se efectuează, în mod necesar, în faza repartiției. Aici elurmărește proveniența resurselor care alimentează fondurile publice și destinația pe careacestea o capătă; nivelul la care ele se constituie; titlul cu care se mobilizează și cel cucare se repartizează către diverși beneficiari; dimensiunea fondurilor în raport cu produsul intern brut; gradul de redistribuire a fondurilor între sferele de activitate,sectoarele sociale, membrii societății și între diverse regiuni și zone geografice; modul deasigurare a echilibrului între necesarul de resurse financiare și posibilitățile de procurareetc. Controlul financiar nu se limitează însă, la faza repartiției, ci se extinde, în amonte deaceasta, asupra producției, iar în aval, asupra schimbului și a consumului.Controlul financiar se exercită asupra producției realizate în sectorul public,deoarece aceasta constituie faza cea mai importantă a reproducției care influențează toatecelelalte faze. În faza producției se creează valorile de întrebuințare, care fac obiectulschimbului și consumului și valoarea adăugată, care este supusă repartiției. Raportuldintre valoarea adăugată și valoarea producției obținute indică eficiența cu care au fostfolosite mijloacele de muncă și forța de muncă. Controlul financiar îmbrățișează toateelementele producției: mijloacele de muncă, obiectele muncii și forța de muncă și seefectuează asupra întregului circuit al fondurilor, de la aprovizionarea unității economicecu materii prime și materiale pentru producție, până la încasarea contravalorii produselor finite livrate în afară.În faza schimbului, în sectorul public, controlul financiar se exercită pentru averifica dacă produsele obținute în întreprinderile cu capital de stat se realizează camărfuri, dacă valoarea de întrebuințare își dovedește utilitatea socială, prețul mărfiistabilit prin mecanismul pieței, acoperă cheltuielile de producție și de circulație și unanumit profit. În această fază, controlul financiar urmărește, de asemenea, viteza cu caremărfurile circulă de la producător la consumator. Orice stagnare a produselor finite îndepozitele producătorului sau în cele ale organizațiilor comerciale întârzie momentulrecuperării cheltuielilor materiale și al realizării valorii adăugate.În faza consumului, controlul financiar vizează consumul productiv al unităților economice cu capital de stat, precum și consumul final al instituțiilor publice. Consumul productiv se judecă prin prisma gradului de valorificare a materiilor prime și amaterialelor, a rentabilității diferitelor produse, a cursului de revenire la export etc.Consumul final al instituțiilor publice se referă la cheltuielile școlilor de stat de toategradele, ale instituțiilor sanitare de stat, ale așezămintelor culturale, ale ministerelor,celorlalte instituții centrale și locale etc., și evidențiază mărimea absolută și relativă aacestora, precum și efectele utile (rezultatele) obținute de pe urma lor.

În țara noastră, controlul financiar se exercită de: organe ale Curții de Conturi, aleMinisterului Finanțelor Publice, organe specializate ale ministerelor, departamentelor,întreprinderilor de stat și instituțiilor publice; direcțiile generale ale finanțelor publice județene și ale controlului financiar, Garda Financiară. Atribuții de control în domeniulfinanțelor au și parlamentul și guvernul țării, precum și alte organe.În practică, adesea, activitatea organelor de stat, de control financiar, cuprinde șidomenii care depășesc sfera relațiilor financiare și chiar pe aceea a relațiilor bănești.Asemenea controale, care vizează integritatea avutului public, modul de utilizare acapacităților și spațiilor de producție, modul de păstrare și gospodărire a resurselor dematerii prime, materiale și combustibili, organizarea producției și a muncii, nivelul șistructura stocurilor de mărfuri în întreprinderile cu capital de stat, completează, în modnecesar, controlul financiar propriu-zis, oferind posibilități de cunoaștere a realităților dinsectorul public al economiei, de înlăturare a lipsurilor existente, de întărire a spiritului derăspundere al cadrelor din unitățile economice de stat și instituțiile publice.Din cele arătate mai sus, rezultă că finanțele publice constituie un sistem de relațiieconomice, prin intermediul cărora se asigură formarea și repartizarea fondurilor deresurse financiare publice în scopul dezvoltării economice și sociale a țării, precum și alsatisfacerii celorlalte nevoi obștești.

Sectiunea 5.

Structura finantelor publice

In conformitate cu Legea nr.500120}2 privind finantele publice, aceatea au urmatoarea structura:

– bugetul statului: este un document, un plan sau o balanță în care se prevăd sumele de bani strânse la dispoziția statului, surse de proveniență a acestora precum și direcțiile lor de utilizare. Bugetul de stat, este o componentă de bază a bugetului general consolidat și a finanțelor publice în general. Termenul de buget își are originea în limba latina desemnând un sac cu bani, fiind regăsit cu același sens si în limba franceză, semnificând sau ca pungă sau cufar în care se păstrau obiecte personale sau banii atunci când intreprindea o călatorie. Definirea juridică a bugetului este intâlnită în România, pentru prima dată, în anul 1929, odata cu adoptarea Legii asupra contabilității publice și asupra controlului bugetului și patrimoniului public

– cheltuieli bugetare:  exprima relatii economico-sociale in forma baneasca, care se manifesta intre stat, pe de o parte, si persoane fizice si juridice pe de alta, cu ocazia repartizarii si utilizarii resurselor financiare ale statului, in scopul indeplinirii functiilor acestuia.  

– venituri bugetare: reprezintă acea parte a veniturilor publice cuvenită puterii centrale a statului, pentru a fi folosită apoi în scopul îndeplinirii obiectivelor și programelor puterii centrale, pe perioada ultimului an bugetar

– bugetul asigurarilor sociale de stat: forma de ocrotire a persoanelor încadrate, constând în acordarea de ajutoare materiale si asistenta medicala în caz de boala, în trimiterea la odihna sau tratament

– finantele societatilor comerciale cu capital de stat, al institutiilor publice:

– bugetele locale – datoria publica – bugetul fondurilor speciale : Bugetele locale reprezintă partea principală a finanțelor publice locale carereflectă raporturile economice de mobilizare a unor resurse financiare necesarerealizării acțiunilor social culturale, economice și de altă natură din competențaautorităților administrației publice locale

– bugetul trezoreriei statului :este documentul in care sunt inscrise veniturile si cheltuielile trezoreriei privind activitatea desfasurata de aceasta in scopul indeplinirii functiilor sale

– bugetul fondurilor erleme nerambursabile:

Sectiunea 6

Structura finantelor private

6.1  Structura finantelor firmei

În sens larg, prin finantele firmei se întelege ansamblul de instrumente care concura la asigurarea resurselor de natura monetara sau f 525c25f inanciara necesare functionarii si dezvoltarii firmei.

În sens restrâns, prin finantele firmei se întelege averea exprimata monetar de care dispune o firma la un moment dat, avere utilizata pentru realizarea obiectului sau de activitate precum si pentru atingerea obiectivelor strategice fixate.

Structura finantelor firmei este data de structura surselor sale de finantare:

surse proprii (autofinantare): reprezinta capacitati financiare constituite de însasi firma în cauza, pe seama:

1)  profitului;

2)  provizioanelor;

3)   rezervelor;

                    4)   amortizari;

2.   surse externe (finantare externa): reprezinta ansamblul aporturilor definitive sau   temporare (provizorii) aduse firmei de catre persoane sau institutii externe ca:

1)      majorari de capital;

2)      împrumuturi pe termen lung;

3)   împrumuturi pe termen scurt.

Finantele firmei sunt puse în evidenta, atât în structura cât si în dinamica lor, de bilantul financiar al firmei. Prin intermediul celor doua parti ale sale, activul si pasivul, bilantul firmei pune în evidenta atât sursele de finantare (capitalul) cât si directiile în care sunt utilizate sursele de finantare (averea).

Din punct de vedere structural, partea de capitaluri a firmei (capitaluri care finanteaza partea de avere a firmei) este format din urmatoarele posturi:

            1) capitaiul propriu: cuprinde fondurile permanente de care dispune firma. Ele finanteaza cea mai mare parte a activelor imobilizate, constituind un indiciu important de garantie pentru terti.

1.1. capital:  ansamblul aporturilor în bani si în natura ale asociatilor sau actionarilor, fie în momentul înfiintarii firmei fie pe parcurs (apar ca pozitie distincta capitalul subscris varsat, respectiv capitalul subscris nevarsat)

1.2. prime legate de capital:

1.2.1.        prime de emisiune: diferenta dintre valoarea nominala a actiunii si valoarea sa de subscriere

1.2.2.        prime de fuziune sau de aport: diferenta dintre aportul net al firmei absorbite si cresterea de capital a firmei absorbante

1.3. rezerve din reevaluare: diferentele dintre valorile neevaluate figurând în activ si   valorile contabile dupa evaluare

1.4. rezerve:

            = rezerve legale: un nivel  procentual  din profitul brut, stabilit prin 
                lege

            = rezerve pentru actiuni proprii: se constituie potrivit legii

            = rezerve statutare: se constituie anual din profitul net al societatii, 
                conform statului si în cotele si limitele prevazute de lege

            = alte rezerve: nu sunt prevazute de lege sau statut si pot fi constituite în
                  mod facultativ, pe seama profitului net pentru: a) acoperirea pierderilor; 
                  b) cresterea capitalului social; c) alte scopuri hotarâte de adunarea 
                  generala

1.5. rezultatul reportat: partea din rezultatul exercitiului anterior a carui repartizare a fost amânata de adunarea generala

1.6. rezultatul exercitiulu financiar: diferenta dintre veniturile totale si cheltuielile totale ale firmei (este prezentat în anexa la bilant "Contul de profit si pierdere"), din care face parte ct. 121 profit si pierdere si ct. 129 repartizarea profitului realizat în exercitiul curent

2)      provizioane pentru riscuri si cheltuieli: sunt destinate sa faca fata unui risc ce poate afecta sau nu un anumit element de activ:

         provizioane pentru litigii

         provizioane pentru garantii acordate clientilor

         provizioane pentru pierderi din schimbul valutar

         alte provizioane

3)      datoriile: sunt grupate dupa natura lor si  dupa scadenta:

3.1. datorii ale firmei pe termen lung (cu o scadenta mai îndepartata): constituie datorii financiare ale firmei.

            = credite bancare pe termen lung (sume ce trebuie platite într-o perioada mai mare de un an)

            = împrumuturi din emisiuni de obligatiuni (contravaloarea obligatiunilor emise prin subscriptie publica)

            = datorii ce privesc imobilizarile financiare ( datoriile societatii fata de persoanele juridice ce detin participatii în capitalul acesteia)

            = dobânzi aferente împrumuturilor si datoriilor asimilate

            = prime privind rambursarea obligatiunilor (reprezinta diferenta dintre valoarea de emisiune si valoarea de rambursare a obligatiunilor)

            =alte împrumuturi si datorii asimilate (depozite, garantii primite)

3.2. datorii ale firmei pe termen scurt:

=furnizori si conturi asimilate

=clienti creditori

            = salariati: salarii datorate, asigurari sociale si protectie sociala

            = BUGETUL STATULUI SI ALTE ORGANISME PUBLICE

            = actionari: dividende de plata

            =decontari în cadrul grupului

            = creditori diversi

            = credite de trezorerie

4)       venituri în avans

            = subventii pentru investitii (subventii guvernamentale sli alte resurse primite pentru finantarea învestitilor)

            =venituri înregistrate în avans (chirii, abonamente, asigurari etc.)

6.2.  Teorii privind finantele firmei

Teoriile privind finantele se clasifica în raport de obiectivul fundamental pe care îl stabilesc pentru firma, ceea ce revine la a stabili functia esentiala pe care trebuie s-o realizeze finantele firmei. În acest sens, exista urmatoarele teorii:

a)                   teoria financiara (neoclasica): obiectivul fundamental al firmei este acela de maximizare a valorii firmei sau, ceea ce este acelasi lucru, de maximizare a averii proprietarilor firmei. Acest obiectiv poate fi apreciat fie prin maximizarea profitului fie prin maximizarea capitalizarii bursiere a firmei;

b)                   teoria manageriala (directoriala): obiectivul fundamental al firmei este acela de a maximiza functia de utilitate a managerilor (conducatorilor întreprinderii). Aceasta teorie este specifica cazului în care managementul se autonomizeaza fata de proprietar ca urmare, de obicei, a diviziunii excesive a actionariatului. Maximizarea acestei functii de utilitate se face pe baza luarii în considerare a: 
a) salariilor managerilor; b) efectivului de personal; c) volumului investitiilor; 
d) nivelului costurilor; e) nivelului profitului. Din punct de vedere practic, atingerea acestui obiectiv se realizeaza prin maximizarea cifrei de afaceri;

c)                   teoria behaviorista (comportamentala): obiectivul fundamental al firmei este acela de a atinge un anumit prag minim (de productie, de salarii, de dividende, de piata detinuta etc.);

d)                   teoria semnalului: obiectivul fundamental al firmei este acela de a minimiza costul transmiterii de semnale despre mersul întreprinderii (de catre managerii ei) si acela al verificarii acestor semnale (de catre proprietari, creditori, alti participanti la viata firmei);

e)                   teoria de agent: obiectivul fundamental al firmei este acela de a gestiona procesul prin care creditorii detinatori de obligatiuni convertibile în actiuni devin suficient de motivati, de activitatea firmei, sa devina actionari ai firmei. Se bazeaza pe faptul ca agentul firmei este proprietarul care mandateaza pe manager sa gestioneze firma.

6.3. Functiile finantelor firmei

Firma îndeplineste cinci mari functii principale, în procesul de atingere a obiectivului sau fundamental:

1.       functia de cercetare-dezvoltare

2.       functia comerciala

3.       functia de productie

4.       functia financiar-contabila

5.       functia de personal

În cadrul functiei financiar-contabile, functia financiara se refera tocmai la functiile pe care trebuie sa le îndeplineasca finantele firmei. Ele sunt urmatoarele:

1.                  functia de evaluare (masurare) a averii: teoria moderna a finantelor firmei este considerata a fi, în esenta, o teorie a preturilor, adica o teorie care încearca sa realizeze coincidenta dintre valoarea observata a unui obiect economic de orice fel si valoarea asteptata, anticipata, calculata în diferite moduri. Din acest motiv, o prima functie a finantelor firmei este aceea de a stabili, cu o exactitate acceptabila adevaratul pret al unui obiect economic;

2.                  functia de transfer al capitalurilor: se refera la necesitatea ca antreprenorii (cei care realizeaza investitiile reale, adica cresterea stocului de capital) sa primeasca capitalul banesc necesar de la investitori (cei care economisesc în prezent pentru a consuma în viitor). În mod concret, acest transfer se realizeaza prin emiterea si vânzarea, de catre antreprenori, de actiuni sau obligatiuni, catre investitori;

3.                  functia de protectie a investitorilor: se refera la faptul ca transferul de capital de la investitori la antreprenori nu se face în mod direct ci prin intermedierea acestui transfer de catre piata financiara (institutii financiare, banci, bursa de valori sau piata extrabursiera). Intermediarii au rolul de a asigura acoperirea riscului, pe baza unor calcule laborioase, pentru investitorii care risca plasarea capitalului lor.

6.4.   Mediul economic al finantelor firmei

Firma nu actioneaza în afara contextului economico-social, de aceea mediul economic al finantelor firmei constituie un factor de cea mai mare importanta în realizarea functiilor lor. Necesitatea luarii în considerare a mediului economic în care actioneaza finantele firmei rezida în urmatoarele:

a)                 evolutia mediului economic conditioneaza satisfacerea nevoilor specifice, inclusiv financiare, ale firmei

b)                 mediul economic conditioneaza elaborarea strategiilor financiare ale firmei;

c)                 obiectivele firmei se bazeaza nu numai pe luarea în considerare a restrictiilor procurate de mediul economic dar si a cerintelor acestui mediu.

Prin mediul economic al firmei se întelege ansamblul elementelor exogene firmei, care conditioneaza stabilirea obiectivelor firmei, procurarea intrarilor (resurselor) acesteia, adoptarea si aplicarea masurilor de realizare a acestor obiective.

6.5   Indicatori economico-financiari folositi în analiza financiara

                Analiza financiara are ca principal obiectiv diagnosticarea starii de performanta financiara a firmei, stabilind pa baza acesteia punctele tari si punctele slabe ale gestiunii financiare.

Realizarea analizei financiare presupune o metodologie de verificare a echilibrului financiar si a capacitatii de degajare de valoare noua, pentru a aprecia competitivitatea întreprinderii.

Aceasta metodologie se aplica asupra documentelor de sinteza contabile respectiv bilant, cont de profit si pierderi dar si asupra tabloului de finantare care este construit pe baza celor doua documente de sinteza si se bazeaza, în cea mai mare parte, pe urmatoarele grupe de indicatori financiari:

1.     Indicatori de lichiditate si solvabilitate

Indicatorii de lichiditate masoara capacitatea întreprinderii de a-si onora obligatile pe termen scurt fata de creditori pe baza activelor sale curente de natura activelor circulante.

         Indicatorul lichiditatii generale = [active curente totale] / [obligatii curente totale];

         Indicatorul test acid (lichiditatea curenta) = [active curente – stocuri] / [obligatii curente];

          Indicatorul lichiditatii imediate= [disponibilitati banesti + titluri de plasament] / [obligatii curente];

Solvabilitatea reprezinta capacitatea unei întreprinderi de a-si onora la scadenta obligatile asumate fata de creditorii sai.

          Indicatorul solvabilitatii patrimoniale = [Capital Propriu] / [Capital propriu + Capital împrumutat];

         Indicatorul solvabilitatii generale = [ActiveTotale] / [Datorii Totale];

1.      Indicatorii gestionarii activelor (indicatori de activitate)

         Perioada medie a creditului – client = [Sold mediu clienti x 365 zile] / [Cifra de afaceri];

Calculeaza eficacitatea întreprinderii în colectarea creantelor sale, exprimând numarul de zile pâna la data la care clientii îsi achita obligatile fata de întreprindere.

          Numarul de rotatii ale stocurilor (rulajul stocurilor) = [Costul bunurilor vândute] / [Stocuri medii];

Aproximeaza de câte ori stocul de produse finite a fost rulat de-a lungul exercitiului financiar. Stocurile medii se pot calcula utilizând media stocurilor de la începutul si sfârsitul exercitiului financiar.

         Numar de zile de stocare = [Stocuri medii x 365 zile] / [Costul bunurilor vândute];

Indica numarul de zile în care bunurile sunt stocate în întreprindere, dupa producerea acestora.

         Numarul de rotatii ale activelor imobilizate = [cifra de afaceri] / [active imobilizate];

Evalueaza eficacitatea managementului activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de o anumita cantitate de active imobilizate.

         Numarul de rotatii ale activului total = [cifra de afaceri] / [total activ];

Acest indicator arata capacitatea întreprinderii de a genera vânzari folosind întregul sau activ. Arata cât de eficient utilizeaza întreprinderea activele sale totale.

3.    Indicatorii gestionarii datoriilor (indicatori de risc)

         Indicatorul gradul de îndatorare = [Capital împrumutat] / [Capital angajat];

Acest indicator încearca sa masoare cât din fondurile totale, pentru finantarea averii întreprinderii, sunt furnizate de creditori.

Obs: Capitalul angajat este format din Capital împrumutat + Capital propriu;

        Capitalul împrumutat este format din Credite peste un an.

         Indicatorul datorii la capital propriu = [Capital împrumutat] / [Capital propriu];

Acest indicator este similar cu Indicatorul gradul de îndatorare si face legatura între suma finantarii din Capital împrumutat si suma finantarii din Capital propriu.

         Gradul de acoperire a dobânzilor de catre profituri = [profit din exploatare] / [dobânzi];

Acest indicator masoara rezultatul din exploatare în multiplii ai dobânzii si arata riscul întreprinderii daca profiturile sufera o scadere. Indica cât de tare pot scadea profiturile înainte de a devenii insuficiente pentru plata dobânzilor la creditele contractate de întreprindere.

Gradul de acoperire al obligatilor fixe furnizeaza o imagine mai fidela a capacitatii întreprinderii        de a-si onora obligatile financiare, deoarece ia în considerare, pe lânga valoarea dobânzilor la creditele contractate de întreprindere si valoarea cheltuielilor cu redeventa la  leasing.

         Indicatorul costul mediu al datoriilor = [Dobânzi] / [Capital Împrumutat];

Acest indicator arata cât reprezinta dobânzile platite în totalul datoriilor contractate de întreprindere de la creditori.

         Perioada medie a creditului – furnizor = [Sold mediu furnizori x365 zile] / [Achizitii bunuri];

Exprima numarul de zile de creditare pe care întreprinderea îl obtine de la furnizorii sai. În mod ideal ar tebui sa includa doar creditorii comerciali.

Obs: pentru aproximarea achizitilor se poate utiliza: Costul vânzarilor sau Cifra de afaceri.

4.    Indicatorii  profitabilitatii firmei

         Indicatorul Profit net la Cifra de afaceri= [profit net] / [cifra de afaceri];

Marja profitului net ne arata ponderea pe care o are profitul net în cifra de afaceri a întreprinderii. Acest indicator este folosit atunci când analizam eficienta activitatii de management a firmei.

         Indicatorul Profit net la Activ total  = [profit net] / [total activ];

Acest indicator scoate în evidenta capacitatea întreprinderii de a obtine un profit net satisfacator prin utilizarea activelor sale.

         Rata rentabilitatii financiare = [profit net] / [capital propriu];

Rata rentabilitatii financiare a întreprinderii masoara randamentul capitalurilor proprii, deci a plasamentului financiar, pe care actionarii l-au facut prin cumpararea actiunilor întreprinderii. Rentabilitatea financiara remunereaza proprietarii întreprinderii prin distribuirea de dividende si prin cresterea rezervelor, care în fapt reprezinta o crestere a averii proprietarilor.

         Rata rentabilitatii economice = [Profit din exploatare – Impozit] / [Capitalul angajat];

Aceasta rata exprima capacitatea Activului Economic (Capital propriu + Datorii financiare) de a degaja un profit net de impozit prin care sa se asigure autofinantarea de crestere a întreprinderii si remunerarea investitorilor de capital, respectiv actionari si creditori.

Obs: se poate calcula si o rata bruta de rentabilitate economica: Profit din exploatare / Activul economic

5.    Indicatorii valorii de piata a firmei

         Indicatorul  pret /  profit (PER) = [Cursul bursier al actiunii] / [Profit per actiune];

Indicatorul pret/profit masoara de câte ori investitorii sunt dispusi sa cumpere profitul pe actiune, permitând o buna comparatie a întreprinderii din aceeasi ramura economica.

Obs: acest indicator se mai numeste si coeficientul capitalizarii bursiere.

         Randamentul dividendului = [dividend pe actiune] / [Cursul bursier al actiunii];

Randamentul dividendului este o masura a venitului obtinut în numerar din banii investiti si se bazeaza pe valoarea investitiei, care este cursul bursier (Pretul curent de piata al actiunii) la care se pot vinde sau cumpara actiunile.

         Rata dividendelor platite = [dividend pe actiune] / [profit pe actiune];

Acest indicator scoate în evidenta cât din profitul pe actiune este distribuit sub forma de dividend în urma deciziei Adunarii Generale a Actionarilor care au aprobat repartizarea profitului.

         Profit pe actiune = [profit net] / [Numarul de actiuni];

În timp ce cursul bursier este o masura externa a profitabilitatii, profitul pe actiune este o expresie directa a profitabilitatii întreprinderii si ne indica profitul net corespunzator unei actiuni. 

Bibliografie

Mosteanu Tatiana ,Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2007;

Stancu Ion -Finanțe, Editura Economică, București, 2007

Văcărel Iulian -Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007

Dascălu, Elena-Doina – Sistemul bugetar din România, Editura ”Didactică și Pedagogică”, București, 2007;

Moșteanu, Tatiana – Finanțe publice, Editura ”Universitară”, București, 2005;

Moșteanu, Tatiana – Buget și trezorerie publică, Editura ”Universitară”, București, 2008;

Moșteanu, Narcisa Roxana – Finanțe publice-concepte cheie, aplicații practice, teste grilă, Editura ”Universitară”, București, 2004;

CONCLUZIE

Ceea ce am vrut sa evidentiez in aceasta lucrare a fost de a arata si demonstra unele tendinte privind tematica data.In cadrul capitolelor mentionate mai sus am demonstrat ca finantele publice ocupa un segment important pe piata afacerilor globale.De asemenea am adus si o serie de exemple ale finantelor in calitate de domeniu de desfasurare a unei afaceri utilizata ca sursa principala de comercializare.Am prezentat perspectivele generale ale acestor modele de afaceri precum si in cadrul unor zone geografice concrete,aducand ca un prim exemplu dezvoltarea in ultimii ani.Referitor la starea Romaniei din punct de vedere al existentei fiind realizarea bunurilor unui agent economic.

Bibliografie

Mosteanu Tatiana ,Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2007;

Stancu Ion -Finanțe, Editura Economică, București, 2007

Văcărel Iulian -Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007

Dascălu, Elena-Doina – Sistemul bugetar din România, Editura ”Didactică și Pedagogică”, București, 2007;

Moșteanu, Tatiana – Finanțe publice, Editura ”Universitară”, București, 2005;

Moșteanu, Tatiana – Buget și trezorerie publică, Editura ”Universitară”, București, 2008;

Moșteanu, Narcisa Roxana – Finanțe publice-concepte cheie, aplicații practice, teste grilă, Editura ”Universitară”, București, 2004;