Aspectele Privind Maltratarea Copiilor In Sistemul Sanitar de Urgente

Cuprins:

MOTIVATIE

MALTRATARE, ABUZ, NEGLIJARE

LEGISLAȚIE

DREPTURILE COPILULUI PACIENT

NEREGURILE DIN SISTEMUL SANITAR DE URGENTE

CERCETARE/INTERPRETAREA DATELOR

OPINII

PROPUNERI

ANEXA

BIBLOGRAFIE

ARGUMENT

De-a lungul timpului și până în prezent s-au întâlnit frecvent diferite forme de abuz asupra copilului fie el aflat în familie sau abuz asupra copilului aflat în diverse centre, sau scoli, dar și în orice mediu social.

E adevarat că de-a lungul timpului s-a încercat reducerea violenței asupra copilului și numărul victimelor reducându-se destul de mult până în prezent, dar deși mulți specialisti zic că nu este bine să se maltrateze, neglijeze sau abuzeze copii că ei nu au reușit încă să combată violența în familie, și în special asupra copilului din diverse medii sociale.

Dorința specialiștilor este să se reducă la 0, dar se pare că după părerea multor specialiști oricât am încerca, nu se va putea ajunge niciodată la acest procent, lucru care m-a determinat să exersez în continuare, să studiez și să nu mă las. Să continui să încerc și să sper într-o educație bună pentru copii, astfel încât să nu mai fim nevoiți să fim violenți niciodată cu copiii, și astfel cultivandu-ne o să reușim să nu mai fim nici intre noi.

Dorința mea este să demonstrez că în viață nu există nu se poate ci că orice este posibil atâta timp cât ne dorim ceva cu adevărat, atâta timp cât perseverăm și nu ne lăsăm când vrem să realizăm ceva, oricât ar fi de greu.

Toate aceste fenomene m-au determinat să realizez cercetarea de față intitulată ,,Aspectele privind maltratarea copilului în sistemul sanitar de urgențe”.

CAPITOLUL I

FAMILIA

–cadru general-

Însoțind omul în întreaga lui existență, familia s-a dovedit una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care asigură perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale. Multe abordări înțeleg familia drept o formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care unește soții și descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic, psihologic, moral, afectiv și spiritual. Aceste orientări descifrează conținutul sociologic al conceptului de familie, abordând familia în strânsă dependență cu funcționalitatea ei, cu totalitatea relațiilor manifestate între membrii ei. Putem defini familia drept forma istorică de comunitate umană între membrii căreia există relații întemeiate pe consangvinitate și înrudire, acestea fiind sancționate prin norme.

Definirea noțiunii de familie ridică unele dificultăți ce țin atât de sensurile complexe ale acestui nucleu fundamental al societății de diversitatea relațiilor dintre membrii grupului cât și de viitoarele implicații ale acestora în sfera socială largă. Este oportun să precizăm că definirea familiei comporta cel puțin două direcții de abordare : sociologică și juridică. În sens sociologic, familia ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, de sentimente, interese și aspirații. Astfel privită, familia ne apare ca o realitate socială distinctă, ca un grup primar al societății în care se manifestă multiple relații, fundamentale, fiind cele de căsătorie și rudenie. Specificitatea vieții de familie este dată tocmai de această multitudine a relațiilor ce iau naștere în familie, relații fiziologice, psihologice, economice, morale, afective și care comportă anumite particularități în viața de grup.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care-și are originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturi asimilate relațiilor de familie. Din această perspectivă, familia ne apare ca o realitate juridică bine definită și reglementată de lege.

Sociologia și antropologia încearcă, în definirea familiei să depășească nivelul simțului comun, dar nu se poate opri nici la aspectele formale, legale, întrucât prin esența sa, abordarea socioantropologică vizează interacțiunea dintre formal-informal în viața socială, cu accent pe aceasta din urmă.

Definiția dată de G.Murdock (1949), de exemplu, pare destul de completă. El arată că familia este un grup social caracterizat prin rezidență, comunicare, cooperare economică și reproducție. Ea include adulți de ambele sexe, dintre care cel puțin doi au relații sexuale recunoscute social și unul sau mai mulți copii, proprii sau adoptați, pe care îi cresc și îi îngrijesc. C. Levi-Strauss(1972) definește familia ca fiind un grup social ce își are originea în căsătorie, constând din soț, soție și copii sau alte rude, grup unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale (incluzându-le și pe cele sexuale).

N.Damian (1972) se referă la familie că la un grup de rude prin căsătorie, sânge sau adoptare care trăiesc împreună, desfășoară o activitate economico-gospodărească comună, sunt legate prin anumite relații spirituale, iar în condițiile existenței statului și dreptului și prin anumite relații juridice. V. Stanoiu și M. Voinea (1983) trecând în revistă mai multe definiții și comentându-le, oferă propria variantă: ,,Familia este un grup social realizat prin căsătorie alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relații naturale, biologice, psihologice, morale și juridice și răspund una pentru alta în fața societății”.

Conceptul de familie

Din punct de vedere etimologic, semnificațiile conceptului de familie pun în evidență variabilitatea istorică a instituției pe care o desemnează. Termenul "familie" provine de la latinescul "famulus" (servitor), ceea ce, potrivit Dicționarului etimologic al limbii latine, desemnează "ansamblul sclavilor și al servitorilor ce trăiau sub același acoperiș", iar mai apoi casa în întregime: stăpânul – pe de o parte, soția, copiii și servitorii – pe de alta. Prin extensie de sens, familia a ajuns să cuprindă agnați (rudele pe linie paternă) și cognați (rudele pe linie maternă) și să devină sinonimă cu gens (comunitate formată din toate rudele de sânge) în limbajul curent, dar nu și în cel juridic.

Ceea ce unește familia antică este un fapt mult mai puternic decât nașterea, decât sentimentele sau decât forța fizică, este religia căminului și a strămoșilor. Familia antică este o asociație religioasă ce depășește simpla asociație potrivit naturii. În acest înțeles, termenul de familie îl întâlnim până în secolul al XIV-lea. Pentru Calvin, de exemplu, educația din familie înseamnă educația servitorilor și a cameristelor. Pentru Olivier și Serres, familia este ansamblul stăpânilor și al servitorilor, iar atunci când el vrea să îi distingă pe unii de alții, îi numește pe servitori "familia de jos".

Însoțind omul în întreaga lui existență, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care asigură perpetuarea neamului omenesc, evoluția și continuitatea vieții sociale. Asupra genezei familiei, a evoluției și specificului, ca și asupra definirii ei, și-au spus cuvântul specialiști din diverse domenii de activitate.

Astfel, etnologul american G.P.Murdock definește familia ca "un grup social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii".

În opinia antropologului francez Claude Levi Strauss, familia este acel grup social care își are originea în căsătorie, constă din soț, soție și copiii născuți din relația lor (deși acestui grup restrâns i se pot adăuga și alte rude), unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale.

După J.Szczepanski, "familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie și paterne, având misiunea de procreație și sarcina de socializare".

Sociologii americani Burges și Locke apreciau că familia se deosebește de alte grupuri sociale prin următoarele caracteristici: este formată din persoane unite prin relații de căsătorie, sânge, adopțiune; membrii locuiesc, de regulă, sub același acoperiș, alcătuind un singur menaj; este compusă din persoane ce interacționează, intercomunică în cadrul rolurilor soț-soție, tată-mamă etc.; susține și perpetuează o cultură comună, derivată, în principal, din cultura societății date, prezentând și caracteristici proprii familiei respective.

T.Herseni sublinia că "familia ca instituție socială, organizată și sancționată prin reguli colective cuprinse în obiceiuri sau legi, cel puțin în societățile primitive și arhaice, dar în mare parte până azi, exercită mai ales două funcții: creșterea copiilor și completarea socio-economică a celor două sexe, pentru a forma împreună o unitate socială eficientă".

Cu toate că nu există deplină convergență între punctele de vedere exprimate, se poate constata reținerea în toate definițiile, sau în majoritatea, a unor trăsături de bază ale familiei:

este alcătuită din persoane unite prin căsătorie și, în cele mai multe cazuri, prin legături paterne (uneori de adopțiune);

între membrii ei se stabilesc o diversitate de relații biologice, moral-afective, spirituale, juridice etc.;

presupune un sistem determinat de drepturi și obligații, îndatoriri reciproce;

are anumite sarcini specifice și îndeplinește anumite funcții specifice.

Astfel, putem conchide că familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin căsătorie și/sau descendență, legați între ei prin relații biologice, economice, moral-afective, spirituale și juridice, care au anumite drepturi și obligații reciproce, legiferate sau nu, și care desfășoară o serie de activități, îndeplinește o serie de funcții specifice atât în folosul său ca grup și al membrilor acestuia, cât și al societății.

În general, viața desfășurată de indivizi în cadrul instituțional al familiei cuprinde două elemente esențiale: o latură biologică, constantă, rămasă în forma aproape neschimbată de-a lungul timpului, și o latură socială, veșnic schimbătoare, reprezentând morala, educația, aspectele economice, juridice, psihosociale etc.

În încercările de a defini familia se delimitează două abordări: una sociologică și alta juridică.

Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de căsătorie, consangvinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune. Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relațiile directe, informale, nemediate. Calitatea de grup primar nu semnifică absența normelor și a reglementărilor. Dimpotrivă, familia este unul dintre grupurile primare cu cea mai mare responsabilitate normativă.

Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi și obligații, reglementat prin legi și alte acte normative. Aceste norme stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, paternitatea, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii etc.

Cele două perspective se suprapun parțial. În unele situații sensul sociologic al noțiunii de familie este mult mai larg decât sensul juridic. De exemplu, cuplurile consensuale, care au luat o mare extindere în societatea contemporană, sunt considerate de către sociologii familiei, întrucât ele îndeplinesc majoritatea funcțiilor unei familii. Din punct de vedere juridic, cuplul consensual nu este o familie, deoarece raporturile dintre parteneri nu sunt sancționate prin căsătorie legală. În alte situații, sensul juridic poate fi mai larg decât sensul sociologic. De exemplu, un cuplu separat prin divorț nu mai este o familie, întrucât nu mai îndeplinește funcțiile definitorii esențiale ale familiei. Totuși, separarea celor doi parteneri în menaje diferite nu semnifică încetarea oricăror raporturi juridice între ei. În situația în care partenerii care divorțează au copii, între ei continuă să existe anumite raporturi juridice privind încredințarea copiilor unuia dintre soți, obligațiile celuilalt soț pentru sprijinul financiar al copiilor minori, dreptul la vizită etc. Cele două perspective de abordare a familiei se completează reciproc. În unele situații, perspectiva sociologică poate conduce la modificarea perspectivei juridice și, implicit, la schimbarea reglementărilor legale privind familia.

Familia reprezintă un ansamblu de relații sociale reglementat prin norme juridice sau prin norme sociale difuze. Relațiile din cadrul familiei pot fi reduse la câteva categorii principale:

relații între soți (parteneri) reglementate prin căsătorie sau prin consens;

relații între părinți și copii (între ascendenți și descendenți);

relații înte descendenți (între copiii aceluiași cuplu);

relații de rudenie între membrii cuplului familial și alte persoane (părinții din familia de origine, socri, cumnați etc.).

1.2 Tipuri de familie

În limbajul comun, termenul de familie este folosit în mod nediferențiat atât pentru familia din care provine individul, cât și pentru propria familie constituită prin căsătorie. Analiza sociologică distinge mai multe tipuri de familie, în funcție de anumite criterii:

1. În funcție de numărul de generații, există:

familia nucleară, restrânsă sau conjugală, alcătuită din soț, soție și, dacă este cazul, urmașii lor. Familia nucleară completă presupune ocuparea celor trei poziții-tip (tată, mamă, copil) și, prin urmare, existența a cel puțin trei diade nucleare: soț-soție, tată-copil, mamă-copil (precum și, eventual, un număr variabil de diade copil-copil). Familia nucleară incompletă implică ocuparea doar a uneia sau a două poziții din cele trei posibile în familia nucleară;

familia extinsă sau lărgită, formată din mai multe familii nucleare, aparținând unor generații succesive. Sociologul american N.Smelser aprecia că familia extinsă reprezintă o anumită continuitate, înțelegându-se prin aceasta că în aceeași casă bătrânească trăiesc mai multe generații, continuându-se tradițiile, preocupările și obiceiurile familiei respective. În acest caz, indivizii pot să dispară, sunt trecători, dar familia ca grup se menține peste generații. Putem delimita familia extinsă patriliniară, atunci când familiile sunt legate pe linie bărbătească, și familia extinsă matriliniară, când legătura este stabilită pe linie feminină.

2. În funcție de criteriul locuinței, putem delimita:

familia de rezidență, care constă din toate persoanele ce locuiesc în aceeași casă, deci au locuință comună și desfășoară unele activități comune. Sociologul american T.Burch apreciază că persoanele care trăiesc în aceeași locuință, indiferent dacă sunt sau nu rude, sunt considerate membri ai aceleiași unități familiale;

familia de interacțiune, care reprezintă grupul de persoane între care există, în primul rând, relații de rudenie, dar și relații de ajutor reciproc, de schimburi de produse, vizite reciproce etc. (este vorba, mai ales, de situația în care unul sau mai mulți membri ai unei familii sunt plecați la muncă / studii sau au părăsit familia, deci nu împart aceeași locuință, dar păstrează puternice legături cu familia din care au plecat).

3. În dependență de poziția unei persoane în cadrul familiei, putem distinge: familia de origine (de orientare), prin care desemnăm familia în care te naști și crești și care este formată din mamă, tată, frați, surori. Mai este denumită și familie consanguină pentru a desemna faptul că între respectiva persoană și ceilalți membri ai familiei (părinți, frați și surori) sunt legături de sânge;

familia proprie constituită prin căsătorie și care include soțul, soția și copiii acestora. Se mai numește și familie de procreare (avându-se în vedere funcția demografică a acesteia) sau familie conjugală (sugerând că se originează în căsătoria partenerilor ajunși la maturitate).

Este important a menționa că majoritatea oamenilor aparțin atât unei familii de origine, cât și uneia proprii.

4. În funcție de criteriul normalității, vom deosebi, ținând cont de
aspectele structural-funcționale, juridice și etice ale normalității:

• familii normale, alcătuite din soț, soție și copii; îndeplinesc adecvat funcțiile familiei; sunt constituite prin căsătorie încheiată conform normelor juridice existente și sunt întemeiate pe dragoste reciprocă, respect și stimă. Cu referire la viața de familie, termenul normal, dincolo de încărcarea axiologică, semnifică ceea ce este permisibil social, ce se întâlnește, de regulă, în cele mai multe familii. Altfel spus, după cum se exprimă H.H.Stahl, sensurile termenului de normal variază de la:

accepțiunea curentă, după care frecvența unui fenomen determină normalitatea sa. Potrivit acestui sens, familia normală este compusă din soț, soție și copii;

sensul conferit de lege normalității. Din această perspectivă, normale sunt familiile întemeiate prin actul juridic al căsătoriei;

sensul etic al normalității ia în considerare întemeierea familiei pe baza sentimentelor de dragoste, respect reciproc, stimă, cu precizarea că dimensiunea etică a familiei este dificil sau chiar imposibil de a o cuantifica;

• familii anormale, din care lipsesc copiii (familie incompletă) sau lipsește unul din partenerii cuplului conjugal (familie mo-noparentală); nu-și îndeplinesc corespunzător funcțiile care la revin; nu sunt constituite prin căsătorie; sunt constituite potrivit unor calcule și interese materiale. O tipologie interesantă a familiei este prezentată de F.Le Play care a delimitat patru tipuri familiale, ultimele două reprezentând însă forme derivate ale familiei patriarhale sau instabile. Dar să vedem prin ce se caracterizează tipurile familiale identificate de școala lui Le Play, așa cum au fost ele sintetizate de Ilie Bădescu: Familia patriarhală

În cadrul acestui tip de familie, individul este anihilat și complet absorbit de comunitate. Societățile care derivă din acest tip ori care și-l asociază sunt conservatoare, stagnante și, consideră elevii lui Le Play, înapoiate. Caracteristicile morfologice ale acestui tip sunt:

autoritatea patriarhului;

dependența completă a copiilor de comunitatea familiei;

instrucția este familială, și nu personală.

Respectul este elementul strategic al ordinii în familia patriarhală. Sporirea numărului de membri peste capacitatea de hrană a domeniului și dimensiunile interioare generate de autoritatea slăbită a patriarhului sunt principalele cauze ale disoluției familiei patriarhale.

2. Familia tulpină

Reprezintă o reproducere, în cadre diminuate, a tipului patriarhal. Diferența esențială rezidă însă în faptul că acest sistem familial încurajează anatomia și dezvoltarea unor menaje noi, oferind – în acest scop

– suportul material și social. Familia tulpină îngăduie, așadar, îmulțirea familiilor tinere, păstrând o relativă interdependență între ele, grație provenienței din aceeași matcă familială. Așa cum remarca R.Nisbet, acest tip combină ceea ce este mai bun din sistemul patriarhal cu individualismul familiei instabile.

3. Familia particularistă

În societățile în care predomină acest tip individul "prevalează asupra comunității, viața privată asupra celei publice, profesiunile utile asupra celor liberale și administrative". Individul nu se bazează în acțiunile sale pe familie, ci pe capacitățile și inițiativa lui proprie. Familia particularistă formează caractere independente la tineri, capabili de inițiativă și cu putere organizatorică, pregătiți să conducă afaceri și activități comerciale în mod independent. Acest tip de familie, cel puțin din punct de vedere istoric, stă la baza familiei instabile.

4. Familia instabilă

Trăsăturile familiei instabile sunt cel mai bine sintetizate de R.Pinot. Acesta consideră că, spre deosebire de familia patriarhală, familia instabilă își crește copiii fără a le comunica respectul autorității și al tradițiilor și, în același timp, nu-i pregătește pentru a fi originali, așa cum se face în cazul tipului particularist de familie. În familia instabilă, calitatea subordonării și cea a inițiativei sunt deopotrivă absente, iar individul, care în realitate nu a primit nici o educație sau instrucție și care nu e capabil de nimic, devine pradă a statelor și a guvernelor.

Prezentând această tipologie am avut ca scop de a reliefa faptul că familia, ca grup social, constituie unul dintre cele mai complexe microsisteme sociale, în ea regăsindu-se, practic, imensa majoritate a elementelor structurale ale sistemului global. Reprezentând "laboratorul" în care oamenii se formează și își petrec o bună parte a vieții lor, familia este cadrul în care se transmit valori și norme sociale, influențând decisiv formarea spirituală a oamenilor, modul de raportare a acestora la ei înșiși, la semenii lor, la societate în ansamblu.

1.3 Rolul familiei

Copilul este o ființă cu însușiri calitativ diferite de cele ale adultului și are în mod legitim dreptul de a ocupa o poziție privilegiată și de a se bucura de un “tratament” specific. Sănătatea, dezvoltarea și educația copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei.

Familia rămâne grupul social vital în asigurarea îngrijirii, protecției și educației copilului. În contextul schimbărilor sociale se constată o diversificare a modelelor familiale: frecvența crescândă a coabitărilor (concubinaje), creșterea numărului divorțurilor, a familiilor cu un singur părinte, opțiunea unor femei de a avea un copil în afara căsătoriei, noile forme coexistând cu modelul “clasic” al familiei conjugale.

Într-o lume în care toate instituțiile și toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat, familia nu poate rămâne neschimbată și nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare familială. Toate aceste schimbări nu trebuie interpretate ca o criză a familiei, ci mai repede ca adaptări ale conduitei individuale la schimbările demografice, economice și materiale care afectează societățile în ansamblul lor.

Sistemul sanitar în urgențe pedriatrice.

În urgențele pediatrice se asigură îngrijiri medicale tuturor copiilor: din perioada de nou născut până la adolescență. Echipa medicală este specializată și antrenată pentru a asigura diagnosticul și tratamentul de urgență specific copilului, atât în cazul problemelor medicale, cât și traumatice. Medicii, asistenții medicali și personalul auxiliar antrenat în domeniul pediatric vă vor ajuta în cel mai scurt timp posibil.

Nivelul înalt de pregătire continuă în pediatrie și urgențe pediatrice, echipamentele folosite pentru monitorizare și terapie, specifice copilului, posibilitatea efectuării unor investigații, analize de laborator, radiografii, ecografii.

Copiii necesită continuarea supravegherii medicale și a tratamentului vor fi internați

într-una dintre secțiile spitalului nostru, în funcție de starea copilului.

Rolul familie după părerea mea este esențial atât în depistarea formelor de neglijență, abuz, cât și de modificările care apar în evoluția copilului, familia fiind primul care sesizează dacă copilul nu se simte bine și împreună cu acesta se vor duce să cerceteze acest lucru cu cadrul medical specializat.

Diagnosticul acestuia fiind și în funcție, de necesitățile specifice, care pot aparea la copil în funcție de gena unuia dintre părinți.

Acestea fiind dintre puținele boli la care m-am gandit că pot apărea la copii.

Boli: infectioase, pneumologie, cardiologie, gastroenterologie, nefrologie, urologie, dermatologie, oftalmologie, endocrinologie, nutritie, alergologie, imunologie, hematologie, reumatologie, neurologie, psihiatrie, imagistica, medicina de laborator si tot mai multa genetica medicala.

Modul de tratare al acestora în sistemul medical.

Problemele de sănatate ale copilului și adolescentului diferă de cele ale adultului, observație care a dus la crearea specialității de Pediatrie în urma cu mai bine de o sută de ani.

Medicul pediatru are responsabilitatea asigurării unei dezvoltări cât mai armonioase fizice, mentale și emoționale ale copilului, de la naștere până la maturitate.

Modul în care organismul copilului răspunde la diferite boli este variabil în funcție de etapele de vârstă, acesta fiind extrem de vulnerabil la influențele unor factori de mediu sau factori sociali, având un impact ireversibil, asupra vieții lui de adult.

Paleta bolilor pe care le poate prezenta un copil este extrem de larga, pentru un diagnostic corect și un tratament adecvat fiind necesare cunostințe de specialitate din foarte multe domenii medicale:

boli infecțioase, pneumologie, cardiologie, gastroenterologie, nefrologie, urologie, dermatologie, oftalmologie, endocrinologie, nutriție, alergologie, imunologie, hematologie, reumatologie, neurologie, psihiatrie, imagistica, medicină de laborator și tot mai multă genetică medicală.

Dezvoltarea fizică, emotională, cognitivă și pubertară constituie aspecte ale vietii umane care implică schimbări și adaptări foarte dinamice pentru fiecare etapă de viață: de la viața intrauterină, la cea de nou-nascut, sugar, copil, pana la varsta de adolescent și de adult tânăr. Aceste schimbări continuă și pe durata vieții de adult, dar într-un ritm mult mai lent.

Sistemul endocrin joacă un rol central în aceste adaptări și schimbări din viața copilului, iar endocrinologia pediatrică cuprinde toate aceste aspecte, normale sau patologice.

Semne și simptome ale copilului care pot sugera o boală endocrină:

Tulburări de creștere la copil: copil prea mic sau prea înalt; copil prea slab sau cu creștere excesivă în greutate;

Boli ale glandei hipofize: deficit de hormon de crestere, prolactinom, diabet insipid central

Boli ale glandei tiroide: hipotiroidism congenital sau dobândit, hipertiroidism, gușă, tiroidită autoimună

Boli endocrine asociate cu boli cronice: fibroză chistică, probleme endocrine postterapie pentru cancere, boli hematologice, boli inflamatorii intestinale, atropatii sau alte boli ale țesutului conjunctiv.

Diabetul zaharat la copil

Diabetul zaharat reprezintă un grup de boli metabolice caracterizate prin creșterea glicemiei (hiperglicemie) cu consecințe asupra întregului organism în absența tratamentului.

Există însă și alte tulburari în metabolismul glucidic, de tipul hiperglicemiei bazale, toleranță scăzută la glucoză sau sindroame de insulinorezistență care pot înseamna un risc crescut de Diabet Zaharat.

Pentru a avea acces la cea mai bună îngrijire medicală, în așa fel încât să fie și să se simtă un copil ca oricare altul dar și să ajungă un adult la fel de sănătos ca și când n-ar fi avut diabet, copilul cu diabet zaharat are nevoie de sprijinul unei echipe de specialiști: in primul rând de un medic pediatru, care sa fie familiarizat cu toate aspectele legate de normalul și patologicul diferitelor etape de creștere; apoi de un diabetolog și / sau endocrinolog pediatru ale căror cunoștințe de specialitate să completeze țintit evaluarea și terapia adecvată: insulina, exercițiu fizic, adaptare la situații speciale: boli infecțioase, participări la petreceri, tabere.

Orice semn clinic particular poate indica o boală genetică, dar există și boli genetice care nu prezintă semne clinice de la naștere sau în perioada de copil mic și care se manifestă mai târziu în viață, după cum există și boli genetice la care sunt prezente doar modificări ale parametrilor de laborator cu consecințe tardive asupra stării de sănătate.

Modul de tratare al copilului cu sintome ușoare de sănătate poate ameliora starea lui la adolescent și poate ajuta chiar viitorul adult să fie mult mai sănătos când este la vârsta maturității.

Dezvoltarea personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, școlari, comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate și importanță cei mai importanți în dezvoltarea unei personalități armonioase, în securizarea fizică, afectivă și materială a copilului.

Indiferent de modul de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de interacțiuni afective intense este apt de a reacționa la trebuințele copilului, de a participa și favoriza elaborarea personalității, a imaginii sale de sine și despre lume.

Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copilului, afectiv cea mai adecvată trebuințelor lui pentru că numai aceste relații afective și sentimente de dragoste îl fac pe părinte să înțeleagă și să instruiască copilul și starea lui de copilărie. În familie își poate satisface nevoile sale primare, își poate manifesta frustrările inevitabile, temperate de dragostea părinților. În familie copilul poate să-și investească toate resursele emoționale și să învețe să și le controleze pentru că aici ar trebui să fie în mod sigur un mediu mai ales afectiv – garanție pentru o dezvoltare armonioasă.

Familia este mediul esențial care poate influența dezvoltarea și destinul copilului prin securizare materială, dragoste și educație.

Copiii n-au fost niciodată adulți dar, privindu-ne pe noi, doresc să ajungă. Ne investesc cu calități și puteri și nu renunță la credința lor niciodată în cazul părinților care au reușit să le fie aproape și să păstreze aura de eroi.

Adulții au fost cu toții, cândva, copii. Fiecare adult mai păstrează încă în suflet, în memoria lui afectivă nu atât ceea ce i s-a întâmplat sau cum a rezolvat niște probleme, cât felul în care s-a simțit în anumite situații și cum a văzut lumea de la „înălțimea” vârstelor copilăriei.

Situatii de abuz asupra copilului:…..

Situatiile de abuz asupra copilului aflat in urgență: …….

CAPITOLUL II

CONCEPTUL DE MALTRATARE

Situații concrete de maltratare:…..

Chiar dacă nu este un fenomen nou, maltratarea este un fenomen care a atras atenția de abia la sfârșitul secolului al XIX – lea. Până în acel moment, copiii erau considerați ca fiind o proprietate a părinților și constituiau o resursă economică, reprezentând o mână de lucru în plus. De atunci, în țările occidentale dezvoltate, a avut loc o redefinire culturală a reprezentării copilului. Copilul este perceput acum ca un „bun de consum afectiv”. El are o valoare afectivă și este perceput ca o garanție a unei relații afective privilegiate.

Termenul de maltratare a apărut în limba franceză în anul 1987 și face referință la rele tratamente ale căror victime pot fi copiii: violențe fizice, psihice, neglijări grave, abuzuri sexuale.

În articolul 19 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, maltratarea este definită astfel: „orice formă de violență, de tentativă sau de brutalizare fizică sau mentală sau de neglijare, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violența sexuală în timpul în care copilul se află în îngrijirea părinților sau a unuia dintre aceștia sau a reprezentanților legali ai acestora, sau în grija oricărei alte persoane căreia i-a fost încredințat.”

2.1. Variabile care influențează definiția maltratării

Psihologul francez, de origine română, Șerban Ionescu, arată că maltratarea poate fi considerată ca un continuum care merge de la absența maltratării până la maltratarea extremă. Pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este subiectiv și este condiționat de diverse variabile.

Prima variabilă este limita morală între bunele tratamente aplicate copilului și abuz. Este greu de definit limita dintre normal și patologic, fie că este vorba despre lipsa îngrijirii (limita între o educație mai puțin adecvată și una neadecvată care motivează o semnalare a specialistului), modul de a exprima afecțiunea (limita între a demonstra afecțiune pozitivă sau nu), sau pedepsele aplicate (limita intensității acceptabile a unei palme date unui copil neascultător).

A doua variabilă este durata actului. Fiecare familie trăiește perioade de tensiune, moment în care părinții pot acționa nepotrivit. Uneori chiar și părintele cel mai calm poate să-și piardă răbdarea și să-și strângă de braț copilul care face o criză în fața unei case de marcat într-un magazin. Însă, acest părinte, nu va ajunge la o înlănțuire de comportamente violente care să constituie un abuz.

O altă variabilă de care trebuie să ținem cont atunci când definim pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este contextul socio-cultural în care trăiește copilul, pentru care nu există o idee universal valabilă la cea mai bună metodă de a crește un copil.

2.2. Formele maltratării

Din perspectiva consecințelor actului putem distinge:

maltratarea de criză, care poate apărea în familiile cu o funcționare normală, dar al căror ciclu de viață trece prin momente de adaptare care le pun în pericol echilibrul intern, copiii devenind atunci țapii ispășitori ai crizei. Dacă asemenea situații sunt rare, impactul asupra copiilor poate fi redus.

maltratarea transgenerațională, este specifică familiilor al căror mod de viață este haotic, ale căror relații sunt dezorganizate, fără o distribuție clară și stabilă a rolurilor – statusurilor, situație în care abuzul este interiorizat, naturalizat, perceput ca o modalitate oarecum normală de relaționare și reprodus ulterior cu diverse prilejuri. Confundarea rolurilor se repetă de-a lungul mai multor generații.3

În prezent, la nivel internațional, se operează cu următoarele forme ale maltratării:

abuzul fizic

abuzul sexual

abuzul emoțional (psihologic)

neglijarea

2.2.1. Abuzul fizic – definiție, consecințe

Abuzul fizic implică folosirea forței fizice asupra copilului și/sau supunerea la munci dificile care depășesc posibilitățile acestuia, având ca rezultat vătămarea integrității sale corporale.4 Spunem că este abuz fizic atunci când ne referim la pedepse corporale care duc la alterarea gravă a stării de sănătate și a dezvoltării fizice a copilului.

Abuzul fizic poate fi considerat „minor” atunci când se constată existența unor suprafețe de piele înroșită sau leziuni ușoare și „major”, când este vorba de fracturi (craniene, ale membrelor, coastelor) sau arsuri. În această categorie de abuz intră bătăile cu mâna sau cu orice obiect dur (furtun, cablu, cuțit etc.), aplicate pe oricare parte a corpului, punerea copilului în genunchi, legarea copilului, scuturarea sau lovirea lui de un obiect, trasul de păr și de urechi, arderea sau otrăvirea lui.

În contextul socio – cultural românesc s-a cultivat ideea că bătaia copilului este o metodă educativă „eficientă”, iar aplicată din când în când dă rezultate bune în educarea și disciplinarea acestuia. Mulți dintre părinți declară că educația prin bătaie este singurul mod eficient pe care-l cunosc și că nu dispun de alternative educaționale.

Manifestările comportamentale ale copiilor abuzați fizic sunt polarizate fie spre ascultare necondiționată, fie spre iritabilitate:

excesivi de fricoși, caută aprobarea adulților înainte de a-și autoriza cel mai mic gest;

motivează ciudat urmele de pe corp sau nu-și amintesc cauza lor;

evită orice confruntare cu părintele;

pare excesiv de docil:

împietrit sau bizar;

hipervigilent, cu reacții de apărare fizică nemotivate;

manifestă teribilism și violență în relațiile interpersonale;

manifestă atitudini provocatoare, din nevoia disperată de a atrage atenția;

hiperactivitate generată de frustrări repetate.

Consecințele abuzului fizic pe termen scurt și lung se găsesc în plan emoțional, dar și social.

Consecințe în plan emoțional:

sentimentele de culpabilitate și inferioritate persistă și la vârstă adultă;

comunicarea cu aceștia este dificilă și posibil marcată de violență;

comportamentul violent este manifestat interpersonal în majoritatea interacțiunilor sociale, mai ales dacă copilul a internalizat un model parental de agresivitate;

se produce o stranie identificare cu acest model, pentru că violența a fost percepută de copil ca pe un semn al interesului părintelui față de el.

Consecințe în plan social:

copilul victimă (țapul ispășitor) nu recunoaște uneori abuzul și nu-l denunță;

poate refuza separarea de părintele agresor;

ca adult va adopta atitudini masochiste;

întâmpină dificultăți școlare (dificultăți de concentrare, agitație, nerespectarea regulilor);

manifestă tulburări de comportament în relațiile cu ceilalți copii (agresivitate, impulsivitate) ce are ca rezultat izolarea socială sau stabilirea de relații doar cu copiii agitați și agresivi, ceea ce determină includerea lor în cercul vicios devalorizare – excludere.

2.2.2. Abuzul sexual – definiție, manifestări, consecințe

Abuzul sexual se concretizează prin supuneri la practici de intruziune orală, genitală sau anală, molestare de natură sexuală, cu sau fără contact genital, exploatare sexuală, expuneri la practici neconforme cu vârsta, vizionarea de materiale video cu conținut pornografic, inclusiv o mângâiere improprie vârstei, sexului copilului, mimarea actului

sexual – sunt considerate abuzuri.

Cum recunoaștem copilul abuzat sexual?

Un copil care a suferit un abuz sexual este recunoscut în principal prin modificarea notabilă a comportamentului comparativ cu cel anterior abuzului și prezintă următoarele manifestări:

tulburări de somn frecvente (anxietate de culcare, insomnii, somn agitat, coșmaruri);

tulburări de alimentație cu apariție bruscă (respinge anumite alimente, anorexie, bulimie, vărsături);

apariția diferitelor ticuri (verbale, clipitul des, rosul unghiilor);

persistența obsedantă a unor senzații olfactive și cutanate prezente în momentul abuzului;

tulburări afective (apatie, dezinteres pentru joc, față tristă, criză de plâns, depresie);

tulburări de adaptare (dificultăți școlare bruște, izolare, fugă, refuz de a sta acasă sau în alt loc cu un adult);

impulsivitate și agresivitate manifestate în situații care nu o impun;

dificultăți de relaționare și comunicare;

comportament deviant: minte, fuge de acasă sau de la școală, fură;

comportament sexual necorespunzător vârstei (joc cu tentă sexuală cu păpuși sau cu copii de aceeași vârstă, masturbare compulsivă, limbaj care conține cuvinte sexuale).

La adolescenți, mai pot apărea tentative de suicid, conduite sexuale deviante de tip prostituție sau homosexualitate, atât la fete, cât și la băieți.

Consecințe ale abuzului sexual în plan emoțional:

sentiment de culpabilitate;responsabilitate

tensionantă de păstrare a secretului;

frică de a fi pedepsit;

degradarea imaginii de sine;

sentiment de murdărire corporală;

anxietate de reproducere și deteriorare sexuală;

ostilitate, ură, depresie;

tendințe suicidare.

Consecințe ale abuzului sexual în plan social:

fuga de acasă;

eșec școlar;

prostituție;

consum de droguri și alcool.

Dezvăluirea abuzului sexual de către copil unui adult este un moment deosebit de delicat, deoarece îi poate provoca acestuia o încărcare emoțională intensă. Când un copil vorbește despre abuzurile sexuale din partea unui adult, el spune adevărul în cea mai mare parte a situațiilor. Este important să credem copilul, să-l ascultăm, să-i luăm spusele în serios, altfel copilul riscă să tacă timp îndelungat dacă adultul căruia i-a făcut confidențe începe a se îndoi de spusele sale.

2.2.3. Abuzul emoțional (psihologic) – definiție, forme, consecințe

Abuzul emoțional (psihologic) – un comportament neadecvat al adultului față de copil, cu efecte negative asupra personalității în formare a acestuia.

Forme ale abuzului emoțional:

Rejectarea – adultul îndepărtează copilul de el, refuză să-i recunoască valoarea sau legitimitatea nevoilor.

Izolarea – copilul nu are posibilitatea stabilirii unor contacte sociale sau este izolat într-o zonă fără interacțiuni sociale (legarea, încuierea lui în diferite spații limitative etc.).

Terorizarea – copilul este amenințat verbal, intimidat și înfricoșat.

Degradarea – copilul este tratat ca fiind inferior, umilit și subapreciat, deprivat de demnitate.

Coruperea – copilul este încurajat și îndrumat să desfășoare acte antisociale care conduc la comportamente criminale și social neacceptate.

Exploatarea – copilul este folosit în avantajul și pentru profitul părinților.

Consecințele pe termen scurt și lung ale abuzului emoțional asupra copilului au de asemenea corespondențe în plan emoțional și social.

Consecințe în plan emoțional:

– întârziere în dezvoltarea sentimentului de sine, a maturizării emoționale și a capacității empatice, stimă de sine scăzută.

Consecințe în plan social:

fugă de acasă, acte antisociale;

dificultăți de adaptare durabilă, repetate într-un mediu nou (familie adoptivă, grădiniță, școală);

lipsă de inițiativă, de creativitate, de autonomie, anxietate de separare sau de anticipare, inclusiv la vârsta adultă.

2.2.4. Neglijarea – definiție, formă, consecințe

Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică și psihică precum și limitarea accesului la educație.

Specialiștii din domeniile psihologiei și asistenței sociale apreciază ca fiind neglijare atunci când persoana care răspunde de copil omite gesturile necesare unei bune dezvoltări a acestuia. Neglijarea gravă se întâlnește atunci când viața copilului este pusă în pericol prin ignorarea nevoilor sale vitale.

Formele neglijării:

neglijarea alimentară (privarea de hrană, absența mai multor categorii de alimente esențiale creșterii, mese neregulate);

neglijarea vestimentară (haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici sau prea mari, haine murdare);

neglijarea igienei (lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziți);

neglijarea medicală (absența îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor și a vizitelor de control, neaplicarea tratamentelor prescrise);

neglijarea locuinței (locuință prost întreținută, neîncălzită, risc de incendiu, mobilier absent sau sau aflat în stare de degradare, substanțe toxice la îndemâna copilului, instalare superficială din cauza frecventelor mutări);

neglijarea educațională presupune neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învățământ, neglijarea nevoilor speciale de educație, lipsa de preocupare în ceea ce privește asigurarea celor necesare pentru frecventarea școlii, permiterea vagabondajului;

neglijarea afectivă presupune modalități inadecvate de comunicare cu minorul, lipsa atenției, a contactelor fizice, a semnelor de afecțiune, a cuvintelor de apreciere;

abandonul copilului de către părinți este considerat ca fiind forma maximă de neglijare.

De asemenea neglijarea mai poate fi: episodică sau cronică.

Neglijarea episodică este mai puțin gravă pentru că dispare atunci când factorii de risc care au dus la apariția neglijării dispare. (contextul separări parentale).

Neglijența cronică este mai dramatică pentru că afectează familiile defavorizate care duc lipsă de resurse (afective, intelectuale, educaționale, financiare).

Consecințele neglijării copilului în plan emoțional:

atitudinea de indiferență sau timiditate;

incapacitatea de a organiza activități în timpul liber;

lipsa curiozității specifice vârstei;

tulburări de atenție;

un prag prea scăzut, sau dimpotrivă, prea ridicat în ceea ce privește toleranța în frustrare;

copilul somatizează ușor (cefalee, greață, vărsături, dureri abdominale), nu este dispus să facă eforturi cognitive, nu are inspirații pe termen lung (nu se poate proiecta în viitor).

Consecințele neglijării copilului în plan social:

stabilirea unor contacte interpersonale fragile, dificultăți de adaptare;

încercarea de a suplini nevoile nesatisfăcute, prin comiterea de acte antisociale;

consumul de droguri;

fuga de acasă;

absenteismul școlar;

însușirea deficitară a normelor etico-morale.

CAPITOLUL III

LEGISLAȚIA PRIVIND MALTRATAREA COPIILOR IN SISTEMUL SANITAR

LEGEA DREPTURILOR PACIENTULUI nr. 46 din 21 ianuarie 2003

CAPITOLUL I Dispoziții generale

Personalul sanitar angajat prezent in urgente in sistemul sanitar care constata un copil cu leziuni,traumatisme,hematuane are obligatia sa anunte imediat organele abilitate pentru cercetari amanuntite.

Pacienții au dreptul la îngrijirile medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale.

Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.

În sensul prezentei legi:

a) prin pacient se înțelege persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate;

b) prin discriminare se înțelege distincția care se face între persoane aflate în situații similare pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenței etnice, originii naționale sau sociale, religiei, opțiunilor politice sau antipatiei personale;

c) prin îngrijiri de sănătate se înțelege serviciile medicale, serviciile comunitare și serviciile conexe actului medical;

d) prin intervenție medicală se înțelege orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare;

e) prin îngrijiri terminale se înțelege îngrijirile acordate unui pacient cu mijloacele de tratament disponibile, atunci când nu mai este posibilă îmbunătățirea prognozei fatale a stării de boală, precum și îngrijirile acordate în apropierea decesului.

3.1 Dreptul pacientului la informația medicală

Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, precum și la modul de a le utiliza.

Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identității și statutului profesional al furnizorilor de servicii de sănătate.

Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor și obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe durata spitalizării.

Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic.

Pacientul are dreptul de a decide dacă mai dorește să fie informat în cazul în care informațiile prezentate de către medic i-ar cauza suferință.

Rudele și prietenii pacientului pot fi informați despre evoluția investigațiilor, diagnostic și tratament, cu acordul pacientului.

Pacientul are dreptul să solicite și să primească, la externare, un rezumat scris al investigațiilor, diagnosticului, tratamentului și îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării.

3.2 Consimțământul pacientului privind intervenția medicală

Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenție medicală asumându-și, în scris, răspunderea pentru decizia sa; consecințele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

Când pacientul nu își poate exprima voința, dar este necesară o intervenție medicală de urgență, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinței acestuia.

În cazul în care pacientul necesită o intervenție medicală de urgență, consimțământulreprezentantului legal nu mai este necesar.

Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicală fără consimțământul său, cu excepția cazurilor în care imaginile sunt necesare diagnosticului sau tratamentului și evitării suspectării unei culpe medicale.

CAPITOLUL IV Dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a pacientului

Toate informațiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidențiale chiar și după decesul acestuia.

Orice amestec în viața privată, familială a pacientului este interzis, cu excepția cazurilor în care această imixtiune influențează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate și numai cu consimțământul pacientului.

Sunt considerate excepții cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.

CAPITOLUL V Drepturile pacientului în domeniul reproducerii

Dreptul femeii la viață prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major și imediat pentru viața mamei.

Pacientul are dreptul la informații, educație și servicii necesare dezvoltării unei vieți sexuale normale și sănătății reproducerii, fără nici o discriminare.

Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat, cu excepția cazului prevăzut la Art. 26.

Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să aleagă cele mai sigure metode privind sănătatea reproducerii.

CAPITOLUL VI Drepturile pacientului la tratament și îngrijiri medicale

Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la vindecare.

Continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea și parteneriatul dintre diferitele unități medicale publice și nepublice, spitalicești și ambulatorii, de specialitate sau de medicină generală, oferite de medici, cadre medii sau de alt personal calificat. După externare pacienții au dreptul la serviciile comunitare disponibile.

Pacientul are dreptul să beneficieze de asistență medicală de urgență, de asistență stomatologică de urgență și de servicii farmaceutice, în program continuu.

Capitolul VI – Sanctiuni

Orce abatere disciplinara din partea personalului sanitar de urgent reprezinta abatere disciplinara si se sanctioneaza conform legislatie din domeniu.

Art. 40
(1) Constituie contraventii, daca potrivit legii penale nu constituie infractiuni, si se sanctioneaza cu amenda intre 1.000 lei si 5.000 lei urmatoarele fapte: 
a) refuzul primirii in adapost ori refuzul de a acorda, la solicitarea motivata a asistentului social, ingrijire medicala gratuita celui aflat in suferinta vizibila, pentru inlaturarea consecintelor violentelor; 
b) schimbarea destinatiei adapostului. 
(2) Constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda intre 500 lei si 1.000 lei refuzul parasirii adapostului, indiferent de motiv, in momentul in care conditiile care au determinat internarea au disparut.
(3) Constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda intre 500 lei si 1.000 lei incercarea persoanei care a comis acte de agresiune de a patrunde in incinta adapostului in care se afla sau crede ca se afla victima. 
(4) Contraventiile se constata si sanctiunile se aplica, conform legii, de catre asistentii sociali, primar sau imputernicitii acestuia. 
(5) Contraventiilor le sunt aplicabile dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 180/2002, cu modificarile si completarile ulterioare. 

CAPITOLUL VII Sancțiuni aplicate medicilor si asistentilor din sistemul medical de urgente care primeste in urgente un copil dar nu ii respecta drepturile.

Nerespectarea de către personalul medico-sanitar a confidențialității datelor despre pacient și a confidențialității actului medical, precum și a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravențională sau penală, conform prevederilor legale.

CAPITOLUL VIII Dispoziții tranzitorii și finale

Autoritățile sanitare dau publicității, anual, rapoarte asupra respectării drepturilor pacientului, în care se compară situațiile din diferite regiuni ale țării, precum și situația existentă cu una optimă.

Furnizorii de servicii medicale sunt obligați să afișeze la loc vizibil standardele proprii în conformitate cu normele de aplicare a legii.

CAPITOLUL IV

METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Scop: Evidențierea formelor de maltratare petrecute în cadrul sistemului sanitar.

4.2. Obiectivele:

1)Identificare formelor de violența aplicat copiilor care ajung în urgent conduce la ameliorarea violenței asupra copilului care ajunge în urgente

2)Formele de abuz în urgente asupra copilului.

3)Traumele copilului, ajuns în urgente.

Diversitatea serviciilor de combatere a violenței/abuzului/neglijări în radul serviciilor medicale oferite, conduce la diminuarea formelor de abuzul din sistemul sanitar.

4.3. Ipoteze:

1)Copilul care provine din familia mono-parentală prezintă un grad mai mare de risc de maltratare a copilului care ajunge în urgente.

2) Majoritatea abuzurilor împotriva copilului se petrec în sintemul sanitar de urgențe.

3) Copii abuzați în urgențe adeseori sunt victime și în afara societațăți.

4.4. Eșantionul

Chestionarul l-am aplicat pe un lot de 30 de studenți în cadrul universitați de medicină Timisoara, de ani terminali. Unii studenti ……

4.5. Metode și instrumente

Am folosit interviul ca metoda de cercetare calitativa ca să îmi arate dacă…….

Întelegerea modului de manifestare a abuzului în cazul copilui pacient din urgențe:

Semnalmentele comiteri abuzului

-frica/blocajul copilui la intrebari de genul cum se simte,daca este tratat bine.

-ne raspunsul copilui/neatentia acordata parintilor

-disociere/disimularea raspunsurilor,raspunsuri fara logica;copilul este buimacit,confuz.

-strgat de ajutor,incostient in somn

-o expresie de furie la adresa persoanei care il face sa nu se simta bine,in cazul de fata referitor la asistente/dictori etc.

-asumare deplina a responsabilitati incidentului de care sufera,

-dezgustul de sine si acut-o acuzarea

-socul dezvaluiri

CAPITOLUL VI.

CONCLUZII, UTLITATE, LIMITE ȘI DIRECȚII NOI DE CERCETARE

Concluzii

Utilitate

Direcții noi de cercetare

Anexa

.

CHESTIONAR

Cați copii vin cu urgente la spital zilnic,dar lunar?

Care sunt urgențele cele mai întalnite la copii ajunși în urgente?

Care este cel mai întâlnit diagnostic la minorii care ajung în urgențe?

Mare majoritate a copiilor adus la urgențe vin aduși de părinți?

Cum sunt primiți de către medicul de garda?

Care este reacția părintelui/persoana care aduce copilul la spital?

Ce reacție are acesta referitor la perioada de asteptare al diagnosticului?

Considerati utila prezenta parintilor pentru orce manevra aplicata copilului?

Considerati util acordul parintilor pentru orce manevra?

Care este promtitudinea cu care sunt adusi copii in spitale in raport cu cazurile adultilor?

Cine are prioritate in urgente?

Ce cazuri sunt luate primele in considerare ale copiilor sau ale adultilor?

Este un anumit tip de diagnostic mai urgent ca altul?

Care credeti ca sunt cauzele urgentelor la copil?

Exista situati de maltratare in sistemul medical de urgente?

Ne puteti da un exemplu?

Ce considerate ca ar trebui inbunatatit in sistemul urgentelor medicale in legatura cu situatia de maltratare?

Ce abilitati considerate ca v-ar fi utile pentru o comunicare mai buna cu copilul si familia lui?

BIBLIOGRAFIE

Adler A. (1996) : Cunoașterea omului București: Ed Iri.

Cartana, C.; Tone, T.; "Tendințe în evoluția familiei în România" în Societatea Românească, nr. 5. (1994). București: Ed. Academiei Romane

Cãtãlin Zamfir, Lazãr Vlãsceanu, Dicționar de sociologie (1998). București: Ed. Babel.

Drepturile omului în Protecția Copilului

Ghid de bună practică: Convenția ONU.cu privire la drepturile copilului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului (septembrie 2005) (pp 13-38),

Ghebrea, A.; Tessier, R.; Cuplul și familia românească: menținerea precară a familiei tradiționale, în Socoilogie Românească, nr.5. (1994) (pp 475-489), Ed. Academia Romane

Ignatovici-Lazar M. (2001). Cadru legislative și administrativ în Romaia.

Iluț P. ( 1995) – Familia – cunoaștere și asistență. – Cluj-Napoca

Iluț P. (1993) – Sociologia familiei. – Cluj-Napoca

Jordan-Ionescu, C., Ionescu S. (2001). Maltratare: formele, epidemiologie, etiologie și consecințe.

Ionescu, S. (coord.) Copilul Maltratat (pp.16-20,28-37). București.: Fundația Internațională pentru Copil și Familie.

Luca Mighiu: „Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului” Organizația „Salvați Copiii”-2003.

„Lupsan, G. (2003). Instituții juridice în domeniul protecției și promavarii drepturilor copilului. În Neamțu, G. (coordonator). Tratat de Asistență Socială (pp.724-791), Iași: Polirom

Mihăilescu I. (1987)- Schimbări în modelele familiale. Comunicări, studii. -București

Mitrofan, I.; Ciuperca C.; Psihologia vieții de cuplu – Între iluzie și realitate (2002). București: Ed Sper.

Runcan Patricia (2009) – sistemul national de asistenta sociala din Romania pg. 75-80 editura Marineasa, Timisoara

Schiopu, U.; Verza, E., Psihologia vârstelor (1981). București: Ed Didactică și Pedagogică.

Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetare sociologicã (2001). București: Ed Comunicare. ro.

Septimiu Chelcea, Inițiere în cercetarea sociologicã (2004) București: Ed Comunicare.ro.

Soitu, Conțiu, Laurentu (2003). Copilul institutionalizat-perspective psiho-sociale. În Neamțu, G. (coordonator). Tratat de Asistență Socială (pp.799-800)

Stănoiu A., (1983) Voinea M. Sociologia familiei. – București

Zanca R. (2008) Asistenta Familiei și Copilului, Metode și Tehnici de Intervenție. Brașov: Ed. Universități Transilvania

Voinea, M.; Psihosociologia familiei, T.U.B. (1993). București.

Mucchielli – Tratat de psihopatologia copilului. Traume ale copilariei.

Eugen Jurca – Ochii la semne. perspective bi(n)oculare teologice si psihologice.

Anca Muntean – Psihologia copilului si a adolescentului.