Aspectele Fiziologice Si Anatomo Patologice ale Procesului de Imbatranire la Om

INTRODUCERE

„Bătrânețea începe încă din copilărie, dacă

nu odată cu însăși concepere individului”

C. I. Parhon

„Tinerețea ni se oferă, bătrânețea trebuie cucerită.”

J. P. Junod

Cine dintre noi vrea să fie bătrân? Când suntem copii și adolescenți, deseori ne dorim să fim „mari”, să fim mai în vârstă, dar după ce ajungem la 30 de ani, ne regăsim dorindu-ne să putem întoarce timpul sau să putem măcar încetini procesul de îmbătrânire. Atât la noi, cât și la cei din jurul nostru, observăm rapid multiple modificări fizice și mentale, precum și creșterea susceptibilității la îmbolnăviri ce au loc odată cu înaintarea în vârstă. De asemenea vedem că adeseori persoanele în vârstă sunt ignorate și uneori chiar maltratate și cu toate acestea toți oameni, indiferent de rangul social, inteligență, mod de viață, în mod inevitabil îmbătrânesc și trec prin „insultările” (experiențele) biologice și sociale ale îmbătrânirii.

În urmă cu 400-500 de ani, speranța de viață era de 30-40 de ani. Astăzi ea a crescut la 70 de ani în medie, în majoritatea țărilor dezvoltate. În secolul XX., speranța de viață a crescut cu 25 de ani, ceea ce s-a numit „cadoul secolului”.

Factori complecși au contribuit la această evoluție spectaculoasă și la îmbătrânirea demografică: procesele sociale și economice, scăderea nașterilor, dezvoltarea științelor medicale, ameliorarea alimentației și a asistenței medico-sanitare, toți determinând în final, reducerea morbidității și mortalității generale. Îmbătrânirea este un proces care implică acumulare unor modificări care pot fi atribuite unor cauze multiple ca defecte genetice, factori de mediu, boli și factori ereditare. Numeroase condiții patologice se asociază acestui proces, determinând dezvoltarea cataractei, diabetului și degenerescenței maculare.

În 1988, OMS a inclus problema îmbătrânirii printre primele 5 probleme de sănătate ale lumii, alături de bolile cardiovasculare, cancer, SIDA și alcoolism.

Îmbătrânirea a fost definită în diferite moduri ca fiind:

o scădere progresivă a eficienței celulare ce are loc după maturare

totalitatea schimbărilor ce au loc în organismele vii odată cu trecerea timpului

însumarea totală a modificărilor odată cu trecerea timpului care duc la alterări funcționale și moarte

Un principal aspect al îmbătrânirii este scăderea abilității de adaptare la schimbările mediului – de a menține homeostazia. Pe măsură ce schimbările creează stres în organismele îmbătrânite, echilibrul homeostatic devine tot mai nesigur; eventual, stresul depășește capacitatea organismului de a se adapta și astfel intervine moartea.

Există atât de multe căi prin care organismul uman poate eșua în decursul procesului de îmbătrânire încât este imposibil de a defini îmbătrânirea într-un singur mod specific, complet. Putem spune doar că îmbătrânirea este o creștere progresivă a susceptibilității la un număr extraordinar de evenimente patologice sau vătămătoare. Organismul este astfel „copleșit de stricăciuni” încât tinde încet spre a se opri.

Spre deosebire de îmbătrânire (proces dinamic, indiferent de vârsta cronologică), senescența cuprinde ultima perioadă a vieții, în cadrul căreia se delimitează senilitatea, care este o perioadă finală, cu deteriorări biologice severe. Senescența este un proces fiziologic, asociat de regulă cu îmbătrânirea, dar nu obligatoriu cu îmbolnăvirile. Astăzi se consideră ca prag al bătrâneții vârsta de 60-65 de ani.

Se presupune că mai mult de 20% din populația țărilor dezvoltate va avea o vârstă mai mare de 65 de ani în următorii 25 de ani, astfel că nu este deloc surprinzător interesul acordat cercetării procesului de îmbătrânire.

Evoluția demografică actuală a adus în prim plan fenomenul „îmbătrânirii demografice”, delimitat, cum se știe, de creșterea numărului persoanelor vârstnice în structura generală a populației.

Deși persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte a populației, numai în cursul ultimelor decenii națiunile și comunitatea mondială și-au îndreptat atenția asupra problemelor de ordin social, economic, științific, ridicate de fenomenul îmbătrânirii și al caracterului său universal. Astfel, ca o recunoaștere a implicațiilor acestui fenomen, anul 1982 a fost declarat de Națiunile Unite „An internațional al persoanelor vârstnice”, în aceleași an având loc la Viena „Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite consacrată îmbătrânirii.”

Prognozele demografice apreciază că și în continuare populația vârstnică va crește mai rapid decât cea nevârstnică; astfel populația activă (de la 15 ani la 59 de ani) va crește cu 8%, în timp ce populația de peste 60 de ani va crește cu 89% (54% în țările dezvoltate, și 123% în cel mai puțin dezvoltate sau în curs de dezvoltare). (www.literatureresearch.aging).

La noi, în perioada 1930-1975, ponderea persoanelor de peste 60 ani a crescut cu circa 110% (de la 5,9% la 14,3%), în anul 2000 estimând-se atingerea unui ponderi de 17%.(www.agingresearch_diseases.com).

Cauzele care explică ascensiunea fenomenului de îmbătrânire privesc scăderea mortalității, progresele medicinei, în corelație cu creșterea nivelului de trai; în țările dezvoltate progresele medicini, previzibil în deceniile următoare, vor mări rata de creștere numerică a populației vârstnice, prin ameliorarea morbidității și mortalității.

Persoanele vârstnice sunt cele care se află în cea de a treia sau a patra perioadă a existenței, perioadă în care pierderile și declinul pe plan fiziologic, psihologic, economic și social sunt cele mai grave, aceste pierderi nefiind totdeauna datorate unei evoluții biologice, fiind implicați concomitent factorii sociali, economici și culturali.

Creșterea numerică a vârstnicilor a dus la apariția de mutații în structura morbidității, în sensul predominaței bolilor cronice și, consecutiv, a creșterii necesarului de prestări medicale.

Se apreciază că dincolo de 65 de ani (vârstă considerată ca începutul vârstei a III.-a) individul are aproape 50% șanse să nu fie sănătos, să aibă nevoie de îngrijire medicală sau chiar spitalicească.

Studii efectuate cu deosebire în ultimii ani oferă o imagine sugestivă pentru dimensiunea aspectelor medicale ale fenomenului de îmbătrânire demografică. Astfel, se precizează că 42% din persoanele de peste 65 de ani sunt bolnave, 4% fiind internate permanent. S-a stabilit, pe altă parte, că 55% din cancer se dezvoltă la persoanele vârstnice.

Este, de asemenea, cunoscută „polipatologia” caracteristică vârstnicului, adică prezența concomitentă a mai multor boli la același individ, media la vârstnicul bolnav se apreciază ca fiind de 4-5 boli.

Creșterea supraviețuirii persoanelor vârstnice a impus o „periodizare” a vârstei a treia, care, chiar dacă este artificială, se dovedește utilă atât studiului, cât și comunicării intraprofesionale.

Clasificarea cea mai folosită astăzi distinge următoarele categorii:

între 65 (60) – 75 de ani – trecerea spre bătrânețe sau perioada de vârstnic;

între 75-85 (90) de ani – bătrânețea medie sau perioada de bătrân;

peste 85 (90) de ani – stadiul marii bătrâneții sau perioada de longeviv. (Gusic,IV.,1984)

De fapt, modificările specifice procesului de senescență încep încă din perioada de adult, adică așa cum se consideră de regulă, de la vârsta de 45 de ani, perioada de 45-59 de ani fiind desemnată ca vârsta de mijloc, „middle age”, iar cea între 50-60 de ani – presenescență sau presenium.

Îmbătrânirea este un proces de diferențiere în interiorul unui organism, ca și de la un individ la altul. Diversele schimbări fiziologice par să fie în raport direct cu îmbătrânirea, dar multe persoane vârstnice conservă capacitățile lor funcționale în pofida unui degenerescențe organice aparente.

Spre deosebire de îmbătrânire (proces dinamic indiferent de vârsta cronologică) senescența corespunde de fapt ultimei perioade a vieții; dar, în cadrul acesteia, unii autori delimitează senilitatea ca perioadă finală deteriorativă. Pe altă parte, astăzi este stabilit faptul că senescența nu este o boală, fiind vorba de două procese diferite, îmbătrânirea și îmbolnăvirile zise „de vârstă”, care, de regulă, dar nu obligatoriu, se asociază.

Îmbătrânirea individuală realizează câteva „tipuri de îmbătrânire”, în care se încadrează toți indivizii, tipuri cunoscute.

Astfel „îmbătrânirea fiziologică” armonioasă, în care așa-zisa vârstă cronologică se identifică cu vârsta biologică, se cheamă ortogerie sau eugerie. În opoziție cu aceasta, există îmbătrâniri „nefiziologice”, ca „îmbătrânirea prematură”, când vârsta biologică corespunde unei vârste calendaristice mai mari decât cea reală și „îmbătrânirea accelerată”, când ritmul de îmbătrânire se accelerează de la un moment dat, așa cum se întâmplă de pildă la unele persoane după pensionare.

Aceste tipuri de îmbătrânire interferează cu îmbolnăvirile, ceea ce determină să fie incluse și ele în ceea ce se numește ” îmbătrânirea patologică” ; aceasta nu înseamnă însă că bătrânețea este o boală. În sfârșit, există o variantă de îmbătrânire în care diversele aparate și sisteme sunt angajate diferit, nesincron („îmbătrânire asincronă”), descriindu-se: „îmbătrânirea cu profil cardiovascular”, cu „profil cerebral”, cu „profil artropatomezenchinal”, cu „profil cutanat”, etc., în care aparatele și funcțiile menționate se înscriu cu modificările de îmbătrânire, dominate în contextul general al aparatelor și sistemelor funcționale ale organismului. În sfârșit, există și alte clasificări ale tipurilor de îmbătrânire, care au însă o valoare teoretică.

Ca urmare se impun eforturi pentru difuzarea și însușirea unei concepții științifice, realiste despre îmbătrânire, ca o etapă firească, obligatorie a existenței umane, căreia trebuie să i se asigure o desfășurare demnă, plină de respect, ferită de griji și de boli și spre a fi bine suportată și chiar valorificată în folosul familiei, al societății. Este ceea ce s-a delimitat prin conceptul de „pregătire pentru îmbătrânire” (Lehr,1986), o ramură a disciplinelor educaționale, care apelează la un număr mare de discipline: gerontologie, geriatrie, psihologie, educație sanitară, sociologie, antropologie, etică.

Încă din Antichitate, mari gânditori au afirmat că îmbătrânirea se pregătește din tinerețe. Intrarea în această etapă a vieții cu o pregătire corespunzătoare va fi benefică și pentru individ și pentru societate, iar lipsa de pregătire, este ușor de dedus, va avea efecte inverse.

Cu această ocazie, vreau să mulțumesc din suflet Doamnei Profesoare Coordonator, Victoria Doina Sandu, pentru tot ajutorul acordat, precum și tuturor celor care m-au susținut și îndrumat în realizarea acestei lucrări.

PARTEA A

– STUDIUL BIBLIOGRAFIC –

Stadiul actual al cunoștințelor referitoare la procesul de îmbătrâni

Materia vie este infinită în timp, dar toate formele ei particulare de existență au o durată limitată.

În lumea vie ca și în cea lipsită de viață noțiunea de început este indisolubil legată de noțiunea de sfârșit, și nu se cunoaște nici o excepție în care această regulă inexorabilă să fie încălcată, fie că este vorba de metagalaxii, fie de virusuri. Originea și natura acestei legi universale constituie o problemă filozofică și științifică de ordin fundamental, greu clarificabilă, cel puțin în limitele posibilităților actuale ale gândirii și cunoașterii omenești.

Această limitare în timp a duratei formelor particulare de existență ale materiei, prin deteriorarea și dispariția lor după ce au luat ființă și au cunoscut o dezvoltare, o transformare progresivă, este de o deosebită pregnanță la sistemele biologice. Îmbătrânirea are și ea în cazul acesta un caracter de universalitate, prin îmbătrânire înțelegându-se tocmai deteriorarea, diminuarea viabilității în timp a organismelor vii.

Cu cât dinamica relațiilor unui obiect sau sistem cu mediul său este mai intensă, cu atât și dinamica modificărilor sale în raport cu timpul este mai intensă. Sub acest aspect, sistemele biologice au un important grad de depe1986), o ramură a disciplinelor educaționale, care apelează la un număr mare de discipline: gerontologie, geriatrie, psihologie, educație sanitară, sociologie, antropologie, etică.

Încă din Antichitate, mari gânditori au afirmat că îmbătrânirea se pregătește din tinerețe. Intrarea în această etapă a vieții cu o pregătire corespunzătoare va fi benefică și pentru individ și pentru societate, iar lipsa de pregătire, este ușor de dedus, va avea efecte inverse.

Cu această ocazie, vreau să mulțumesc din suflet Doamnei Profesoare Coordonator, Victoria Doina Sandu, pentru tot ajutorul acordat, precum și tuturor celor care m-au susținut și îndrumat în realizarea acestei lucrări.

PARTEA A

– STUDIUL BIBLIOGRAFIC –

Stadiul actual al cunoștințelor referitoare la procesul de îmbătrâni

Materia vie este infinită în timp, dar toate formele ei particulare de existență au o durată limitată.

În lumea vie ca și în cea lipsită de viață noțiunea de început este indisolubil legată de noțiunea de sfârșit, și nu se cunoaște nici o excepție în care această regulă inexorabilă să fie încălcată, fie că este vorba de metagalaxii, fie de virusuri. Originea și natura acestei legi universale constituie o problemă filozofică și științifică de ordin fundamental, greu clarificabilă, cel puțin în limitele posibilităților actuale ale gândirii și cunoașterii omenești.

Această limitare în timp a duratei formelor particulare de existență ale materiei, prin deteriorarea și dispariția lor după ce au luat ființă și au cunoscut o dezvoltare, o transformare progresivă, este de o deosebită pregnanță la sistemele biologice. Îmbătrânirea are și ea în cazul acesta un caracter de universalitate, prin îmbătrânire înțelegându-se tocmai deteriorarea, diminuarea viabilității în timp a organismelor vii.

Cu cât dinamica relațiilor unui obiect sau sistem cu mediul său este mai intensă, cu atât și dinamica modificărilor sale în raport cu timpul este mai intensă. Sub acest aspect, sistemele biologice au un important grad de dependență față de mediul lor ambiant și în același timp a reactivitate deosebită față de acțiunea lui, prin aceasta îmbătrânirea organismelor vii deosebindu-se în mod considerabil de aceea a obiectelor lipsite de viață.

În contact cu diverși factori fizici, chimici și biologici din mediu, atât structurile vii, cât și cele lipsite de viață suferă un fenomen de uzură mai mult sau mai puțin precipitat; ceea ce deosebește însă net organismele vii de obiectele fără viață este capacitatea lor de autoregenerare, astfel încât uzura este compensată de forțele de redresare, de restructurare ale organismului. De altfel, tocmai această capacitate de autoregenerare face ca organismul viu, deși supus uzurii încă de la naștere, să nu îmbătrânească de la începuturile sale, ci abia atunci când capacitatea sa de regenerare începe să fie depășită de uzură, de deteriorare, bilanțul structural și energetic al organismului devenind astfel pasiv.

Așadar, dacă în lumea nevie uzură și „îmbătrânire” sunt noțiuni care se confundă, în lumea vie ele se diferențiază, în sensul că îmbătrânirea este rezultanta depășirii, de către uzura extrinsecă și intrinsecă a capacității de regenerare a organismului. Până la un anumit moment, potențialul energetic ca și structuralitatea organismului, în pofida unor agresiuni permanente ale factorilor nocivi, sunt în continuu progres; este perioada în care raportul regenerare – uzură este supraunitar. Cu trecerea timpului, raportul devine subunitar, ceea ce înseamnă începutul îmbătrînirii.

Astfel că se poate vorbi de o perioadă ascendentă a existenței ființelor ca de o perioadă ontogenetică, de creștere și dezvoltare, și de o perioadă ontoclazică, adică descendență, de deteriorare progresivă, de îmbătrânire a ființelor. Acești termeni desemnează tendința generală a organismelor vii în timp.

CAP. I.

Biologia vârstelor sau ilikiobiologia și raporturile ei

cu gerontologia și geriatria

Biologia vârstelor reprezintă acel domeniu al științelor biologice care se ocupă cu studiul organismelor vii în raport cu evoluția lor în timp. Prin noțiunea de vârstă se înțelege poziția unui viețuitor în istoria acestei evoluții în timp și care se definește printr-un număr exprimat în diverse unități de măsură a timpului: ani, luni, zile, ore.

Vârsta – ca un parametru psihologic deosebit de important – pune probleme particulare biologiei, medicinei și sociologiei, de asemenea.

Termeni ilikisociologie și ilikipsihologie, desemnează studiul social și psihologic al omului în funcție de vârstă. În 1925 C.I. Parhon a introdus termenul de ilikiobiologie (de la gr. ilikia=vârstă). Gerontologia socială este ilikisociologia bătrâneții. Ea studiază problemele sociale și medico-sociale ale vârstelor înaintate.

Criteriile de determinare a vârstei se aplică prin utilizarea instrumentelor de lucru care sunt indicatori de vârstă, care trebuie să fie cuantificabili.

În cadrul Institutului Național de Gerontologie și Geriatrie, în cercetările efectuate (Ana Aslan și Al. Vrăbiescu), în vederea stabilirii în diferite situații a ritmului de îmbătrânire, cât și în vederea cunoașterii influenței tratamentului cu Gerovital H3 și Aslavital asupra acestuia au fost utilizați diverși indicatori ai vârstei biologice, cum ar fi: forța musculară (determinabilă dinamometric), dinamica fixării reflexelor condiționat, etc.

Reflexele necondiționate pot fi, de asemenea, un criteriu de vârstă, indicatorul fiind durata reacției după încetarea acțiunii excitantului (de exemplu, frigul), care la tineri este de numai 30-45 s , iar la vârstnici de 3-7 min.

La persoanele vârstnice tratate 3-5 ani cu Gerovital H3 acești indicatori capătă valorile specifice vârstei tinere: 3-4 asocieri pentru condiționarea reflexului vascular la rece și scurtarea considerabilă a duratei de persistență a reflexului necondiționat de vasoconstricție la frig.

Menținerea vasoconstricției la frig la persoanele vârstnice hipertensive explică de ce expunerea la geruri constituie pentru aceștia un factor de risc, susceptibil de a ridica la nivele primejdioase tensiunea arterială și de a agrava (în condițiile existenței unei circulații arteriale deficitare și a unei atero- și arterioscleroze) tulburările de irigație ale organismului.

Criteriul electroencefalografic este și el relevant prin indicatori, ca: modificările ritmului electric cerebral de bază, ritmul alfa, incidența unor unde patologice de tip lent, ca undele teta, delta, reactivitatea imaginii electrice cerebrale, în condițiile supunerii la un efort psihic. Este de reținut faptul că persoanele vârstnice tratate cu Gerovital H3 prezintă o ameliorare a aspectului EEG (frecvența la vârstnici tratați fiind similară cu cea a adultului tânăr încă, și anume de 10 cicli/s față de frecvența de obicei redusă la 7,5-8 cicli/s a vârstnicilor) i se ameliorează reactivitatea la stimulul luminos și la efortul psihic.

Criterii de determinare a vârstei reprezintă una dintre problemele de mare însemnătate metodologică ale biologiei vârstelor, întrucât de ea se leagă înțelegerea modului în care intervin diferiții factori în procesul de îmbătrânire și criteriile de determinare a vârstei reprezintă un important instrument și pentru geriatrie, îndeosebi pentru gerontoprofilaxie. Dacă o persoană are, să zicem 50 de ani, dar după diverse criterii de determinare a vârstei are particularitățile vârstei de 60 de ani, cunoscând condițiile de viață, de muncă, mediul familial, alimentația, gradul de utilizare a alcoolului și tutunului, antecedentele familiale (factorul ereditar), starea sănătății persoanei (factorul patologic), se poate aprecia care anume factori au putut grăbi procesul de îmbătrânire în cazul respectiv.

Astăzi se cunoaște rolul nociv al multor factori în determinarea deteriorării în timp a organismului, în instalarea unor boli cronice care diminează progresiv vitalitatea acestuia, capacitatea sa de a răspunde la solicitările existenței, de a se apăra de agresiunile din mediul său de viață, în primul rând de cele microbiene, dar și de agresiunea factorilor abiotici defavorabili (noxe legate de climat, noxele profesionale, fizico-chimice) și de altă natură, cât și de agresiunile cu răsunet pe plan psihic.

Intricarea atât de complexă a atâtor factori reductibili sau ireductibili face foarte grea precizarea rolului factorului timp, singur, în îmbătrânirea organismului. Pentru a putea face această precizare, ar trebui să cunoaștem cum evoluează în timp un organism în condiții ideale. Asemenea condiții ideale nu există și nu pot fi realizate (mai ales în cazul ființelor super organizate) decât într-o măsură foarte relativă, iar în cazul speciei umane realizarea unor astfel de condiții reprezintă o utopie, așa cum nu e posibilă nici realizarea unei îmbătrâniri total eliberate de boală.

În afară de aceasta, lucrurile se complică și mai mult prin existența unor mari variații în domeniul reactivității individuale față de diverși factori, ceea ce conduce la ideea necesității de a distinge în evaluarea nocivității unui factor nocivitatea sa absolută (abstractă) de nocivitatea sa relativă (concretă), în raport cu individul asupra căruia factorul nociv acționează și în raport cu doza și condițiile în care acționează; acest mod de a gândi, valabil în general în aprecierea efectului factorilor dăunători, este valabil și în aprecierea efectului factorilor care induc îmbătrânirea și bolile cronice legate de înaintarea în vârstă, problemă de importanță majoră pentru gerontologie și geriatrie. (gr. geron=bătrân; geras=bătrânețe).

Alături de termenul gerontologie, există și alți doi termeni care au însă o circulație mult mai răstrânsă, și anume geratologie și gereologie = studiul bătrâneții în raport cu scurgerea timpului.

Termenul de gerontologie, introdus în știință în anul 1903 de Mecinikov, a avut inițial un conținut mai restrâns decât cel actual, și anume acela de studiu biologic al bătrâneții, ca fenomen constituit, și acela de studiu al cauzelor și mecanismelor care o determină; în prezent, gerontologia are un conținut mult mai larg, ea nu este numai o disciplină biologică și medicală, ci are importante implicații de ecologie umană, sociologie, economie politică, etică, filozofie, precum și implicații pentru diferite forme de expresie ale artei.

Fundamentarea științifică a gerontologiei sociale a început chiar odată cu afirmarea gerontologiei ca știință a bătrâneții. *****

Gerontologia socială se ridică pe scara ierarhiei sistemelor supraindividuale și studierii îmbătrânirii ca dimensiune socială.

Verzar (1963) fondatorul și directorul Institutului de Gerontologie experimentală din Bosel spunea că „domeniul gerontologiei sociale este calea de îmbunătățire a situației bătrânilor în societate; că o atenție corespunzătoare trebuie acordată muncii și odihnei lor, a sănătății și fericirii lor și înainte de toate faptului că bătrânul trebuie să aibă sentimentul că nu este respins de societate.”

Geroigiena este sanogeneza bătrâneții și cuprinde particularitățile igienei la etapele de vârstă înaintată.

„A valorifica social capacitatea vârstnicilor înseamnă a le menține tinerețea spirituală” (Săbuleanu, 1966)

Gerontologia este o știință interdisciplinară complexă biologică și socială. Statutul Asociației Internaționale de gerontologie, prevede „promovarea cercetărilor privind bătrânețea în domeniul biologic, medical și social” (Postelnicu, D., Chira, Al., Săhleanu, 1969 )

Așadar, gerontologia are un caracter larg dacă ne referim la sfera de probleme umane legate de biologia îmbătrânirii, fiind tributară biologiei vârstelor. Îmbătrânirea începe foarte devreme, adică în plină tinerețe, după terminarea perioadei de dezvoltare reproductivă și somatică, în cazul speciei umane în jurul vârstei de 18-20 de ani.

Studierea bătrâneții ca un fapt împlinit poate da o imagine a acesteia sub diferitele sale aspecte, însă o asemenea studiere a bătrâneții va avea numai un caracter descriptiv, oferind în primul rând o imagine gerontografică și mai puțin explicativă, gerontodinamică, care să permită înțelegerea procesului de îmbătrânire, în desfășurarea sa dinamică, începând de la primordiile sale.

În 1963 (14-22 mai) a avut loc la Kiev, sub auspiciile Organizației Mondiale a Sănătății (O.M.S.), seminarul consacrat protecției sanitare a persoanelor în vârstă și a bătrânilor și profilaxiei îmbătrânirii premature. Acest seminar a încercat să stabilească și câteva definiții generale acceptabile ale unor concepte gerontogeriatrice și să periodizeze etapele îmbătrânirii umane.

Conform acestei periodizări, vârsta de 45-59 de ani reprezintă o perioadă de tranziție între maturitatea și starea de om vârstnic, între 60-75 de ani se situează perioada vârstnică de viață, între 75 și 89 perioada omului bătrân și peste 90 de ani perioada longevității. Această clasificare este foarte discutabilă și ca fundament teoretic, și ca valoare practică. Este foarte relativă și convențională, susceptibilă la subiectivism și semantica termenilor din această clasificare: matur, vârstnic, bătrân, longeviv. Convențională pare a fi și delimitarea etapelor mai sus amintite; de altfel, marea variabilitate individuală a stărilor psihice și fizice ale oamenilor constituie un argument în plus în contra acceptării unei asemenea periodizări altfel decât ca o simplă schiță, eventual vag orientativă.

Mult mai logică și obiectivă pare a fi periodizarea vieții în 3 vârste fundamentale la sensul biologic al existenței, reproducerea.

Vârsta I., cuprinzând copilăria și adolescența, este perioada reproductivă a vieții, de pregătire a maturității sexuale, corporale și psihice, necesară finalizării actului sexual. Aceasta se termină prin anii pubertății; vârsta a II-a sau perioada de viață reproductivă fertilă și vârsta a III-a sau etapa postreproductivă care survine la femei mai brusc, la bărbați mai puțin tranșant, marcată de alterarea reproductibilității, începând cu deteriorarea fondului de celule sexuale și a activității secretoare sexuale endocrine și terminând cu deteriorarea psihică și somatică de ansamblu a organismului.

Astfel, într-o prima fază, de debut, care se înscrie între 18 și 30-35 de ani, putem vorbi de perioada de „incubație” a îmbătrânirii în timpul căreia survin modificări încă latente, dar certe, în direcția îmbătrânirii, cum ar fi primele deteriorări ale arterelor prin apariția arteriosclerozei și aterosclerozei, scăderea unor capacități psihofiziologice, cum ar fi forța de concentrare, atenția, viteza de reacție, memoria faptelor recente, scăderea pusă în evidență – printre alții – și de cunoscutul psiholog francez Bonnardel. Rezistența la diverse agresiuni și la marile solicitări fizice și psihice scade de asemenea în această perioadă.

Medicina și biologia sportivă aduc din acest punct de vedere dovezi importante. Se știe că efortul reclamat de performanța sportivă implică (mai ales în cazul unor sporturi ca: boxul, fotbalul, rugbiul, gimnastica, etc.) o intensă solicitare a organismului, a cărui capacitate de a face față acestei solicitări scade vizibil spre sfârșitul perioadei de „incubație” a îmbătrânirii. Așa se explică de ce majoritatea sportivilor de performanță își încheie cariera de performeri în jurul vârstei de 30 de ani, în special în cazul unor discipline sportive ca cele menționate mai sus. În această perioadă capacitatea de compensare a efectelor stresurilor, capacitatea de luptă a organismului rămâne încă la un nivel ridicat.

După vârsta de 35 de ani apar de obicei primele semne vizibile ale îmbătrânirii: rezistența la efortul fizic și psihic scade în mod evident; ridurile, albirea părului (acromotrichia), calviția se afirmă progresiv; scade masa și forța musculară; se accelerează reducerea capacității de memorizare; scade (în comparație cu perioada de vârstă de 20-30 ani) libidoul și capacitatea sexuală; se diminuează emotivitatea lirico-romantică; începe să se manifeste, deși încă discret, bolile cronice cu caracter degenerativ. Această perioadă a îmbătrânirii durează în jurul vârstei de 50 de ani.

Apoi începe ceea ce se poate numi perioada de stare bătrâneții, marcată de climacteriu (climax = scară, capăt de evoluție aici), adică de ansamblul de modificări involutive structurale și funcționale în sfera fizică și psihică pe care le suferă organismul, paralel și în legătura cu extincția capacității de reproducere.

Odată intrat în perioada de stare a bătrâneții, organismul suferă o deteriorare mai precipitată, atât sub aspectul vitalității generale, cât și sub aspectul acumulării și manifestărilor bolilor cronice care însoțesc înaintarea în vârstă, astfel încât probabilitatea supraviețuirii sale scade în mod considerabil cu fiecare decadă. Expresia matematică a acestui fenomen a fost găsită încă în 1825 de către Gompertz, după care de la o anumită vârstă în sus mortalitatea crește exponențial.

Moartea nu va fi însă niciodată produsă de bătrânețea singură, adică de o extincție prin simplă epuizare a proceselor vitale, ci de intervenția unei boli sau unui accident de altă natură.

Chiar dacă în limbajul curent se mai folosește expresia „a murit de bătrânețe”, în realitate, o asemenea moarte practic nu se întâlnește și nu figurează pe nici un act de deces drept cauză a dispariției vârstnicului, fie el și supracentenar, întotdeauna a boală intercurentă, fie nou apărută, fie acutizarea unei boli cronice preexistente, cel mai adesea din sfera sistemelor cardiovascular sau respirator, curmă, mai mult sau puțin brutal și brusc, viața vârstnicului. Slăbirea vitalității, a fiabilității, ca expresie directă a bătrâneții, joacă doar rolul de condiție favorizantă, de „complice” al bolii fatale terminale; imaginea lumânării care „se stinge” este, de fapt doar o figură de stil.

Care sunt bolile ce afectează bătrânețea și închid calea spre longevitate? S-a încercat să se vorbească de boli cu totul specifice bătrâneții, care au fost înglobate în sfera patologiei cronice degenerative. În realitatea, o asemenea delimitare este foarte dificilă, întrucât diferite boli, chiar dacă afectează, fapt statistic constatabil, cu predilecție vârsta mai înaintată, pot fi întâlnite și la vârste mai tinere. Un exemplu îl constituie tumorile maligne.

Boala canceroasă survine, ce-i drept, mult mai frecvent după vârsta de 40 de ani, dar poate fi adesea întâlnită și sub această vârstă, inclusiv la vârsta copilăriei, în organismul tânărului evoluția bolii fiind mai rapidă, mai necruțătoare.

Reumatismul, îndeosebi în formele sale cronice numite degenerative, ca artrozele, spondilozele, este întâlnit în mod predominant la vârsta a III-a, însă sunt și cazuri în care ele apar mai devreme, mai ales acolo unde există condiții favorabile instalării acestui tip de afecțiune (obezitate, profesii care obligă la poziția permanentă în picioare) etc.

Deteriorarea arterelor, arterioscleroza (sub diferitele ei forme), apare de asemenea mult mai devreme decât s-a crezut, chiar dacă produce tulburări efective abia mult mai târziu, într-un stadiu avansat de evoluție a bolii. Leziuni arteriale au putut fi evidențiate și la persoane tinere, care au decedat în urma unui accident, fără ca ele să fi suferit în prealabil, astfel încît se admite astăzi că arterioscleroza în diferitele ei forme nu este specifică bătrâneții, că ea debutează devreme, încă în timpul perioadei de tinerețe a organismului. Modificări mai discrete ale arterelor au fost consultate la vârste încă și mai tinere.

În ce constau modificările propriu-zise, specifice ale organismului vârstnic? Ce este de fapt, îmbătrânirea pură, adică îmbătrânirea neîmpletită cu bolile care de obicei însoțesc înaintarea în vârstă? Răspunsul la această întrebare este unul foarte anevoios, dat fiind că, așa cum am mai spus, găsirea unei persoane perfect sănătoase după vârsta de 50 de ani este aproape imposibilă.

Mai accesibilă este studierea în acest scop a unor persoane măcar relativ sănătoase la care se poate diferenția mai bine efectul exclusiv al timpului în mod independent, sau, mai corect spus, mai puțin dependent de boală. Ceea ce s-ar putea afirma ca modificare caracteristică produsă de timpul singur, deci imaginea îmbătrânirii denumite pure, ar fi atrofia unor țesuturi și organe, reducerea masei și forței musculare, a masei unor organe interne, dar mai ales modificări la nivelul pielii, atât de specifice încât este mai ușor de determinat și cu mai puține erori, după aspectul pielii și fizionomiei, de către oricine, vârsta unei persoane decât ar putea să facă un om de știință examinând sau analizând chimic sau la microscop orice componentă a organismului.

Atât biologia vârstelor, cât și gerontologia constituie baza, fundamentul pentru geriatrie.

În practica zilnică, geriatria acționează în primul rând asupra patologiei bătrâneții și doar în mod secundar asupra bătrâneții propriu-zise. Termenul „geriatrie” a apărut 6 ani mai târziu după cel de gerontologie și a fost lansat de medicul american Ignatius Nasher în 1909. Deși mulți autori fac abstracție de faptul că diferitele tipuri de patologie se manifestă într-un mod caracteristic la pacienții vârstnici; distinct de patologia adultului încă tânăr și că soluțiile terapeutice, ca și cele profilactice de altfel, sunt și ele marcate de specificul vârstelor înaintate, geriatria tinde să se individualizez, în practică toate specialitzările medicale, putându-se astăzi vorbi de gerontocardiologie, gerontodermatologie, gerontopsihiatrie, gerontoneurologie, gerontoginecologie, geroigienă, de o medicină gerontologică a muncii.

Medicina omului vârstnic este sub diferite aspecte o entitate distinctă de medicina adultului.

Un domeniu deosebit de important al geriatriei este gerontoprofilaxia = geriatria preventivă. (Gusic, V. I., 1984).

Izvoarele istorice ale geroprofilaxiei au vechime de peste 2000 de ani, când existau deja preocupări față de unele condiții de mediu care influențează bătrânețea, preconizând-se chiar anumite măsuri. Din antichitate cel mai des citat este Cicero, cu opera sa „De senectute”. Insistând asupra ideii că atingerea unei bătrâneții agreabile trebuie pregătită deja din tinerețe, Cicero intuiește unele postulate ale geroprofilaxiei. (Postelnicu, D., Chira, Al., Săhleanu, V., 1969)

După etapa de vârstă căreia i se adresează, strategiile și tacticile gerontoprofilactice sunt clasificate în activități gerontoprofilactice primare, secundare și terțiare.

Gerontoprofilaxia primară poate fi considerată o medicină a omului sănătos și încă tânăr; ea previne în primul rând apariția îmbătrânirii premature și a bolilor cronice, combătând factorii de risc susceptibili de a induce aceste modificări, de a le depista și combate încă din faza primară de manifestare a lor.

Gerontoprofilaxia secundară este confruntată cu o patologie cronică deja în curs de instalare și cu diverse grade de senescență prematură; rolul ei constă în prevenirea instalării ferme și a avansării acestei patologii cronice spre agravare și beneficiază încă de cooperarea unui organism relativ tânăr, deci încă destul de reactiv și rezistent.

În profilaxia terțiară situația este mai mult precară. Ea se realizează la persoane deja mult mai vârstnice, cu o patologie cronică evoluată și trecută deseori prin mai multe acutizări. În acest caz, gerontoprofilaxia vizează prevenirea acutizării patologiei cronice, a decompensării sistemelor morfo-funcționale deja destul de deficitar. Este evident că o asemena profilaxie este îngrădită de mari dificultăți, este profilaxia bătăliilor eroice de pe malurile Styxului.

Unul dintre importantele mijloace ale gerontoprofilaxiei (și gerontoterapiei) îl reprezintă educația geriatrică. Prin aceasta se pot forma deprinderile de geroigienă, se poate realiza o cooperare eficace între pacienți și medici.

Aforismul „Senectus ipse morbus” (Bătrânețea în sine este o boală), emis de Terentiu și apoi de Marcus Tullius Cicero, în cartea sa De senectute (un eseu cu caracter psihologic, sociologic și etic despre bătrânețe), a fost reluat de C. I. Parhon în una dintre primele sale lucrări de gerontologie. Problema este una dintre cele mai dezbătute din gerontologia contemporană. Este oare involuția structurală și energetică a sistemelor individuale ale vieții un fenomen fiziologic sau are un caracter patologic?

Parhon consideră că modificările de ordin fundamental descendente care însoțesc îmbătrânirea (exceptând bolile propriu-zise care o însoțesc) au un caracter patologic. Orice abatere de la un „optim funcțional este susceptibilă de a fi considerată ca o stare de boală și deci tratată ca atare”. Dacă cel puține teoretic și anticipativ s-ar putea considera să unele boli sunt curabile (chiar dacă în prezent ele apar ca incurabile), atunci fără îndoială că bătrânețea ar putea fi combătută profilactic și terapeutic chiar, ca orice boală.

Alți autori, cum e Gh. Marinescu, consideră că bătrânețea e o evoluție inerentă și, deci, firească pe care trebuie să o privim cu resemnare, cu seninătatea pe care orice om lucid și înțelept ar trebui să le aibă față de fenomenele naturale, inerente, inexorabile.

Desigur, dezbaterea acestei probleme de importanță definitorie pentru conceptele de îmbătrânire și bătrânețe este departe de a fi terminată; clarificarea este dificilă și prin greutatea de a ști exact ce este îmbătrânirea „pură” și care sunt determinismele ei. Oricum, nu se poate contesta că a fi bătrân însemnă, sub numeroase aspecte, o suferință, deci înseamnă a fi într-un fel bolnav, psihic sau fizic, de obicei și una și alta. Poate că într-o terminologie mai mult filozofică decât medicală am putea fi tentați să numim această suferință „cronoză”, tribut plătit neîndurătorului zeu al timpului, Cronos. (Gusic, V.,I., 1984)

CAP II.

PROBLEMELE TEORETICE GENERALE ALE STUDIULUI ÎMBĂTRÂNIRII

Privire critică asupra teoriilor referitoare la determinismul îmbătrânirii

E. M. Cioran – „Bătrânețea este autocritica naturii.”

Așa cum am arătat, problemele cauzalității îmbătrânirii este o componentă a unei probleme filozofice mai largi, aceea a începutului și sfârșitului tuturor formelor de existență ale materiei. De ce nu sunt organismele vii nemuritore ? De ce nu sunt un „perpetuum mobile”?De ce după terminarea dezvoltării, evoluției lor, în mod inevitabil, survine involuția și moartea? În cele ce urmează vom încerca să facem o scurtă incursiune în domeniul diferitelor ipoteze care încearcă să răspundă la aceste întrebări.

2.1. Teorii biologice generale

Ele au căutat să înțeleagă îmbătrânirea în funcție de procese și legități biologice cu totul general, cum ar fi aspectele evoluției ale vieții, selecția naturală, diferențierea, etc.

Buffer și Flenrens (1843) considerau că îmbătrânirea e un proces eminamente endogen, care nu depinde nici de climat, nici de hrană, nici de moravuri, ci de anumite elemente care țin de constituția intimă a organismelor noastre și reglează longevitatea.

Claude Bernard prin celebra lui frază „La vie, c’est la mort” înfățișează sugestiv legătura indisolubilă dintre aceste 2 fenomene.

Pentru John Müller (1844) și mai târziu, pentru Sedwig Minot bătrânețea reprezintă ultima fază a procesului evoluției unui organism!

Vasile Conta (1876), în teoria sa, a ondulației universale, a arătat că există o clasă de sisteme (naturale și sociale) a cărora evoluție are o fază ascendentă și o fază descendentă, alcătuind împreună o „undă”.

Weismann (1889) în concepția sa crede că ființele unicelulare sunt potențial nemuritoare, iar la pluricelurale s-a produs o separație între celulele germinale, care au rămas potențial nemuritoare ș cele somatice, care mor din cauza limitării capacităților de multiplicare. Pentru el, evoluția vieții presupune apariția unor forme mereu noi, din ce în ce mai perfecte, de aceea este util ca formele vechi, perimate, depășite să dispară, lăsând loc celor ameliorate.

„Soma” (corpul) muritor, susține, explicitează și manifestă caracterele conținute în germenul potențial nemuritor și care ușurează calea evolutivă; soma supune caracterele conținute în germen selecției naturale, luptei pentru existență și își încheie rolul de îndată ce și-a îndeplinit funcția de reproducere.

Din perspectivă evoluționistă se poate spune că îmbătrânirea și moartea reprezintă, pentru specie, un avantaj selectiv și se poate presupune că, în cursul evoluției a avut loc o selecție directă a unor „gene senectogene”. S-ar putea vorbi în acest cazuri de o îmbătrânire „programată”.

Altă grupă de teorii biologice generale privesc îmbătrânirea și moartea indivizilor ca un coprodus (eventual dăunător disteologic) al unor procese sau realizări ale vieții, ele înșile necesare sau utile. În această perspectivă nu îmbătrânirea este caracterul care a fost „selectat” în timp pentru existență, ci alte caractere a căror consecință indirectă sau îndepărtată este îmbătrânirea.

Un alt concept care apare frecvent în teoriile privind îmbătrânirea este diferențierea celulară.

Ar fi greșit să se considere că diferențiere celulară diminuă longevitatea celulară, cum s-ar părea la prima vedere.

Descoperirea fenomenului de „întinerire cariorganică” de către Manpas (1889) a sugerat teoria după care îmbătrânirea celulelor somatice este o consecință a pierderii capacității lor de convingere sexuală.

Teoria uzurii – are ca punct de plecare compararea drumului cu o mașină. Este ca o mașină veche un om ajuns în pragul bătrâneții. Principalul argument adus împotriva acestei teorii a fost acela că funcționarea, antrenamentul, nu doar menține, dar și ameliorează funcțiile organice.

Ceea ce deosebește esențial un organism viu de o mașină este faptul că organismul își reînnoiește continuu substanța constitutivă, reînnoirea este mai activă când organul este în activitate.

S-a calculat că în organismul omenesc mor zilnic 350-400 miliarde hematii și tot atâtea se formează din nou. După unii autori, în 7-8 ani se reînnoiește aproape toată materia constitutivă a organismului uman. Tocmai pierderea acestei capacități de reînnoire ar fi, după unii autori cauza îmbătrânirii și morții. Reînnoirea trebuie să echilibreze „uzura”.

Înrudit cu conceptul de uzură este și cel de epuizare. Bătrânețea văzută ca o „epuizare a capacității de trăi” poate să însemne o „epuizare” substanțială, fie una energetică, fie una informațională.

Imperfecțiunea organismelor este un concept mult mai rar luat în considerare, deși are o valoare explicativă reală, asupra căreia a stăruit mai mult Mecinikov (1903). Apariția mediului interior a mărit șansa de îmbătrânire prin posibilitatea acumulării de produși toxici. Faptul că elementele specifice celui mai diferențiat, mai perfecționat organ, care este creierul, nu se mai pot divide e tot o imperfecțiune. La specia umană există o predispoziție spre ateroscleroză, absentă la alte multe specii, o dovadă clară de imperfecțiune.

O altă dovadă de imperfecțiune la om este că aparatul venos nu deține sisteme de propulsie.

Complexitatea organismului crește probabilitatea evoluției dezarmonice și heterocrone a organelor, factori importanți ai îmbătrânirii.

Teoria ereditară pune în vedere și problema genelor senectogene. Pe de altă parte se observă alterări a numeroși cromosomi și a formei sau integrității lor.

2.2. Teorii viscerale și tisulare

Acest grup de teorii a încercat să explice îmbătrânirea ca efect al modificării unor organe sau țesuturi.

Reveille și Hamalin (1961) considerau bătrânețea ca rezultantă a modificărilor aparatului respirator.

Alți autori puneau accentul pe cord, așa cum au făcut și Nothnagel și Rilber. Alți cercetători au pus accent pe modificări de la nivelul intestinelor (ex. Ewald) sau de la nivelul organelor hematopoetice.

Teoria endocrină a îmbătrânirii a fost inițiată de Brown-Sequard și dezvoltată îndeosebi de Lorand, conform căreia îmbătrânirea este, în mare măsură efectul scăderii funcționale a unor glande endocrine (glandele genitale, tiroida).

Încă mai de mult s-a observat că involuția glandelor cu secreție internă este nu cauza, ci efectul îmbătrânirii generale. C. I. Parhon afirma că „această obiecție ridicată de prof. Marinescu corespunde realității.”

O problemă de ansamblu asupra evoluției ideilor în jurul mult discutatei probleme a raporturilor dintre îmbătrânire și glandele endocrine ne înfățișează 3 etape:

Prima, când s-a văzut în involuție acestor organe, una din cauzele esențiale ale senescenței;

A 2-a, când s-a considerat că involuția acestor glande este efortul și nu cauza îmbătrânirii generale;

Urmează azi a 3-a etapă, când, considerăm că perioada denumită vârstnică aduce un nonechilibru endocrin, de natură să influențeze în mod important desfășurarea involuției organismului;

V. Frolkis (1908) a situat recent problema reglării neuroendocrine în centrul studiilor de gerontologie.

Însă Rilbert și Mühlmann au considerat că moartea omului bătrân este o moarte prin creier.

A. S. Doghel a admis (1922) că factorul primordial al îmbătrânirii s-ar situa în modificările ce apar în sisteme neurovegetative și anume la nivelul simpaticului.

Pentru I. Green (1957) diecefalul ar fi sediul primordial al proceselor de îmbătrânire. De fapt toate teoriile din această grupă explică în adevăr diferitele forme de îmbătrânire patologică precoce, care pot să-și aibă originea în unele viscere, în aparatul endocrin sau în sistemul nervos.

Alți autori deplasează determinismul îmbătrânirii în modificările unor țesuturi.

A. Bogomolet (1956) a susținut că schimbările involutive aduse de vârstă țesutului conjunctiv și a celui reticulohistiocitar reprezintă un element de mare importanță în determinismul îmbătrânirii.

Peude (1932) a văzut în procesul de îmbătrânire o „hipomezenchinoză primară”.

Mai recent Verzar (1962) a repus îmbătrânirea țesutului conjunctiv în centrul biologiei îmbătrânirii.

Medici numeroși (Oslev și alții) au considerat că în determinismul bătrâneții umane, îmbătrânirea vaselor are un rol esențial. Astfel se spune că „omul are vârsta vaselor sale”.

Rolul fagocitozei în îmbătrânirea organelor (Mecinikov): El considera că excitația macrofagelor ar duce la distrugerea celulelor proprii diverselor parenchinuri și înlocuirea lor prin țesut conjunctiv de scleroză. Însăși albirea părului ar fi datorită faptului că fagocitele absorb pigmentul melanic. (Acest caz are doar un înțeles istoric).

Există și alte teorii, precum teoriile imunitare ale lui Burch (1964, 1966, 1968) mai puțin cunoscute însă.

2.3. Teorii ce pun la baza procesului îmbătrânirii involuția celulară

R. Hertwig a stăruit asupra importanței modificării raportului nucleo-plasmatic în îmbătrânirea celulară. El a crezut că este semnificativă creșterea acestui raport, însă alți autori (Mühlmann) au descris scăderea lui în îmbătrânire.

Child (1911) și Conklin (1912) au văzut un „primum movens” al îmbătrânirii celulare în îngreunarea schimburilor dintre nucleu și citoplasmă.

Alți autori au pus îmbătrânirea celulară pe seama acumulării intracitoplasmatice a unor produși netoxici („paraplasmă”), dar care stânjenesc activitatea normală a celulei: glicogen, grăsimi. Datorită acestora se diluează masa protoplasmatică activă.

Malisch și Lansing considerau că depozitarea calciului (Ca) în membrana celulară, prin micșorarea permeabilități acesteia, ar fi un factor deosebit de important în determinismul îmbătrânirii celulare.

Montgomery considera că acumularea unor produși toxici intracelulari ar explica îmbătrânirea celulară.

Danielli credea că natura modificărilor celulare primare trebuie căutată în mutații cromosomiale, în infecții cu virusuri și în acumularea unor produși toxici ai metabolismului.

Mecinikov considera că factorul toxic cel mai important este reprezentat de produși de putrefacție ale unor procese complexe, al căror rezultat ar fi îmbătrânirea generală a organismului.

Pouchet – chirurg francez a stăruit asupra rolului masiv al constipației cronice. Ideile lui Mecinikov și Pouchet au dus la tratamentul constipației cronice (și rebele la terapeutice obișnuite) prin extirparea colonului. Dar s-a renunțat repede.

Orla – Jansen și Geil (1949) au reactualizat ideile lui Mecinikov, constatând că gradul putrefacției în colon este mult mai ridicat la persoanele senescente decât la tineri și adulți.

Numeroși autori au considerat că factorul umoral toxic ce produce îmbătrânirea este constituit de diverși produși ai metabolismului intermediar, cum ar fi de ex : ac. uric a cărui tendință de creștere în sânge după 40 de ani e cunoscută. Alții au insistat asupra variației concentrațiilor ionilor metalici (K+) sau a ionilor de hidrogen.

Alexis Carrel a avut un rol deosebit în consolidarea teoriei umorale a îmbătrânirii.

Teoria celulară și cea umorală a îmbătrânirii nu numai că se completează în sensul că se poate afirma că există atât factori intracelulare, cât și umorali de îmbătrânire, dar se întăresc reciproc.

2.4. Teorii fizico – chimice și biochimice

Constatarea caracterului negativ al balanței azotului la bătrâni, tulburările trofice ale acestora, au sugerat ideea că la baza procesului de îmbătrânire stă o modificare a raportului dintre asimilație și dezasimilație, în favoarea celei din urmă (C. J. Parhon a stăruit asupra acestor idei).

Pflüger (1875) a constatat diferențe chimice între proteinele extrase dintr-un organism mort și cele extrase dintr-un organism viu. Reactivitatea specifică a proteinelor din sistemele vii a fost atribuită de acest autor, pur speculativ (1875), legăturii C≡N (iar mai târziu de către Allen, legăturii N=O).

Actualmente unii cercetători pun accentul pe gruparea SH.

Majoritatea autorilor contemporani consideră ca plauzibilă teza după care pe măsura înaintării în vârstă, macromoleculele și în primul rând, cele proteice – suferă un proces de concatenare, lanțurile de polimeri contrastând legături prin punți laterale (cross-linkage). (Bjorksten).

Teorii coloidale

Acestea au susținut că îmbătrânirea este numai corolarul structurii sale coloidale. Într-adevăr starea coloidală este pe de o parte extrem de labilă, pe de altă parte are o evoluție în timp.

Se vorbește (mai ales cu privire la coloizii anorganici) de îmbătrânirea coloizilor, ducând la o aglomerare a lor, cu floculare finală. Această evoluție a sistemelor coloidale se numește histerezis (această teorie a fost argumentată temeinic de G. Marinescu, Ruzicka, Lumiere).

2.5. Teorii fizice

S-a încercat o clarificare a acestora în 2 mari grupe:

Teorii care au în vedere metabolismul ca izvor de energie și de cheltuială energetică globală.

Teorii legate de noțiunea de entropie

După Laborit, îmbătrânirea și moartea ar fi datorate tocmai dobândirii aerobiozei. „Ceea ce filosofii numesc evoluție creatoare, este opera oxigenului” afirmă O. Warburg.

Dar viața aerobă – remarcă Laborit – deși favorabilă evoluției speciilor, ar fi defavorabilă supraviețuirii individului. Oxidarea membranelor progresând odată cu timpul (vârsta), le scade permeabilitatea, adică aptitudinea la schimburi. Viața în anaerobioză ar fi dimpotrivă perenă. După el, „îmbătrânirea s-ar datora unei rupturi a echilibrului între oxidări și reduceri.”

Bauer (1931) a susținut că durata vieții este proporțională cu raportul dintre greutatea și metabolismul bazal.

După N. O. Calloway: – „senescența ar fi rezultatul unui declin în producerea energiei libere”; ea este o „pierdere de putere” chiar într-un mediu optimal.

Particularitatea „mecanismelor” biologice constă în aceea că proteinele și acizii nucleice sunt nu numai compuși cu entropie mică, ci și compuși cu mare specificitate, „molecule informaționale”.

Bătrânețea se caracterizează printr-o alterare a informației structurale și printr-o dezorganizare care însoțește creșterea entropiei termodinamice.

2.6. Concepția biocibernetică

Cibernetica folosește două concepte centrale: cel de informație și cel de reglaj (autoreglaj) prin mecanisme cu reacție inversă (feed-back). Sistemele biologice sunt sistemele dinamice complexe, reactive, în stare cvasistabilă, dotate cu autoreglări de tip feed-back.

Bătrânețea se încadrează în această categorie. Este lipsit de sens să opunem bătrânețea celulară celei umorale, îmbătrânirea substanțială celei informaționale, căci aceste aspecte se condiționează reciproc.

Căutarea unui „primum movens” al îmbătrânirii reprezintă un punct de vedere antropomorfic: acțiunile omenești au un punct de plecare, un mobil inițial.

Pe de altă parte intelectul uman nu poate considera direct succesiv, liniar, fenomene care se produc simultan.

„În lumina cunoștințelor noastre teoretice și faptice putem afirma că diversele procese de îmbătrînire au ele înșile un grad de reversibilitate, care însă scade progresiv cu vârsta.

Progresul științific va putea să mărească și să prelungească această reversibilitate. Rezultanta acestor procese, bătrânețea globală pe care o observăm în mod normal după 70 de ani, este încă o stare ireversibilă.” (Postelnicu, D., Chira, Al., Săhleanu, V., 1969)

Există astăzi numeroase teorii ale îmbătrânirii, la fel cum există și mulți cercetători ce studiază îmbătrânirea, dar unele dintre cele mai bine cunoscute teorii (susținute și dovedite) sunt expuse foarte bine în cartea lui Joan G. Greager intitulată „Human Anatomy and Physiology” – (2001)

Conform teoriei îmbătrânirii celulare, corpul este afectat negativ în mod progresiv prin acumularea efectelor cauzate de afecțiuni (răni) ale celulelor sau macromoleculelor din interiorul lor. Posibile cauze ale îmbătrânirii includ radiații ionice, eliberate de radicalii liberi foarte reactivi și acumularea de lipofucsină, un pigment descoperit în celulele care și-au pierdut capacitatea de a se divide.

Teoria îmbătrânirii programată genetic consideră că genele sunt pornite (declanșate) și oprite în controlul îmbătrânirii, la fel cum sunt ți în controlul creșterii și dezvoltării. Această teorie este susținută de observațiile făcute pe culturile de celule, cu excepția celulelor canceroase, unde celule se divid de un număr de ori finit și apoi mor. Genele senescenței ar coda molecule care inhibă sinteza ADN-ului și blochează diviziunea celulară. Fibronectina, un inhibitor al creșterii ce abundă în celulele senescente și care aproape că lipsește cu desăvârșire în celulele canceroase, ar putea fi o astfel de moleculă.

Teoria metaboliților grași sugerează că îmbătrânirea s-ar datora unei scăderi în abilitatea de a metaboliza lipidele (grăsimile), care s-ar opri din cauza excesului alimentar din tinerețe. La șobolani, restricțiile alimentare încetinesc scăderea metaboliților grași și șobolanilor subnutriți li s-a permis să mănânce liber. Subnutriția poate de asemenea să scadă imunitatea sau formarea radicalilor liberi. Glucagonul și adrenalina în mod normal promovează metabolismul lipidic, dar în timpul îmbătrânirii, celulele adipoase devin mai puțin receptive la aceștia și grăsimile se acumulează în sânge și celule.

Dacă aceste descoperiri se aplică oamenilor, s-ar explica astfel creșterea bolilor de inimă și obezității odată cu îmbătrânirea.

Ipoteza glucozei în îmbătrânire notează că glucoza se poate lega spontan (fără enzime) de proteine celulare și să formeze glicoproteine anormale. Astfel de glicoproteine pot determina rigidizarea colagenului, formarea cataractei și îngroșarea membranei bazale. Dacă glicoproteinele anormale grăbesc îmbătrânirea, îndepărtarea lor ar putea să o încetinească. Medicamentul aminoguanidină blochează legarea (linkage-ul) glicoproteinelor în colagen (în condiții de laborator) și se încearcă pe oameni pentru a preveni complicațiile în diabet. Un alt tratament ar fi stimularea activității fagocitelor care în mod normal „înghit” glicoproteinele anormale, dar care devin tot mai puțin eficiente odată cu înaintarea în vârstă.

Conform teoriei hormonului de creștere și rolul lui în îmbătrânire, lipsa hormonului de creștere determină multe dintre efectele îmbătrânirii la aproximativ jumătatea din populația bătrână (în vârstă). Determină într-un procent de 20-50% îmbătrânirea (atrofierea) mușchilor, ficatului, rinichilor, și splinei între vârstele cuprinse între 30-70 de ani. Uscarea țesuturilor, pierderea mineralelor din oase și acumularea de țesut adipos sunt accelerate după vârsta de 50 de ani, tot atunci având loc de obicei o scădere în secreția hormonului de creștere.

Dacă această teorie este corectă, hormonul de creștere, care astăzi poate fi sintetizată cu ajutorul tehnologiei genetice, ar putea fi folosit pentru a încetini procesul de îmbătrânire.

Ipoteza glucocorticoidică se bazează pe ideea, că stresul ar accelera îmbătrânirea și că abilitatea de adaptare la stres scade odată cu vârsta. Cortexul suprarenal secretă exces de ACTH la răspuns la stres – oferind astfel organismului un surplus de energie, mărind ritmul cardiovascular și atenția, dar inhibă creșterea răspunsurile imune și antiinflamatorii și reproducerea. Supersecreția cauzată de stres duce la un exces de secreție corticosteroidă, pierderea de receptori ACTH (acetilcolinergici) și pierderea de neuroni hipocampici care sunt celulele țintă pentru feedback-ul negativ care inhibă secreția de CRF.

În lipsa acestor semnale de feed back negativ, secreția de ACTH nu poate fi oprită și apar astfel și mai multe dereglări: supresia imunități; atrofirea musculară; osteoporoză, ateroscleroză și exces de calciu în sânge, precum și de glucoză și lipide.

Chiar dacă această ipoteză se bazează pe rezultate obținute din experimente făcute pe șobolani, probabil se aplică și la oamenii la care neuronii hipocampici sunt celulele țintă a corticosteroizilor. Este susținută, această ipoteză, de observațiile făcute pe bolnavii de Alzheimer unde crește secreția de glucocorticoizi și leziunile hipocampusului.

Deocamdată nici una din aceste teorii nu au fost demonstrate. Pe măsură ce învățăm tot mai multe despre îmbătrânire, tratamentul de a încetini sau opri îmbătrânirea ar putea deveni posibile și aceste teorii. Ceea este însă sigur până acum, este că îmbătrânirea și boala devin tot mai bine separate, și că tratarea bolilor ar putea de asemenea să crească speranța de viață.

2.7. Sinteza teoriilor referitoare la îmbătrânire în viziunea lui Gusic

O altă încercare de a realiza o clasificare a teoriilor legate de problema îmbătrânirii este cea a autorului cărții: „Biologia vârstelor și lupta împotriva bătrâneții”, Vladimir-Juliu Gusic (1984).

Vom face o scurtă incursiune în domeniul diferitelor ipoteze care încearcă să răspunde la multiplele întrebări legate de procesul îmbătrânirii.

2.7.1. Teoria entropiei

Unii autorii, precum savantul român Gh. Marinescu, vedeau îmbătrânirea și termenul ei final, moartea, ca expresii a legii universale a evoluției entropice a sistemelor. Parhon nu împărtășea acest punct de vedere, deoarece el credea că principiul entropiei se poate aplica la sistemele unilaterale, ca de ex. cele stelare. Pe când, organismele vii supraviețuiesc tocmai prin calitatea lor de sisteme bilateral deschise, calitate care le îngăduie o permanentă regenerare substanțială și energetică (negentropia) și care impiedică degradarea entropică a sistemului.

Schrödinger afirma în acest sens că animalele (de altfel toate ființele vii) se hrănesc cu antientropie.

Calitatea de sisteme bilateral deschise a organismelor vii este condiția esențială a existenței lor ca sisteme autoregenerabile, care le permite o supraviețuire prin compensarea uzurii și pierderea substanțiale și energetice.

Iată de ce punctul de vedere al lui Parhon apare întemeiat în obiecțiile sale la teoria entropică a senescenței. Atunci când Claude Bernard a emis aforismul că a „trăi înseamnă a muri”, el a avut în vedere că fenomenul continuității vieții în ansamblul ființei este marcat de o continuă distrucție în chiar ființa vie a structurilor acesteia; „pentru ființa vie, a trăi înseamnă a se regenera, înseamnă moartea unor structuri și apariția altora necesare menținerii integrității sale”, și ca un corolar am adăuga: „a muri înseamnă a-ți pierde capacitatea de compensare a distrucțiilor și pierderilor determinate de impactul timpului, de îmbătrânire și de boală la o limită compatibilă cu viață.”

Teoria energetică a lui Strehler

Cunoscutul gerontolog B. J. Strehler emite și el o ipoteză energetică asupra mecanismelor îmbătrânirii și morții: organismele se află într-un echilibru relativ, asupra căruia acționează necontenit factori ce produc abateri de la această stare de echilibru, abateri care pot duce la o stare incompatibilă cu supraviețuirea. Organismul pentru a reveni la starea de echilibru, trebuie să cheltuiască o energie a cărui cuantum este cu atât mai mare, cu cât și abaterea de la starea de echilibru este mai mare; această energie reglatoare și restauratore , disponibilă, este expresia vitalității organismului.

Odată cu înaintarea în vârstă, disponibilitățiile energetice de restaurare scad, ceea ce determină o imposibilitate reactivă eficientă de reechilibrare din partea organismului și o mărire a probabilității morții sale.

Autorii mai vechi, ca Rubner (1908), au insistat asupra relației directe dintre cuantumul energetic pe care îl poate genera o specie și longevitatea acesteia, înțelegerea determinismului acestei relații rezultând din faptul că intensitatea proceselor metabolice are înregistra tendința unei scăderi o dată cu înaintarea în vârstă.

2.7.3. Teoria legăturilor încrucișate

Biochimiștii au contribuit, de asemenea, cu un important volum de cercetări și ipoteze la cercetarea îmbătrânirii. Unii autori, cum ar fi Bjorksten, a insistata asupra „inertizării” reactivității macromoleculelor, prin apariția progresivă – în raport cu vârsta – a unor legături încrucișate (cross-linkage) care micșorează considerabil reactivitatea chimică a macromoleculelor diverse, cum ar fi nucleoproteidele cât și alte edificii macromoleculare de mare însemnătate biologică, cum ar fi colagenul.

La al VIII-lea Congres European de Gerontologie Clinică, desfășurat în țara noastră, la Neptun în septembrie 1977, Bjorksten a dezvoltat într-un raport amplu o teorie lărgită asupra rolului legăturilor încrucișate în geneza îmbătrânirii.

2.7.4. Teoria rolului oxidoreducerilor și modificărilor acestora în îmbătrânire

Fenomenele oxidative și reducătoare au fost, de asemenea, incriminate într-o largă măsură în procesul de îmbătrânire. Savantul francez Henri Laborit a dezvoltat în acest sens o teorie conform căreia în raportul dintre cele două componente ale reacțiilor chimice fundamentale ale organismului (cea de tip asimilator, anabolizant, acumulator, reducător, și cea de tip dezasimilator, catabolizant, consumator, oxidarea) intervine un dezechilibru în favoare oxidărilor; totodată ar avea loc și o deteriorare tot prin procese oxidative a membranei celulare care devin mai puțin permeabilă, sesizând implicit și schimbările metabolice în ambele sensuri dintre celulă și mediul său. Pe această concepție de bazează și folosirea în geriatria a unor substanțe, ca vitamina E cu rol de protectori antioxidanți.

2.7.5. Teoria radicalilor liberi

Conform teoriei radicalilor liberi, aceștia ar produce, ca și legăturile încrucișate, o blocare, o „inertizare” a substanțelor reactive din organism, acțiunea însoțită de importante deficiențe în procesele biochimice și de îmbătrânire a organismului.

Considerăm că ar fi deosebit de interesant a raporta această teorie a radicalilor liberi la concepțiile savantului român Daniel Danielopolu asupra formacodinamiei nespecifice. Conform acestei teorii, efectul biologic al unor substanțe nu depinde numai de particularitățile lo calitative, ci și de cantitatea în care sunt administrate (efectul nespecific), ele putând să se comporte în concentrații diferite, în mod opus. Radicalii liberi sunt utilizași în oneologie tocmai datorită faptului că pot bloca reacții chimice celulare inhibând astfel înmulțirea celulară. În cantități mici însă, substanțele donatoare de radicali liberi joacă un rol stimulator (afectul dinamizant asupra reactivității chimice ambientale, al radicalilor liberi, care sunt f. reactivi). Este cunoscut efectul antidistrofic al unor substanțe, ca metionina (aminoacizi cu mare importanță biologică), mezoinozitolul și procaina (donatoare de radicali liberi), substanța de bază din componența Gerovitalului H3 și Aslavitului. Dacă se admite că radicali liberi în cantitate mare favorizează îmbătrânirea, nu trebuie neglijat faptul că, în lumina cunoștințelor actuale, în cantitate mai mică ei au o acțiune antidistrofică, deci se opun îmbătrânirii, astfel încât o combatere a îmbătrânirii bazată pe teoria radicalilor liberi trebuie să pornească în primul rând de la stabilirea cuantumului optim de radicali liberi necesari activității adecvate a organismului sub aspect biochimic, cât și a limitei sub aspect cantitativ dincolo de care radicali liberi devin nocivi.

2.7.6. Coloizii și îmbătrânirea

Chimia fizică a coloizilor este un domeniu abordat încă de mult de către gerontologi, precum Ghe. Marinescu (ANUL) în lucrarea sa asupra aspectelor chimico-coloidale ale bătrâneții, urmată de lucrări în același domeniu ale unor clasici ai gerontologiei, ca Ruzica (Elveția ANUL), Lumière (Franța, ANUL). Acești cercetători își concentrează atenția asupra modificărilor pe care le suferă coloizii proteici în decursul înaintării în vârstă, producându-se anumite degradări ale coloizilor ca deshidratarea, modificări ale potențialului electrostatic, aglomerarea și precipitarea lor, ceea ce se exprimă pe plan biologic prin devitalizarea citoplasmei. Ulterior s-au făcut corelări între câmpul gravitațional și starea coloidală a plasmei. Unii cercetători, ca dr. Al. Vrăbiescu (ANUL), evidențiind chiar o posibilă influențare de către câmpul gravitațional experimental a ritmului de îmbătrânire la animale de experiență.

2.7.7. Genetica despre mecanismele îmbătrânirii

În atenția gerontologiei contemporane se situează și acele concepții biochimice care aparțin în mare măsură geneticii. Este vorba de biochimia acizilor nucleici, dintre care ADN-ul este deținătorul codului genetic, adică al sistemului de ordonare și dirijare a reacțiilor biochimice, care duc la sintezele normale de proteine, necesare vieții. În linii mari, implicațiile biochimiei acizilor nucleici în îmbătrânire ar consta în apariția și acumularea progresivă a unor erori în geneza proteinelor, cu apariția unor structuri moleculare „non sens” care ar sta la originea deteriorărilor ce survin în structurilor organismului care îmbătrânește , prin mecanismul legăturilor încrucișate s-ar putea produce și o „inertizare” a acizilor nucleici. S-a insistat și asupra posibilității ca anumite „mutații” în codul genetic, înduse de modificările biochimice, să determine transformări cu rol alterant în organismele care înaintează în vârstă. Analizând critic acest punct de vedere, Dimitrie Postelnicu și colaboratorii săi (ANUL) arată că este destul de greu de admis că un proces cu evoluție general inerentă, clar orientată și continuă ca îmbătrânire să fie opera unor fenomene întâmplătoare, aleatorii, ca orientarea vagă și cu caracter discontinuu, cum sunt mutațiile.

2.7.8. Teoria biostructurală a îmbătrânirii

Pentru înțelegerea procesului de îmbătrânire teoria biostructurală asupra fenomenului vieții, emisă de acad. Eugen Macovschi, prezintă un interes deosebit.

Încă din 1875, Pflüger arăta deosebirile proteinelor obținute dintr-un organism viu și cele obținute dintr-un organism devitalizat. El considera că deosebirile rezultă îndeosebi din modificări care afectează anumite legături chimice. Mai târziu, N. O. Calloway (1966) considera că nu putem descoperi manifestări ale îmbătrânirii la nivelul moleculelor, ci la nivelul sistemelor structurale energetice, senescența rezultând din deteriorarea funcției energogene a acestor structuri. Încercările de a explica îmbătrânire numai prin modificările moleculare nu par a avea șanse de reușite. Întrucât aceste modificări sunt consecutive celor mult mai specifice – de ordin biostructural.

„Îmbătrânire” moleculelor este un epifenomen consecutiv modificărilor care survin în biostructură, întrucât reacțiile specifice nu se petrec independent a structurilor biologice.

2.7.9. Teoria uzurii

Bătrânețea ar fi conform acestei teorii, rezultatul necontenitului impact al factorilor dăunători pentru organism, care-i slăbesc rezistența față de diferitele agresiuni, îi deteriorează mecanismul de adaptare: îl îmbolnăvesc. Organismul tânăr are încă mari rezerve și capacități de compensare a suferințelor, dar pe măsura înaintării în vârstă fenomenele de uzură îl covărsesc făcându-i existența tot mai grea, mai puțin probabilă și determinând în cel din urmă pierirea sa. La o primă abordare această teorie apare foarte convingător, dar totuși ea nu explică de ce organismul nu îmbătrânește de la naștere, adică de când începe uzura, ci abia din momentul când raportul uzură/regenerare ajunge supraunitar. Este adevărat că impactul brutal al unor factori deosebit de nocivi, genetici sau ecologici, poate duce, chiar în cazul unor persoane foarte tinere, la manifestarea unei bătrâneți timpurii: un caz extrem, este acela al „copiilor bătrâni” suferind de progerie (sindroamele Werner și Hutckinson-Gilford). Persoanele suferind de maladia Sinnods, gravă infuciență hipofizară, aspectul copiilor și tinerilor din lagărele de exterminare naziste, grava maladie carențială din Africa tropicală cunoscută sub numele de kwashiorkor, unele afecțiuni endocrine (C. Parhon) evocă de asemenea bătrânețea.

Îmbătrânire ar surveni oricum, chiar și în condițiile optimale, dar ea ar surveni totuși mult mai târziu în asemenea condiții și aceasta este rațiunea de a fi a educației geriatrice și gerontoprofilaxiei. Autorul american R. Pearl (ANUL) este unul dintre oamenii de știință care arată că viața oamenilor supuși la munci foarte grele suferă de o scurtare considerabilă, dând ca exemplu muncitorii din cariera de piatră din China; la care se pot adăuga și altele: muncitorii din industria chimică, siderurgică, sportivi de performanță; la aceștia vârsta reală ar depăși cu mai mulți ani vârsta cronologică.

Este cunoscut și faptul că eforturile fizice și psihice intense și îndelungate favorizează la femei instalarea prematură a menopauzei și o îmbătrânire precipitată. Traumatismele psihice brutale pot și ele juca rolul de factori de uzură precipitată. Viața zilnică ne arată dureroase exemple de persoane care după pierderea unei ființe dragi sau după stări conflictuale grave au îmbătrânit surprinzător de repede. Stările patologice, îndeosebi cele cronice, pot fi considerate ca factori de precipitare a îmbătrânirii, echivalenți cu factori nocivi cronici ai mediului; de altfel, condițiile defavorabile care acționează cronic determină, mai devreme sau mai târziu, boli acute sau cronice. Dar uzura survine și chiar prin simplu fapt al trăirii.

2.7.10. Teoria îmbătrânirii prin intoxicare intestinală

Savantul rus Ilia Mecinikov (ANUL) atribuia putrefacțiilor din intestin un rol important în determinarea procesului de îmbătrânire, considerând că aceasta este expresia unei autointoxicări a organismului. Într-adevăr, în intestinul gros au loc fenomenele de putrefacție care sunt mai intense la persoanele suferind de afecțiuni ale colonului (colopatii). Aceste putrefacții generează diferite substanțe toxice, cum ar fi compuși organici din calsa fenolilor și aminelor. Mecinikov recomanda asanarea tubului digestiv prin cura de iaurt, adică o cură care aduce germeni de fermentație în intestin și care, prin competiție, reduc activitatea florei de putrefacție. Persoanele suferind de colopatii cronice pronunțate au în general o stare de îmbătrânire mai evidentă decât persoanele neafectate de asemenea suferință; este, de asemenea o realitate îmbătrânirea îndeosebi arterială a animalelor de experiență supuse acțiunii unor compuși chimici ca acei rezultați din putrefacțiile intestinale. Fenomene de îmbătrânire prematură apar însă și în alte tipuri de colopatii, deci incriminarea numai a fenomenului de autointoxicare prin compuși aminici și fenolici, etc., de putrefacție nu s-ar justifica; alături de intoxicațiile intestinale intervin și alți factori și anume durerile prelungite și chinuitore, fenomenele de malabsorbție cu eventuale carențe trofice secundare, metcorisme și instalarea unor tulburări ca: depresiunea, astenia psihică, insomnia sau dimpotrivă hipersomnia sau malsomnia.

Combaterea profilactică, ca și curativă, a colopatiilor este o componentă importantă a luptei împotriva îmbătrânirii premature. S-a constatat că populațiile care au un bogat regim lactat, îndeosebi cu lapte bătut și iaurt, au și o longevitate mai mare.

Teoria îmbătrânirii prin infecția intestinală cronică nu explică de ce animale hrănite cu hrană sterilă într-un mediu steril îmbătrânesc și ele, de ce specii de viețuitoare la care în mod natural fenomenele microbiene intestinale sunt neglijabile suferă totuși procesul de îmbătrânire.

2.7.11. Teoria fagocitozei

Un alt punct de vedere din sfera biologiei celulare, emis tot de către Mecinikov, este acela potrivit căruia anumite elemente celulare fagocitează elemente celulare foarte diferențiate și valoroase. Mecinikov dădea ca exemplu fagocitarea celulelor nervoase de către celule microgliale ale lui Del Rio Hortega. Gheorghe Marinescu nu împărtășea acest punct de vedere, el susținea că fagocitarea neuronilor nu este o cauză a îmbătrânirii, ci o consecință a uzurii și deteriorării lor: celulele microgiale „atacă” doar neuronii deja deteriorați și nu pe cei îndemni.

2.7.12. Teoria lizozomală

Lizozomii sunt componente celulare, organite care conțin factori enzimatici cu rol de scindare, de distrucție a unor compuși moleculari. În mod normal. Aceste organite asigură transformarea chimică a unor compuși, potrivit cerințelor biochimici celulare. În anumite condiții, cum ar fi moartea celulară, dar și unele stări patologice sau în condițiile îmbătrânirii celulare, enzimele lizozomilor atacă și distrug structurile celulare, se produce astfel o deteriorare celulară „sinucigașă”, o autoliză. Adepții teoriei lizozomale a îmbătrânirii atrag atențai asupra acestei modalități de realizare a deteriorării, în raport cu timpul, a celulelor vii, dar nu pot preciza în ce măsură autoliza de origine lizozomală este o cauză sau un efect al îmbătrânirii, care sunt exact condițiile producerii ei.

2.7.13. Teorii endocrinologice

Aceste teorii sunt deosebit de interesante. În primul rând, trebuie relevat rolul îmbătrânirii glandelor endocrine sexuale ca un prim semnal al îmbătrânirii întregului organism. Cum sensul biologic al existenței este reproducerea, viața organismelor pare să fie „programată” doar în vederea realizării acestui scop. Mecanismele „creatoare” susțin dezvoltarea și regenerarea permanentă a organismului atâta timp cât acest sens biologic al vieții poate fi îndeplinit.

Dacă concepția mai sus expusă poate găsi numeroase argumente în favoarea primatului îmbătrânirii funcției reproductive și sexual-endocrine în procesul de îmbătrânire și dacă demonstrarea deteriorării multor structuri ale organismului în legătură cu insuficiența gonadică este posibilă, nu a putut fi elucidat ce determină insuficiența gonadică, cu alte cuvinte, care este cauza cauzelor?

2.7.14. Ereditatea și îmbătrânirea

Concepția ereditară asupra procesului de îmbătrânire este de asemenea, în atenția specialiștilor. Incidența procesului de îmbătrânire ca și a morții este legată de apartenența specifică, întrucât, membrii populației care constituie o speciei se grupează, cu anumite variații individuale în jurul unei anume vârste limită de supraviețuire, vârstă care apare, ca oricare altă însușire biologică de specie, un caracter ereditar. Se constată însă la om mai mult decât la orice specie și aceasta datorită intervenției unor factori sociali, că împrăștierea vârstelor în raport cu data incidenței evenimentelor care marchează dezvoltarea, maturarea individuală și la care determinarea ereditară apare cu mai multă evidență.

Un alt aspect interesant al implicațiilor genetice ale îmbătrânirii îl reprezintă tendința, ereditar determinată, spre longevitate. Se cunosc familii de persoane longevive și aceasta de-a lungul unor numeroase generații. Cum practic toți oameni mor înainte de a ajunge la limitele prezumtive de supraviețuire, datorită unor boli cronice acutizate sau unor boli acute, chiar marii longevivi sunt de fapt peroane supuse unei morți premature, cu durată de viață relativ scurtă în raport cu limitele potențiale ale speciei. Viața lor mai îndelungată în raport cu limitele potențiale ale speciei. Viața lor mai îndelungată în raport cu a altor persoane trebuie interpretată ca o rezistență congenitală, ereditară față de diversele noxe ale mediului, ca expresia unei constituții mai robuste, mai fiabile. Deci longevitatea ereditar determinată trebuie înțeleasă ca fiind expresia unei rezistențe mai mari, mai durabile fașă de o serie de boli, mai ales față de acela care curmă de obicei viața la vârsta de peste 40 de ani, și anume bolile cardiovasculare și acute respiratorii. Este o realitate că decesele care survin prematur pot fi interpretate prin prisma genetică, și anume ca o predispoziție ereditară spre îmbolnăviri prin susceptibile de a scurta viața.

Ipoteza genei senectogene, susținută de unii gerontologi consideră că în patrimoniul ereditar al fiecărui individ ar fi inclusă o genă care la un moment predeterminat, ar pune în mișcare în organism mecanisme autodeteriorante. Unii consideră însă că programată este doar ontogenia, nu și ontoclazia. După depășirea sensului biologic al existenței sale, organismul rămâne ca o navă în derivă, o serie de structuri și funcții nu mai sunt regenerate deloc sau numai foarte puțin, avariile nu mai pot fi compensate, decât într-un mod insuficient, ceea ce transformă progresiv nava în derivă într-o epavă.

Dacă am comparat mersul vieții unui individ cu o flacără care consumă carburantul de care dispune și apoi se stinge, această comparație ne apare mai compatibilă cu realitatea decât compararea cu o flacără care s-ar stinge întrucât dispozitivul său de ardere ar conține un mecanism care indiferent de circumstanțe intră la un moment predestinat în acțiune și stinge flacăra.

2.7.15. Implicații imunologice ale îmbătrânirii

Pe de o parte, înaintarea în vârstă este însoțită de o scădere a reacțiilor imunitare de apărare, iar pe de altă parte de apariția unor fenomene imunitare cu caracter autoagresiv. Se admite că prin deteriorarea codul genetic proteinogen pot apărea anumite molecule străine de structură normală a proteinelor organismului (proteine, „non-self” sau „non-sens”) cu efect antigenic. Celulele imunocompetente ale organismului „atacă” aceste proteine cu anticorpi, care ar mări conflictul intern imunologic cu efecte senectogene în organism.

Teoriile referitoare la îmbătrânire sunt numeroase și complex formulate. În finalul acestei părți a lucrării vom prezenta câteva dintre cele mai recente teorii referitore la cauzele îmbătrânirii, acceptate de majoritatea cercetătorilor în acest domeniu

2.8. Sinteza teoriilor recente referitoare la determinismul îmbătrânirii

2.8.1. ADN-ul și teoriile genetice

Unii oameni de știință considera aceasta ca o Teorie a Inutilității Planificate, deoarece pune accentul pe programul codat al ADN-ului nostru. ADN-ul este o matriță a vieții individuale obținută de la părinți. Aceasta înseamnă că suntem născuți cu un cod unic și o tendință predeterminată spre anumite tipuri de funcționare fizică și mentală care reglează rata la care îmbătrânim.

Dar acest tip de cea genetic poate fi influențat. Spre exemplu, ADN-ul se oxidează foarte ușor și această stricăciune poate fi acumulată din dietă, stil de viață, toxire, poluare, radiații și alte influențe externe. Astfel, cu toții avem posibilitatea să accelerăm sau să încetinim degradarea ADN-ului.

Una din cele mai recente teorii cu privire la degradarea genelor este Teoria Telomeraselor și a îmbătrânirii. Cercetătorile oamenilor de știință de la Geron Corporation, au evidențiat faptul că telomerii (secvența acizilor nucleici care se extinde de la capetele cromozomilor), se scurtează de fiecare dată când o celulă se divide. Se crede că această scurtare a telomerilor conduce la vătămarea celulelor ca urmare a inabilității celulei de a se duplica corect. De fiecare dată, când o celulă se divide, ea se va duplica puțin mai rău decât data precedentă, ceea ce conduce eventual la disfuncția celulelor, îmbătrânire și moarte.

Fig. 3.10. Originea cromozomului metafazic la eucariote

Cercetări recente efectuate de Don Kleinsek Ph. D., de la GeriGene (anul din puținii geneologi care caută genele implicate în îmbătrânire), indică faptul că telomerii pot fi reparați prin introducerea hormonului relevant. Altfel spus, telomerii și procesele determinat de aceștia se afectează reciproc. Ar putea fi posibil (când vom cunoaște pentru ce este responsabil fiecare telomer) să introducem cu precizie hormonul necesar și să ajutăm regenerarea genetică, precum și balanța hormonală și multe altele.

Alt element în reconstruirea telomerilor ce dispar este enzima telomeraza (o enzimă găsită până acum numai în germeni și celule canceroase). Telomeraza pare să repare și să înlocuiască telomerii ajutând astfel la reglarea ceasului care controlează durata de viață a celulelor care se divid.

De asemenea, se știe astăzi că radicali liberi atacă ADN-ul și la fel face și glicosilaza.

2.8.2. Teoria Neuroendocrină

Propusă de profesorul Vladimir Dilman și de doctorul Ward Dean (ANUL), această teorie elaborează uzura concentrându-se asupra sistemului endocrin. Acest sistem este o rețea complicată de biochimicale care guvernează secreția de hormoni determinați de glande de dimensiunile unei alune, numită hipotalamus, glandă localizată în creier.

Hipotalamusul controlează diferite reacții în lanț pentru a instrui alte organe și glande să secrete hormoni. Hipotalamusul, numit și creierul vieții vegetative, reacționează și la nivelul hormonilor în corp ca un ghid al activității hormonale în ansamblu.

Dar pe măsură ce îmbătrânim hipotalamusul își pierde abilitatea de reglaj precis, iar receptorii care asimilează hormonii individuali devin mai puțin sensibili la aceștia. Pe măsură ce îmbătrânim, secreția multor hormoni declină, iar eficiența lor este, de asemenea redusă datorită involuării receptorilor.

Una din teoriile pentru pierderea abilității de reglaj a hipotalamusului este că acesta ar fi atacat de hormonul cortizol. Cortizolul este produs de glandele adrenale (suprarenale) și este considerat un hormon negativ, fiind responsabil pentru stres. Este cunoscut a fi unul din puținii hormoni care cresc odată cu vârsta. Această distrugere a hipotalamusului de către cortizol conduce la un nivel tot mai ridicat de cortizol și la dezechilibrare hormonale pe măsură ce hipotalamusul își pierde abilitatea să controleze sistemul.

2.8.3. Teoria Radicalilor Liberi

Această faimoasă teorie a îmbătrânirii a fost dezvoltată de doctorul Denham Harman la University of Nebraska în 1956. termenul radical liber descrie orice moleculă care are un electron liber, și această proprietate face radicalii liberi să reacționeze cu molecule sănătoase într-un mod distructiv.

Din cauză că molecula radicalului liber era un electron în plus aceasta creează o în încărcătura negativă în plus. Această energie neechilibrată face ca radicalul liber să se lege de altă moleculă echilibrată când încearcă să fure electroni. Ca urmare molecula echilibrată devine și ea neechilibrată și deci un radical liber.

Este cunoscut faptul că dieta, stilul de viață, drogurile, tutunul, alcoolul, radiațiile etc., sunt toate acceleratoare ale producției de radicali liberi în interiorul corpului.

Există însă și o producție naturală de radicali liberi în interiorul corpului. Aceasta este un rezultat al producției de energie, în particular de la mitocondrie-simplu proces al mâncatului, băutului și respirației formează radicali liberi în ciclul producerii energiei, în timp ce corpul produce molecula universală de energie Adenozin trifosfat (ATP). (Oxigenul este un potențial producător de radicali liberi). Radicali liberi atacă structura membranei celulare, și creează la rândul lor deșeuri rezultate din metabolism. Astfel de acumulări toxice interferează cu comunicarea celulară, deranjează ADN-ul, ARN-ul și sinteza proteinelor, reduc nivelul de energie și incomodează în general procesele chimice vitale.

Radicalii liberi pot fi însă transformați de anti-oxidanți, care se leagă de radicali liberi și ajută la stabilizarea acestora.

Radicalii liberi sunt clasificați ierarhic după potențialul lor dăunător, hidroxi-radicalii și superoxid radicalii fiind în vârful listei. Este astfel necesar să se folosească o gamă largă de toate tipurile de anti-oxidanți pentru procesul de eliminare a radicalilor liberi, precum substanțe ca: beta caroten, vitamina C, vitamina E, Melatonina.

2.8.4. Teoria membranei

Această teorie a îmbătrânirii a fost descrisă de profesorul Imre Zs.-Nagy de la Debrecen University, Ungaria. Potrivit acestei teorii, de vină sunt căldura, procesele electrice, și schimbările datorate vârstei în abilitatea celulei de a transfera chimicale.

Pe măsură ce îmbătrânim, membrana celulei devine mai puțin apoasă și mai solidă. Aceasta afectează eficiența ei de a funcționa normală și în particular se constată o acumulare de toxine. Această toxină celulară este cunoscută sub numele de lipofucsină și pe măsură ce îmbătrânim, depozitele de lipofucsină devin mai frecvente în creier, inima, plămâni și în piele. Unii din pigmenții pielii legați de vârsta și care sunt denumite însă ca pete de la ficat sau pete datorate vârstei sunt compuse din lipofucsină. Se cunoaște că bolnavii de maladia Alzheimer au nivele mult mai ridicate de depozite de lipofucsină în comparație cu subiecții sănătoși.

Scăderea eficienței celulelor înseamnă, de asemenea că transferul esențial și regulat de sodiu și potasiu este afectat, reducând astfel comunicarea celulară. Se crede, de asemenea, că transferurile electrice și de căldură au de suferit și ele.

2.8.5. Teoria Limitei lui Hayflick

Teoria Limitei lui Hayflick, 1961 (numită după descoperitorul său Dr. Leonard Hayflick) sugerează că celula umană se poate divide doar de un nr. limitat de ori. Această teorie poate fi parțial afectată de acumularea deșeurilor celulare.

Lucrând cu Dr. Moorehead în 1961, Dr. Hayflick a teoretizat că celula umană se poate divide de aproximativ 50 de ori, după care pur și simplu nu se mai divide și drept urmare moare.

El a arătat că nutriția are un efect asupra celulelor, celulele suprahrănite divizându-se mult mai rapid decât cele subnutrite. Având în vedere că celulele se divid spre a ajuta la repararea și regenerarea lor, am putea considera că ADN-ul și teoria genetică joacă aici un rol. Poate că de fiecare dată când o celulă se divide ea pierde niște informație matriță. Eventual, după 50 de divizii cu pierderea de informație-poate nu mai este suficientă informație ADN pentru a efectua orice fel de diviziune? Știm de asemenea că restricțiile calorice cresc semnificativ durata de viață a acestora. În esență, animalele mai prost hrănite trăiesc mai mult. Aceasta se datorează oare faptului cp ele sunt supuse la mai puțină activitate a radicalilor liberi și de aceea la mai puțină distrugere celulară? Sau poate că distrugerea datorată insulinei și glucozei este mai puțin prevalentă în ele decât în animalele suprahrănite?

Limita Hayflick indică nevoia de a încetini rata diviziunilor celulare dacă vrem să trăim mai mult. Diviziunile celulare pot fi încetinite prin dietă, stil de viață, etc., dar se presupune și că diviziunile celulare pot fi îmbunătățite prin mult din protocoalele altor teorii ale îmbătrânirii descrise aici.

2.8.6. Teoria declinului mitocondrial

Mitocondriile sunt organe producătoare de energie găsite în fiecare celulă din fiecare organ. Rolul lor principal este să creeze ATP și ele fac acest lucru în diversele cicluri energetice care implică nutrienți, precum Acetil-L-Carnitină, Co Q.10 (Idebenona) NADH și câteva vitamine B, etc.

ATP este literalmente substanța chimică dătătoare de viață pentru că fiecare mișcare, gând și acțiune pe care o facem este generată din ATP. Cu toate acestea, foarte puțin ATP poate fi stocat în corp. Mitocondria trebuie să fie eficientă și sănătoasă să producă un flux continuu de ATP esențial pentru ca procesele respiratorii și regenerative să aibă loc.

Din punct de vedere chimic, în condiții normale, mitocondriile sunt niște uzine energetice, furnale infăratoare și sunt supuse ele în ……….. la distrugeri din cauza radicalilor liberi. Le lipsește majoritatea metodelor defensive găsite în alte părți ale corpului, așa că pe măsură ce înaintăm în vârstă, mitocondriile devin mai puțin eficiente, mai puține la număr și mai mari. Aceasta face ca producția de ATP să scadă.

Deoarece organele nu pot împrumuta energie unele de la altele eficiența fiecărui mitocondrii a fiecărui organ este esențială pentru procesele de reparație și funcțiile respectivului organ. Dacă mitocondriile unui anumit organ nu mai funcționează, atunci nici organul respectiv nu mai funcționează (ceea ce poate duce desigur la moarte).

2.8.7. Teoria Cross-Link

Teoria Cross-Link a îmbătrânirii este cunoscută și sub numele de teoria glicozilază a îmbătrânirii. Această teorie ia în considerare problemele generate de legarea glucozei (zaharuri simple) de proteine, un proces ce are loc în prezența oxigenului.

Odată ce această legătură proteina este dezactivată și nu mai poate acționa la fel de eficient. Trăind o viață mai lungă va conduce la o posibilitate mai mare ca oxigenul să întâlnească glucoza și proteine, iar bolile cauzate de cross-link includ cataracte senile și apariția pielii aspre, tăbăcite și galbene.

Diabetul este adeseori privit ca o formă de îmbătrânire accelerată și dezechilibrul datorat vârstei, toleranței la glucoză și insulină conduce la numeroase probleme. Acestea au fost numit Sindromul X. De fapt, diabeticii au de 2-3 ori mai multe proteine ce au suportat reacții de cross-link comparativ cu oameni sănătoși.

Reacția de cross-link a proteinelor ar putea fi de asemenea responsabilă pentru măririle cardiace și pentru întărirea colagenului, ceea ce conduce la o probabilitate mai mare de stop cardiac.

Proteinele ce au suportat reacții de cross-link sunt de asemenea implicate în bolile renale.

S-a teoretizat că și zaharurile ce se leagă de ADN ar putea cauza pagube care conduc la celule mutante și astfel la cancer.

În concluzie, constatăm că în încercarea de a se explica mecanismele și cauzele îmbătrânirii au fost emise variate ipoteze și teorii, unele cu caracter general filozofic, altele cu un caracter mono-sau pluridisciplinar, fizic, sau fizico-chimic, biochimic, la nivelul structurilor celulare, cu implicații în sfera etologică, fiziologico și a eredității.

????????????????????

Aspecte generale ale ontogenezei omului

Ontogeneza sau anatomia dezvoltării cuprinde studiul dezvoltării individului de la formarea oului și până la dispariția sa prin moartea naturală, la împlinirea vârstei senescenței sau a bătrâneții avansate. Moartea „naturală” la specia umană aproape că nu există sau se observă foarte rar. De obicei intervin boli care pun capăt zilelor individului. Dacă viața se desfășară netulburat, către sfârșitul ei-care trebuie să fie dincolo de 100 de ani-apare un instinct al morții, iar bătrânul își sfârșește cursul vieții perfect liniștit, „ca cineva care iese de la un ospăț” (Parhon)

Pentru a putea sistematiza descrierea modificărilor care survin în decursul vieții individului, apare necesitatea împărțirii acesteia într-o serie de etape. Există însă o diversitate de opinii privind problema etapelor dezvoltării la om, diversitatea generală de punct de vedere diferite din care este tratată. Ținând seama de momentele nodale din viața individului, marcat prin transformări morfologice și fiziologice importante – care oferă și o bază de interpretare clinică – noi am adoptat următoarele periodizare a ontogenezei:

Ontogeneza propriu-zisă, precedată de o perioadă preembrională – Promorfologică – numită și gametologeneză, care constă în producerea de către părinții a celulelor sexuale fecundate. Ontogenia propriu-zisă include o perioadă de dezvoltare prenatală (intrauterină), separată prin naștere (partus) de perioada postnatală (extrauterină).

Perioada prenatală se împarte în:

blastogeneza – după fecundație (zigotogeneza), urmează segmentarea oului; paralel se produce migrația și nidarea oului

gastrularea – edificarea foițelor embrionare. Este a 3-a săptămână a dezvoltării ontogenetice

perioada embrionară: a 4-8 –a săptămână, în care se definitivează forma ext. a corpului embrionar.

perioada fetală: a 3-a – 10-a lună, se subdivide în perioada fetală timpurie (luna a 3-a – 6-a) și fetală târzie (luna a 6-a – 10-a)

Nașterea este un fenomen deosebit de important în evoluția ontogenetică, în urma căreia apare un organism nou, nu desăvârșit, însă capabil să-și ducă viața pe cont propriu în bune condiții. Desăvârșirea sa se va petrece în mod gradat în etapa următoare.

Perioada postratelă se subdivide în:

Copilărie, perioada în care organismul uman crește, se dezvoltă și se perfecționează. Se împarte în 3 etape:

Etapa I. (prima copilărie)

nou născutul : primele 30 zile

sugar: 30 zile-1 an

copil mic: 1-2 ani

Etapa II. (preșcolar, a II-a copilărie) de la 3-7 ani

Etapa III. (școlar, a III-a copilărie) de la 7-12 ani

Pubertatea, perioada de mari transformări ale organismului tânăr cu importanță mare (la fel ca și nașterea) – se situează între 12-14 ani la fete, 14-16 ani la băieți

Adolescența care durează până la încheierea procesului creșterii (20-22 ani la fete, 20-24 ani la băieți)

Vârsta medie, adultă este perioada de complectă dezvoltare, etapa în care evoluția morfologică și funcțională atinge treapta maximă. Limita ei superioară este greu de stabilit, este foarte clasică și se situează între 45 și 60 ani

Bătrânețea, senescența – este o perioadă de regres progresiv, care sfârșește cu moartea. Moartea este corolarul firesc al vieții: „nascentes morimur” – spune un aforism latinesc (Fodor, O., 1971, Alba I.,)

III. PERIOADELE EVOLUȚIEI ONTOGENETICE LA OM

Aspecte ale ontogenezei

„Tinerețea ni se oferă, bătrânețea trebuie fi cucerită.”

J. P. Junod

3.1. Perioada embrionară și fetală (intrauterină)

La om reproducerea se realizează prin înmulțire sexuală (generativă, singamă), ca de altfel la toate eucariotele. Reproducerea sexuală implică fecundația, proces biologic ce constă în unirea, contopirea (amfixia dintre nuclee) a două celule sexuale diferite, una femală (ovulul) și alta masculină (spermatozoidul), în urma căruia rezultă celule ou (zigotul) sau oul fecundat, care prin segmentarea și dezvoltarea sa va de naștere embrionului.

Cele două celule sexuale, ovulul și spermatozoidul, sunt purtătoare ale informației genetice specifice, iar embrionul rezultat și apoi individul care se va forma din acesta este purtătorul caracterelor genetice dobândite pe parcursul dezvoltării ontogenetice și fitogenetice ale speciei respective.

Înainte de a se concepe a nouă ființă umană prin fertilizație (fecundație), există o serie de fenomene premergătoare, care pe de o altă parte, vor aduce gameții într-o stare adecvată pentru fecundație, iar pe de altă parte, vor pregăti corpul viitoarei mame, în cadrul ciclului menstrual lunar, creând condiții optime pentru fertilizație, nidare și dezvoltare ulterioară a produsului de concepție, la nivelul mucoasei uterine, până în momentul nașterii.

În procesul dezvoltării ontogenetice umane, care începe cu celula ou și durează până la stadiul de adult (bătrân), se disting două perioade: embrionară și postembrionară. În cele ce urmează vom prezenta aspectele esențiale ale dezvoltării embrionare a ființei umane.

Omul aparține mamiferelor placentare (euteriene) la care embrionul se dezvoltă în uterul mamei, între embrion și mamă stabilindu-se o legătură intimă prin intermediul placentei.

Ovulul omului este oligolecit. Fecundarea lui de către spermatozoidul se produce, în mod normal, în treimea proximală a trompei uterine. Segmentarea zigotului (rezultat al fecundării) este totală, inegală și asincronă și are loc imediat după fecundație, în trompele uterine. Migrarea oului fecundat din trompele uterine în uter are loc d –a lungul a 4-5 zile. Embrionul ajunge în uter în stadiul de morulă, dar cel mai frecvent în cel de blastulă. Nidarea sau ovoimplantația se desăvârșește cam în 12-13-a zi de la fecundație și de tip interstițial. După stadiul de morulă, dezvoltarea embrionară la mamifere este asemănătoare cu cea de la reptile și păsări-indiciu al păstrării unor particularități embriologice primitive care constituie dovezi ale originii lor din reptile.

Anexele embrionare apar foarte precoce la mamifere, în general în timpul nidării, procedând chiar gastrulația.

Gastrulația la om se realizează ca și la celelalte animale (reptile, pasări , mamifere) în două etape:

În prima etapă: apare endoblastul și ectoblastul, constituind-se stadiul didermic

În a II-a etapă se formează mezoblastul și cordoblatul din linia primitivă și prelungirea cefalică.

Morula era alcătuită dintr-un singur strat superficial de micromere, denumit trofoblast și dintr-o grămadă de macromere întuneeate situate central, care alcătuiesc embrioblastul.

Trofoblastul va juca un rol funcțional foarte important în nutriția embrionului la om, în psecial în timpul nidării (cuibării) lui în mucoasa uterină. Din embrioblast se dezvoltă embrionul și unele structuri extraembrionare.

Neurularea constă în formarea tubului neural și evoluția mezoblastului.

Anexele embrionare întâlnite la om sunt: sacul vitelin (vezicula ombilicală), amniosul, corionul (seroasa lui Ber), alantoida și placenta. Dintre acestea, sacul vitelin și alantoida sunt slab reprezentate și au o perioadă scurtă de activitate, în timp ce amniosul și placenta ajung la o mare dezvoltare.

Aspecte ale ontogenezei la om

Procesul diferențierii celulare și tisulare începe încă din timpul gastrulării și neurulării, când se constituie cele 2 foițe embrionare: ectodermul, endodermul și mezodermul, precum și coarda dorsală și placa și placa neurală – formațiuni constante tuturor vertebrelor.

Ulterior, din acest structuri se vor dezvolta muguri germinativi, care reprezintă primordiile diferitelor țesuturi și organe.

Studii recente au indicat că în creierul uman în dezvoltare, apoptoza înregistrează nivelurile maxime în subplacă și în straturi. (Rakic și Zecevie, 2000). Balanța dintre mitoză, diferențiere și apoptoză determină numărul de celule din sistemul nervos în perioada perinatală.

Astfel, retina (de exemplu) începe să stabilească conexiuni cu structuri nervoase subcorticale cum ar fi coliculii superiori sau nucleii geniculați laterali în treia lună după fecundație. După aproximativ o lună, tracturile optice ating nr. maxim de fibre nervoase, pentru ca în luna a 5-a după fecundație, mai mult de 80% din aceste fibre să fie eliminate prin apoptoză! (Provis și Penfold, 1988)

Aceste procese apoptotice se întâmplă și în izocortex, mai ales în subplacă (prenatal) și în starturile superficiale (și postnatal, în primele două luni) (Schatz, Cehun și Luskin, 1988; Woo, Beale și Finlay, 1991; O`Kusky și Collonier, 1982; Finlay și Slattery, 1983). Apoptoza corelează cu perioada în care sunt stabilite principalele conexiuni nervoase, ea putând stabili o ordine în realizarea sinapselor între un nr. limitat de neuroni specifici dintr-o citoarhitectură.

S-a arătat și că precursorii neuronali sunt cei care suferă apoptoză în primul trimestru de gestație, iar celulele gliale, generate după neuroni, au un index apoptotic mai mare după jumătatea perioadei gestionale. Aceste cercetări indică existența a două tipuri de apoptoză la nivelul telencefalului uman: apoptoza embrionară, care este sincronă cu proliferarea și migrarea neuronilor și care, probabil, are funcții independente de stabilirea circuitelor nervoase și apoptoza fetală, care coincide cu diferențierea celulelor nervoase și cu sinaptogeneza și care ar putea fi, deci legată de formarea circuitelor nervoase (Rakic și Zecevic, 2000; Miu, C.,A., Olteanu, I.A., 2001)

În dezvoltarea embrionară la om se distinge două perioade:

Perioada embrionară – care durează până la sfârșitul lunii a doua

Perioada fetală – care începe cu luna a III-a și durează până la naștere

Perioada embrionară cuprinde două etape: presomitică, care se termină în ziua a 9-a de la fecundație, după care urmează etapa somitică, care se desfășoară din ziua a 20-a până în ziua a 28-a

În etapa presomitică au loc importante modificări ale discului embrionar (în timpul procesului gastrulării).

În etapa somitică modificările vizează în special forma exterioară a embrionului. Astfel, embrionul uman de 22 zile are o lungime de 1,2-2 mm, 7-8 perechi de somite și un început de tub neural. La 28 de zile, embrionu are o lungime de 4-5 mm, encefalul prezintă 3 vezicule cerebrale. De asemenea, se observă placodele cristaliniene, cele 4 arcuri branhiale și mugurii membranelor inferioare. La 35 de zile lungimea embrionului este de aproximativ 14 mm, encefalul are 5 vezicule cerebrale, ochii apar pigmentați, se observă mugurii pavilioanelor urechilor, precum și mugurii degetelor de la mâini. La o lună și jumătate, capul și trunchiul sunt delimitate, coada a dispărut, sunt bine individualizate degetele mâinilor și picioarelor, iar organele genitale extern sunt în stadiu indiferent sexual.

La finele lunii a 9-a, lungimea totală a fetusului (vertex-plantă) este aproximativ 50 cm, lungimea capului reprezentând un sfert din lungimea totală.

În dezvoltarea embrionară a omului se remarcă existența a două perioade critice: blastogeneza, care ține din momentul fecundației până la sfârșitul lunii a II-a și organogeneza, care începe din săptămâna a III-a și durează până la sfârșitul lunii a III-a. în aceste perioade embrionul e foarte sensibil la acțiunea agenților teratogeni din mediul înconjurător, care acționează fie direct asupra embrionului sau fetusului, fie indirect prin tulburări determinate de organismul matern, determinând apariția anomaliilor congenitale (Sandu, V.D., Pașca, C., 2003)

3.2. Perioada postembrionară (extrauterină)

De la naștere la maturitatea, corpul uman trece printr-o serie de stadii de dezvoltare. Aceste etape cuprind perioada neonatală, infantilitatea, copilăria, adolescența (pubertatea), maturitatea (vârsta adultă) și în final, bătrânețea (senescența).

3.2.1. Nou-născutul

Perioada neonatală cuprinde primele 4 săptămâni de la naștere. Din cauza unei schimbi de gaze optimale în timpul travaliului (nașterii), majoritatea nou-născuților infantili rămân cu o slabă anoxie și acidoză, ca urmare a acumulării de CO2 în sânge. Pe măsură ce respirația bebelușului devine viguroasă, mecanismele homeostatice corectează aceste probleme.

Nou născuții diferă de adulți în privința unor caractere. Corpul lor este mai puțin capabil de a-și regla temperatura, rinichii lor sunt mai puțin capabili să concentreze urina și imunitatea lor la boli este mai scăzută. De asemenea, ratele respiratorii (30-50 respirații per min.) și cardiacă (120-140 bătăi pere minut) sunt mai rapide și presiunea sângelui (75/40 torr) este mai scăzută decât la adulți. Nou născuții sunt îndeosebi vulnerabili la fluctuațiile de temperatură, deshidratarea, dezechilibru electrolitic și infecții. Volumul de urină zilnică reprezintă 6% din greutatea corporală, în comparația cu adultul la care este doar 2%. Chiar dacă nou-născutul deține o imunitate pasivă primită prin transferul placentar și alăptarea cu laptele mamei, producerea limitată de anticorpi îl fac susceptibil la infecții. În final, mecanisme reglatoare incomplet dezvoltate determină nou născutul să fie mai susceptibil la boli respiratorii decât adultul sănătos (normal).

3.2.2. Infantilitatea și copilăria

Infantilitatea (de la 4 săptămâni până la 2 ani) și copilăria (de la 2 ani până la pubertatea) sunt perioadele de creștere și maturare. Înzestrarea genetică, starea nutrițională, hormonii și un număr de alți factori determină rapiditatea cu acre o persoană crește și modul cum se maturizează părțile corpului.

Fiziologia infantililor și a copiilor diferă de cea a adulților. Rata cardiacă scadă odată cu vârsta, de la 120-140 bătăi/min în infantilitatea timpurie la 80-90 bătăi/min în adolescență. Presiunea sângelui crește de la aproximativ 80/50 torr în timpul copilăriei la aproximativ 110/70 torr în adolescență. În aceeași perioadă, rata respiratorie scade de la 20-30 respirații per minut la 14-16 respirații/minut. Volumul total de urină crește, dar devine mai mic în comparație cu proporția greutății corporale pe măsură ce rinichi controlează tot mai bine urina. Într-o zi normală de 24 h, copii dorm aproximativ 16 h după naștere, 14 h la vârsta de 3 săptămâni și 13 h când au 1 an. Perioada de somn continuă să scadă gradual până la aproximativ 8 h pe la vârsta de 10 ani, iar distribuția orelor de somn din timpul zilei sunt drastic modificate. În primele săptămâni, un nou-născut se trezește deseori atât noaptea ât și pe timp de ziuă (așa cum bine știe orice părinte). La vârsta de 12 săptămâni, trezirea în timpul zilei și perioada de somn pe timpul nopții devin bine stabilite. Aproximativ jumătatea din nou-născuți prezintă un somn REM, dar acesta scade cu aproximativ 20% (valoarea adultului) pe la vârsta de 2 ani. Somnul „cu unde slabe” (slow-wave) nu există la nou-născuți până la vârsta de 3 luni, probabil deoarece părți ale talamusului și cortexului cerebral responsabile de generarea acestei stări de somn sunt imature.

3.2.3 Adolescența

Copilăria se sfârșește și adolescența începe cu instalarea pubertății. Pubertatea este caracterizată printr-o creștere bruscă urmată de maturarea organelor reproductive și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. Ce determină instalarea pubertății a pus în încărcătură cercetătorii. Se pare că secreția de GmRH, care inițiază maturarea sexuală, este declanșată de o schimbare încă neînțeleasă în creier care activează o gene specifice. Oricare ar fi această schimbare, ea poate fi inhibată de melatonina secretată de glande pineală. Pentru că secreția de melatonina are loc noaptea au arătat modificări în rata de secreție a melatoninei. Astfel de analize făcute pe copii spitalizați arată o scădere progresivă a melatoninei din timpul copilăriei până la 1/4-1/5 din maximul ei la sfârșitul pubertății.

Schimbările pubertale la fete includ o creștere bruscă între vârsta de 10½ și 13 ani și dezvoltarea caracterelor sexuale în următoarele ordin: creșterea sânilor, primul stadiu al pubertății la fete apare între vârsta de 9-13 ani și la vârsta medie de 11,2 ani. Sânii și sfârcurile cresc și areolele devin pigmentate. Pelvisul se lărgește, părul pubian începe să crească și glandele sudoripare se dezvoltă la nivelul axilelor. Menstruația începe la o vârstă medie de 13 ani – la 2 ani după creșterea bruscă. Ovulația are loc doar la aproximativ jumătatea din ciclurile menstruale în primul an și devin regular lunar la aproximativ 7 ani după ce a început.

Băieții experimentează o creștere bruscă specifică pubertății între vârsta de 12½ și 15 ani și apoi are loc dezvoltarea tipică a caracterelor sexuale în următoarele ordine: Penisul și testiculele se măresc. Începe să crească părul din zona pubiană mai întâi, apoi din zona axilară, deasupra buzei superioare, picioare și piept și în final și pe alte părți ale corpului (față).

Fig. Nr. 4 – Raportul între nou-născut și adult: A: scheletul; B: musculatura, țesutul celular subcutanat și pielea; C: viscerele și sistemul nervos central. Sunt păstrate proporțiile originale (aprox. A 11-a parte din mărimea naturală). (După Wilmer)

Fig. …. – Curbă și tabele care arată creșterea în lungime, în greutate și în suprafeței corporale

(După Boyd în Morris)

Fig. nr. … – Secvențele ale evoluției taliei/înălțimii și scheletului în decursul vieții pre- și post- natale (După Morris)

Fig. nr. …. – Creșterea corpului uman și a diferitelor grupe de organe ale sale. A – Diagramă ilustrând creșterea relativă postnatală a corpului și a unor părți ale acestuia. B – Creșterea diferitelor tipuri de organe (creșterea este calculată în procente raportate la greutatea lor la adult) (După Scammon)

Laringele crește în mărimea și vocea se îngroașă. Prima ejaculare apare spontan, de obicei la câteva luni de la apariția părului pubian – și altfel de ejaculări spontane au loc noaptea și se numesc poluții nocturne (vise erotice).

Pe lângă modificări ale organelor reproductive, au loc și schimbări fiziologice în alte sisteme la ambele sexe: atât rata metabolică cât și rata de creștere scad ritmul cardiac și cel respirator intră în declin, iar presiunea sângelui crește până la nivelul adultului. Chiar dacă dezvoltarea creierului și alte structuri neuronale are loc și înainte de naștere și în timpul copilăriei, formațiunea ruticulară și unele arii de asociație corticală nu sunt complet mielinizate până la vârsta de 2 de ani. Cu excepția mielinizării acestor formațiuni, toate sistemele corpului uman ajung la maturitatea fiziologică pe la vârsta de aproximativ 25 de ani.

În timpul variatelor stadii ale dezvoltării umane și creșterii organismului este însoțită de modificări ale proporțiilor corporale. (Fig. 30.12). Lungimea capului este aproape jumătatea din lungimea corpului la un embrion de două luni, și este doar de ⅛ din lungimea corpului la un adult. De asemenea, țesuturile limfoide, neural și reproductiv prezintă diferite rate de creștere decât organismul per ansamblu. (Fig. 30.13). Țesuturile limfoide ajung la un maxim de dezvoltare la instalarea pubertății și apoi intră în declin . creierul crește rapid în timpul copilăriei și organele reproductive cresc rapid în adolescență. (Creager, G., Human Anatomy and Physiology).

După Rougez, adolescența durează la femei până la vârsta de 20 de ani, iar la bărbați până la 24 de ani.

Pubertatea este perioada când o persoană trece prin transformarea din ființă neproductivă la o ființă reproductivă. Pubertatea necesită maturarea căilor de control hipotalamo-pituitare. Înainte de pubertate, copilul are niveluri scăzute de hormoni steroizi sexuali și gonadotropine. Pentru că nivelurile scăzute de hormoni sexuali în mod normal măresc eliberarea de gonadotropine combinația de concentrație scăzută de steroizi și gonadotropine indică faptul că glanda pituitară nu este sensibilă însă la nivelurile de steroizi din sânge. Care este semnalul care declanșează dezvoltarea sexuală? Baza declanșării pubertății, la fel ca multe alte arii ale fiziologiei reproducției, este încă necunoscută. Una dintre teorii susține că ar fi responsabilă de acest fenomen maturarea programată genetic a neuronilor hipotalamici. Se știe că pubertatea are o bază genetică pentru că există căi comune ale maturării și care sunt moștenite. Dacă o femeie nu a început perioadele menstruale până la vârsta de 16 ani, este foarte probabil ca și ficele ei să prezinte o întârziere a primei menstruații.

Teorii mai recente au inclus hormonul țesutului adipos leptina ca un factor ce contribuie la instalarea pubertății. Femeile subnutrite, cu un nivel scăzut de leptină deseori prezintă amenoree (oprirea ciclurilor menstruale). Îmbunătățirea alimentelor de-a lungul secolelor au crescut în mod considerabil secreția prepubertană de leptină, care ar putea interacționa cu alți factori care inițiază pubertatea. (Silverthorn, 2001; Human Physiology – an integrated approach).

După terminarea creșterii și dezvoltării organismului uman (pubertate-adolescență) sistemul nervos atinge și el un nivel de stabilitate relativă, un echilibru morfo-funcțional care se caracterizează printr-un maxim de organizare și dezvoltare și un optim de funcționare nervoasă. (Werner, K., B., Leonov, S., 1996, Activitate nervoasă superioară).

3.2.4. Vârsta adultă

Maturitatea (până la 50 de ani) și bătrânețea (senescența)

Voi ilustra prin următorul tabel schimbările funcțiilor biologice între vârsta de 30 și 70 de ani.

(După Smith et. al., 1983)

Diferențierea celulară la adult joacă un rol important în procesele de regenerare (celulară și tisulară), dezvoltare și creștere, astfel încât se asigură supraviețuirea organismului în decursul vieții.

Organismul adult nu posedă celule pluripotente, dar are rezerve de celule „stem”, parțial diferențiate care se autointrețin prin diviziune în aproape toate țesuturile. Organismul e alcătuit din două categorii de celule: celule somatice și celule sexuale (apte pentru reproducere). Atât pentru celule somatice din structura țesuturilor și organelor, cât și pentru celulele sexuale există rezerve de celule „stem”.

Deoarece în afara celulelor nervoase și musculare cardiace, toate celule somatice și sexuale au o viață limitată, înlocuirea celulelor uzate sau moarte se face prin diferențierea celulelor stem în celule adulte. Procesul e cunoscut sub numele de regenerare. Regenerarea are loc în aceleași condiții ca și diferențierea celulară. Intensitatea cea mai mare a proceselor de regenerare la adult se poate observa la celulele din măduvă osoasă hematogenă, la celulele din organele sexuale, la celulele din țesuturile epiteliale cu rol de acoperire.

Alterarea succesiuni evenimentelor în cursul procesului de diferențiere la adult poate da naștere la tumori – neoplazii (gr. neos=nou; plassein=a forma). Celulele tumorale au originea în celule stem parțial diferențiate din organe și țesuturi. Ajunse în alte țesuturi sau organe se opresc, se divid și generează tumori secundare numite metastaze (gr. meta=schimbare; stasis=stare). (Diculescu, I., Onicescu, D., Benga, Gh., Popescu, L., M., 1983)

Maturitatea este un act de dezvoltare biologică a sexului și de condiționare socială a căsătoriei și a meseriei.

La adult memoria (care atinge nivelul maxim în adolescență), continuă să se dezvolte pe seama capacității de integrare rațională a cunoștințelor noi în sistemul deja construit. Pe de altă parte, excitabilitatea emotivă diminuă progresiv după adolescență; stabilitatea emoțională conferind o calitate în plus maturității.

Este greu de definit momentul când adultul devine bătrân. Sunt foarte multe cazuri unde vârsta cronologică nu coincide cu cea biologică. (Bologa, S. din Fodor, O.,1971).

I. Chiricuță în lucrarea sa „Vârsta și cancerul” susținea că există o corelație strânsă între vârsta și boala canceroasă. Astfel că la adulți și bătrâni crește incidența apariției tumorilor epiteliale (epiteloame, adenocarcinoame).

3.2.4. Îmbătrânirea și senescența

Fiziologia dinainte de Hipocrate, cu aproape 2.500.000 de ani în urmă au introdus o diviziune a vieții în patru perioade: copilăria, tinerețea, vârsta adultă și bătrânețea. Au existat numeroase sugestii în legătura cu vârsta la care începe bătrânețea. Hipocrate crede că începe la 42 de ani, astăzi cei mai mulți cred că este undeva între 40 ți 50 de ani. Aceste considerații sunt totuși incomplet fondat, pentru că se știe că îmbătrânirea nu ține cont de calendar. În fiecare moment din viața noastră există schimbări ireversibile care decurg gradual din una într-alta. Omul trece prin stadiile de concepție, naștere, creștere, pubertate, până la punctul maxim al vigurozității organismului, apoi maturitatea (vârsta adultă), bătrânețea și moartea. Unii autorii consideră că îmbătrânirea începe într-un mod subtil din momentul în care spermatozoidul și ovulul se unesc și schimbările încep să aibă loc în lanț.

Totuși când un om se confruntă cu propria-i îmbătrânire este puțin cam incomfortabil să afle că organismul său a îmbătrânit tot timpul. Prima fază din viața omului, poate cea mai scurtă și mai frumoasă, este tinerețea când învățăm, creștem și ajungem la o dezvoltare completă, începem să ne formăm caracterul, personalitatea, să devenim oameni, urmată apoi de maturitatea, perioadă în care are loc întemeirea și creșterea familiei, iar în final este stadiul în care omul învață, experimentează și se pregătește pentru vârsta bătrâneții, ca în cele din urmă să ajungem în situația de a fi eliberat de toate îndatoririle sociale și familiale, și să i se permită să se dedice lui însuși, unei vieți de relaxare și contemplare. Vârsta înaintată devine, atunci, o perioadă a eliberării spre care indivizii privesc uneori cu dor. În mod contrast, stadiile de viață în America modernă par a fi perioada de tranziție șocante și lipsite de ajutor. Conform studiului Passages scris de G. Sheelely, ar exista 7 stadii în cursul vieții americane, fiecare fiind precedată de obicei de crize psihologice și emoționale.

Nu există nici o parte a corpului care să nu fie afectată de îmbătrânire. Când vedem la un om pielea uscată, ridicată, înseamnă că moleculele invisibile și esențiale ale pielii își pierd gradual din elasticitate. Observăm pierderea memoriei, sau reacții mai încete, dar nu observăm că în fiecare zi mor până la 10.000 de celule ale creierului, pentru că vasele de sânge care asigurau oxigenul acelor celule sunt blocate și ineficace. Se observă că oasele se rup mai ușor odată cu înaintarea în vârstă. Un haos straniu cauzează în interiorul corpului aceste lucru, deoarece calciu nu mai este reținut cum trebuie în oase, și depozitele de Ca scad, astfel încât oasele devin mai moi, iar pereții vaselor de sânge se rigidizează. Coloana vertebrală devine comprimată, schimbând statura omului. Reducerea energiei este rezultatul universal al îmbătrânirii, ca urmare a modificărilor metabolismului, creierul și a inimii.

Toate aceste schimbări interacționează una cu alta. De exemplu, o funcționare greșită a inimii. Influențează funcționarea rinichilor în filtrarea apei, iar slaba funcționare a rinichilor va afecta metabolismul, iar metabolismul modificat va influența de asemenea alte procese fiziologice mai departe. La fel ca și o mașină, fiecare parte a fost proiectată pentru o anumită perioadă de funcționare. Durata noastră de viață este între limite înguste. Noi am fost construiți spre învechire, atrofiere. (Fulder, S., 1983, An end to Ageing?)

Evoluția speciei umane a impus delimitarea, în cadrul biologiei și a medicinei, a unor preocupări particulare pentru oamenii vârstnici.

Gerontologia este ramura biologiei care studiază procesele de îmbătrânire. Ea aplică științele fundamentale la studiul tuturor aspectelor îmbătrânirii (medicale, sociologice, economice, comportamentale).

Geriatria este ramura medicinei care se ocupă cu tratamentul omului vârstnic, abordând sănătatea acestuia din toate punctele d vedere (prevenirea, tratament, readoptare, supraveghere continuă).

În principiul, intrarea oamenilor în categoria geriatrică este considerată de la vârsta de 75 de ani. Mulți autori iau ca reper, pentru începutul perioadei vârstnice de viață, 65 de ani, având în vedere că, în general, aceasta este etapa pensionării. Speranța de viață a crescut constant, în majoritatea țărilor dezvoltate, odată cu trecerea timpului.

Între anii 1960-1990 speranța de viață a crescut în toate țările europene (Tab. 1)

Factorii complecși au contribuit la această evoluție spectaculoasă, la îmbătrânirea demografică și anume progresele sociale și economice, scăderea nașterilor, dezvoltare științelor medicale, ameliorarea alimentației și stării sanitare, toate determinând, în final, reducerea morbidității și mortalității generale.

În SUA, în anul 1900, speranța de viață a fost de 47 de ani, iar 4% din populație avea peste 65 de ani. În 1991 valorile respective au devenit 75 ani și 12,2%. Circa 80% din saltul menționat este datorat scăderii mortalității materne și infantile, celelalte 20% reprezentând progrese în prevenirea și tratamentul hipertensiunii arteriale, diabetului, altor boli cronice. Se consideră ca cei 28 de ani, câștigați pentru speranța de viață, egalează o creștere similară obținută într-o perioadă foarte lungă din istoria omenirii și anume, între anii 3000 Î.Hr și 1900.

Există o diferență între sexe în ceea ce privește speranța de viață. În SUA, durata acesteia, la femei este cu 6,8 ani mai mari decât la bărbați. În 1987, existau 17,7 milioane femei și 12,1 milioane bărbați, peste 65 ani, ceea ce înseamnă 146femei pentru 100 bărbați. O mare parte din această diferență (75%) este produsă de unele boli (coronaropatii, cancerpulmonar, emfizem), accidente (industriale, de circulație), ciroză hepatică.

Statisticile internaționale arată că, în 1970, în lume trăiau 291 milioane de persoane având etatea peste 60 de ani, reprezentând 8% din populația mondială, iar în 2000 aceste valori erau de 585 milioane, respectiv 9%.

În România, în anul2020, vor exista probabil 26 milioane de locuitori, din care 6.102.000 vor fi în vârstă de peste 60 de ani (față de 3.763.600 în 1991). Populația peste 75 de ani va fi de peste 2 milioane (60%femei și 40% bărbați).

Creșterea populației vârstnice reiese și din tabelul 2. (Dobrescu, D., 1995)

Schimbările ce survin odată cu vârsta înaintată afectează atât de multe părți ale corpului și sunt atât de superficiale și familiare încât nu este ușor să le clasifici după un criteriu biologic semnificativ. Care este legătura dintre faptul că un bărbat și o femeie învârstă au pielea zbârcită, sunt înceți, obosesc repede la efort fizic, nu mai sunt capabili de reproducere și au o mai mare probabilitate de a muri? Scopul nostru nu este de a prezenta un catalog amănunțit a tuturor aspectelor ale nenorocirii pe care noi o numim îmbătrânire. În încercarea de a prezenta trăsăturile esențiale ale acestui proces trebuie să vedem, dacă în pofida acestor multiple manifestări particulare, putem clasifica toate aceste trăsături în câteva categorii. După părerea lui Williams și Medawar, acest lucru nu ar fi posibil. Conform părerii lor, modificările îmbătrânirii sunt un amestec de efecte ascunse ale genelor care au totuși efecte favorabile în stadiile mai tinere. Dimpotrivă, Comfort (1966) ne oferă o foarte concisă clasificare a modificărilor produse de îmbătrânire, pe care le-a divizat în 3 categorii:

modificări în calitatea de diviziune celulară

pierderi sau daune a celulelor post-mitotice;

modificările coloidale în molecule, incluzând structurile moleculare extra-celulare și intracelulare.

Mai mult chiar, radiațiile, care cresc rata mutațiilor, scurtează viața omului într-un mod asemănător senescenței („radiation ageing”). De asemenea se crede că mutațiile somatice nu sunt unicele cauze ale schimbărilor senescente. Bolile degenerative joacă un rol important în determinarea morții odată cu înaintarea în vârstă. S-a sugerat că acest lucru s-ar datora unor modificări produse se mutații, fiecare cu o probabilitate proprie de a produce îmbătrânirea. (Fig…….) (Burnet 1963; Curtis 1966)

Dacă acest lucru ar fi adevărat, relația dintre rata mortalității și orice boală și timp ar fi o puternică funcție, puterea depinzând de nr. de pași.

Unde N este procentul de persoane ce au contractat boala, t este timpul, n nr. de pași ai procesului, iar K o constantă dependentă de rata mutațiilor, de mediu și alți factori. Această eneație integrează foarte bine evenimentele. (Fig 22.3)

Fig. 22.3. Log of age-specific death rate of males in the USA from all causes in 1963

plotted against age is sshown by open circles. The triangles show the theoretical curve sugested by trhe hypothesis of Fig 22.2 and dericed from the equation (after Curtis 1967)

Pentru a putea studia modurile de îmbătrânire trebuie să deținem metodele de măsurare a acestora. Multe aspecte ale vârstei înaintate pot fi măsurate, dar cea mai utilă pare a fi probabilitatea (susceptibilitatea) de a muri. Statisticienii biologi consideră mai ușoară această metodă pentru a măsura speranța de viață. Studii ale ratei mortalității au oferit un model de măsura a ratei senescenței, făcând posibilă și o abordare științifică a acestui proces.

Rata mortalității se exprimă pentru un nr. de 1000 de indivizii dintr-o populație existentă la un moment x, din care au murit în perioada x+1 un anumit număr, ca în final să putem extrage expresia pentru forța mortalității. (Fig. 23.1) Senescența este măsurată ca o creștere progresivă a probabilității ca un individ să moară în următorul interval de timp.

Dacă șansa morții depinde de vârstă, proporția supraviețuitorilor va scădea ferm, așa cum se vede și în curba logaritmică din Fig. 32.2 (a)

Fig. 23.2 (a) Curba de supraviețuire la o rată a mortalității (50%per unitatea de timp)

(b) Curba de supraviețuire a unei populații care îmbătrânește (după Comfort 1964)

Dacă indivizii mor doar din cauza senescenței, curba va fi apropiată de forma „rectangulară” din figura 23.2 (b). În acest caz pe măsură ce înaintează în vârstă, indivizii mor din cauze care înainte nu era letale pentru ei, forma curbei depinzând de rata senescenței.

Când moartea are loc la majoritatea indivizilor cam la aceeași vârstă aceasta se numește vârstă specifică, și se presupune ar fi determinată de selecție. Durata viață, la fel ca multe alte trăsături, este caracteristică pentru fiecare specie și nu este determinată de un singur factor general. La om din tabelele de viață și rezultatele obținute se observă influența a mai multor factori. Șansa de a supraviețui odată cu înaintarea în vârstă nici nu crește, nici nu scade ferm, și de acea trebuie să identificăm influențele majore care afectează rata mortalității și fiecare partea curbei.

Copiii mici au o mai mare probabilitate de a muri, în mare parte din cauza bolilor infecțioase, față de care ei nu au achiziționat încă o imunitate bună.

Cea mai mare speranță de viață este pe la vârsta de 10 ani (Fig. 23.6) după ce imunitatea a fost dobândită complet, perioada reproductivă deplină este înainte și există o selecție maximă a genelor ce produc deleții.

Perioada ce urmează până la vârsta de 50 de ani prezintă o mortalitate uniformă sau ușor crescândă.

Apoi rata mortalității crește ajungând repede la un peak (maxim) la vârsta de 76 ani, pentru bărbați și 80 pentru femei. Aceste maximuri au urcat cu 3-4 ani pentru bărbați și 7 ani pentru femei în ultimi 100 de ani.

Majoritatea bătrânilor ce depășesc această vârstă, mor în jurul vârstei de 100 ani și speranța medie de viață nu s-a schimbat de la cea de 100 de ani (cea mai bătrână persoană vie în Marea Britaniei în 1968 avea 112 ani).

Tabelele de viață a multor populații umane s-au schimbat semnificativ ca urmare a avantajelor oferite de medicină și alte beneficii sociale. (Fig. 23.5)

Înainte de a fi avut loc aceste modificări populațiile se apropiau de curbe logaritmice a unei rate constante a mortalității. Dar în condiții mai bune de trai forma rectangulară devine aparent descrescătoare, insinuând că există o vârstă specifică și pentru om. (Young, J.Z., An introduction to the study of man, 1979)

Tabelul …………………

Speranța de viață, numărul mediu al anilor de viață la bărbați și femei, în condițiile în care ei sunt supuși în continuare la aceleași condiții de mortalitate ca și cele din perioada menționată. (Din Cartea Anuală Demografică, V.N., 1966)

Caracteristice senescenței umane

Organismul uman a devenit mult mai dependent de un organ care nu își reînnoiește celulele vii în mod spontan (creierul), nici după distrugerea accidentală a unei părți a acestora.

Dezvoltare vieții psihice a creat o referință nouă: „suferința morală” (influența îmbătrânirii asupra psihicului uman).

Influența factorilor alimentării (abuzul de condimente, grăsimi prăjite, consum exagerat de alcool, tutun, cafea) asupra modului de îmbătrânire are de asemenea o importanță majoră în cadrul acestui proces.

O insuficiență a reglării instinctive la om se observă, de obicei, în domeniul sexualității, aici factorul – plăcere – a creat o puternică tendință spre abuzuri și a favorizat apariția viciului și a perversiunilor.

Evoluția umană a adus un important factor psihologic care se opune îmbătrânirii psihice: dezvoltare personalității. O personalitate bine constituită amortizează șocurile vieții psihice și poate chiar transforma în stimuli condițiile negative de viață.

Apariția mediului social – a exercitat și ea o influență bipolară asupra evoluției omului. Exploatarea și parazitismul, războaiele, în special cele moderne, tendința spre aglomerare în marele orașe sunt tot atâtea cauze ale îmbătrânirii premature.

Mediul familial – pe de o parte asigură protejarea omului (vârstnic), pe de altă parte oferă o multitudine de griji și conflicte.

Lipsa de activitate fizică, aerul confinat, apa poluată, zgomotul și agitația marilor orașe un impact nefavorabil asupra desfășurări normale a vieții oamenilor, constituind deseori cauze ale îmbătrânirii.

Civilizația modernă – a prelungit durata media de viață (diminuarea mortalității prim boli infecțioase, confortul și progresele terapeutice generale au determinat supraviețuirea mai îndelungată a oamenilor debili sau purtători de boli cronice), dar în același timp a mărit numărul cauzelor de îmbătrânire prematură și încărcată de maladii.

Ateroscleroza – prin diminuarea și chiar suprimarea aportului de O2 la nivelul celulelor nervoase, se dovedește ca une din determinatele esențiale ale senescenței umane. La fel poate fi considerată și senescența venelor: diminuarea elasticității pereților vaselor de sânge, valvulele venoase sunt și ele atrofiate.

Lungimea perioadei post-reproductive este diferită de la femeie la bărbat

Constituție, tip și îmbătrânire

Tipurile constituționale

– se caracterizează printr-o anumită structură anatomică, printr-o anumită reactivitate tisulară și psihică, și anumite rezistențe și susceptibilității. Cercetările efectuate de Al. Cuica, L. Belea și alți în Institutul de geriatrie din București au arătat că tipul de sistem nervos puternic, echilibrat, mobil (după clasificarea lui Pavlov) favorizează ortogeria și longevitatea.

Îmbătrânirea timpurie ar fi legată de tipul de sistem nervos slab.

Durata de viață și longevitatea umană

Durata normală de viață este după Lexis, durata de viață a grupei de vârstă corespunzând piscului frecvenței maxime a mortalității unei populații care a fost cruțată de mortalitate „prematură” sau „anticipată” reprezentând tipul de deces prin morbiditatea legată de senescență (Clarke 1980). (Fig. nr.5)

Durata maximă de viață reală este vârsta maximă atinsă de cel puțin un exemplar al unei populații, iar durata de viață maximă potențială ar fi limita extremă de timp pe care ar putea să o atingă un individ al unei populații în condiții speciale (eventual artificiale)

Longevitatea ar reprezenta acea categorie de vârstă care depășește durata de viață „normală” a unei populații, apropiindu-se mai mult sau mai puțin de durata medie de viață maximă.

În mod convențional longevitatea la om este marcată de împlinirea vârstei de 85 ani. S-au propus și vârstele de 80 ani (Phithelouri, Dreppi), 90 ani (Alpatov, Delore), 100 ani (Alikixiev).

Urmărind pe bază de anchetă, o serie de aspecte ale longevității de 40.000 de persoane de 80 ani și peste, Saciuk și colaboratorii din Kiev (1935) apreciază că primul și cel mai important rol care determină longevitatea omului îl joacă condițiile social-economice. Ei consideră că ceilalți factori ai longevității (ereditatea, relieful geografic, etc.) trebuie examinat în strânsă legătură cu aceste condiții.

Proporția cea mai mare de longevivi (majoritatea din categoria 85-89 ani) se întâlnește în țara noastră în regiunea din Banat și Transilvania, unde predomină tipul de alimentație cu consum curent de carne și grăsime de porc (reputate ca aterogene) și unde frecvența consumului de băuturi alcoolice și a fumatului este mai mare decât în celelalte regiuni (Sandra Panati, Ciucă.)

Aceste paradox atenuate în primul rând de factorul moderației, care caracterizează și în aceste zone alimentația din cursul vieții persoanelor anchetate.

În al II-lea rând trebuie să ținem seama că această alimentație s-a întâlnit cu cea mai mare frecvență la agricultori și muncitori, care au avut o viață activă îndelungată în majoritatea cazurilor și aer liber, ceea ce a asigurat un consum energetic adecvat, contracarând prin această o eventuală tendință la ateromatoză timpurie.

Referitor la condițiile de mediu fizic, se susține că longevitatea ar fi favorizată de munte, litoral, climă moderată până la rece.

La noi în țară ponderea cea mai mare a longevivilor se întrunește în regiunea de deltă-baltă (3,20%), urmată de regiunea de munte (2,35%) și de regiunea de deal (1,94%), iar cea mai mică frecvență se întâlnește în câmpie (13,8‰) care se situează sub media pe țară (1,93‰).

Tipuri de longevitate

După rolul mai mare sau mai mic jucat de unul sau altul din următorii factori favorizanți ai longevității umane: capacitatea de a trăi, condițiile favorabile de mediu, comportamentul prolongeviei, asistența medicală.

Tipul I – de supraviețuire (longevitate adevărată)

– ar fi rezultatul unei capacități superioare de a supraviețui, caracterizată prin vitalitate, absență îndelungată a morbidității cu letalitate ridicată (inclusiv ateroscleroza și cancerul), viteza redusă a procesului de îmbătrânire, posibilitatea de compensare a procesului de îmbătrânire și a patologiei anexe. Aceste însușiri sunt în primul rând de origine genetică. Ele pot fi însă promovate într-o eroare oarecare măsură și printr-un mod de viață prolongeviv.

Tipul II de supraviețuire

– este în mare măsură, de origine exogenă, datorită unor proprietăți deosebite a condițiilor de mediu fizic, biologic și mai ales social.

Tipul III de supraviețuire

– ar avea un important coeficient comportamental în mare parte conștient (comportament prolongeviv), implicând atât capacitatea de adaptare și rezolvare, cât și o anumită știință, tehnică și artă de a trăi, respectiv igienă și filosofie de viață.

Tipul IV de supraviețuire (longevitate artificială)

– se caracterizează prin prelungirea la maxim a vieții cu ajutorul unei îngrijiri perfecte și a unei asistențe medicale adecvate în ciuda deficitului biologic extrem.

Tipul V de supraviețuire (longevitate mixtă)

– se datorează combinației în proporții diferite fără o predominanță certă, a factorilor de longevitate implicați în tipurile descrise anterior.

Îmbătrânirea precoce

În fapt, prin îmbătrânirea precoce se înțelege, în mod obișnuit orice situație morfo-fiziologică care face un individ să pară în avans față de orariul mediu al modificărilor de îmbătrânire din populația căreia aparține.

Această se apreciază după semne morfologice, biochimice și funcționale, chiar dacă aceste reprezintă criterii de vârstă, încă insuficient precizate.

Pentru practica medicală se deosebesc 4 tipuri de îmbătrânire precoce:

senescența precoce cu predominanță cardiovasculară

senescența precoce cu predominanță neuropsihică (datorită aterosclerozei vaselor cerebrale)

senescența precoce cu predominanță endocrină (apar gușe endemice)

senescența precoce cu predominanță artropatomezenchinală (reumatismul de involuție) (Postelnicu, D., Chira, Al., Săhleanu, V., 1969)

Îmbătrânirea demografică a populației

Evoluția demografică a lumii moderne contemporane este dominată de două fenomene de mari dimenisune: „explozia demografică” (suprapopulație) și „îmbătrânirea demografică”.

Explozia demografică a ultimelor decenii constă în creșterea foarte rapidă a omenirii, ducând după toate probabilitățile la fenomenele dublării ei în viitoarele 4 decenii. Cauza principală a acestui spor fără precedent rezidă în scăderea a mortalității în epoca modernă, îndeosebi a mortalității infantile.

Îmbătrânirea demografică constă în creșterea relativă și absolută a proporției și nr. persoanelor în vârstă în structura populației. Prezența sub 8% a persoanelor peste 60 ani caracterizează o populație „tânără”, 8-10% – reflectă stadiul inițial; 10-12% stadiul efectiv de îmbătrânire.

Spre deosebire însă de explozia demografică, care se produce cu precădere în țările în curs de dezvoltare îmbătrânirea demografică caracterizează cu predominanță țările dezvoltate din punct de vedere economic. Ea este o consecință directă a modificărilor în durată medie de viață. Durata de medie de viață e determinată de indicii de natalitate și mortalitate.

În țările dezvoltate social-economice, durata medie de viață este în prezent de 70-72 ani, cu o mică diferență în favoarea sexului feminin. În țările în curs de dezvoltare ea este de numai 30-35 ani. Deplasarea ponderii vârstelor spre grupele superioare are întinse implicații de ordin social, economico, medico-sanitar, cultural, moral, politic:

Îmbătrânirea populației modifică raportul dintre echipa activă sau productivă și cea pasivă sau nonproductivă.

Creșterea proporției de vârstnici produce modificări importante în structura mortalității specifice și generale. (în această privință tendința generală este scăderea mortalității specifice la grupele de vârstă tinere și creșterea ei la grupele de vârstă înaintată).

Îmbătrânirea demografică acționează și în sfera morbidității populației (bătrânii se îmbolnăvesc mult mai frecvent, iar afecțiunile lor sunt de lungă durată și au tendința netă de cronicizare).

Îmbătrânirea e un fenomen biologic, bătrânețea o etapă a vieții. Îmbătrânirea e un proces care, cu diverse modalități, se verifică în maniera deosebit de evidentă în toate formele de viață. Ea se manifestă prin modificări ce încep aproximativ la apogeul perioadei reproductive și are ca principală caracteristică diminuarea capacității materiei vii de a supraviețui în mediul ambiant normal. Aceste modificări survin în cadrul tuturor speranța și au valoare universală. Ele nu survin subit, dimpotrivă au nevoie de un interval de timp considerabil pentru a deveni evidente.

CAP IV. CARACTERISTICILE MORFO-FIZIOLOGICE ALE PROCESULUI DE ÎMBĂTRÂNIRE

„Viața trebuie măsurată în funcție de gândire

și acțiune, nu de timp.”

J. L. Averburg

„A înțelege este un mod al cunoașterii.”

Petra Țutea

Îmbătrânirea este un sindrom de schimbări dăunătoare, progresive și ireversibile. Schimbările cauzate de îmbătrânire afectează moleculele (ADN-ul, proteinele, lipidele), celulele și organele. Bolile bătrâneții (boli a căror frecvență crește odată cu vârsta, precum artrita, osteoporoza, bolile de inimă, cancerul, boala Alzheimer, etc.) sunt deseori diferențiate de îmbătrânirea „per se”. Dar și așa, îmbătrânirea și procesele ei cauzează schimbări care măresc probabilitatea ca bolile specifice bătrâneții să apară.

Unii gerontologiști preferă să folosească termenul de senescență pentru că „îmbătrânirea” implică în mod necesar ideea că trecerea timpului are drept rezultat deteriorarea organismului (entropia biologică), ceea ce nu este întotdeauna adevărat (de exemplu în primii ani de viață).

Simptomele îmbătrânirii

Se poate face o catalogare chiar a modificărilor care au loc în mod tipic odată cu vârsta. Pentru oamenii din țările dezvoltate schimbările suferite odată cu înaintarea în vârstă includ: o pierdere a abilității auzului, în mod special pentru frecvențele înalte. Există o scădere în abilitatea de a diferenția gustul sărat și amar (dulcele și acrul sunt mai puțin afectate). Timusul se reduce cu 5-10% din masa inițială, la vârsta de 50 ani. Nivelurile de anticorpi scad odată cu vârsta. O treime din bărbații și jumătate din femeile cu vârsta peste 65 de ani prezintă o formă de artrită. Aproximativ 50% din oamenii de 65 ani și-au pierdut toți dinții. Vârstnici au nevoie de o cantitate dublă de insulină pentru a obține doza necesară de glucoză, față de tinerii. Scade sensibilitatea la factorul de creștere și hormoni datorită reducerii nr. de receptori și disfuncționalității căilor post-receptoare. Temperatura necesară separării catenelor de ADN crește odată cu vârsta. Omul scade în greutate după vârsta de 55 ani datorită pierderii de țesut muscular, apă și țesut osos (masa celulară la 70 ani este 36% din cât era la 25 ani). Grăsimile din corp cresc la 60 ani. Forța musculară la bărbați scade cu 30-40 de la 30 la 80 ani. Timpul de reacție scade cu 20% de la vârsta de 20 la 60 ani. Oamenii vârstnici tind să doarmă mai ușor, mai des dar pentru perioade scurte de timp, cu o reducere a mișcărilor rapide ale ochilor în timpul somnului. Gradul de saturație al lipidelor scade până la 26% în creierul bătrân. Prezbitismul (abilitatea redusă de a vizualiza un obiect apropiat) apare la 42% din oamenii cu vârste cuprinse între 52-64 ani, 73% la cei cu vârsta între 65-74 ani și 92% la cei de vârsta de 75 ani și peste.

Jumătatea din vârstnici ce au peste 85 ani sunt imobilitați. Peste 75% din persoanele cu vârste peste 85 ani au 3-9 boli și cauza morții acestor oameni este deseori greu de stabilit.

Mulți oameni de știință s-au întrebat dacă îmbătrânirea are o singură cauză (probabil celulară sau hormonală) sau este un proces, este determinat de mai mulți factori ereditari.

Când se vorbește despre îmbătrânire este important să se deosebească două tipuri de curbe de supraviețuire. Durata medie de viață corespunde vârstei la care linia orizontală pentru 50% supraviețuitori intersectează curba supraviețuirii. Durat maximă de viață corespunde vârstei la care curba supraviețuirii atinge axa vârstei (age). (0% supraviețuitori) și aceasta reprezintă vârsta la care cei mai vârstnici oameni au murit.

Curba A este o simplă curbă exponențială descrescătoare. Curba B corespunde din natural. Supraviețuirea omului se apropie de curba B în timpul imperiului roman când durata medie de viață era de 22 ani, dar la mijlocul secolului al XIX-lea oamenii din America de Nord trăiau până la o vârstă de 40 ani – asemănător curbei C. Astăzi, oamenii din majoritatea țărilor dezvoltate au o durată medie de viață de aproximativ 80 – asemănător curbei D.

Reducerea mortalității infantile e una din cauza creșterii longevității, dar începând cu 1960 rata mortalității în rândul celor de 80 de ani a scăzut cu aproximativ 1,5% per an. Durata maximă de viață pentru oameni a rămas totuși în jurul vârstei de 115-120. chiar dacă s-ar găsi leacul pentru boli precum bolile de inimă sau cancer nu ar influența curba de supraviețuire decât cu 25% (vezi curba E), neavând nici un efect major asupra duratei maxime e viață. Durata medie de viață variază odată cu susceptibilitatea la boli, accidente și ucideri/sinucideri, în timp ce durata maximă de viață este determinată de „rata de îmbătrânire”.

Dacă ființele umane ar fi „eliberate” de boli și senescență, singura cauza a morții a fi accidente, sinuciderile și crimele. În condițiile acestea se estimează că un tânăr de 12 ani ar avea o durată medie de viață de 1200 ani și o durată maximă de viață de 25.000 ani. (Best, B., Mechanisms of Aging, 2001).

Gerontologia modernă nu consideră îmbătrânirea ca o boală, ci ca un fenomen complex, dar nu unitar. Gerontologia trebuie să identifice modificările datorate vârstei și să le deosebească de procesele patologice. Trebuie avut în vedere, că odată cu adăugarea anilor, organismul este expus unor afecțiuni care se dezvoltă lent, insidios, pe o durată lungă de exemplu bolile cardio-vasculară și cerebro-vasculară, tumorile maligne, tulburările psihice, bolile aparatului locomotor, ale auzului și văzului. Aceste afecțiuni determină diferite tipuri și grade de invaliditate, care conduc la dependența persoanelor respective de ajutorul altora.

Bătrânețea este vârsta declinului fizic-morfologic, fiziologic, metabolic și psihologic al organismului, a deteriorări lui structurale și funcționale, a degradării trupești și psihice.

Procesul de îmbătrânire a unei persoane este rezultatul unor modificări complexe și multiple, care încep imediat după concepție și continuă toată viața. În mod curent, se consideră că îmbătrânirea începe odată cu sfârșitul perioadei de dezvoltare și de creștere. În realitate, nu există limită distinctă între oprirea proceselor de dezvoltare și începutul modificărilor degenerative. Unele procese degenerative încep înaintea opririi dezvoltării. Viteza îmbătrânirii la animale diferă după specii și este proporțională cu activitatea metabolică. Vârsta medie este de 12 ani pentru pisică, 80 ani pentru gâscă, 100 ani pentru papagal, 150 ani pentru țestoase. Ritmul îmbătrânirii este diferit de la o persoană la alta, și la același individ de la un organ la altul.

Îmbătrânirea este caracterizată prin scăderea capacității sistemelor de reglare și control care se opun tendințelor entropice din exteriorul și interiorul organismului. Inițial apar dezordini locale, corectate de organism în proporții variabile. Cu timpul dezordinile se extind. Cu vârsta, entropia sistemului crește treptat. Procesul de îmbătrânire cuprinde toate organele și toate sistemele, inclusiv mecanismele de reglare ale organismului. Aceste mecanisme scad în ordine inversă celei în care au apărut.

Principala diferență între organismul tânăr și cel vârstnic este pierderea sau scăderea capacității de adaptare la variațiile condițiilor de viață. Se consideră că, la mulți vârstnici sănătoși cea mai mare parte din funcțiile fiziologice se mențin la valori normale, în condiții bazale. Rezervele funcționale ale aparatelor sistemelor și mecanismelor homeostatice sunt însă diminuate, aceasta evidențiindu-se în situațiile de solicitare deosebită. În acest sens se afirmă că bătrânul chiar sănătos este fragil, vulnerabil, cu rezistență slabă față de agresiuni și capacitate slavă de adaptare, este un bolnav inaparent, frust, necunoscut potențial. Intensitatea scăderii capacității de adaptare și formele de apariție a acesteia sunt influențate mai puțin de vârsta cronologică și mai mult de cea biologică.

Diminuarea capacităților la vârstnici poate fi de natură somatică, psihosomatică sau psihică. Ei prezintă câțiva factori limitativi ai condiției fizice: scăderea forței musculare, osteoporoza, artroza, tulburări cardio-vasculare și pulmonare. (Dobrescu, D., 1995; Gerontofarmacologie).

4.1.2. Aspecte ale îmbătrânirii la nivel celular

Din punct de vedere al îmbătrânirii celulare se disting două tipuri de celule.

a.) Unele sunt celulele specializate, numite postmitotice fixate, care nu se divid, după se au atins un grad de specializare. (ca de ex. celulele cromafine, sau neuronii, care după faza de neuroblast, nu se mai divid). Neuronii nu sunt înlocuiți când se pierd, de acea numărul lor scade cu vârsta, ei prezintă modificări degenerative ale mitocondrilor, aparatului Golgi, lizozomilor și acizilor nucleici, legate de vârstă.

În citoplazma celulelor postmitotice se acumulează treptat lipfucsina, pigmentul îmbătrânirii. Format din resturile materiale (în neuronii și în fagozomii postmitotici) ce conțin 30-40% lipide și proteine și interferând cu funcțiile celulare, la microscopia VV, depozitele de lipofuscină apar ca zone fluorescente albastru-verzui.

Creșterea medie a lipofucsinei în inimă este 0,06% din volumul celular pe an. Depunerea este accelarată în caz de deficit de vitamina E. Când depunerile sunt masive, se vorbește de atrofie brună. Cercetări efectuate „în vitro”, pe culturi de neuroni din hipocamp au evidențiat creșterea susceptibilității la substanțe toxice (lactat; glutamat și beta-amiloid Aβ 25-35) odată cu îmbătrânirea (Brewer, 1998)

Cu vârsta, unele celule cresc în dimensiune, se pierde regularitatea organizării structurale a țesuturilor, nr. celulelor scade cu până la 30%, cresc depozitele de lipide, mascând pierderea de masă celulară. La nivelul țesutului muscular neted s-au descris semne de îmbătrânire, care interesează colagenul, proteină care reprezintă cirac 30% din toate proteinele organismului. Colagenul nu se reînnoiește n cursul vieții, dar și schimbă solubilitatea și turgescența.

b.) Alte celule, numite intermitotice, pot fi nediferențiate (de ex. celulele startului bazal epidermic) sau diferențiate ex. hepatocitele (, care se divid. Cu vârsta se registrează limitarea capacităților reproductive a acestor celule. La nivelul țesutului muscular neted nu se produc modificări evidente. N schimb, se observă pierderea țesutului folicular limfoid din splină; creșterea țesutului fibros și acumularea de pigmenți în suprarenale; acumularea de celule brune n ficat; celule anormale cu nuclei giganți în rinichi; scăderea mitozelor, distensia foliculilor, alterarea coloidului și înlocuirea țesutului reticular cu colagen dens n tiroidă, creșterea cantității de colagen n general, n țesuturile conjunctive. Activitatea funcțională a leucitelor PMN umane scade semnificativ după vârsta de 60 ani (Chan ș.c. 1998). Alte date arată că apoptoza celulară, spontană sau indusă cu Fas la PMN, nu se modifică la vârstnici (Tortarella și colab., 1999). La nivelul astrociteor s-a constata o creștere cu vârsta a vulnerabilității la stresul oxidativ, n pofida mecanismelor de apărare AO (Papadopolus și colab., 1998)

4.1.3. Senescența celulară

Poetul Wordsworth spune: „copilul este părintele omului”, aforismul este foarte potrivit pentru a descrie creșterea continuă, dezvoltarea, îmbătrânirea și moartea. Fiecare stadiu e preludiul stadiului următor.

Îmbătrânirea este rezultatul modificărilor continue acumulată n organismele vii de la naștere până la moarte.

Deoarece organismul uman e un complex format din mai multe sisteme, procesul de îmbătrânire al organismului este rezultatul îmbătrânirii fiecărui sistem în parte: îmbătrânirea moleculelor, a celulelor țesuturilor și a organelor. Fiecare moleculă organică îmbătrânește specific, la fel fiecare celulă îmbătrânește specific, printr-un mecanism diferit de acela al altei celule. În mod similar, procesul de îmbătrânire a țesuturilor și organelor e specific fiecărui în parte.

Deoarece proteinele au rolul cel mai important n economia celulelor, majoritatea studiilor despre îmbătrânirea moleculară au fost făcute pe proteine. Durata de viață a moleculelor proteice, enzimatice sau structurale poate fi determinată cu exacticitate. În momentul când aceste molecule devin nefuncționale, sunt înlocuite imediat cu altele noi produce, prin sinteză. Pe măsură înaintării n vârstă a celulei pot surveni modificări la nivelul procesului de sinteză care determină apariția unei molecule proteice cu proprietăți fizico-chimice și conformaționale diferite de cele inițiale. Aceste abateri de la normal sunt rezultate ale procesului de îmbătrânire a moleculelor.

Îmbătrânirea celulară e un proces cu semnificații structurale și funcționale diferite pentru diferite tipuri de celule existente în organism. Celulele cu ritm rapid de diviziune au un proces de îmbătrânire cu un mecanism diferit de producere față de celulele nedivizibile. În prezent, este acceptată ideea că orice tip de celulă diferențiată vizibil este capabilă în cursul vieții de un nr. precis de diviziuni programate genetic. Pentru acest tip de celule, îmbătrânirea înseamnă scăderea ritmului sau chiar oprirea completă a procesului de diviziune. Pentru celule indivizibile n cursul vieții (neuronul, celulele musculare), îmbătrânirea înseamnă acumularea de macromolecule cu proprietăți diferite de cele inițiale sau acumularea de substanța nedegradabile cum ar fi lipofucsina.

Îmbătrânirea tisulară și a organelor este rezultatul îmbătrânirii moleculelor, a celulelor și a modificării compoziției chimice a matricei intercelulare, cu alte cuvinte a subsistemelor componente. Între procesul de diferențiere celulară, morfogeneza și îmbătrânirea celulară nu este o demarcație clară. Toate cele 3 procese menționate sunt însoțite de modificări moleculare, structurale și funcționale. În cursul diferențierii și a morfogenezei, ele sunt considerate normal, deoarece sunt programate genetic. În cazul fenomenului de îmbătrânire, în citoplazma celulelor se acumulează substanța care pot determina alterări structurale, dar și modificări de programare genetică. Dintre diferitele teorii ce-li propun să aprofundeze mecanismul general al procesului de îmbătrânire, vom enunța doar 4 teorii:

a.) Mutații somatice (Medvedev 1966, 1967, 1972, Burnett, 1969, 1970)

Ca rezultat al pierderi, amplificării sau modificărilor structurale a cromozomilor, apar mutații somatice care dau naștere la celule cu structură și funcție deosebită de cele normale. Aceste tipuri celulare anormale se multiplică și prezintă antigene de suprafață cu compoziție chimică diferită.

b.) Creșterea frecvenței erorilor genetici în sinteza de proteine (Orgel, 1963)

Mecanismul principal al îmbătrânirii celulare, este după teoria lui Orgel, alterarea mesajului genetic pentru sinteza de proteine. Dacă proteinele alterate sunt sisteme enzimatice, efectul este „catastrofal”, deoarece afectează fenomenele anabolice și catabolice. Modificarea echilibrului între anabolism și catabolism poate genera chiar moartea celulei.

c.) Scăderea eficienței sistemului imun de supraveghere (Walford, 1969, Burnet 1970, Robert, B., Robert, L., 1972)

După acumulările de substanțe cu proprietăți diferite apar ca rezultat al îmbătrânirii în celulele sistemului imun de supraveghere a seelfului (a structurilor proprii organismului), acestea își pierd capacitatea de recunoaștere și eliminare a clonelor celulare. Multiplicarea acestor clone celulare în țesuturi este responsabilă de îmbătrânirea celulară.

d.) Producerea de radicali liberi (Tappel, 1968)

Radicali liberi acționează asupra structurii lipidelor și proteinelor din membrana celulară. Rezultă modificări de compoziție a antigenilor caracteristici suprafeței celulare. Celulele imunocompetente ale sistemului imun de supraveghere nu mai recunosc acești antigeni de suprafață. Astfel apar anticorpii care elimină aceste tipuri de celulă. (Diculescu, I., Omnicescu, D., Benga, Ghe., Popescu, L., M., 1983, Biologia celulară pentru facultăți de medicină).

Viața majorității celulelor se măsoară în diviziuni, atunci când o celulă își scade nr. de diviziuni și iese din ciclul celular, starea în care intră se numește senescență replicativă. Perioada în care celula înregistrează un declin proliferativ semnificativ se numește criză. În cazul neuronilor, (celule ce nu se divid), viața înseamnă perioada în care celula este funcțională după ce iese din ciclul celular. La baza teoriilor despre senescență replicativă stau 3 observații clasice făcute la celulele din culturi. Prima astfel de observație a indicat că există o corelație între cât mai poate trăi o celulă „in vitro”, fără factori exogeni care să îi modifice programul celular. Și vârsta organismului de la care a fost prelevată. Apoi, există o corelație între durata vieții unei celule și durata medie de viață specifică indivizilor unei specii. S-a mai observat că celulele prelevate de la indivizi afectați de îmbătrânire timpurie, ca în cazul unor pacienți cu boala Alzheimer cu debut timpurie, au o durată de viață „in vitro” semnificativ redusă. Explicațiile oferite pentru aceste observații au considerat fie posibilitatea acumulării unor mutații, fie existența unui ceas celular care monitorizează diviziunile și, probabil, durata fazei Go.

Senescența celulară e un caracter genetic dominant. Acest fapt a fost indicat de experimente în care ARN-ul mesager (ARNm) de la celule senescente a fost injectat la celule presenescente, efectul fiind stoparea creșterii acestora din urmă. (Lumptein și colab, 1986)

Ipoteza ceasului celular se leagă de cea mai populară toerie a senescenței replicative. Acestă teorie pune la baza senescenței celulare scurtarea cu fiecare mitoză a telomerelor, structuri nucleoproteice care se găsesc în vârful brațelor scurte ale cromozomilor. Celulele germinative primordiale, precursorii celulelor sexuale și celulele sușe neuronal, de ex., prezintă o activitate crescută a telomerazei, o enzimă despre care se știe că permite păstrarea lungimii telomerelor. Cu fiecare diviziune, se estimează că telomerele celulelor se scurtează cu circa 50-100 bp (baze perechi, sau baze complementare de pe dublu helix). Această estimare este în acord cu cercetările care au arătat că, la o celulă tânără, telomerele au ≈18-25 kbp, iar la celulele senescente, aceste au ≈8-10 kbp. (Covnter și colab. 1992). Celulele în stare de criză au telomerele de 1 până la 3-4 kbp. Telomerele nu se scurtează numai atunci când celulele se divid, ci și în situațiile când celula în stare de criză, aflată în cultură, îi este prelungită viața prin factori exogeni. (Brown, Wei și Sedivy, 1997). Scurtarea teolmerelor s-ar putea sa dea un semnal care să semnifice alterarea ADN-ului și să conducă la intrarea în senescență a celulei pentru a preveni menținerea unei celule instabile genetic.

Scurtarea telomerelor în timpul mitozei are drept cauză replicarea incompletă a secvențelor terminale de ADN cu ajutorul polimerazelor. Lungimea telomerelor este totuși menținută, prin activitatea enzimei telomeraza care catalizează sinteza „de novo” a ADN-ului telomeric. Această enzimă lipsește în celulele supusei senescenței, dar este prezentă în nivelurile variabile în celulele sușe, în celulele germinative primordiale și celulele neoplastice.

Astfel că un rol important în ceasul celular care monitorizează vârsta celulei îi revine scurtării telomerelor. Din această perspectivă, J. M. Sedivy notează că: „Prefer să folosesc termenul „senescenția” într-un sens mai restrâns, cu trimerile la mecanisme, pentru a desemna răspunsul declanșat în celule nprmale. Consider că senescența celulară este un proces activ, programat genetic, care răspunde la un semnal inductor: în acest caz, poate, scurtarea telomerelor.” (Sedivy, 1998). (Miu, C.,A., Olteanu, I., A., 2001, De la mecanisme moleculare și celulare la comportament și evoluție; vol. I. Dezvoltarea sistemului nervos).

4.1.4 Apoptoza și îmbătrânirea celulelor

Senescența apare la majoritatea organismelor deoarece acțiunea factorilor streseori pe termen lung și de intensitate joasă nu este pe deplin contracarată (neutralizată) de mecanismele protectoare și reparatoare. Astfel că senescența este cauzată de alterarea echilibrului dintre acțiunea stresorilor și procesul de reparație.

Moartea, alături de creșterea și diferențierea celulară este o parte critică din ciclul de viață a unei celule. Controlul homeostatic al numărului de celule se crede a fi rezultatul echilibrului dinamic dintre proliferarea celulelor și moartea lor. S-au identificat două mecanisme diferite în moartea unei celule: necroza și apoptoza. Necroza este moartea celulei ca și consecința a severelor modificări ale mediului. Apoptoza, moartea naturală sau programată a celulei este cauzată de exprimarea unor gene ca răspuns normal ai celulei la anumiți stimuli. Apoptoza reprezintă procesul fiziologic de moarte celulară programată. (PCD). Procesul apoptotic are loc în toate organismele vii, atât în viața embrionară, cât și în cea adultă prin acest mecanism organismele eliminând celulele ne dorite, nocive sau anormale din punct de vedere funcțional. Apoptoza nu rezultă din leziunea, nu este reverzibilă și nici nocivă pentru organism, ci chiar necesară pentru menținerea normalității. Procesul de apoptoză are loc în medierea proceselor de dezvoltare și a efectelor nutriționale care prelungesc cursul vieții. Descreșterea anormală a apoptozei poate avea rol în declanșarea bolilor autoimune și a evenimentelor legate de senescență (tumorigeneză) Totodată apoptoza se pare că a apărut atunci când celulele au învățat să îmbătrânească după un număr de cicluri celulare.

Sedlow (1974) și Curtis (1996) indică strânsa interrelație dintre eficiența reparări ADN-ului (prin excizia leziunilor) și durata de viață a speciilor. La mamifere (inclusiv la om) perioada lungă de viață se găsește sub controlul unui număr foarte mare de gene (control poligenic), și anume:

gene pentru replicarea corectă a ADN-ului

gene pentru repararea ADN-ului

gene pentru sinteza de factori antioxidanți (enzime, etc.)

gene pentru sinteza corectă a proteinelor

gene pentru supresia de tumor

gene pentru reglarea activității sistemului imun.

După maturarea totală a unei organism, începe procesul îmbătrânirii, acesta reprezentând inexorabilul declin al capacității de menținere a homeostaziei fiziologice. Îmbătrânirea reprezintă pierderea treptată a masei celulare dintr-un organism, prin apoptoza controlată genetic. Pierderea celulară prematură sau excesivă în cursul unui proces de îmbătrânire precoce (de ex. sindromul Werner), poate la disfucție de organ sau boală.

Procesul normal de îmbătrânire evoluează treptat către senescență. Senescența este stadiul final al îmbătrânirii, când celulele nu mai poliferează, ele devenind rezistente atât la proliferare, cât și la apoptoză (celulele devin senescențe în momentul în care telomerele devin brusc prea scurte și nu mai pot suporta o nouă diviziune celulară).

Senescența e o caracteristică a organismelor superioare. Acest proces se află sub un control genetic activ, fiind implicate trei categorii de gene:

Gene reglatoare pentru menținerea integrității somatice și a proceselor reparatoare

Gene pleiotrope

Factori genetici individuali

Acești factori determină fenotipurile procesului de îmbătrânire-senescență, care ulterior este „modulat” (amplificat sau menținut la nivel scăzut) prin acțiunea agenților din mediul extern.

În reglarea îmbătrânirii celulare și a senescenței, un rol important îl are un „ceas” (un mecanism programator) reprezentat de telomere. Nu se cunoaște încă bine interrelația dintre apotoza și lungimea telomerelor, în cursul perioadei de îmbătrânire; se știe doar că apoptoza întârzie îmbătrânirea și supresează tumorigeneza, acest fenomen fiind acompaniat de supresarea leziunilor celulare cumulative, cât și de cea a leziunilor ADN.

Principalele mecanisme (ipotetice) implicate în senescență, sunt:

acumularea de mutații somatice

acumularea de leziuni oxidative

acumularea de proteine aberante

acumularea de mutații în ADN-ul mitocondrial

plecându-se de la studiul acestor patru mecanisme, care au o acțiune sinergică, s-a ajuns la eleborarea unei „teorii a rețelei „ prin care se încearcă ipotetic să se explice astăzi intricarea și interacțiunea la nivel molecular a mecanismelor implicate în procesul de senescență (Fig. 47)

(Israil, A-M., 201, Biologie moleculară – Prezent și perspective).

4.1.5. Modificări structurale ale unor țesuturi și organe, legate de vârstă

Cu vârstă se dezvoltă modificări distrofo-atrofice în toate țesuturile. Masa musculară scade. Masa proteică și conținutul mineral al osului scad după 40 de ani, oasele se rarefiază, se deformează, se tasează, apar fracturi. Talia scade prin tarea vertebrelor. Osteoporoza este favorizată de viața sedentară și lipsa exercițiilor fizice care contribuie și la atrofia musculară. Se apreciază că toți vârstnicii suferă de osteoporoză, mai mulți sau mai puțin exprimată.

Pielea se atrofiază, cresc colagenul intercelular și elastina, iar aceasta își pierde structura și elasticitatea, scade colagenul solubil. Alterarea fibrelor de colagen asemănătoare cu cea observată la animale în vârstă, ar putea fi corelată cu insuficiența pluriendocriniană.

Scade părul, devenit subțire, moale, se reduce paniculul adipos. Modificările componentelor aparatului locomotor determină în general, scăderea ponderală, la aceasta contribuind și diminuarea organelor interne și a apei totale mai mult lichidul intracelular, cu modificarea raportului între lichidul intra- și extracelular.

Cu vârsta se manifestă tendința la scleroză vasculară ți viscerală, prin distrofia țesutului elastic și colagenului. Alteroscleroza începe înainte de pubertare și se dezvoltă în timp determinând tulburări circulatorii, cu scăderea capacității funcționale, dar și tendința la tromboze și rupturi vasculare.

Durata vieții hematiilor este normală. Numărul și distribuția leucocitelor sunt neschimbate. Limfocitele T scad.

Ficatul scade în greutate, cu circa 37%, între 24 și 90 ani, mai mult la femei (40%), decât la bărbați, (28%). Liposomii hepatici conțin mai multă lipofucsină.

Diametrul anteropostreior al toracelui crește.

4.1.6. Modificări funcționale legate de vârstă

La vârstnici, catabolismul prevalează asupra anabolismului. Toate funcțiile sunt încetinite, reduse. Scade randamentul și performanțele tuturor organelor. Inima prezintă diminuarea energiei și randamentul, scad debitul volum și debitul cardiac, travaliul ventriculului stâng, rezerva cardiacă. Tensiunea sistolică și cea diastolică cresc. Unele modificări privind circulația sanguină sunt indicate în Tabelul nr. 3

Înainte de 80 de ani nu scade volumul sanguin. Fibrinogenul și VSH-ul cresc. Placetele au adezivitate crescută. Scad leucocitoza în inflamații, și producerea imunoglobulinelor la stimularea antigenică. Capacitatea imună scade, deși gama globulinele totale cresc. Diminuă rezistența nespecifică la agresiuni externe (frig, cald, traumatisme, subalimentație, toxine). Dezechilibrele rapide determină ușor decompensări. Plămânul are scăzută suprafața de hematoză, rația ventilație/perfizie, difuziunea gazelor. Scad saturarea cu oxigen a sângelui ți utilizarea oxigenului tisular (Tab. nr 4). Scade complianta peretelui toracic. Volumul rezidual se dublează, capacitatea vitală scade.

Tabelul nr. 4

Valori normale ale PO2 (mm Hg)

Judd și col., 1986

Fluxul sanguin hepatic scade cu 35% între decada treia și a zecea. Sinteza colesterolului și a acizilor biliari este diminuată, scade secreția biliară și crește colesterolul biliar. Scade sinteza albuminei, concentrația ei serică putând fi redusă cu până la 20%. Scade retenția hepatică a bromsulfaleinei. Cresc gama globulinele serice.

Rinichiul reprezintă scăderea debitului sanguin, filtrării glomerulare și a reabsorbției tubulare. Vârstnici pot prezenta modificări în mecanismul de retenția a apei și de concentrare a urinii. În astfel de cazuri, diminuarea aportului de apă sau pierderii crescute de apă pentru favoriza dezhidratarea. Aceasta poate fi amplificată când coexistă dereglări ale mecanismelor senzației de sete. Astfel se poate ajunge la o scădere a volemiei cu hipertonie.

Nivelul seric al vasopresinei este normal la vârstnici sănătoși. Perfuzia cu soluție saline hipertone determină creșterea mai evidentă a vasopresinei serice decât la tineri. Unele medicamente, ca și boli pulmonare sau ale sistemului nervos, produc manifestări caracteristice dereglării secreției hormonului antidiuretic.

La vârstnici scad forța musculară, sensibilitatea dureroasă, setea, percepția gustului, mirosului și simțul tactil. Se diminuă funcțiile de reglare posturală și termică. Viteza de conducere în nervi motor scade cu 15%, în nervii senzitivi cu 30% între 20 și 95 de ani. În țesutul subcutanat al vârstnicilor este încetinită viteza circulației și scade permeabilitatea capilarelor.

În aceste condiții absorbția unei soluții injectate subcutanat se face în 140 minute la vârsta de peste 60 ani, comparativ cu 80 minut, la vârsta de 10 ani.

La vârstnici, modificările la nivelul retinei și elementelor neurale sunt implicate în scăderea acuității vizuale și a câmpului vizual. Scade adaptarea la întuneric. Cristalinul se subțiază și își pierde elasticitatea. Sunt frecvente modificările de refracție și de acomodare, ca și cataracta. Femeile în postmenopauză pot prezenta scăderea secreției lacrimale, cauza a senzației de uscăciune a ochilor și iritație conjunctivală.

Tulburările a auzului la vârstnici pot fi consecința celor modificări ale structurilor periferice ale analizatorului auditiv, dar și ale unor componente corticale. Diminuarea auzului pentru tonurile cu frecvență ridicată poate cauza scăderea capacității de recepție a vorbirii.

Tulburările ale trunchiului cerebral sunt cauza dificultății în localizarea sunetului și a hipopercetție auditive în medie cu zgomot. Vorbirea poate prezenta dificultăți cu urmare a unor modificări corticale. Vârstnici prezintă intoleranța la glucoză. Acesta pare a se datora rezistenței la insulină, întrucât nivelele acestui hormon sunt uneori crescute. Alteori există tulburări în secreția insulinei, iar eliberarea ei din celulele beta poate fi întârziate. Alte cauze ale intoleranței vârstnicilor la hidrații de carbon ar putea fi greutatea corpului, activitatea fizică redus, o anumită compoziție a alimentației. Aspectele menționate reprezintă un risc crescut pentru ateroscleorza și cardiopatie ischemică.

După menopauza scade secreția hormonilor estrogen, toți fiind de origine suprarenală. Acesta are consecințe asupra aparatului genital și asupra sistemului osos, cu favorizare osteoporozei și aterosclerozei. Se știe că riscul aterogenic este influențat de proporția LDL/HDL. Această proporție, în adolescență, este mai mare la băieți decât la fete, ceea ce explică diferența dintre sexe în privința atreosclerozei. Diferența se estompează după menopauză. La femei în menopauză nivelul sanguin al FSM crește de 15 ori, al LM de 3 ori.

Nivelele testosterone la bărbații vârstnici nu scad în aceeași măsură ca estrogenii după menopauză la femei. Scăderea activității sexuale nu poate fi corelate numai cu diminuarea nivelelor testosteronului. Androgeni suprarenali scad progresiv la cel puțin jumătate față de valorile de la vârsta adultului tânăr. La vârstnici scad nivelul sanguin al hormonului de creștere, nivelul sanguin și excreția urinară a aldosteronului (cu 50%), răspunsul la depletirea sodiului /la 2(3).

Nu sunt modificate nivelul sanguin al ACTH, ADH, nivelul cortizonului și ciclul cardian. Analizele de laborator curente la vârstnici prezintă modificări ale unor parametrii, în timp ce alții sunt nemodificații (Tab. nr. 5). Modificările structurale și funcționale legate de vârstă au consecință terapeutice, indicate în tabelul nr. 6 (Dobrescu, D., 1995).

Chiar și când suntem bătrâni multe din celulele organismului sunt încă reânlocuite cu atele noi de-a lungul a diviziilor continue. Printre astfel de celule se numără celulele sângelui, cele ale pielii și celulele care căptușesc intestinele. Alte celule îmbătrânesc odată cu organismul pentru că foarte rar, sau de loc, suferă procesul de diviziune. Astfel de celule se găsesc de exemplu în rinichi, creier, mușchiul inimii și în lentilele globului ocular, astfel încât ele după ce au ajuns la un stadiu complet de formare cele care sunt distruse numai pot fi înlocuite.

Tabelul nr. 5

Evident că aceste tipuri diferite de celule vor genera diferite efecte în îmbătrânirea organismului ca întreg.

Numeroase modificări au fost descrise în timpul îmbătrânirii celulelor, precum o variație a numărului de cromozomi (anuploidie) și acumularea de material rezidual inert și a pigmentului numit lipofucsină care interferează cu eliberarea de energie și afectează funcționarea celulelor. Este bine cunoscut că genele exercitează o influență majoră asupra îmbătrânirii și longevității. Sindromul genetic este o boală determinată genetic, caracterizată prin prezența în plus a unui cromozom nr. 21, iar persoanele ce suferă de această boală prezintă anumite aspecte ale îmbătrânirii premature, incluzând depunerea în creier a unui compus amiloid a aceluiași fragment proteic care se găsește n boala Alzheimer strâns legate de bătrânețe.

Această genă care codifică proteina amiloidă este localizată pe cromozomul 21 în mediata apropiere a genei care transmite forma rară a bolii Alzheimer.