.aspectele Familiale In Epistolele Pauline

Considerații introductive

Într-o societate în care familia este din ce în ce mai decimată și distrusă decât unită în dragoste, este nevoie de un glas care să spună cum trebuie să fie adevărata familie din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Nu se poate spune că această lucrare ar fi un glas, ce prezintă lucrurile într-o lumină în care nu au mai fost prezentate până acum, însă va încerca să abordeze câteva aspecte familiale esențiale din perspectiva paulină, în urma unui proces atent de exegeză pe textul grecesc.

Subiectul mă pasionează, la fel cum pasionează pe mulți din cititorii de literatură creștină astăzi. El este cunoscut poate mai mult din perspectivă pastorală și teoretică, însă nu așa de mult dintr-o perspectivă exegetică pe textul original. Este un subiect care nu trebuie cunoscut doar teoretic, ci trebuie să fie regăsit practic în conduita familiei. Dorința de a lucra cu familiile în rezolvarea crizelor, precum și încercarea familiilor de a rezolva problemele, este bună, dar nu se poate împlini fără o cunoaștere precisă a codului de reguli pe care îl dă Scriptura cu privire la familie. Aspectele familiale pe care le aduce apostolul Pavel în discuție sunt esențiale pentru înțelegerea tiparului dorit de Dumnezeu pentru familia creștină.

Privirea de ansamblu în câteva tipare familiale din perioada intertestamentară este necesară, deoarece tiparul acestor familii a fost preluat de familiile contemporane lui Pavel. Se poate vedea astfel dacă Pavel aduce modificări de formă sau de fond la conduita familiei din secolul 1 A.D.

Această lucrare, mă va pregăti personal pentru o viață de familie care să fie plăcută lui Dumnezeu și de asemenea îmi va conferi cunoștințele adecvate pentru rezolvarea multor crize care apar în cadrul familiei astăzi. O exegeză atentă a textelor pauline ce vorbesc despre familie pot aduce lucruri noi și extrem de folositoare pentru cel care este interesat de acest subiect.

Consider că această lucrare este, sau poate fi, un punct de plecare pentru un viitor studiu mai amplu al familiei, cât și pentru o adâncire a principiilor familiale din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Doresc ca acest studiu sumar să aducă lucruri noi, neînțelese până acum, să adâncească lucruri vechi, bine știute de unii, sau chiar să ne aducă aminte unele lucruri care, de ce să nu fim sinceri cu noi înșine, se uită atât de repede astăzi.

Capitolul 1. Generalitățile familiei din perioada intertestamentară

1.1 Constituirea familiei

Familia, așa cum o definește dicționarul explicativ al limbii române, este o formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie și care constă din soț, soție și descendenții acestora. Dacă astăzi, când se vorbește despre familie, termenul ne duce cu gândul la un tată, o mamă, și copiii acestora, familia secolului 1, înainte sau după Hristos, cuprindea mai mult decât atât. Constituirea unei familii era și este diferită de la un popor la altul, de la un secol la altul, de la o cultură la alta, desigur existând unele asemănări care transcend în timp. Familia în cultura perioadei intertestamentare, implica mai mult, atât în constituție, principii și în felul de viețuire, decât poate implica sau însemna astăzi.

Familia, după cum se obișnuiește astăzi, este restricționată de regulă la membrii de sânge (cu excepția copiilor adoptați), însă după cum se poate observa, în perioada intertestamentară, în toate cele trei culturi (greacă, romană și iudaică), ea implica mai mult decât atât: „Familia era constituită din servitorii casei, incluși fiind soțul, soția, copii și uneori alte rude, și sclavii. A fost nucleul de bază al societății în toate culturile care furnizează fundalul pentru creștinătatea timpurie”. Fiind nucleul societății, familia implica pe lângă părinți și copii, uneori rudele acestora, și bineînțeles sclavii. Acesta este motivul pentru care Pavel, atunci când se adresează familiei în epistole, dă îndemnuri atât părinților, copiilor, cât și stăpânilor și robilor.

1.2 Căsătoria: instituirea familiei

Primul pas în întemeierea familiei era căsătoria, deoarece aceasta putea avea implicații profunde în viața de mai apoi a familiei. Conduita corectă a unei familii începe printr-o percepție corectă a actului căsătoriei. Dacă acest prim pas nu este privit în mod corect, și este perceput în mod greșit, există șanse ca și conduita familiei să nu fie una potrivită. Felul în care era percepută căsătoria, felul în care aceasta era dusă la împlinire, afecta relațiile familiale în cadrul căminului.

1.2.1 Vârsta căsătoriei

În funcție de cultură, educație, circumstanțe, vârsta căsătoriei poate fi determinantă pentru o căsnicie fericită. Vârsta când un copil părăsea casa părintească pentru a se căsători varia de la o civilizație la alta, însă se pare că fetele se măritau repede indiferent că erau iudaice, romane sau ateniene: „Fetele erau de obicei măritate tinere, în anii timpurii ai adolescenței; bărbații mult mai târziu, bărbații greci în mod particular pe la 30. Bărbații iudei erau așteptați să se însoare la 18 ani.”

Oricine ar putea spune că vârsta de căsătorie pentru fete era una fragedă. Același lucru este valabil și în cazul băieților iudei. Diferența de vârstă pentru căsătorie între bărbații iudei și greci era oarecum echivalată prind educația superioară pe care o primeau băieții iudei. Trebuie să se facă diferență între pregătirea religioasă pe care o aveau grecii și cea pe care o avea un tânăr iudeu la 18 ani. Acest lucru se pare că Îl făcea mult mai pregătit, pe acesta din urmă, pentru un asemenea pas important, ca cel al căsătoriei.

1.2.2 Scopul căsătoriei

Scopul principal al căsătoriei, conform Sfintei Scripturi, era acela al împlinirii poruncii lăsate de Dumnezeu și nicidecum altul. Căsătoria, așa cum a fost intenționată de Dumnezeu, se întemeiază pe dragoste și unitate, nu pe interese. Ca de obicei omul schimbă ceea ce a intenționat Dumnezeu, și nici în acea vreme nu a ezitat să schimbe scopul căsătoriei: „În orientul antic apropiat, scopul primar al căsătoriei era procrearea, mai degrabă decât o companie sau suport reciproc”. Scopul căsătoriei variază. Era unul când Dumnezeu a creat familia, era altul în orientul antic și se modifică odată cu trecerea timpului, și de ce nu, chiar și de la o cultură la alta.

Scopul căsătoriei este și procrearea, dar nu în mod primar. Când Dumnezeu a

spus: „nu este bine ca omul să fie singur”, intenția Lui a fost ca omul să aibă un sprijin adecvat în partenerul de viață și nu ca acesta să aibă un ajutor potrivit doar pentru perpetuarea speciei. Când Dumnezeu a descoperit nevoia unui partener pentru om, acest lucru nu s-a datorat doar pentru ca omul să aibă posibilitatea pocreării. Omul a transformat un scop secundar într-unul primar. Din start, valorile morale ale căsătoriei au început să fie implementate greșit în cultura acelei vremi.

Căsătoriile „au început să fie aranjate de părinți”. Această practică are rădăcini vechi, încă de pe vremea patriarhilor, însă motivația care stătea în spatele acestor căsătorii era greșită, și se poate vedea acest aspect în capitolele care urmează. Instituirea familiei prin căsătorie trebuie făcută doar datorită poruncii lui Dumnezeu și nicidecum din alte motive, scopuri, sau motivații greșite.

Perspectiva bisericii asupra căsătoriei este demnă de luat în seamă. „Biserica afirmase încă din antichitate că, atât pentru bărbați cât și pentru femei, căsătoria era unica soluție pentru cei ce nu puteau atinge nivelul superior al virginității sau al castității”. Aceasta este o idee care seamănă oarecum cu cea pe care o susține Pavel, atunci când spune: „dacă nu se poate înfrâna să se căsătorească”(1 Cor. 7:9).

Se poate vedea, în descrierea pe care a făcut-o Ferguson familiei, prezența unui soț și a unei soții. Cu alte cuvinte, Ferguson a descris familia dintr-o perspectivă monogamă. Însă acest tipar al monogamiei nu se regăsea în toate familiile din perioada intertestamentară, poligamia făcându-și simțită prezența în acea perioadă.

1.3 Monogamia vs. poligamia

Dumnezeu a creat familia inițială cu un bărbat și o soție, nu mai mulți. Oamenii însă au schimbat această inițiativă divină cu a lor, și au trecut, în unele excepții, de la tiparul monogamiei la cel al poligamiei. Modelul inițial pe care l-a intenționat Dumnezeu pentru familie era monogamia. Tot Ferguson menționează că „modelul răspândit de căsătorie în societatea iudaică, greacă și romană era monogamia”. Acesta era modelul majoritar, aspect îmbucurător la o primă vedere. Însă chiar dacă predomina un tipar al familiei intenționat de Dumnezeu(monogamia), acest lucru nu rezolva problema relațiilor extramaritale. „Relațiile sexuale extramaritale, erau totuși accesibile ușor (mai ales în cercurile grecești și romane)…”. Iată deci, că familia din cultura iudaică, spre deosebire de cea din cultura greacă și romană, nu arăta o deschidere așa mare față de aceste practici contrare principiilor lui Dumnezeu. Chiar dacă se respecta în mare modelul monogamiei, în spatele acestui model se ascundeau practicile nepotrivite ale relațiilor extramaritale.

Într-un astfel de mediu, în care relațiile extramaritale erau disponibile oricând, cei care aveau mai mult de suferit erau copiii.

1.4 Cinstirea părinților

În ciuda practicării poligamiei, chiar dacă la o scară mai mică, și în ciuda relațiilor extramaritale, adică a unor practici imorale, datoria fundamentală a copiilor era să își cinstească părinții. Problema valorilor morale era una esențială în acea vreme. Cinstirea părinților în cadrul familiei este un principiu care nu era străin de greci și romani. Cu siguranță că evreii aveau acest principiu bine înrădăcinat în inimi și în cultura lor, mai ales datoriă Torei, care cerea acest lucru și pe care evreii o cunoșteau foarte bine. Problema care s-ar putea ridica, este aspectul cinstirii părinților în cultura greacă și romană. Surprinderea mare apare când se vede că grecii aveau aceleași valori în ce privește cinstirea și respectarea părinților ca și evreii (în ciuda unui mediu mai păgân). „În ciuda unor suspiciuni iudaice cum că neamurile ar putea să nu-și cinstească sau chiar să-și omoare părinții, moraliștii greci accentuau onorarea părinților…”.

Onorarea părinților făcea parte din moralitatea greacă, însă diferența dintre iudei și greci este că unii accentuau onorarea părinților ca și o datorie față de Dumnezeu, iar ceilalți ca și pe o datorie morală. Proverbele românești „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” și „ce vrei ca să-ți facă ție oamenii, fă-le și tu la fel” ar fi putut foarte bine să aibă o aplicație practică în acea cultură. Principiul cum că felul în care tratezi pe cineva va influența felul în care vei fi tratat și tu, s-ar părea că are rădăcini vechi și se aplică și în cadrul familiei. Grecii considerau că felul în care îți tratezi părinții va influența felul în care vei fi tratat de către copii tăi. „Gânditorii greci câteodată sfătuiau că cineva trebuie să se poarte cu părinții săi cum și-ar dori ca să se poarte copii săi cu el”.

Motivația diferită pentru cinstirea părinților, s-ar putea să fie motivul pentru care existau unele suspiciuni iudaice cu privire la onorarea părinților în cultura greacă.

În comparație cu accentul pus de cultura greacă și romană pe cinstirea și onorarea părinților, cultura iudaică dădea o importanță mult mai mare acestui principiu. „Tradiția iudaică accentua onoarea părinților chiar mai mult decât o făcea tradiția greacă și romană”.

Diferența mare dintre importanța pe care o dădea iudaismul acestui principiu și importanța pe care o dădeau grecii și romanii avea rădăcini spirituale. În cultura iudaică, principiul cinstirii părinților era văzut ca pe o îndatorire față de Dumnezeu, iar în cultura greacă și romană, acest principiu, deși exista, nu era privit întocmai ca pe o îndatorire spirituală față de Dumnezeu, cât o datorie civică, morală sau un principiu etic. Ce o deschidere așa mare față de aceste practici contrare principiilor lui Dumnezeu. Chiar dacă se respecta în mare modelul monogamiei, în spatele acestui model se ascundeau practicile nepotrivite ale relațiilor extramaritale.

Într-un astfel de mediu, în care relațiile extramaritale erau disponibile oricând, cei care aveau mai mult de suferit erau copiii.

1.4 Cinstirea părinților

În ciuda practicării poligamiei, chiar dacă la o scară mai mică, și în ciuda relațiilor extramaritale, adică a unor practici imorale, datoria fundamentală a copiilor era să își cinstească părinții. Problema valorilor morale era una esențială în acea vreme. Cinstirea părinților în cadrul familiei este un principiu care nu era străin de greci și romani. Cu siguranță că evreii aveau acest principiu bine înrădăcinat în inimi și în cultura lor, mai ales datoriă Torei, care cerea acest lucru și pe care evreii o cunoșteau foarte bine. Problema care s-ar putea ridica, este aspectul cinstirii părinților în cultura greacă și romană. Surprinderea mare apare când se vede că grecii aveau aceleași valori în ce privește cinstirea și respectarea părinților ca și evreii (în ciuda unui mediu mai păgân). „În ciuda unor suspiciuni iudaice cum că neamurile ar putea să nu-și cinstească sau chiar să-și omoare părinții, moraliștii greci accentuau onorarea părinților…”.

Onorarea părinților făcea parte din moralitatea greacă, însă diferența dintre iudei și greci este că unii accentuau onorarea părinților ca și o datorie față de Dumnezeu, iar ceilalți ca și pe o datorie morală. Proverbele românești „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” și „ce vrei ca să-ți facă ție oamenii, fă-le și tu la fel” ar fi putut foarte bine să aibă o aplicație practică în acea cultură. Principiul cum că felul în care tratezi pe cineva va influența felul în care vei fi tratat și tu, s-ar părea că are rădăcini vechi și se aplică și în cadrul familiei. Grecii considerau că felul în care îți tratezi părinții va influența felul în care vei fi tratat de către copii tăi. „Gânditorii greci câteodată sfătuiau că cineva trebuie să se poarte cu părinții săi cum și-ar dori ca să se poarte copii săi cu el”.

Motivația diferită pentru cinstirea părinților, s-ar putea să fie motivul pentru care existau unele suspiciuni iudaice cu privire la onorarea părinților în cultura greacă.

În comparație cu accentul pus de cultura greacă și romană pe cinstirea și onorarea părinților, cultura iudaică dădea o importanță mult mai mare acestui principiu. „Tradiția iudaică accentua onoarea părinților chiar mai mult decât o făcea tradiția greacă și romană”.

Diferența mare dintre importanța pe care o dădea iudaismul acestui principiu și importanța pe care o dădeau grecii și romanii avea rădăcini spirituale. În cultura iudaică, principiul cinstirii părinților era văzut ca pe o îndatorire față de Dumnezeu, iar în cultura greacă și romană, acest principiu, deși exista, nu era privit întocmai ca pe o îndatorire spirituală față de Dumnezeu, cât o datorie civică, morală sau un principiu etic. Ce este clar, este că principiul cinstirii părinților exista în cele trei culturi (greacă, romană și iudaică) indiferent de motivație.

1.5 Educația în familie

Dacă este vorba despre copii, pe lângă datoria fundamentală a acestora, un alt aspect important este educația pe care aceștia o primeau. Analizând educația copilului, aspectul cinstirii părinților era o parte din educația primită de către aceștia. Educația era mijlocul prin care copiii învățau valoarea principiilor și totodată care sunt normele esențiale pentru viață. Dar, termenul de educație implicit trimite omul de rând cu gândul atât la școală cât și la familie, acestea fiind cele 2 instituții unde orice copil primește o educație.

„Pentru secole, educația avea două forme, pe la vârsta de 6 sau 7 ani,

grecii trimiteau copiii la școli organizate cu învățători pregătiți, iar romanii își bazau educația în cadrul casei, și desemnau această datorie primordială familiilor”.

După cum se poate vedea, copiii își primeau educația atât în familie cât și în școli. Probabil că grecii erau mai bine pregătiți în educația școlară din punct de vedere informațional, dar din punct de vedere moral sau etic, educația cea mai bună era primită în cadrul familiei. Diferența dintre educația în cadrul familiei și cea în cadrul școlii este esențialmente din punct de vedere moral-religios. Educația romană, bazată pe contribuția familiei, depășea, din punct de vedere al profunzimii religioase, educația greacă. „Mai civică, mai familială, educația romană este, de asemenea, mai profundă din punct de vedere religios decât cea greacă”.

Nu trebuie să ne mire faptul că educația din cadrul familiei era mai profund religioasă decât cea din școli. Acesta este un lucru evident. Mediul cel mai propice pentru o educație religioasă nu a fost școala, nu este școala, ci întotdeauna familia și mai ales Biserica.

În secolul 1 A.D., secol în care a început să se dezvolte creștinismul, se poate deja vorbi despre ceea ce se numește educația creștină, și de procesul dezvoltării unei astfel de educații. S-ar putea astfel vorbi despre o distincție între o educație laică și una creștină. Educația creștină nu putea fi oferită de școală. „Această educație creștină, în sensul sacru al cuvântului, nu putea, precum educația profană, să fie oferită de școală, ci în și prin Biserică, iar, pe de altă parte, în cadrul familiei”.

Educația la modul general, este un aspect important și necesar, dar nu suficient. O educație generală poate însemna educația ce cuprinde principii etice și morale, care pragăteau un copil pentru societatea în care trăiește. Însă educația creștină implica mai mult decât atât, deoarece aici era implicat factorul divin. Conceptul de educație creștină este vechi, și el diferă de ce anume poate însemna educația creștină astăzi.

„Când se vorbește astăzi de educație creștină, se înțelege cel mai

adesea, o impregnare cu preocupări creștine a ansamblului formării

copilului și, în primul rând, a instruirii sale școlare. Pentru Biserica

antică , termenul are un sens mai strict și mai profund ; este vorba

…pe de o parte, de inițierea dogmatică…și pe de alta, de inițierea

morală.”

După cum se poate vedea, educația creștină era atât o instruire în cele morale, cât și o instruire în cele spirituale, sau dogmatice. Această îmbinare de moralitate cu spiritualitate era benefică pentru copiii familiei din perioada intertestamentară.

Rolul principal în educația copiiilor evident că îl aveau părinții, mama până la o vârstă, după care tatăl era cel care prelua prerogativele educative. Educația unui copil nu era doar prin instruire verbală, fără punerea în practică de către părinți a normelor pe care le cereau copiilor. Era necesar un mod de viață exemplar din partea părinților, pentru ca și sopii să preia acele valori morale și de ce nu, religioase.

„Familia creștină este mediul natural în care trebuie să se formeze

sufletul unui copil. Dat fiind că resortul principal al oricărei educații este imitarea adultului, se poate vorbi în primul rând de o educație prin exemplu…”.

Cu alte cuvinte, în educația pe care părinții o dădeau copiilor, era necesară o îmbinare cât mai bună a teoriei cu practica în viața cotidiană. Copii învățau cel mai bine din exemplul părinților și deci, familiile care aveau copii bine educați, erau niște familii care puneau în practică normele morale și religioase în viața trăită zilnic.

1.6 Statutul femeii

La acest aspect se poate vorbi despre statul femeii în cadrul căminului propriu, indiferent de cultură, cât și despre statutul femeii în cele trei culturi dezbătute, observând care avea superioritate mai mare. Se pare că în familie, ea era considerată inferioară bărbatului, paterfamilias fiind cel care deținea autoritatea supremă, și vom vedea în capitolele următoare ce implicații avea acest aspect.

Dacă dorești să faci o paralelă între femei, privind cu atenție statutul femeii în cele trei culturi, se pot vedea și schimbări în timp, precum și o superioritate a unora în dauna celorlalte. „Abia în secolul 1 î.e.n. soția romană a ajuns să fie respectată mai mult decât era femeia în societatea greacă”. Până în secolul 1, se pare că femeia din societatea greacă se bucura de un respect mai mare decât cea romană, dar lucrurile s-au schimbat treptat în secolul 1. La vremea când Pavel a scris epistolele sale, femeia din societatea romană se bucura de o libertate și un respect mai mare decât femeia din societatea greacă. Având în vedere toate cele trei culturi (greacă, romană și iudaică) se poate observa că „femeile iudaice nu erau așa limitate în aparențele publice ca și femeile grecești, dar nu aveau libertatea femeii romane din secolul 1”. Ca și o concluzie privind statutul femeii în cele trei culturi, se vede că în secolul 1, femeia care se bucura de cea mai mare libertate era cea romană, urmată fiind de cea iudaică, și în final de cea din societatea greacă.

Familia din perioada intertestamentară era formată, pe lângă membrii de sânge ai familiei, și din robii sau sclavii acesteia. În prag de căsătorie, părinții erau cei care alegeau partenerul pentru copiii lor, vârsta căsătoriei fiind timpurie pentru fete (în toate cele trei culturi: greacă, romană și iudaică), dar târzie pentru băieții din cultura greacă și romană, cu excepția celor din cultura iudaică, care se căsătoreau pe la 18 ani.

Una din cerințele fundamentale ale copiilor era cinstirea părinților și respectarea ambilor părinți în egală măsură. Aspectul cinstirii părinților era unul care era implementat în conduita copiilor prin intermediul educației pe care aceștia o primeau. Educația era primită de către copii atât în școli cât și în familie. Modul cel mai bun de educație era prin exemplul personal al părinților.

În ce privește statutul femeii, s-a constatat o emancipare progresivă a femeii, care a câștigat un statut mai privilegiat odată cu trecerea în secolul 1 A. D., secol în care femeia din cultura romană se bucura de cea mai mare libertate în comparație cu cea din cultura iudaică și greacă. Statutul femeii este esențial, deoarece Pavel discută acest aspect în epistolele sale. Discuția despre responsabilitățile copiilor, ale femeii sau ale bărbatului, este esențială, deoarece apostolul Pavel aduce și el în discuție responsabilitățile acestor trei categorii. Multe din aspectele ce vor fi tratate în următoarele capitole au ecouri puternice în scrierile pauline. Pavel aduce considerațiile sale despre familie, fiind influențat de cultura în care a trăit și de conduita familiei din acea vreme.

Capitolul 2. Cazuri particulare

2.1 Familia în cultura iudaică

2.1.1 Constituirea familiei

Prima din cele trei familii care se vor lua în discuție este familia iudaică, motivul fiind pentru că în această cultură s-a născut și Mântuitorul Isus Hristos. Cred că este foarte important să vedem cum era familia în cultura în care a crescut, în care a trăit și în care și-a făcut lucrarea Mântuitorul nostru.

Înainte însă de a vorbi despre unele aspecte specifice familiei iudaice, trebuie să ne orpim la definiția acestei familii. Vorbind despre familia iudaică, Hunt ne spune că „familia era o comunitate de oameni care relaționau prin legături de căsătorie și rudenie, fiind condusă de autoritatea tatălui.” Tatăl era cel care avea autoritatea supremă. Din această descriere se vede faptul că familia iudaică nu cuprindea doar părinții și copii, ci și unele rude. Spre deosebire de astăzi, prezența unei rude nu garanta neînțelegerile sau certurile în cadrul familiei. Chiar dacă este atestată prezența rudelor, familia era unită. Întrebarea cititorului modern despre cât de unită era familia este legitimă, datorită problemelor pe care rudele le pot cauza uneori. Nu era acesta cazul familiei iudaice, aceasta fiind caracterizată de unitate, rezultată din legăturile de solidaritate ale acesteia. „Uniți prin legături de strictă solidaritate, membrii familiei formau un singur trup, un singur suflet;” Un rol major în păstrarea unității familiei iudaice îl avea figura impunătoare a tatălui. Acesta avea autoritatea în familie. Moscati este atent să specifice că „stâlpul familiei, ca de obicei, e tatăl”. Este același tipar întâlnit în Vechiul Testament, unde se vede deslușit autoritatea și rigura centrală a tatălui în cadrul familiei.

2.1.2 Monogamia vs. poligamia

Într-o familie în care figura proeminentă era tatăl, totul gravita în jurul său, el fiind cel înspre care toți (inlcusiv robii) priveau în cazul unei probleme. Nu întotdeauna tatăl avea un comportament și o atitudine care să fie un exemplu pentru copiii săi. Ca și în vremea Vechiului Testament, în unele cazuri, bărbații preferau poligamia, un obicei care își are rădăcinile în persoana lui Lameh. Tatăl unei familii de iudei era influențat, direct sau indirect, de acest obicei al strămoșilor săi. Bărbații cunoșteau istoria lor, știau foarte bine că îndepând de la patriarhi: Avraam, Isaac și Iacov, față de care aveau un respect profund, și continuând până la David și Solomon, toți aceștia au fost adepții poligamiei. Influența trecutului și-a spus cuvântul asupra practicii prezente.

În obstrucția răspândirii acestui fenomen al poligamiei, au apărut conducătorii spirituali ai Israelului, care pledau pentru o familie monogamă, așa cum de altfel a fost intenționată de Dumnezeu. „Conducătorii spirituali ai Israelului erau evident în favoarea monogamiei, care a devenit tot mai răspândită cu timpul, mai ales după întoarcerea din exil”. Faptul că monogamia a început să devină din ce în ce mai răspândită, atestă prezența unui tipar poligam, care a început să se schimbe după întoarcerea din exil. Era obligația și datoria conducătorilor spirituali să îndemne poporul la practicarea monogamiei. Constituția familiei a început așadar să fie mai aproape de cea pe care a intenționat-o Dumnezeu încă de la creație: un bărbat și o soție. Se pare că exilul a avut un rol major în determinarea conduitei poporului lui Dumnezeu, atât spiritual cât și din punctul de vedere al constituirii familiei. Au ajuns acolo datorită păcatului și pervertirii. De la exil și mai apoi, familia a început treptat să adopte modelul monogamiei. „Este clar că majoritatea formelor de căsătorie în Israel o reprezenta monogamia”. Majoritatea nu înseamnă totalitatea, deci este clar că, într-o mică măsură, poligamia mai era practicată.

Din aceste situații de poligamie, deși întâlnite în număr limitat, conflictele nu încetau să apară, fie între soțiile pe care un soț le avea, fie din cauză că soțul favoriza mai mult pe una decât pe cealaltă.

2.1.3 Căsătoria: definiție și implicații

Căsătoria era porunca lui Dumnezeu, dar ce era nepotrivit era faptul că nu era întreținută în curăție și sfințenie așa cum intenționează Dumnezeu. Dragostea și dedicarea adevărată într-o familie ar fi trebuit să elimine practicile de poligamie.

O posibilă definiție a căsătoriei este una care subliniază pe de o parte dedicarea soților unul pentru altul. Bower și Knapp o definesc astfel: „Căsătoria poate fi definită ca și o stare exclusivă și pe durata întregii vieți în care un bărbat și o femeie sunt dedicați să trăiască unul cu celălalt în relație sexuală, sub condițiile aprobate în mod normal”.

Această definiție a căsătoriei este complexă din mai multe motive. Termenul de ,,exclusivă” din start lasă să se înțeleagă relațiile extramaritale exlcuse, căsătoria fiind o relație exclusivă între cei doi. De asemenea este punctat și aspectul dedicării unul pentru altul pe plan sexual, un aspect important al căsătoriei. Din mai multe puncte de vedere, soțul se păstra exclusiv pentru soție și invers. Unele Lucruri pe care le faci cu soția nu îți este îngăduit să le faci cu nimeni altcineva. Exclusivitatea este păstrată pentru partener. Tot această definiție specifică faptul că ea este o stare pe durata întregii vieți, lucru care exclude posibilitatea divorțului. Din păcate, acesta era întâlnit în familia iudaică.

Mai sunt două aspecte care trebuie discutate: obligativitatea căsătoriei și pregătirea pentru căsătorie. „Căsătoria, general percepută ca obligatorie, concludea copilăria atât pentru băieți, cât și pentru fete”. Era privită ca pe un pas ce finaliza etapa copilăriei și deschidea drumul spre o altă etapă importantă a vieții. Căsătoria avea un caracter obligatoriu, nu era opțională. În ce privește pregătirea pentru căsătorie, „o fată era pregătită pentru căsătorie, deci era important ca virginitatea ei să fie prezervată”. Iată deci că acest aspect al căsătoriei nu era considerat lipsit de importanță. Aspectul viriginității miresei era unul important pentru cei din cultura iudaică. Asta înseamnă că relațiile premaritale nu erau deloc încurajate și se punea accentul pe curăția femeii.

2.1.4 Copiii și responsabilitățile lor

Legea era de o importanță mare pentru evrei, ei chiar adăugând unele lucruri la ceea ce Dumnezeu a spus, pentru ca să trăiască mai aproape de standardul Său. Cunoscând Legea, lucru pe care Dumnezeu la cerut (Deut. 6:4-9), porunca cinstirii părinților le era cunoscută. Crescând într-o familie cu un climat religios, implementarea Legii în mințile lor a făcut posibilă cunoașterea datoriei pe care o aveau față de părinți. Dumnezeu hotărește unde și în ce familie se naște fiecare, prin urmare, necinstirea părinților era și o greșeală indirectă față de Dumnezeu.

„Unii rabini susțineau că onoarea datorată părinților cuiva este

echivalentă cu aceea datorată lui Dumnezeu, deși în cele din urmă

ascultarea față de Dumnezeu venea prima; deoarece părinții au

participat în crearea unei persoane, cinstirea lor era ca și cum L-ai

cinsti pe Dumnezeu”.

Rabinii din vremea aceea echivalau cinstirea părinților cu cinstirea lui Dumnezeu. Altfel spus, cinstirea părinților era o modalitate de a-L cinsti pe Dumnezeu. Respectul pe care îl arătau copiii părinților, arată respectul pe care aceștia îl aveau față de Dumnezeu. Aceasta era prima datorie a oricărui copil. Copiii trebuiau să asculte mai mult de Dumnezeu decât de părinți, însă atât cinstirea lui Dumnezeu cât și cinstirea părinților era importantă, și dacă se poate spune, chiar inseparabile. Cinstirea lui Dumnezeu avea ca efect cinstirea părinților, iar în același timp, cinstirea părinților însemna cinstirea lui Dumnezeu. Accentuarea acestui aspect de către rabini era un lucru îmbucurător, datorită influenței pe care aceștia o aveau în societatea de atunci. Pe lângă rabini, care accentuau cinstirea părinților, copiii erau învățați să își respecte părinții chiar și în familie, locul unde cu siguranță primeau primele valori morale, etice și religioase. „În familie, copilul era în primul rând învățat să respecte pietatea filială; datoria de supunere față de părinți era socotită prima obligație a omului, după cea față de religie”.

Prima obligație a omului, după cea religioasă era supunerea față de părinți. Rabinii accentuau acest principiu, familia îi învăța pe copii acest principiu, iar pe lângă toate acestea, Legea cerea copiilor să își cinstească părinții. Acomodarea cu Legea era o prioritate pentru fiecare copil dintr-o familie de iudei. Eisenberg, vorbind despre cultura iudaică și despre copii acesteia, specifică faptul că „lumea nu dăinuie decât prin sufletul copiilor mici care studiază Tora”, reliefând astfel cunoașterea Legii de către copii.

Cei trei factori care îi ajutau pe copii să înțeleagă importanța cinstirii părinților erau așadar: Legea, familia și rabinii vremii.

Familia iudaică exista, cum s-a văzut, avându-l pe tată ca și autoritate al acesteia. Acest lucru crea oarecum o subordonare în cadrul familiei. Tatăl era superior femeii, copiilor și tutuor celor din casă. Întrebarea care se poate ridica este în ce măsură influența acest principiu al subordonării felul în care copiii își cinsteau părinții. Tatăl era capul familiei, deținând autoritatea. S-ar fi putut foarte ușor ca un copil să tindă să își cinstească tatăl mai mai mult decât mama ținând cont de acest fapt. Pe de altă parte, mama era cea care îngrijea copii și petrecea mai mult timp cu ei. S-ar fi putut întâmpla și viceversa. În ciuda acestei ierarhii create în cadrul familiei, chiar dacă tatăl avea autoritatea, „copiii erau învățați că onoarea egală trebuie arătată față de mamă și tată”.

Aceștia trebuiau să își cinstească părinții în mod egal, în ciuda poziției superioare pe care o avea tatăl. La fel cum în Trinitate, respectul este egal pentru toate cele trei persoane, în același fel, respectul față de ambii părinți trebuia să fie egal. Desigur că părinții nu au primit întotdeauna ascultarea și cinstirea cuvenită, lucru la fel de valabil și astăzi, la fel ca în vechime. În cazul în care se întâlneau situații de rebeliune, neascultare sau necinstire, Stamps remarcă faptul că „neascultarea sau necinstirea părinților putea primi cea mai severă pedeapsă”. Consecința neascultării era pedeapsa. Dacă se manifesta prin interdicții de anumit gen sau chiar bătaie, aceste aspecte nu ar trebui să producă mirare. Pedepsirea prin bătaie nu trebuie să surprindă, această practică fiind încurajată de Scriptură în cartea Proverbelor.

Următorul aspect ce trebuie analizat este datoria celui pe care copilul îl cinstește.

2.1.5 Bărbatul și responsabilitățile sale

2.1.5.1 Regula de aur a bărbatului

Capul familiei trebuia să aibă un comportament vrednic de cinste, unul care să faciliteze acțiunea copilului de a-și cinsti tatăl. Având această poziție de autoritate, era evident că cei din casă priveau la el, la moralitatea și religiozitatea lui. Putea fie să fie un exemplu prin trăire sau să fie un indicator a ceea ce înseamnă imoralitate. Cu o putere mare, vin întotdeauna responsabilități mari. O viață trăită în ordine, echilibrată, și care să aibă impactul pozitiv în viețile altora are nevoie de principii sănătoase după care să funcționeze.

„Regula esențială de conduită este imitatio Dei, imitarea lui

Dumnezeu. Indiferent de circumstanțe, bărbatul poate să își

organizeze viața în așa fel încât acesta să fie principiul de bază al

conduitei sale”.

Conduita morală a bărbatului era amprentată de felul în care acesta aplica sau nu acest principiu. Acest principiu împlinit, se reflecta în atitudinea sa față de soție și copii. În cazul în care bărbatul era preocupat de acest principiu, copiii aveau de câștigat, privind la felul lui de viețuire și învățând de la el. Și soția avea de beneficiat, deoarece în cazul împlinirii acestui principiu, comportamentul lui față de ea era unul adecvat.

2.1.5.2 Responsabilitatea față de copii

Unul din aspectele discutate mai devreme era faptul că nu le era îngăduit copiilor să facă diferențe în cinstirea părinților. Același lucru se aplica și în cazul tatălui. Discriminarea sau diferențierea în casă nu poate avea rezultate bune, și nici nu a avut efecte bune asupra familiei. Diferențierea din partea tatălui poate duce la invidie și ură între ceilalți membrii din casă. Un exemplu în acest sens este Iosif și frații săi, care au început să urască pe Iosif. Dumnezeu nu face diferență între oameni, în fața Lui toți sunt egali. El ne iubește pe toți la fel de mult.

Vorbind despre datoria tatălui față de copii, acest principiu (al egalității între membrii familiei) trebuia să se regăsească în atitudinea sa față de ei. Tatăl trebuie să își privească copiii la fel cum Dumnezeu ne privește pe noi, copiii Săi. „În ce privește datoria tatălui față de copii, trebuie amintit că favoritismul este interzis”. Din moment ce noi toți suntem egali în fața lui Dumnezeu, el nu face diferență între noi și nu arată favoritism, acest lucru trebuia să se vadă în felul în care tatăl se raporta față de copiii săi. Datoria tatălui era să-i privească egali pe aceștia. Chiar dacă iubea mai mult pe unul din ei, chiar dacă unul era mai harnic ca celălalt, indiferent de situație, bărbatului nu îi era îngăduit să arate favoritism. Singura metodă prin care tatăl putea să îi privească egali era prin aplicarea principiului imitatio Dei.

2.1.5.3 Responsabilitatea față de soție

Pe lângă atribuțiile pe care acesta le avea față de copii, tatăl avea datoria supremă de a se purta cu soția sa cu cea mai mare grijă. „Soțul era dator să o îngrijească începând cu cele de ale mâncării și îmbrăcăminte, să întrețină relații sexuale regulate cu ea, să poarte de grijă pentru copii și îi era interzis să o lovească”.

Prin urmare, datoria soțului față de soție este concretizată în 2 afirmații și o negație. El avea o responsabilitate la nivel material, și o responsabilitatea la nivel relațional, intim. Interdicția prezentată este tot o datorie, însă prezentată printr-o negație.

Soțul era cel care trebuia să furnizeze cele materiale familiei, începând de la mâncare până la îmbrăcăminte. Fiind cel care era plecat mai mult de acasă, ocupat cu muncile zilnice, trebuia să se îngrijească de hrana zilnică a familiei și de ceea ce aceștia îmbrăcau. În aceasta constau obligațiile materiale ale soțului față de familie.

Însă obligațiile lui nu se opreau doar la cele materiale. Ele mergeau mai departe până la obligațiile de natură intimă: relațiile sexuale regulate. Acestea trebuiau să aibă loc în mod regulat, nu ocazional sau sporatic. Acest aspect seamănă foarte mult cu ceea ce zice Pavel: „să nu vă lipsiți unul pe altul de datoria de soți” (1 Corinteni 7). Nu era o opțiune, era o datorie a bărbatului, ca să se îngrijească și de acest aspect al relației.

Urmează interdicția. Acesta nu avea voie să își lovească soția. Ea trebuia tratată cu respect și blândețe, fără brutalitate. Violența împotriva soției era un aspect interzis soțului, un aspect de altfel important pentru conduita familiei.

2.1.5.4 Responsabilitatea spirituală

Între responsabilitățile sale, era inclusă și responsabilitatea spirituală, aceea de

a-și conduce familia în viața religioasă a acesteia. Responsabilităților pe plan material, fizic, relațional, li s-a adăugat responsabilitatea religioasă. Sintagma „cap al familiei” implica și statutul spiritual al familiei. Soția îi era supusă din acest punct de vedere, iar copiii priveau la modelul său spiritual. Este normal ca viața spirituală a familiei să fi fost condusă de capul familiei. „Tatăl casei, prin virtutea sa de a fi cap de familie, era preotul întregii case. El era responsabil pentru viața religioasă a familiei sale”. Preotul în Vechiul Legământ avea datoria de a reprezenta poporul înaintea lui Dumnezeu, prin urmare bărbatul trebuia să fie cel care conducea familia spre închinare.

În cel de al doilea rând, bărbatul avea datoria să fie curat înaintea lui Dumnezeu, la fel cum erau preoții. Sfințirea și curăția bărbaților era esențială pentru bunul mers spiritual al familiei. În cazul unui tată nepreocupat de sfințire și de curăție, familia acestuia lua același drum, el fiind cel la care cei din jur priveau. Acesta trebuia să implementeze principiile sfinte ale lui Dumnezeu în mintea membrilor din casa sa. „Una din datoriile sfinte ale tatălui era ca să îl învețe pe băiat adevărurile religiei”.

Îndeplinind toate aceste datorii față de familie cerea timp și efort. Datorită acestui aspect, cu siguranță bărbatul era mai mult plecat decât prezent acasă. Lipsa lui de acasă se putea resimți în educația copiilor dacă mama nu prelua unele prerogative. Prin urmare, copiii erau mai mult cu mama decât cu tatăl lor. Petrecând mai mult timp cu mama decât cu tatăl lor, făcea ca femeia să aibă un rol important în educația și creșterea copiilor.

2.1.6 Femeia și responsabilitățile sale

Înainte de a aduce în discuție câteva din responsabilitățile femeii, trebuie să fie analizat pe scurt statutul acesteia. În capitolul anterior, s-a constatat că femeia iudaică era mai liberă în comparație cu cea greacă, dar nu în comparație cu cea romană. Chiar mai liberă decât femeia din cultura greacă, femeia iudaică era limitată și ea la niște sfere minore în domeniul ei de activitate. „Casa și familia erau singurele sfere unde femeile puteau să joace roluri semnificative în iudaismul timpuriu”. În public ele nu aveau acces așa de mare. Acest aspect este cunoscut și din faptul că atunci când se făcea numărătoarea poporului, se specifica doar numărul de bărbați (Matei 14,15; Marcu 6). Femeile nici măcar nu erau numărate atunci când era prezentă o mulțime într-un anumit loc. Sfera de acțiune a femeii era mai mult în interiorul căminului. Dat fiind acest aspect, femeia bineînțeles că și-a concentrat preocupările și efortul în domeniile în care avea acces și influență mai mare.

2.1.6.1 Responsabilitatea față de soț

Se pare că soția era cea care trebuia să fie un ajutor pentru soț mai mult decât soțul pentru soție. Copii erau întotdeauna percepuți ca o binecuvântare în casa iudaică, asta bazat pe textele scripturale care susțin acest lucru. Din această cauză, majoritatea familiilor iudaice aveau mai mulți copii. Vorbind despre datoria primordială a femeii față de bărbat, Pedersen afirmă că „poziția femeii în casă este aceea de ajutor al bărbatului, și prima și cea mai de frunte datorie a ei este să-i dăruiască copii”.

Această năzuință a soțiilor, și anume de a-i dărui copii soțului ei are rădăcini vechi, mai precis vremea patriarhilor, unde soțiile se întreceau în a-i aduce cât mai mulți copii soțului. Dacă datoria soțului era să întrețină raporturi sexuale regulate cu soția, ea trebuia să-i dăruiască acestuia copii. Copiii erau cei cu drept de moștenire, ducând mai departe sămânța, și deci nașterea de copii era semnificativă pentru orice femeie. Nu numai atât, dar „ea trebuia să se mențină atractivă pentru soțul ei”. Aspectul fizic al femeii era important pentru bărbat, iar aceasta avea datoria să îl satisfacă.

2.1.6.2 Responsabilitatea casnică

Datorită sferei de acțiune și de influență redusă, femeia nu avea altă opțiune decât să își canalizeze eforturile și energia în sfera ei de acțiune: căminul. Responsabilitatea casnică avea în vedere rânduielile legate de casă. „Femeia iudaică era stăpâna casei…datoriile casei îi reveneau ei, cum ar fi facerea făinii, gătitul, spălarea hainelor, facerea paturilor și torsul de lână…”. Mai mulți comentatori ai familei iudaice din această perioadă, specifică datoria femeii ca fiind una de natură casnică.

Obligațiile în familia iudaică erau reciproce, fiecare membru având datoria specifică, începând cu tatăl, continuând cu mama și bineînețeles copiii acesteia.

Ca și o concluzie la periplul subțire prin familia iudaică, se poate spune că în ciuda atâtor frământări politice și sociale în timp, a schimbărilor din cultură datorită influenței celorlalte popoare „casa iudaică a rămas o unitate tradițională și stabilă”.

Prin modul în care era constituită și prin practicarea, chiar la o scară mică, a poligamiei, se înțelege influența trecutului asupra prezentului. Obiceiurile greșite (poligamia), precum și structura ierarhică a familiei, care se organiza în jurul autorității tatălui, erau aspecte care aveau ecouri încă de pe vremea patriarhilor.

Instituirea familiei era un prim pas important. În acest sens, preocuparea pentru menținerea virginității femeii, era unul din aspectele importante. Căsătoria avea un caracter obligatoriu, nu era opțională.

Exista o reciprocitate în ce privește obligațiile membrilor familiei. Bărbatul ca și cap al familiei trebuia să aibă un comportament vrednic de a fi cinstit de către copii, a căror datorie era cinstirea părinților în mod egal. Cinstirea părinților era echivalată de către rabinii vremii cu cinstirea lui Dumnezeu.

Bărbatul era cel care trebuia să conducă casa din punct de vedere spiritual, având datoria de a se îngriji, atât de nevoile materiale și fizice ale femeii, cât și de nevoile spirituale ale casei. În schimb, femeia trebuia să-i dăruiască soțului copii. Era o rușine pentru o femeie să fie stearpă (să nu poată face copii).

Superioritatea familiei din cultura iudaică față de familia din cultura greacă sau romană se datora unei educații religioase superioare.

2.2 Familia în cultura greacă

2.2.1 Căsătoria: instituirea familiei

Atunci când faci referire la cultura greacă, te poți la gândi la o perioadă mare de timp, aceasta fiind una dintre cele mai înfloritoare culturi din antichitate și nu numai. În lucrarea de față, expresia cultura greacă se referă cu precădere la perioada intertestamentară, cu o înclinație mai mare spre secole 1 înainte și după Hristos. Analizarea familiei grecești într-un astfel de context, premergător venirii Domnului Isus, sau chiar contemporan Lui, se face pentru că cei cărora apostolul Pavel le-a scris mesajul său, au fost influențați de cultura în care trăiau în felul în care au perceput mesajul pe care Pavel le-a scris.

Moartea lui Alexandru Macedon a adus schimbări majore în cadrul societății grecești, schimbări care cu siguranță și-au pus amprenta și pe familie. Societatea se afla într-o prosperitate economică îmbucurătoare, însă nu se poate spune că și familia a cunoscut aceeași prosperitate. Doar simplu fapt că o societate prosperă economic asta nu înseamnă că prosperă din punct de vedere moral. Problemele mari cu care se confrunta societatea includeau avorturile care „erau des practicate”, „homosexualitatea care lua proporții”, suprapopularea, pentru care „răspunsul era infanticidul” și „adulterul, care era foarte răspândit”. Cu un astfel de context ca și fundal, căsătoriile din cultura greacă erau în mod vizibil influențate, atât în felul în care se constituiau, cât și în felul în care își aveau propria conduită.

Analizând aspectul căsătoriei, la fel ca și în cultura iudaică, vârsta căsătoriei poate fi de cele mai multe ori un factor determinant pentru calitatea căsătoriei. În contrast cu familia iudaică, în cultura greacă „bărbații se însurau pe la 30 de ani”, o vârstă destul de înaintată. Dacă însă, în cazul căsătoriei la o vârstă fragedă, problemele pot fi garantate în proporție de 90%, nici la o vârstă înaintată nu există garanția absenței problemelor din cadrul căminului. Vârsta nu afectează întotdeauna calitatea căsătoriei. Alți factori au un rol la fel de determinant, precum educația pe care familia o primește în cultura în care coexistă.

Trebuie adus în discuție aici scopul căsătoriei. Intenția lui Dumnezeu a fost ca femeia să fie un ajutor potrivit pentru bărbat. Mandatul lui Dumnezeu pentru familie a inclus pe lângă stăpânire asupra creației, și procrearea, însă nu acesta din urmă a fost scopul primar pentru întemeierea unei căsătorii. În societatea greacă, „un scop primar al mariajului a fost procrearea”. Gândirea unui bărbat care intra într-un legământ al căsătoriei cu un scop primar ca acesta nu era una potrivită, ținând cont de scopul inițial al lui Dumnezeu pentru familiea pe care El a instituit-o. Ceea ce urmărea soțul mai mult era prezența copiilor în cadrul căminului și nu împlinirea nevoilor soției sale. Era foarte ușor astfel să urmărească propria sa împlinire, precum și asigurarea prezenței unui băiat care să moștenească într-o zi numele și posesiunile sale.

Un alt aspect negativ în cultura greacă a fost că „grecii nu au limitat activitatea sexuală masculină la căsătorie”. Puritatea și integritatea căsătoriei nu era o preocupare pentru greci. Căsătoria înseamnă dedicare și unire fizică doar cu partenerul și nu cu persoane multiple. Libertățile pe care ei și le luau în cadrul căsătoriei aduceau adeseori mari probleme. Libertatea sexuală masculină era un factor care aducea multe probleme în cadrul familiei grecești. Având astfel de practici și obiceiuri, cu siguranță că mesajul pe care avea să-l transmită Pavel era unul mai greu de digerat pentru societatea greacă. De asemenea „căsătoria avea un aspect mercenar”, menționează Bower și Knapp. Acest ultim aspect arată că interesele financiare erau unul din criteriile după care se putea lega o căsătorie destul de ușor, criteriu care bineînțeles nu era unul potrivit și care își spunea cuvântul în ceea ce privește calitatea căsătoriei. Acolo unde căsătoria se întemeiază pe criterii mercenare, nu se întemeiază pe criterii de dragoste și jertfire. Problemele acestor practici (libertate sexuală premaritală și căsătorii cu aspect mercenar) au apărut treptat.

2.2.2 Probleme în cadrul familiei

Perspectivele greșite ale căsătoriei au dus la probleme și dificultăți multiple în cadrul familiei din societatea greacă. Datorită scopurilor greșite în întemeierea căsătoriei, una din confruntările familiei grecești, mai precis ale soției, era prezența unei concubine. „Pe lângă soție, un bărbat își putea lua și o concubină”. Bărbații preferau existența în casă a unei alte femei: o concubină. În cultura iudaică, abaterea familiei de la tiparul intenționat de Dumnezeu s-a concretizat cel mai adesea prin poligamie. În cultura greacă, se pare că această abatere se concretiza în concubinaj. Aceasta era una din problemele familiei grecești. Afecțiunea, dragostea și relațiile intime în cadrul familiei trebuiau să fie unidirecționale, îndreptate către o singură persoană nu către mai multe. Afirmația lui Demostene reliefează degradarea societății grecești: „Avem curtoazie de dragul plăcerii, concubine pentru sănătatea zilnică a trupurilor noastre, și soții să ne dea descendenți legali și care să fie protectoarele caselor noastre”. Conform lui Demostene, soțiile trebuiau doar să confere descendenți legali, atribuțiile ei limitându-se la acest aspect.

Analizând problemele familiei din cultura greacă, este inevitabilă discutarea divorțului, care a fost menționat și mai devreme. Rata divorțului, așa cum s-a observat anterior, a început să crească treptat. Adulterul și concubinajul, au avut contribuția lor majoră la acest aspect. Corint este un oraș în care toate aceste lucruri își făceau simțită prezența. Pavel i-a mustrat pe corinteni pentru probleme ca și divorțul. Aspectul negativ prezent în cultura greacă este că au permis actul de divorț mult prea ușor. „Pentru bărbat, divorțul era simplu; el poate să îi dea drumul soției oricând, fără să declare și cauza”.

În urma divorțului, este evident că cel mai mult de suferit aveau copii, care nu numai că erau amprentați pe viață cu această experință negativă, dar exemplul pe care îl vedeau în părinții lor era ușor de urmat mai târziu. De la concubinaj la divorț era o cale scurtă. Problemele însă nu s-au oprit aici. Acceptarea sau respingerea copiilor, infanticidul (pruncuciderea), precum și practica expunerii, sunt probleme cu care familia greacă s-a confruntat. Nu toți copiii erau acceptați de familie atunci când se nășteau, aspect care s-a mai întâlnit și în alte culturi. Soarta unui copil depindea în totalitate de decizia pe care o lua tatăl său. „Alegerea ca un copil să fie sau nu acceptat în familie nu aparținea mamei. Indiferent de dorințele ei, tatăl lua decizia de a accepta sau a respinge copilul și a renunța la el”.

Nu este normal ca soarta unui copil pe care Dumnezeu l-a intenționat să crească într-o familie și să trăiască în libertate, să fie hotărâtă de un tată, indiferent de părerea mamei sale. Libertatea copilului era hotărâtă de tată, care în cazul în care hotăra că nu-și dorea copilul în familie, renunța la el. Soarta copilului se afla în capriciul tatălui. Mama nu avea nici un cuvânt, un lucru total anormal. Așa era situația în familia greacă.

Expunerea copiilor și infanticidul erau practicate la o scară largă, acest lucru fiind oarecum încurajat și de lege. „În același timp, legea și opinia publică acceptau infanticidul (pruncuciderea) ca și o apărare legitimă împotriva excesului de populație…”. Răspunsul la excesul de populație era infanticidul, fapt care era adeseori determinant în hotărârea pe care o luau tații cu privire la copii care se nășteau. Din moment ce legea le permitea acest lucru, le era foarte ușor să practice acest obicei degradant al expunerii copiilor.

2.2.3 Bărbatul și responsabilitățile sale

Capul familiei este primul care este analizat din perspectiva responsabilităților sale în cadrul familiei. Bărbatul se ocupa de disciplina copiilor, însă el avea numite atribuții în ce privește soția lui. În ce privește datoria la nivel intim a bărbatului, Kroeger menționează că „bărbatul trebuia să viziteze patul soției sale de cel puțin trei ori pe lună.” Cu alte cuvinte, avea obligația să întrețină relații sexuale cu aceasta în mod constant. Această dispoziție în dreptul bărbatului „a fost dată de Solon, dătătorul de legi”. Din moment ce s-a dat o dispoziție publică cu privire la acest aspect, se poate sugera faptul că bărbatul neglija acest aspect. Privind la rata mică pe care o prevede Solon în dispoziția sa, se poate invoca faptul că acest act al împreunării intime, între cei doi, era unul care se întâmpla destul de rar. O primă datorie a bărbatului era la nivelul relațiilor intime față de soția sa. Însă bărbatul, pe lângă responsabilitatea de a-și împlini soția la nivel intim, avea și responsabilitatea sprijinirii soției în administrarea casei. „Bărbatul era cel care făcea cumpărăturile”, scutind astfel femeia de această sarcină.

O altă responsabilitate a bărbatului era față de copiii săi: disciplina acestora, un aspect cât se poate de necesar. C.S. Keener menționează faptul că „tatăl își disciplina copiii uneori cu nuiaua”. Același lucru se întâmpla și în cultura iudaică, disciplina copiilor prin bătaie, fiind o cerință biblică. Desigur că nu se poate spune despre greci că ei cunoșteau Biblia. Ceea ce se poate observa însă este normalitatea pedepsirii copiilor în caz de nevoie indiferent de cultura în care aceștia trăiau.

2.2.4 Statutul femeii și responsabilitățile sale

După bărbat, capul familiei, femeia avea importanța și eficiența ei, mai ales în cadrul căminului, loc în care ea își desfășura activitățile zilnice. Statutul femeii în cadrul societății a fost unul fluctuant și în care se poate vedea o schimbare considerabilă

de-alungul timpului.

„Unul era statutul femeii în secolele 4 și 3 Î. Hr. și altul era statutul

femeii înspre sfârșitul secolului 1 Î. Hr. și secolul 1 A.D. Este

interesantă evoluția statutului femeii începând din secolul 4 Î. Hr. și

până în secolul 1 A.D”.

Femeia a luptat pentru emanciparea ei, și pe parcursul anilor a obținut-o în unele aspecte. Odată cu dezvoltarea economică a avut loc și procesul de emancipare al femeii în cadrul societății. În cadrul urban, cum ar fi Atena, „femeile cetățene măritate se pare să fi fost limitate în activitățile domestice…”. Aspectul supunerii femeii, pe care avea să îl aducă în discuție Pavel, nu însemna limitare, subjugare, sau sechestrarea acesteia.

S-a ajuns până acolo că „în unele case, femeile nu dormeau, nu mâncau, nici nu discutau cu soții lor”. Din nou se întâlnește aceeași problemă a femeii izolate. Supunerea femeii într-o familie nu înseamnă sechestrarea femeii și tratarea ei ca pe un sclav cu restricții absolute. Datoria femeii de a-și îngriji casa nu este normal să facă din ea o persoană care nu are acces în viața publică sau care nu are voie să fie implicată în viața publică. Viața publică și femeia erau privite ca 2 lucruri incompatibile unul cu altul, care nu-și găseau asocierea sub nici o formă. De o așa natură era izolarea femeii în secolele dinainte de venirea lui Hristos. Lucrurile erau în schimbare, însă aceste practici, sau atitudini față de soție, au influențat evident familia secolului 1, care avea să primească mesajul lui Pavel.

Emanciparea femeii era într-un proces continuu. Dacă în secolul 1 nu se mai putea vorbi despre izolarea ei, se putea vorbi foarte ușor despre o sferă de activitate a femeii. Femeia avea sfera ei de activitate (cu precădere în cadrul casei), bărbatul avea sfera sa de activitate (cu precădere în viața publică). Cu alte cuvinte, existau niște atribuții împărțite ale celor doi parteneri, în funcție de sfera în care aceștia își concentrau activitățile.

„Deși tabloul unei femei clasice grecești ținută în izolare fusese

depășit, sfera lor era categoric casa…Femeile se ocupau de casă și în

acea sferă erau supreme. Descrierea locului femeii în pastorale se

potrivește îndeaproape cu concepția grecească”.

Femeia și-a dobândit un statut mult mai înalt decât cel pe care îl avuse în secolele precedente venirii lui Hristos. Însă de multe ori, emanciparea costă. Consecințele emancipării au fost vizibile și în cadrul căminului. „Sigur că pentru a face față atâtor obligații, femeia trebuia să o abandoneze pe cea a maternității”. Costul emancipării a fost neglijarea unor aspecte legate de căminul ei. Așadar, în acel context, statutul femeii a fost unul care s-a aflat în progresie evidentă din secolul 4 Î. Hr. până în secolul 1 A.D.

După ce a fost consemnat statutul acesteia trebuie să se discute despre datoria acesteia. Sfera ei de acțiune, fiind casa, este normal ca datoria ei să fie în primul rând legată de ceea ce înseamnă ordinea și administrarea casei. Datoria soției era „să administreze cât mai bine ceea ce soțul aduce în cadrul casei….este datoria lor sa administreze astfel încât ceea ce trebuie să țină un an să nu fie folosit într-o lună”. Managementul casei era datoria soției. Soțul aproviziona, iar soția administra ce acesta aducea în casă. Responsabilitățile erau bine împărțite, iar din acest punct de vedere, familia greacă era bine organizată.

2.2.5 Copiii și responsabilitățile lor

Fiind parte a familiei, aceștia nu erau preocupați cu administrarea căminului sau câștigarea banilor, dar aveau o datorie: să își cinstească părinții. Era aceeași cerință ca și în cultura iudaică. Mitologia grecească a influențat concepția grecilor asupra cinstirii părinților. „Cineva nu trebuia să își necinstească tatăl, pentru că Zeus era zeul taților”. Motivația care îi oprea pe copii să își necinstească tatăl era semnificativă. Necinstirea unui tată, în primul rând era o jignire indirectă la cel care era zeul taților: Zeus, iar în al doilea rând era o jignire față de propriul părinte. Parte din cinstirea lui Zeus era cinstirea părinților. Copiii aveau ocazia să îl cinstească pe Zeus, prin felul în care se raportau la părinți. Este o idee similară cu cea întâlnită și în cadrul Creștinismului. Cinstea pe care un copil o are față de Dumnezeu este reflectată deplin în atitudinea lui față de părinți. Când îți cinstești părinții Îl cinstești pe Dumnezeu. Ce era semnificativ atunci, în cultura greacă, ca și astăzi în cultura contemporană, este motivația care stătea în spatele dorinței de cinstire a părinților de către copii. Motivația este extrem de importantă când duci la îndeplinire o acțiune. În cazul grecilor, motivația era una religioasă, copii fiind motivați la cinstire de existența (în perspectiva lor) unei zeități: Zeus (zeul taților).

Cinstirea părinților se extinde în atitudinea copiilor pe care aceștia o au în exteriorul căminului. Ea nu se limitează la respectul copiilor pentru părinți în cadrul căminului. Ascultarea de părinți în cadrul casei, trebuia să continue cu un comportament bun în afară, care să nu aducă rușine familiei, deoarece „comportamentul ridicol făcea de rușine familia cuiva”. Un copil care își cinstea părinții arata respect față de aceștia în cadrul casei, dar era atent la felul în care se purta și în exteriorul casei, pentru a nu face un nume rău casei din care provenea.

O dată acceptat în familie, copilul era îngrijit și crescut în normele societății grecești. În cazul în care copilul greșea făcându-și de rușine familia, acesta putea să suporte repercusiunile foarte ușor. În societatea iudaică, disciplinarea copiilor prin bătaie era un lucru normal, cerut de Vechiul Testament. La fel se putea întâmpla și în cadrul familiei din societatea greacă. Disciplinarea uni copil prin bătaie nu semnifica faptul că tatăl nu își iubea copii, ci dimpotrivă „disciplinând un băiat cu o nuia, era considerat un comportament iubitor din partea tatălui”. Copiii erau și disciplinați în caz de nevoie, de acest aspect ocupându-se capul familiei. Acesta era autoritatea supremă în casă, la fel ca în familia din cultura iudaică.

În concluzie, deși se confrunta cu anumite probleme legate de divorț, infanticid, sau pratica expunerii copiilor, familia din cultura greacă este exponenta unei culturi dezvoltate din mai multe puncte de vedere. Fiecare membru al familiei avea responsabilități bine definite în dreptul său. Bărbatul avea datorii față de copiii săi (disciplina), datorii față de căminul său (aprovizionarea acestuia) și datorii față de soție sa (la nivelul afecțiunii și al relațiilor intime). Femeia era mereu ocupată cu treburile casei, dând dovadă de o gospodină bună, iar soțul își ajuta soția la aprovizionarea casei cu cele necesare. Femeia trebuie să administreze tot ce bărbatul aducea în cadrul căminului, iar copiii erau datori să își cinstească părinții, în caz contrar fiind chiar pedepsiți de tatăl lor.

2.3 Familia în cultura romană

Cultura romană a fost și rămâne în istorie prin contribuțiile majore pe care le-a adus civilizației. Ecourile Romei din antichitate se aud și astăzi. Cultura romană este o expresie ce poate comunica mult, de aceea în lucrarea de față, această expresie va fi folosită pentru a desemna cu precădere perioada dintre Vechiul și Noul Testament. Este vorba despre anii 400 Î. Hr. până în 100 A.D. Se referă aici doar la etnicii romani și nu la toate popoarele din imperiul roman.

2.3.1 Căsătoria: instituirea familiei

Ca de obicei, la fel ca și în cultura iudaică și greacă, se va analiza cum, și sub ce influențe se încheia căsătoria, precum și motivațiile sau scopurile care au stat la baza căsătoriei în cadrul culturii romane. În mod normal, o căsătorie se bazează pe consimțământul ambelor părți implicate în ea. Nu acesta era cazul în cultura romană.

„Căsătoria era hotărâtă de către capul familiei, iar înclinațiile celor

implicați nu erau deloc consultate. Alte considerații mai importante

determinau alegerea sa. Alianțele politice jucau într-un asemenea caz

un rol, cel puțin în rândurile aristocrației”.

Desigur că acest tipar de alegere a partenerului de către părinți este unul cu rădăcini și în Vechiul Testament. Același lucru este valabil și în India astăzi, unde se pare că rata divorțului este mai mică decât în societatea noastră. Asta nu înseamnă că subscriu la poziția alegerii partenerului de către părinți. Totul se reduce la un singur termen: motivație. Asta pentru că motivația alegerii partenerului, în cultura romană, de către un tată pentru băiatul lui nu era o motivație corectă. Alegerea partenerului era făcută de capul familiei, în mod normal, se poate crede că de capul familiei din care făcea parte băiatul, și nu fata. Cel care alegea într-un astfel de context nu alegea pentru binele băiatului sau a fetei, ci pentru binele său, pentru a-și împlini propriul scop. Fie se urmărea stabilirea și consolidarea alianțelor politice de către capul familiei care hotăra nunta, fie că acest lucru era dorit de mire. „Bărbații adeseori se căsătoreau pentru bani sau pentru a consolida alianțele”. Motivațiile lor în căsătorie erau greșite. S-ar putea să nu fi fost întotdeauna așa, dar se pare că în cadrul aristocrației, căsătoriile mânate de alianțe politice erau o normalitate. În cazul în care căsătoria nu era constituită sub intenția unor alianțe, era făcută pentru a obține banii sau zestrea familiei din care făcea parte viitorul partener. Căsătoria nu era instituită pe temeiul dragostei și al afecțiunii reciproce. Totul se rezuma la interesele lor materiale. „De ce se căsătoreau romanii? Pentru a lua în căsătorie o zestre și a avea copii legitimi, îndreptățiți să moștenească”. Cel care se căsătorea știa că singura modalitate legală de a moșteni averea partenerului, era doar prin copii legitimi. Datorită acestui aspect, interesul pentru căsătorie era marcat de zestrea partenerei, iar dorința de a avea copii, nu era din dragoste sau din dorința de a-i crește pentru folosul societății, ci pentru că aceștia aveau potențialul moștenirii.

2.3.2 Bărbatul și drepturile sale

Privind la drepturile bărbatului în cultura romană, făcând o comparație cât de subtilă cu cea greacă și iudaică, se poate vedea o deosebire mare între drepturile bărbatului între cele trei culturi. „Tatăl avea drept de moarte și de viață asupra copiilor săi…Treptat, treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut, dar până în secolul 1 Î. Hr. soțul mai avea încă dreptul, în anumite cazuri să-și ucidă soția”. Portretul de tiran al soțului era unul care a început să dispară treptat până în secolul 1 A.D., perioadă în care Pavel a scris epistolele sale. Autoritatea în familie implică coordonarea membrilor familiei într-o manieră pașnică, corectă și bine intenționată. Ea nu înseamnă dictatură, iar statutul de cap al familiei nu conferă unui om dreptul de viață și de moarte asupra familiei sale. Mesajul transmis de Pavel contrazicea direct practicile romanilor.

Lucrurile au început să se schimbe în decursul anilor. „Pater familias deținea dreptul legal să pedepsească orice membru al casei sale cu moartea – dar până în secolul 1 A.D. el ar fi fost șocat de gândul de a face acest lucru”. Secolul 1 a adus schimbări în conduita familiei romane și în dreptul tatălui sau a bărbatului. Se poate presupune că această schimbare s-a produs și datorită influenței culturii iudaice asupra celei romane. Drepturile tiranice ale bărbatului au fost reduse considerabil o dată cu începutul secolului 1, fapt ce a contribuit la schimbări majore în cadrul familiei romane.

Odată cu reducerea acestor drepturi tiranice ale bărbatului, a crescut respectul pe care acesta trebuia să îl acorde soției și copiilor. Bărbatul trebuia să își respecte soția

mai mult, deoarece „nu se cuvine să te porți cu soția precum cu o amantă, spunea Seneca, iar Sfântul Ieronim îl citează, aprobându-l”.

Tratamentul pe care trebuia să îl primească soția, avea să fie unul superior decât acela pe care bărbații romani îl arătau în unele circumstanțe față de amantele lor. Problema existenței amantelor în unele familii, era încă unul din aspectele negative care tulbura liniștea și pacea în cadrul familiei.

2.3.3 Statutul femeii și responsabilitățile sale

În capitolul în care au fost analizate generalitățile familiei din perioada intertestamentară, s-a menționat superioritatea femeii din cultura romană în comparație cu cea din cultura iudaică și greacă, acest lucru fiind însă valabil doar în secolul 1 A.D.

Nu întotdeauna femeia romană avea statutul pe care l-a avut în secolul 1. „Femeile romane s-au bucurat întotdeauna de o libertate considerabilă, dar în secolele precedente venirii lui Hristos erau mai emancipate”. Emanciparea lor s-a accentuat treptat cu trecerea timpului, astfel încât pe vremea în care Pavel a scris epistolele sale, ele se bucurau de un statut înalt. Făcând o paralelă între femeile romane și grecești, Kroeger afirmă despre femeia romană, că „i se acorda un adânc respect și s-a bucurat de o poziție mai înaltă în societate”.

În marea lor majoritatea, mai ales în cele trei culturi menționate în această lucrare, sfera femeilor de prezență și de acțiune era casa, interiorul căminului. Dar sfera de acțiune a unei femei nu minimalizează întotdeauna autoritatea ei, sau statutul ei. Asta nu înseamnă că ele nu ieșeau deloc înafară. Dar fiind mai mult în interior, chiar emancipate fiind, preocupările lor erau de natură internă.

De exemplu „o sursă primară de venit pentru femeile romane era industria textilă. Lucrarea cu lână era considerată o indicare a virtuții, chiar și pentru femeia aristocrată”. Era o lucrare care se făcea în interiorul căminului, dar asta nu minimaliza respectul sau importanța femeii. Dimpotrivă, cum spune Kroeger, această îndeletnicire reflecta o virtute pentru femeia romană, pe lângă faptul că era o sursă primară de venit. Prin această îndeletnicire, chiar și cele mai înstărite femei, aduceau bani în propria casă.

2.3.4 Copiii și responsabilitățile lor

În cultura greacă și iudaică, datoria copiilor consta în ascultarea de părinți, precum și în cinstirea acestora, două lucruri care evident sunt strâns legate unele de altele. Nici copiii din societatea romană nu făceau excepție. Aceeași cerință era valabilă și pentru ei. „Legea romană cerea copiilor să sprijine părinții bătrâni”.

Cinstirea adecvată a părinților nu este doar în perioada în care ești lângă aceștia și în care aceștia îți poartă de grijă. Cinstirea și ascultarea continuă și după ce are loc despărțirea de părinți ca rezultat al căsătoriei. Romanii au accentuat acest aspect. Felul în care cineva și-a cinstit părintele în copilărie, influențează preocuparea acestuia pentru ei atunci când aceștia ajung la o vârstă mai înaintată.

Legea romană mergea departe și cerea ca „cei ce nu își sprijinesc părinții bătrâni să facă închisoare, o excepție implicită făcând copiii minori”. Excepția consta în a nu intra în inchisoare dacă ești minor, însă cinstirea părinților era o regulă, nici unul dintre copii nu constituia o excepție de la această cerință. Aspectul cinstirii era unul imperativ indiferent de vârsta pe care o avea copilul.

Interesant este modul în care copiii romani erau percepuți. „Aceștia erau percepuți ca adulți neformați cărora le lipsea rațiunea și prin urmare era cerută instruirea, care includea bătaie”. Cu alte cuvinte, lipsa rațiunii implica instruire, aceasta fiind una din metodele prin care copii dobândeau rațiunea. La fel ca și în cultura greacă, unde această metodă de disciplinare era considerată un act al dragostei tatălui, în cultura romană, instruirea copiilor includea bătaie atunci când era necesar și era pentru formarea lor.

2.3.5 Părinții și responsabilitățile lor

În cultura iudaică, bărbatul trebuia să își crească copiii prin exemplul său zilnic. Părinții trebuiau să îi crească pe copii în frica și în ascultarea de Dumnezeu. În secolul 1, responsabilitățile familiei din cultura romană erau asemnănătoare. „A-și crește copiii în mod creștinesc, a-i face să participe la tezaurul credinței, a le administra o disciplină sănătoasă în materie de viață morală este datoria fundamentală a părinților”.

Părinții aveau datoria să își crească copiii într-un tipar creștin. Dincolo de educația obișnuită, care implica elementele esențiale de comportament, părinții trebuiau să îi crescă într-un mod creștinesc. Morala și etica imprimată copiilor trebuia să fie una creștină, așa cum o cerea Dumnezeu, iar despre acest fel de educație, se poate vorbi numai în secolul 1 A.D., când s-a născut creștinismul.

Având în vedere crizele și problemele care apăreau în cadrul familiei romane, nu se știe cât de bine reușeau părinții să ducă la îndeplinire o astfel de educație creștină. De la o datorie existentă până la împlinirea acelei datorii era o cale lungă. Nu se poate să crești copiii într-un spirit moral, din moment ce comportamentul părintelui nu este moral. Punerea la îndoială a moralității părinților este datorită degradării societății romane, datorită instituirii căsătoriei cu un scop greșit și datorită problemelor existente în cadrul familiei.

2.3.6 Probleme în cadrul familiei

În cultura greacă, mai puțin în cea iudaică, problemele legate de poligamie, divorț, concubinaj, avort, expunerea copiilor sau infanticid, erau obișnuite. Acestea nu au ocolit nici societatea romană, mai ales că ele se influențau reciproc. Însă nu toate problemele menționate mai sus se găseau în toate cele trei culturi. De exemplu „practicile greco-romane de avort și expunere a copiilor erau străine căii iudaice”. Asta denotă faptul că societatea romană și greacă erau inferioare din punct de vedere moral celei iudaice. Una din practicile greșite din familia romană era pratica de expunere a copiilor. Acest aspect s-a întâlnit și în Atena, nu numai în Roma. Datorită faptului că practica expunerii copiilor nu a fost definită în capitolul trecut, o astfel de definiție se impune acum. „Expunerea copiilor era practica de a lăsa un copil nedorit într-un loc, de obicei la o rampă de gunoi sau o grămadă de balegă, unde copilul fie murea, sau era luat de un străin să fie crescut, de obicei ca un sclav”.

Soarta copilului era din nou în mâinile părinților. Aceștia, mai ales tatăl, fie dădeau copilului ocazia să trăiască o viață normală, fie îl condamnau, în cel mai fericit caz la sclavie, în cel mai rău caz la moarte. Locurile în care erau lăsați copiii nedoriți erau locuri în care lumea arunca lucrurile de care nu aveau nevoie. Dacă copilul se năștea cu un handicap, sau chiar normal fiind, și nu plăcea părinților, mai ales tatălui, se putea renunța la acesta. Nu este normal ca unui copil care se naște, să nu i se acorde șansa să crească normal, într-o familie obișnuită, fără ca să obțină statutul de sclav.

O altă problemă a familiei romane era divorțul. „Divorțul cerea formalități puține. Un mesaj simplu, oral sau scris, era suficient, de către o parte sau alta”. Nu este de mirare că rata divorțului creștea având în vedere că demersul era așa de simplu și ușor de înfăptuit. Acest lucru a dus la segmentarea și fragmentarea familiei romane într-un ritm alert.

În cazul divorțului, se punea problema copiilor: atât a suferinței și a traumelor psihice în urma unui astfel de eveniment, cât și a custodiei acestora. Un aspect greu de remediat era rănile și traumele la nivel psihic cauzate în viața copiilor de un astfel de eveniment nedorit. Celălalt aspect era custodia copiilor în cazul divorțului. Ambii părinți și-ar fi dorit ca să poată beneficia de custodia copiilor. Nu prea conta prea mult dacă mama voia să îi aibă, nici dacă aceștia voiau să rămână cu ea, deoarece „se pare că aceștia au rămas întotdeauna cu tatăl lor”. Divorțul pentru mamă, nu însemna doar pierderea unui partener de viață, ci și pierderea copiilor. De aceea se poate crede că de cele mai multe ori, cel care cerea divorț era bărbatul. Asta pentru că paguba era mai mare pentru o femeie decât pentru un bărbat în cazul unui divorț.

În concluzie, căsătoriile din cadrul familiei romane erau întemeiate, fiind mânate de interese meschine, partenerul fiind în principiu ales de tatăl mirelui. Consecințele negative ale unor astfel de căsătorii nu au încetat să apară. Părinții trebuiau să îi instruiască pe copii în materie de morală și etică, fiind cei care se ocupau de educația acestora în cadrul familiei.

Drepturile tiranice ale bărbatului s-au diminuat o dată cu trecerea în secolul 1 A.D., iar una din datoriile fundamentale ale bărbatului era să își respecte soția. Respectul față de aceasta trebuia să se manifeste în diferite moduri. Iată un aspect pozitiv întâlnit în conduita familiei romane (respectul față de soție), aspect cerut și de Sfântul Ieronim. Femeia a fost caracterizată de o emancipare considerabilă, îndeletnicirea ei în cercurile romane fiind în primul rând în industria textilă. Copii erau datori să își cinstească și să își respecte părinții, în caz contrar, existând posibilitatea ca aceștia să fie disciplinați.

Familia romană, în ciuda câtorva probleme (divorț, infanticid, poligamie etc.) pe care le avea, a fost caracterizată de o evoluție pozitivă între secolele 4 Î.Hr. și 1 A.D.

Capitolul 3. Aspecte familiale în epistolele pauline

În acest capitol se vor aduce în discuție câteva din textele pauline care dezbat conduita în cadrul familiei. Se va începe cu textul din Coloseni, deoarece este cel mai scurt, iar după el vor fi tratate pasajele din Efeseni, capitolele 5 și 6, deoarece consider că aspectele pe care Pavel le discută în Efeseni lămuresc și completează ceea ce el spune în cartea Coloseni. În final, vor fi tratate familiile conducătorilor Bisericii(1 Timotei 3).

Primul pasaj care va fi analizat este cel din Coloseni 3. Această scurtă epistolă conține învățături fundamentale despre persoana lui Hristos, despre trăirea și relațiile creștine și despre perspectiva lui Pavel asupra lucrării. Temă majoră a cărții, după cum menționează Melick, este centralitatea lui Hristos, fiind prin definiție o epistolă Cristocentrică. Nici o altă epistolă nu este așa de Cristocentrică ca și aceasta.

Scopul acestei epistole, a fost ca să avertizeze cititorii ei de ereziile vremii (gnosticismul), și să le aducă aminte de Evanghelia pe care au primit-o. În cadrul acestor îndemnuri, concentrate în jurul persoanei lui Hristos, Pavel dă îndemnuri specifice familiei, care trăiește în Hristos, aceasta fiind o expresie des întâlnită pe parcursul epistolei.

3.1 Coloseni 3

Pavel se adresează în primul rând soțiilor, după aceea bărbaților, și de abia în final copiilor. Această ordine nu este lipsită de importanță, deoarece Pavel și-a gândit și și-a clădit argumentul său cu mare atenție și cu un scop bine determinat. Tot femeile sunt cele care primesc primele îndemnuri și în textul din Efeseni, text în care Pavel de asemenea discută supunerea. „Faptul că li se adresează mai întâi soțiilor, este o recunoaștere a faptului că relația cu soții lor era fundamentul unui cămin stabil și eficient”.

El începe prin a se adresa mai întâi adulților(nevestelor și bărbaților), asta pentru că este în primul rând datoria părinților să mențină ordine și echilibru în cadrul căminului, și nu datoria copiilor. Fiecare dintre cele trei categorii menționate: soțiile, bărbații și copiii, au datoriile specifice în cadrul familiei. În cele ce urmează vor fi analizate atribuțiile acestora după cum urmează: datoria soțiilor, datoria bărbaților și datoria copiilor. Soțiile sunt primele care primesc sfaturi, asta pentru că ele sunt considerate vasul mai slab, fiind supuse bărbaților lor din considerente ierarhice.

3.1.1 Datoria soțiilor

Datoria soției, în acest pasaj, este față de bărbatul ei(3:18). Aceasta este cuprinsă în expresia: fiți supuse(u`pota,ssesqe). „Supunerea înseamnă subordonare nu subjugare”.

Prin supunere nu putem înțelege o dictatură din partea bărbatului, nici un statut de roabă pe care ar trebui să îl aibă soția. Bărbatul este astfel ierarhic superior față de soția sa.

În textul grec, „articolul toi/j denotă posesivitatea”. Supunerea are o direcție bine definită. Pavel folosește articolul pentru a indica faptul că supunerea soției trebuie să aibă loc în relație cu soțul ei, nu cu un alt bărbat. În traducerea Cornilescu, acest aspect este bine evidențiat prin folosirea pronumelui posesiv: voștri. Pavel putea să afirme, simplu: „fiți supuse bărbaților”. Însă folosirea pronumelui posesiv „voștri” de către Cornilescu, respectiv a articolului toi/j de către Pavel, arată că soția trebuie să fie supusă bărbatului ei, nu altuia. „Învățătura (despre supunere) reflectă în mod simplu starea legală a lucrurilor, cel puțin sub legea romană, unde pater familias avea puterea absolută peste membrii familiei”. Statutul bărbatului impune supunere din partea soției.

Apostolul Pavel mai accentuează acest aspect al supunerii în epistolele sale, nu neaparat într-un context familial. El menționează importanța supunerii în Romani 13, unde vorbește despre supunerea față de stăpânirile cele mai înalte, motivând că nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu(13:1). Conform lui Pavel, toate stăpânirile au fost rânduite de Dumnezeu, inclusiv aceea a soțului peste soție. Apostolul Pavel continuă, și în versetul 5 îndeamnă ca toți să fie supuși față de autorități, nu din frică, ci din îndemnul cugetului. Motivația supunerii trebuie să fie una corectă.

Când vorbește despre supunere, „caracteristica creștină distinctivă pe care o aduce Pavel este dată de cuvintele cum se cuvine în Domnul”. Supunerea ar trebui să fie o normalitate pe plan social, însă când vine vorba de aspectul familiei și de conduita morală a acesteia, supunerea trebuie să fie cum se cuvine în Domnul sau cum este potrivit în Domnul (o altă traducere posibilă). Atunci când supunerea nu cunoaște această caracteristică creștină distinctivă, ea nu este în armonie cu voia lui Dumnezeu. Expresia cum se cuvine în Domnul poate fi interpretată în mai multe feluri, asta datorită faptului că poate fi folosită cu multiple conotații.

„Expresia completă poate funcționa în 2 feluri. Fie să afirme conducerea

casei de către soț ca fiind potrivită în comunitatea celor care-L au pe Isus ca

Domn, sau ca o calificare că trebuie înfățișat doar acel nivel de supunere

față de soț, care este potrivită în Domnul”.

Conducerea casei de către soț trebuie să fie o normalitate în cadrul căminului care Îl cunoaște pe Isus ca Domn. Domnia lui Isus în viața membrilor familiei implică și îngăduința unui singur fel de supunere: aceea care este potrivită în Domnul. Anterior s-a făcut afirmația că supunerea nu trebuie înțeleasă ca pe o subjugare. Pe lângă acest aspect, supunerea nu înseamnă inferioritate, așa cum corect afirmă și F.F. Bruce: „Nu se sugerează aici, nici într-o altă parte a Noului Testament că femeia este natural sau spiritual inferioară bărbatului”. Ierarhia nu înseamnă inferioritate, ci autoritate.

Familia era o entitate antică, mult mai veche ca și Biserica. Biserica, prin constituirea ei, a adus principii noi, datorită Capului ei, Hristos Isus. Dar când Biserica a luat ființă, familia deja avea anumite tipare, obiceiuri și un sistem ierarhic (în toate cele 3 culturi: romană, iudaică și greacă) în care tatăl avea supremația.

Apariția Bisericii s-a identificat cu apariția unui nou cod moral centrat în Hristos, care a schimbat parțial și sistemul de valori al familiei.

„Structura familiei, ierarhică cum era, a rămas neschimbată, cu excepția

introducerii noului principiu: așa cum se cuvine în Domnul – care

într-adevăr avea să fie mai revoluționar în efectul său decât era

prevăzut în primul secol”.

Verbul u`pota,ssesqe (fiți supuse), folosit în versetul 18, este un imperativ, ca de altfel majoritatea verbelor folosite în acest pasaj. Imperativul folosit în mod repetat de Pavel denotă porunca, nu opțiunea. Actul supunerii nu este unul opțional.

Supunerea, într-un mediu necreștin, fără Isus ca Domn, poate avea 2 aspecte : voluntară sau constrânsă. Textul de față prevede însă o familie cu Isus ca Domn, motiv pentru care „este un caz de supunere voluntară în recunoașterea instituirii conducerii bărbatului de către Dumnezeu…”. Cu alte cuvinte, supunerea soției față de bărbat este o recunoaștere a suveranității și autorității lui Dumnezeu, care a hotărât acest aspect al supunerii femeii în cadrul familiei. În cazul nesupunerii, soția neglijează intenția și așteptările lui Dumnezeu pentru ea, iar în al doilea rând, își necinstește soțul. În cazul nesupunerii, ofensa primară este adusă în primul rând lui Dumnezeu, în al doilea rând soțului.

Expresia în Domnul denotă supunere în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie o supunere forțată, femeia simțindu-se constrânsă să fie supusă. Supunerea nu înseamnă ducerea la îndeplinire a tuturor cerințelor soțului. Supunerea este bună atâta timp cât nu trece peste principiile morale ale lui Dumnezeu. „Dacă un soț ar cere soției să facă ceva, care în conștiința ei (iluminată de Scriptură) știe că este greșit, are dreptul și datoria să nu asculte de soțul ei”.

Foarte important este accentul pus de Hendriksen pe aceste două cuvinte: dreptul și datoria. Există și excepții de la supunere. O situație în care soției îi este cerut să ducă la îndeplinire ceva contrar principiilor biblice, constituie singura excepție de la supunere. În al doilea rând însă, pe lângă dreptul de a nu se supune, ea are datoria, obligația de a nu face acest lucru, când știe că supunerea contravine principiilor lui Dumnezeu. Prima preocupare a soției este să nu-l supere pe Dumnezeu, iar în al doilea rând să nu-l supere pe soțul ei.

Forma verbului u`pota,ssesqe (fiți supuse), este imperativul infinitivului u`pota,ssw, care „a apărut în literatura greacă destul de târziu, la diateza activă însemna să pui sub cineva, să subordonezi și la diateza medie a te supune din frică sau a te supune în mod voluntar”. În contextul de aici, este vorba despre o supunere voluntară. Supunerea nu trebuie să aibă sentimentul de frică, deoarece în dragostea lui Hristos nu există frică. Ea trebuie să fie dusă le îndeplinire de către soție cu o atitudine potrivită fiind deplin conștientă că face astfel voia lui Dumnezeu. Femeia trebuie tratată de către bărbat de pe un statut de egalitate. Ea nu este inferioară, nu trebuie să se simtă inferioară, și nu trebuie tratată de către bărbat de pe un statut de superioritate. Supunerea femeii în fața bărbatului este un indicator spre ierarhia divină.

„Pavel nu sugerează aici că femeia este natural sau spiritual inferioară

omului …dar menționează în altă parte că există o ierarhie divină instituită în ordinea creației, și în această ordine, soția urmează după soțul ei(1 Cor. 11:3, 7-9)”.

Creația în sine arată faptul că bărbatul a fost primul, dar acest aspect nu îi conferă superioritate naturală sau spirituală asupra femeii.

3.1.2 Datoria bărbaților

Există o reciprocitate între membrii familiei. Ei au datorii reciproce unii față de alții. În epistola către Coloseni, Pavel desemnează datoria bărbaților pe 2 planuri: ca și soți, față de soții(v. 19), și ca și tați, față de copii(v.21).

3.1.2.1 Față de soții(v.19)

Dacă datoria nevestelor se concretizează într-un cuvânt: supunere, datoria bărbaților se poate rezuma tot într-un cuvânt: iubire. Pavel îi îndeamnă pe bărbați astfel: „iubiți-vă nevestele.”

Pavel folosește de data aceasta articolul ta.j (ce denotă posesivitatea) pentru a indica faptul că dragostea bărbatului trebuie să existe în relație cu soția sa, nu cu o altă femeie. În traducerea Cornilescu, acest aspect este reliefat prin pronumele posesiv „-vă”. Se înțelege clar aceeași idee ca și în cazul soțiilor. Bărbații trebuie să își iubească propriile soții, nu pe ale altora, la fel cum soțiile trebuie să arate supunere în relație numai cu bărbații lor.

Verbul folosit de Pavel este avgapa,w, și apare aici la modul imperativ: avgapa/te. Dragostea agape caută binele celeilalte persoane, iar acest termen, prin definiția lui, nu implică o concentrare asupra relației fizice dintre cei doi. „Nu este vorba doar despre un sentiment de afecțiune sau atracție sexuală; mai degrabă implică grija lui neîncetată și slujirea lui plină de dragoste pentru binele ei”.

Dragostea agape este o dragoste altruistă, fiind concentrată asupra binelui celeilalte persoane. Se depășește stadiul relației intime și afective. Chiar dacă în cultura romană sau greacă, relațiile sexuale erau uneori un scop în sine, dragostea agape implica mai mult decât atât. Dragostea agape (altruistă fiind) pe care o menționează Pavel în epistola sa, era mai mult decât o unire fizică între cei doi. Melick menționează faptul că „termenul agape, folosit aici, nu a mai apărut în cadrul caselor laice. Porunca, prin urmare, pare să fie un element creștin distinct al relației de căsătorie”. Dacă afirmația lui Melick este adevărată, atunci aspectul dragostei adus de Pavel prin acest termen (avgapa,w) este unul nou pentru contextul contemporan lui. El a făcut uz de acest verb, pentru a scoate în evidență aspectul altruist al dragostei, necesar în cadrul relațiilor familiale. Asta explică preferința lui Pavel pentru termenul agape.

Îndemnurile lui Pavel aduceau aspecte noi pentru familia secolului 1. Dragostea pe care el o consideră necesară în cadrul familiei a fost descrisă mai complex în prima sa epistolă către Corinteni, capitolul 13.

Cerințele pe care Pavel le are pentru membrii familiei se află cuprinse între 2 versete importante, 17 și 23. Tot ce este făcut, fie prin cuvânt, fie prin faptă, trebuie făcut din toată inima (din tot sufletul), ca pentru Dumnezeu, în numele Domnului Isus Hristos. Interpretând aceste datorii familiale în lumina acestor 2 versete, lucrurile primesc un înțeles mai profund. Folosirea versetului 23 de către Pavel a fost cu specific pentru relația din cadrul familiei și nu cu un altul.

Bărbatul trebuie să își dovedească dragostea față de soție prin cuvinte, prin fapte, și să fie preocupat de fericirea ei. „Frumusețea ei interioară și împlinirea ei personală trebuiau să fie desfătarea lui”. Asta înseamnă o iubire care este preocupată mai mult de binele celuilalt și nu mai mult de împlinirea proprie. Fericirea ta ca soț constă în fericirea și împlinirea soției tale.

Datoria bărbaților față de soții se concretizează într-o poruncă pozitivă și într-o poruncă negativă. Porunca pozitivă este: iubiți-vă nevestele (avgapa/te ta.j gunai/kaj), iar porunca negativă este: nu țineți necaz pe ele (mh. pikrai,nesqe). Sintagma „mh pikrai,nesqe” este un imperativ cu negație, sensul primar al verbului „pikrai,nw” este a amărâ. Prin urmare, expresia nu țineți necaz pe ele se poate traduce astfel: nu fiți amărâți pe ele. Iubirea trebuie să fie antidotul pe care bărbații îl folosesc ca să scape de amărăciune. Alternativa amărăciunii este dragostea. Amărăciunea, „această definiție negativă a dragostei se referă la o acțiune ce trebuie evitată oricând”.

În aceste două porunci constă datoria bărbatului față de soția sa. În versetul 21, Pavel continuă și dă îndemnuri tot taților, dar de data aceasta cu referire la copii.

3.1.2.2 Față de copii(v.21)

Cornilescu traduce termenul „pate,rej” prin părinților, însă forma singulară a acestui termen „pate,r”, înseamnă literalmente tată, și deci se poate traduce prin taților. Desigur, acest termen este folosit în Scriptură și cu referire la ambii părinți (Evrei 11:23 – cu referire la părinții lui Moise). El poate fi tradus astfel în funcție de context. În textul paralel din Efeseni însă, Pavel folosește în același pasaj termenul pate,rej și un alt termen pentru părinți: goneu/sin. Prin urmare, fiind vorba de același autor, cred că Pavel se referă cu precădere la tați în acest pasaj. Versetul cuprinde o cerință și o motivație. Cerința se cuprinde în expresia: nu întărâtați, iar motivația este cuprinsă în expresia ca să nu-și piardă nădejdea. Se poate vedea în cele ce urmează că datoria copiilor este să asculte de părinții lor. Însă un copil nu va asculta dacă este întărâtat, expresia folosită de Cornilescu. Greșeala pe care o poate face tatăl este ca în permanență să aibă un spirit critic și destructiv, deoarece, după cum spune Menander „un tată care amenință mereu nu primeșe mult respect”.

Bărbaților li se cere să nu-și întărâte copiii. Verbul din limba greacă folosit aici și tradus de Cornilescu prin a întărâta, este folosit la negativ: „mh. evreqi,zete”, el provenind din rădăcina „evreqi,zw”, care poate fi tradus în mai multe feluri: „a enerva, a irita, a supăra, a ațâța, a stârni, a amărâ, instiga”, chiar „a conduce înspre resentiment în JB”. Acestea toate sunt sensuri negative. Bărbatul ca și tată nu trebuie, chiar din dorința de a corecta, să devină iritant, enervant, nici să ațâțe copiii. Dimpotrivă „tații ar trebui să creeze o atmosferă care va face ascultarea ceva firesc și natural, și anume o atmosferă de dragoste și încredere”.

Revenind la verbul „evreqi,zw” care are multe conotații negative, Harris atrage atenția asupra faptului că el mai poate fi tradus și prin „a stimula, cu sens pozitiv, doar în 2 Cor. 9:2 în Noul Testament”. În loc să-i incite sau să-i irite pe copii, datoria taților este de a-i stimula pozitiv la ascultare. De remarcat în construcția lui Pavel este forța imperativului prezent negat cu adverbul mh. Această construcție poate aduce următorul sens versetului: „Taților(părinților) nu mai întărâtați copiii la mânie.” Construcția lui Pavel impune stoaparea unei practici existente. Motivația sună în felul următor: i[na mh. avqumw/sin (ca să nu-și piardă nădejdea). Verbul este un conjunctiv prezent activ, cu o negație în fața sa. Provine de la infinitivul avqume,w, care poate fi tradus în 2 moduri: „a fi descurajat sau a fi demoralizat”. Ținând cont de aceste aspecte, versetul arată în felul următor: Taților, nu iritați(enervați) pe copii voștri ca să nu fie descurajați(demoralizați). Copiii nu trebuie demoralizați sau descurajați, ci dimpotrivă încurajați și sprijiniți. Rezultatul iritării, ațâtării copiilor, poate fi demoralizarea sau descurajarea, lucru care poate duce ușor la o scăderea a valorii de sine, la o imagine falsă de sine, la care, părintele poate contribui fără să își dea seama.

Atmosfera de dragoste și de încredere pe care trebuie să o creeze tatăl prin stimularea constructivă a copiilor, va constitui fundamentul unui echilibru esențial pentru copil.

3.1.3 Datoria copiilor

Revenim acum la versetul 20, care s-a omis intenționat, pentru a prezenta datoria bărbatului ca soț și ca tată într-un tot unitar. Felul în care tatăl, sau părinții se raportează la copil va influența felul în care copilul va crește și felul în care el se va raporta la părinți.

Înainte să se analizeze care este cerința și motivația pentru copii, este important să se discute vârsta acestora. „Sintagma Ta. te,kna probabil că se referă la copii care cresc și sunt încă supuși părinților lor”. Se referă la copii dependenți de părinții lor în ce privește nevoile materiale și în educație. Textul paralel din Efeseni întărește această idee. Acolo Pavel spune: creșteți-i(6:4). Prin urmare este vorba despre niște copii care sunt încă în procesul de creștere, nu neaparat tineri. Termenul grecesc folosit în Scriptură pentru tineri este „neani,skoi”, însă termenul folosit în textul de față se referă la copii.

Cerința pentru copii este să asculte, în timp ce motivația corectă este descrisă de Pavel astfel: căci lucrul acesta place Domnului.

Datoria copiilor este să asculte de părinții lor. Din nou, textul grec conține particula toi/j, care denotă posesivitatea, în timp ce Cornilescu folosește pronumele posesiv voștri. Copiii au deseori tendința de a vrea să urmeze principiile și regulile altor părinți. Nu asta cere Scriptura. Copiii trebuie să asculte de regulile și restricțiile pe care propriii părinți le aduc în fața lor. Însă ascultarea față de propriii părinți nu trebuie să fie condiționată. „Ascultarea nu trebuie să devină o condiție a dragostei părinților”. Ascultarea pe care o cere Dumnezeu este necondiționată și trebuie să fie necondiționată, mai ales că „ascultarea copiilor creștini față de părinții lor face parte din toată ascultarea pe care copiii o au față de Hristos”. Iubirea propriilor părinți și ascultarea de ei arată, chiar dacă indirect, respectul și ascultarea pe care copiii o au față de Dumnezeu. Felul în care copiii înțeleg ascultarea față de Hristos se reflectă în felul în care aceștia își ascultă părinții. Desigur că o atitudine pozitivă din partea părinților va influența felul în care copiii răspund, dar ascultarea nu are voie să fie condiționată. Copilul trebuie să iubească și să asculte și când este nemulțumit.

Un principiu general este acesta: când relația cu Dumnezeu este pusă în rânduială, toate celelalte relații, inclusiv cea a copilului cu părinții săi, iau direcția pe care o dorește Dumnezeu. Felul în care decurge relația cu Dumnezeu, felul în care se înțelege această relație de către un copil, va afecta modul în care copilul își ascultă părinții. Trăirea în neascultare și răzvrătire în același timp cu afirmarea nașterii din nou, sunt incompatibile din punct de vedere Scriptural. Dacă un copil este în Domnul va înțelege că ascultarea de părinți este o datorie primordială față de Dumnezeu și după aceea de părinți.

Ascultarea este un imperativ, iar folosirea verbului u`pakou,ete la modul imperativ prezent denotă o acțiune continuă. Ascultarea este o acțiune habituală și continuă.

Trebuie adusă în discuție expresia: „în toate lucrurile”. Dacă soția avea dreptul și obligația chiar, să nu se supună soților în lucruri contrare Scripturii, contrare conștiinței ei (iluminată de Scriptură), atunci nici copilul nu trebuie să facă tot ce îi cere părintele. „Situația contemplată aici nu este una în care ordinele părintești sunt contrare legii lui Hristos”. Părinții nu trebuie să ceară lucruri care contravin principiilor lui Hristos. Acest aspect va fi mai bine lămurit în textul din Efeseni. Indiciul pe care ni-l dă pasajul nostru sunt expresiile „w`j tw/| kuri,w| (ca pentru Domnul)” și „evn kuri,w| (în Domnul)”, care arată că totul, atât cerințele părinților cât și ascultarea copiilor, trebuie făcut pentru Domnul și în conformitate cu caracterul Său sfânt. Aceasta este cerința pentru copii: ascultarea. Motivația, așa cum apare în textul grec arată astfel: „euva,resto,n evstin evn kuri,w|”. Cornilescu a tradus această expresie astfel: căci lucrul acesta place Domnului. Însă sintagma „euva,resto,n evstin evn kuri,w|” se traduce cel mai bine: plăcut este în Domnul. „Fraza în Domnul înseamnă deoarece sunteți în Domnul. Cheamă copilul să-și aducă aminte de starea de har și responsabilitățile care izvorăsc din ea”.

Responsabilitatea faptului că purtăm numele lui Hristos ne îndeamnă la ascultare. Una din responsabilitățile copilului este să asculte de părinți, deoarece acest lucru este plăcut lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu trebuie căutată în ascultare, nu obținerea anumitor avantaje. Krimmer, în comentariul său, dezvoltă puțin mai larg sensul cuvântului place. „Place are sensul de bază îl mulțumește pe Dumnezeu, Îi face bucurie lui Dumnezeu”. Copilul care ascultă de părinții săi îl mulțumește pe Dumnezeu. Dumnezeu se bucură când vede o ascultare mânată de o motivație corectă.

Acestea sunt datoriile reciproce din cadrul căminului, dar mai ales față de Dumnezeu. Cititorul contemporan poate fi puțin surprins sesizând faptul că Pavel încadrează îndemnurile pentru robi și stăpâni în tabloul despre familie. Însă acest lucru nu era ceva neobișnuit, mai ales datorită faptului că o familie în secolul 1, fie în cultura romană, greacă, sau iudaică, era constituită nu numai din părinți și copii, ci și din robii acestora care locuiau împreună cu ei. De aceea Pavel continuă și adresează responsabilitățile robilor cât și stăpânilor deopotrivă.

Ca și o concluzie, supunerea soțiilor este așadar datoria primordială a acestora față de Dumnezeu, și bineînțeles față de soți. Aceasta nu înseamnă inferioritate sau subjugare, nici nu crează oportunitatea ca soțul să o trateze necorespunzător. Dragostea pe care trebuie să o arate soțul în relație cu soția sa, este una de tipul agape, care implică altruism și urmărește binele celuilalt partener. Alternativa amărăciunii sau resentimentului este dragostea. Ascultarea pe care o arată copii față de părinți trebuie să fie doar în limitele impuse de Domnia lui Hristos în viața familiei respective. Atunci când un copil ascultă de părinți, el îi produce bucurie și mulțumire lui Dumnezeu.

Nici una din acestea trei: supunere, ascultare și iubire, nu trebuie să aibă ca fundament o motivație greșită. Supunerea trebuie făcută ca pentru Domnul, iubirea ca pentru Domnul, iar ascultarea ca pentru Domnul. Toate obligațiile familiale reciproce trebuie făcute ca pentru Domnul.

Cu cât membrii familiei înțeleg că datoriile pe care ei le au unul față de altul sunt în primul rând datorii pe care ei le au înaintea lui Dumnezeu, cu atât aceștia își vor lua în serios atribuțiile. Supunerea, dragostea și ascultarea sunt acțiuni pe care Hristos le-a împlinit pe deplin. El a fost supus Tatălui, ascultător atât de părinții umani cât și de Tatăl, iar de asemenea plin de dragoste față de oameni. El este exemplul pentru supunerea femeii, pentru dragostea bărbatului și pentru ascultarea copiilor.

3.2 Efeseni 5

Din dorința de a exemplifica mai bine responsabilitățile soției și ale soțului în cadrul căminului, Pavel face o paralelă între soț – soție, și Hristos – Biserică, arătând ce înseamnă supunere, dragoste, și jertfire pentru partener, din perspectiva relației Hristos – Biserică. Supunerea supremă este aceea pe care Biserica o are față de Hristos, iar dragostea supremă este aceea pe care o are Hristos față de Biserică. Datoriile reciproce în cadrul familiei se bazează pe această paradigmă: Hristos – Biserică. „Relația dintre soț și soție trebuia să fie modelată după relația dintre Hristos și Biserica Sa”.

3.2.1 Principiul fundamental (5:21)

Pavel explică în versetul 21, principiul de bază după care trebuie să trăiască comunitatea, credincioșii din cadrul bisericii. Acest principiu se regăsește în relația Hristos – Biserică, și „este produsul umplerii cu Duhul Sfânt”, aspect ce poate fi văzut bine în contextul anterior (v.18-20). Capacitatea de a ne supune unii altora vine în urma umplerii cu Duhul Sfânt. Supunerea este un aspect care trebuie să se regăsească între credincioșii plini de Duh. Supunerea, în cadrul familiei, trebuie să fie întotdeauna reciprocă, nu unidirecțională. Nu este cerută doar conducătorilor, și nu se limitează la o anumită categorie socială. Ideea pe care o transmite pronumele de reciprocitate „avllh,loij” (unii altora) este una de reciprocitate deplină. „Chemarea la supunere reciprocă cere dispoziție pentru a renunța la dorința proprie de dragul altora”. Implică indirect o renunțare la unele plăceri, ambiții personale, năzuințe, de dragul celor familie, în acest caz specific. Un aspect al supunerii este preocuparea pentru binele celui din jurul tău, renunțând uneori la unele dorințe proprii.

Plinătatea Duhului Sfânt se manifesată întotdeauna în viața credinciosului, iar în contextul de față, una din implicațiile plinătății Duhului este supunerea reciprocă. „Dacă credincioșii sunt plini de Duhul, acest lucru ar trebui să se manifeste în supunerea lor reciprocă”.

Termenul folosit de Pavel pentru supunere este același întâlnit și în textul din Coloseni 3: u`pota,ssw. „~Upotasso,menoi”,, este participiul prezent pasiv al verbului „u`pota,ssw“. Wuest menționează că în greaca Noului Testament, acest termen, înseamnă a aranja sub, a subordona, a pune în supunere. Termenul este folosit atât cu referire la supunerea față de autorități, față de cei care conduc Bisericile, în cadrul comunității sau în cadrul bisericii și nu în ultimul rând, în cadrul familiei. Implică ideea subordonării celui care este destinat să conducă, în funcție de circumstanță.

Supunerea deci, trebuie să fie reciprocă, însă aspectul care trebuie clarificat este sintagma „în frica lui Hristos”. La prima vedere, se înțelege că supunerea este motivată de un sentiment de teroare, de frică. Nu asta vrea să spună Pavel aici. „Frica(fo,boj) nu trebuie să implice groază sau teroare, ci transmite un sens mult mai serios de reverență și obligație”. Supunerea, chiar dacă trebuie să existe între oameni, este una din obligațiile pe care omul le are față de Hristos, este ceva ce se poate învăța de la Hristos, care a fost supus Tatălui Său. Ea este și un semn al reverenței pe care omul îl are față de Hristos. Sintagma s-ar putea traduce atunci astfel: „Supuneți-vă unii altora în reverență față de Hristos, în respect față de Hristos, în obligație față de Hristos.” Îndeplinirea îndemnului paulin arată respectul în primul rând față de divinitate, iar în al doilea rând față de cei din comunitate (Biserică, familie sau societate). „Fără îndoială, traducerea potrivită aici, chiar dacă expresia este unică în Noul Testament, este din reverență pentru Hristos mai degrabă decât în frica lui Hristos ”.

Dacă supunerea există în cadrul comunității și în cadrul bisericii, cu siguranță aceasta trebuie să existe și în cadrul familiei. Dar dacă supunerea nu este practicată în familie, locul în care au loc cele mai multe relații, atunci nu va putea fi aplicată în biserică, nici în societate. Pavel folosește acest principiu al supunerii pentru ca să facă tranziție de la îndemnurile pentru toată comunitatea, la îndemnurile specifice pentru familie. El accentuează acest aspect al supunerii, atât în alte epistole cât și în textul de față, deoarece, datorită experienței sale a știut că „secretul menținerii unei părtășii fericite în cadrul comunității era ordinea și disciplina care vin din supunerea de bunăvoie a unei persoane în fața celeilalte”.

3.2.2 Datoria soțiilor (5:22-24 și 33b)

În versetul 22 Pavel insistă asupra aspectului supunerii, de data această însă aducându-l în sfera familiei. Cerința supunerii se găsește în prima parte a versetului 22. De remarcat este faptul că în acest verset nu se găsește verbul în limba greacă. Ideea de supunere este o continuitate a participiului din versetul 21, doar că Pavel adaptează principiul din versetul anterior în cazul particular al familiei. El se adresează soțiilor.

Textul grec conține adjectivul „ivdi,oij”, care înseamnă: „aparținând cuiva, propriu, personal, al lui însuși”. Acesta indică posesivitatea. Pentru a întări această idee, Cornilescu folosește pronumele posesiv „voștri”. Supunerea trebuie să existe în relația cu bărbatul lor, nu cu un altul. Este același aspect întâlnit și în cartea Coloseni, o supunere față de propriul soț. „Această supunere trebuie să fie o supunere voluntară din partea ei, și aceasta doar pentru soțul ei, nu pentru fiecare bărbat”.

Hendriksen vorbește despre o supunere voluntară, de bună voie. Supunerea voluntară cu o motivație greșită este echivalentă cu o nesupunere intenționată. Supunerea trebuie să fie voluntară, pentru Dumnezeu, dar însoțită de o motivație corectă. Dacă supunerea în familie este rezultatul constrângerii sau presiunii unor factori, nu este după voia lui Dumnezeu. Supunerea plăcută lui Dumnezeu implică acțiunea și atitudinea potrivită, dar și o motivație corectă.

Supunerea în cadrul căminului este necesară și pentru a conferi autoritate. Unde nu există o linie de autoritate, există cu siguranță dezordine, libertinaj extragavant, lucruri care sunt dăunătoare familiei. O casă are nevoie de un cap, deoarece „o casă fără un cap este o invitație la haos”.

Încă o dată trebuie menționat faptul că supunerea nu înseamnă sclavie, tiranie, inferioritate sau superioritate din parte unui membru. O astfel de gândire este greșită. Soții care își exercită prerogative tiranice asupra soțiilor, nu înțeleg principiul supunerii din perspectivă divină. Și Fiul a fost supus Tatălui, dar se poate vedea motivația curată și relația exemplară dintre Tatăl și Fiul. La această relație de supunere, trebuie să privească atât soțul cât și soția.

Înaintea lui Dumnezeu, noi toți suntem egali. Prețul care a fost plătit pentru fiecare din noi ne face egali înaintea lui Dumenzeu (1 Pet. 1:18,19). Suntem egali prin răscumpărare. Prin urmare, egalitatea membrilor nu este subminată de principiul supunerii. Supunerea nu minimalizează valoarea unui membru, nici egalitatea membrilor în cadrul familiei. „Nu există diferență în valoare, dar în familie, pentru ordinea și unitatea acesteia, trebuie să existe conducere, iar responsabilitatea conducerii este aceea a soțului și a tatălui”. Dacă nu există o conducere cu autoritate, rezultatul este dezordine și haos, iar pentru a evita acest aspect, Dumnezeu a introdus principiul supunerii atât în societate, cât și în biserică, și bineînțeles în cadrul familiei. Valoarea indivizilor rămâne egală, responsabilitățile sunt diferite.

Modalitatea supunerii se găsește în versetul 22b, ea fiind redată de sintagma: „w`j tw/| kuri,w”, tradusă de Cornilescu prin expresia „ca Domnului.” Dacă soția înțelege cerința, dar nu înțelege modalitatea scripturală, supunerea ei nu va fi plăcută lui Dumnezeu. Cornilescu traduce particula „w`j” prin „ca”. Wuest spune că „w`j este un adverb de comparație, și înseamnă: ca și, în aceeași modalitate, la fel ca”. Apare comparația între felul în care soția se supune soțului și felul în care ea se supune lui Hristos. Aceeași supunere pe care o arată față de Hristos, trebuie să o arate și față de soțul ei. Se poate spune deci că supunerea pe care o arată soțului reflectă supunerea pe care o are față de Hristos, iar în același timp se poate afirma că supunerea pe care o are față de Hristos trebuie să se reflecte în supunerea față de soțul ei. „O soție care nu se supune soțului ei, nu se supune Domnului”.

Comportamentul bărbatului s-ar putea să nu fie vrednic de cinste. Acest aspect însă, chiar fiind o realitate, nu scutește femeia de responsabilitatea supunerii. Indiferent de cum este soțul, supunerea trebuie să existe pentru că derivă din supunerea pe care femeia o are față de Hristos, iar relația ei cu Hristos nu este condusă de acțiunile bărbatului. Relația femeii cu Hristos este personală, de aceea indiferent de conduita morală a soțului, supunerea femeii, rezultată din relația ei personală cu Hristos, trebuie să se reflecte în supunerea pe care aceasta o arată față de bărbatul ei.

Motivația supunerii este găsită în prima parte a versetului 23 și este dată de particula „o[ti”, care se poate traduce astfel: „căci, pentru că, deoarece etc.” Soția trebuie să se supună bărbatului, deoarece acesta este capul ei. Bărbatul este capul nevestei în același fel în care și Hristos este Capul Bisericii, fapt care implică raportul soției față de soț identic cu felul în care Biserica se raportează la Hristos. „Soția trebuie să privească supunerea pe care trebuie să o dea soțului ei ca și pe o supunere dată lui Hristos”. Din nou este folosit adverbul comparativ „w`j” (așa cum, la fel cum, după cum). Soția trebuie să fie condusă de soțul ei la fel cum Biserica este condusă de Hristos.

Trupul este constituit să răspundă directivelor capului. Trupul nostru biologic răspunde directivelor capului, acesta fiind centrul de unde pleacă toate comenzile. Revenind în cadrul familiei, soția și soțul sunt un singur trup. Din această perspectivă, soția trebuie să răspundă directivelor pe care le dă capul, în cazul acesta bărbatul. Este o comparație pe de o parte între Hristos ca și cap, și Biserică ca și trup, și pe de altă parte bărbatul ca și cap, și femeia ca și trup. „Un trup fizic care nu răspunde directivelor capului este invalid, paralizat sau spastic. În același fel, o soție care nu răspunde propriu – zis directivelor soțului ei, manifestă o dezechilibru spiritual serios”.

În versetul 23, lui Hristos îi este atribuit un merit care nu i se poate atribui bărbatului sub nici o formă. Pe lângă faptul că este „kefalh”(Capul) bisericii, El este declarat și „swth,r”(Mântuitorul) bisericii. Nu toate sensurile posibile atribuite lui „swth,r” (vindecător, ajutor, eliberator, mântuitor, salvator) ar putea fi atribuite și bărbatului.

„Cristos este într-adevăr Mântuitorul Trupului, și bărbatul nu are acest

statut pentru femeie; cu toate acestea problema supunerii nu este

afectată de acest aspect; în ciuda acestui lucru, la fel cum Biserica

este supusă lui Hristos, la fel trebuie soțiile să fie supuse bărbaților

lor”.

Bărbatul nu are întreg statutul lui Hristos, lucru perfect adevărat, dar asta nu înseamnă că acesta nu merită supunerea din partea soției.

Versetul 24 ilustrează tabloul unei femei supuse, indicând modul în care nevestele trebuie să fie supuse. Expresia „este supusă” este traducerea verbului grec u`pota,ssw, „care la diateza medie, cum se găsește aici, înseamnă a te supune în fața cuiva, a asculta”. Supunerea implică o ascultare de soț în deciziile sale, în recomandările sale, bineînțeles, atâta timp cât acestea rămân în sfera „în Domnul.”

Pavel folosește din nou ca exemplu Biserica pentru ca să arate soției cum trebuie să fie supusă bărbatului ei. Supunerea desăvârșită se regăsește în aceea pe care Biserica o are față de Hristos. Acesta este modelul suprem din care femeia poate să învețe ce înseamnă supunerea. Supunerea Bisericii înaintea lui Hristos este o normalitate, dat fiind că Acesta este Capul Bisericii. Se poate spune că supunerea este și un răspuns la ceea ce Hristos a făcut pentru Biserică. Prin supunere, Biserica răspunde într-un mod plăcut la ceea ce a făcut Hristos pentru ea. „Supunerea Bisericii față de Hristos este voluntară, din toată inima, sinceră, plină de entuziasm. Este o supunere determinată nu doar de o convingere, ci și de o dragoste în schimbul dragostei lui Hristos”. În același fel, supunerea femeii trebuie să fie voluntară și din toată inima, nu cu o inimă împărțită. Atitudinea ei trebuie să fie sinceră, fără prefăcătorie, și de asemenea plină de entuziasm. Atitudinea este mai importantă decât faptele în sine. Supunerea cu o atitudine incorectă este identică cu nesupunerea. Supunerea nu are voie să fie parțială, sau cu scopul obținerii unor avantaje.

Pavel continuă pasajul adresându-se cu precădere bărbaților, însă chiar în finalul capitolului, într-o jumătate de verset, înainte ca să treacă la responsabilitățile copiilor, Pavel mai adaugă o responsabilitate în dreptul nevestelor. El le scrie: „și nevasta să se teamă de bărbat”(v.33b). Discuția desigur apare în jurul termenului „fobh/tai”(fobetai). Aspectul fricii s-a mai întâlnit o dată în acest pasaj cu referire la Hristos, deci nu se poate spune că este ceva nou. Termenu „fobh/tai” literalmente înseamnă frică, groază, spaimă, înspăimântare, dar acest verb „poate exprima sentimentul fricii în toate nuanțele și în toate formele lui, de la simplul respect până la reverență și adorare, în funcție de obiectul ei”. Ne dăm seama astfel că nevasta trebuie să își respecte bărbatul, la fel cum Biserica își respectă Capul, pe Hristos. Biserica nu se teme de Hristos, și nici nevasta nu trebuie să trăiască cu frică față de bărbatul ei. Acțiunea de supunere implică respect și nu frică din partea soției. Soțul merită respectul soției, dar să existe și o reciprocitate în acest aspect. Cred că afirmația lui Lincoln constituie o concluzie bună:

„Din moment ce frica de Hristos este răspunsul potrivit al

credinciosului în fața dragostei și puterii Sale atotcuprinzătoare, frica

soției este răspunsul potrivit înaintea conducerii soțului pusă în

practică printr-o dragoste sacrificială de sine”.

3.2.3 Datoria bărbaților (5:25-33a)

Versetul 25 introduce bărbatul și responsabilitățile acestuia, fiind în continuare folosită analogia Hristos-Biserică. Cerința este prezentată în primele cuvinte din versetul 25: „Oi` a;ndrej( avgapa/te ta.j gunai/kaj” (bărbaților, iubiți-vă nevestele), urmând ca în continuarea versetului, și continuând chiar cu versetul 26 și 27, să arate modalitatea prin care trebuie ca soțul să își iubească soția. Soțul trebuie să își iubească soția privind la felul în care Hristos își iubește Biserica și la toate implicațiile acestui fapt. Datoria bărbaților față de femei este cuprinsă într-un singur cuvânt: dragoste. Termenul din limba greacă folosit de Pavel aici este „avgapa/w”, care are mai multe semnificații: „a iubi, a prețui, a ține mult la cineva”. Bauer spune că termenul „înseamnă a iubi pe cineva mai mult decât propria-ți viață și a demonstra acest lucru practic”. Termenul folosit este important pentru a înțelege dragostea pe care Dumnezeu o așteaptă cu adevărat de la un bărbat pentru soția lui. „Semnifică o grijă constantă în gândire și în acțiune pentru binele celeilalte persoane”.

Dragostea pe care Pavel o cerea soțului nu era una egoistă, ci altruistă, fiind permanent preocupată de binele celeilalte persoane. În cazul în care cineva pretinde că iubește, dar preocuparea sa nu este pentru partener ci pentru propria persoană, atunci nu se poate vorbi despre o dragoste agape. Dragostea agape împinge persoana care iubește să acționeze pentru binele celeilalte persoane, nu numai să gândească sau să rostească acest lucru. Pleacă de la gândire, dar gândurile se transformă în acțiuni concrete pline de bunătate, acțiuni pe care le așteaptă în primul rând Dumnezeu, dar bineînțeles și soția. Dacă dragostea nu este una altruistă, ci egoistă, se poate vorbi despre dragoste, dar nu o dragoste agape.

Se înțelege astfel că, cel puțin în vremea lui Pavel, existau mai mulți termeni pentru dragoste, pe lângă termenul agape. Este necesar să aducem în discuție felurile de dragoste întâlnite în contextul contemporan lui Pavel. Făcând distincția între acestea, Wuest spune că „soțul are încă trei alte trei feluri de dragoste pentru soția lui, o dragoste pasională(eros), o dragoste de automulțumire și satisfacție(stergo) și o duioșie sau afecțiune(phileo)”.

Există o diferență consistentă între cele menționate mai sus și dragostea agape. Aceasta din urmă implică dăruirea pentru binele celuilalt, nu se rezumă doar la satisfacerea propriei profte, nu este doar pasiune. Nu înseamnă nici măcar satisfacție, fie personală, fie a partenerei, și înseamnă mai mult decât un comportament caracterizat de duioșie. Dragostea agape, l-a determinat pe Hristos să meargă până la sacrificiu personal pentru Biserica pe care o iubește. Acest aspect al dragostei, pe care l-a adus Pavel în cadrul familiei, era unul nou pentru contemporanii săi.

„Contemporanii stoici ai lui Pavel îl învățau pe soț să iubească. Dar verbul pe care ei îl foloseau era cuvântul slab fileo; învățătura creștină a fost cea care a introdus în căsnicie dragostea agape, puternică și gata de sacrificiu”.

Un aspect textual important al versetului 25 este legat de folosirea conjuncției subordonatoare „kaqw,j”, care este tradusă în Cornilescu prin „cum”. Bărbatului i se cere o dragostea agape, iar Pavel folosește această conjuncție pentru ca să exemplifice modalitatea prin care această dragoste poate fi manifestată. Conjuncția subordonatoare „kaqw,j” introduce modul în care bărbatul trebuie să își iubească soția, dar acest termen, „pe lângă forța comparativă primară a sa, are și conotații cauzale. Dragostea lui Hristos pentru Biserică nu numai că reprezintă modelul, dar furnizează și fundamentul dragostei soțului pentru soție”. Dragostea lui Hristos pentru biserică este cauza, în timp ce dragostea soțului față de soția sa este efectul acesteia. Soțul poate clădi această dragoste pe un fundament sigur, stabilit deja de Hristos pentru el.

Dragostea lui Hristos pentru Biserică a condus la acțiuni concrete, una din ele fiind aceea de a se jertfi pe Sine pentru aceasta. „Soțul care își iubește soția așa cum Hristos a iubit Biserica, dă tot ce are pentru soția sa, inclusiv viața lui dacă trebuie”.

Aceasta este semnificația dragostei agape: disponibilitatea de a-ți da propria viață pentru cea pe care o iubești. Acest aspect cu siguranță a fost unul nou pentru cei contemporani lui Pavel. Dragostea agape nu era ceva obișnuit în cadrul familiei. Anterior s-a afrimat că dragostea lui Hristos a fost sacrificială. Măsura dragostei a fost atestată de mărimea sacrificiului în cazul lui Isus Hristos. Același lucru este valabil și în căsătorie. Măsura dragostei este reliefată în fapte, în sacrificiu de sine pentru partener. Măsura dragostei este văzută în disponibilitatea sacrificiului de sine. „Dragostea soțului față de soția sa este măsurată de un standard superlativ al sacrificiului de sine”.

Dragostea agape depășește așadar, atât din cauza calității, cât și din cauza sursei sale, celelalte feluri de dragoste existente în acea vreme în cultura care a primit scrisorile pauline. Aceasta este dragostea desăvârșită, și după cum spune Hendriksen: „o dragoste mai excelentă decât aceasta este inimaginabilă”.

Pasajul continuă explicând ceea ce a făcut Hristsos pentru mireasa Sa, motivat fiind de dragostea necondiționată pe care a avut-o. Pavel explică procesul sfințirii Bisericii, al curățirii ei prin cei doi agenți, într-un cuvânt, al pregătirii ei pentru înfățișarea înaintea Mirelui. Procesul este complex pentru a fi discutat în această lucrare. Totuși, se pot face câteva considerații minore.

Pentru ca să o sfințească, Hristos a trebuit să o curețe. Procesul curățirii este anterior celui de sfințire, chiar pregătitor, sau necesar pentru sfințirea bisericii. „Doi intermediari sunt descriși ca făcând posibilă curățirea. Este prin spălarea cu apă, și prin Cuvântul Său”. În traducerea sa, Cornilescu folosește termenul de botez cu apă, însă termenul care apare este „loutrw”, un substantiv a cărui semnificație este multiplă: „spălare cu apă, îmbăiere, baie, scăldat”. Desigur că referința poate fi la botez. Al doilea agent care a făcut posibilă curățirea este Cuvântul, care prin puterea Lui de a schimba, a contribuit la curățirea pentru sfințire a Bisericii. „Încă o dată, timpul verbului grec(aorist) indică faptul că această sfințire se referă la o acțiune specifică a lui Dumnezeu în viețile lor”. Scopul Lui a fost ca să o sfințească. Însă și acest scop a fost condus de un alt scop final. Dorința lui Hristos a fost ca să înfățișeze Biserica înaintea Lui într-o stare impecabilă. Ceea ce iese în evidență este preocuparea pentru calitatea bisericii Sale. Expresiile de genul „fără pată, fără zbârcitură, fără prihană”(v. 27) reflectă preocuparea lui Hristos pentru mireasa Sa. Dorința Lui pentru ca Biserica să fie înfățișată astfel înaintea Sa, este mânată de dragostea pe care Acesta o are pentru ea.

„Dragostea dorește numai binele pentru cel pe care îl iubește, și nu poate îngădui ca cel iubit să fie corupt sau îndrumat greșit de orice care este rău sau dăunător. Când dragostea unui soț pentru soția sa este ca și dragostea lui Hristos pentru Biserica Sa, el va căuta în mod continuu să ajute purificarea ei de orice fel de murdărie”.

La fel cum Hristos a fost preocupat de curăția bisericii Sale, cu alte cuvinte, preocupat de nivelul spiritual al Bisericii, și soțul trebuie să fie preocupat de nivelul spiritual și de curăția soției sale. Cei doi sunt un singur trup, iar apropierea de Hristos a unuia dintre ei poate influența apropierea de Hristos a celuilalt. Datoria soțului, este în primul rând să ajute soția să fie cât mai aproape de Dumnezeu, cât mai curată din punct de vedere spiritual.

Biserica nu a meritat această dragoste, dar în ciuda acestui fapt, Hristos Domnul s-a jertfit pentru ea, dragostea Sa fiind una sacrificială. Dragostea lui Hristos nu a fost condiționată și nici bazată pe meritul Bisericii. La fel trebuie să fie și dragostea soțului față de soție: necondiționată și chiar sacrificială dacă este nevoie. „Domnul nostru a făcut acest lucru pentru noi, pentru Biserică, pe când eram încă păcătoși, pe când nu eram evlavioși, pe când eram dușmani”. Domnul Isus a făcut asta pentru noi pentru că ne-a iubit, nu pentru că aveam vreun merit. Ca atare, nici soțul nu trebuie să facă ceva pentru soția lui doar atunci când aceasta merită. Acțiunile nu trebuie să vină din merite, acestea trebuie să fie efectul dragostei.

Cerința bărbatului este așadar să-și iubească nevasta. În textul de față se găsește o modalitate dublă. Bărbatul trebuie să își iubească soția, în primul rând așa cum a iubit Hristos Biserica și în al doilea rând, ca pe trupurile lor(v.28). Aici Pavel aduce un aspect nou, pe care nu l-a mai discutat înainte. Soții trebuie să își iubească nevestele cum a iubit Hristos Biserica, aspect discutat anterior. Ceea ce Pavel aduce nou este expresia: ca pe trupurile lor. Versetul 28 este introdus de sintagma „ou[twj ovfei,lousin” tradusă de Cornilescu prin cuvintele „tot așa trebuie”. Sintagma conține un adverb(ou[twj) și un verb la modul indicativ prezent activ(ovfei,lousin). Verbul „ovfei,lousin” este indicativul infinitivului „ovfei,lw” care poate fi tradus astfel: „a fi dator cu ceva, a fi obligat la ceva, a trebui”. Prin urmare, bărbații sunt obligați(datori) să își iubească nevestele ca pe trupurile lor.

Pavel anticipează ceea ce va spune în versetul 31, despre unitatea celor doi în același trup. „Din moment ce w`j ta. e`autw/n sw,mata (ca pe trupurile lor) este echivalent cu w`j e`auto,n (ca pe sine)”, acest aspect implică faptul că „bărbații ar trebui să își iubească soțiile ca fiind trupurile lor”. Prima parte a versetului 33: „să-și iubească nevasta ca pe sine” explică prima parte a versetului 28 (ca pe trupurile lor) și viceversa. Un bărbat își îngrijește trupul, deoarece acesta are nevoie de îngrijire, odihnă și hrană. Felul în care își tratează propriul trup trebuie să fie modul în care își tratează soția. Hristos, Capul trupului, al Bisericii, o iubește, fiind preocupat de creșterea ei și de hrănirea ei. El constituie modelul suprem pentru soț în această privință. „Soțul, capul, prin urmare, trebuie să își iubească soția ca fiind trupul său, exact ca și cum Hristos a iubit Biserica, trupul Său”. Pavel spune că cine își iubește soția se iubește pe sine însuși, asta pentru că aceasta este parte din trupul său. Versetele 28-31 trebuie explicate ca un tot unitar, nu pot fi explicate individual, deoarece se explică reciproc. Dacă un bărbat își iubește soția se iubește pe sine, aceasta fiind parte din el, conform versetului 31. Starea în care se află soția, influențează direct bărbatul ei. Însă starea în care se află ea, este determinată în repetate rânduri de felul în care se poartă el față de ea. Iar soțul se identifică cu starea în care se află soția, fiind dependenți în sentimente și trăiri unul de celălalt. Soțul nu poate trăi independent de soție, și nici soția de soț; asta datorită unității dintre ei(v.31).

Nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui. Termenul folosit pentru trup este „sa,rka”(carne) atât în versetul 29 cât și în 31. Deoarece bărbatul este un singur trup cu ea după împreunarea fizică, dacă el își urăște soția, practic se urăște pe sine, chiar inconștient fiind de aceasta.

Revenind, soțul trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru fericirea și împlinirea soției sale, deoarece, după cum s-a afirmat anterior, starea ei influențează starea lui și viceversa. „Dacă un om poate prin dragostea lui pentru soție să o facă să devină o persoană cu adevărat fericită, viața lui proprie în compania ei este probabil că va fi fericită”. Fericirea lui depinde de fericirea ei. Aici bineînțeles că intervine aspectul dragostei agape, despre care s-a discutat mai devreme. Cerințele din aceste versete sunt imposibil de realizat fără acest fel de dragoste. Ea este cea care face posibilă o atitudine corespunzătoare din partea soțului, deoarece tot ea a făcut posibilă jertfa lui Hristos pentru trupul Său, Biserica. De multe ori bărbații ar vrea ca soția să fie disponibilă să facă ceea ce ei nu ar fi disponibili niciodată să facă. Privind însă, la Hristos, soțul poate deveni capabil să facă totul pentru soția sa. „Noi ca și membrii ai trupului Său, îndemnați fiind de exemplul Său și împuterniciți de Duhul Sfânt, trebuie să facem altora cum Hristos ne face nouă”.

Hristos Domnul a privit la ceea ce poate fi Biserica dacă El duce la îndeplinire această jertfă pentru ea. El a privit la potențialul Bisericii. Dragostea a fost suficientă ca să accepte Biserica așa cum era, dar prea mare ca să o lase așa cum era. În dragostea Sa pentru biserică, Hristos nu a făcut ce a făcut din motivul că Biserica s-ar fi ridicat la un standard destul de înalt, care să o facă vrednică de această jertfă.

Revenind la datoria soțului, acesta trebuie să își iubească soția, în primul rând privind la exemplul lui Hristos, iar în al doilea rând, cum își iubește propriul trup. El trebuie să privească la potențialul care se află în ea, la ceea ce poate deveni aceasta. „Soții trebuie să își iubească soțiile pentru ceea ce sunt ele și ar trebui să le iubească suficient ca să le ajute să devină ceea ce ar trebui să fie”. Hristos a luptat pentru ca să înfățișeze Biserica într-o stare cât mai bună. La fel trebuie să facă și bărbatul: să lupte din răsputeri pentru ca soția lui să se dezvolte pe toate planurile (mai ales pe cel spiritual), el aducându-și aportul maxim pentru acest lucru.

Descriind preocuparea pe care fiecare om o are pentru trupul său, Pavel folosește doi termeni în versetul 29: „evktre,fei”(hrănește) și „qa,lpei”(îngrijește). Primul înseamnă „a crește, a hrăni, a nutri”, iar al doilea înseamnă „a dezmierda, a consola, a alina, mângâia, a încălzi”, doar că aici ambele sunt la indicativ.

Cornilescu spune că bărbatul își hrănește și îngrijește propriul trup, la fel cum Hristos face cu Biserica Sa. Atât bărbatul, cât și Hristos, își îngrijesc propriul trup. În cazul bărbatului, datorită unirii cu femeia, cei doi devin un singur trup, care trebuie îngrijit în modul cel mai bun posibil. În cazul lui Hristos, el îngrijește Biserica, adică trupul Său. Modul prin care, atât bărbatul, cât și Hristos, îngrijesc de trupurile lor, este descris de cei doi termeni: „evktre,fei” (hrănește) și „qa,lpei” (îngrijește). Două din semnificațiile verbului „qa,lpei” sunt „a dezmierda, a mângâia”. La fel cum Hristos mângâie Biserica Sa când trece prin suferință, și o alină în dragostea Sa, așa și bărbatul trebuie să facă soției sale. Dezmierdarea și mângâierea sunt 2 acțiuni pe care, orice femeie le așteaptă de la bărbatul ei. Deci, felul în care bărbatul se poartă cu soția sa, este de fapt felul în care se poartă cu propriul său trup.

Pentru a reliefa cea mai intimă relație de sub soare între soț și soție, Pavel se folosește de expresia „eivj sa,rka mi,an” (o singură carne) din versetul 31.

„Dumnezeu vrea ca relația sexuală să fie nu numai o unire de trupuri,

ci să simbolizeze și să exprime o unire a personalităților lor. Numai atunci

când soțul și soția ajung să fie una într-un mod atât de profund,

numai atunci este adevărat faptul că cine își iubește nevasta se iubește

pe sine însuși”.

Anterior s-a putut vedea că termenul folosit pentru trup este „sa,rka”(carne) atât în versetul 29 cât și în 31. Literar ar suna astfel: „cei doi vor fi o singură carne.” Odată cu consumarea actului sexual, cei doi sunt considerați un singur trup. „Intimitatea acestei legături, stabilită de unirea lor sexuală, a condus la gândul căsătoriei ca și făcând din doi indivizi un fel de nouă entitate personală”. Unitatea profundă este redată și de folosirea celor două verbe: „va lăsa”(katalei,yei) și „se va lipi”(proskollhqh,setai). Verbul tradus de Cornilescu prin „va lăsa” este „katalei,yei”, a cărui infinitiv se poate traduce prin: „a părăsi, a lăsa în urmă pe cineva, a lăsa singur pe cineva, a abandona, a renunța etc”. Sensurile acestui termen sunt multiple, însă în acest context el se referă la părăsirea familiei pentru unirea cu partenerul de viață. Noua entitate personală creată este formată din cei doi, fiind intimă și stabilită de unirea sexuală. Al doilea verb „se va lipi” are corespondentul grec „proskollhqh,setai”, a cărui infinitiv proskolla,w poate fi tradus prin: „a se lipi strâns, a se uni cu cineva, a ține la, a fi credincios, a fi devotat, etc”. Se observă astel încărcătura pe care o aduce acest verb cu el. Cei doi se vor lipi unul de altul printr-o relație de credincioșie și devotament reciproc. Unirea dintre Hristos și Biserică este profundă, dar și permanentă. Nu este o relație temporară. Cele două cuvinte care atrag atenția sunt unitate și permanență. Căsătoria este caracterizată de unitate profundă, dar și de permanență, la fel cum este relația Hristos-Biserică.

Cerința lui Pavel pentru bărbați este însoțită de o explicație potrivită. Femeia trebuie iubită, în primul rând cum a iubit Hristos Biserica și în al doilea rând ca pe trupurile lor. Modelul suprem este în relația Hristos-Biserică, iar dacă nu înțelegi cum se cuvine relația Hristos-Biserică nu poți înțelege relația soț-soție într-un mod adecvat.

Principiul de bază în comunitate este supunerea reciprocă. Acest principiu, valabil în comunitate, este cu atât mai mult valabil și important în cadrul familiei. Datoria soțiilor este să fie supuse bărbaților lor, în timp ce bărbații trebuie să își iubească soțiile, ambele acțiuni fiind pe deplin preluate din modelul Hristos-Biserică.

În concluzie, se poate afirma, datorită contextului în care apare pasajul, că supunerea este rezultatul umplerii cu Duhul Sfânt și de asemenea efectul reverenței pe care credinciosul o are față de Hristos. Supunerea trebuie să aibă loc doar în sfera delimitată de Hristos și doar în relație cu partenerul de viață, iar supunerea pe care femeia o are față de Hristos este manifestată în relația ei cu soțul.

În timp ce datoria femeii este să fie supusă, datoria bărbatului este să își iubească soția cu o dragoste agape, o dragoste care caută folosul celeilalte persoane și este altruistă prin definiția ei. Aceeași dragoste a avut-o și Hristos când S-a dat pe Sine pentru Biserică. Pavel folosește analogia Hristos-Biserică pentru a ilustra dragostea perfectă. Dragostea agape iubește chiar și în imperfecțiune. Așa a iubit Hristos Biserica, iar așa așa trebuie să își iubească bărbatul soția.

Dragostea agape acceptă o persoană în stadiul în care este, dar se luptă pentru a aduce acea persoană la potențialul ei maxim.

Este important ca femeia și bărbatul să înțeleagă ce înseamnă că ei sunt un singur trup și care sunt implicațiile acestui fapt. Faptul că cei doi sunt un singur trup, lucru care se întâmplă după unirea fizică a celor doi, este planul inițial al lui Dumnezeu pentru omenire. Prin urmare, planul lui Dumnezeu trebuie dus la împlinire, pentru că așa a intenționat El, dar odată înfăptuit, trebuie ținut după principiile Sale.

Nu se poate vorbi despre relația soț-soție fără să vorbești despre relația Hristos-Biserică. Majoritatea principiilor care funcționează pentru relația Hristos-Biserică sunt valabile în relația soț-soție. Prin urmare, cunoașterea relației dintre Hristos și Biserică, precum și a principiilor care guvernează această relație, este imperativă pentru o căsnicie de succes. Însă pe lângă cunoașterea principiilor care guvernează relația Hristos-Biserică, este necesară cunoașterea aplicabilității lor practice în cadrul familiei.

În secțiunea următoare, Pavel contiună cu aspecte legate de familie, însă de data aceasta, stabilește principii între tați, respectiv părinți, și copii. După ce s-a folosit de analogia Hristos-Biserică, Pavel se adresează în mod specific copiilor. Textul din Efeseni 6 aduce completări esențiale pasajului paralel din Coloseni 3.

3.3 Efeseni 6

În capitolul 5, folosind analogia Hristos-Biserică, Pavel a adresat îndemnuri pentru neveste și bărbați. În capitolul 6 el dă câteva îndemnuri pentru copii și, din nou, pentru tați, respectiv părinți, însă de data aceasta, îndemnurile pentru aceștia din urmă sunt cu privire la copii. El continuă pasajul vorbind și despre relația adecvată dintre stăpâni și robi, asta pentru că așa cum s-a dovedit în capitolele anterioare, în perioada intertestamentară familia includea robii sau sclavii acesteia. Relația dintre rob și stăpân nu este însă subiectul acestei lucrări. În cele ce urmează, vor fi analizate, pe rând, datoriile copiilor față de părinți și respectiv ale taților față de copii.

3.3.1 Datoria copiilor

Cerința pentru copii este concretizată în mai multe aspecte. Așa cum se găsește în versetul 1, cerința este concretizată într-un cuvânt: „u`pakou,ete” (ascultați), imperativul prezent activ al verbului „u`pakou,w”, care înseamnă: „a asculta de, a asculta la, a fi ascultător, a fi supus”. Cerința pentru copii continuă și în versetul 2, ea găsindu-se cuprinsă în imperativul „ti,ma”(să cinstești), a cărui infinitiv tima,w poate fi tradus astfel: „a cinsti, a onora, a prețui, a valora, a estima o valoare, a valorifica, a avea reverență”. Fiecare cerință corectă are o motivație corectă, prin urmare, se poate vedea motivația corectă ce corespunde fiecărei cerințe în parte. În acest pasaj există o cerință dublă cu o motivație dublă.

Versetul 1 cuprinde prima cerință însoțită de o motivație. Înainte de a aduce în discuție cerința, trebuie adus în discuție aspectul legat de vârsta copiilor. Termenul te,kna se referă de obicei la cei care au o vârstă timpurie, însă este folosit aici pentru a-i desemna pe toți cei care încă sunt sub autoritatea și grija părinților”. Nu se poate afirma cu precizie vârsta exactă a copiilor la care se referă Pavel. Aspectul ascultării este un aspect important, deoarece cerința ascultării nu poate fi adresată unora care nu sunt suficient de mari ca să conștientizeze acest aspect. „Din contextul prezent, copiii în perspectivă trebuie să fie destul de mari ca să fie conștienți de o relație cu Domnul lor…dar încă destul de mici pentru a fi în procesul de a fi crescuți”. Acest aspect este bine înțeles din expresia „evn kuri,w|” (în Domnul) și verbul „evktre,fete” (creșteți-i). Vârsta, cu siguranță, poate varia în funcție de educație, cultură, capacitate rațională, acestea influențând clar modul în care un copil percepe relația cu Hristos. MacArthur completează menționând faptul că „Tekna (copii) nu se referă în mod particular numai la copiii mici…” ci și la copii de vârsta adolescenței, care încă sunt în procesul de creștere și sunt dependenți de părinții lor pentru nevoile lor fizice. Cerința ascultării este valabilă în dreptul celor care conștientizează importanța relației lor cu Hristos și a celor dependenți de părinții lor.

Verbul folosit de Pavel pentru a enunța cerința este, cum s-a observat anterior „u`pakou,ete”(ascultați). „Verbul este la imperativ prezent, o construcție care comandă o ascultare habituală, constantă aici”. Ascultarea de părinți este atitudinea constantă a unui copil care este în Domnul. Este vorba despre o poruncă în aspectul său continuu. Acțiunea ascultării trebuie să fie ceva care se petrece constant, zilnic, nu întâmplător sau constrâns de împrejurări.

Modalitatea prin care trebuie să fie dusă la îndeplinire cerința se găsește în expresia în Domnul. Este o expresie pe care autorul o folosește pe parcursul epistolei. Ca și în cazul soției, căreia îi este îngăduiă nesupunerea doar în cazul în care soțul îi cere ceva contrar voii lui Dumnezeu, copilul are dreptul, și chiar obligația de ce nu, să nu asculte atunci când cerința părinților este contrară voii lui Dumnezeu. Expresia în Domnul denotă faptul că cerințele părinților cât și acțiunile copiilor trebuie să fie în armonie cu voia lui Dumnezeu.

Expresia în Domnul „este folosită aici nu pentru că apostolul contemplează situația în care ordinele părintești pot fi contrare legii lui Hristos, ci este vorba de casa creștină pe care o are el în minte”. Folosind sintagma în Domnul apostolul exclude clar posibilitatea unor ordine părintești contrare legii lui Hristos. Trăirea în Domnul exclude posibilitatea unor ordine contrare legii lui Hristos și exclude de asemenea ascultarea unor astfel de ordine.

El scrie familiei în care membrii sunt credincioși, având deci o relație personală cu Hristos, care în mod normal exclude posibilitatea ordinelor de natură imorală. „Expresia în Domnul definește calitatea ascultării prin faptul că definește sfera în care aceasta trebuie să aibă loc”. Ascultarea trebuie să aibă loc în sfera voii lui Dumnezeu, dusă la îndeplinire doar în sfera impusă de Dumnezeu prin Cuvântul Său și prin Duhul Său cel Sfânt care locuiește în cei care sunt în Domnul. De aceea nu se poate vorbi despre copii foarte mici, deoarece aceștia nu înțeleg sfera ascultării delimitată de Însuși Dumnezeu în cadrul familiei.

La fel cum soțiile trebuie să fie supuse bărbaților lor și nu altora, copii trebuie să asculte de părinții lor. Acest aspect s-a putut observa și în textul din Coloseni. Există tendința preluării regulilor și cerințelor de la părinții altor copii. Dacă sfera în care ascultarea trebuie să aibă loc este delimitată de Hristos, nu se poate pune problema unei motivații greșite. Este și acesta un pericol. „Toată ascultarea egoistă, ascultarea șovăitoare, ascultarea constrânsă, ascultarea sub teroare, este imediat exclusă”. O astfel de ascultare nu este plăcută lui Dumnezeu.

Motivația corectă pentru ascultare este dată de expresia „tou/to ga,r evstin di,kaion” (căci este drept). „Este drept să aculți de părinți după Legea Vechiului Testament; ascultarea de părinți este în concordanță cu exemplul lui Hristos însuși (Luca 2:51)”. Trebuie ținut cont de faptul că Hristos a ascultat de părinții Săi cu toate că era Dumnezeu întrupat. Le-a fost supus și ascultător ca să dea un exemplu în acest sens. Vârsta pe care o avea când se menționează aceste lucruri era de 12 ani. Ascultarea este ceva normal în conformitate cu Legea Vechiului Testament. Exemplul lui Hristos transferă această normalitate și în Noul Legământ, implicit în Noul Testament, El fiind inițiatorul Noului legământ. „Nimeni nu poate prospera și nu poate fi fericit dacă nu învață ce este ascultarea”. Ascultarea se învață. Iar dacă cineva nu va asculta de părinți, nu va asculta nici de Dumnezeu și nici nu poate spune că ascultă de Dumnezeu dacă nu ascultă de părinți.

Cea de a doua parte a cerinței (este o cerință dublă) apare în versetul 2, fiind marcată, cum se vede mai sus, de verbul „ti,ma”(să cinstești). În același pasaj există 2 cerințe care se completează reciproc. MacArthur menționează că „ascultați are de a face cu acțiunea, și cinstiți are de a face cu atitudinea”. Copilul își ascultă părintele, îi este supus atunci când îl prețuiește, atunci când recunoaște importanța și valoarea acestuia din perspectivă divină. Cinstirea unui părinte înseamnă să-l prețuiești, să-l valorezi pe acesta. Atitudinea este aceea de a-l valora, de a-l prețui, iar această atitudine corespunzătoare duce la acțiunea corespunzătoare: a-l asculta.

Se observă că cinstirea pe care trebuie să o dea copilul este atât tatălui cât și mamei, nu doar unuia dintre ei. Ambii părinți trebuie să se bucure nu numai de ascultarea copiilor, ci și de cinstea acestora. Unul din motivele pentru care Pavel accentuează aspectul cinstirii pe lângă cel al ascultării, este pentru că „descendenții sunt, în mod trist, deficienți în afecțiune naturală, care acționează fără răbdare sau jignitor față de cei cărora le-au dat naștere”. Adică se întâmplă de foarte multe ori ca descendenții, în cazul de față copii, să fie caracterizați de sărăcie în afecțiune față de părinții lor. Ei își iubesc părinții dar nu o arată așa cum se cuvine, sau nu îi iubesc așa cum o cere Scriptura. Dragostea de părinți se manifestă în cinstirea acestora.

Pentru ca a-i îndemna pe copii la cinstirea părinților, Pavel citează din Vechiul Testament, cu precădere din decalog (Exod 20:12). El recurge la textul din Vechiul Testament și face acest lucru, știind foarte bine că Legea era cunoscută de către copiii familiei iudaice, care studiau și învățau Legea din copilărie.

Motivația cinstirii este fericirea și o viața lungă. S-ar putea spune că una din condițiile fericirii unui copil în viață este cinstirea părinților. Felul în care își tratează un copil părinții va influența starea sa pe parcursul vieții îngăduite de Dumnezeu.

Discuția care se ridică, este în jurul faptului că Pavel numește porunca a cincea drept cea dintâi poruncă: „este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință”(v.2b). Abbot este atent să menționeze faptul că „s-ar putea ca să nu fie vorba doar despre decalog aici”, insinuând că se referă la cea dintâi poruncă din toate poruncile primite de Israel și nu doar decalogul. Această poziție nu are argumente care să o susțină. Pavel numește deci, porunca a cincea drept cea dintâi poruncă. Există desigur interpretări parvin acestei dileme. Se poate spune că este prima poruncă din al doilea grupaj de porunci. Aceasta at fi o primă interpretare posibilă. Comentatorii împart decalogul în două părți: prima parte cuprinzând poruncile ce arată datoriile omului față de divinitate, iar a doua parte cuprinde poruncile ce arată datoriile omului față de aproapele său. O a doua interpretare este că ar fi porunca cea mai importantă din decalog. „O altă interpretare întâlnită este că prw,th se referă la prima poruncă ce trebuie învățată sau memorată de către copii”. Aceasta din urmă, nu are temei sau fundament care să ateste această prezumție. O altă interpretare este că porunca numărul 5 (a cinstirii) este prima poruncă ce conține cu adevărat o promisiune. Prima interpretare nu stă în picioare, deoarece „evreii au învățat cu regularitate că fiecare din cele două table ale legii, conțin cinci porunci”. Astfel, conform învățăturii pe care o propagau evreii, ea nu este prima poruncă din al doilea grupaj, ci este a cincea poruncă din primul grupaj, aspectul cinstirii părinților, fiind considerat astfel o datorie față de Dumnezeu nu față de semeni. Oricine ar putea spune că porunca numărul 5, nu este prima din cele 10 porunci ce conține o promisiune. Mai există și alte porunci care conțin promisiuni sau avantaje alăturate lor. Interesant este ceea ce menționează Cook: „A doua poruncă conține o declarație nu o promisiune, a treia conține o amenințare”. Privind lucrurile din această perspectivă, se poate spune că prima poruncă din cele 10, care conține cu adevărat o promisiune, este porunca numărul 5, citată aici în textul din Efeseni.

Construcția folosită de Pavel în limba greacă arată în felul următor: „evsti.n evntolh. prw,th” (este pocunca cea dintâi). În această construcție, lipsește articolul. „În mod special pentru că nu este articol înaintea substantivului în greacă, ar trebui să înțelegem că această poruncă, a cincea, este o poruncă primordială”. Deci, putem înțelege că este o poruncă primordială ca și esență, ca și greutate, o poruncă de o importanță majoră. Părerile sunt împărțite cu privire la ce a vrut Pavel să spună copiilor, când a afirmat că această poruncă este cea dintâi. Cred că cea mai bună interpretare, la care subscriu și eu, este că porunca numărul 5, este cea dintâi, în termenii importanței ei.

Numeralul pe care Pavel îl folosește și care însoțește substantivul „evntolh” (poruncă), este „prw,th”, un numeral ordinal. Acesta poate fi tradus în mai multe feluri: „primul, cel dintâi, foarte important, de prim rang, în primul rând”. Din sensurile în care acesta poate fi folosit, se realizează faptul că el nu se referă la primul doar în sensul ordinii cronologice, ci și la primul în ceea ce privește importanța unui aspect specific. Ținând cont de modurile în care se poate traduce numeralul „prw,th”, interpretarea care susține că ar fi vorba despre cea mai importantă poruncă din cele zece este plauzibilă. Lincoln „argumentează că prima(cea dintâi), nu trebuie considerată în mod numeric, ci în termenii importanței sau dificultății poruncii”.

Cerința este cinstirea, motivația fiind aceea de a fi fericit. Promisiunea a fost făcută inițial poporului Israel. Interesantă este aplicarea unei promisiuni făcute lui Israel în zilele noastre. MacArthur dă o explicație bună la acest aspect controversat.

„Ca să fii fericit se referă la calitatea vieții, iar să trăiești multă vreme

pe pământ se referă la cantitatea vieții. Promisiunea originală era pentru Israel și implica multe binecuvântări pământești, fizice și tangibile. Faptul că Pavel face referință la ea aici, arată că ea se extinde și la credincioși astăzi…credinciosul care își cinstește părinții poate să fie sigur că viața lui va ține atât cât Dumnezeu intenționează, în loc să fie scurtată…”.

Cantitatea și calitatea vieții pot fi determinate cu siguranță de felul în care cineva își cinstește părinții. Unii poate consideră o exagerare sugerarea ideii că Dumnezeu ar scurta viața unui om care nu trăiește după rânduiala adusă de El. Nu cred că este vorba deloc despre o exagerare.

Cerința dublă pentru copii: ascultare și cinstirea, este însoțită de o motivație dublă: în primul rând că este drept, în al doilea rând pentru că cinstirea părinților este secretul fericirii. Iar aspectul ascultării de părinți nu a apărut ca și o învățătură exclusiv creștină. Acest aspect s-a găsit în familie înainte ca să se fi născut Hristos. „Ascultarea copiilor nu este limitată la etica creștină; este comportamentul standard în fiecare societate”. Din moment ce aspectul ascultării este un standard normal al societății, acest lucru fiind un standard al omului, nu se poate afirma că standardul lui Dumnezeu este inferior standardului omului, prin urmare este imperativ, cu atât mai mult într-o familie creștină.

3.3.2 Datoria taților

Discuția apare din nou în jurul termenului „pate,rej”. Datorită faptului că termenul poate însemna atât taților cât și părinților, discuțiile în jurul acestui termen sunt de înțeles. „Conform lui Philo, creșterea copiilor era responsabilitatea tatălui cât și a mamei, dar tatăl era în mod special responsabil pentru disciplină: să-l mustre pe copil, să-l dojenească, iar dacă nu ascultă cuvinele de avertizare, chiar să-l bată”. Cornilescu traduce acest termen (pate,rej) prin „părinților”. „Este adevărat faptul că termenul pate,rej (tați) câteodată include și mamele (Evrei 11:23), la fel cum frați poate include surori”, însă de remarcat este faptul că Pavel folosește alt termen distinct pentru „părinți” la începulul capitolului, chiar în versetul 1. Termenul folosit de Pavel pentru părinți este „goneu/sin”(părinților), forma plurală a substantivului „goneu,j”(părinte). Prin urmare, în contextul actual, îndemnul este dat cu precădere taților, nu părinților, chiar dacă și mamele au un rol determinant în creșterea copiilor. Această interpretare, (traducerea lui „pate,rej” prin tați), aduce lumină asupra textului din Coloseni, unde există aceeași discuție cu privire la traducerea termenului aceluiași termen. Dacă Pavel ar fi vrut să se adreseze părinților, ar fi folosit cu siguranță același cuvânt în versetul 4 ca și în versetul 1. Folosirea unui termen distinct atunci când se adresează părinților(goneu/sin) este un argument puternic pentru traducerea substantivului „pate,rej” prin taților.Pavel exprimă datoria taților folosind imperativul prezent cu negație „mh. parorgi,zete” (nu întărâtați la mânie). Infinitivul său, „parorgi,zein” înseamnă: „a supăra, a provoca mânie, a face mânios pe cineva”.

Lincoln face următoare mențiune referitoare la termenul „parorgi,zein”:

„Verbul parorgi,zein este folosit în Noul Testament doar în Rom. 10:19 despre Dumnezeu făcând pe Israel mânios, dar substantivul parorgismo,j apare mai devreme în această scrisoare în 4:26, unde denotă mânie care a fost provocată și care poate da diavolului oportunitatea dacă nu este tratată repede”.

În textul din Romani, verbul este folosit la viitor, tradus prin expresia „vă voi ațâța mânia”. În textul din Efeseni, verbul este la negativ, fiind tradus prin expresia „nu întărâtați la mânie.” Tatăl se poate face vinovat de stârnirea unei mânii în viața copilului, care dacă nu este tratată, dă oportunitatea diavolului să își facă lucrarea în viața acestuia. Dacă tatăl, prin neglijență se face vinovat de ațâțarea mâniei în viața copilului, fapt care îl va face pe acesta din urmă vulnerabil, tatăl va da socoteală în fața lui Dumnezeu pentru acest lucru. Când cineva păcătuiește, poate repara acest lucru între el și Dumnezeu. Dacă însă îl face pe altul să păcătuiască, el nu poate controla ceea ce se întâmplă în viața respectivului. Același lucru este valabil și în cazul taților. Ei se pot face vinovați de a-și ațâța copii la mânie, fără să poată controla mai apoi rezultatul mâniei în viața copiilor săi. Termenul folosit în textul din Coloseni este „evreqi,zw”, care înseamnă „a enerva, a supăra, a ațâța, a irita, a amărâ”. Ambii termeni, deși diferiți, denotă aceeași acțiune negativă, potrivnică lui Dumnezeu.

Cerința negativă pentru tați este ca aceștia să nu își întărâte copii la mânie. Contrariul acestei acțiuni nepotrivite este de a-i crește. Modalitatea în care copii trebuie crescuți va fi dezvoltată mai târziu. Pentru a consemna cerința pozitivă a taților, Pavel folosește imperativul „evktre,fete”, a cărui infinitiv „evktre,fein” poate fi tradus în mai multe feluri: „a hrăni, a alimenta, a crește, a educa”. Privind la modurile în care acesta se poate traduce, se înțelege că are 2 conotații majore. Se poate referi la hrănirea trupului cu mâncare, adică la alimentarea necesară acestuia, dar se poate referi și la creșterea acestuia. „Verbul evktre,fein a fost folosit mai devreme în 5:29, conotația sa fiind de a hrăni, dar aici are sensul mult mai general de a crește”. Desigur că nu se referă doar la o creștere din punct de vedere fizic, care implică doar hrănirea trupului. Datoria părinților se extinde mult mai mult decât atât. Părinții sunt responsabili de creșterea spirituală a copiilor, nu doar de hrănirea fizică a acestora. „Tatăl – și mama la fel – trebuie să furnizeze hrană pentru copii lor, nu doar fizică, ci și mintală și spirituală”. Creșterea fizică este ceva ce poate face și o familie care nu-l cunoaște pe Dumnezeu. Însă cerința părinților care trăiesc în Domnul este de a-și crește copii și pe plan spiritual. Părintele este responsabil în a-și crește copilul pe plan fizic, intelectual și spiritual. Termenul „evktre,fete”, așa cum este folosit aici, indică creșterea pe plan spiritual. Părintele trebuie să stârnească în copil o dragoste după Dumnezeu și după Cuvântul Său. „Termenul nu este limitat la creșterea copilului din punct de vedere fizic, ci include creșterea în departamentele variate ale vieții”. Se poate spune că antidotul pentru întărâtarea acestora la mânie este creșterea acestora în toate departamentele vieții: fizic, intelectual, moral și mai ales spiritual.

Se ajunge acum la modalitatea în care aceștia trebuie să fie crescuți. Sintagma „evn paidei,a| kai. nouqesi,a| kuri,ou” (în disciplinarea și învățătura Domnului) arată modul în care copii trebuie crescuți. Cornilescu o traduce astfel: „în mustrarea și învățătura Domnului.”

Există doi termeni care trebuie aduși în discuție. Primul din ei este „paidei,a”, care poate fi tradus prin: „educare, învățare, disciplinare”. Al doilea este „nouqesi,a”, care poate fi tradus prin: „atenționare, avertizare, mustrare, indicație, dispoziție”. Dicționarul Grec-român mai adaugă o altă posibilă traducere: „chemare la ordin.”

Cei doi termeni au o semnificație apropiată, dar pot fi folosiți și cu semnificații diferite în funcție de context. Există totuși o diferență între aceștia. „Nouthesia (nouqesi,a) se pare că se referă în mod primar la o educație verbală, în timp ce primul cuvânt, paideia(paidei,a), se referă la o instruire prin disciplină, chiar și prin pedeapsă”. Cornilescu traduce paideia(paidei,a) prin mustrare, iar nouthesia (nouqesi,a) prin învățătură. Ambele se referă la creșterea copiilor, doar că primul termen aduce cu el încărcătura de disciplinare, pedeapsă, iar al doilea se referă la educația verbală, și nu implică neaparat o pedeapsă fizică. Înțelegerea acestor doi termeni, așa cum i-a folosit Pavel, este vitală pentru părinți, dacă aceștia vor să își crească copii într-un mod care să-i fie plăcut lui Dumnezeu.

Copiii trebuie mustrați și disciplinați, în cazul în care fac lucruri care necesită disciplinare. „Paideia(paidei,a) poate fi tradus prin creștere, instruire, educație, care se obține în mod primar cu ajutorul disciplinei, a corectării. Implică ideea creșterea cuiva printr-o instruire care duce la frica de Domnul”. Scopul acestei creșteri prin disciplină este ca cei crescuți să ajungă la respectul, reverența și frica de Domnul. Este vorba despre o intruire sistematică a copiilor, chiar dacă aceasta implică disciplină prin pedeapsă. Perspectiva biblică în ceea ce privește creșterea copiilor nu concepe o creștere în care aceștia nu sunt disciplinați după caz. Creșterea copiilor trebuie să implice uneori o corectare verbală, alteori o corectare la nivel fizic, sau chiar prin fixarea unor interdicții pentru copil. Creștera copiilor prin disciplină și mustrare, nu dă voie tatălui să recurgă la un exces în disciplina fizică, nicidecum la un abuz asupra copiilor. Este vorba despre o disciplină făcută din dragoste pe care și Dumnezeu o administrează celui pe care îl iubește (Evrei 12:5,6). Faptul că creșterea copiilor trebuie să fie făcută în „mustrarea și învățătura Domnului”, acest lucru exclude dictatura sau abuzul excesiv al tatălui.

Analizând cel de al doilea termen, „nouqesi,a”, acesta „nu are așa mult de a face cu informarea efectivă, ci dimpotrivă cu atitudinile potrivite și principiile comportamentului”. Acest aspect al creșterii copiilor nu implică mustrarea sau disciplinarea prin pedeapsă, cât o imprimare în mintea copiilor a principiilor și atitudinilor potrivite, în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Disciplinarea copiilor prin interdicții, disciplinarea morală, verbală, cât și la nivel fizic, nu își are scopul dacă se oprește la acest nivel. Paralel cu acest mod de creștere a copiilor (prin disciplinare și pedeapsă), acestora trebuie să li se explice cât mai clar și mai convingător, care este comportamentul potrivit, precum și care este atitudinea potrivită în ascultare. Pavel nu folosește la întâmplare expresia „învățătura Domnului” (nouqesi,a| kuri,ou). Aceasta este voia lui Dumnezeu, nu aparține omului și nu este rânduită de un om.

Procesul de creștere a copiilor nu se rezumă la o avertizare verbală, doar la o aprovizionare pentru nevoile fizice ale acestuia, nici măcar la pedeapsă fizică, deși că aceasta din urmă este un principiu biblic(Prov.13:24). Ca și o concluzie la acest proces de creștere a copiilor, sunt foarte potrivite cuvintele lui Wuest: „Întreaga instruire și educație a copiilor, se referă la cultivarea minții și a moralului, și implică pentru acest scop, uneori porunci și avertizări, uneori dojeneli si pedeapsă”.

Cerința pentru tați este așadar una dublă: cea negativă, de a nu întărâta la mânie, și cea pozitivă, de a-i crește. Modalitatea este simplă: în disciplinarea (paidei,a) și învățătura (nouqesi,a) Domnului.

În aceste versete din începutul capitolului 6, Pavel dă îndemnuri copiilor și taților. Dacă taților li se adresează cu o cerință dublă, la fel li se adresează și copiilor: tot cu o cerință dublă. Aceștia din urmă trebuie să asculte de proprii-i părinți și să îi cinstească, ascultarea fiind constantă, habituală și în sfera delimitată de Hristos. Motivația este tot una dublă: în primul rând pentru că acest lucru este drept, iar în doilea rând pentru fericire. Calitatea și cantitatea vieții pot fi determinate și de felul în care un copil se raportează la părinții săi.

Tații trebuie să își crească copii, întâi pe plan spiritual, mai apoi pe plan fizic. Nu trebuie să îi întărâte pe aceștia la mânie, deoarece aceasta este o stare pe care ei nu o pot controla în viața copiilor și de care diavolul se poate folosi în mod distructiv. Uneori este necesară diciplina fizică pentru intrstruire, alteori însă este necesară învățarea acestora într-un mod verbal.

Armonia în familie este dorința lui Dumnezeu, însă aceata nu se poate realiza dacă părinții și copii nu-și îndeplinesc cum se cuvine datoriile în mod reciproc. O datorie împlinită în familie este în primul rând împlinită față de Dumnezeu, în al doilea rând față membrii acesteia.

În concluzie se poate vedea că fiecare cerință pentru copii este însoțită de o motivație corectă. Cerința ascultării, în Domnul, este însoțită de motivația: căci este drept. Cerința cinstirii este prezentată ca fiind secretul fericirii copilului. Singura excepție de la ascultarea de părinți o constituie o situație în care ordinele părintești sunt contrare Sfintei Scripturi, contrare voii lui Dumnezeu.

Porunca despre cinstire este considerată ca fiind primordială, cea mai importantă, asta explică faptul că Pavel o numește cea dintâi poruncă, deși este a cincea în decalog.

Responsabilitatea taților, respectiv a părinților, este să nu își întărâte copiii la mânie, ci să îi crească în disciplina și învățătura Domnului. Aceștia trebuie să fie crescuți și educați în toate departamentele vieții, mai ales cel spiritual.

În spatele tuturor acțiunilor, indiferent cât de bune ar părea, trebuie să existe o motivație corectă. Pentru fiecare cerință, Pavel lasă și o motivație, asta pentru a scoate în evidență importanța unei motivații corecte, în spatele unor acțiuni morale.

3.4 Conducătorii bisericii – 1 Timotei 3

În acest capitol, apostolul Pavel îi scrie lui Timotei și îi dă îndemnuri specifice cu privire la conducătorii bisericii. Printre calificativele acestora, se află și conducerea propriei familii. Dacă un episcop sau diacon își conduce bine casa, acest lucru îl califică să conducă biserica lui Hristos. În caz contrar, acesta nu este calificat, din perspectivă divină, să conducă o biserică. În primul rând, conducătorul bisericii trebuie să fie preot în propria-i casă. Dacă el eșuează în acest domeniu, nu este vrednic să fie conducător în biserica lui Hristos. Adevărata preoție se manifestă înainte de toate în cadrul căminului, acolo unde nimeni din afară nu vede, decât Dumnezeu. John MacArthur are dreptate atunci când afirmă:

„Adevărata spiritualitate a unui conducător de biserică nu este cel mai bine măsurată după cât de bine conduce întâlnirile diaconilor sau ale prezbiterilor, de felul în care participă la școala duminicală sau de felul în care vorbește de la amvon, ci de felul în care își tratează soția și copiii acasă atunci când nimeni altcineva nu este împrejur. Nici unde nu este relația noastră cu Dumnezeu mai bine testată decât în relația cu propria familie”.

Spiritualitatea și relația episcopului cu Dumnezeu se manifestă și este testată cel mai bine în familia acestuia. Un conducător de biserică care știe să își conducă bine casa, poate conduce eficient și biserica lui Hristos, însă un om care nu își poate conduce bine familia, nu poate sub nici o formă să conducă biserica lui Hristos într-o manieră potrivită. Familia se poate numi și locul în care conducătorul bisericii dă examenul pentru a fi un adevărat conducător, așa cum o cere Scriptura.

Dat fiind importanța acestui fapt, Pavel alocă spațiu în scrisorile sale pentru a da sfaturi cu precădere conducătorilor bisericii: episcopilor și diaconilor.

3.4.1 Cazul episcopilor (v.2-5)

În versetul 2 din acest pasaj, se găsesc multe din calificativele pe care ar trebui să le aibă un episcop. Nu se vor lua în discuție toate aici, deoarece scopul nu este tratarea calificativelor episcopilor, ci familia acestora. „Termenul evpi,skopon, în sensul său profan, poate însemna spion, observator sau supraveghetor. Cu sens pozitiv însă, el poate fi tradus prin conducătorul sau supraveghetorul spiritual al unei biserici”. Prin urmare, în lucrarea de față, de fiecare dată când este folosit termenul de episcop, i se atribuie conotația de conducător sau supraveghetor spiritual al unei biserici. „Cuvântul episcop (de la grecescul episkopos) literalmente înseamnă un supraveghetor și era folosit în lumea păgână ca să denote un om care conduce în orice organizație civică sau religioasă”. Pavel a preluat acest termen folosit în lumea păgână și l-a folosit în scrierile sale, atribuindu-i însă conotația pozitivă.

În 1 Timotei 3 se găsește una din calitățile necesare pentru episcopi, care are de a face în mod special cu familia. Afirmația lui Pavel: „mia/j gunaiko.j a;ndra” (bărbatul unei soții) este foarte mult dezbătută, deoarece sunt multe interpretări cu privire la ce anume a vrut el să spună când a afirmat aceste cuvinte. Una din interpretări, este că „singura soție pe care ar trebui să o aibă episcopul este Biserica, el fiind căsătorit cu aceasta și neavând nevoie de altă soție”. O astfel de spiritualizare a textului este absurdă și fără sprijin biblic. O altă interpretare este că „episcopul trebuie neaparat să fie căsătorit pentru a fi în conducerea Bisericii”. Unii, printre care și Tertulian, au interpretat această expresie „ca pe o interzicere a celei de a doua căsătorii în cazul episcopului”. Alte interpretări date acestei expresii sunt „interzicerea poligamiei” sau „calitatea episcopului de soț credincios și loial soției sale, neavând concubină sau amantă”.

Expresia „mia/j gunaiko.j a;ndra” (bărbatul unei soții) este strâns legată de termenul „avnepi,lhmpton” (ireproșabil). Ultimul termen menționat, constituie prima calificare a episcopului din versetul 2. Episcopul trebuie să aibă un comportament exemplar față de soția sa, pentru ca el să fie ireproșabil în fața comunității pe care o conduce. Problema majoră, așa cum s-a afirmat anterior, este legată de interpretarea expresiei „bărbatul unei soții” (mia/j gunaiko.j a;ndra).

Discuția apare în jurul expresiilor „bărbatul unei soții”(3:2) sau „să nu fi avut decât un singur bărbat”(5:9). „Explicarea tradițională a ambelor fraze este că autorul interzice căsătoriile după moartea unuia din parteneri”. Această interpretare este discutabilă, mai ales pentru că Pavel nu interzice cu desăvârșire recăsătorirea în cazul morții unuia dintre parteneri.

Un studiu atent al capitolului 7 din 1 Corinteni, precum și al altor pasaje din scrierile pauline, arată clar faptul că Pavel nu interzice recăsătorirea în cazul morții unuia dintre parteneri.

„Unii sunt de părere că pasajul anulează căsătoria în cazul în care

prima soție moare, dar Pavel cu siguranță permite căsătoriile ulterioare

în alte pasaje (Rom. 7:2,3 ; 1 Cor. 7:39). Declarațiile lui de aici nu ar

trebui să contrazică permisiunea pentru recăsătorire pe care a dat-o în

alte pasaje”.

Având în vedere acest aspect, interpretările tradiționale care sunt date expresiei „mia/j gunaiko.j a;ndra” (bărbatul unei soții), cum că Pavel ar interzice recăsătorirea în cazul morții unui partener, nu sunt valide. Un autor inspirat de Duhul lui Dumnezeu nu se poate contrazice. Pe de altă parte, „în societatea greco-romană, femeia care avea doar un bărbat toată viața ei, sau care, rămasă văduvă, nu se recăsătorea, era onorată”. Din această perspectivă, unii ar putea susține cu tărie că datorită acestui obicei în societatea greco-romană, și Pavel ar fi vrut să interzică recăsătorirea episcopilor sau a femeilor. Acest aspect însă intră un conflict cu alte texte pauline care oferă posibilitatea recăsătoririi. Prin urmare, această interpretare nu este una dintre cele mai bune care s-ar putea atribui acestui pasaj.

Pavel mai folosește o expresie asemănătoare în epistola sa către Tit: „bărbat al unei singure neveste”(Tit 1:6). Accentuarea acestei calificări a supraveghetorului spiritual și în altă epistolă arată importanța ei. Calificarea conducătorului de a fi ireproșabil, implică cu siguranță un comportament exemplar al acestuia față de propria-i soție. El trebuie să fie caracterizat de fidelitate și devotament total față de propria-i soție. Prin urmare, se poate sugera că interpretarea expresiei „mia/j gunaiko.j a;ndra” (bărbatul unei soții) înseamnă credincioșie, fidelitate, sau devotament pentru propria soție. Este o interpretare posibilă, consemnată și de Fee:

„Una din interpretări ar fi aceea că se cere fidelitate maritală singure-i

sale soții. Din acest punct de vedere, episcopului îi este cerut să

trăiască o viață de căsătorie exemplară, credincios soției sale într-o cultură în care infidelitatea maritală era comună, și uneori presupusă”.

O astfel de interpretare este mai plauzibilă decât cea anterioară, mai ales pentru că adulterul și infidelitatea în căsătorie au fost lucruri comune în cultura greacă și romană. Interpretarea anterioară intră în contradicție cu ceea ce tot Pavel susține în alte texte. Această interpretare, care cere fidelitate din partea conducătorului spiritual față de propria-i soție nu intră în contradicție cu învățătura lui Pavel din alte texte, nici cu Scriptura. Infidelitatea era un aspect des întâlnit în cultura contemporană lui. În sprijinul aceleiași idei, John Stott afimă că „Pavel îi exclude pe toți aceia care sunt vinovați de necredincioșie în căsătorie”. Credincioșia față de soție este un aspect imperativ în viața conducătorului spiritual. Aceasta îl califică pentru această poziție.

În momentul în care Pavel vorbește despre o singură soție, implicit se observă faptul că episcopul este căsătorit. Prezența unei soții în prezentarea lui Pavel poate duce la interpretarea pe care o dau unii, perspectivă ce susține că un episcop trebuie neapărat să fie căsătorit. Este una din interpretările întâlnite pentru expresia „mia/j gunaiko.j a;ndra” (bărbatul unei soții). „Unii au crezut că expresia (bărbatul unei soții) cere o căsătorie clerică, în mod particular, una episcopală. Nici un episcop nu trebuie să fie burlac…”. Conducătorul spiritual trebuie să fie căsătorit. Se poate argumenta că Pavel nu ar vorbi despre soția conducătorului spiritual al unei biserici dacă acesta nu ar trebui să fie căsătorit. Această interpretare este întâlnită frecvent în România, unde majoritatea bisericilor evanghelice nu ordinează păstori dacă aceștia nu sunt căsătoriți. Sub motivul că un episcop nu poate conduce bine Biserica dacă nu își conduce mai întâi bine casa, cât și din interpretarea expresiei mai sus menționate, mulți se opun ordinării păstorilor dacă ei nu sunt căsătoriți.

De aceea „se sugerează că Pavel ar exclude pe cei care nu s-au căsătorit de loc. Cu siguranță el presupune ca pastorii să fie căsătoriți”. Personal cred cu tărie că pastorii bisericilor trebuie să fie căsătoriți, deoarece un bărbat dă testul preoției în primul rând în propria casă. O excepție în acest sens o constituie cei care au darul celibatului. Nu înseamnă că aceasta este singura interpretare posibilă a cuvintelor „mia/j gunaiko.j a;ndra” (bărbatul unei soții). Este una din interpretările posibile, care se poate atribui acestei expresii atât de controversate.

De asemenea, privind expresia „mia/j gunaiko.j a;ndra” (bărbatul unei soții), „se sugerează că episcopul trebuie să fie monogam…Conform lui Iosefus, poligamia exista printre evreii din era nou-testamentară”. Această interpretare respinge în totalitate poligamia în cadrul căsătoriei. Se poate observa că aceasta era practicată în acea vreme în cadrul societății iudaice, prin urmare, interpretarea cu privirea la excluderea poligamiei este una plauzibilă. Conducătorul bisericii trebuia să trăiască în monogamie, nicidecum în poligamie. Poligamia era practicată printre evreii din perioada intertestamentală, ea având rădăcini Scripturale vechi (Lameh, fiind acela care a început practica poligamiei – Geneza 4:19). Prohibiția poligamiei este una din interpretările curente ale acestui pasaj din 1 Timotei 3.

Până acum s-au putut observa mai multe interpretări posibile ale expresiei „mia/j gunaiko.j a;ndra”: credincioșie față de propria soție, necesitatea ca episcopul să fie căsătorit, excluderea poligamiei, interzicerea căsătoriei la moartea partenerei de viață. Pe lângă acestea, John Stott consemnează existența altor interpretări posibile asupra expresiei menționate.

„Mulți cred că Pavel ar exclude din pastorat pe cei care au divorțat și care s-au recăsătorit. Aceasta pare o explicație mult mai probabilă decât cea anterioară, deoarece divorțul și recăsătorirea erau frecvente în societatea greco-romană”.

Într-o societate decimată de divorț și recăsătorire (cum se poate observa în cultura iudaică, romană și greacă), chiar printre cei din clasele politice înalte, oamenii care conduceau societatea, se aflau unii care practicau des divorțul. Ca și conducători spirituali, nu ai societății, ci ai bisericii, episcopii erau și ei expuși la acest pericol de a practica divorțul fără cea mai mică greutate. O interpretare spunea că se interzice recăsătorirea în cazul morții unui partener, lucru mai puțin probabil. Situația în interpretarea de față este alta. Partenerul nu a murit ci a avut loc divorț. Din această perspectivă, unii susțin că nu este îngăduit divorțul și recăsătorirea pentru viața unui conducător spiritual al bisericii.

„Oricum, se pare că există o interpretare care este mai bună. Textul din Efeseni 5:25-33 aduce lumină asupra subiectului. Soțul ar trebui să își iubească soția”. Ward susține că interpretarea cea mai bună este dragostea, fidelitatea, adică credincioșia episcopului față de soția acestuia. Această interpretare este susținută și de Stott, fiind una din cele mai populare care se poate oferi acestui pasaj.

În concluzie, cred că prin expresia „mia/j gunaiko.j a;ndra” (bărbatul unei soții), datorită contextului societății în care, și către care Pavel a scris, el ar fi accentuat atât fidelitatea episcopului (conducătorului spiritual) față de soție cât și interzicerea recăsătoriei în cazul divorțului de către acesta.

Episcopul, fiind bărbatul unei singure neveste, trebuie să își conducă bine casa, având copii în supunere(v.4). Copii conducătorului spiritual trebuie să fie supuși, iar acest lucru trebuie să fie efectul unui comportamnet care cere supunere din partea acestuia. Verbul tradus de Cornilescu prin „a conduce” este proi<sthmi și poate fi tradus în mai multe feluri: „a merge înaintea cuiva, a conduce, a purta de grijă”. Episcopul trebuie să poarte de grijă familiei sale, să-i conducă prin faptul că merge înaintea lor, ca păstorul în fața unei turme, trăind o viață exemplară din toate punctele de vedere. „Determinarea abilității de a conduce este văzută în supunerea copiilor lui și în felul în care se manifestă acea supunere”.

Supunerea copiilor episcopului arată de multe ori caracterul episcopului, iar modalitatea în care aceștia se supun ilustrează potențialul episcopului de a-și motiva copii la supunere. Atitudinea și caracterul conducătorului spiritual trebuie să fie de o manieră care cere un respect din partea membrilor familiei.

„Este vorba despre un om al cărui caracter i-a impresionat pe copiii săi, astfel încât ei îl respectă pe acesta în mod natural”. Nu este vorba despre un om care produce teroare sau frică în inima copiilor prin comportamentul său.

Nu este nici vorba despre un om care impune ascultare copiilor săi printr-un comportament aspru, ci întotdeauna printr-un exemplu în conduită și pintr-o moralitate ireproșabilă. Atunci când copii rămân impresionați de caracterul tatălui lor, ei îl vor respecta, asculta și vor fi supuși față de acesta din dorința de a-și modela caracterul asemenea tatălui lor. Copii trebuie să vadă caracterul Domnului Isus în tatăl lor, supraveghetorul spiritual al Bisericii. Este evident că nu se poate vorbi despre niște copii mici, deoarece nu se poate vorbi despre respect și supunere în viața unor copii de câțiva ani. Din moment ce Pavel cere conducătorilor unei Biserici să își conducă casa, implicit copii, este vorba depre niște copii cu o vârstă destul de înaintată ca să înțeleagă supunerea, respectul și conceptul de ascultare în Domnul. Este același aspect discutat și în cazul copiilor despre care Pavel vorbește în Coloseni și Efeseni.

După cum s-a afirmat anterior, verbul tradus de Cornilescu prin „a conduce” este „proi<sthmi”. Knight specifică modul de folosire al acestui verb în Noul Testament: „proi<sthmi, în Noul Testament, accentuează rolul de conducător al unuia care este capul familiei sau al bisericii și care este responsabil să guverneze, să direcționeze și să conducă”.

Datoria episcopului este să-și conducă familia. Un episcop nu se califică să conducă o turmă mai mare, dacă nu este capabil să-și conducă propria casă. „Acum dacă cineva nu știe să-și conducă propria casă, cum va avea grijă de biserica lui Dumnezeu?”(3:5). Concluzia este sub formă de întrebare retorică ce așteaptă cu siguranță un răspuns negativ: un om nu poate să conducă biserica lui Dumnezeu dacă nu conduce cum se cuvine propria casă. „Casa este testul credinței, dragostei și îndemânării”. Aceste teste trebuie trecute de episcop în cadrul căminului, doar apoi este acesta vrednic să îngrijească de biserica lui Dumnezeu. Un episcop nu poate să iubească biserica lui Hristos cu aceeași dragoste pe care a manifestat-o Hristos dacă nu începe prin a-și manifesta această dragoste în cadrul familiei. Nu poți direcționa Biserica lui Hristos așa cum se cuvine dacă nu îți direcționezi mai întâi casa corect. Se poate sugera o legătura între cultura greacă și obiceiurile ei, și îndemnurile pe care le dă Pavel episcopului. Cu siguranță Pavel a fost influențat de cultura în care a trăit și de cultura în care a scris mesajul epistolelor sale.

Din acest punct de vedere, interesant este în ce măsură unele din principiile pauline sunt asemănătoare cu unele din principiile culturii contemporane lui. Unul din proverbele care circula des prin cultura greacă spunea astfel: „Cine conduce casa bine poate conduce statul bine”. Conform acestui proverb grec, nimeni nu poate conduce statul bine dacă nu își conduce casa bine. Ținând cont de acest proverb specific culturii grecești, cineva se poate gândi la faptul că Pavel a fost influențat de cultura și de codul familial din cadrul societății grecești în formularea codului său familial. Aparent, sau similar, același principiu este aplicat de Pavel cu referire la biserică și nu la stat.

Un episcop este calificat să poarte de grijă bisericii lui Dumnezeu doar dacă își conduce bine casa. Termenul folosit de Pavel și tradus de Cornilescu prin a avea grijă este evpimele,omai (a se îngriji de cineva). El poate fi dus la îndeplinire așa cum se cuvine de un episcop doar dacă acesta își conduce bine casa, adică dacă „proi<sthmi” (a conduce, a merge înaintea cuiva) este o realitate în viața sa. „Corelarea lui proi<sthmi cu evpimele,omai (a se îngriji de cineva) din 3:5 ne aduce aminte de a include sensul secundar al lui proi<sthmi (a fi îngrijorat de, a îngriji de)”. Datoria conducătorului este să se îngrijească de biserica lui Dumnezeu într-un chip vrednic de cinste.

Felul în care el trebuie să își crească copii episcopul este în supunere, cu respect (te,kna e;conta evn u`potagh/|). Termenul „u`potagh” este tradus de Cornilescu prin respect. „u`potagh/ este folosit în Noul Testament numai sub aspectul pasiv, cu sensul de supunere, subordonare sau ascultare”. Conducătorul spiritual al bisericii trebuie să își aibă copii în supunere, în ascultare. Când membrii unei biserici văd supunere și ascultare în viața copiilor episcopului, acesta este un semn al caracterului său cristic, și de asemenea al capacității sale de a-și conduce bine casa. Un episcop cu niște copii ce nu cunosc ascultarea sau supunerea nu este calificat să conducă biserica lui Hristos.

În concluzie, conducerea propriei case de către episcop, într-o manieră cristică, este calificativul de care are nevoie pentru a fi vrednic să conducă Biserica lui Hristos. Credincioșia și fidelitatea sa față de soție este imperativă, caracterul său fiind unul care inspiră respect și supunere din partea membrilor de familie.

3.4.2 Cazul diaconilor(v. 11-12)

3.4.2.1 Femeile

Termenul „gunh,“ poate însemna atât soție cât și femeie. Discuția care apare este dacă Pavel s-a referit la soțiile diaconilor sau la diaconițele din cadrul bisericii primare. În Noul Testament se găsesc consemnări cu privire la diaconițe. Argumentele sunt puternice, atât care susțin că termenul se referă la diaconițe, cât și care susțin contrariul.

Comentatorii și exegeții se împart în 2, ei aderând fie la poziția care susține că Pavel s-a referit la diaconițe, fie la poziția care susține că Pavel s-a referit la soțiile diaconilor.

Prima poziție referitoare la interpretarea termenului „gunh,“ este că Pavel se referă la soțiile diaconilor. Există argumente care susțin că Pavel nu făcea referire la diaconițe ci la soțiile diaconilor, care sunt implicate în slujire în cadrul bisericii. „Argumentul care este adus în favoarea acestei interpretări, asupra femeilor ca și soții ale diaconilor, este faptul că Pavel li se adresează diaconilor atât posterior cât și anterior acestui verset”. Datorită faptului că între versetelor 1 și 7 Pavel se adresează episcopilor, iar între versetele 8 și 12 el se adresează diaconilor, s-ar fi așteptat, se poate spune, ca Pavel să abordeze diaconițele ca și pe o categorie total distinctă. El nu face însă acest lucru, ci abordează femeile în cadrul versetelor care vorbesc cu precădere despre diaconi. Prin urmare se poate afirma că termenul „gunh,“ se referă la soțiile diaconilor și nu la diaconițe.

Scriptura vorbește despre diaconițe, una din ele fiind diaconița Fivi, despre care Pavel afirmă că este cu vază între apostoli(Rom. 16). „În favoarea interpretării femeilor ca soțiile diaconilor, pe de altă parte, aceste femei nu sunt numite diaconițe, ca diaconița Fivi”. Acesta este considerat un alt argument care susține că Pavel s-a referit la soțiie diaconilor și nu la diaconițe în pasajul de față.

La afirmația că Pavel face referire la soțiile diaconilor și nu la diaconițe, se pot aduce câteva contraargumente. Primul ar fi faptul că soțiile episcopilor nu sunt menționate, iar din acest considerent nu este normal ca Pavel să menționeze soțiile diaconilor. Se poate spune că Pavel nu ar fi făcut referire la soțiile diaconilor fără să facă referire la soțiile episcopilor.

Un alt contraargument care este împotriva socotirii femeilor ca pe soțiile diaconilor este lipsa unui articol sau particule asociate diaconilor care sugerează posesivitatea.

„Se argumentează că dacă Pavel ar fi avut în vedere soțiile diaconilor,

s-ar fi așteptat de la el să spună soțiile lor. Pavel nu a folosit un

articol ce denotă posesivitatea cum a folosit în textele din Coloseni

respectiv Efeseni, cu referire la supunerea soțiilor sau ascultarea

copiilor față de părinții”.

Acest ultim argument este plauzibil, deoarece Pavel folosește un articol ce denotă posesivitatea în majoritatea textelor sale care vorbesc despre familie. Un exemplu ar fi particula toi/j, care denotă posesivitatea(Col. 3:20). Aceeași particulă este folosită și în Efeseni 5:22, unde Pavel îndeamnă nevesele să fie supuse bărbaților lor. Tot în Efeseni 5 el folosește particula ta.j îndemnându-i pe bărbați să își iubească propriile soții(Ef. 5:25). El folosește articole sau particule ce denotă posesivitatea pentru ca cei ce primesc îndemnurile să știe față de cine sunt datori să le împlinească.

A doua poziție susține că Pavel s-ar fi referit la diaconițele propriu-zise și nici într-un caz la soțiile diaconilor. Iată câteva din argumentele care susțin această poziție. „În favoarea interpretării cuvântului femeie ca fiind vorba despre diaconițe, expresia de asemenea(w`sau,twj) din versetul 11, îl poate face pe cineva aștepte o nouă categorie”.

Aceeași expresie (w`sau,twj) este întâlnită și în versetul 8, atunci când Pavel face tranziția de la episcopi la diaconi, anunțând o nouă categorie de oameni pe care o aduce în discuție. Prin urmare, se presupune că folosirea aceleiași expresii, folosite de obicei să introducă o nouă categorie în discuție, în versetul în care Pavel vorbește despre femei, are scopul clar de a introduce o nouă categorie: diaconițele. Este foarte important ca argumentele pentru o poziție să nu fie doar teologice, dar și lingvistice. Termenul w`sau,twj este tradus de Cornilescu prin expresia de asemenea. Este un termen care de regulă introduce o nouă categorie în discuție. Nu se poate afirma că Pavel l-a folosit în versetul 8 ca să introducă în discuție diaconii, iar în versetul 11 în mod întâmplător.

De asemenea, tot în favoarea interpretării termenului „gunh,“ ca și diaconițe „este structura propoziției în sine, care este echivalentul exact al versetului 8”. La un studiu atent al versetelor 8 și 11, se pot observa foarte multe aspecte identice între ele.

Pavel redă 4 din calificativele necesare unei femei, fie ea soție de diacon sau diaconiță propriu-zisă. Aceasta trebuie să fie vrednică de cinste, nu bărfitoare, temperată și credincioasă în toate lucrurile. Astfel se poate vedea că „semnou,j(v.8) corespunde lui semna,j(v.11), mh. dilo,gouj(v. 8) corespunde lui mh. diabo,louj(v.11), mh. oi;nw| pollw/| prose,contaj(v.8) lui nhfali,ouj(v.11) și întreg versetul 9 la pista.j evn pa/sin(v.11)”.

Aceste asemnănări izbitoare între cele 2 versete, accentuate în textul grecesc, mai puțin în Cornilescu, dau posibilitatea interpretării femeilor ca fiind diaconițe.

Lipsa unei particule care denotă posesivitatea în versetul 11 este, așa cum s-a afirmat anterior, un argument că Pavel nu s-a referit la soțiile diaconilor ci la diaconițele propriu-zise.

Calificările femeilor, fie că sunt soțiile diaconilor sau diaconițe propriu-zise sunt patru la număr, foarte asemenănătoare cu cele ale diaconilor, așa cum s-a demonstrat anterior. În primul rând femeile trebuie să fie semna,j (vrednice de cinste), apoi mh. diabo,louj (nu bărfitoare), nhfali,ouj(temperate), pista.j evn pa/sin (credincioase în toate lucrurile). Primul calificativ al femeii este să fie vrednică de cinste: semna,j, „formă feminină al aceluiași cuvânt care se află în capul listei diaconilor(v.8)”.

Femeile trebuie să fie vrednice de cinste, iar acest lucru nu se poate întâmpla dacă sunt dedate la bârfă. Tot Pavel scrie femeilor în epistola sa către Tit că femeile trebuie să aibă o purtare cuviincioasă și să nu fie clevetitoare. O femeie vrednică de cinste nu este dedată la bârfă, nici la vin, adică temeperată sau cumpătată, calificativ pe care Pavel îl menționează și în acest pasaj.

Termenul folosit de Pavel pentru a îndemna femeile să nu fie bârfitoare este un termen destul de dur, și anume diabo,louj, care de regulă te duce cu gândul la diavol, la cel potrivnic. Acesta înseamnă: diavol (în sensul primar), cât și dedat la bârfă (într-un sens mai larg). „Termenul este folosit în Noul Testament la singular ca un substantiv indicându-l pe cel rău, pe diavol. Aici, ca și în alte două locuri în epistolele pastorale, este folosit la plural ca și adjectiv”. Pavel folosește acest termen aici în sensul mai larg, la plural, adică sub forma unui adjectiv cu negație: neclevetitoare (în Cornilescu). Comportamentul caracterizat de bârfă este diabolic, chiar termenul folosit pentru a interzice această practică arată acest aspect. O femeie clevetitoare nu are un caracter cristic ci diabolic.

3.4.2.2 Diaconii

Diaconii trebuie „să știe să-și cârmuiască bine copii și casele”(v.12). Datoria diaconilor, pe lângă cea de a fi bărbații unei singure neveste, aspect deja discutat anterior, este de a-și conduce bine casa și copii. Nu înseamnă neaparat că el trebuie să aibă copii ca să fie diacon, dar în cazul în care îi are, trebuie să-i conducă bine. Modalitatea conducerii este dată de verbul folosit de Pavel: proi<sthmi. În acest pasaj este folosit la participiu: „proi?sta,menoi”. Acest verb apare și în versetele 4 și 5 (cu referire la episcopi). În aceste versete apare aceeași expresie: „să-și conducă bine casa” (tou/ ivdi,ou oi;kou kalw/j proi?sta,menon), dar este folosit același verb ca și în versetul 12 cu referire la diaconi. Infinitivul participiului proi?sta,menoi este proi<sthmi, care are semnificații multiple: „a merge înaintea cuiva, a conduce, a purta de grijă”.

Atât diaconul, cât și episcopul trebuie să își conducă casa mergând înaintea lor, fiind un exemplu în trăire pentru cei din casa sa. „Un episcop sau diacon, trebuie să fie un om de o moralitate indiscutabilă, care este în totalitate credincios și devotat singurei sale soții”. Episcopii și diaconii, trebuie să fie caracterizați de fidelitate față de propria lor soție, conducându-și casa în supunere cu respect. Monogamia este un imperativ atât pentru episcopi cât și pentru diaconi.

Respectul pe care copii diaconilor, respectiv ai episcopilor, îl datorează, trebuie să decurgă din aprecierea pe care copiii o au față de aceștia. Casa este testul dragostei și al preoției pentru un episcop. Conducerea casei într-o manieră potrivită este ceea ce califică atât un episcop cât și un diacon pentru a conduce biserica lui Dumnezeu.

Concluzii finale

Contextul contemporan lui Pavel l-a influențat vizibil în formularea perspectivei sale despre familie. Constituirea familiei, precum și obiceiurile sau problemele existente, indiferent de cultură, au influențat modul în care apostolul Pavel a conceput codul său familial.

Învățătura lui Pavel despre supunere în cadrul familiei a fost influențată, se pare, de autoritatea pe care bărbatul o avea, mai ales în cultura romană. Învățătura lui Pavel despre dragostea agape, dragoste pe care trebuia să o arate soțul soției sale, contrazicea direct drepturile tiranice ale bărbatului în cultura romană. Adulterul și infidelitatea erau obișnuite în cultura greacă și romană. Prin urmare, folosirea expresiei „bărbatul unei singure neveste” și interpretarea acesteia ca pe o credincioșie sau fidelitate față de soție, a fost pentru a combate adulterul sau infidelitatea, cu referire specifică la conducătorii Bisericii. Mai apoi, proverbul grec „cine poate conduce bine casa, poate conduce bine statul”, a influențat învățătura lui Pavel despre conducătorii Bisericii. Statutul femeii în societate și în familie (aceasta fiind de multe ori izolată), se potrivește bine cu învățătura lui Pavel despre statutul femeii. Exemplele pot continua, însă ceea ce este evident, este faptul că Pavel a fost influențat, în învățătura sa, de statutul familiei în cultura romană, greacă și iudaică în acea vreme.

Învățătura lui Pavel despre familie apare în diferite texte din Scriptură, acestea completându-se reciproc.

Responsabilitatea soției este să fie supusă bărbatului ei, supunerea fiind un concept folosit de Pavel și în alte domenii, nu numai în cadrul familiei. Supunerea trebuie să fie voluntară, cum se cuvine în Domnul. Ea nu înseamnă inferioritatea femeii și nici nu minimalizează valoarea persoanei care se supune. Supunerea trebuie să aibă în loc în relație cu soțul ei, din respect sau reverență pentru Hristos, deoarece o soție care nu se supune soțului ei nu se supune Domnului. Pavel se folosește de analogia Hristos-Biserică pentru a ilustra mai bine responsabilitățile membrilor din familie. Supunerea este răspunsul Bisericii la dragostea lui Hristos. În același fel, supunerea femeii este răspunsul acesteia la dragostea agape, pe care soțul are datoria să o manifeste în relație cu soția sa.

Supunerea este rezultatul umplerii cu Duhul Sfânt, și este necesară deoarece conferă autoritate, iar autoritatea este necesară deoarece absența ei este o invitație la haos și dezordine în cadrul familiei.

Responsabilitatea bărbaților, față de soție, este să o iubească, iar față de copii, este să nu-i întărâte la mânie. Dragostea pe care bărbații trebuie să o aibă în relație cu soțiile lor trebuie să fie una de tipul agape, aceeași manifestată și de Hristos față de Biserică. El trebuie să își iubească soția cum a iubit Hristos Biserica, și în al doilea rând, ca pe trupul său. Bărbatul trebuie să fie preocupat de starea spirituală a soției sale, făcând tot ce îi stă în putință pentru ca să o ajute pe soția sa să crească din punct de vedere spiritual. În ce privește copiii acestuia, bărbatul trebuie să îi crescă în disciplinarea și învățătura Domnului, și să nu le provoace o stare de mânie, stare care, netratată, poate fi speculată de diavol și fructificată de acesta în scopul dorit de el.

Părinții trebuie să își crească copiii cât mai aproape de Domnul, fiind preocupați de dezvoltarea copiilor în toate departamentele vieții (cu precădere cel spiritual). Uneori părinții trebuie să recurgă la porunci sau avertizări, alteori la dojeneli sau chiar pedeapsă.

Datoria pe care o au copiii față de părinți este cuprinsă în două cuvinte: ascultare și cinstire. Copiii trebuie să își asculte părinții, ascultarea fiind o responsabilitate primordială față de Dumnezeu, fiind acțiunea care dusă la îndeplinire, Îl face mulțumit și bucuros pe Dumnezeu. Ascultarea copiilor trebuie să fie o atitudine constantă și habituală, iar aceasta trebuie dusă la îndeplinire doar în aspectele care nu contravin voii lui Dumnezeu. Expresia în Domnul exclude posibilitatea unor ordine părintești contrare legii lui Hristos, contrare Sfintei Scripturi. Expresia în Domnul delimitează sfera ascultării.

Aspectul cinstirii părinților este unul de asemenea important, cinstirea părinților fiind considerată secretul fericirii. Porunca cinstirii este numită de Pavel drept cea dintâi poruncă. Interpretarea faptului că Pavel numește porunca numărul 5 drept cea dintâi poruncă este că ar fi cea mai importantă poruncă, o poruncă primordială.

Hristos Isus este exemplul suprem în supunere, ascultare și dragoste. El a fost supus Tatălui Său într-un mod desăvârșit, a fost ascultător părinților săi pământești și de asemenea Tatălui Său, iar în al treilea rând, și-a demonstrat dragostea lui față de oameni, prin jertfa de pe cruce. El este exemplul în supunere pentru femeie, exemplul în ascultare pentru copii și exemplul în dragoste pentru bărbați.

În spatele tututor acțiunilor corecte, trebuie să existe motivații corecte. Supunerea din partea femeilor, sau ascultarea din partea copiilor, trebuie să aibă ca fundament motivația potrivită, pentru ca să fie plăcute lui Dumnezeu. O acțiune corectă fără o motivație corectă nu este plăcută lui Dumnezeu. De aceea Pavel adaugă la fiecare cerință și o motivație corectă.

În ce privește familiile conducătorilor Bisericii, Pavel menționează faptul că aceștia trebuie să fie ireproșabili. Calificarea pentru a conduce Biserica lui Hristos este conducerea propriei familii într-o manieră plăcută lui Dumnezeu. Casa este testul credinței, dragostei și al îndemânării pentru un episcop sau diacon. Aceștia trebuie să își conducă bine casa, având copii în respect, care să nu fie învinuiți de destrăbălare sau neascultare. Pavel folosește expresia „bărbatul unei soții”, în dreptul căreia s-au atașat foarte multe interpretări. Din interpretările multiple care s-au atribuit acestei expresii, majoritatea nu au argumente valide. O interpretare care este validă este că Pavel se gândea la fidelitatea și credincioșia soțului față de soție, interpretare care, ținând cont de contextul familial contemporan lui Pavel, are argumente suficiente să rămână validă. O altă interpretare posibilă în dreptul acestei expresii, este că episcopul trebuie să fie neaparat căsătorit pentru a fi în slujba de episcop. Excepție, în acest sens, fac cei care au darul celibatului. Desigur că Pavel de asemenea interzice divorțul și recăsătorirea în caz de divorț.

Episcopul trebuie să își țină copii în respect. Comportamentul episcopului trebuie să inspire respect pentru cei din casa lui.

În ce privește diaconii, aceștia se aseamănă foarte mult cu episcopii, iar calificativele care se potrivesc episcopilor, se potrivesc și diaconilor. Ei trebuie să fie bărbați ai unei singure neveste, aspecte discutat deja anterior. Simplul fapt că diaconii sunt îndemnați să își conducă bine copii nu se poate interpreta că aceștia trebuie neaparat să aibă copii pentru a sluji în Biserică având funcția de diacon.

Femeile despre care Pavel vorbește în 1 Timotei 3:11, se pare că se referă la diaconițe și nu la soțiile diaconilor. Argumentele sunt multiple și de o parte și de alta, însă pentru ca o interpretare să aibă validitate trebuie să aibă și argumente lingvistice, nu argumente teologice.

Toate responsabilitățile în cadrul familiei trebuie privite în primul rând ca niște responsabilități înaintea lui Dumnezeu, și în al doilea rând înaintea oamenilor. Familia care trăiește în Domnul sau în Hristos trebuie să fie în totalitate dependentă de Acesta în acțiunile și conduita ei. Cu cât mai aproape de Hristos, cu atât membrii familiei își vor lua responsabilitățile în serios și vor încerca, mânați de Duhul Sfânt, să facă voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și descăvârșită, pentru familia în care El i-a așezat.

Bibliografie selectivă

Abbot, T.K. The Epistles to the Ephesians and to the Colossians, Edinburgh:

T & T Clark, 1909

Aries, Philippe și Duby Georges Istoria vieții private(Vol.1), București: Meridiane,

1994

Barnes, Albert Notes on the New Testament, Ephesians, Philippians and Colossians

Grand Rapids: Baker Book House, 1950

Bărnuț, Huber și Kovacs Dicționar Grec-Român, Cluj: Teologos, 1999

Bruce, F.F. The Epistles to the Colossians to Philemon and to the Ephesians, Grand

Rapids: Eerdmans, 1984

Cook, F. C. The Bible Commentary(Vol. 9), Romans to Philemon, Grand Rapids:

Baker Book House, 1981

De Vaux, Roland Ancient Israel, New York: McGraw Hill Book, 1965

Drimba, Ovidiu Istoria culturii și civilizației(Vol.3), București: Vestala, 1999

Dunn, James The Epistles to the Colossians and to the Philemon, Grand Rapids:

Eerdmans, 1996

Durant, Will The life of Greece, New York: Simon & Schuster, 1966

Eisenberg, Josy Iudaismul, București: Humanitas, 1991

Fee, D. Gordon 1 and 2 Timothy, Titus, Peabody: Hendricksen Publishers, 1988

Ferguson, Everett Backrounds of Early Christianity, Grand Rapids: Eerdmans, 1990

Foulkes, Francis Tyndale New Testament Commentaries, Ephesians, Leicester: IVP,

1989

Gowan, E. Donald Bridge Between the Testaments, Pittsburgh: Pickwick Press, 1980

Grimal, Pierre Civilizația romană(Vol.1), București: Minerva, 1994

Guthrie, Donald Tyndale New Testament Commentaries, The Pastoral Epistles,

Leicester: IVP, 1990

Hadas, Moses Imperial Rome, New York: Time-Life Books, 1965

Hanson, A.T. The Pastoral Epistles, Grand Rapids: Eerdmans, 1982

Harris, J. Murray Colossians & Philemon, Grand Rapids: Eerdmans, 1991

Hendriksen, William Colossians, Edinburgh: Banner of Truth, 1964

Hendriksen, William Galatians and Ephesians, Edinburgh: Banner of Truth, 1969

Hendriksen, William 1& 2 Timothy and Titus, Edinburgh: Banner of Truth, 1960

Hertzberg, Arthur Judaism, New York: George Braziller Inc., 1962

Jones, B. Tom Ancient Civilization, Chicago: Rond McNally & Company, 1960

Jones, D. M. Lloyd Life in the Spirit in Marriage, Home & Work, Edinburgh: Banner

of Truth, 1974

Kent, A. Homer Jr. The Pastoral Epistles, Chicago: Moody Press, 1958

Kitto, H.D.F. The Greeks, Ringwood: Penguin Books, 1951

Knight, W. George Commentary on the Pastoral Epsitles, Grand Rapids: Eerdmans,

1992

Krimmer, Heiko Epistola către Coloseni, Korntal: Lumina Lumii, 1996

Lea D. Thomas și Griffin P. Hayne, Jr. 1,2 Timothy, Titus, Nashville: Broadman

Press, 1992

Lincoln, T. Andrew Ephesians, Word Biblical Commentary, editori David A.

Hubbard & Glen W. Barker, Dallas: Word Books, 1990

Lock, Walter A Critical and Exegetical Commentary on The Pastoral Epistles, New

York: Charles Scribner`s Sons, 1924

MacArthur, F. John The MacArthur New Testament Commentary, Ephesians,

Chicago: Moody Press, 1986

Marrou, Henri-Irenee Istoria educației în antichitate(Vol.2), București: Meridiane,

1997

Melick, R. Richard, Jr. The New American Commentary, Philippians, Colossians,

Philemon, Nashville: Broadman Press, 1991

Mitton, C. Lesslie The New Century Bible Commentary, Ephesians, London: Morgan

& Scott, 1973

Montaneli, Indro Istoria grecilor, București: Artemis, 1996

Moscati, Sabatino Vechi imperii ale orientului, București: Meridiane, 1982

O`Brien, T. Peter Word Biblical Commentary, Colossians, Philemon, Waco: Word

Books, 1982

Patzia, G. Arthur New International Biblical Commentary, Ephesians, Colossians,

Philemon, Peabody: Hendricksen Publishers, 1990

Pedersen, Johs. Israel, It`s life and culture(Vol. 1), London: Oxford Press, 1926

Schnackenburg, Rudolf The Epistle to the Ephesians, Edinburgh: T&T Clark, 1991

Scott, E.F. The Pastoral Epistles, London: Hodder & Stoughton, 1936

Simpson, E.K. and Bruce F.F. Commentary on the Epistles to the Ephesians and

Colossians, Grand Rapids: Eerdmans, 1957

Stambaugh, John și Balch, David The social world of the first Christians, Bristol:

Longdunn Press, 1986

Stott, John Noua Societate a lui Dumnezeu, Wheaton: Societatea Misionară Română,

1987

Stott, John The Message of Ephesians, Leicester: IVP, 1979

Stott, John The Message of Timothy and Titus, Leicester: IVP, 1997

Urech, Edouard A Dictionary of Life in Bible Times, London: Hodder & Stoughton,

1960

Walter Bauer, Arndt F. William și Gingrich F. Wilbur, A Greek – English Lexicon ot

the New Testament, Chicago: University of Chicago Press, 1979

Ward, A. Ronald Commentary on 1 & 2 Timothy, Titus, Waco: Word Books

Publishers, 1974

Wright, N.T. Tyndale New Testament Commentaries, Colossians and Philemon,

Leicester: IVP, 1986

Wuest, S. Kenneth Ephesians and Colossians in the Greek New Testament, Grand

Rapids: Eerdmans, 1954

*** Dictionary of New Testament Backrounds, editori Craig A. Evans & Stanley E.

Porter, Leicester: IVP, 2000

*** International Standard Bible Encyclopedia(Vol.3), editor Geoffrey W. Bromiley,

Grand Rapids: Eerdmans, 1988

*** Anchor Bible Dictionary, editor David Noel Freedman, New York: Doubleday,

1992

*** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, București: Univers Enciclopedic, 1996