Aspectele ale Învățării Unor Procedee Tehnice la Fotbaliștii de 13 14 Ani

Aspectele ale învățării unor procedee tehnice la fotbaliștii de 13-14 ani

CAP. I – Introducere……………………………..…………………………. .pag. nr. 4

Noutăți și tendințe în jocul de fotbal………………………………………..pag. nr. 4

Motivele alegerii temei………………………………………………………pag. nr. 6

Particularități morfologice și funcționale la vârsta de 13-14 ani…………… pag. nr. 6

CAP. II – Fundamentarea teoretica a temei……………………………. pag. nr.18

2.1- Specificul tehnicii jocului de fotbal…………………………………………… pag. nr.18

2.2- Învățarea motrică – noțiuni generale…………………………………………… pag. nr.23

2.3 – Particularitățile însușirii tehnicii jocului de fotbal……………………………..pag. nr.27

CAP. III – Organizarea cercetarii………………………………………… pag. nr.30

3.1 – Durata și etapele realizării cercetării……………………………………………pag. nr.30

3.2 – Metode de cercetare…………………………………………………………….pag. nr.30

3.3 – Subiecții cercetării și activitatea lor………………………………………….. .pag. nr.34

CAP. IV – Analiza și interpretarea datelor…………………………… ..pag. nr.50

4.1 – Evoluția indicatorilor probelor de control……………………………………. .pag. nr.50

4.2 – Comportare în joc……………………………………………………………… pag. nr.56

CONCLUZII………………………………………………………………………. .pag. nr.59

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………pag. nr.60

ANEXE………………………………………………………………………………. pag. nr.62

CAP. I – Introducere

Noutăți și tendinte în jocul de fotbal

In plan competițional

În primul rând jocurile oficiale pe parcursul unui an competițional este din ce în ce mai mare, de 60-70 de jocuri pe an devine o cifră atinsă de mai mulți jucători profesioniști care duce la concluzia de joc dificil la un interval de 4-5 zile.

Implicatiile acestei situații se transmit aproape în toate planurile fenomenului fotbalistic: selecția, modelarea instruirii care se reduce substanțial ca volum și se restructurează în conținut, crește importanța cercetătorilor în domeniul refacerii jucatorului după efort, căutarea prospețimii psiho-fizice și introducerea soluțiilor oferite de medicina în acest sens. Testarea gradului de oboseala devine tot mai necesară în dorința de a lucra corect, vrând-nevrând, efectele suprasolicitării trebuie anticipate, inclusive în planul longevității jucătorilor cu care se propun performante. Oare la ce vârstă se va opri Chivu? Il va egala oare pe Baresi sau pe Gica Popescu? Asta ramane de văzut. Tehnicienii trebuie să cunoască cauzele pentru care jucătorii au scăderii în privința randamentului: oboseala, suprasolicitarea, nepregatirea sau alți factori.

In planul jocului

Viteza sub aspectele ei: vizionând o partidă între două echipe de club sau naționale, nu avem cu să nu remarcăm tendința prin care tot ceea ce fac jucătorii în teren, poartă amprenta de: mai repede decât adversarul.

Din ce în ce mai mulți tehnicieni organizează jocurile după principiile zonei. Ne punem întrebarea, De ce? Pentru că acest mod de a juca cheamă lumea la inteligență, cooperare și personalitate. Turneele finale ale campionatelor mondiale care ne dau măsura până unde s-a ajuns și în ce directive se îndreapta fotbalul prin prisma a ceea ce a fost în anii trecuți, în planul jucătorului actual, ne prezintă o mărire masivă a numărului de jucători cu calităti complexe care să facă oricând față situației cerute de joc.

Posesia este o armă cu două tăișuri – multe din echipele de azi din punct de vedere al posesiei, au fost superioare adversarului, dar au pierdut jocul. Oricât de bine s-ar rezolva problema unor automatisme în atac sau beneficiaza de jucători cu o mare abilitate tehnică, un adversar bine organizat în terenul propriu rămâne greu de dezechilibrat. Sunt puține moment când în ziua de azi într-un joc de tot o echipa își lasă liber propriul teren, acestea coincide cu situațiile cele mai accesibile de a finaliza.

Specularea momentelor de trecere din atac în apărare și invers. Ieșirea mingii înafara terenului, faulturile, diferitele întreruperi dictate de către arbitru, dar în special greșelile tehnice pe care le comit jucătorii cu precădere la mijlocul terenului, determină schimbări de ordinal a câtorva secunde ale situație fundamentale în care se află o echipa în atac sau apărare.

Tehnica apărătorilor – este de subliniat marele progress al tehnicii apărătorilor. Ce poate fi mai concludent decât ca atunci cand vrem să cităm jucători de top, ex: Roberto Carlos, Dessailly, Thuram., Chivu etc.

Frumusețea spectacolului o dau jucătorii, prin evoluția lor, dar și prin modul particular în care fiecare se exprima plecând de la calitațile pe care le are în proporție mare. Acestea fiind uneori armele principale în depășirea adversarului direct, în câștigarea unor dueluri sau îș pun amprenta de o maniera covărșitoare asupra jocului și aduc emoții și aprecierea publicului.

Într-o diversitate privind strategiile cu care azi tehnicienii își pregătesc echipele pentru victorie, foarte puține rămân de exploatat cu efecte de surprindere. Multe jocuri sunt decise de către fazele fixe. Acestea sunt executate cu maximum de concentrare prin sincronizări a mai multor jucători, care poate surprinde adversarul. Portarul în ziua de azi a preluat sarcinile de altadată a liberoului. Cu sintemele de joc bazate pe principiile zonei, cu linia de 4-5 fundasi, a apărut necesitatea ca portarul să intervină în poziții avansate, central sau laterale, ceea ce facea liberoul de altădată.

Medicina specifică fotbalului a facut progrese rapide și remarcabile. În condițiile în care jucătorii sunt atât de complet solicitați, riscurile sale se îmultesc, medicina fiind din ce în ce mai necesară. Sănătatea jucătorului, dieta, dirijarea efortului, refacerea, recuperarea după accidente sunt numai cateva directii care presupun asistenta competentă și intervenții rapide.

În planul pregătirii: – pregătirea jucătorului presupune o pregătire și adaptare individuală a mijloacelor carelate cu o cunoaștere perfectă. Pregătirea echipei este cu totul altceva și se referă la asamblarea grupului, perfecționarea sistemelor de joc și a relațiilor în diferite ipostaze ale jocului, etc.

Dintre multiplele aspecte prin care am caracteriza pregătirea de azi am aminti:

Atacarea în antrenament simultană a cât mai multor factori ai pregătirii.

Pregătirea mentală devenind din ce în ce mai importantă.

În plan psihologic crește necesitatea găsirii soluțiilor de compensare a urmelor lăsate de stresul competițional și presiunea rezultatelor.

Cultura tactica, obiectiv permanent de perfecționare a jucatorului, care nu are limite și cei mai virtuoși putând fi perfecționați

Motivele alegerii temei

Motivul pentru care am ales această temă este, că în primul rând mă reprezintă, am făcut specializarea în fotbal și îmi doresc ca pe viitor să devin un bun antrenor în acest sport pe care îl practic de când am pășit pragul școlii, adică începând cu vârsta de 6-7 ani. Fotbalul ca și alte jocuri sportive se joacă pentru victorie, victorie care invinge adversarul în limitele regulamentului și în limitele sportive reprezentând finalitetea organizării. Jucătorii trebuind să aibă un bagaj mare de cunoștințe tehnice, să știe să stea în teren și să cunoască cât mai multe procedee tehnice.

Un alt motiv este că, în țara noastră sunt puțini cei care se ocupă cu adevărat și pun suflet în acești copii, încercând să-i învețe de mici bagajele tehnice ale acestui sport. Sunt multi antrenori care urmaresc doar banii proveniți din fotbal și rar sunt cei care încearcă să scoată tot ce au mai bun în ei acești viitori fotbalisti ceea ce se și vede la ora actuală în fotbalul nostru, nu avem tineret care să putem spune că vor ajunge cu adevarat la un nivel foarte mare.

Particularități morfologice și funcționale la vârsta de 13-14 ani

În general această etapă se caracterizează print-o creștere intensă, prin maturizarea funcțiilor organismului, dezvoltarea motricității și conturarea personalității.

Trebuie menționat faptul că pubertatea variază ca durată de la individ la individ. În afară caracterelor sexuale primare și secundare care devin evidente, au loc o serie de modificări în întreg organismul. Astfel oasele cresc în grosime, sistemul vascular se dezvoltă, laringele crește exploziv la băieți, trunchiul este mai mare decât membrele, cele două sexe se diferențiază tot mai mult. Factorii ereditari și cei de mediu influentează momentul instalării și durata pubertații, astfel încât individualizarea perioadei pubertare și diferențierea vârstei cronologice de cea biologică constituie elemente de maximă importanță în investigarea științifică a acestei etape de dezvoltare a organismului.

Sistemul nervos – se dezvoltă rapid, acum încheindu-se practic, maturizarea ariei corticale a analizatorului motor. Funcția de analiza și sinteză a soarței se dezvoltă, ca de altfel și procesul inhibiției externe. Pe aceasta bază, viteza de realizare a diferențierilor crește, iar reflexele condiționate formate se sting mai lent. Funcția celui de-al doilea sistem de semnalizare domină în raport cu aceea a primului sistem. La pubertate mai persistă încă, într-o oarecare măsură insuficiența proceselor de inhibiție condiționată, în schimb, predomină procesele de excitație. Datorită acestui fapt, mișcările copiilor la această vaârstă au un character brusc, iar precizia lor este scăzută.

Sintemul locomotor – la aceasta vârstă, oasele se dezvoltă mai ales pe seama creșterii lor în grosime, prin depunerea de săruri minerale ( calciu și fosfor ) și prin consolidarea structurii funcționale intime. Ele devin mai rezistente la acțiunea factorilor mecanici de presiune, tracțiune și răsucire, în schimb se reduce elasticitatea lor.

Articulațiile sunt slab dezvoltate, iar ligamentele nu asigură în suficiență măsură rezistența la tracțiuni, la răsuciri. Mușchii se dezvoltă mai ales pe seama alungirii fibrelor, nu însă și în grosime. Din această cauză, suprafața lor în secțiune fiziologică și forța lor sunt încă mici. Lungimea fibrelor musculare prezintă și un avantaj, în sensul că determină creșterea valorii lucrului mecanic, cu condiția ca greutatea să nu depașească forța globală a mușchiului.

Puseul de creștere în înălțime apare în aceasta perioadă de maturizare și se situează la baieți în jurul vârstei de 14,9 ani ( M. Rădulescu și E. Cristea 1984 ).

Sistemul cardiovascular – se dezvoltă lent în etapa pubertară. Arterele au un diametru proporțional mai mic decât la adult, iar venele și sistemul limfatic sunt destul de bine reprezentate. Sistemul cardiovascular prezintă încă dificultăți de adaptare la eforturile intense; volumul sistolic și debitul cardiac maxim sunt departe de valorile adultului.

Aparatul respirator – se dezvolta intens în etapa pubertară. Funcția respiratorie se ameliorează. Crește amplitudinea mișcărilor respiratorii, scade frecvența respiratorie crește capacitatea vitală, iar respirația tisulară apreciată dupa VO2 max pe minut- se amplifica în mare măsură.

Aparatul vestibular – ca organ de echilibru, precum și alți analizatori ating o dezvoltare comparabilă cu aceea a adultului.

Datele Centrului de Medicină Sportivă Bucuresti.

Această vârstă este marcată de un interes deosebit al copiilor și elevilor pentru activitatea sportive, pentru a cunoaște cât mai mult și a prelucra informațiile, dând dovadă că sunt capabili de o participare conștientă și activă la creșterea indicilor de dezvoltare a motricității.

În ceea ce constituie un element care bine dirijat, poate asigura desfașurarea unor acțiuni menite să contribuie la dezvoltarea motricității și a pregătirii fizice. Vârsta preadolescenței numită și pubertară marchează începutul maturizării fizice a individului, fiind o perioada de intensă formare a personalității, de constituire a conștiinței morale.

Preadolescența este numită și ~ vâsta dizgrației~ din cauza creșterii intense în înălțime a membrelor, a nasului în raport cu fața. Este un moment caracterizat de stângăcie în mișcări, datorata necoordonarilor pe care sistemul nervos nu le poate stăpânii. În același timp este însă vârsta înfloririi sentimentelor, a elanului cunoașterii, a descoperirii de sine. Evident că o astfel de restructurare a stărilor calme și relative stabilizate ale etapei anterioare, care se produce atât pe plan fiziologic cât și psihologic, într-un interval foarte scurt, determină unele perturbări nu numai în viața individului, dar și în atitudinea adulților față de el.

Gândirea devine abstractă și foarte critică, capacitatea de asimilare crește și dezvoltă spiritul de observație.

Afectivitatea: primele gânduri despre profesiunea viitoare, orientări spre activități sociale. Atitudine și conduită atentă față de sexul opus. Fetele sunt mai precoce și îi privesc de sus e baieți, în timp ce aceștia se prefac ca nu le acorda atenție.

Personalitatea: imaginea despre sine este mai critică, interesele se diversifică, încredearea în forțele proprii depășește posibilitățile reale.

Voință: apar în jocuri manifestări de tenacitate, hotărâre, curaj, spirit de sacrificiu individual prin și pentru echipă.

Intelectual, preadolescenții marchează un salt în manifestările gândirii, care devine abstractă și destul de critică. Capacitatea de asimilare crește. Pe plan senzorial-perceptiv cresc mult capacitațile de orientare spațial și temporal. Spiritul de observație se dezvoltă și în legatură cu unele interese și manifestări ale curiozității.

Memorarea se trasformă din reproductive în logica și constă mai ales în tendința de a se reține esențialul. Capacitatea intelectuală este crescută, limbajul se imbogatește, în general se poate aprecia ca dezvoltarea intelectuală a preadolescenților este stimulată de conținutul procesului de învățământ devenit tot mai complex. Preadolescentul are o atitudine schimbătoare, emotivitatea sa, se manifesta viu, în expresiile exterioare ale mimicii și pantomimicii, prin treceri de la stări de excitație la închiderea în sine.

Caracterul instabil al sentimentelor se exprimă și în conflictele, protestele, abandonările și retragerile din grup. Totuși el este sensibil la manifestările de afectivitate ale familei și prietenilor, fiind capabil la rândul său de sacrificii.

Personalitatea, ca expresie sporită a ansamblului vieții psiho-comportamentale, oglindește noua stare a preadolescentului, apropiindu-se de stadiul de relativă stabilizare a trăsăturilor caracteristice.

Capacitatea intelectuală sporită și mai ales rafinată prin dezvoltarea posibilităților de analiză critică, abstractizare, discernamânt, la care se adaugă complexul emoțional-sentimental bogat, formeaza premizele aparitiei unor trăsături tot mai apropiate de adolescent și apoi de tânăr. Diferițele manifestări discordante ale conduitei nu apar la toți școlarii și nici în condiții educaționale corecte.

Consecințe pentru antrenament

Copilul manifestă acum o mare îndrăzneală, acceptă conștient riscuri, deci se pot realiza acumulări tehnice deosebit de importante, care vor influența favorabil evoluția lui sportivă; ceea ce se omite acum în pregătire ori se învață gresit ( procedee tehnice ) va fi foarte greu să se corecteze mai târziu.

Creșterea accelarată în greutate și înălțime deteriorează raportul greutate-forță, influientând nefavorabil coordonarea motrică. Scad atât precizia în mișcări, cât și îndemanarea. Acum tânărul are un nivel intelectual mai ridicat și este receptiv la noi forme de trasnsmitere a cunoștintelor, de perfecționare gestuală, ceea ce presupune o restructurare a antrenamentului.

Începând cu această vârstă se crează substratul nervos și locomotor necesar învățării deprinderilor motrice complexe (perfecționarea tehnicii) și pentru eforturile de viteză. Ținând seama însă de faptul ca fiecare copil își parcurge propria pubertate , trebuie acordata atenție deosebită individualizării efortului.

Nu se recomandă eforturile maxime cu încordări mari ale aparatului locomotor. În pregătirea copiilor de aceasta vârstă se poate folosi însă un număr mare de exerciții fizice cu o structură diferită a mișcărilor și cu un caracter variat al efortului neuromuscular. Ele contribuie la dezvoltarea stereotipurilor dinamice și la perfecționarea capacității funcționale a organismului.

În această etapă, vârsta cronologică nu corespunde cu vârsta biologic, ceea ce impune o aplicație a exercitiilor.

Norme metodice:

Ponderea predării exercițiilor cade asupra dezvoltării îndemânării, concretizata în indici sporiți de stăpânire a aparatului locomotor în condiții variate de echilibru, întoarceri, opriri, precum și executarea corecta a principalelor elemente și procedee tehnice;

Cultivarea în toate împrejurările ( antrenamente și joc ) a acționării rapide cu indici crescuți de viteza, de reacție si execuție;

Dezvoltarea rezistenței și a forței trebuie făcută cu prudentă, exercițiile fiind întodeauna succedate de pauze de refacere a capacității de muncă a organismului;

Ponderea organizării sub forma de joc a exercitților să fie judicios îmbinată cu însușirea analitică și precisă a mecanismului de bază al principalelor procedee tehnice;

Dezvotarea treptată a gândirii tactice, cunoscând ca posibilitatea de abstractizare a copiilor sporește mai ales dupa 13 ani;

Organizarea exemplară a instruirii, în sensul asigurării caracterului sau educative;

Influientarea în toate imprejurările, a activității fotbalistice, a dezvoltării trăsăturilor pozitive de caracter;

Instruirea individuală de la aceasta vârstă va trebui făcută astfel:

adaptată calitaților esențiale, dominante;

în funcție de particularitățile de vârstă;

în funcție de particularitățile și caracteristicile anotimpului.

Mijloacele de bază în instruirea și perfecționarea copiilor rămân întrecerea și jocul executate pentru:

– procedee tehnice separate și combinate;

– jocul propriu-zis, cu sau fără temă.

Deprinderile naturale sunt cele mai temeinice și mai trainice, ajutând pe viitorii performer să poată juca cu mare virtuozitate tehnică, dublată de o dăruire și o voință necesară învingerii greutăților și dificultăților marilor performanțe. Antrenorul trebuie să intervină, să susțină, să ajute, să modifice și să vegheze la dezvoltarea talentului nativ în concordanță cu pregătirea mutilaterală da care este direct răspunzător. În felul acesta este ușurată învingerea propriilor limite și se pregătește organismul pentru eforturile maximale.

Pentru instruirea de performanță la această vaârstă accentual cade pe tehnică; ( îndemânare și viteza ) și nu pe ( forță si rezistență ).

Selecția secundară ( pubertară )

Este selecția care are loc la un interval de 3-5 ani față de prima etapă, nivelul secundar este legat de realizarea micromodelului biologic care reprezintă efectul unui antrenament sistematic, de durată asupra organismului în creștere.

Criteriile enunțate anterior la selecția primară rămân valabile și aici.

a ) criteriul medico-sportiv va urmării:

dezvoltarea fizică și funcțional;

dezvoltarea psihică;

capacitatea de efort;

motivația și factorii voliționali.

b ) criteriul somato fiziologic – dintre multipli parametrii fiziologici, înălțimea, greutatea, proporțiile segmentelor corporale au o însemnatate prioritară în selectie.

( Nicu Alexe-1993, preluat de la institutul de ingiena din Bucuresti)

c ) criteriul biochimic – parametrul biochimic reprezintă un element esențial atât pentru selecție cât și pentru antrenament. Funcționalitatea organismului în general și în condiții de efort în special, este condiționată în primul rând de factorul energetic, implicat în formarea și refacerea moleculelor complexe din cele simple, în producerea energiei termice și a celei mecanice, arta pentru mișcările interne ( cord, plamâni, digestive ), cât și pentru cele externe al căror efector este aparatul locomotor.

d ) criteriul psihologic – factorul psihologic potențează și permite valorificarea calitaților motrice într-un grad superior.

Reguli care trebuie cunoscute și aplicate:

existent unui psiholog specialist în sport

să se realizeze o cunoaștere multilaterală a subiecților, alegerea probelor și testelor, se recomandă să fie în strânsă legătură cu ramura sportivă în care se opereaza selecția

în cursul examinărilor motrice și psihologice este recomandabil ca antrenorul să observe atent subiecții pentru a înregistra conduitele performanționale ale acestora

e ) criteriul motric – motricitatea rămâne și în selecția secundară un criteriu de bază. Promovarea jucătorilor la grupele de avansații și menținerea lor în aceste grupe sunt condiționate de acest criteriu.

Antrenorii vor aprecia:

gradul de insusire a procedeelor tehnico-tactice de baza a unor combinații tactice în atac și apărare;

nivelul pregătirii fizice specifice;

modul în care jucătorii își îndeplinesc sarcinile în timpul jocului.

Caracteristici de predare, instruire la vârsta de 13-14 ani

O caracteristică de instruire data de specificul vârstei este aceea a necesității predării atât a formelor de joc, întrecere și concursuri, cât și a instruirii, în forme de joc și de întrecere dar vor fi preluate și în afara lor, sub forma complexelor tehnice, a acțiunilor tehnico-tactice sau elementelor izolate.

Învățarea izoloată a elemntelor și procedeelor tehnice este necesară întrucât aceasta vârstă este cea mai favorabilă formării unor structuri biomecanice corecte, învațate care se poate realiza mai eficient prin repetarea prelungită a aceleiasi acțiuni.

Prin exerciții analitice copiii vor deprinde, lovirea cu latul, șiretul interior, plin, exterior, preluare cu solul și din aer, lovirea cu capul, etc. dacă predarea globală prin joc și derivatele sale, se justifică metodic în etapele precedente și dacă se va justifica și în cele următoare, aplicarea ei prin pondere exagerată ar putea aduce prejudicii formării și perfecționării deprinderilor tehnice și tactice simple.

Ponderea principalelor forme ale instruirii ar putea fi:

Se pot exersa și consolida toate deprinderile tehnice chiar și cele de mare subtilitate ( lovirea cu călcâiul, preluarea cu amortizare, lovirea cu capul din săritura, din plonjon, etc.).

O caracteristică generală a jocurilor sportive și implicit a fotbalului este aceea a intrepătrunderii factorilor, caracteristică ce exclude întelegerea unilaterală a pregătirii lor. 40% pregătire tehnică nu înseamnă din volumul general al instruirii, 40% se face tehnic iar restul aparține celorlalți factori. Dimpotrivă elementele tehnice pot ocupa tot volumul antrenamentului, adică acesta să se desfășoare numai pe baza lor, dar în anumite momente din lecție, să aibă un regim tactic și fizic. Antrenamentul poate să aibă și conținut fizic în proporție de 40-45%, dar acest lucru se va efectua în regim tehnic și tactic, adică de baza și prin elementele tehnico-tactice. Astfel, precizarea procentuală a factorilor nu indică unități temporal sau cantitative de lucru, ci calitatea de dirijare a pregătirii spre unul sau altul dintre aceștia și de cele mai multe ori prin ceilalți, cu elementele celorlalți.

Ca pondere a factorilor antrenamentului și a mijloacelor principale, pe categorii de vârstă situația se prezinta astfel:

La 13 ani:

factorul fizic, cu o pondere de 20%, este realizat prin exerciții analitice, stafete, jocuri derivate și obisnuite;

factorul tehnic cu o pondere 45%, este realizat prin exerciții analitice, jocuri derivate și obișnuite, precum și prin complexe tehnice;

factorul tactic, ce are pondere de 25%, se realizează prin complexe tehnico-tactice și prin jocuri obișnuite;

factorul psihologic, cu o pondere la aceasta vârstă de 10%, este realizat prin explicații și comvorbiri.

La 14 ani:

factorul fizic, are o pondere de 25% și se realizează prin exerciții analitice, componentă fizică a complexelor tehnice precum și prin jocuri;

factorul tehnic, are pondere de 40% și este realizat prin exercitii analitice, complexe tehnico-tactice și prin jocuri derivate;

factorul tactic, ce are pondere de 25%, se realizează prin complexe tehnico-tactice, jocuri tactice și obișnuite;

factorul psihologic, cu pondere de 10%, se realizează prin explicații și comvorbiri.

Având aceasta optică asupra interdependenței factorilor putem stabili și o altă caracteristică de predare la această vârstă; factorul tehnic este în continuare predominant dar se va urmării dezvoltarea și perfecționarea componentelor fizice și tactice.

Forme de instruire:

jocuri oficiale – organizate conform calendarelor sportive ale AJF-urilor și mai târziu ale FRF-ului, pe baza regulamentelor elaborate de comisiile organizatoare si pe baza celui, al jocului de fotbal.

Jocuri interne – angajează dispute neoficiale, uneori improvizate între jucătorii aceleiași echipe sau cu jucătorii altor cluburi.

Lecția de antrenament – poate fi:

antrenament complex fizic-tehnic-tactic;

lecția-joc care presupune în același timp instruire specifică, verificare și competitive;

lecția de control al cărei conținut constă în măsurarea indicilor nivelului de dezvoltare al calităților motrice și a stadiului de consolidare a deprinderilor tehnice.

Jocuri derivate – pregătitoare sau ajutătoare, cele mai multe dintre ele angrenează doar câteva din elementele tehnice, contribuind prin aceasta la perfecționarea lor:

joc ( șeful la mijloc ), cu unul sau doi jucători la mijloc;

joc cu capul;

tenis cu piciorul și cu capul;

joc 1*1, 2*2 etc.

Concursuri pe elemente tehnice – acestea au o mare eficacitate pentru perfecționarea deprinderilor specifice, desfășurându-se în condiții de viteză crescută si pe un fond afectiv ridicat:

cine lovește ținta;

cine menține mingea mai mult în aer;

cine lovește mingea mai departe;

cine conduce mingea mai repede printre jaloane.

Ștafetele – prin conținutul elementelor pe care le au, pot contribui la dezvoltarea calităților fizice și la exersarea deprinderilor tehnice:

ștafeta sau suveica cu conducerea mingii;

ștafeta cu condure printre obstacole;

ștafeta sau suveica cu conducere și pasare;

ștafeta complexă, formată din conducerea mingii, rostogolire, săritură peste obstacole și pasare.

Exercițiile – pentru învățarea și perfecționarea deprinderilor tehnico-tactice:

exercitii simple – când se lucrează într-un cadru restrâns (2-3) jucători sau unul sau două elemente tehnico-tactice;

exerciții complexe – când în același cadru se prelucrează mai multe elemente de joc;

exercițiu-joc sau exercițiu-acțiune – în cazul în care 3-4 jucători sunt angrenați într-un exercițiu bazat pe rezolvarea unei sarcini de joc.

Obiective de instruiere la vârsta de 13-14 ani:

Obiective generale:

dezvoltarea armonioasă și proporțional a corpului;

mărirea capacității de efort a organismului;

controlul sănătătii;

continua evaluare și selectie a jucătorilor.

Obiective pentru pregatirea fizică:

imbunătătirea rezistenței generale și speciale a organismului, perfecționarea continuă a procesului de adaptare a marilor funcțiuni la eforturi de intrecere și joc;

dezvoltarea unor calități fizice, în structural ori generala si specifică, prin chiar conținutul jocului.

Obiective pentru pregătirea tehnică:

consolidarea procedeelor tehnice de bază;

învățarea și consolidarea unor procedee tehnice complicate;

repetarea și consolidarea corelată a procedeelor tehnice sub forma unor acțiuni simple de joc.

Obiective pentru pregătirea tactică:

consolidarea relațiilor tactice simple de atac și apărare ( demarcaj, marcaj, pasă, dublaj, etc. )

învățarea unor relații tactice complexe: ( suplinirea coechipierului plecat temporar din zona sa, schimbul de zone, etc. )

aplicarea unui sistem precis de joc și respectarea în cadrul acestuia a sarcinilor pe compartimente și pe posturile de atac și apărare.

Obiective pentru pregătirea psihologică:

continuarea creșterii motivației;

dezvoltarea proceselor de cunoaștere;

stimularea participării active și solicitarea inițiativă creatoare;

dezvoltarea trăsăturilor de voință și caracter necesare ânvățării.

Obiective pentru pregătirea teoretică:

completarea unor cunostințe de igienă personală, alimentative și odihnă;

formarea unor cunostinte teoretice privind tehnica, tactica, psihologia, comportamentului competițional și professional;

însușirea prevederilor regulamentului de joc și a detaliilor de participare la jocurile oficiale.

CAP. II – Fundamentarea teoretica a temei

2.1- Specificul tehnicii jocului de fotbal

Prin pregătirea tehnică înțelegem totalitatea măsurilor cu caracter metodic și organizatoric, stabilite în cadrul procesului de antrenament, în scopul însușirii tehnicii specifice unei ramuri de sport (A. Dragnea, 1996).

Specificul jocului de fotbal, presupune în majoritate execuții cu piciorul, ceea ce face ca tehnica jocului să fie mai greu de însușit deoarece în evoluția filogenetică s-a dezvoltat mai mult îndemânarea mâinilor.

În fotbal pregătirea tehnică este o componentă de bază a antrenamentului sportiv și reprezintă activitatea de însușire, consolidare și perfecționare a procedeelor specifice manevrării mingii și deplasării jucătorilor în teren, în scopul practicării cu maximum de randament a jocului de fotbal. O pregătire tehnică de calitate presupune continuitate și progresivitate precum și aplicarea unor metode de lucru corespunzătoare nivelului de vârstă și valoric al colectivului rspectiv.

Tehnica jocului de fotbal are anumite particularități care o diferențiază de tehnica celorlalte jocuri sportive. În fotbal, tehnica este legată, cu excepția jocului portarului, de manevrarea mingii cu picioarele, segmente mai puțin îndemânatice. Dupa cum se stie execuțiile tehnice cu picioarele sunt mai grele, deoarece în evoluția filogenetică s-a dezvoltat mai mult îndemânarea mâinilor. Această dificultate este învinsă prin învățarea timpurie a fotbalului (în copilărie), fiind posibilă mărirea și perfecționarea zonei de proiecție corticală în care este reprezentat piciorul. Căpătarea unei bune îndemânări în mânuirea balonului cu piciorul este legată de crearea în acea regiune corticală a unui număr mai mare de “circuite”nervoase, a dezvoltării celulelor corticale existente, a măririi conexiunilor acestei zone cu celelalte zone corticale etc. (N. Stănescu și D.Tomescu, 1970).

Chiar dacă, din rațiuni didactice, prezentăm separat, pregătirea tehnică este în mare măsură condiționată de celelalte componente ale antrenamentului și în special de pregătirea fizică. Este o regulă de bază în pregătirea începătorilor, aceea de a asigura, în primul rând, disponibilitățile fizice necesare însușirii tehnicii. Conexiunea celor două componente ale antrenamentului sportiv nu trebuie însă absolutizată. Jucători cu o bună instruire tehnică pot prezenta un nivel relativ scăzut de dezvoltare a calităților fizice, după cum, jucători care prezintă un nivel de dezvoltare relativ ridicat al vreunei calități fizice (viteză, rezistență etc.) nu au întotdeauna o abilitate tehnică superioară.

Nivelul de pregătire tehnică depinde în mare măsură de nivelul inițial și de experiența motrică a jucătorului. Acest fapt determină și măsuri metodice adecvate astfel că, la începători, procesul de antrenament va căuta să realizeze la subiecți o bază motrică foarte largă. Cu cât rezerva de deprinderi motrice a sportivului este mai bogată, cu atât mai rapid el își va însuși tehnica de joc și va găsi întotdeauna procedeul tehnic adecvat situațiilor mereu noi întâlnite în joc.

Învățarea și formarea deprinderilor motrice

Din punct de vedere pedagogic, învățarea este definită ca un proces de asimilare de cunoștințe și de formare de priceperi și deprinderi necesare activității practice viitoare.

În procesul instructiv – educativ, învățarea privește în egală măsură activitatea intelectuală, ca și activitatea practică. Cele două aspecte sunt interdependente, delimitarea făcându-se doar pentru o mai bună analiză, întrucât activitatea intelectuală nu se poate exprima decât sub aspecte motorii, iar cea practică nu se poate produce decât sub controlul și conducerea intelectului. Rezultatele finale ale învățării, cunoștințele, priceperile, deprinderile, constituie în esență îmbinarea elementelor teoretice cu cele practice.

Caracterul intenționat și conștient conferă procesului învățării atributele raționalității, organizării, sistematizării și integrării. Datorită acestor caracteristici, învățarea nu este o simplă achiziționare de răspunsuri la situații standard ci o adecvare progresivă a formelor de comportament la situații din ce în ce mai complicate, pe baza dezvoltării unor însușiri esențiale ale ființei umane: creativitate, selectivitate, independență, capacitate decizională (M. Epuran, I. Holdevici, 1980).

Învățarea motrică

Între tipurile de învățare atât învățarea perceptiv-motrică cât și cea motrică propriu-zisă ocupă locuri însemnate datorită faptului că stau la baza unui șir întreg de acte de comportament întâlnite în viața cotidiană. Caracteristică procesului de însușire a tehnicii este învățarea inteligent-motrică (B. Cratty, citat de A. Dragnea, 1996), întâlnită în cazul jocurilor sportive, în care adversarul este opoziv și inventiv iar acțiunile se desfășoară în condiții de mare incertitudine.

Învățarea actelor motrice este un proces complex care unifică într-o sinteză specifică învățarea motrică și învățarea inteligentă. Învățarea în domeniul activităților corporale cuprinde, pe lângă învățarea gestuală, motrică și perceptiv-motrică, realizată la nivel de priceperi, deprinderi sau obișnuințe motrice și forme de învățare inteligentă și învățare creatoare. Este vorba deci de o învățare complexă, în care modificările comportamentului preponderent motric se realizează prin acordarea schemelor motrice cu cele intelectuale, individul conducând conștient mișcările proprii sau acționând asupra adversarului, obiectelor sau aparatelor în mod inteligent, utilizând cunoștințele, deprinderile, aptitudinile în deplin acord cu cerințele conștientizate ale situației în care se află (M. Epuran, I. Holdevici, 1980).

Rolul exersării în formarea deprinderilor

Exersarea reprezintă condiția fundamentală a formării deprinderilor. Exersarea înseamnă repetarea sistematică, organizată, dublată de control și autocontrol, pentru obținerea rezultatului dorit, în vederea realizării unui nivel ridicat de învățare (M. Epuran, I. Holdevici, 1980). Ca urmare a exersării, acțiunile motrice decurg mai exact, mai rapid, mai sigur și mai economic.

Efectele exersării în formarea deprinderilor motrice sunt numeroase și dintre ele cităm:

– unificarea acțiunilor parțiale, prin înlăturarea treptată a opririi, ciocnirii sau interferenței reciproce a acțiunilor din care este compusă activitatea complexă;

– scurtarea timpului de îndeplinire a operațiilor și acțiunilor complexe;

– formarea complexelor senzoriale și restructurarea legăturilor temporare în acțiune, pe măsura elaborării deprinderii și a fixării continue a legăturilor temporare;

– înlăturarea treptată a mișcărilor inutile și a încordării musculare din cadrul combinațiilor de mișcări care alcătuiesc deprinderea;

– diminuarea sensibilității față de diferitele piedici exterioare și față de împrejurările care ar împiedica desfășurarea normală a acțiunii;

– tendința de a transfera atenția de la proces asupra rezultatului acțiunii;

– posibilitatea efectuării unor acțiuni călăuzitoare numai după simțul muscular;

– reducerea oboselii resimțite în urma îndeplinirii unei acțiuni și apariția sentimentului caracteristic de ușurință (Boiko, 1955 citat de M. Epuran, I. Holdevici, 1980);

– creșterea plasticității acțiunilor care se pot efectua în condiții variate, adaptându-se la schimbarea situațiilor;

– apariția posibilității de transfer de la un tip de activitate la alta, ca urmare a noilor sinteze cognitive și motrice care s-au format (M. Epuran, I. Holdevici, 1980);

– reducerea treptată a erorilor de execuție sau a omisiunilor unei părți importante;

– selectarea și interpretarea mai bună a indicatorilor externi și interni de care depind execuția și implicit, creșterea capacității de anticipare;

– încorporarea unui număr tot mai mare de mișcări care concură la îndeplinirea unei sarcini complexe (J. B. Cratty citat de M. Epuran, I. Holdevici, 1980).

Etapele formării deprinderilor motrice

În planificarea învățării procedeelor tehnice se pot deosebi o serie de etape relativ închegate cărora le corespund anumite stadii de formare a priceperii și deprinderii motrice. Dacă în procesul învățării acțiunea este dusă până în stadiul deprinderii mai mult sau mai puțin perfecte, acestui proces îi sunt caracteristice trei etape care se deosebesc atât în ceea ce privește sarcinile pedagogice cât și în metodica învățării (L.P. Matveev, A. D. Novicov, 1980).

În prima etapă are loc învățarea inițială a acțiunii motrice, căreia îi corespunde stadiul de formare a priceperii de a reproduce tehnica acțiunii în forma ei generală, “brută”. Etapa a doua se caracterizează prin învățarea aprofundată, detaliată. Ca urmare, în această etapă are loc precizarea priceperii motrice și adeseori transformarea acesteia în deprindere. În etapa a treia se asigură consolidarea și perfecționarea continuă a acțiunii motrice, ceea ce are ca urmare formarea unei deprinderi trainice, ale cărei calități permit să fie utilizată eficient în diferite condiții ale activității motrice.

Aceasta fiind schema generală a procesului de învățare prezentăm în continuare etapele fiziologice ale formării deprinderilor motrice (A. N. Krestovnicov citat de M. Epuran, I. Holdevici, 1980).

1. Etapa mișcărilor inutile și a lipsei de coordonare, în care sunt angajați în activitate mușchi care nu ajută mișcarea, datorită faptului că în scoarța cerebrală procesele nervoase iradiază provocând o generalizare a răspunsurilor motrice, prin excitarea simultană a mai multor centri nervoși.

2. Etapa mișcărilor încordate, în care sunt înlăturate mișcările inutile, în sistemul nervos producându-se procesele de diferențiere, dar nu și echilibrul dintre excitație și inhibiție.

3. Etapa execuției corecte a mișcărilor, în care dispare încordarea, mișcările fiind conduse în conformitate cu indicațiile profesorului și cu planul propus de executant. În sistemul nervos central se produce conectarea proceselor nervoase. Deprinderea motrică apare ca un șir de reflexe condiționate, proprioceptive, complex înlănțuite.

4. Etapa însușirii detaliate a mișcării, caracterizată prin apariția stereotipului dinamic, pe baza sistematizării proceselor de excitație și inhibiție, care se exprimă bine în structurile temporale ritmice. În această etapă se manifestă și plasticitatea deprinderii, posibilitatea conducerii ei pe baza activității celui de-al doilea sistem de semnalizare. Aceasta este așa-numita etapă a măiestriei.

În procesul formării deprinderilor are loc o continuă creștere a posibilităților funcționale ale analizatorilor și a controlului chinestezic, concomitent cu dezvoltarea calităților motrice.

Din punct de vedere psihologic formarea deprinderilor motrice este considerată un proces complex, intelectual-motric. P. A. Rudik (citat de M. Epuran, I. Holdevici, 1980) descrie astfel trei etape psihologice ale acestui proces.

1. Etapa însușirii preliminare a bazelor exercițiului, în care rolul principal îl deține formarea reprezentării actului motric, pe baza explicației, demonstrației și a primelor încercări de execuție.

2. Etapa însușirii precizate a execuției, în care se produc legarea și unificarea acțiunilor parțiale, atenția îndreptându-se asupra corectitudinii mișcărilor și momentelor cheie ale actului global.

3. Etapa consolidării și perfecționării deprinderii, în care se realizează diferențierea proceselor cerebrale și precizarea raporturilor spațio-temporale ale acestora.

După un alt autor, Fitts (citat de M. Epuran, I. Holdevici, 1980), cele trei etape ale psihologice ale formării deprinderilor motrice ar putea fi:

1. Etapa cognitivă, de durată relativ scurtă, în care subiectul percepe modelul, instrucțiunile, își descrie sieși execuția; feed-back-ul este elementar, viteza și coordonarea sunt slabe, iar răspunsurile instabile.

2. Etapa de organizare, în care operațiile coordinative receptor-efector sunt mai bine organizate prin exersarea până la automatizare. Se pune mai mult accent pe latura motorie decât pe cea cognitivă. Se dă atenție mai mică acțiunilor specifice, indicatorii principali sunt diferențiați, feed-back-ul este imediat, viteza și coordonarea progresează și deprinderea devine relativ stabilă.

3. Etapa perfecționării, care asigură progresul pe o perioadă îndelungată. Elementele singulare sunt înlocuite de mai multe elemente sintetizate, iar activitatea este automată. Se realizează o combinație precisă a caracteristicilor motrice, cognitive și afective, care conferă stabilitate deprinderii.

Utilitatea practică a etapizării procesului de formare a deprinderii constă în accentul care se pune pe restructurările ce au loc la nivelul diferitelor instanțe psihice și fiziologice, în sublinierea pentru fiecare etapă în parte, a elementelor esențiale de care trebuie să țină seama pedagogul ce se ocupă de formarea deprinderilor motrice la sportivi.

2.2- Invățarea motrică – noțiuni generale

Problematica învățării în domeniul educației fizice și a sportului a reprezentat și constituie și astăzi un domeniu de cercetare pentru un mare număr de specialiști din cele mai diverse ramuri ale științei (fiziologi, psihologi, pedagogi, metodologi). De regulă, specialiștii care au studiat problema învățării în cadrul activităților de educație fizică și a celor sportive au ajuns la un consens în ceea ce privește denumirea ei: învățare psihomotrică. În terminologia domeniului, pentru concizia exprimării, învățarea în cadrul activității de educație fizică și sport este numită generic drept învățare motrică.

Specialiștii domeniului au demonstrat că învățarea în domeniul educației fizice și sportului, învățarea motrică, este un tip de învățare care însoțește individul încă din stadiul inițial al dezvoltării sale, ca reacție motrică naturală înnăscută, activată de stimulii de mediu (Piaget, 1965).

Numărul mare de specialiști care au studiat învățarea motrică, diversitatea punctelor de vedere din care au realizat acest lucru a făcut ca și definirea conceptului să îmbrace mai multe forme. Astfel, Ardelean (1977) consideră că: “Învățarea motrică reprezintă însușirea de noi forme de comportament motor, diferite de cele achiziționate pe cale naturală, sau perfecționarea și adaptarea unor achiziții la noi exigențe”.

Ungerer (1973) susține că ”procesul învățării psihomotrice este o posibilitate de stăpânire a unor cupluri de secvențe atât de ordin psihic, cât și motric, care nu se regăseau înainte în repertoriul comportamental al individului”.

Schmit (1990) definește învățarea motrică ca “un set de procese asociate exersării și experienței care conduc la schimbări relativ permanente în conduita motrică (realizarea deprinderilor înalt performante)”.

Având la bază teoria circuitelor în buclă, Adams (1971), definește învățarea motrică ca “activitatea care conduce la creșterea și fixarea circuitelor nervoase specifice conținutului său, care ulterior sunt trecute în memorie pentru o perioadă mai mult sau mai puțin lungă și care, astfel, devin utilizabile”.

A. Holtz, citat de M. Epuran (2002), consideră că utilizarea noțiunii de învățare motrică este limitativă, insistând asupra folosirii conceptului de învățare psihomotrică, având în vedere faptul că rezultatul învățării unui nou comportament motric este “rezultatul prelucrării și perfecționării aptitudinilor psihomotrice”.

Bazele învățării motrice

Mecanismele fiziologice ale motricității

Anatomia și funcțiile sistemului nervos reprezintă obiect de studiu pentru un mare număr de științe, cum ar fi biologia, neuropsihologia, fiziologia și altele. Un aport deosebit în acest proces de cercetare și cunoaștere l-au avut studiile privind localizarea, descrierea anatomică a creierului, realizate de neuroanatomia macroscopică și microscopică (citoarhitectonică, traiecte nervoase), neurologia clinică, precum și cele care vizează descrierea și înțelegerea funcțiilor cum sunt percepția, memoria, inteligența, limbajul, mișcarea etc.

Chiar dacă încercări de a cunoaște anatomia sistemului nervos și a funcțiilor sale au fost făcute de oamenii de știință încă din antichitate, existând și unele realizări în acest sens, concepția modernă despre creier, ca motor al activității, s-a fundamentat destul de recent, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În această direcție, o contribuție de seamă a avut anatomistul Francz Joseph Gall, care, în urma cercetărilor sale, a arătat că funcțiile – percepția, memoria, inteligența și altele – au localizări precise în anumite regiuni ale creierului. Prin activitatea sa de cercetare în această direcție, Gall a pus bazele teoriei localizărilor cerebrale.

Doctrina lui Gall a fost continuată de adepții teoriei localizaționiste (Broca, Wernike, Brodmann etc.), dar și combătută de oamenii de știință grupați în jurul teoriei holiste, antilocalizaționiste (Jackson, Head, von Monakow, Goldstein, Lashly etc.). Fiecare din aceste curente aducând argumente în favoarea punctelor de vedere susținute.

Astfel, “stimularea cortexului motor primar în partea inferioară a circumvoluțiunii frontale ascendente, deasupra sciziunii Sylvius, provoacă apariția unor contracții ale mușchilor buco-linguo-faciali. Partea mijlocie a circumvoluțiunii corespunde membrului superior și mâinii. Lobul paracentral comandă membrul inferior. Câmpul oculomotor frontal are un rol indispensabil în integrarea motorie a individului” (Botez, 1996).

Sistemul corticospinal (sistemul piramidal) este format dintr-un ansamblu de fibre motorii de origine corticală și are un rol important în activitatea motorie. Fibrele anterioare au rol în asigurarea mobilității feței, iar fibrele posterioare asigură mobilitatea membrului inferior. Cercetările efectuate pe maimuțe au demonstrat că secționarea fasciculului piramidal are ca repercusiuni producerea de tulburări motorii, care, însă, nu sunt deosebit de grave, ele se referă mai cu seamă la mișcările fine ale extremităților. În schimb, lezarea fasciculului piramidal la ființa umană are urmări mult mai grave, producând hemiplegia.

Sistemul extrapiramidal (striatul, palladinumul, nucleul subtalamic, nucleii ventral anterior și ventral lateral din talamus, substanța neagră și un ansamblu de căi motorii multisinaptice cu destinație medulară – rubrospinale, reticulospinale, tectospinale și vestibulospinale) are rol în manifestarea tomusului muscular si producerea gesturilor automate.

Învățarea motrică are un specific prin faptul că realizarea ei la nivel de priceperi, deprinderi sau obișnuințe este dublată de achiziționarea de noțiuni și concepte care dau posibilitatea individului să efectueze judecăți și raționamente în situațiile problemă, realizând în acest fel o manifestare creativă. În acest fel învățarea motrică devine inteligentă, creativă, iar rezultatul (performanța) reprezintă manifestarea la un anumit nivel a aptitudinilor de învățare, condiționată de factorii atitudinali, în mod deosebit cei motivaționali.

Concluziile la care a ajuns Watson, citat de Hébrard (1986) unul din reprezentanții de seamă ai behaviorismului, este că individul care învață o anumită mișcare încearcă să reproducă senzația kinestezică pe care a realizat-o în execuțiile corecte anterioare. Înțelegerea și explicarea diferitelor aspecte privind mecanismele ce guvernează învățarea în general și învățarea motrică în special au cunoscut un salt calitativ odată cu apariția și utilizarea în cercetare a ordinatoarelor. Prin cunoașterea principiilor de funcționare a ordinatoarelor și aplicarea acestora procesului de învățare, prin sporirea capacității și a rapidității prelucrării datelor s-a intrat într-o nouă eră. Noile cercetări au la bază modelarea informatică. Această nouă viziune se bazează pe descoperirile privind tratamentul informației. Rezultatul unui gest motric este determinat de diverse imput-uri, relevând domenii senzoriale și perceptive, apoi diverse procese la nivelul sistemului nervos central, unde informația este condusă, organizată și prelucrată, programat răspunsul și, în final, output-ul, care relevă funcția motrică.

În procesul de predare/învățare, informația, fie că este transmisă, fie că este receptată, îmbracă forme multiple și joacă un rol important. Informațiile pot fi transmise sub formă verbală, sub forma imaginilor, sub

formă scrisă. Informația legată de mișcare poate fi intrinsecă și informația adăugată, augmented feed-back (Newel și colab., citați de Schmidt, 1990).

Subiectul când se pregătește să execute un gest motric, este necesar ca el să își propună un scop și, în funcție de acest țel, selecționează un program motor care ține cont de diverși stimuli din mediul înconjurători. În alegerea programului motor executantul are numeroase surse de informare.

O primă categorie de informații sunt cele provenite din observarea execuției altor persoane. În afară de acestea, în cadrul procesului de predare, elevului i se transmit informații pe cale verbală. La acestea se adaugă demonstrația cadrului didactic, informațiile transmise prin mijloacele ajutătoare: buclele de film, înregistrările video, kinogramele etc. În timpul execuție sau imediat după terminarea gestului motric se oferă o seamă de informații legate de aceasta, ele putând îmbrăca o formă auditivă sau vizuală. O sursă de informare importantă în procesul de învățare motrică este feed-back-ul. Fiecare mișcare produce diferite aferențe (proprioceptive, vizuale, auditive). Această categorie de informații sunt definite ca feed-back intrinsec. Informațiile suplimentare legate de mișcare intră în categoria feed-back-ului extrinsec.

Pentru definirea feed-back-ului, suplimentar, Adams (1971), utilizează termenul de cunoaștere a rezultatului, care privește rezultatul mișcării și se exprimă în relație cu rezultatul acțiunii. Subiectul poate cunoaște rezultatul gestului său motric sub formă verbală, auditivă, vizuală, proprioceptiv.

O altă categorie de informații se referă la cunoașterea performanței, care se referă la caracteristicile cinematice ale mișcării. Pe baza acestor informații subiectul își formează o imagine asupra mișcării pe care a efectuat-o.

Informația primită trebuie prelucrată. Această prelucrare se face pe mai multe etape. O primă etapă este legată de identificarea stimulului prin intermediul organelor de simț (apropierea unei mingi pasate, spre exemplu). Informația primită este analizată pentru a afla caracteristicile acesteia (mingea vine dintr-o anumită direcție, cu o anumită traiectorie, cu o anumită viteză etc.). În funcție de acestea se selecționează răspunsul care poate îmbrăca diferite forme (prinderea mingii pe loc, în săritură, precedată de ieșire la minge etc. În final se dă comanda de execuție.

2.3 – Particularitățile însușirii tehnicii jocului de fotbal

Obținerea unor performanțe superioare impune o tehnică perfectă. Fotbalistul de valoare trebuie să stăpânească foarte bine tehnica de execuție a tuturor procedeelor pe care la un moment dat i le solicită jocul. Dar care este ordinea de predare a elementelor tehnice ? În cadrul predării tehnicii succesiunea elementelor trebuie astfel stabilită încât ele să poată fi utilizate cât mai repede posibil în joc. Aceeași importanță revine și succesiunii procedeelor ce derivă din același element tehnic. Și această succesiune este determinată de gradul de utilizare în joc a procedeelor respective.

Majoritatea autorilor susțin că ordinea primelor elemente de bază în predarea jocului de fotbal este: lovirea mingii cu piciorul și preluarea ei. Însușindu-și procedeele cele mai simple ale acestor două elemente, lovirea cu latul și preluarea cu latul, începătorii vor putea trece ușor la jocul bilateral.

Atunci când vorbim despre exercițiile folosite în învățarea, consolidarea și perfecționarea tehnicii de joc elementele tehnice cu mingea vor fi abordate în următoarea succesiune:

– lovirea mingii cu piciorul;

– preluarea mingii;

– lovirea mingii cu capul;

– conducerea și protejarea mingii;

– mișcarea înșelătoare;

– deposedarea adversarului de minge;

– aruncarea de la margine.

Concomitent cu ele vor fi însușite elementele tehnice fără minge și elementele specifice jocului portarului. Nu se cere, bineînțeles, ca în predare să se treacă de la un element la altul numai după ce fiecare din ele a fost însușit foarte bine. Aceasta ar fi în contradicție cu principiul lărgirii treptate a sferei de cunoștințe. Progresul în însușirea cunoștințelor nu va fi satisfăcător decât dacă vor fi alese elemente a căror predare concomitentă va putea contribui la progresul general al jucătorilor.

Predarea elementelor tehnice nu trebuie să constituie niciodată un scop în sine. Tehnica slujește jocului și de aceea, încă de la începutul predării, elementele însușite vor fi legate de alte elemente așa cum se întâmplă în cursul desfășurării jocului.

Pentru însușirea în bune condiții a procedeelor vom asigura la început condiții ușurate: mingi adecvate, condiții bune de teren, lipsa adversarului etc. În legătură cu ușurarea condițiilor de predare a tehnicii, se mai pune încă o problemă: cu care picior să se execute mișcarea ? Scopul final al pregătirii tehnice fiind formarea unui jucător care să știe să lovească și să preia mingea cu ambele picioare este evident că exersarea se va face și cu dreptul și cu stângul. La predarea unei mișcări noi va trebui să se renunțe vremelnic la această cerință. Până să simtă perfect mișcarea, începătorul va executa exercițiul cu piciorul mai îndemânatic și în direcția cea mai favorabilă. După ce însă complexul mișcării, în forma ei definitivă și întreagă, s-a format și s-a consolidat, se va trece la executarea ei și cu celălalt picior. În cazul unor jucători avansați exersarea simetrică a mișcărilor este absolut obligatorie.

În prezentarea exercițiilor pentru însușirea și perfecționarea elementelor tehnice ale jocului va fi abordată următoarea succesiune:

exerciții individuale;

exerciții cu antrenorul;

exerciții între 2 – 3 jucători;

exerciții între 4, 5, 6 jucători;

exerciții sub formă de joc sau întrecere.

CAP. III – Organizarea cercetării

3.1 – Durata și etapele realizării cercetării

Lucrarea s-a desfășurat în trei etape de verificare , în cadrul unor testari de mijloace din jocul de fotbal.

În prima etapă am testat încercat să analizez și la un antrenament sa ivit o cearta între jucători care dintre ei estre mai bun , și așa împreună cu ei am hotărât sa facem niște testări și după aceea să comparăm cu ceilalți elevi să vedem care sunt mai buni la anumite probe respective, ei fiind de acord , și așa am început testările înițiale iar la o lună de zile testările finale.

A doua etapă s-a desfăsurat împreună cu un studiu amatori de elevi din școală și am început să evaluăm testarea inițială. În cadrul acestei etape s-au efectuat observații asupra tinerilor fotbalisti cum își însusesc și cât de bine stăpânesc procedeele învățate până la vârsta de 14 ani.această etapă s-a desfăsurat în luna aprilie 2016.

A treia etapă a fost testarea finală și ultima ,aceata s-a desfășurat în luna mai 2016. După această etapă a constat în analizarea și interpretarea rezultatelor strânse în perioada desfășurării cercetării.

3.2 – Metode de cercetare

În atingerea obiectivelor cercetării s-au folosit următoarele metode de cercetare:

Analiza teoretică a literaturii de specialitate

Metoda observației

Analiza literaturii de specialitate și a publicațiilor asigură, în primul rând, cunoașterea de către cercetător a preocupărilor analoage, manifestate de către specialiștii din țară și străinătate și a rezultatelor obținute în domeniul temei respective, precum și posibilitatea aprofundării problematicii acesteia. Cu alte cuvinte, cercetarea indiferent cărui fenomen presupune o amplă documentare în domeniul respectiv, cerință imposibil de realizat fără consultarea prealabilă a tuturor eforturilor depuse în această direcție. Analizarea (studierea) datelor științelor conexe, ca altă latură a metodei, amplifică de asemenea, posibilitatea aprofundării investigației și chiar stabilirea unor noi unghiuri de cercetare a fenomenului respectiv, din punct de vedere fiziologic, psihologic, pedagogic etc. A permis stabilirea principiilor, părerilor și recomandărilor specialiștilor în vederea invatarii unor procedee tehnice la tinerii fotbalisti.

Metoda obsevației reprezintă studierea multilaterală a unui anumit aspect. Cercetătorul urmărește desfășurarea fenomenului respectiv în munca practică obișnuită, fără să intervină în organizarea sau provocarea preconcepută a aspectului pe care îl dorește să-l aprofundeze. Observația este cu atât mai eficientă, cu cât urmărirea obiectului cercetării este raportată la complexitatea tuturor factorilor incluși în dinamica desfășurării acestui proces. Pe baza observațiilor, cercetătorul este dator să-și noteze sistematic toate datele legate de aspectul cercetat, deoarece numai folosind un material faptic bogat poate să ajungă la concluzii eficiente. Observația ca metodă de cercetare, nu se limitează numai la descrierea fenomenului investigat ci, dimpotrivă, pe baza interpretării datelor obținute, cercetătorii ajung la noi concluzii, dovadă de deplină obiectivitate. ( I. Șiclovan, 1979).

Observațiile s-au desfășurat pe timpul unei perioade de testare a grupului țintă de jucători și a grupului amatori de jucători pe o perioadă de 6 luni vizând următoarele aspecte:

pasa cu latul

conducerea mingii

lovirea mingii cu capul

Toate observațiile au fost înregistrate în fișe ca și cele de mai sus, care ulterior au fost folosite la redactarea lucrării.

Schema generală cu procedeele la care au fost urmăriți elevii

conducerea mingii lov. mingii cu capul

20m

3m 5m

pasa cu latul

centrare

3.3 – Subiectii cercetarii si activitatea lor

Subiecții incluși în studiu

Elevii au fost organizați în două loturi : lotul pilot și lotul martor.

Cercetarea s-a desfășurat la Școala Gimnazială “Octavian Goga “din Oradea care au urmat programul de teste 2 .

În baza acestor considerente, a fost organizat un studiu de tip prospectiv-operational asupra elevilor cu grupe de vârstă între 13 respectiv14 ani , în perioada lunii aprilie -mai 2016- care sa finalizat cu un numar de 40 elevi din ambele loturi.

Subiecții Piloți : Agud Gheorghe,Bungău Darius,Dărăban Andrei,Ioo Valentine,Keri Mario, Oros Octavian, Tirpe Andrei, Boar Alin, Floriș Florin, Sfârlea Sebastian

Subiecții Martori :Csiki Ludovik, Dobocan Raul, Pop Florin, Praja Octavian, Serac Ștefan, Tocai Alexandru, Hendre Samuel, Pantiș Samuel, Sălăgean Traian, Negruț Andrei.

Sunt extreme de impresionat de atitudine lor atât din teren cât și din sălile de clasă , deși au foarte mult de învățat reușesc să dovedească celorlalți colegi că pot să obțină note bune la învățătură , dar să și facă față la antrenamentele de la echipa școlii. Mă bucură faptul că sunt un colectiv unit ,dând dovada de professionalism atât în teren cât si în afara terenului„Prof Hercuț Răzvan

Prima proba prin care trebuiau să treaca elevii a fost acea a preciziei lovirii mingii cu latul

Lovirea mingii cu interiorul labei piciorului ( latul )

Descrierea procedeului. Lovirea mingii cu latul este un procedeu ușor de executat și mai ales precis, în dirijarea mingii, datorită suprafeței mari cu care vine mingea în contact. Tehnica lovirii mingii cu latul poate fi însușită relativ ușor. Însușirea ei fiind ușurată de suprafața mare și netedă a labei piciorului, ceea ce face ca în școală învățarea tehnicii jocului de fotbal să înceapă cu predarea lovirii mingi cu latul (fig de mai jos).

lovirea mingii cu latul piciorului

Biomecanica procedeului. Suprafața numită „latul“ este porțiunea aproximativ triunghiulară de pe partea triunghiulară a labei piciorului, limitată de articulația degetului mare, osul călcâiului și partea interioară a osului gleznei.

Fig …… Mișcarea de lovire a mingii

Elanul se ia în linie dreaptă, și nu trebuie să fie mai lung de 3-4 metri, deoarece nu poate influența forța loviturii. Elanul este ușor și relaxat. După elan urmează așezarea piciorului de sprijin lateral față de minge la 10-15 cm. cu genunchiul ușor flexat, iar axa longitudinală a labei, aproape paralelă cu direcția loviturii.

Concomitent cu așezarea piciorului de sprijin urmează potrivirea și ridicarea piciorului care execută lovitura. Piciorul este întors din șold în afară până vine în unghi drept față de direcția pe care trebuie să o urmeze mingea. Mai concret, între cele două tălpi în momentul lovirii mingi trebuie să fie un unghi de 900. Genunchiul piciorului care execută lovitura va fi puțin flexat și relaxat.

Pendularea piciorului spre spate nu trebuie exagerată. Trunchiul se apleacă puțin înainte, privirea urmărește mingea, iar brațul opus piciorului de lovire flexat din cot este dus înainte, iar celălalt rămâne lângă corp pentru menținerea echilibrului.

Mișcarea de lovire propriu-zisă pornește din articulația coapsei, după care urmează revenirea bruscă a piciorului spre minge, iar în momentul lovirii articulațiile genunchiului și gleznei vor fi încordate. Greutatea corpului se află mai mult pe călcâiul piciorului de sprijin. Lovitura propriu-zisă este urmată de așa-zisa „însoțire“. După executarea loviturii, nu oprim mișcarea piciorului, ci după relaxarea articulațiilor temporar încordate, o continuăm asigurând o cât mai îndelungată dirijare a mingii.

Variante ale procedeului

Mișcarea descrisă mai sus se referă la lovirea mingilor oprite sau care se rostogolesc pe sol. În cazul lovirii mingii cu latul întâlnim:

lovirea mingilor din aer;

lovirea mingilor din drob (care ating solul).

a) Dacă mingea vine din aer pe o traiectorie arcuită, tehnica loviturii cu latul va fi modificată, astfel ca genunchiul piciorului care execută lovitura să fie flexat mai mult, în funcție de necesități, pentru ca laba piciorului să întâlnească mingea. Pendularea spre spate a piciorului și însoțirea mingii vor fi mai scurte. După cum se știe unghiul de sosire și unghiul de ricoșare a mingii sunt în principiu egale, rezultă că axa longitudinală a labei piciorului va trebui potrivită de jucător în funcție de unghiul de sosire a mingii și de direcția în care dorește s-o transmită. Poziția corpului și a brațelor rămân neschimbate.

b) Tehnica lovirii mingilor ricoșate de pe sol nu se deosebește de cele descrise mai sus, dar executarea loviturii este mai dificilă. Aceasta se referă la momentul ricoșării de pe sol, la așa zisele lovituri din „drob“. Executarea acestei lovituri este dificilă, fiindcă locul ricoșării determină cu precizie și locul luării poziției față de minge. Pentru executarea loviturii din „drob“ nu ajunge deci numai intenția, ci este necesar să ajungem efectiv la locul potrivit, exact în momentul în care mingea a ricoșat de pe sol.

Conținut tactic.

Exerciții privind învățarea și consolidarea lovirii mingii cu latul:

Exerciții individuale:

– de pe loc, lovind o minge de joc

-se execută același exercițiu dar cu elan de un pas

– același exercițiu dar cu elan de 3 – 5 pași,

Exerciții cu coechipier:

– pase între doi jucători dispuși față în față la o distanță de 3 – 5 metri cu preluare

– același exercițiu dar fără preluare

– pase în doi la o distanță de 8 – 10 metri, un jucător preia mingea, o conduce iar apoi o transmite; rolurile se schimbă

Exerciții cu trei sau mai mulți coechipieri:

– suveică între trei sau mai multi jucători cu trecere la șirul propriu

– același exercițiu cu trecere la șirul opus

– pasarea mingii în cerc; în centru se află un jucător care pasează pe rând celor care formează cercul

Lovirea mingii cu latul este folosită pentru transmiterile mingii la distanțe scurte și medii; de asemenea mai este folosită în șutul la poartă, din apropiere.

Greșeli frecvente:

așezarea piciorului de sprijin cu vârful în afară, fapt care va duce la imprimarea unei mișcări de rotație datorită forței care nu se transmite în direcția centrului ei. Aceeași mișcare de rotație se poate produce și datorită răsucirii incomplete a labei piciorului de lovire în afară;

o altă greșeală este lovirea mingii scurt, prin „pocnire“, fără o pendulare corespunzătoare a piciorului spre spate și însoțirea acesteia după lovire; urmare o lovitură lipsită de precizie;

în momentul executării loviturii articulațiile nu sunt încordate. În consecință, suprafața de lovire nu va fi rigidă, iar forța mingii va slăbi.

Lovirea mingii cu capul este a doua proba la care au fost testați jucătorii

Lovirea mingii cu capul este un element important al tehnicii fotbalului. Dezvoltarea fotbalului și în special evoluția tehnicii, a scos în evidență utilitatea folosirii loviturilor cu capul în cazul mingilor venite pe sus cu traiectorie înaltă. În fotbal există multe posibilități pentru utilizarea jocului cu capul. O lovitură la poartă puternică și bine dirijată, cu capul, este deseori tot atât de periculoasă ca o lovitură cu piciorul. Mingea venită pe sus poate fi parată, degajată cu capul, fie de pe loc, fie din alergare, fie de pe sol sau din săritură. Din aceste considerente jocul cu capul ocupă un loc de frunte în tehnica jocului de fotbal, iar însușirea lui la un nivel ridicat devine o necesitate.

Suprafața de lovire a mingii

Mingea poate fi lovită cu oricare parte a capului: cu mijlocul frunții, cu părțile laterale, cu partea superioară (creștetul), sau chiar cu partea posterioară (ceafa). Lovitura aplicată cu mijlocul frunții este cea mai indicată datorită suprafeței mari și netede a osului frontal și totodată puternică, făcând ca dirijarea mingii să se facă cât mai precis și fără durere.

Totodată în cazul lovirii mingii putem urmări mingea cu privirea permanent.

Traiectoria viitoare a mingii este determinată de poziția suprafeței de lovire (fruntea) cât și de punctul de pe suprafața mingii unde se aplică lovitura.

Dacă lovitura se aplică în punctul C, mingea va urma o traiectorie orizontală (lovitura razantă). dacă lovitura se aplică în jumătatea superioară (E) mingea va fi trimisă în jos pe direcția axei EF. Dacă lovitura se aplică în jumătatea inferioară (A) mingea va urma o traiectorie înaltă în direcția axei AB (fig de mai sus).

Biomecanica lovirii mingii cu capul

Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii cu capul sunt următoarele:

alergarea pentru a ajunge primul la minge;

elanul;

săritura;

echilibrarea în momentul lovirii mingii;

lovitura propriu-zisă;

contactul cu solul;

continuarea acțiunii.

Aceste componente ale mecanismului de bază vor fi analizate în detaliu, cu prilejul prezentării fiecărui procedeu de lovire a mingii cu capul.

Biomecanica procedeului

Tehnica loviturii cu capul de pe loc prezintă două faze distincte. În prima fază jucătorul „se pregătește“ pentru execuția propriu-zisă prin așezarea picioarelor ușor depărtate și flexate concomitent cu înclinarea trunchiului spre spate și ducerea brațelor înainte flexate din coate.

Din această poziție începe faza a doua și lovitura propriu-zisă, prin revenirea bruscă a trunchiului dinapoi înainte și izbirea mingii cu capul, mușchii gâtului fiind încordați. Fruntea va lua contact cu mingea în momentul în care trunchiul se apropie de verticală respectiv când trunchiul este în plin avânt. Linia umerilor va fi perpendiculară pe direcția mingii.

Lovirea mingii cu capul din alergare

Lovirea mingii cu capul din mișcare este mai dificilă deoarece lovirea trebuie făcută în timpul alergării sau imediat după terminarea ei. Tehnica loviturii este identică cu tehnica loviturii cu capul de pe loc, indiferent dacă mingea este dirijată înainte, lateral sau înapoi. Lovitura trebuie executată în momentul când mingea și jucătorul aflat în mișcare se întâlnesc. Mingea trebuie lovită cu fruntea, iar planul frunții trebuie să fie perpendicular pe direcția loviturii. Mingea trebuie lovită de jucătorul care aleargă normal fără să execute o desprindere sau săritură.

Lovirea mingii cu capul din săritură

Sunt frecvente situațiile când jucătorul pentru a putea lovi mingea venită cu o traiectorie înaltă este nevoit să execute o săritură. La acest procedeu săritura este precedată de elan și de bătaie. În funcție de felul cum se face bătaia se clasifică și loviturile cu capul din săritură. Astfel avem:

Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare;

Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior.

A. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare

Acest procedeu se folosește atunci când suntem în contact cu adversarul sau se află în imediata apropiere.

Pentru a-l executa efectuăm o ușoară genuflexiune cu ambele picioare în timp ce brațele pendulează înapoi, iar trunchiul se înclină ușor înainte. Din această poziție efectuăm împingerea printr-o pendulare bruscă și puternică a brațelor înainte și în sus, întindem cu putere genunchii și gleznele și ne desprindem de sol. În timpul zborului executăm lovitura cu capul.

Mingea poate fi lovită în timpul desprinderii în punctul maxim al săriturii sau în timpul revenirii pe sol. În cazul lovirii mingii în urcare sau în coborâre nu ne putem folosi de trunchi, ci numai de aplecarea înainte a gâtului pentru a amplifica puterea loviturii. Dacă mingea este lovită în punctul maxim al săriturii, trunchiul și capul se află în extensie și execută o mișcare bruscă, scurtă, de aplecare înainte lovind mingea cu putere. În tot timpul mișcării privirea urmărește mingea

B. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior

Acest procedeu este folosit pentru a lovi mingile care depășesc înălțimea corpului și în momentul începerii alergării nu se află nici un adversar în apropierea lui. Prin folosirea elanului înălțimea la care lovim mingea va fi mult mai mare decât în cazul săriturii cu bătaie pe ambele picioare, iar eficacitatea loviturii va crește datorită forței cu care este lovită mingea.

Biomecanica procedeului – lovitura cu capul din săritură este una din mișcările cele mai complexe și dificile din tehnica fotbalului. La acest procedeu înălțimea corpului este aproape neglijabilă dacă jucătorul dispune de un bun simț al ritmului și de suplețea necesară.

Mișcarea loviturii cu capul din săritură cu bătaie pe un singur picior se compune din următoarele faze:

elanul;

ghemuirea;

bătaia;

efortul din aer (lovitura cu capul)

revenirea pe pământ.

a) Elanul este alergarea efectuată de jucător din punctul de plecare până în momentul ultimului pas care trebuie să cadă pe piciorul de bătaie. Jucătorul are nevoie de minimum 1-2 metri pentru a efectua un elan, dar nici nu va depăși 5-6 metri.

b) Ghemuirea. Înainte de ultimul pas pe piciorul de bătaie începe ghemuirea care constă din coborârea centrului de greutate și împingerea lui deasupra piciorului de bătaie, prin flexarea pronunțată a genunchiului. Greutatea corpului trece de pe călcâi asupra pingelei.

c) Bătaia urmează după ghemuire. Piciorul de bătaie flexat din genunchi se extinde cu putere. Talpa aruncă parcă corpul de la sol în timp ce piciorul celălalt, flexat din genunchi, se ridică viguros în sus ajutând înălțarea corpului. Trunchiul se arcuiește ușor în spate.

d) Efortul din aer (lovitura cu capul). În acest moment al săriturii corpul a atins punctul cel mai înalt al săriturii așteptând sosirea mingii. În clipa în care mingea ajunge la înălțimea frunții, trunchiul execută brusc o pendulare dinapoi înainte iar capul acționând din gât lovește cu putere mingea. Datorită mișcării trunchiului și picioarele sunt duse înainte iar brațele sunt trase brusc înapoi.

e) Revenirea pe pământ este faza de închidere a mișcării. Ea se face de obicei pe ambele picioare, genunchii sunt flexați, brațele ajută la menținerea echilibrului.

Pentru a executa corect acest procedeu jucătorul trebuie să aibă o foarte bună coordonare a mișcărilor și un dezvoltat simț al echilibrului. La acest procedeu este foarte important momentul ales pentru efectuarea săriturii.

Dacă săritura este efectuată prea devreme mingea va fi lovită nu cu fruntea ci cu fața, bărbia sau chiar mai jos, iar dacă se execută săritura cu întârziere mingea trece de jucător. Un alt aspect al execuției îl ridică momentul în care lovim mingea. Care este momentul cel mai eficace de a lovi mingea – în timpul înălțării corpului, la punctul maxim sau în timpul revenirii la pământ. Lovitura în ascensiune se folosește pentru a trimite mingea la distanțe mari (degajări cu capul), lovitura executată în punctul maxim se folosește cel mai des în lupta cu adversarii pentru a intra în posesia mingii și a o trimite corespunzător situației de joc (pasă, șut la poartă, preluare) iar lovitura executată în cădere se folosește pentru pasarea mingii unui partener care se află în imediata sa apropiere.

Exercitii pregatitoare:

1) Un jucător culcat pe spate se ridică în poziția sezând și respinge mingea cu capul, la înălțimea și direcția potrivită, partenerului ce o lansase cu mâna și își schimbă pozitia;
2) Un rând de jucatori cu baloane în mâini, la distanță de 3 metri unul de altul, în alergare ușoara. Fiecare aruncă mingea în sus și o trimite cu capul partenerului din spate;
3) Doi jucatori, A si B, stau față în față la o distanță de 4 metri. A aruncă mingea lui B. Acesta i-o retrimite printr-o lovitură cu capul și se deplaseaza lateral. De data asta A o respinge la B tot cu capul, deplasându-se și el în lateral. Se continuă pînaă când mingea va cădea la pamânt și se ascultă observațiile antrenorului;
4) Jucatorii A si B alearga cu spatele, iar jucatorul C aleargă cu fața la o departare stabilită. Acesta arunca mingea, alternativ, jucatorilor A si B, care trebuie să i-o returneze prin lovituri cu capul. Cursa continuă pînă la semn. La înapoiere, rolurile se schimbă. A si B aleargă acum cu fața, C aleargă cu spatele. Acesta din urmă va arunca mingea, de data asta, la întâlnire, așa încât A si B vor fi nevoiți, pe rând, să sprinteze, să sara și să lovească balonul cu fruntea pentru a-l retrimite lui C. Ajunși la locul de plecare, jucătorii vor schimba locurile, cursa continuind până când cu toții vor fi indeplinit rolul lui C;
5) Jucătorii A, B, C, la o distanță de 4 metri între ei, aliniați, aleargă în aceeași direcție. B, întotdeauna la mijloc, mai în față ori mai în spate, aruncă înalt mingea spre A si B, obligați sa i-o returneze convenabil prin lovituri cu capul. Rolurile se schimbă;
6) Lupta în doi, de obicei înaintași contra aprători, pentru lovirea mingii aruncate de antrenor cu capul, în direcții contrare/ convenabile, către un partener din jur, echipat asemanător, urmând desprinderea rapidă de adversar;
7) Jucatorii lovesc mingea cu capul, puternic, trimitând-o în zid, de unde, ricoșând, o lovesc din nou asemănător;
8) Intre antrenor și jucător se află o portiță la distanța de 5 metri de fiecare. La semnal, jucătorul pornește în viteză, iar, în momentul săriturii peste obstacol, trebuie să lovească cu capul, corect, mingea lansata de antrenor în clipa oportună;

Greșeli frecvente

În procesul de învățare cele mai frecvente greșeli întâlnite sunt următoarele, valabile pentru toate procedeele de lovire a mingii cu capul:

jucătorul nu lovește mingea cu fruntea ci cu partea laterală sau creștetul capului;

jucătorul nu se folosește de forța corporală ci execută mișcarea numai din gât;

lovirea mingii la o înălțime nepotrivită cu capul din săritură (jucătorul se bagă sub minge);

jucătorul execută săritura cu capul de pe loc din fandare laterală și nu din fandare înapoi;

lovitura cu capul în direcție laterală nu este executată cu fruntea ci cu partea laterală a frunții, prin alunecare;

la lovitura cu partea laterală a frunții numai capul este întors lateral iar planul corpului este îndreptat înainte.

Conducerea mingii este cea din urmă proba la care au fost testați jucătorii

Conducerea mingii este elementul tehnic în care mingea în urma unor lovituri succesive și repetate cu una din părțile labei piciorului, este dirijată înainte în așa fel încât să rămână permanent sub controlul jucătorului (definiție dată de N. Roșculeț). În decursul evoluției fotbalului conducerea mingii a fost la mare cinste, atât timp cât jocul de pase nu s-a perfecționat, fiind un apanaj al jocului individual.

În fotbalul modern al zilelor noastre, jocul individual trece pe planul doi, pentru a face loc jocului combinativ, de echipă, în special pentru a crește viteza de joc. Viteza de joc crește datorită paselor directe și rapide și nu conducerii mingii, care este o „frână“ în calea măriri vitezei.

Totuși sunt situații când conducerea mingii devine inevitabilă, fiind singurul procedeu tehnic folosit pentru a păstra mingea. Astfel de situații se întâlnesc în cazul când jucătorul nu are cui pasa mingea, coechipierii fiind marcați sau când atacantul a scăpat de ultimul apărător la 20-30 metri distanță de poarta adversă și este nevoit să se îndrepte singur spre ea. Toți jucătorii unei echipe apelează la acest procedeu tehnic – conducerea mingii – mai mult sau mai puțin în decursul jocului, în funcție de postul ocupat în echipă și de felul cum trebuie continuată acțiunea de joc deja începută.

Clasificarea procedeelor de conducere a mingii

În practică întâlnim trei procedee pentru conducerea mingii. Acestea sunt următoarele:

Conducerea cu interiorul șiretului;

Conducerea cu mijlocul șiretului;

Conducerea cu exteriorul șiretului.

1. Conducerea mingii cu interiorul șiretului

Denumirea procedeului vine de la porțiunea labei piciorului care vine în contact cu mingea în timpul conducerii. Mingea este împinsă de jucător cu partea exterioară a șiretului, deci cu aceeași suprafață cu care se execută lovitura cu șiretul interior.

Biomecanica procedeului

În timpul conducerii laba piciorului care conduce mingea este întoarsă în afară, după necesitate, iar genunchiul piciorului care conduce mingea este îndepărtat de axa corpului. Laba piciorului este relaxată din gleznă, trunchiul ușor aplecat și răsucit în direcția piciorului de sprijin, iar privirea îndreptată spre minge în momentul contactului cu piciorul. Brațele acționează normal pe lângă corp. Între două atingerii ale mingii cu piciorul, este bine să se ridice capul pentru a vedea terenul, coechipierii și mai ales adversarii.

Cu toate că suprafața de contact cu mingea este mai mare, acest procedeu nu permite o deplasare rapidă a jucătorilor, datorită poziției picioarelor care se schimbă în continuu. În schimb îl întâlnim atunci când vrem să protejăm mingea de intervenția adversarului care efectuează un atac de deposedare.

2. Conducerea mingii cu șiretul plin

Acest procedeu de conducere este mai dificil datorită faptului că mingea este „împinsă“ cu mijlocul șiretului, iar laba piciorului este orientată cu vârful în jos, deci în continuu solicitată și încordată.

Jucătorii începători au reținere în folosirea acestui procedeu datorită posibilității de a lovi pământul cu vârful bocancului.

Față de procedeul anterior conducerea mingii cu șiretul plin, prezintă unele avantaje, și anume:

se poate imprima mingii o mișcare de „retro“ foarte bună;

corpul în timpul conducerii mingii are o mișcare normală avantajând astfel deplasarea rapidă a jucătorului;

mișcarea de alergare este continuă.

Biomecanica procedeului

Poziția corpului, a brațelor și a trunchiului este identică cu cea descrisă la procedeul anterior, cu deosebirea că axul longitudinal al axei piciorului nu-și schimbă poziția în momentul atingerii mingii, iar răsucirea trunchiului în timpul conducerii este abia perceptibilă. Lovitura se aplică mingii de sus în jos, ceea ce face a mingea să capete efectul de „retro“, efect care menține mingea în apropierea jucătorului.

3. Conducerea mingii cu șiretul exterior

Mingea ia contact cu șiretul exterior al labei piciorului în momentul conducerii. Acest procedeu prezintă cele mai mari avantaje, din care cauză este cel mai utilizat în timpul jocului. Principalul avantaj este rapiditatea ce se obține prin folosirea lui, datorită poziției normale, naturale, a jucătorului în timpul alergării, precum și de suprafața mare de atingere. Folosirea lui este indicată în depășirea unui adversar, sau când jucătorul are câmp liber spre poarta adversă.

Biomecanica procedeului

În momentul împingerii mingii înainte, laba piciorului este răsucită spre interior, genunchiul se apropie de axa longitudinală a corpului, iar poziția trunchiului și balansul brațelor este identic cu cel de la procedeele anterioare. Laba piciorului este relaxată și întoarsă din gleznă spre interior, în acest fel suprafața de conducere devenind mai mare.

4. Conducerea mingii cu vârful labei piciorului

Acest procedeu se execută cu cea mai mică suprafață de atingere a labei piciorului – vârful – din care cauză este folosită foarte rar în jocul de fotbal și numai în situații speciale cum ar fi teren acoperit cu apă, cu zăpadă, sau când mingea este grea.

Biomecanica procedeului este identică cu cea descrisă la conducerea cu șiretul plin, deosebirea constând în suprafața de lovire a mingii, în speță vârful bocancului, aplicat în mijlocul ei.

5. Conducerea mingii cu ambele picioare prin lovituri alternative

Mingea lovită cu interiorul labei piciorului, stâng și drept, va descrie o linie sinuoasă în zig-zag. Această linie sinuoasă precum și faptul că centrul de greutate se schimbă continuu, când pe un picior, când pe celălalt, micșorează mult viteza de deplasare. Acest procedeu este folosit cu precădere în situația când adversarul atacă direct din față și când conducerea mingii va fi urmată de o mișcare înșelătoare.

Exercițiile efectuate pentru pregătirea testelor:

lov. mingii cu capul conducerea mingii

lov. mingii cu capul

Exerciții colective:

lov. mingii cu latul lov. mingii cu capul conducerea mingii

Lucru în triunghi:

Lucru în pătrat:

Lucru în cerc:

Conducerea mingii

CAP. IV – Analiza și interpretarea datelor

4.1 – Evoluția indicatorilor probelor de control

In aceste poze, se vede cum trebuie să fie poziția piciorului înainte și după lovirea mingii

5 3 5

lov.mingii cu latul la poarta centrare pe jos

=5

=3

=0 pasa cu latul

lovirea mingii cu latul cu mare precizie

Descriere: pasă cu latul unui coleg, care stă lateral aproape de linia de fund, aleargă serpuit printre jaloane și primind mingea centrată pe jos de colegul său trebuie s-o trimită în poartă. Executa fiecare jucător câte cinci lovituri și apoi se intocmeste un clasament în funcție de câte puncte au adunat din cele cinci lovituri. Lovitura pe lângă poartă nu se punctează.

La acest test de lovire a mingii cu latul, toți pareau încrezători spunând că este usor. Întradevar este unul din cele mai ușoare procedee din fotbal, dar când ești pus sub presiune, fără o concentrare bună execuția devine destul de dificilă pentru că, intervin adversarii care nu te lasă și binențeles timpul scurt pentru execuție.

Totul a inceput sub forma de joaca, care pe parcurs s-a transformat într-o competiție între jucători, fiecare dintre ei încercând să acumuleze cât mai multe puncte pentru a fi cel mai bun.

Poarta împărțită în patru, de la mijloc în jos este împărțită în trei culori, pentru ca jucătorii să vadă mai bine unde trebuie să trimită mingea, lateralele după cum se vede și în schema de mai sus sunt colorate cu roșu și au fiecare cate 5 puncte, partea colorată cu albastru, cea central are 3 puncte, iar partea de sus a porții are punctaj 0, se executa cate 5 lovituri de fiecare jucător apoi se inversează, partea de jos este punctată cu 0 și partea de sus în cele trei culori.

În luna martie 2013 s-a efectuat testul inițial la lotul martor de jucatori pentru lovirea mingii cu latul piciorului, pentru a observa cum stau cu precizia. din datele adunate la testul inițial din cei 10 de subiecți în locul unde acumulau 5 punte:

3 subiecți nu au reușit să puncteze deloc în culoarea rosie care are 5 punte

4 dintre ei au reușit câte o lovitură în zona roșie

1 câte 2 lovituri

1 câte 3 lovituri 5puncte

Unu a reușit 4 lovituri

În total au acumulat 102 de puncte.

Media punctelor fiind de 10.2

În zona albastră cu 3 puncte cei de subiecți au adunat un total de 70 de puncte

Media fiind 7 puncte 3 puncte

Total la inițial și final s-au acumulat 172 de puncte

La testul final care sa efectuat după o lună de pregătiri în care subicții sau antrenat special pentru aceste teste după cum ați putut vedea în exercițiile aflate în capitolul 3 rezultatele au fost următoarele:

În zona cu punctaj 5 sau adunat un total de 145 de puncte, de aceasta dată toți reușind să puncteze măcar o data, 4 dintre ei reușind punctajul maxim. 4 reușind câte 4 lovituri iar restul cate 3 sau 2 lovituri

Media fiind de 14.50 puncte, diferența dublă față de la testul inițial.

În zona cu punctaj 3 sau adunat 80 puncte, deci mai puțin ca la testul inițial, de aici rezultă și diferența de la zona cu 5 puncte.

Total la inițial și final s-au acumulat 225 de puncte

Media fiind de 3.78 puncte.

Au fost și lovituri care nu sau punctat deoarece subieții nu au reusit să lovească una din cele două zone cu puncte.

Deci se vede clar o imbunătățire după o luna de pregătiri în care subiecții sau antrenat.

Testul final efectuându-se după schema care o puteti observa mai sus la pag. 50

Aceste date le puteti urmarii in tabelele aflate la anexe.

Tot în luna martie s-a efectuat testul inițial la lotul amatori de jucatori pentru lovirea mingii cu latul piciorului, pentru a observa cum stau cu precizia. din datele adunate la testul inițial din cei 10 de subiecți în locul unde acumulau 5 punte:

6 subiecți nu au reușit să puncteze deloc în culoarea rosie care are 5 punte

1 dintre ei au reușit câte o lovitură în zona roșie 5puncte

1 câte 2 lovituri

1 câte 3 lovituri

Unu a reușit 4 lovituri

În total au acumulat 50 puncte

Media punctelor fiind de 5 puncte

În zona albastră cu 3 puncte cei 10 de subiecți au adunat un total de 36 de puncte

Media fiind 3.6 puncte 3 puncte

La testul final care sa efectuat după fără pregătiri în care subicții nu sau antrenat pentru aceste teste după cum ați putut vedea în exercițiile aflate în capitolul 3 rezultatele au fost următoarele:

În zona cu punctaj 5 sau adunat un total de 75 de puncte, de aceasta dată 5 reușind să puncteze măcar o data, 2 dintre ei reușind punctajul maxim. 3 reușind nici o lovitură.

Media fiind de 7.5 puncte.

În zona cu punctaj 3 sau adunat un total de 57 puncte, de această dată 4 au obținut un punctaj maxim, 2 au punctat de 2 ori, 2 dintre ei cate 3 lovituri,1 câte 4 lovituri,1 nici o lovitură

Media fiind de 3.78 puncte.

Total puncte

Au fost și lovituri care nu sau punctat deoarece subieții nu au reusit să lovească una din cele două zone cu puncte.

Deci nu se vede clar o imbunătățire după o luna de pregătiri în care subiecții sau antrenat.

Testul final efectuându-se după schema care o puteti observa mai sus la pag. 50

Aceste date le puteti urmarii in tabelele aflate la anexe.

Lovirea mingii cu capul

La loviturile de cap care au participat grupul martor sau efectuat după schema de mai jos aflată la pag. 53, la testul inințial în zona cu punctaj 5 sau strâns un total de 20 de puncte, iar în zona cu punctaj 3 sau adunat un total de 35 de puncte.

Media în zona roșie fiind de 2, iar la zona albastră de 3.5 puncte

La testul final după cum puteți observa în tabelele de la anexe în zona roșie cu punctaj 5 sau adunat de aceasta data 25 de puncte, cu 5 puncte obținute la testul inițial. În zona albastră adunandu-se tot 35 ca și la testul inițial.

Media la zona roșie fiind de 2.5, iar la zona albastră de 3.5.

La testul inițial 1% din puncte sau obținut în zona roșie care avea 5 puncte, iar restul de 6.25% sau fost obținute în zona albastră. Rezultatele putând fi văzute la graficele de la anexe, pag.64.

Lotul amator la testul inințial în zona cu punctaj 5 sau strâns un total de 5 de puncte, iar în zona cu punctaj 3 sau adunat un total de 3 de puncte.

Media în zona roșie fiind de 0.5, iar la zona albastră de 0.3 puncte

La testul final după cum puteți observa în tabelele de la anexe în zona roșie cu punctaj 5 sau adunat de aceasta data de puncte, ca și la testul inițial. În zona albastră adunandu-se tot 3 ca și la testul inițial.

Media la zona roșie fiind de 0.5, iar la zona albastră de 0.3.

La testul inițial -9.7% din puncte sau obținut în zona roșie care avea 5 puncte, iar restul de 0.94% sau fost obținute în zona albastră. Rezultatele putând fi văzute la graficele de la anexe, pag.64.

Total inițial și final

Proba la care au fost testați jucătorii la lovirea mingii cu capul

= 5 puncte

=3 puncte

= 0 puncte

Fiecare au de executat cate 5 lovituri de cap. De la 20 de metri de poarta ei pasând unui jucător (coleg sau antrenorului)care stă lateral , apoi ocolesc un jalon și se îndreaptă spre punctul de 7 m unde trebuie să primească centrarea de la antrenor sau coleg. Loveste mingea cu capul numai daca ii vine bine. Daca nu-i vine bine nu se pune lovitura.

Poarta este împărțită în doua, partea de sus colorata cu rosu și are un punctaj de 3 puncte, în aceasta jumatate pe laterale se afla două cercuri albastre care au un punctaj de 5 puncte fiecare, iar partea de jos a porții are punctaj 0.

Elevii au așteptat cu nerăbdare proba lovirii mingi cu capul , deoarece au vrut sa compare la sfârșit cine dă mai multe puncte

Testul de conducerea a mingii printre jaloane, așeazate în linie dreaptă

Testul consta: – într-un un traseu pe distanta de 20 m, jucătorul își aruncă singur mingea în sus, iar din momentul preluării vor trece de linie și conduce cât mai repede posibil mingea printre jaloanele pe timp care sunt așezate la o distantă de 3m unul față de altul, cronometrul fiind oprit când jucătorul a trecut de linia de sosire ,care era la 5m de ultimul jalon.

La testul inițial în linie dreata, subiecții au scos un total de 260 sec, media fiind undeva pe la 24. Cel mai rapid dintre subiecți 22 sec , iar cel mai slab a fost cu 26 sec .

Ca și lot sunt foarte omogeni având Cv=7.53% la Ti. și 7.38% la Tf.

La testul final au obtinut rezultate mai bune având la general un timp de 220 sec, dar de aceasta data cel mai bun cu un timp de 20 sec, cel mai slab fiind scos cu un timp de 25 sec. media fiind pe la 22.5 de unde reiese și progresul obținut datorită antrenamentelor făcute.

La testul inițial în linie dreata, subiecții au scos un total de 410 sec, media fiind undeva pe la 40 sec. cel mai rapid care a scos 35 sec, iar cel mai slab a fost cu 45.

Ca și lot sunt foarte omogeni având Cv=7.53% la Ti. și 7.38% la Tf.

La testul final au obtinut rezultate mai bune având la general un timp de 400 sec, dar de aceasta data cel mai bun timp de 34 sec, cel mai slab fiind scos cu un timp de 43 sec. media fiind pe la 38.5 acest lot ne facând nici un antrenament.

Test nr.2 – conducedrea mingii printre jaloane așezate oblic la 3m distanta .

În continuare prezint exercițiile cere le-au efectuat următoarele loturi.

În timpul conducerii mingii printer jaloanee la ambele loturi am observant că cei mai mulți elevi au condus mingea cu piciorul îndemânatic , de puține ori cu cel neândemânatic , observând ca la finalul traseului să conducă mingea cu ambele picioare. Desigur că rezultatele cele mai bune au avut jucătorii pilot , efectuând si intr-un timp mai bun , dar și mai precis, date care arată în probele desfășurate. La testele finale s-a văzut o îmbunătățire mai mare decât la testele inițiale având un total de 260sec față de 220 final la lotul pilot , iar la lotul martor inițial 410 sec față de 400 cel final.

Media la lotul pilot testul inițial fiind undeva la 24 sec., mai mare ca și la testul final care a fost de 22.5 sec.

Media la lotul amator testul inițial fiind undeva la 35 sec., mai mare ca și la testul final care a fost de 35 sec

Aceste rezultate pot fi urmărite în tabelele de la anexe.

4.2 – Comportare în joc

Prestația elevilor în timpul meciurilor pe întreg anul școlar fiind foarte bună având un total de 4 victorii în 5 meciuri desfășurate între școli, avut o prestație foarte bună la Olimpiada Națională a sportului școlar ocupând locul al 2 –lea.

În timpul jocului jucătorii au putut să combine de la pase până la lovituri de minge cu călcâiul , preluări cu pieptul , dar și lovirea mingii cu capul dep pe loc și din săritură.În timpul meciului au dat dovadă de fair play chiar dajutându-și adversarul cand acesta a fost faultat și s-a ridicat de jos.

Pot să laud echipa datorită faptului că toți elevii au încercat s participle cu mare interes la antrenamente arătând dăruire și asta a și însemnat atâtea victorii la meciurile jucate. În timpul antrenamentelor au încercat să joace simplu, pasele să le dea din prima astfel mărind viteza jocului și derutând adversarul,dar nu tot deauna au reușit acedt lucru ,diverența văzându-se în timpul meciurilor oficiale câna au decurs la elemente mai complicate și văzând că nu merge au încercat să simplifice jocul si au jucat cu pase dintr-o singură atingere derutânduși adversarii. La meciurile amicale disputate au alergat foarte mult în eren si s-au demarcate foarte bine în momentul când coechipierul cu a avut mingea.

La meciurile disputate între ei la antrenamente, încercau tot felul de combinații și procedee cât mai sofisicate dar de multe ori nu le ieșeau nimic, văzând că nu merge așa au recurs la jocul cât mai simplu și în mare viteză, rezultatele începând să apară, folosind acest mod de a juca și în meciuri. Binențeles diferența sa văzut de multe ori la jocurile oficiale când nu reușeau totdeauna ce-și doreau, probabil fiind și presiunea din partea publicului și emoțiile că evoluau chiar sunt ochii parinților și nu în cele din urmă a conducerii clubului. Necunoscându-și adversarii jucau foarte simplu, cu pase din prima la firul ierbii, alergau foarte mult, demarcându-se tot timpul pentru ca, cel care avea mingea să aibă posibilitetea de a pasa cât mai rapid.

Într-un meci desfașurat la Liceul Don Orione copii conduși de Profesorul Răzvan Hercuț au avut o prestație forte bună deschizând scorul scorul , după 10 minute au reușit să marcheze al doilea gol intrând la pauză cu un rezultat bun. După a doua repriză elevii de la liceul don orione au reușit sa marcheze și ei un gol , elevii nostril au avut numeroase ocazii trimițând mingea în bara transversal chiar de două ori. La finalul meciulau Elevii Conduși de Prof. Răzvan Hercuț au fost egalați în ultimul minut de joc și asa meciul a mers în două reprise de prelungiri ,ial la final s-au dat lovituri de la 7 metrii.într-un final cu emoții elevii conduși de Prof Răzvan Hercuț au câștigat cu sorul de 7-6.

A fost un meci memorabil pentru elevii de la Scoala Gimnazială Octavian Goga,mai ales comportarea lor în timpul meciului ,fiecare arătându-și dăruirea de a fi promovați cât mai repede abuzând de uneori de driblinguri,conducerea exagerată a mingii ceea ce le place spectatorilor

Discuții

Așa cum se vede din testarile făcute la lovirea mingii cu latul piciorului la lotul pilot în testarea inițială s-a acumulat la lotul pilot testarea inițială 172 puncte , iar la cea finală 225 puncte acumulănd un total de 397 puncte față de lotul amator care a acumulat la testarea inițiață 86 puncte , iar la cea finală 132 de puncte acumulănd un total de 218 puncte . se vede diferența dintre lotul pilot care au efectuat cate un antrenament pe săptămână și au și participat la meciur și campionate , față de lotul experiment care nu a facut nici un antrenament pe săptămână și nici nu a participat la nici o competiție.

La lovirea mingii cu capul lotul pilot a acumulat la testrea inițială un număr de 50 puncte, iar la testarea finală un număr de 60 puncte , față de lotul amator care a acumulat la testarea inițială un număr de 8 puncte , iar la testarea finală tot un număr de 8 puncte.

Și ultimul test la care au dat elevii a fost conducerea mingii de fotbal printer jaloane iarăși sa văzut o diferență mai mare între lotul pilot și lotul amator, de exemplu la testarea inițială și testarea finală lotul pilot a strâns un număr de 480 de secunde,față de lotul amator care a strâns un număr de 810 secunde , diferență foarte mare.

Doresc să menționez că în continoare voi ține cont de testările făcute și mă voi baza ca în anii următori să desfăsor cât mai multe verificări de acest gen pentru a îmbunătații tehnica elevilor dornici de performanță.

culori.

În luna martie 2013 s-a efectuat testul inițial la lotul martor de jucatori pentru lovirea mingii cu latul piciorului, pentru a observa cum stau cu precizia. din datele adunate la testul inițial din cei 10 de subiecți în locul unde acumulau 5 punte:

7 subiecți nu au reușit să puncteze deloc în culoarea rosie care are 5 punte

3dintre ei au reușit câte o lovitură în zona roșie 5puncte

În total au acumulat 15 de puncte.

Media punctelor fiind de 1.5

În zona albastră cu 3 puncte cei 10 de subiecți au adunat un total de 15 de puncte

Media fiind 1.5 de puncte 3 puncte

La testul final care sa efectuat după o lună de pregătiri în care subicții sau antrenat special pentru aceste teste după cum ați putut vedea în exercițiile aflate în capitolul 3 rezultatele au fost următoarele:

În zona cu punctaj 5 sau adunat un total de 20 de puncte, de aceasta dată toți reușind să puncteze măcar o data, 4 dintre ei reușind punctajul maxim. 10 reușind câte 4 lovituri iar restul cate 3 sau 2 lovituri.

Media fiind de 17.78 puncte, diferența dublă față de la testul inițial.

În zona cu punctaj 3 sau adunat 102 puncte, deci mai puțin ca la testul inițial, de aici rezultă și diferența de la zona cu 5 puncte.

Media fiind de 3.78 puncte.

Au fost și lovituri care nu sau punctat deoarece subieții nu au reusit să lovească una din cele două zone cu puncte.

Deci se vede clar o imbunătățire după o luna de pregătiri în care subiecții sau antrenat.

Testul final efectuându-se după schema care o puteti observa mai sus la pag. 50

Aceste date le puteti urmarii in tabelele aflate la anexe.

Tot în luna martie 2013 s-a efectuat testul inițial la lotul amatori de jucatori pentru lovirea mingii cu latul piciorului, pentru a observa cum stau cu precizia. din datele adunate la testul inițial din cei 10 de subiecți în locul unde acumulau 5 punte:

8subiecți nu au reușit să puncteze deloc în culoarea rosie care are 5 punte

2 dintre ei au reușit câte o lovitură în zona roșie

În total au acumulat 260 de puncte. 5puncte

Media punctelor fiind de 9.63

În zona albastră cu 3 puncte cei 10 de subiecți au adunat un total de 6 de puncte

Media fiind 0.6 puncte 3 puncte

La testul final care sa efectuat după fără pregătiri în care subicții nu sau antrenat pentru aceste teste după cum ați putut vedea în exercițiile aflate în capitolul 3 rezultatele au fost următoarele:

În zona cu punctaj 5 sau adunat un total de 10 de puncte, de aceasta dată toți reușind să puncteze măcar o data, 2 dintre ei reușind punctajul maxim. 8 reușind nici o lovitură.

Media fiind de 0.6 puncte, diferența egală față de la testul inițial.

În zona cu punctaj 3 sau adunat 6 puncte, deci mai puțin ca la testul inițial, de aici rezultă și diferența de la zona cu 5 puncte.

Media fiind de 3.78 puncte.

Au fost și lovituri care nu sau punctat deoarece subieții nu au reusit să lovească una din cele două zone cu puncte.

Deci nu se vede clar o imbunătățire după o luna de pregătiri în care subiecții sau antrenat.

Testul final efectuându-se după schema care o puteti observa mai sus la pag. 50

Discuții:

Din rezultatele care le-au obtinut atât la testul de inițiere și mai ales la cel final rezultă că sunt cu adevarat o echipă, sunt foarte omogeni, completandu-se unii pe altii, pregătirile care le faceau, când pe terenul Motoru, în curtea unei școli sau pe ceva teren sintetic, trăgând tot timpul din greu și pregătindu-se cu seriozitate, putem trage concluzia că sunt o echipa de viitor cu mari perspective pentru a ajunge în lotul echipei mari peste câțiva ani.

Ceea ce a reușit să facă antrenorul cu acești copii minunați este o performanță. Jocul prestat de ei este plăcut ochiului, este unul simplu, cu multe pase la firul ierbii, ceea ce face orice adversar să depună eforturi mari pentru recuperarea mingii, începuturile de meci fiind sufocante pentru adversari care erau înghesuiți în propria jumătate de teren cum foarte rar se vede la o echipă de copii.

De aici putem trage concluzia că dacă antrenorii sunt lăsați, să pregătească cu mare atenție copiii și juniorii se pot obține performanțe mari chiar dacă, nu sunt terenuri chiar foarte bune, dar cu o dăruire mare din partea copiilor totul se poate. Aceștia au demonstrat-o înca o data, devenind campioni.

Concluzii.

Atitudinile elevilor în timpul antrenamentelor din punctual meu de vedere a fost una convingătoare la dăruirea în teren pentru fiecare minge și fiecare meci ajungând la concluzia că fără antrenament nu se poate să ajungi la performanță și la rezultate deosebite mai ales la categoriile lor de vârstă ,

Cei mai mulți dintre subiecții testați din grupul martor în conducerea mingii printer jaloane, lovirea mingii cu latul , cât și la lovirea mingii la poartă datorită faptului că nu desfăsoară nici activitate înafara programului școlar, majoritatea dintre ei fiind chiar supraponderabilitate chiar obezitate.

În urma testărilor s-a constatat o îmbunătățire a tehnicii a coordonării , a forței musculare , precum si scăderea gradului de nesiguranță în fața porții.

Se constată la finalul programului de testare toți subiecții ,au arătat o inbunatatire substantiala a coordonării și siguranței în fața porții, care care automat declanseaza si un motiv în plus de a merge mai departe și de a spera la mai mult..

Aceștia din urmă au prezentat o scădere a fenomenului nesiguranță, un control al abilității in diferite miscari prin creștere a forței și a rezistenței musculare și o mai bună îmbunătățirii a stabilității articulare , realizat dupa evaluarile si testarile precoce repetate.

În cazul subiectului evaluați , mijloacele cele mai tolerate de ei au fost: lovirea mingii în puncte la poartă, și lovirea mingii cu capul tot în diferite puncte, iar cel mai plăcut mijloc a fost conducerea mingii printer jaloane.

Atât pentru subiecții din lotul de studiu evaluați, cât si pentru subiectii piloți, s-a observat o îmbunătățire a calității vieții astfel ipoteza mea este confirmat prin rezultatele obținute.

Pentru ca pacientul să își reia cât mai curând activitățile zilnice este important ca tratamentul de recuperare sa înceapă cât mai precoce, astfel încât să aibă loc creșterea forței musculare satisfăcătoare, a puterii și a amplitudini de mișcare.

Aplicarea tehnicilor , kinetoterapie, hidrokinetoterapie,masaj,kinesiotapeng, au dus la o scadere remarcabilă a gleznei și o mobilizare mult mai bună a articulației gleznei.

În cazul pacientei cu entorsă de gleznă metodele cele mai tolerate de pacientă au fost cele de kineoterapie, hidrokinetoterapie, cele mai agreate metode au fost cele de masaj și kinesiotape.

Atât pentru subiecții din lotul de studiu evaluați, cât si pentru pacienta care a urmat programul de recuperare kinetoterapeutic s-a observat o îmbunătățire a calității vieții.

Bibliografie:

Avram, V., (1980) Fotbal Exerciții pentru pregătirea fizică și tactică, Editura Sport-Turism, București.

Bârsan, M., (1979) Fotbal Tactica jocului de fotbal-metodică, Editura I.E.F.S., București.

Bârsan, M., (1980) Fotbal Probleme generale în tehnica jocului, Editura I.E.F.S., București.

Bușe, I., & Ogodescu, D., (1982) Fotbalul sinergic, Editura Facla, Timișoara.

Cernăianu, C., (1982) Fotbalul modern, Editura Sport-Turism.

Csanadi, A., (1956-58) Fotbal volumul I-III, Editura Tineretului Cultură Fizică și Sport, București.

Dumitrescu, G., & Pețan, P., (2001) Fotbal Introducere în tehnica și tactica jocului modern, Editura Universității din Oradea.

Dumitrescu, G., (2001) Fotbal Pregătire și joc, Editura Universității din Oradea.

Dragnea, A., (1963) Antrenamentul sportiv, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Economu, V., (1963) Fotbal Probleme de tactică în jocul modern, Editura U.C.F.S., București.

Economu, V., (1969) Fotbalul modern, Editura C.N.E.F.F., București.

Economu, V., (1972) Fotbalul modern și simplificat 400 de întrebări, Editura Stadion, București.

Șiclovan, I., (1979) Teoria educației fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București.

Ionescu, I., & Dinu, C., (1977) Fotbal Tactica astăzi, Editura Sport-Turism, București.

Ionescu, I., & Dinu, C., (1982) Fotbal concepția de joc, Editura Sport-Turism, București.

Ionescu, M., (1988) Fotbal de la A la Z fotbalul mondial de-a lungul anilor, Editura Sport-Turism, București.

Ionescu, I., (1995) Footbal tehnica si tactica jocului, Editura Risoprint, Timisoara.

Manușarie, C., & Germigean, C., (1988) Aproape totul despre fotbal, Editura Sport-Turism, București.

Motroc, I., & Cojocaru, V., (1991) Fotbal-curs de bază, volumul I-III, Editura A.N.E.F.S., București.

Neța, Gh., & Popovici, C., (2000) Fotbal 2000, Editura J.R.C., Cluj-Napoca.

Neța, Gh., (2001) Curs de fotbal anii III-IV, U.B.V. Baia Mare, F.E.F.M.S.

Niculescu, A., & Ionescu, I., (1972) Fotbal metode și mijloace, Editura Stadion, București.

Popovici, C., (1995) Fotbal curs de bază, F.E.F.S., Cluj-Napoca.

Rajnovici, V., (1972) 100 antrenamente de fotbal, Editura Stadion, București.

Roșculeț, N., (1966) Fotbal probleme de joc și antrenament, Editura U.C.F.S., București.

Stănculescu, Gh., & Lăpușneanu, J., & Moldoveanu, P., (1974) Fotbal jocul colectiv, Editura Stadion, București.

Stănculescu, V., (1977) Fotbal Aspecte moderne de antrenament și joc, Editura Sport-Turism, București.

Stănculescu, V., (1999) Ghidul antrenorului profesionist de fotbal pentru 364 zile ale unui an competițional, Editura Trasilvania Expres, Brașov.

Voica, I., & Rădulescu, M., (1973) Exerciții : Fotbal, Editura Stadion, București.