Aspecte Teoretico Practice Privind Reprezentantii Angajatilor
ASPECTE TEORETICO-PRACTICE PRIVIND REPREZENTANȚII ANGAJAȚILOR
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA SINDICATE
1.1. Noțiunea și evoluția istorică a sindicatelor
1.2. Principiile și trăsăturile caracteristice ale sindicatelor
1.3. Specificul sindicatelor în legislația Republicii Moldova
2. STATUTUL JURIDIC AL SINDICATELOR ÎN DREPTUL MUNCII
2.1. Caracteristica generală a statutului juridic al sindicatelor în sfera dreptului muncii
2.2. Clasificarea drepturilor sindicatelor
3. MECANISMUL DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE EXERCITARE A ATRIBUȚIILOR SINDICATELOR ÎN DOMENIUL APĂRĂRII DREPTURILOR ȘI INTERESELOR LEGALE ALE SALARIAȚILOR
3.1. Conținutul și importanța mecanismului de realizare a protecției drepturilor și intereselor legale ale salariaților de către organizațiile sindicale
3.2. Atribuțiile sindicatelor în apărarea drepturilor și intereselor angajaților în procesul parteneriatului social
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Transformările radicale care au avut loc în sfera relațiilor politice, economice și sociale din Republica Moldova care au pus în fața științelor sociale problema identificării unor căi optime și totodată mai puțin violente de evoluție a societății. Problema exercitării dreptului fundamental la asociere întotdeauna a trezit și trezește interesul oamenilor de știință.
Importanța unor astfel de cercetări este determinată și de tendința de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană, situație care obligă statul nostru să întreprindă eforturi suplimentare în ce privește protecția drepturilor omului și ale cetățeanului.
Mișcarea sindicală se implică într-un număr important de proceduri decizionale formale ale Uniunii. În domeniul politicilor sociale, această implicare i-a următoarele forme: o cooperare tripartită în cadrul Comitetului Consultativ de la Luxemburg și a Consiliului de Administrație al Agenției de la Bilbao, un dialog social cu patronatele europene, în sfârșit, o cooperare cu membrii și comisiile Parlamentului European, precum și cu Comitetul economic și social european (CESE).
Necesitatea armonizării legislațiilor naționale nu privește, propriu-zis, drepturile fundamentale, ci exercitarea lor colectivă și modul de punere în practică a acestora.
Permanent s-a pus accentul pe protecția salariaților aflați în raporturi juridice de subordonare ca drept al muncii, în raport juridic de egalitate ca parteneri sociali alături de patronate și de stat. Acest caracter de partener social cu drepturi egale la nivel internațional a impus, după aprecierea noastră, o reglementare specifică a reprezentativității salariaților, cu consecința recunoașterii permanente și pregnante a libertății de asociere sub formele libertății de a forma și a adera la organizații reprezentative ale salariaților.
În perspectivă, reglementarea juridică a sindicatelor prezintă o importanță deosebită, mai ales pentru țările candidate la Uniunea Europeană, printre care și Republica Moldova, care vor trebui să treacă de la realitățile statelor cu o democrație în formare, provenită din renunțarea la sistemul totalitar, la realitățile statelor cu o democrație europeană consolidată, de la modul tradițional de aplicare a drepturilor colective la viziunea europeană din acest domeniu.
În prezent, sindicatele sunt analizate de politicile sociale ale statului în conformitate cu legile economiei de piață, având drept scop punerea imediată sub un numitor comun al intereselor partenerilor sociali, și ca finalitate – asigurarea unei păci sociale atât de necesare unei dezvoltări a societății și a principiilor statelor moderne în general, dar și a componenței fundamentale a acestora – omul, în special.
Actualitatea prezentei teme de cercetare, este în mare măsură determinată și de o contradicție a dezvoltării obiective a Republicii Moldovei, care constă în faptul că deseori legislația în acest domeniu există, apreciem că este completă dar perfectibilă, însă nu este suficient cunoscută și este neunitar aplicată.
Scopul urmărit al prezentei lucrări reprezintă identificarea mecanismelor de protecție a drepturilor și intereselor salariaților în sistemul dreptului muncii.
În realizarea scopului indicat ne-am propus următoarele obiective:
Conceptualizarea noțiunilor cheie în baza conținuturilor științifice
Analiza teoretică a principiilor și caracteristicilor sindicatelor
Identificarea atribuțiilor sindicatelor în apărarea drepturilor salariaților în sistemul dreptului muncii
Evidențierea specificului sindicatelor în legislația Republicii Moldova
Elaborarea concluziilor și recomandărilor referitor la perfecționarea cadrului legislativ cu privire la cadrul legal al organizării și funcționării sindicatelor
Suportul metodologic al lucrării îl constituie:
metoda comparativă, utilă în compararea specificului sindicatelor în legislația Republicii Moldova și în alte state a Uniunii Europene
metoda logică utilizată în argumentarea pe cale deductivă a temei de investigare;
metoda cantitativă care contribuie la sistematizarea și evidența legislativă a informației științifico – juridice;
Cercetarea științifică a lucrării se bazează pe suportul teoretico – științific, normativ, legislativ și practica jurisdicțională, avînd ca bază lucrări științifice interne cît și internaționale, printre care: Foca M., Filip Gr., Romandaș N., Trăian I. etc.
Drept puncte de reper în procesul de cercetare au servit prevederile legislației naționale și internaționale :Constituția Republicii Moldova; Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225- XV din 30.05.2003; Codul muncii al Republicii Moldova, nr. 154-XV din 28.03.2003; Legea Republicii Moldova cu privire la sindicate nr. 1129-XIV din 07.07.2000.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării constă în faptul că s-a efectuat o cercetare ce evidențiază importanța teoretico – practică a sindicatelor în dreptul muncii.
Studiul analizează sindicatele nu doar din perspectiva teoretică ci și practică, astfel prezentînd caracteristicile, principiile și mecanismele de realizare a protecției drepturilor și intereselor salariaților de către organizațiile sindicale.
Structura tezei:
Introducere, care reprezintă o caracteristică generală a problemei cercetate;
3 capitole care sunt structurate în subcapitole;
Încheiere;
Bibliografie;
Primul capitol cuprinde noțiuni introductive referitor la noțiune, evoluția istorică a sindicatelor. În acest capitol au fost elucidate principiile și trăsăturile caracteristice, evidențiind printre acestea libertatea, independența, egalitatea sindicatelor în fața legii. O importanța deosebită o are analiza specificului sindicatelor în Republica Moldova.
Capitolul al doilea prezintă statutul juridic al sindicatelor în dreptul muncii, accentuînd caracteristicile generale a acestora și remarcînd drepturile sindicatelor utilizînd mai multe criterii.
În al treilea capitol sunt abordate și analizate mecanismele de realizare a protecției drepturilor și intereselor legale ale salariaților de către organizațiile sindicale cît și atribuțiile lor în apărarea drepturilor și intereselor angajaților în procesul parteneriatului social.
1. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA SINDICATE
1.1. Noțiunea și evoluția istorică a sindicatelor
Sindicatele reprezintă un important factor de echilibru social, una din instituțiile esențiale ale societății civile și ale democrației, unul dintre partenerii negocierilor colective și a dialogului social care au jucat și joacă un rol deosebit în dezvoltarea dreptului muncii.
Noțiunea de sindicat își are originea din latinescul sinlicus și grecescul sundikos, ambele reprezentînd persoana care prezintă sau asistă pe altul în justiție [12, p. 193].
Sindicatele sunt definite ca organizații obștești din care fac parte, pe principii benevole, persoane fizice unite după interese comune, inclusiv ce țin de activitatea lor, și constituite în scopul apărării drepturilor și intereselor profesionale, economice, de muncă și sociale colective și individuale ale membrilor lor [4].
În Republica Moldova, dreptul la asociere prinde rădăcini relativ tîrziu în comparație cu alte state ca Franța, Anglia, Germania sau România. Abia în 1906 a fost adoptată legislația ce permitea muncitorilor să se organizeze în sindicate [9, p. 3]. O premiză importantă pentru dezvoltarea mișcării sindicale la sate a constituit ucazul țarului din octombrie a aceluiași an, prin care țăranii au primit dreptul de a practica alte profesiuni. Totodată alte surse susțin o altă perioadă în care mișcarea sindicală demarează în Moldova, anume anii 1871-1900, adică la sfîrșitul secolului XIX.
Însă, în contextul dreptului la asociere trebuie să evidențiem că acesta este străin spațiului social economic și politic basarabean. Este drept, că o trăsătură specifică a creării sindicatelor în Basarabia se evidențiază prin aceea că acestea au apărut sub denumiri de „arteluri”, „societăți”, „întovărășiri” care uneau numeroase forțe sociale în baza anumitor înțelegeri generale de producție.
Organizația Internațională a Muncii întreprinde mai multe măsuri de promovare a acestui drept în preajma Primului Război Mondial, ulterior, în Moldova ca și în România Mare „cea mai fructuoasă perioadă legislativă în acest sens este a primului deceniu postbelic, determinată de importantele mișcări salariale din anii 1919-1923, dar și de necesitatea de a unifica această legislație la nivelul întregii țări după intrarea statului național român a provinciilor unite” [7, p. 298]. Faptul se exprimă prin mai multe legi adoptate în această perioadă și anume: Legea pentru asigurările muncitorești în Basarabia, Legea asupra sindicatelor profesionale, legea pentru extinderea organizării meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești, Legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă, iar mai apoi Legea organizării și plasării (1921); Legea repausului duminical și sărbătorilor legale (1925); Legea contractelor de muncă (1929) [9, p. 63].
Aceste legi și regulamente, precum și alte dispoziții au format baza juridică a activității sindicale, precum și au contribuit la facilitarea procesului de asociere, și de rezolvare a numeroaselor probleme sociale. Principalul act normativ care proclamă dreptul de asociere în sindicate la nivel național o constituie Legea asupra sindicatelor profesionale, elaborată de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, promulgată de regele Ferdinand I la 24 mai 1921. Conform documentului, numărul membrilor unui sindicat profesional nu poate fi mai mic de 10, însă „tuturor persoanelor fizice sau morale care exercită aceeași profesiune, profesiuni similare sau conexe” le este recunoscut „dreptul de a se constitui în mod liber în sindicate profesionale” [15, p. 73].
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a avut efecte distructive pentru toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Legile de asediu adoptate de toate statele atrase în război limitau în esență drepturile și libertățile fundamentale cu toate că OIM a depus eforturi considerabile în această direcție în perioada respectivă. Actualitatea libertății de asociere se evidențiază la sfîrșitul războiului anume 1944, în renumita Declarație de la Filadelfia, care a specificat scopurile și obiectivele organizației, totodată a trasat direcțiile principale de activitate în lumea de după război, drept răspuns preocupărilor de problema exercitării drepturilor sindicale. Ca urmare a acestei preocupări, în 1949, Biroul Internațional al Muncii a creat Comisia de investigare și consiliere în materie de libertate sindicală însărcinată cu asigurarea controlului asupra aplicării acestei libertăți. În 1951, Comisia a decis înființarea unui Comitet al libertății sindicale care avea competență de examinare preliminară a plîngerilor referitoare la atingerile aduse drepturilor sindicale [23, p. 29]. Convenția principală de referință precum și cea de bază în sistemul actelor normative OIM, cară direcție în perioada respectivă. Actualitatea libertății de asociere se evidențiază la sfîrșitul războiului anume 1944, în renumita Declarație de la Filadelfia, care a specificat scopurile și obiectivele organizației, totodată a trasat direcțiile principale de activitate în lumea de după război, drept răspuns preocupărilor de problema exercitării drepturilor sindicale. Ca urmare a acestei preocupări, în 1949, Biroul Internațional al Muncii a creat Comisia de investigare și consiliere în materie de libertate sindicală însărcinată cu asigurarea controlului asupra aplicării acestei libertăți. În 1951, Comisia a decis înființarea unui Comitet al libertății sindicale care avea competență de examinare preliminară a plîngerilor referitoare la atingerile aduse drepturilor sindicale [23, p. 29]. Convenția principală de referință precum și cea de bază în sistemul actelor normative OIM, care asigură drepturile și garanțiile activității sindicatelor este Convenția Nr.87 din 1948. Convenția în cauză în totalmente corespunde Statutului OIM, unde în preambulul acesteia se declară recunoașterea principiului libertății de asociere ca un mijloc capabil de a îmbunătăți condițiile muncii și asigurarea păcii.
Convenția proclamă dreptul salariaților și a antreprenorilor fără anumite diferențe și libera alegere de a crea organizații fără promisiune în prealabil și deasemenea dreptul de a fi membru a acestora. Totodată statul nu poate nici într-un fel de a îngrădi acest drept.
Unica condiție de a fi în calitate de membru în aceste organizații constituie supunerea față de statutul acestora. În aceste împrejurări putem afirma precum și autorii N.Senikov, A.Stremouhov, că importanța întregului set de acte normative prezentate cu privire la drepturile și libertățile sindicale pot fi apreciate sub două aspecte. Primul aspect se referă la faptul recunoașterii acestora de către legislația internațională. Al doilea aspect constă în deschiderea conținutului drepturilor și libertăților sindicale fundamentale ca organizații reprezentative a salariaților [30, p. 267].
Istoria apariției organizațiilor sindicale în Europa Occidentală și America de Nord nu neapărat este legat de proclamarea dreptului la asociere. Acestea nu sunt o consecință pozitivă ci mai degrabă invers o mișcare social-politică de sensibilizare a autorităților publice pentru recunoașterea acestei libertăți. Astfel, chiar dacă primele sindicate își fac apariția la mijlocul sec. XVIII – începutul sec. XIX acestea sunt declarate ilegale în Franța prin legea Le Shapelie (1791), Anglia – legea societăților (1799), SUA – concepția „cîrdășie criminală”, realizată de precedentele juridice în limitele sistemului dreptului comun. Recunoașterea sindicatelor realmente are loc sub presiunea masivă a mișcărilor muncitorești și începe odată cu anularea pedepselor penale pentru activitatea sindicală: în Marea Britaniei 1824; SUA – 1842; Franța – 1864; Germania 1861-1869; Belgia – 1866; Olanda – 1872; Italia – 1890.
Cu toate acestea, apariția în Europa de Vest a legislației ce proclamă dreptul angajaților de a se asocia în corporații pe principii profesionale, se referă la a doua jumătate a sec.XIX. Către acest timp, mișcarea sindicală în principalele state industrial i-a amploare din ce în ce mai mare, iar statele împreună cu proprietarii s-au ciocnit cu o mișcare bine organizată, consolidată și solidară, și în final au cedat în fața recunoașterii libertății asocierii sindicale. Îndată au fost adoptate o serie de acte normative în această direcție, Marea Britaniei – anii 1870 și 1875, Germania – 1869, Austria – 1870, Olanda și Canada – 1872, Franța – 1884 etc. [30, p. 269-270].
Practicile internaționale ne demonstrează că majoritatea statelor înalt dezvoltate dispun de anumite prevederi legale pe lîngă Constituții ce vizează expres drepturile omului în care se reflectă și dreptul la asociere.
Astfel în Marea Britania ”Actul cu privire la drepturile omului ” adoptat în 1998 și întrat în vigoare la 20 octombrie 2000 transformă Convenția Europeană de apărare a drepturilor și libertăților omului în lege britanică. Actul în cauză la capitolul dat în art.11 menționează că fiecare cetățean are dreptul să participe la întruniri, să creeze asociații și întemeieze sau să se afilieze la un sindicat întru apărarea intereselor proprii. Totodată dreptul la asociere sindicală funcționează în Marea Britania din 29 iulie 1871, prin legea cu privire la sindicate, care a reflectat cele mai răspîndite abordări juridice față de legalitatea sindicatelor [30, p. 275].
Principiile definitorii ale dreptului de asociere în sindicate sunt specificate și în Preambulul Constituției franceze din 1946. Astfel fiecare om poate să-și apere interesele sale prin intermediul organizațiilor sindicale precum și să aparțină unui sindicat la alegere. Legea franceză recunoaște asocierea sindicală din 21 martie 1884 și reprezintă un model al normelor ce legalizau sindicatele în sistemul dreptului european continental.
Republica Italiană consfințește dreptul la asociere în Constituția din 1947 și-l atribuie către drepturile și libertățile fundamentale afiliate sferei relațiilor civile. Multitudinea drepturilor și libertăților întărite în Constituția spaniolă poate fi împărțită în trei grupe. Această divizare nu se bazează pe natura juridică a acestor drepturi dar pe caracterul recunoștinței și sistemul juridic de protecție. Astfel dreptul la asociere și întemeiere a sindicatelor se atribuie primei grupe „Drepturile și libertățile fundamentale”. Prevederile constituționale sunt dezvoltate în Legea cu privire la statutul salariațiilor, care reglementează drepturile și îndatoririle fundamentale ale oamenilor muncii.
Analiza actelor normative precum și practicile legislative ale altor state ne scoate în vileag următorul conținut al dreptului la libera asociere și întemeiere a sindicatelor:
dreptul salariaților liber de a organiza sindicate și să devină membri a organizațiilor deja existente;
dreptul salariaților și a sindicatelor liber de a realiza activitatea internă sindicală sau așa numita „autonomie internă sindicală” [7, p. 267];
dreptul sindicatelor de a constitui federații și confederații sindicale naționale; dreptul sindicatelor naționale de a fi membru a asociațiilor și centrelor sindicale internaționale.
Acestea la rîndul său, întăresc și sporesc valoarea principiilor enunțate în sistemul dreptului sindical.
Legislația cu privire la sindicate evoluează modificîndu-se în dependență cu dezvoltarea relațiilor sociale la care ele participă – drepturile ei extinzîndu-se în dependență de situația social-politică din țară. În pofida faptului că în Republica Moldova dreptul la asociere s-a dezvoltat relativ mai tîrziu în comparație cu alte state, acest lucru nu a constituit un impediment pentru dezvoltarea ulterioară a legislației în vigoare. După opinia mai multor autori există elemente demne de preluat și în legislația altor state.
1.2. Principiile și trăsăturile caracteristice ale sindicatelor
Din examinarea cadrului legal intern cu privire la dreptul de asociere și la manifestarea libertății sindicale, rezultă că principiile care stau la baza organizării și funcționării indicatelor ar putea fi sintetizate astfel:
Principiile sindicatelor sunt următoarele:
Libertatea sindicală. Libertatea sindicală dă salariaților dreptul de a-și constitui propriile sindicate și de a se afilia în mod liber, ea garantează că organizațiile sindicale să-și desfășoare activitatea în afara oricărei intervenții a autorităților publice.
Examinînd conceptul libertății sindicale constatăm că aceasta se manifestă pe următoarele trei planuri:
a) pe plan individual, libertatea sindicală constă în dreptul recunoscut oricărui membru al profesiunii, de a adera la un sindicat în mod liber, de a se retrage cînd dorește sau de a nu adera la nici un sindicat.
b) în raporturile intersindicale, libertatea sindicală se manifestă prin principiul egalității și pluralității. Sindicatele au toate, în principiu, drepturi egale,ele pot să se constituie în mod liber fără nici о limitare a numărului membrilor lor, cu excepția celei impuse de lege.
c) în raporturile dintre sindicate și stat, sindicate și unitățile în care ele funcționează, libertatea sindicală își găsește consacrarea în principiul independenței sindicale față de aceste organe: constituirea, funcționarea și dizolvarea lor sunt semnul libertății. Orice intervenție a statului sau a unităților în problemele interne ale sindicatului este interzisă [25, p. 255].
Principiul libertății sindicale este înscris, la loc de frunte în toate documentele internaționale referitoare la munca și salariați.
Pluralismul sindical. Aceasta privește, fie sindicatul ca persoana juridică distinctă, de la sindicatul de bază pînă la confederațiile naționale, fie sindicatele ca instituție juridică în întregul lor.
Pluralismul sindical se referă, în principiu, la următoarele aspecte:
Dreptul fiecărui sindicat de a se asocia și constitui în uniuni sindicale, federații sau confederații pe criterii profesionale, teritoriale, departamentale ori la nivel național, precum și dreptul de a se afilia în asemenea organisme;
Dreptul fiecărui sindicat de a nu se constitui sau de a nu se afilia în asemenea uniuni, federații ori confederații, precum și dreptul a de a se retrage din astfel de organizații;
Dreptul oricărei forme de organizare sindicală de a-și elabora singură programele de acțiuni, fără nici un fel de ingerință patronală, statală sau de altă natură;
Dreptul fiecărui sindicat de a-și elabora propriile statute prin care să stabilească modul de constituire, organizare, funcționare și dizolvare;
Dreptul fiecărui sindicat, indiferent de nivelul de organizare, de a-și alege singur reprezentanții sau liderii;
Dreptul sindicatelor de a-și stabili propria democrație sindicală bazată pe legea majorității și propria disciplină sindicală, bazată inclusiv pe sancțiuni specific [29, p. 25].
Independența sindicatelor. Se manifestă față de organele statului, fiind interzisă orice intervenție din partea autorităților publice, care ar putea avea ca scop limitarea sau chiar stoparea exercitării drepturilor și libertăților sindicale față de unele partide politice, precum și față de orice alte organizații. Un alt aspect specific sindicatelor este că acestea pot avea independență materială, avînd posibilitatea de a-și elabora de sine stătător propriile statute, dreptul de a le adopta, de a-și determina structura și a alege organele de conducere.
Egalitatea între ele și în fața legii. Aceasta înseamnă că toate sindicatele și organele lor de același nivel au drepturi egale, indiferent de numărul de membri sau alte criterii. Astfel, în legislație și-a găsit reflectare și un punct care stipulează că pluralismul sindical, permite existența nu a unui singur sindicat, ci a mai multora, diferite după natura lor.
Disciplina sindicală. Orice organizație cu caracter democratic, inclusiv sindicatele, trebuie să-și desfășoare activitatea cu respectarea dispozițiilor legale, precum și a prevederilor din propriul statut, deci membrii fiecărui sindicat, precum și organele sale de conducere au obligația de a respecta disciplina de organizație.
Dacă principiul democrației sindicale presupune dreptul membrilor de sindicat de a exercita un anumit control asupra activității organelor de conducere și, deci, a sindicatului în ansamblul său, principiul disciplinei sindicale presupune dreptul organelor de conducere de a exercita о anumită autoritate, un anumit control asupra membrilor de sindicat [10, p. 194].
Disciplina sindicală presupune obligația membrilor de a respecta prevederile propriului statut și hotărîrile organelor de conducere. Dintre obligațiile membrilor de sindicat amintim aceea de a participa la întreaga activitate desfășurată de sindicatul din care fac parte și aceea de a plati cotizația prevăzută de statut.
Legislația cu privire la sindicate se bazează pe normele stipulate în Constituția Republicii Moldova, în Codul Muncii, adoptate de organul legislativ și deasemenea de Guvern [8, p. 94].
Scopul sindicatelor este de a reglementa relațiile salariaților: cu patronii, asociațiile și reprezentanții lor, cu organele de stat, ale administrării locale, cu alte subiecte (de exemplu, în relațiile patrimoniale, de impozitare). Baza juridică a activității sindicatelor о formează atît legislația cu privire la sindicate, cît și legislația muncii în ansamblu, căci anume ea e folosită pentru apărarea drepturilor și intereselor salariaților.
Sindicatele se caracterizează prin următoarele trăsături:
sunt rezultatul unei asocieri de persoane după criteriul locului de muncă, meseriei, profesiei, ramurii de activitate sau principiul teritorial. Acest drept face parte din categoria drepturilor fundamentale ale omului care sunt consacrate în Constituția Republicii Moldova în virtutea acestuia „cetățenii se pot asocia liberi în sindicate, partide politice și în alte forme de asociere”.
au o natură profesională și nu una politică. Un sindicat nu poate reuni decît persoane care exercită о anumită activitate profesională determinată, aderența la un anumit partid nu este obligatorie, deci nu constituie un criteriu relevant. О simplă comunitate de interese nu este suficientă pentru constituirea unei asemenea organizații, formarea acesteia solicită în mod primordial și indubitabil legătura profesională care trebuie să existe între membrii acesteia.
își desfășoară activitatea în temeiul statutelor proprii. Statutul reprezintă actul de bază care dă naștere unui sindicat și reprezintă cadrul normativ după care organizația respectivă se conduce și își desfășoară activitatea.
apără drepturile și interesele profesionale, economice și social-culturale ale salariaților. S-a considerat că sindicalismul își are originea într-un fapt precis și anume: nemulțumirea generală a salariaților referitor la unele aspecte ale vieții profesionale. În sindicalism a fost văzut acel instrument de reformare socială care vrea să treacă întreaga grijă a producției și a vieții asupra unor formațiuni speciale, numite sindicate care ar garanta și apăra drepturile acestora.
sunt persoane juridice independente de drept privat. Prin natura lor sunt persoane de drept privat, care contribuie prin activitățile lor la soluționarea unor probleme de interes public [13, p. 86].
Legislația cu privire la sindicate evoluează, se modifică în dependență de dezvoltarea relațiilor sociale, la care ele participă, în dependență de situația social-politică din țară, extinzîndu-se astfel drepturile ei. Actualmente legislația cu privire la sindicate se perfecționează în concordanță cu convențiile și recomandările Organizației Internaționale a Muncii, al cărei membru este și Republica Moldova din iulie 1992.
1.3. Specificul sindicatelor în legislația Republicii Moldova
Legislația națională evidențiază dreptul la asociere și crearea sindicatelor într-o serie de acte normative cum ar fi:
– Constituția Republicii Moldova, care stipulează indirect în art.4 „Drepturile și libertățile omului” unde „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte”. Pe cînd art.42 vizează în mod direct „Dreptul de a întemeia și de a se afilia la sindicate” are „Orice salariat … pentru apărarea intereselor sale” [1].
– Codul muncii, prin Capitolul III și articolele 386-390 cu privire la drepturile organelor sindicale la efectuarea controlului asupra respectării legislației muncii și garanțiile activității lor [2].
– Legea sindicatelor, care prin esență specifică drepturile, libertățile și obligațiile organizațiilor sindicale la întrunire, asociere și realizare a drepturilor sale.
Preambulul legii sindicatelor specifică că aceasta „reglementează raporturile sociale ce apar în legătură cu realizarea de către cetățeni dreptul constituțional de a întemeia și de a se înscrie în sindicate, stabilește cadrul juridic al întemeierii lor, garanțiile activității, reglementează relațiile lor cu autoritățile publice, patronii și cu asociațiile patronilor” .
Constituția Republicii Moldova reglementează cu titlu de principiu în art. 42 dreptul de a întemeia și de a se afilia la sindicate. Totodată art. 2 al legii sindicatelor prevede ca legislația cu privire la sindicate este constituită din: „Constituție, prezenta lege, alte acte normative, precum și din actele internaționale la care Republica Moldova este parte”, constituind о modalitate de reglementare clară lipsită de echivoc și fără posibilități de derogări doctrinare [4].
Capitolul II „Întemeierea și înregistrarea sindicatelor” din legea sindicatelor , art. 7 reglementează că dreptul la asociere în sindicat îl au cetățenii Republicii Moldova, precum și cetățenii străini și apatrizii care se află legal pe teritoriul ei și care sunt în drept, la propria alegere, de a întemeia și de a se înscrie în sindicate, în conformitate cu statutele acestora, fără autorizația prealabilă a autorităților publice.
Analizînd prescriptivele art. 7 alin. 2 din legea sindicatelor, constatăm că legea oferă posibilitatea asocierii în sindicate și șomerilor, persoanelor care nu sunt angajate, precum și celor care exercită legal о activitate de muncă în mod individual. Persoanele care și-au pierdut locul de muncă își pot păstra apartenența la sindicatul întreprinderii, instituției, organizației în care au lucrat [4].
Este interesantă și apreciem utilă a fi preluată și în legislația României, precizarea conform căreia cetățenii Republicii Moldova care se află în afara țării sunt în drept să fie membri ai sindicatelor existente în Republica Moldova.
Deși legea sindicatelor conține multe novații progresiste, totuși în ea s-a strecurat și o inadvertență: astfel, art. 15 alin. 1 din legea nominalizată prevede că acei conducători ai unităților economice, în cadrul cărora nu s-au constituit organizații sindicale, nu pot fi membri ai comisiilor pentru negocieri colective. Această condiționare a includerii patronilor în comisiile pentru negocieri colective în funcție de constituirea organizației sindicale primare contravine art. 42 din Constituție și art. 5 din Carta Socială Europeană, potrivit cărora muncitorii și patronii sunt în drept să constituie organizații la alegerea lor, iar participarea la negocieri colective, reieșind din conținutul Cartei Sociale Europene, se efectuează în temeiul unor proceduri voluntare stabilite de patroni și salariați [22, p. 201].
Baza sindicatelor este organizația sindicală primară. În conformitate cu art. 8 alin. 2 din legea sindicatelor, organizația sindicală primară se constituie la inițiativa a cel puțin 3 persoane, considerate fondatori. În acest scop fondatorii se întrunesc la adunarea (conferința) constituantă a organizației sindicale la care:
a) se adoptă hotărîrea de constituire a organizației sindicale;
b) se aleg organele sau persoanele de conducere: comitetul (biroul) sindical, comisia de cenzori, președintele (vicepreședintele) organizației sindicale;
c) se adoptă hotărîrea de afiliere la sindicatul național de ramură respectiv.
Afiliindu-se la un sindicat național, organizația sindicală nou creată beneficiază de mai multe avantaje [8, p. 3-5]:
– va primi, la solicitare, ajutorul necesar pentru elaborarea și negocierea contractului colectiv de muncă, precum și altă asistență (juridică, informațional-metodică etc.) din partea sindicatului național de ramură;
– prin intermediul organelor de conducere ale sindicatului național de ramură va putea operativ să facă demersuri către organele puterii de stat, forurile internaționale abilitate în domeniul apărării drepturilor de muncă și sociale ale salariaților;
– va obține sprijin și solidaritate sindicală în cazul desfășurării unor acțiuni din protest etc.
Statutul sindicatului nu poate conține prevederi contrare Constituției și Legii sindicatelor. Statutul trebuie aprobat la adunarea de constituire și semnat de cel puțin 3 membri fondatori (numărul minim de membri pentru constituirea organizației sindicale primare).
Sindicatele se întemeiază prin parcurgerea anumitor etape. Prima dintre ele se referă la elaborarea proiectului de statut și aprobat la adunarea generală, care convin că organizația sindicală primară nu se va afilia temporar la vreunul din sindicatele naționale. A doua privește înregistrarea sindicatului în calitate de persoană juridică [24, p. 254].
Analizînd prevederile art. 10 din legea sindicatelor, constatăm că organizația sindicală primară, centrul sindical ramura1-teritorial și centrul interramural-teritorial dobîndesc drepturi și obligații de persoană juridică potrivit statutelor centrelor sindicale național-ramurale sau național-interramurale înregistrate.
Sindicatele sunt în drept să participe la elaborarea proiectelor de programe privind dezvoltarea social-economică, proiectelor de legi și de alte acte normative în domeniul remunerării muncii, asigurării sociale, formării prețurilor, ocrotirii sănătății și în alte domenii ce țin de munca și de dezvoltarea social-economică. În autoritățile publice, sindicatul își realizează acest drept prin organele sale de nivelul respectiv.
În vederea realizării efective a dreptului sindicatelor de a participa la elaborarea proiectelor de programe social-economice și de acte juridice, autorităților publice le revine obligația de a trimite proiectele de programe și de acte juridice organelor sindicale respective, solicitând, în termen de cel mult 30 de zile, avizele sau propunerile acestora. Neprezentarea avizelor sau propunerilor în termenul indicat, se consideră refuz al sindicatului de a-și exercita dreptul la exprimarea opiniei [4].
Sindicatele sunt în drept să participe la examinarea de către autoritățile publice a avizelor și propunerilor lor indicate mai înainte. În cazul respingerii sau acceptării parțiale a propunerilor sindicatului, autoritatea respectivă îl informează în scris despre aceasta, argumentându-și poziția.
Conform art. 10 alin. 1 din legea sindicatelor, calitatea de persoană juridică a sindicatului la nivel național – ramural și național – interfemural apare din momentul înregistrării lui de către ministrul Justiției. În termen de о lună de la data prezentării documentelor specificate mai înainte, Ministerul Justiției este obligat să adopte, decizia de a înregistra sindicatul și de a elibera certificatul de înregistrare de stat sau de a refuza înregistrarea, argumentând decizia dată.
În calitate de persoană juridică, sindicatul dispune de un patrimoniu, are dreptul de a contracta și de a figura în justiție în calitate de reclamant sau pârît, este responsabil pentru actele sale ilicite.
Reieșind din prevederile art. 25 alin. 2 din legea sindicatelor, patrimoniul sindicatului include întreprinderi, terenuri, clădiri de producție și nelegate de producție, instalații, instituții balneo sanatoriale, turistice, sportive și alte instituții de antrenare, instituții de culturalizare, științifică și de învățămînt, fond locativ, bănci, tipografii, edituri, valori mobiliare, utilaj, inventar și alte bunuri.
Patrimoniul sindicatelor este inviolabil, indivizibil și nu poate fi naționalizat, însușit, înstrăinat sau gestionat de alte persoane, inclusiv de autoritățile publice, fără acordul proprietarului.
Sindicatele creează, în conformitate cu legislația, servicii juridice pentru reprezentarea drepturilor și intereselor membrilor lor în autoritățile publice, inclusive în autoritățile judecătorești și în alte autorități. Modul de activitate a unor astfel de servicii este determinat în statutele (regulamentele) lor, aprobate de organul sindical respectiv.
În vederea apărării drepturilor membrilor de sindicat și drepturilor sindicatelor, protejării de samavolnicia patronilor, influențării asupra autorităților publice pentru promovarea unei politici social-economice ce ar corespunde intereselor lucrătorilor, organul sindical, de sine stătător sau la decizia membrilor sindicatului respectiv, organizează și desfășoară, în modul stabilit de Legea nr. 560-XIII/1995 cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 61, 1995 întruniri, mitinguri, demonstrații, manifestații, procesiuni, greve și alte acțiuni, folosindu-le drept forma de luptă pentru ameliorarea condițiilor de muncă, majorarea salariului, reducerea șomajului, întărirea solidarității
lucrătorilor în lupta pentru drepturile și interesele lor profesionale, economice, de muncă și sociale.
Articolul 23 din Legea sindicatelor consfințește dreptul sindicatelor la informație, adică sindicatele sunt în drept să primească gratuit informație de la autoritățile administrației publice, patronii asociațiilor în probleme ce țin de munca, salariu, șomaj, dezvoltarea social-economică, starea mediului înconjurător, privatizare, asistență socială, ocrotirea sănătății, spațiul locativ [4].
Pentru încălcarea Legii sindicatelor, a celorlalte acte normative privind sindicatele, a statutelor sindicatelor sau aplicarea legislației în măsură să împiedice realizarea garanțiilor stabilite în activitatea sindicatelor, persoanele cu funcție de răspundere ale autorităților publice, patronatului și sindicatelor răspund în conformitate cu legislația Republicii Moldova.
Persoanele culpabile de împiedicarea activității legale a sindicatelor poartă răspundere disciplinară, materială, administrativă, în conformitate cu legislația.
În conformitate cu art. 38 alin. 1 din Legea sindicatelor, plîngerile cu privire la încălcările prevederilor legislației cu privire la sindicate și ale statutelor sindicatelor se examinează de instanțele judecătorești. Plîngerile se înaintează de către organele sindicale respective și de alte organe de supraveghere și control asupra respectării legislației muncii.
Activitatea sindicatului poate înceta în baza hotărîrii membrilor lui, în modul stabilit de statut. Deosebit de importantă și demnă de preluat și în alte reglementări naționale este prevederea din art. 11 alin. 2, potrivit căreia: în cazul în care activitatea sindicatului vine în contradicție cu Constituția și cu dispozițiile legii speciale, ea poate fi suspendată pe un termen de pînă la 6 luni sau interzisă prin hotărîrea Curții Supreme de Justiție, la sesizarea Ministrului Justiției sau Procurorului General. Interzicerea activității sindicatului în baza hotărîrilor altor organe nu se admite [4].
Conchizînd, accentuăm că legislația Republicii Moldova reprezintă о legislație avansată din punctul de vedere al acurateței, reglementării și al clarității expunerii instituționale, constituind un model demn de preluat și de legiuitorii naționali din alte țări, inclusiv România.
Reglementările din legislația națională cu referire la dreptul de a întemeia și de a se afilia la un sindicat au parcurs о cale destul de îndelungată, începînd cu a doua jumătate a sec. XIX, cînd a fost consfințit constituțional dreptul de asociere. Fiecare etapă istorică și-a pus amprenta în dezvoltarea dreptului de a întemeia și de a se afilia la un sindicat [5].
În baza studiului realizat, menționăm că legislația Republicii Moldova preluînd prevederile tratatelor, convențiilor și altor acte normative internaționale, formează un cadru normativ progresist în reglementarea dreptului de a întemeia și de a se afilia la un sindicat.
Considerăm că legislația Republicii Moldova în domeniul investigat conține un șir de reglementări demne de preluat și în legislația României:
– precizarea conform căreia cetățenii care se află în afara țării sunt în drept să fie membri ai sindicatelor existente în țară;
– a extinde categoriile de persoane care se pot constitui în sindicate, chiar din sfera celor care nu au calitatea de salariați, spre exemplu persoanele care și-au pierdut locul de muncă;
– prevederea care acordă dreptul de a-și păstra apartenența, după concediere, la sindicatul întreprinderii, instituției, organizației în care au lucrat;
– concretizarea că, în cazul în care activitatea sindicatului vine în contradicție cu Constituția și cu dispozițiile legii speciale, ea poate fi suspendată pe un termen de pînă la 6 luni sau interzisă prin hotărîrea Curții Supreme de Justiție, la sesizarea Ministrului Justiției sau Procurorului General.
2. STATUTUL JURIDIC AL SINDICATELOR ÎN DREPTUL MUNCII
2.1. Caracteristica generală a statutului juridic al sindicatelor în sfera dreptului muncii
Drepturile sindicatelor în sfera muncii formează un capital aparte în statutul lor juridic, care nu este altceva decît о totalitate de drepturi și obligații în toate domeniile.
Pe lîngă drepturi în ramura muncii, sindicatele posedă drepturi largi și în domeniul de activitate a altor ramuri cum ar fi :
drepturile persoanei juridice;
dreptul de proprietate;
în domeniul ecologiei;
privatizării.
Statutul sindicatelor în ramura dreptului muncii, ca document legislativ, reprezintă totalitatea posibilităților juridice ale organizației date și organelor din sfera indicată. Astfel constituind un izvor de drepturi subiective și obligațiuni ale organelor sindicale în raporturile juridice. Conținutul acestora în domeniul muncii se caracterizează prin volumul atribuțiilor acordate avînd un caracter de stabilitate și continuitate, care e generat de însăși natura relațiilor dintre patron și salariat.
Cea mai stabilă parte a statutului sindicatelor o constituie drepturile sindicatelor în reprezentarea intereselor salariaților, în participarea la reglementarea relațiilor de muncă, în controlul asupra respectării legislației și a protecției muncii.
Dezvoltarea statutului se datorează modificării formelor de realizare a drepturilor acordate sindicatelor, includerii drepturilor anterior necunoscute, excluderii unor drepturi ce nu corespund cerințelor timpului. Modificările radicale a statutul sindicatelor sînt generate de trecerea la noi relații economice, de introducerea de noi principii economice și de apariția diferitelor tipuri de proprietate [21, p. 56].
Conform art. 9 al legii sindicatelor, sindicatul îi aparține dreptul de sine stătător să-și elaboreze și să-și aprobe statutul precum și regulamentele administrative, să-și stabilească structura și să-și aleagă independent reprezentanții, să-și desfășoare activitatea și să-și formuleze programul de acțiuni.
Statutul sindicatului va cuprinde prevederi cel puțin cu privire la:
a) denumirea și sediul sindicatului;
b) scopurile și sarcinile sindicatului, metodele și formele de realizare a lor;
c) modul în care se dobândește și încetează calitatea de membru al sindicatului;
d) drepturile și obligațiile membrilor de sindicat;
e) cuantumul cotizațiilor și modul lor de încasare;
f) denumirea organelor de conducere, modul lor de alegere și de revocare, durata mandatelor și atribuțiile lor;
g) condițiile de deliberare a adunărilor, conferințelor, congreselor pentru adoptarea statutului, modificarea lui și adoptarea altor hotarîri;
h) structura organizațională, modalitatea comasării, aderării, divizării sau dizolvării sindicatului, precum și a distribuirii, transmiterii ori lichidării patrimoniului lui;
i) modalitatea asocierii în centre sindicale sub forma de federații, confederații [4].
În statutul subiectelor de drept, inclusiv al sindicatelor, pe lingă drepturi se includ și obligații juridice. Drepturile și obligațiile sindicatelor în domeniul muncii, au următoarele particularități:
obligațiile juridice ale sindicatelor nu sînt stabilite de stat, ele reies din funcția lor de apărare. Astfel, drepturile acordate sînt concomitent și obligații. Această categorie juridică divizată în drept – obligație indică interacțiunea dintre drepturi și obligații;
aceste obligații nu sînt față de stat, ci față de salariați ale căror interese sindicatele le reprezintă;
obligații juridice ale sindicatelor presupun inevitabilitatea realizării drepturilor;
onorarea obligațiilor se asigură prin mijloace de influență morală, obștească [26, p. 128].
Sindicatele nu sînt responsabile în fața statului pentru realizarea drepturilor și obligațiilor sale. Ca excepție ar fi răspunderea patrimonială pentru greva declarată ilegală de către instanța judiciară. Dar aici răspunderea juridică poartă un caracter civil.
Pot fi trași la răspundere juridică disciplinară lucrătorii sindicali ce ocupă funcții remunerate în aceste organe, vinovate de faptul că nu se aplică drepturile sindicatelor. Răspunderea juridică, în acest caz, survine la decizia organelor sindicale, în calitatea lor de patron.
Drepturile și obligațiunile sindicatelor, în calitate de categorie specifică, conțin concomitent posibilități juridice și datorii. Actele normative conțin doar drepturi, care obțin caracter de obligații la etapa realizării acestora [5].
Caracterul indisolubil al drepturilor și obligațiilor sindicatelor are importanță practică în cazul în care realizarea drepturilor depinde de voința subiectului, astfel obligațiile juridice trebuie onorate întotdeauna.
Statutul sindicatelor nu poate conține prevederi ce contravin Constituției și Legii cu privire la sindicate, precum și codului muncii al Republicii Moldovei.
2.2. Clasificarea drepturilor sindicatelor
Clasificarea drepturilor sindicatelor se face după următoarele criterii:
rolul drepturilor sindicatelor în sfera muncii în sistemul drepturilor generale;
criteriul independenței, formele de realizare;
criteriul comunității;
după conținut (probleme soluționate);
după cercul persoanelor ale căror drepturi pot să le reprezinte și să le apere sindicatele, conform competenței sale [16, p. 123].
Clasificarea după rolul drepturilor sindicatelor în sfera muncii în sistemul drepturilor generale permite să stabilim sursa, actul normativ, care a elucidat acest drept. Legea sindicatelor reglementează drepturile de bază a sindicatelor care sunt clasificate în capitolul II a legii respective și anume:
Apărarea drepturilor și intereselor membrilor de sindicat. Sindicatul reprezintă și apară drepturile și interesele profesionale, economice, de muncă și sociale colective și individuale ale membrilor săi în autoritățile publice de toate nivelurile, în instanțele judecătorești, în asociațiile obștești, în fața patronilor și asociațiilor acestora.
Dreptul de a participa la administrarea treburilor publice. Sindicatele, în condițiile legii, au dreptul de a participa la administrarea treburilor publice, la formarea politicii sociale și economice a statului, politicii în domeniul muncii.
Dreptul de a participa la elaborarea proiectelor de programe social-economice si de acte juridice. Sindicatele sânt în drept să participe la elaborarea proiectelor de programe privind dezvoltarea social-economică, proiectelor de legi și de alte acte normative în domeniul remunerării muncii, asigurării sociale, formării prețurilor, ocrotirii sănătății și în alte domenii ce țin de munca și dezvoltarea social-economică. În autoritățile publice, sindicatul își realizează acest drept prin organele sale de nivelul respectiv.
Dreptul la negocieri colective, la încheierea contractelor colective de muncă și exercitarea controlului asupra executării lor. Sindicatele au dreptul la negocieri colective cu patronii și asociațiile lor, cu autoritățile administrației publice și la încheierea contractelor colective de muncă. Conducătorii unităților unde nu sînt constituite sindicate și patronii care împiedică constituirea și activitatea lor nu pot fi membri ai comisiilor pentru negocieri colective.
Apărarea dreptului membrilor de sindicat la muncă. Sindicatele apară dreptul membrilor săi la muncă, dreptul de a dispune liber de aptitudinile lor, de a alege domeniul de activitate și profesia, dreptul la remunerarea muncii, care ar asigura un nivel de trai decent.
Drepturile în domeniul protecției muncii si protecției mediului înconjurător. Sindicatele participă la elaborarea politicii de stat în domeniul protecției muncii și protecției mediului înconjurător, la elaborarea programelor de îmbunătățire a condițiilor de muncă a lucrătorilor, efectuează controlul obștesc asupra îndeplinirii la timp a acțiunilor programate în acest domeniu.
Dreptul la protecția socială a lucrătorilor. În scopul protecției sociale a lucrătorilor, sindicatele contribuie la dezvoltarea economiei cu orientare socială, participă la elaborarea programelor sociale în vederea îmbunătățirii ocrotirii sănătății, asistenței sociale, creării condițiilor care să asigure o viață decentă și dezvoltarea liberă a personalității, la realizarea măsurilor de protecție socială a lucrătorilor, participă la determinarea criteriilor de bază ale nivelului de trai, efectuează controlul obștesc al respectării legislației în domeniile menționate.
Dreptul la efectuarea controlului obștesc asupra respectării legislației muncii și locative. Sindicatele efectuează controlul obștesc asupra respectării legislației muncii și locative în unități, indiferent de forma juridică de organizare și de tipul de proprietate, de subordonarea departamentală sau ramurală, și sînt în drept să ceară eliminarea neajunsurilor depistate.
Dreptul la efectuarea controlului obștesc al procesului de privatizare. Sindicatele, în conformitate cu legislația, cu contractele colective de muncă și cu statutele lor, efectuează controlul obștesc asupra respectării actelor normative cu privire la privatizare.
Participarea la soluționarea litigiilor individuale de muncă și a conflictelor colective de muncă. Sindicatele acordă asistență juridică membrilor de sindicat, participă, în conformitate cu legislația, la soluționarea litigiilor individuale de muncă.
Dreptul la organizarea și desfășurarea întrunirilor. În scopul apărării drepturilor membrilor de sindicat și drepturilor sindicatelor, protejării de samavolnicia patronilor, influențării asupra autorităților publice în vederea promovării unei politici social-economice ce ar corespunde intereselor lucrătorilor, organul sindical, de sine stătător sau la decizia membrilor sindicatului respectiv, organizează și desfășoară, în modul stabilit de lege, întruniri, mitinguri, demonstrații, manifestații, măsuri, pichetări, greve și alte acțiuni, folosindu-le drept formă de luptă pentru ameliorarea condițiilor de muncă, majorarea salariului, reducerea șomajului, întărirea solidarității lucrătorilor în lupta pentru drepturile și interesele lor profesionale, economice, de muncă și sociale.
Dreptul la informație. Sindicatele sînt în drept să primească gratuit informație de la autoritățile administrației publice, patroni și asociațiile lor în probleme ce țin de muncă, salariu, șomaj, dezvoltarea social-economică, starea mediului înconjurător, privatizare, asistență socială, ocrotirea sănătății, spațiul locative [4].
Clasificarea după criteriul comunității contribuie la determinarea drepturilor generale tuturor sindicatelor și delimitarea lor de drepturile acordate unor anumite organe sindicale. Astfel, putem corela unitatea reglementării relațiilor de muncă, la care participă și sindicatele, cu principiul diferențierii.
Cînd drepturile sindicatelor poartă un caracter general, ele sînt acceptate de către toate sindicatele și organele lor, create în conformitate cu statutul acestora. De exemplu, deși nu există norme expres asupra drepturilor de diferit nivel din sistemul organelor sindicale (comitetele orășenești, raionale, ramurale etc.), ele pot să aplice normele generale, acordate sindicatelor.
Învestirea organelor sindicale cu diferite drepturi le oferă posibilitatea folosirii și a unor drepturi speciale concrete. О importanță distinctă о au drepturile concrete acordate organelor sindicale primare, care funcționează în întreprinderi, comitete sindicale. Importanța drepturilor comitetului sindical e explicabilă sub aspectul rolului acestuia, care funcționează anume acolo unde se realizează raporturile juridice de muncă [27, p. 78].
Existența drepturilor comune și drepturilor speciale pentru unele organe sindicale asigură unicitatea activității lor, precum și о diferențiere necesară a sindicatelor.
Tuturor sindicatelor și organelor lor le aparține dreptul de a reprezenta interesele angajaților (fiecăruia – după nivelul și competența sa). Sindicatele sînt chemate să reprezinte interesele salariaților, să le exprime și să le apere în relațiile cu organele de stat, cu patronii, cu asociațiile și împuterniciții lor, să influențeze modelarea intereselor salariaților etc. Însă nu întotdeauna și nu toate sindicatele reușesc realizarea acestor sarcini. În ultimii ani acestora le este tot mai dificil să obțină о echitate socială în soluționarea problemelor în interesul salariaților, mai cu seamă în problemele de utilizare a forței de muncă, salarizare, protecție a muncii.
Clasificarea drepturilor sindicatelor după gradul de independență care permite să le divizăm în felul următor:
– după participarea la adoptarea hotărîrilor de către patroni (administrate), organele de stat și locale referitor la problemele ce țin de dirijarea muncii (reglarea raporturilor juridice de muncă);
– după soluționarea problemelor de pe poziții de egalitate;
– de a lua hotarîri independent.
De exemplu, ca drept legitim este prevăzut participarea sindicatelor la stabilirea condițiilor de muncă în cazurile prevăzute de legiuitor.
Pe poziții de egalitate (paritate) se încheie contractele colective, acordurile între sindicatele de ramură, Federația sindicală și organele puterii executive.
De sine stătător sindicatele se pronunță întru protejarea salariaților în cazul soluționării litigiilor de muncă. Există două forme de realizare de către sindicate a drepturilor sale (forme de activitate):
a) care nu sînt prevăzute de normele de drept, dar sînt prevăzute în statutele sindicatelor;
b) care sînt prevăzute și reglementate de legislație.
Clasificarea drepturilor sindicatelor conform formelor de realizare (prevăzute în lege) permite a separa acțiunile sindicatelor în dependență de puterea lor juridică:
– exprimarea opiniei (de exemplu, în procesul de elaborare a legislației);
– coordonarea actului (acțiunea patronului, a reprezentantului său) de exemplu, introducerea răspunderii materiale colective a salariaților – art. 128 din Codul Muncii Republicii Moldova;
– acordul, permiterea unor acțiuni concrete ale patronului administrației (de exemplu, art.54 din C.M. cu privire la ziua de muncă);
– condamnarea anumitor acțiuni ale patronului administrației (de exemplu, cererea de a lua măsurile prevăzute de legislație față de conducătorul, din a cărui vină sînt încălcate sau nu se îndeplinesc condițiile contractului colectiv de muncă.
Cînd legislația nu prevede о formă distinctă a activității sindicatelor, dar se referă numai la participarea lor în rezolvarea unor sau altor probleme, aceasta înseamnă că sindicatele au dreptul să-și expună părerea și această părere în mod obligatoriu trebuie examinată. Opinia lor poate fi luată în considerație la adoptarea hotărârii [19, p. 178].
După conținut, drepturile sindicatelor se clasifică în dependență de problemele la a căror soluționare participă ele:
– contractul de muncă;
– asigurarea utilizării forței de muncă;
– timpul de muncă;
– timpul de odihnă;
– salarizarea și normarea muncii;
– garanții și compensații;
– disciplina muncii;
– protecția muncii;
– controlul asupra respectării legislației muncii și a legislației despre protecția muncii;
– soluționarea litigiilor de muncă.
În esență această clasificare a drepturilor sindicatelor se divizează reieșind din raporturile juridice, parte a cărora ele sînt. Reglementarea juridică a relațiilor de muncă se înfăptuiește în baza coordonării legislației în vigoare cu cea locală, prin creșterea rolului acordurilor, contractelor colective și ale celor individuale de muncă. La toate nivelurile, sindicatelor le sînt atribuite împuternicirii destul de largi pentru ca ele să poată exprima și apăra interesele salariaților [2].
În conformitate cu statutul și legislația în vigoare, sindicatele reprezintă și apară interesele membrilor organizației sale. Astfel acționează cînd e necesar să apere dreptul la muncă al unui salariat concret. Sindicatele sînt în drept și obligate să apere drepturile și interesele atunci cînd salariatul e membru al sindicatului, dar legea nu interzice sindicatelor să apere și interesele celor care nu sînt membri ai sindicatelor la rugămintea lor sau din inițiativă proprie.
3. MECANISMUL DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE EXERCITARE A ATRIBUȚIILOR SINDICATELOR ÎN DOMENIUL APĂRĂRII DREPTURILOR ȘI INTERESELOR LEGALE ALE SALARIAȚILOR
3.1. Conținutul și importanța mecanismului de realizare a protecției drepturilor și intereselor legale ale salariaților de către organizațiile sindicale
Definirea funcțiilor și atribuțiilor sindicatelor în cadrul mecanismului de realizare a protecției drepturilor și intereselor legale ale salariaților este deosebit de importantă, mai ales în scopul elucidării dinamicii acestei protecții și realizării ei în practică.
Mecanismul de realizare a protecției drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor include următoarele elemente: persoanele fizice și juridice, organizațiile obștești, statul.
Persoanele juridice și organizațiile obștești, ca elemente ale mecanismului realizării protecției drepturilor și libertăților salariaților, pot fi de nivel național, internațional, interstatal și interguvernamental. Obiect al protecției drepturilor și libertăților salariaților sunt valorile materiale și morale garantate prin lege, la care se atentează sau în legătură cu care apar raporturi social – juridice [16, p. 45].
Principalul obiectiv al activității sindicatelor este de a contribui la realizarea și apărarea drepturilor salariaților, însă această activitate poate fi desfășurată doar în cazurile prevăzute de lege, când sunt urmărite, spre exemplu, următoarele scopuri: recunoașterea drepturilor salariaților, repunerea în drepturi a salariaților în cazul încălcării acestora, curmarea acțiunilor patronilor, ce încalcă drepturile salariaților sau creează pericol de încălcare a acestora, compensarea pagubei morale etc.
Metoda de reglementare juridică a raporturilor social-juridice poate fi definită ca sistem al mijloacelor juridice și sociale de influență asupra subiecților de protecție social – juridică a drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor în baza legislației naționale și internațional [14, p. 123].
Pentru ca sindicatele să devină subiect al raporturilor juridice, este necesar să fie întrunite un șir de condiții, care pot fi definite și ca trăsături (semne) ale organizațiilor sindicale ca subiect al raporturilor juridice. Aceste condiții pot fi divizate în două grupe: condiții materiale și condiții formale. Principala condiție materială este organizarea sindicatului. Esența acestei condiții constă în faptul că numai în prezența sindicatului ca organizație pot fi realizate, reprezentate și apărate interesele membrilor acesteia în raporturile cu subiecții externi, din care fac parte: patronii, autoritățile publice, alte organizații sindicale. Organizațiile sindicale autonom își stabilesc structura de organizare și modul de organizare a activității organelor sindicale.
O altă condiție o reprezintă patrimoniul sindicatelor. „Sindicatul poate dobândi, cu titlu gratuit sau oneros, orice fel de bunuri mobile și imobile necesare realizării scopului pentru care este înființat” [20, p. 178]. Numai dispunînd de patrimoniu sindicatele pot îndeplini scopul și obiectivele stabilite, pot întreține servicii necesare pentru buna funcționare a organizației sindicale. Ca organizații nonprofit, principalul izvor al patrimoniului organizației sindicale sunt cotizațiile membrilor acesteia.
Condiția sau trăsătura formală a sindicatelor ca subiect al raporturilor juridice este legalizarea sindicatelor în societate, ceea ce este imposibil fără o altă condiție obligatorie – denumirea organizației și statutul acesteia, unde se fixează acest nume. La întrunirea acestor condiții, organizația sindicală poate dobândi personalitate juridică, în condițiile stabilite de lege, dispunând de drepturi și obligații [18, p. 259].
Problema apărării intereselor social – economice a angajaților de către organizațiile sindicale este strâns legată de drepturile organizațiilor sindicale și garantarea juridică a acestor drepturi.
În opinia noastră, putem evidenția următoarele drepturi ale organizațiilor sindicale ce sunt garantate în legislația tuturor țărilor democratice:
dreptul sindicatelor, fără să fie supuse ingerințelor din partea autorităților publice, de a-și elabora statutele și regulamentele de funcționare, de a-și alege liber reprezentanții, de a-și organiza gestiunea și activitatea și de a-și formula programele de acțiune;
dreptul sindicatelor la protecția fondurilor și a averii sindicale împotriva oricărei ingerințe a autorităților publice;
dreptul sindicatelor să formeze federații sau confederații, să se afilieze la acestea sau la organizații sindicale internaționale;
dreptul sindicatelor la protecție împotriva măsurilor administrative de dizolvare sau de suspendare;
dreptul sindicatelor la inviolabilitatea sediilor, a corespondenței și a convorbirilor telefonice;
dreptul sindicatelor la protecție împotriva tuturor actelor de ingerință ale patronilor în crearea, funcționarea și gestiunea lor;
dreptul sindicatelor la negociere colectivă a condițiilor de angajare și a tuturor celorlalte chestiuni cu privire la condițiile de viață ale salariaților;
dreptul sindicatelor de a-și exercita activitatea în întreprindere sau în alte locuri de muncă;
dreptul sindicatelor de a participa la viața întreprinderii și la viața economică în general;
dreptul sindicatelor de a face grevă, ca mijloc indispensabil pentru asigurarea promovării și apărării intereselor economice și sociale a salariaților;
dreptul sindicatelor de a avea acces la mijloacele de comunicare și difuzare.
Deși, statul garantează doar un cerc îngust de drepturi ale sindicatelor, acesta, însă, poate fi lărgit în cadrul parteneriatului social, în cadrul relațiilor reciproce dintre salariați (reprezentanții salariaților), angajatori (reprezentanții angajatorilor) și organele administrației publice centrale și locale îndreptate spre asigurarea coordonării intereselor salariaților și angajatorilor în sfera relațiilor de muncă și ale altor relații conexe cu acestea [11, p. 122].
În condițiile economiei de piață, parteneriatul social devine cea mai potrivită modalitate de cooperare dintre muncă și capital. Relațiile de parteneriat social dintre salariați și angajator au drept fundament factorii economic, social și politic.
Caracteristica principală a statutului sindicatelor este determinată de totalitatea acțiunilor garantate prin Constituție și alte acte normative îndreptate spre reprezentarea, asigurarea și apărarea intereselor social – economice ale angajaților. Formele de apărare a drepturilor social – economice ale angajaților de către organizațiile sindicale pot fi diverse:
realizarea controlului asupra respectării legislației muncii și parteneriatului social;
reprezentarea intereselor angajaților în instanța de judecată, în conflictele colective și individuale de muncă, în cadrul grevelor, încheierea contractelor colective de muncă;
adoptarea unor hotărâri a congreselor și conferințelor organizațiilor sindicale cu referire la politica social-economică a legislativului și executivului etc. Spre exemplu, organizațiile sindicale sunt în drept să ceară îndeplinirea obligațiilor și realizarea acțiunilor corespunzătoare ale angajatorului și autorităților de stat.
Exercitând controlul asupra realizării contractelor colective de muncă , sindicatele sunt în drept să ceară destituirea funcționarilor vinovați de încălcarea legislației în acest domeniu.
Problema apărării drepturilor social-economice de către sindicate este strâns legată de determinarea funcțiilor sindicatelor prin prisma obiectivelor acestora la etapa actuală. Funcțiile sindicatelor pot fi clasificate în două grupe: funcții de bază și funcții auxiliare [13, p. 130].
Din funcțiile de bază ținem să evidențiem funcțiile de protecție (apărare) și de reprezentare.
Funcția de protecție (apărare) reprezintă o activitate îndreptată spre apărarea drepturilor social-economice și intereselor angajaților, spre restabilirea drepturilor încălcate, spre îmbunătățirea condițiilor de muncă și de trai a angajaților. Această funcție a sindicatelor este realizată, în condițiile legii, la toate etapele: la elaborarea și aplicarea normelor de drept în domeniul raporturilor sociale de muncă, la protecția și restabilirea drepturilor încălcate, precum și la sancționarea contravenienților. Totodată, funcția de protecție este îndreptată spre apărarea drepturilor sindicatelor, deoarece doar dispunând de drepturi sindicatul poate apăra drepturile angajaților.
Funcția de protecție (apărare) a sindicatelor, în opinia noastră, include: protecție fizică, economică, juridică și psihologico – morală.
Protecția fizică se realizează, în primul rând, sub formă de participare a sindicatelor în raporturile parteneriatului social, inclusiv la negocieri pentru stabilirea condițiilor de muncă în întreprindere. În planul doi, sub forma realizării controlului asupra respectării condițiilor de muncă și normelor de protecție a muncii în întreprindere.
Protecția economică impune asigurarea unei remunerări adecvate muncii efectuate, acordarea ajutorului material, a compensațiilor în cazul diminuării drepturilor anterior negociate. Protecția juridică include mecanismele de apărare a drepturilor și intereselor angajaților, acordarea ajutorului juridic la soluționarea conflictelor de muncă.
Protecția psihologico-morală constă în asigurarea unui climat psihologic sănătos în colectiv, excluderea influenței psihologice din partea patronului, apărarea demnității angajatului, acordarea ajutorului psihologic în procesul de adaptare la condițiile noi de muncă. Deci, funcția de protecție (apărare) a sindicatelor este direcția principală de activitate care include atât pre întâmpinarea încălcării drepturilor și intereselor angajaților, cât și restabilirea drepturilor încălcate [17, p. 145].
O altă funcție de bază în activitatea sindicatelor este funcția de reprezentare a intereselor angajaților, realizată la diferite niveluri, inclusiv prin participarea la elaborarea proiectelor de programe privind dezvoltarea social-economică, proiectelor de legi și de alte acte normative în domeniul remunerării muncii, asigurării sociale, formării prețurilor, ocrotirii sănătății și în alte domenii ce țin de munca și de dezvoltarea social-economică. Participând la elaborarea și discutarea proiectelor actelor normative sindicatele, de fapt, participă la crearea cadrului legislativ pentru apărarea drepturilor și intereselor angajaților, influențând astfel, politica social-economică a statului [26, p. 49]. Sindicatele creează, în conformitate cu legislația, servicii juridice pentru reprezentarea drepturilor și intereselor membrilor lor în autoritățile publice, inclusiv în autoritățile judecătorești și în alte autorități.
Dacă funcțiile de bază în activitatea sindicatelor sunt orientate în exteriorul sindicatului, funcțiile auxiliare ale activității sindicatelor sunt orientate spre întreținerea și susținerea membrilor sindicatului. Ca funcții auxiliare pot fi evidențiate: funcția de socializare a angajaților, funcția de consultare, funcția de informare etc.
În condițiile economice și politice actuale funcțiile sindicatelor pot fi pe deplin realizate, în cazul când o atenție primordială va fi concentrată asupra protecției drepturilor constituționale fundamentale ale omului, în domeniul raporturilor sociale de muncă. Formele de apărare de către sindicate ale drepturilor sociale de muncă a angajaților pot fi diferite, Realizându-se atât prin intermediul aplicării normelor de drept, cât și prin intermediul parteneriatului social. Totalitatea procedeelor, metodelor și mijloacelor legale de influență asupra raporturilor sociale, în scopul asigurării drepturilor, libertăților și intereselor legale ale angajaților și acordării ajutorului în realizarea repunerii în drepturi a acestora, formează mecanismul de realizare a protecției drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor.
3.2. Atribuțiile sindicatelor în apărarea drepturilor și intereselor angajaților în procesul parteneriatului social
Cunoașterea atribuțiilor și competențelor sindicatelor are implicații practice deosebite pentru desfășurarea raporturilor juridice de muncă. Pe măsură ce se extinde dreptul colectiv al muncii, aprofundarea normelor juridice care vizează activitatea sindicatelor în folosul salariaților constituie o cerință imperioasă [32].
Abordând aspectul implicării sindicatelor în sfera economică, socială și cultural – educativă a societății, evidențierea acesteia, trebuie făcută avându-se în vedere structura societății și, în același timp, structura organizatorică a sindicatelor.
Marea majoritate a sindicatelor sunt constituite în cadrul unităților economice. Și sindicatele, ca și unitățile economice în cadrul cărora sunt constituite, se regăsesc prin identități proprii în ramurile economice, precum și în cadrul economiei naționale.
În general, dezvoltarea societății este dată de dezvoltarea fiecărei componente structurale.
Interesul major al fiecărei unități economice îl reprezintă dezvoltarea economică, creșterea capacității de producție, toate acestea ancorate în realitățile economiei de piață. În desfășurarea activității, unitatea se poate confrunta cu diverse probleme, unele ținând chiar de atitudinea societății față de unitate și tipul activității respective.
Prin contractele colective de muncă pe care le încheie anual în cadrul societăților de care aparțin, în calitate de parteneri sociali, dar și direct interesați prin faptul că se implică în elaborarea programelor de restructurare economică, se evidențiază implicarea sindicatelor în sfera economică, chiar și în cazurile în care acestea se realizează în detrimentul socialului.
Parteneriatul social constituie un sistem de relații reciproce dintre salariați (reprezentanții salariaților), angajatori (reprezentanții angajatorilor) și organele administrației publice centrale și locale, îndreptate spre asigurarea coordonării intereselor salariaților și angajatorilor în sfera relațiilor de muncă și ale altor relații conexe cu acestea.
În condițiile economiei de piață parteneriatul social devine cea mai potrivită modalitate de cooperare dintre muncă și capital. Relațiile de parteneriat social dintre salariați și angajator au drept fundament factorii economic, social și politic
Factorul economic al parteneriatului social, îl constituie munca salariată în procesul de producție pentru un câștig și activitatea de producție pentru un profit. Elemente ale factorului economic din producție sunt: capitalul, mijloacele de producție și pământul, activitatea de antreprenoriat a capitalistului și munca salariatului. Fiecare element al factorului economic își are cotă-parte a profitului: capitalul – dobânda; mijloacele de producție și pământul – renta; activitatea de antreprenoriat – câștigul; activitatea de muncă – salariul. Deci, există condiții obiective pentru a determina cota-parte a profitului destinată retribuirii muncii salariaților.
Factorul economic determină formarea și existența unei unități de interese economice ale subiectelor relațiilor de muncă, unei unități a contrariilor, care, la rândul său, constituie un eventual focar al conflictelor dintre muncă și capital. Această unitate de interese contrarii este esența relațiilor din sfera muncii salariate. Ea nu poate fi depășită nici printr-un management iluminat, cult, dar nici prin lipsa cerințelor lucrătorilor de a-și ameliora condițiile de muncă.
Factorul social al parteneriatului social îl constituie însăși structura socială a societății, bazate pe aplicarea muncii salariate [33].
O asemenea structură s-a format în procesul industrializării și automatizării producției, dezvoltării economiei de piață cu salariați și patroni, cu proprietari ai mijloacelor de producție și ai forței de muncă juridic independenți și liberi, cu un sistem de circulație liberă, fără bariere, fără obstacole a capitalului și a forței de muncă. Anume aceste condiții permit partenerilor sociali să-și formeze relațiile reciproce pe baze contractuale, conținutul acestora determinând situația dintre ei.
Pe parcursul formării economiei de piață, contradicțiile dintre salariați și patroni, dintre muncă și capital adesea se desfășurau în condiții de violență, care în unele cazuri se transformau chiar în ciocniri armate. O astfel de situație încalcă stabilitatea social-economică, reduce ritmul de dezvoltare a societății, îi aduce prejudicii materiale și morale, o slăbește, fiind în detrimentul atât a intereselor salariaților, cât și a patronilor: pentru primii se reduc posibilitățile asigurării unui câștig stabil; celorlalți le sunt subminate posibilitățile economice, legăturile lor comerciale etc. [30, p. 98].
Realizarea influenței negative a conflictelor de muncă asupra dezvoltării societății a impus anumite schimbări politice, în legătură cu intervenția statului în reglementarea relațiilor dintre muncă și capital.
Statul a acceptat dreptul salariaților la asociere în sindicate și a purces la stimularea interacțiunii contractuale dintre patroni și reprezentanții salariaților. Totodată s-au produs schimbări și în orientarea politică a mișcării muncitorești. Sindicatele și partidele muncitorești s-au dezis de ideea nimicirii capitalismului pe cale revoluționară. Patronii, la rândul său, au recunoscut sindicatele drept reprezentante colective ale intereselor salariaților.
La nivel local, colaborarea dintre sindicate și patroni permite a se evita declanșarea grevelor, care lovește în interesele economice ale ambelor părți. Colaborarea dintre părți trebuie să fie alimentată de o informație veridică privind situația din unitate. Dacă salariații dispun de o asemenea informație și în același timp sunt atrași la administrarea unității, la planificarea și adoptarea deciziilor în problemele de interes comun, aceștia devin cointeresați în rezultatele muncii sale și respectiv activează mai eficient. Astfel, sunt în câștig ambele părți: salariații obțin o majorare a salariilor, patronul – o sporire a profitului, iar a treia parte statul – o creștere a veniturilor fiscale în buget [32].
Parteneriatul social se produce atât de pe poziții bilaterale – bipartism (salariat – angajator), cât și trilaterale – tripartism (sindicate – patroni – stat). Principiul tripartismului este aplicabil și în cadrul reglementării internaționale a relațiilor de muncă de către O.I.M., organele căreia sunt formate din reprezentanții guvernelor, patronatelor și sindicatelor din cadrul statelor membre ale O.I.M. Actele juridice normative – convențiile , precum și recomandările O.I.M. se adoptă prin votul celor trei reprezentanți ai statelor și constituie rezultatul dialogului social la nivel internațional.
Prin structurile sindicale, la nivelul ramurilor economice, sindicatele participă la politicile și strategiile de dezvoltare ale ramurii respective.
Existența și funcționarea la nivelul sindicatelor, a comisiilor de dialog tripartit, în care sindicatele reprezintă unul dintre parteneri, justifică implicarea sindicatelor în sfera economică a ramurii respective [17, p. 89].
La nivelul Confederațiilor naționale, sindicatele prezintă programe concrete de dezvoltare economică sectorială sau globală, își susțin atitudinile și proiectele în fața administrației centrale a statutului.
Contextul social reprezintă principala zonă de interes și acțiune sindicală având în centrul atenției atât persoana, cât și colectivitatea. Conjunctura economică pe care o cunoaște societatea impune existența șomajului.
Activitatea, lupta de zi cu zi a sindicatelor, se concretizează prin, apărarea și păstrarea locurilor de muncă, mărirea salariului, care pentru majoritatea cetățenilor, este unica sursă de venituri, și nu în ultimul rând, îmbunătățirea condițiilor de muncă.
Față de toate acestea, sindicatele trebuie să aibă un rol activ, implicându-se, colaborând cu patronatul în vederea găsirii soluțiilor cu costurile sociale cele mai reduse, în cazul restructurărilor, sau avantaje superioare pentru salariați, în cazul dezvoltării și modernizării unității [18, p. 94].
Importanța rolului sindicatelor este demonstrată și în situații de criză financiară, care afectează unitatea, implicarea sindicatelor în acțiuni administrative aducând, nu de puține ori, certe calități manageriale din partea acestora.
Apărarea și asigurarea respectării acestor principii generale se face prin instituirea unor organisme specializate, bazate pe principiile specializării și reprezentativității.
Instituirea acestora este garantată constituțional prin reglementarea dreptului de a întemeia aceste organisme specializate și de a se afilia la acestea.
Rezultă astfel, importanța acestor drepturi sociale și economice în cadrul general al drepturilor sindicale, tocmai prin reglementarea la nivel constituțional al unui drept cu afecțiune specială aparținând unor anumite categorii de persoane și exercitate pentru efectuarea unor categorii speciale de activități.
Drept colectiv și în același timp individual, drept de acțiune și în același timp facultatea de a se grupa, mijloc de participare la organizarea profesiei și nu doar de apărare a intereselor, prin natura sa, dreptul sindical este colectiv și nu doar individual, chiar dacă este conceput ca o libertate al cărei exercițiu se bazează pe un act personal liber.
Această ambivalență afectează dreptul sindical sub diferite aspecte. Independența organizațiilor sindicale față de stat, este o caracteristică esențială a concepției liberale asupra dreptului sindical colectiv, prin aceea că ea consolidează și condiționează libertatea de acțiune a grupărilor sindicale – dar, în același timp, libertatea lor de constituire, funcționare și dizolvare, pe care o implică această independență, reprezintă complementul necesar al dreptului individual de adeziune [31, p. 194].
Principiul pluralismului sindical este caracterizat de aceeași ambivalență, condiție a libertății de opțiune individuală, el implicând o egalitate de tratament a grupărilor sindicale concurente.
Consecință, acest caracter dualist al dreptului sindical, în planul aplicării textelor de lege și al interpretării lor, este esențial.
Sindicatele sunt definite de art. 217 din Codul Muncii astfel: „persoane juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării și promovării drepturilor colective și individuale, precum și a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor” [11, p. 155].
Această definiție este completată de art. 1 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 privind sindicatele, care prevede: „… sindicatele sunt constituite în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislația națională, în pactele, tratatele și în contractele colective de muncă și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor acestora”.
Definiția dată sindicatelor prin prevederile Legii nr. 54/2003 se circumscrie concepției liberale a dreptului sindical și concordă cu dispozițiile art. 9 din Constituția României: „Sindicatele se constituie și își desfășoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice, sociale ale salariaților”.
Marea majoritate a legislației Comunitare Europene cu privire la problemele derivate din muncă este rezultatul acțiunii sindicatelor. Deși nu aduce în discuție toate problemele, este un plus prin care se pot obține îmbunătățiri la sistemele de prevenție. Dar acest lucru necesită acțiuni autonome din partea sindicatelor. Nu este suficient să se îmbunătățească structura – prevederile trebuie să fie puse în practică. Numai sindicatele pot exercita presiunea necesară pentru a face ca acest lucru să se întâmple.
Rădăcinile angajamentelor sindicale sunt adânc impregnate în realitatea în care trăim, realitate în cadrul căreia societățile sunt marcate de mari inegalități. Unul din aceste viduri sociale are legătură cu viața și sănătatea. Salariații au o rată scăzută de speranță față de membrii unor clase privilegiate. Bolile – fie cancer, boli de piele sau invaliditate la locul de muncă – sunt distribuite inegal în rândul populației. Condițiile de muncă reprezintă o cauză a acestei situații.
Sănătatea profesională este o prioritate majoră pentru sindicate. Protejarea vieții și sănătății a reprezentat motivul principal pentru care organizațiile cu salariați și-au făcut simțită prezența la începutul revoluției industriale. Chiar și în prezent rămâne o activitate – cheie. Este unul din lucrurile principale pe care salariații le solicită și astăzi din partea sindicatelor (protejarea vieții și sănătății). „În elaborarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă, angajatorul trebuie să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, precum și cu comitetul de securitate și sănătate în muncă” [26, p. 270]. Totodată, un sindicat incapabil să acționeze cu privire la sănătatea profesională, va avea un minus de încredere atunci când va trebui să susțină și alte interese ale salariaților. Argumentul prin care sănătatea și securitatea reprezintă interese comune atât pentru salariați, cât și pentru angajator, nu este dovedit de fapte. În unele cazuri, în care boala – sănătatea sunt transpuse în costuri vizibile pentru firmă, poate exista o măsură de interes comun. În alte cazuri, compromisurile pot produce ciocniri de gîndiri destul de vaste. Mai există și alte cazuri în care iau naștere conflictele.
În mod general, pot fi alese două direcții:
Cu cât ești mai departe de riscurile recunoscute și compensate, cu atât de departe sunt strategiile. Astfel, este mai ușor să adopți planuri de reducere a accidentelor industriale decât să ataci factori care afectează sănătatea mentală. În timp ce unele probleme legate de muncă sunt menite eșecului care afectează și producția (accidente, controlul necorespunzător al diferitelor modalități de poluare etc.), altele sunt legate de productivitatea însăși, de intensitatea muncii și plasând scopurile de producție înainte de aspectele umane ale muncii (prin flexibilitatea forțată a orelor de muncă). În asemenea cazuri, măsurile eficiente de prevenție tind să aibă aceeași soartă cu scopurile managementului companiei.
Cu cât se înmulțesc locurile de muncă temporare, cu atât se acordă o importanță scăzută prevenției. În vremuri de șomaj masiv, direcția este reprezentată de administrarea riscurilor prin selecția salariaților și fluctuația acestora, unde practica prevenției este dictată de analiza cost profit: acolo unde un loc de muncă s-a devalorizat, la fel se întâmplă și cu sănătatea salariaților. Un salariat care este înlocuit cu ușurință și ieftin, va fi văzut ca o resursă „disponibilă”.
Lupta pentru sănătate nu poate fi separată de acțiunea colectivă și de organizare pentru a transforma, a schimba condițiile de muncă. Nici progresul științei medicale și nici progresul tehnic nu vor aduce îmbunătățiri pe termen lung, nefondate de astfel de acțiuni colective conduse de salariați. Acesta este motivul pentru care astăzi, în Europa, protecția sănătății la locul de muncă este parte a acțiunii sindicale [30, p. 233].
Acțiunea sindicală are loc la mai multe niveluri: agent economic/instituție (cu ocazia încheierii contractului colectiv la nivel de unitate, modificării acestuia, încheierii de acte adiționale sau ori de cate ori părțile convin ca acest lucru sa aibă loc); în negocierea colectivă de la nivelul ramurilor economiei naționale, (ocazionat de încheierea contractului colectiv la nivel de ramură, modificării acestuia, prelungirii, încheierii de acte adiționale), respectiv la nivel național (cu ocazia încheierii contractului colectiv la nivel național); prin acțiuni politice conjugate și atacând aceste probleme, în multiplele organisme tripartite; în tribunale, în cadrul acțiunilor promovate în instanțe pentru apărarea intereselor sindicaliștilor, afectate de decizii ale angajatorului/ guvernului sau pentru apărarea salariaților bolnavi și răniți și obținerea de decizii împotriva angajatorilor răspunzători; prin relația cu mass-media pentru a conștientiza profilul problemelor de la locul de muncă; prin prezentarea către nivelul politic a diferitelor propuneri / revendicări sectoriale/naționale. Punctul de plecare al acestor acțiuni îl reprezintă organizarea salariaților. Este o zonă în care salariații realizează că au solicitări majore din partea sindicatului lor, reflectând experiența câtorva generații: fără organizarea muncii, nu există siguranța progresului pe termen lung în sănătatea profesională [26, p. 262].
Există diferite mecanisme pentru reprezentarea patronală în sănătatea profesională în toate țările Europei. Condițiile și procedurile practice pot varia foarte mult de la o țară la alta, dar este ușor de remarcat că majoritatea covârșitoare a reprezentanților pentru sănătate ai salariaților sunt activiști sindicali, iar această direcție se regăsește chiar și în țările unde legislația permite celor ce nu sunt membri de sindicat să fie aleși. În general, fără sprijin sindical, reprezentanții pentru sănătate ai salariaților au un orizont îngust pentru acțiuni independente îndreptate către angajatorul lor. Există sute de mii de astfel de reprezentanți de-a lungul Europei și Uniunii.
Ei reprezintă o bază masivă. Un element central al strategiei sindicale cu privire la sănătatea și securitatea la locul de muncă, este acela de a sprijini activitățile lor zilnice și de a dezvolta o strategie totală inspirată din experiențele și participarea lor.
Sindicatele din noile state membre ale Uniunii Europene s-au confruntat cu noi provocări majore din restructurarea industriei, creșterea șomajului, plata colectivă, apărarea drepturilor sociale fundamentale etc. Sănătatea și securitatea la locul de muncă au fost situate pe ultimele locuri de către sindicate, la momentul respectiv. Oricum, sindicatele au fost implicate în procesul creării – instituirii și transpunerea legislației, cât și în educație și alte forme de sprijin pentru sănătatea sindicatului și securitatea activiștilor la toate nivelurile. Acest lucru, împreună cu cooperarea în acest domeniu, ar putea reprezenta calea pentru o viitoare implicare a sindicatelor în organele precum cele pentru Securitatea și Sănătatea Profesională (OH) [31, p. 45].
Acțiunea sindicatelor în domeniul muncii a repus problemele legate de muncă și securitate socială pe agenda mai multor țări din Comunitate. Probleme la fel de diferite ca intimidarea la locul de muncă, atacarea problemelor legate de substanțele toxice și vătămătoare, opoziția față de caracterul temporar al muncii prin intermediul agențiilor de angajare și a unui număr mare de sub contractori – toate acestea au dus la aceeași concluzie: este greșit să credem că progresul tehnic și creșterea economică vor aduce în mod automat îmbunătățiri la locul de muncă.
Acest lucru reprezintă o bază pentru o acțiune sindicală înnoită și conjugată cu privire la condițiile de muncă. Problema calității în muncă rezultă din diferitele situații naționale. Vor rămâne însă dificultăți care nu trebuie subestimate, ca să nu vorbim de riscurile tradiționale indubitabile. Două schimbări importante în organizarea muncii – intensificarea și angajarea temporară – sunt provocate de solicitări din mai multe zone care au vaste implicări politice și au drept obiectiv direct reducerea drepturilor angajaților asupra organizării producției. Există un vid major între intensificarea amară a recunoașterii acordată problemelor și slăbiciunile strategiei colective intenționate a le fi adresate.
Oricum, oricât de reale sunt aceste dificultăți, noi domenii pentru activitatea proactivă a sindicatului se deschid, fiind exemplificate prin faptul că destul de recent, conceptul de intimidare la locul de muncă a devenit subiectul unor dezbateri aprige în ultimii ani. Conceptul de boală la locul de muncă se răspândește, în timp ce imaginea pozitivă a „întreprinderii” își pierde din strălucire. Activitatea sindicală proactivă în sfera prevenirii la nivel profesional este doar un aspect al revendicării inițiativei, care în mod necesar va trebui să atace multe aspecte (opoziția față de angajarea temporară și intensificarea muncii, democrație la locul de muncă etc.) [18, p. 78].
Provocarea pentru sindicate poate fi rezumată după cum urmează: cum este posibil ca reforma „de sus în jos”, reprezentată prin transpunerea directivelor Comunitare, să poată fi utilizată pentru a schimba balanța puterii la locul de muncă? Alegerea a sute de mii de noi reprezentanți de securitate pentru salariați în unele țări, obligația de a evalua toate riscurile legate de muncă, precum și o mai bună informare despre preparatele chimice poate reprezenta o oportunitate majoră. În mod evident, o singură structură legală nu reprezintă un tratament miraculos pentru problemele de sănătate la locul de muncă. Dar poate însemna, că este o cale ce nu trebuie trecută cu vederea. În timp ce, vorbind în sens larg, reformele au fost împiedicate de o aplicație prin care se bifau niște căsuțe, unele experiențe au arătat că nu trebuie urmată această cale.
O abordare extinsă a prevenției, poate deschide orizonturi pentru alianțe sindicale bazate pe evidența creșterii inegalităților sociale din sănătate și de natură ne fundamentală a actualului sistem de producție, cu privire la nevoile umane și cele legate de mediu. Pe această bază, sindicatele pot realiza alianțe cu grupări de mediu, lobby pentru sănătatea publică și, în general, cu orice persoană care crede că ființele umane, natura și lumea nu sunt doar de cumpărat și de vândut [19, p. 45].
În susținerea pentru sănătatea salariaților, sindicatele stabilesc solicitări atât pentru propriile activități, cât și pentru ceilalți jucători din societate. Deci, strategia sindicală are două dimensiuni – una internă și una externă.
Aspectul intern al strategiei sindicale poate avea multe pârghii. Tiparul pentru experiența sindicală din ultimii ani ne arată că există anumite direcții: Intensificarea numărului de membri de sindicat la locul de muncă, în special în întreprinderile mici și mijlocii, în sectoarele care prin tradiție au grad mic de sindicalizare, printre salariații cu contract temporar etc.
Asigurarea faptului că problemele legate de locul de muncă nu sunt tratate în izolare așa cum sunt problemele tehnice pentru specialiști. Sănătatea la locul de muncă este legată în mod direct de opțiunile strategice ale companiei și de condițiile generale de pe piața de muncă. Angajarea pe perioadă determinată, timpul flexibil de muncă, subcontractarea și calitatea sistemelor de management, reprezintă totalitatea opțiunilor care au impact asupra sănătății la locul de muncă , care conjugată, trece prin mai multe domenii ale acțiunii sindicale, precum și prin problemele de sănătate de la locul de muncă de la toate nivelurile: la nivel de companie, între reprezentanții sindicali din comisiile pentru sănătate și securitate, în negocierea colectivă, în educație, în elaborarea politicilor (egalitate de șanse, mediu, securitate socială etc.)
Crearea unui mecanism de pârghii – rețele și utilizarea experienței activiștilor sindicali de la locul de muncă în activitatea pentru extinderea sindicatului – în unele firme, o prezență sindicală puternică, în mod particular reprezentanți activi de prevenție. În alte zone, situația este mai puțin roză. Este important să obținem experiența prin circulația lor, astfel încât aceasta să ajute la obținerea progreselor în domeniul condițiilor de muncă din alte firme. Știm din experiența rețelelor de sindicat să înlocuim substanțele chimice periculoase folosite în industria de construcții și în cea de tipărit, de exemplu, de aici rezultând ce potențial uriaș există în acest gen de cooperare [27, p. 132].
Integrarea orizontală tratează mai multe subiecte; integritatea verticală se referă la situația în care sindicatelor li se oferă capacitatea de a elabora o politică în urma experienței salariaților. Sindicatele reprezintă vocea muncii într-un număr mare de organe de conducere, acolo unde scopul lor este de a exprima păreri și a demonstra cazurile de solicitări pe problemele sociale. În trecut, multe sindicate au împărtășit păreri,pentru ele de importanță, legate direct de condițiile de la locul de muncă, care au fost transmise altor organizații interesate de frământările de pe piața muncii, cum ar fi partidele politice. Dar legăturile instituționale dintre partidele politice și sindicate au început să se diminueze, așa încât acestea au experimentat cu succes o integrare verticală a locului de muncă îndreptată către diferitele niveluri de elaborare de politici, încurajând sistemul transparent și democratic de reprezentare, care asigură că interesul salariaților va fi susținut în toate zonele activității politice și sociale.
Dimensiunea externă a strategiei sindicale confirmă că există capacitatea de a influența alți jucători din această zonă, fie ele autorități publice, instituții de cercetare, comunitatea științifică, presă sau alte mijloace de comunicare, servicii de prevenție etc. Sindicatele ar trebui să vină cu propuneri și solicitări care să producă o strategie unică pentru protecția sănătății la locul de muncă.
Condițiile de muncă se înrăutățesc pe fondul unei competiții escaladate creată de globalizarea capitalului. Acest lucru sporește importanța în domeniul colaborării sindicatelor pentru a obține o strategie pentru Comunitatea Europeană. Se întrevede un nou impuls sindical, mai ales după accederea celor 10 state încă din mai 2004, dar și în lumina acceptării altora în viitor. Extinderea UE este o provocare majoră pentru sindicate. Extinderea zonei de activitate le obligă să caute forme de solidaritate mai eficiente și să prezinte o strategie comună pentru menținerea sănătății salariaților [28, p. 133].
În concluzie, ținem să accentuăm, că actualmente există neconcordanțe în structura comunitară cu privire la termenul de sănătate profesională: în timp ce oferă mijloace de îmbunătățire a sistemelor naționale de prevenție, de fapt contribuie la subminarea condițiilor din alte zone. Mișcările în creștere, de privatizare a serviciilor publice, încurajarea muncii temporare și eliberarea capitalului într-o zonă mai puțin cunoscută a nivelului social, sunt doar o parte din acești factori. Există un vid în creștere între între recunoașterea țintelor politicilor de sănătate și capacitatea celorlalte politici, care și ele dau o formă condițiilor de muncă. Acest lucru este adevărat atât la nivelul Uniunii Europene, cât și la nivelul statelor membre individual.
De aceea, sindicatele nu se axează doar asupra transpunerii coerente a directivelor comunitare, dar se implică proactiv în crearea unei balanțe favorabile a puterii prin intermediul acțiunilor la cât mai multe niveluri. Acțiuni „la nivel înalt”, cum ar fi cele din organele de conducere ale Comisiei Consultative din Luxemburg, pot fi cu adevărat eficiente dacă sunt susținute de o cooperare sindicală transnațională sistematică la toate nivelurile. Acest lucru include dezvoltarea de acțiuni comune pentru sănătatea ocupațională în cadrul Consiliilor Europene de Muncă, acțiuni cu privire la sănătatea ocupațională întreprinse de federațiile Europene din industrie, elaborarea de platforme sindicale comune și schimbul de experiență cu privire la sănătatea profesională [24, p. 124].
Cooperarea activă și solidaritatea dintre sindicatele din diferitele țări sunt esențiale pe o scară largă, pentru a împiedica angajatorii să exploateze diferențele majore dintre țări, lucru ce ar duce la producerea dumpingului social.
ÎNCHEIERE
Organizațiile sindicale din țara noastră, acționînd pentru îndeplinirea scopului lor firesc de apărare și promovare a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale salariaților – constituie un puternic factor de echilibru economic și social, un partener redutabil pentru puterea executivă și organizațiile patronale, capabile să asigure îmbunătățirea continuă a condițiilor de muncă și viață ale membrilor săi.
În exercitarea funcțiilor lor. sindicatele participă la elaborarea proiectelor de acte juridice în domeniul muncii și dezvoltării social-economice; participă la elaborarea politicii de stat în domeniul protecției muncii și protecției sociale a lucrătorilor; participă la elaborarea programelor sociale în vederea îmbunătățirii ocrotirii sănătății; apără interesele angajaților în cadrul procesului parteneriatului social; participă la soluționarea litigiilor individuale de muncă și conflictelor colective de muncă; se implică în procesul de reglementare a limitărilor dreptului de asociere.
Dreptul de asociere reprezintă un drept fundamental, social-politic, clasificat în categoria libertăților de opinie, alături de libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, cu care și prin care se exprimă conținutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea cetățenilor de a se asocia, în partide sau formațiuni politice, în sindicate sau în alte forme și tipuri de organizații, ligi și uniuni, cu scopul de a participa la viața politică, științifică, socială și culturală, de a-și realiza о serie de interese legitime comune.
Mecanismul de realizare a protecției drepturilor și libertăților constituționale ale angajaților poate fi definit ca totalitatea procedeelor, metodelor și mijloacelor legale de influență asupra raporturilor sociale în scopul asigurării drepturilor, libertăților și intereselor angajaților, acordarea ajutorului în realizarea repunerii în drepturi a acestora.
Sindicatele, prin activitatea de apărare a drepturilor angajaților, prin negocieri cu Guvernul și cu alte autorități publice, prin participarea la elaborarea diferitor proiecte și acte juridice, îndeplinesc un rol major în dezvoltarea, democratizarea și orientarea socială a societății civile și a statului în ansamblu. Nu în ultimul rînd, sindicatele participă la negocierea Contractelor Colective de Muncă – la nivel de unități sau agenți economici — promovează și protejează interesele angajaților pe care îi reprezintă.
Este în afara oricărei îndoieli faptul că sindicatele acționează, în mod consecvent, pentru îndeplinirea scopurilor și obiectivelor lor firești și constituie un important factor de echilibru în societate, un partener redutabil al statului, pe de о parte, și al patronatului, pe de alta parte, în co gestionarea problemelor sociale și în realizarea păcii sociale.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view =doc&lang=1&id=311496
Codul muncii al Republicii Moldova, nr. 154-XV din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 159-162 din 29.07.2003. http://lex.justice.md/index .php?action=view&view=doc&lang=1&id=326757
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 130-134 din 21.06.2013 http://lex.justice. md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Legea Republicii Moldova nr. 1129-XIV din 07.07.2000 cu privire la sindicate. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 130-132 din 19.10.2000. http://lex.justice .md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311541
Convenție nr. 1406 din 11.12.2006 cu privire la convenția colectivă. În: Monitorul Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 193-194 din 19.12.2006. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=318858
Hotărîrea Parlamentului nr. 415 din 24 octombrie 2003 privind aprobarea Planului național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.235 din 28 octombrie 2003. http://lex.justice.md /index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=306857
Monografii, articole de specialitate
Axeniuc V. Introducere în istoria economică a României – epoca modernă. București: Editura Fundației „România Mare”, 1997. 579 p.
Ciubotaru A. Ce urmează după constituirea organizației sindicale. În: Vocea Poporului, 2002, nr. 34, p. 3-5.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de drepturile omului. București: All, 1995. 300 p.
Dogaru I., Danișor D. Drepturile omului și libertățile publice. București: Zamolxe, 1998. 242 p.
Dormeanu V. Introducere în dreptul muncii și dreptul colectiv de muncă. București: Lumina Lex, 2004. 344 p.
Dormeanu V., Babică Gh. Dreptul muncii. București: Lumina Lex, 2002. 699 p.
Filip Gr., Crăciun D. Dreptul muncii și securității sociale. Iași: Junimea, 2001. 299 p.
Foca M. Drepturile omului în reglementari internaționale. București: Lumina Lex, 1999. 109 p.
Foca M. Legea sindicatelor, comentată și adnotată. Cluj Napoca: Sfera juridică, 2007. 199 p.
Foca M. Principiile fundamentale ale dreptului muncii. Constanța: MAR, 2004. 99 p.
Gâcesc I., Foca M. Drepturile de a întemeia și de a se afilia la un sindicat în condițiile societății contemporane. Constanța: Jari, 2011. 311 p.
Morari A., Porcescul Gr. Istoria sindicatelor din agricultură și industria prelucrătoare din Republica Moldova. Chișinău: Evrica, 2001. 430 p.
Negru T., Scorțescu C. Dreptul muncii (partea generală). Chișinău: Labirint, 2011. 320 p.
Petcu M. Scurtă istorie a legislației românești din secolele XIX-XX, referitoare la piața muncii. Craiova: Editura Universitară, 2004. 120 p.
Popescu A. Dreptul internațional al muncii. București: All Beck, 2006. 678 p.
Romandaș N. Dreptul Muncii. Chișinău: Lumina, 1997. 410 p.
Romandaș N., Boișteanu E., Pîrgaru I. Libertatea de asociere, îndrumare pentru sindicaliști. Chișinău: CE USM, 2005. 500 p.
Romandaș N., Boișteanu E. Dreptul colectiv și individual al muncii. Chișinău: Reclama SA, 2002. 530 p.
Trăian I. Tratat de dreptul muncii. București: Lumina Lex, 2003. 740 p.
Val Popa V. Dreptul muncii. București: All Beck, 2004. 335 p.
Zlătescu I., Stoică I. Drepturile omului în pragul mileniului III – cartea socială europeană. București: Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1998. 182 p.
Козлова Е.И., Кутафин О.Е. Конституционное право России: Учебник. Москва: Юрист, 2003. 585 с.
Мoшнягa В., Теоса В., Крецу О. Политические стратегии професоров Молдовы и лучшие практики первичных профсоюзных организаций. În: Studii internaționale, Viziuni din Moldova, 2007 nr. 2(3), Chișinău, 2007, p. 12-18.
Сенников М.Н., Стремоухов А.В. Профсоюзное право. Москва: Юрист, 2005. 400 c.
Теоса В. Республика Молдова: практические социальные политики в контексте глобализации труда. Кишинёв: CEP USM, 2006. 390 c.
Site internet
Legislația R.M. [online]. http: //www.law-moldova.com/rom/kostitut_rom.txt (citat la 25.04.2014)
Sindicatele [online]. http://www.sindicate.md/history_RO (citat la data de 14.04.2014)
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view =doc&lang=1&id=311496
Codul muncii al Republicii Moldova, nr. 154-XV din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 159-162 din 29.07.2003. http://lex.justice.md/index .php?action=view&view=doc&lang=1&id=326757
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 130-134 din 21.06.2013 http://lex.justice. md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Legea Republicii Moldova nr. 1129-XIV din 07.07.2000 cu privire la sindicate. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 130-132 din 19.10.2000. http://lex.justice .md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311541
Convenție nr. 1406 din 11.12.2006 cu privire la convenția colectivă. În: Monitorul Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 193-194 din 19.12.2006. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=318858
Hotărîrea Parlamentului nr. 415 din 24 octombrie 2003 privind aprobarea Planului național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.235 din 28 octombrie 2003. http://lex.justice.md /index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=306857
Monografii, articole de specialitate
Axeniuc V. Introducere în istoria economică a României – epoca modernă. București: Editura Fundației „România Mare”, 1997. 579 p.
Ciubotaru A. Ce urmează după constituirea organizației sindicale. În: Vocea Poporului, 2002, nr. 34, p. 3-5.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de drepturile omului. București: All, 1995. 300 p.
Dogaru I., Danișor D. Drepturile omului și libertățile publice. București: Zamolxe, 1998. 242 p.
Dormeanu V. Introducere în dreptul muncii și dreptul colectiv de muncă. București: Lumina Lex, 2004. 344 p.
Dormeanu V., Babică Gh. Dreptul muncii. București: Lumina Lex, 2002. 699 p.
Filip Gr., Crăciun D. Dreptul muncii și securității sociale. Iași: Junimea, 2001. 299 p.
Foca M. Drepturile omului în reglementari internaționale. București: Lumina Lex, 1999. 109 p.
Foca M. Legea sindicatelor, comentată și adnotată. Cluj Napoca: Sfera juridică, 2007. 199 p.
Foca M. Principiile fundamentale ale dreptului muncii. Constanța: MAR, 2004. 99 p.
Gâcesc I., Foca M. Drepturile de a întemeia și de a se afilia la un sindicat în condițiile societății contemporane. Constanța: Jari, 2011. 311 p.
Morari A., Porcescul Gr. Istoria sindicatelor din agricultură și industria prelucrătoare din Republica Moldova. Chișinău: Evrica, 2001. 430 p.
Negru T., Scorțescu C. Dreptul muncii (partea generală). Chișinău: Labirint, 2011. 320 p.
Petcu M. Scurtă istorie a legislației românești din secolele XIX-XX, referitoare la piața muncii. Craiova: Editura Universitară, 2004. 120 p.
Popescu A. Dreptul internațional al muncii. București: All Beck, 2006. 678 p.
Romandaș N. Dreptul Muncii. Chișinău: Lumina, 1997. 410 p.
Romandaș N., Boișteanu E., Pîrgaru I. Libertatea de asociere, îndrumare pentru sindicaliști. Chișinău: CE USM, 2005. 500 p.
Romandaș N., Boișteanu E. Dreptul colectiv și individual al muncii. Chișinău: Reclama SA, 2002. 530 p.
Trăian I. Tratat de dreptul muncii. București: Lumina Lex, 2003. 740 p.
Val Popa V. Dreptul muncii. București: All Beck, 2004. 335 p.
Zlătescu I., Stoică I. Drepturile omului în pragul mileniului III – cartea socială europeană. București: Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1998. 182 p.
Козлова Е.И., Кутафин О.Е. Конституционное право России: Учебник. Москва: Юрист, 2003. 585 с.
Мoшнягa В., Теоса В., Крецу О. Политические стратегии професоров Молдовы и лучшие практики первичных профсоюзных организаций. În: Studii internaționale, Viziuni din Moldova, 2007 nr. 2(3), Chișinău, 2007, p. 12-18.
Сенников М.Н., Стремоухов А.В. Профсоюзное право. Москва: Юрист, 2005. 400 c.
Теоса В. Республика Молдова: практические социальные политики в контексте глобализации труда. Кишинёв: CEP USM, 2006. 390 c.
Site internet
Legislația R.M. [online]. http: //www.law-moldova.com/rom/kostitut_rom.txt (citat la 25.04.2014)
Sindicatele [online]. http://www.sindicate.md/history_RO (citat la data de 14.04.2014)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Teoretico Practice Privind Reprezentantii Angajatilor (ID: 158751)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.