Aspecte Teoretico Practice Privind Inscrisurile Ca Mijloc de Proba In Procesul Civil

Aspecte teoretico-practice privind înscrisurile ca mijloc de probă în procesul civil

CUPRINS

Introducere

1. Considerații generale privind probele în procesul civil

1.1. Noțiuni introductive privind probele, probațiunea în procesul civil

1.2. Noțiunea, importanța și trăsăturile înscrisurilor ca mijloc de probă în procesul civil

1.3 Clasificarea înscrisurilor

2. Administrarea și cercetarea înscrisurilor

2.1. Condiții de admisibilitate a înscrisurilor ca mijloc de probă

2.2. Administrarea înscrisurilor în procesul civil

2.3 Cercetarea și aprecierea înscrisurilor de către instanța de judecată

2.4. Administrarea înscrisurilor în căile de atac

Încheiere

Bibliografie

Introducere

Prezenta lucrare oferă, pentru început, o privire de ansamblu asupra instituției probelor care este nucleul procesului civil, întrucît cauzele civile nu pot să fie soluționate fără demonstrarea circumstanțelor de fapt de către părțile la proces.

Importanța probelor în procesul civil este foarte bine reflectată de aforismul latin „Cidem est non esse aut non probari” care ar fi deslușită în felul următor „lipsa unei probe este egală cu lipsa dreptului, imposibilitatea de a dovedi un fapt”.

Probele au un rol decisiv în viața juridică, întrucît de ele depinde nu numai stabilirea acelor fapte utile pentru soluționarea pricinilor civile ci și calitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanța de judecată.

Actualitatea temei „ Aspecte teoretico-practice privind înscrisurile ca mijloc de probă în procesul civil” este bazată pe faptul că înscrisurile sunt mijloacele cu ajutorul cărora se pot stabili circumstanțe de fapt prin care se justifică pretențiile părților, cît și circumstanțe relevante pentru justa soluționare a a cauzei civile.

Tema aleasă pentru cercetare este o temă de mare actualitate care a fost și cu siguranță, va fi în continuare tratată în multe lucrări de specialitate. Aceasta deoarece înscrisurile sunt un mijloc de probație de o utilitate deosebită, deoarece consemnează cu obiectivitate și fără întîrziere voința părților, înlăturând posibilitatea de denaturare a realității ca rezultat al pierderii memoriei sau al relei-credințe a martorilor sau părților.

Scopul acestei lucrări este realizarea unei cercetări aprofundate a aspecte teoretico-practice a înscrisurilor ca mijloc de probă în procesul civil și determinarea importanței înscrisurilor în sistemul dreptului procesual civil, cît și elucidarea problemelor care reies din sistemul probator actual al Republicii Moldova.

Obiectivele acestei lucrări sunt de a stabili conținutul înscrisurilor, natura juridică, locul, importanța și forța lor probantă în procesul civil, cît și reglementarea acestora, administrarea, cercetarea, aprecierea înscrisurilor.

Așadar, obiectivele acestei lucrări sunt:

cercetarea conceptelor de înscrisuri ca mijloc de probă în procesul civil;

evidențierea trăsăturilor specifice înscrisurilor;

analiza clasificărilor juridice a tuturor categoriilor de înscrisuri în literatura de specialitate;

analiza efectele juridice pe care aceste înscrisuri le produc în cadrul soluționării pricinilor civile;

cercetarea înscrisurilor pe suport informatic;

analiza practicii judiciare referitor la erorile cele mai des întîlnite în administrarea înscrisurilor, cercetarea și aprecierea lor;

identificarea remediilor legislative în vederea perfecționării procedurii de administrare a înscrisurilor.

Metodologia. Printre metodele utlizate în cercetarea acestei lucrări pot sa menționez: metoda logică, deducției, inducției, analiză comparată, sinteză.

La întocmirea lucrării au fost utilizate actele normative și lucrări științifice care reglementează instituția probelor. În cadrul studiului acestei lucrări au fost explorate și examinate critic diferite lucrări ale savanților în care sunt abordate diferite problemele legate fie de definirea înscrisurilor, trăsăturile acestora, clasificarea, forța lor probantă.

Baza teoretico-științifică a cercetărilor o constituie lucrările savanților specialiști în dreptul procesual civil.

În acest sens țin să menționez lucrările de bază ale următorilor autori: Florea Măgureanu, „Înscrisurile. Mijloace de probă în procesul civil”, Leș Ioan, „Tratat de drept procesual civil”, M.C. Шакаpян, „Гpажданcкoe пpoцeccyальнoe пpавo”, Tpeyшникoва. M., „Гpажданcкий пpoцecc: Учeбник. 2”.

Importanța teoretică și practică. Importanța lucrării rezultă din aspectul că un înscris oferă aceeași informație indiferent de timpul scurs de la momentul întocmirii acestuia, este un mijloc de probație indispensabil pentru soluționarea grabnică și obiectivă a litigiilor civile.

Originalitatea științifică a lucrării este dovedită de conținutul acesteia care este îmbibat de diverse interpretări, opinii și viziuni proprii.

Nu în ultimul rând trebuie subliniat faptul că am optat spre a realiza cercetarea acestei lucrări prin comparație cu alte sisteme de drept, fiind vorba despre sistemul procesual civil rus, român.

Structura proiectului de licență. Lucrarea cuprinde: foaie de titlu, cuprins, introducere, 2 capitole, 7 paragrafe, încheiere, bibliografie.

În continuare, vom prezenta rezumativ conținutul fiecărui capitol.

Astfel, primul capitol intitulat „Considerații generale privind probele în procesul civil”, reliefează noțiunea și importanța probelor, reglementarea la nivel legislativ a probelor, anume mijloacele de probă prevăzute de Codul de procedură civilă.

De asemenea, am prezentat definițiile probațiunii și etapele acesteia.

Pe parcursul acestui capitol, am încercat să prezint locul pe care îl ocupă în prezent probele în cadrul procesului civil, așa cum rezultă din aportul lor la realizarea actului de justiție și am clasificat probele după diverse criterii.

În acest capitol am prezentat și am analizat definițiile înscrisurilor propuse în literatura de specialitate și importanța acestora ca mijloc de probă în procesul civil.

De asemnenea, am enumerat și analizat trăsăturile caracteristice înscrisurilor și etapele procesului de întocmire a acestora.

Am prezentat clasificările înscrisurilor după diferite criterii: după modul de întocmire, după conținut, după formă, după statutul juridic al persoanelor de la care provin, după scopul pentru care au fost întocmite, după efectul lor, după raportul dintre ele, după modul în care se stabilește forța lor probantă, după modul de percepere a acestora.

Am descris înscrisurile clasificate după modul lor de întocmire în: autentice și sub semnătură privată și am analizat noțiunea, trăsăturile caracteristice, forța juridică și forța probantă a acestora.

Am definit înscrisurile electronice și forța probantă a acestora, am analizat legea cu privire la documentul electronic și semnătura digitală.

De asemenea am menționat și alte categorii de înscrisuri care sunt întrebuințate ca probe în procesul civil, cum ar fi: registre, scrisori, ordine de plată, recipise.

În cel de-al 2 capitol „Administrarea și cercetarea înscrisurilor” am prezentat condițiile de admisibilitate a înscrisurilor ca mijloc de probă, cît și regulile comune privind administrarea probelor: propunerea, încuviințarea și administrarea acestora.

Am analizat etapele administrării înscrisurilor: propunerea, încuviințarea și administrarea propriu- zisă a acestora ca mijloc de probă. De asemenea, modalitatea de administrarea a copiilor de pe înscrisuri.

Am cercetat incidentele procesuale în administrarea înscrisurilor: înscrisurile se află în posesia sau păstrarea părții adverse în proces, înscrisurile se află în posesia unei terțe persoane, înscrisurile se păstrează la o autoritate, organizație, instituție.

Am analizat regulile de cerecetare și apreciere a înscrisurilor după intima convingere și în conformitate cu normele legale de către instanța de judecată.

Un alt aspect elucidat este și administrarea înscrisurilor în căile de atac: apel, recurs, revizuire. Am analizat modul de administrare, cercetare, apreciere a înscrisurilor ca mijloc de probă în căile de atac.

I. Considerații generale privind probele în procesul civil

1.1. Noțiuni introductive privind probele, probațiunea în procesul civil

Realizarea justiției nu poate fi înfăptuită fără un sistem probator, prin intermediul căruia să fie aflat și demonstrat adevărul, în scopul soluționării litigiului dintre părți.

Iar procesul judiciar poate avea sorți de izbândă, doar dacă partea are la bază un minim material probator. De aceea materialul probator trebuie să arunce lumină asupra tuturor laturilor problemei cercetate, iar în acest sens, un rol esențial revine și părților care trebuie să-și demonstreze pretențiile invocate.

Așadar, pentru ca cauza să fie soluționată, judecătorul trebuie să cunoască raporturile adevărate dintre părți, drepturile și obligațiile acestora, să stabilească faptele și împrejurările care au dat naștere litigiului.[9, p.17]

Importanța probelor se relevă și cu ocazia controlului judiciar, astfel, hotărîrile instanțelor de judecată inferioare vor rezista controlului exercitat de instanțele superioare, numai dacă aceste hotărîri se sprijină pe probe întemeiate și apreciate conform legii.

Definiția de probă este reflectată atît în doctrină, cît și în legislația procesual civilă.

A proba este, din partea uneia din părți, a supune judecătorului, sesizat de cel interesat, elemente de convingere capabile a justifica adevărul unui fapt pe care acea parte îl afirmă. [15, p. 124]

Conform prevederilor art.117 al Codului de procedură civilă probele sunt definite drept niște „elemente de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică pretențiile și obiecțiile părților, precum și altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a pricinii”.[2]

Probele pot fi definite atît în sens îngust, cît și în sens larg.

Într-o accepțiune generală, a dovedi sau a proba înseamnă a stabili realitatea unei afirmații, a demonstra că o susținere corespunde adevărului, că arată cu argumente existența sau inexistența unui fapt, a unei situații. [8, p. 147]

În sens îngust, probele reprezintă un izvor de informații care confirmă sau infirmă anumite circumstanțe de fapt relevante pentru soluționarea pricinii civile deduse în fața judecății, aceste informații îmbrăcînd o anumită formă prevăzută de lege și care se administrează conform normelor procesual civile.

O altă definiție întilnită în literatura de specialitate este că probele sunt „niște mijloace juridice care servesc la realizarea drepturilor subiective civile încălcate sau contestate”.[ 22, p.185].

Susținem această idee dat fiind faptul că probele constituie niște elemente de cunoaștere prin intermediul cărora instanța află adevărul, fiecare circumstanță nouă reprezentînd un element prin care are loc realizarea procesului de cunoaștere, de apropiere treptată de adevăr, pînă la descoperirea sa completă.

Referitor la natura juridică a probelor, în doctrină se afirmă că este triplă:

Probele au un anumit conținut- informație despre circumstanțele de fapt și de drept cauzei, fapte ce au importanță pentru derularea procesului și întocmirea actelor procesual civile.

Au o formă procesuală, numită și mijloc de probație, care constituie o sursă de informație și o metodă prestabilită de administrare în instanța de judecată.

Mod de administrare conform ordinii procesuale stabilită de lege.

Legislația procesual-civilă enumeră următoarele mijloace de probație: înscrisurile, explicațiile părților și altor persoane interesate, depozițiile martorilor, probe materiale, înregistrările audio-video, concluziile expertului.

Reieșind din cele menționate anterior putem afirma că proba constituie informația cu privire la circumstanțele de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părtilor, precum și alte circumstanțe relevante pentru soluționarea pricinii, care împreună alcătuiesc obiectul probației.

Așadar, probele reprezintă un izvor de informații despre fapte și mijloacele prin care se obprocesual-civilă enumeră următoarele mijloace de probație: înscrisurile, explicațiile părților și altor persoane interesate, depozițiile martorilor, probe materiale, înregistrările audio-video, concluziile expertului.

Reieșind din cele menționate anterior putem afirma că proba constituie informația cu privire la circumstanțele de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părtilor, precum și alte circumstanțe relevante pentru soluționarea pricinii, care împreună alcătuiesc obiectul probației.

Așadar, probele reprezintă un izvor de informații despre fapte și mijloacele prin care se obțin acestea ca conținut și ca formă procesuală.

În continuare vom analiza esența noțiunii de probațiune în procesul civil.

Probațiunea este instituția centrală a procesului civil și anume realizată de către părțile litigiante și alți participanți la proces în scopul realizării drepturilor și intereselor legitime.

Probațiunea este ca un vector spre protecția drepturilor, libertăților, intereselor celor ce le contestă.

Probațiunea este epicentrul procesului civil, atît din punct de vedere al evidențierii realizării drepturilor, cît și prin intesitatea, calitatea și cantitatea efortului depus de părți și de instanța de judecată pentru stabilirea adevărului obiectiv.

Pentru a stabili noțiunea probațiunii urmează să pornim de la esența principiilor contradictorialității și rolului diriguitor al instanței judecătorești în procesul civil.

În literatura juridică există 2 păreri diferite referitor la esența probațiunii, acestea urmînd a fi elucidate în continuare.

După părerea unor specialiști în domeniu, probațiunea constă doar în activitatea procesuală a părților, ce constă în administrarea probelor, respingerea probelor părții adverse, înaintarea de demersuri, cît și participarea la cercetarea nemijlocită a probelor, cît și utilizarea mijloacelor de probațiune prevăzute de lege, pentru aflarea adevărului obiectiv indispensabil pentru soluționarea cauzei civile.

Însă, analizînd această părere, putem afirma că este incompletă, întrucît are un rol important și instanța de judecată, ea fiind cea care încuviințează, cercetează, apreciază probele, ea soluționează cauza.

După părerea altor autori, probațiunea este o activitate logică, procesuală a părților și în același timp a instanței, îndreptată spre aflarea circumstanțelor de fapt a raportului juridic dedus judecății.

Activitatea judecătorului de a stabili adevăratele raporturi ale părților este realizată prin metoda cunoașterii și metoda logică. Dar pe lîngă asta mai este și partea procesuală, care reiese și se realizează doar în cursul examinării cauzei.

Probațiunea presupune activitatea procesuală reglementată de lege a părților, intervenienților, petiționarilor, persoanelor interesate, reprezentanților acestora, a instanței judecătorești, activitate în vederea stabilirii obiectului probațiunii, adunării, propunerii, încuviințării, administrării și aprecierii probelor în procesul civil, pentru stabilirea cu certitudine a circumstanțelor ce stau la baza raportului litigios.

Probațiunea constă din următoarele etape:

Determinarea obiectului probațiunii

Această etapă constă în stabilirea circumstanțelor de fapt în baza cărora se întemeiază pretențiile și explicațiile părților. La această etapă trebuie să participe activ părțile, reclamantul prin cererea de chemare în judecată, iar pîrîtul prin referință. De asemenea și instanța are un rol important, ea fiind cea care determină definitiv circumstanțele ce trebuie stabilite, pornind însuși de la pretențiile și demersurile părților, cît și de la normele legale).

Determinarea, colectarea și administrarea probelor care confirmă sau infirmă existența circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.

Determinarea probelor constă din stabilirea izvoarelor de informații prin care ar putea fi stabilite circumstanțe importante. Colectarea probelor reprezintă adunarea lor de către participanți. De asemenea colectarea probelor poate avea lor prin delegațiile judecătorești sau prin aplicarea măsurilor asiguratorii. Încuviințarea probelor constă în acceptarea acestora ca mijloace de probație de către judecător. Iar prin prezentarea probelor înțelegem punerea lor la dispoziția instanței de judecată. Conform art. 119 CPC probele sunt prezentate în ședința de judecată, de către părți și alți participanți la proces, fie în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile juridiciare, fie în cadrul dezbaterilor judiciare și de asemnenea și în ordine de apel, recurs și revizuire. [34]

Cercetarea probelor

Prin cercetarea probelor înțelegem perceperea lor de către instanța de judecată, utilizîndu-se în acest scop metoda cunoașterii, metoda logică. Cercetarea probelor are loc în ședința de judecată, respectîndu-se toate principiile procesului civil. Fiecare categorie de probe sunt cercetate în mod diferit, în funcție de caracteristicile ce le posedă.

Aprecierea probelor

Acesta este etapa finală a probațiunii și constă într-o operațiune mentală pe care o desfășoară instanța de a judecată spre a determina forța probantă și valoarea fiecărei probe separat și a tuturor probelor luate în ansamblu. Această etapă se oglindește în partea motivată a hotărîrii, unde instanța indică deducerile sale referitor la admiterea, respingerea unor probe, argumentarea clară a preferinței admisibilitătii unor probe față de altele.

În concluzie, putem afirma că probațiunea este un proces extrem de complex, constînd din niște etape bine definite, a căror consecutivitate trebuie să fie respectată de atît de participanții la proces cît și de instanța de judecată.

Probele în procesul civil sunt clasificate după diferite criterii, ceia ce permite examinarea lor mai amănunțită. Așadar, clasificarea probelor are importanță practică, reieșind din faptul că ea evidențiază trăsăturile caracteristice fiecărui tip de probă, aspect important în procesul colectării, administrării, cercetării, aprecierii acestora.

Astfel, probele sunt clasificate dupa următoarele criterii:

După legătura conținutului probei cu faptul probant:

directe – au o legătură nemijlocită cu circumstanțele ce urmează a fi dovedite, iar din conținutul lor derivă o singură concluzie;

indirecte – din conținutul acestora derivă mai multe concluzii. [28, p.179]

După modul de formare a conținutului probei:

primare (imediate sau nemijlocite) – sunt acelea care implică un raport direct și nemijlocit între probă și fapt. Deci, probele primare sunt cele din prima sursă, cum ar fi înscrisurile originale, depozițiile martorilor oculari;

secundare (mediate sau mijlocite) –sunt acelea care provin din a doua sau a treia sursă, cum ar fi: copii de pe înscrisuri, declarațiile martorilor despre ce au auzit de la alte persoane.[9, p.131] Altfel spus, probele secundare reproduc conținutul unei alte surse.

După locul de formare a probelor:

judiciare – care sunt administrate în timpul examinării pricinii, cum sunt : depozițiile martorilor, prezentarea și administrarea înscrisurilor;

extrajudiciare – cele ce se consituie în afara instanței care judecă pricina, cum ar fi probele obținute de instanță în urma îndeplinirii delegațiilor judecătorești.

După sursa probației deosebim probe:

personale – constau în fapte ale omului, sursa acestei probe sunt persoanele, ca de ex: explicațiile părților și altor persoane interesate, depozițiile martorilor;

materiale- sursa de informație despre împrejurările cauzei se află pe obiecte ale lumii materiale, cum ar fi: înregistrările audio-video, înscrisurile, alte dovezi materiale.

În literatură s-a statuat că probele personale pot fi pozitive ( declarații consemnate în înscrisuri), negative sau de abținere ( ascunderea unor înscrisuri) și de raționament în cazul prezumțiilor legale și a celor simple. [ 17, p.437]

1.2. Noțiunea, importanța și trăsăturile înscrisurilor ca mijloc de probă în procesul civil

Pentru soluționarea unui litigiu, instanța de judecată apelează la toate mijloacele de probație recunoscute de lege, iar unul dintre cele mai importante îl reprezintă înscrisurile.

Înscrisurile sunt cele mai răspîndite mijloace de probă în procesul civil, în funcție de conținutul lor instanța de judecată obține informații despre adevăratul raport dintre părțile litigiante.

Cu ajutorul înscrisurilor prezentate și cercetate în ședință, judecătorul își poate forma propria convingere asupra fondului cauzei și repectiv va pronunța o hotărîre întemeiată și legală.

Majoritatea legislațiilor civile sau procesual – civile reglementează înscrisurile datorită avantajelor pe care le posedă.

Înscrisurile se întocmesc înainte de ivirea oricărui litigiu și sunt folosite ulterior pentru dovedirea raporturilor juridice dintre părți.

Astfel, înscrisurile sunt mijloace de probă demne de crezare datorită însușirilor lor de a conserva cu obiectivitate acte și fapte petrecute în trecut, greu alterabil prin trecerea timpului. [22, p.200]

Așadar, înscrisurile oferă garanții de bună credință a celor ce le-au întocmit și exactitate a conținutului lor.

În literatura de specialitate nu există o părere unanimă referitor la definiția înscrisurilor.

Se consideră că înscrisurile sînt obiecte ale lumii materiale pe care cu ajutorul semnelor sînt imprimate informații relevante pentru cauza civilă. [34].

În literatura română înscrisurile sunt definite drept „orice consemnare scrisă care confirmă sau infirmă fapte sau împrejurări cu privire la existența sau inexistența raporturilor juridice civile care formează în fiecare cauză civilă obiectul judecății”. [19, p.175.]

Doctrinarul I.Deleanu menționează că înscrisul face parte din categoria probelor scrise, consemnările despre actele și faptele juridice (înscrisuri autentice, înscrisuri sub semnătură privată, adeverințe, certificate etc.) putând deci fi făcute pe orice suport [13, p.482]

O altă definiție a înscrisurilor este „consemnare făcută pe orice suport despre actele si faptele juridice”.[12, p.196]

Considerăm că această definiție este incompletă, dat fiind faptul că nu conține elementele caracateristice ale noțiunii de înscris.

În sens larg, prin înscris se înțelege toate materialele probatorii scrise, care emană de la partea opusă din proces sau de la un terț și ele pot avea următoarele caractere: fie de acte oficiale (care emană de la instituții, întreprinderi sau organizații de stat ori obștești); fie de acte de serviciu; fie de acte private (adică, care emană de la persoane particulare) [10, p.112].

Astfel, reiterăm că înscrisurile sunt declarații sau consemnări ale părților, imprimate pe un suport material, prin care pot fi stabilite împrejurări din care a izvorît raportul litigios dedus judecății, împrejurări ce sunt relevante pentru soluționarea promtă și justă a litigiilor civile.

Ceia ce ține de forța probantă a înscrisurilor, aceasta se dezvăluie cu ocazia cercetării și aprecierii înscrisurilor, altfel spus stabilirea forței probante a înscrisurilor are loc în ultimele etape ale probațiunii – cercetare și apreciere. Întrucît, fără cercetarea înscrisurilor nu poate merge vorba despre aprecierea lor ulterioară.

În cele ce urmează, vom elucida trăsăturile ce caracterizează înscrisurile.

Astfel, trăsăturile caracteristice ale înscrisurilor sunt:

Înscrisul este întocmit de om

Înscrisul este un rezultat al voinței umane, întrucît unele fapte sau împrejurări relevante pentru o persoană sunt fixate de regulă pe hîrtie, fie pentru a putea fi transmise sau păstrate ca dovadă pentru viitor.

În acest sens doctrinarul rus Tpeyшникoв M.К. afirmă că procesul întocmirii înscrisurilor include 5 etape și anume: perceperea realității de către subiect, fixarea datelor constatate în conștiință, fixarea informației pe un suport material cu ajutorul semnelor grafice (litere, cifre, note), transmiterea informației întipărite, păstrarea informației obținute.[33 p. 73.]

Așadar, în procesul de întocmire a înscrisurilor este necesar să participe omul.

Însă, aceasta nu înseamnă că înscrisurile sunt probe personale, fiindcă după cîte cunoaștem informația din înscrisuri este fixată pe un suport material, iar probele personale sunt formate în conștiința omului.

Persoanele care întocmesc înscrisurile, de regulă nu sunt parte în procesul civil.

Referitor la această trăsătură a înscrisurilor, în literatura de specialitate există păreri diferite.

Unii savanți evidențiază faptul că „înscrisurile sunt întocmite înainte de ivirea litigiului și nu în legătură cu el, de către persoane care nu sunt părți ai litigiului, ci persoane care contribuie la înfăptuirea justiției.”

Alții afirmă că această trăsătură nu ar putea să fie obligatorie pentru caracterizarea înscrisurilor, trebuie să fie luate în seamă înscrisurile care sunt formate nemijlocit pentru folosirea lor în calitate de probe, pentru dovedirea unor circumstanțe.

Această trăsătură se referă mai mult la înscrisurile oficiale, care emană de la instituțiile publice, organe, funcționari publici, organizații , cu ocazia realizării atribuțiilor lor sau de la cetățenii, care își realizează drepturile.

Așadar, ținem să menționăm că aceste 2 concepții trebuie privite critic întrucît, această trăsătură a înscrisurilor este una facultativă. Multe circumstanțe de drept, care pot să contribuie la soluționarea justă a litigiului, se formează în timpul soluționării litigiului. Aici putem să specificăm faptul că circumstanțele de fapt, trebuie să fie dovedite cu ajutorul actelor procedurale ( plata expertizei judiciare, este confirmată prin bonul de plată).

De cele mai multe ori înscrisurile sunt întocmite de către persoanele, care au statut de parte în procesul civil, acest fapt fiind dovedit prin norma de drept material.

Reiseșind din cele menționate anterior, trăsătura menționată mai sus caracterizează înscrisurile, însă nu în toate cazurile. Totuși acest semn caracteristic ne permite să deosebim înscrisurile de alte mijloace de probă.

Informația fixată în înscrisuri este nemodificată, nealterată

Informația fixată în înscris are o formă permanentă, nu i s-au adus schimbări de conținut.

Forma ei stabilă este păstrată în timp datorită aplicării pe suportul material a semnelor, ce oglindesc intenția omului, voința lui.

Astel, conținutul înscrisului păstrîndu-se o perioadă îndelungată de timp.

Întrucît, termenul general de prescripție este de 3 ani, înscrisurile fac posibilă dovedirea unor circumstanțe, în această perioadă.

Însă orice modificare a conținutului înscrisului, duce la pierderea valorii probante a acestuia în cazul administrării în instanța de judecată și nemijlocit îndreptarea acestuia spre probele materiale, unde nu va avea importanța conținutul acestui înscris, ci metoda sau mijlocul prin care i s-au adus modificări.

Așadar, această trăsătură a înscrisului este strîns legată cu aprecierea lui de către judecător, întrucît modificarea a conținutului lui trebuie să fie conform legislației procesual civile, altfel își pierde puterea probantă.

Referitor la trăsăturile de formă a înscrisurilor putem enumera următoarele:

Informația din înscrisuri este fixată cu ajutorul semnelor scrise, grafice;

Semnele scrise sau grafice sunt fixate pe un suport material;

Semnele sunt fixate pe un suport electronic;

Multitudine de mijloace de comunicare a informației.

Ceia ce ține de semnele cu ajutorul cărora este fixat conținutul înscrisurilor, în literatură a apărut a 3 tip de semne, pe lîngă cel scris și grafic mai apare și combinațiile de coduri, simboluri, semne, algoritme din conținutul înscrisurilor electronice.

În doctrina procesual civilă se discută referitor la diferența dintre document și înscris.

Unii savanți ai procesului civil afirmă că nu există nici o diferență între înscrisuri și documente.

Savantul rus A.П. Bepшинин afirmă că documentul este o noțiune mai generală, care îmbracă anumite forme: documente, scrisori, materiale, cît și certificate.

Doctrinarul M.К. Tpeyшникoв susține că documentul reprezintă „ o categorie de înscris, care este întocmit de organul împuternicit, conform atribuțiilor prevăzute de lege și care conține rechizitele necesare ( data emiterii, semnătura, organul emitent)”.

Așadar, putem evidenția faptul că documentul este doar un tip de înscris.

Deci, nu orice înscris este un document și nu orice document este un înscris.

În art. 137 Cod de procedură civilă se enumeră înscrisurile ce pot fi utilizate ca mijloace de probă în procesul civil, cum sunt: documente, acte, convenții, contracte, certificate, scrisori de afacere sau scrisori personale, alte materiale expuse în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum și primite prin fax, poștă electronică sau prin alt mijloc de comunicare ce permite citirea informației care se referă la circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii și care pot confirma veridicitatea lor.

Deasemnenea, sunt considerate probe scrise: sentințele, hotărîrile și alte acte judecătorești, procesele-verbale ale ședinței de judecată, anexele (scheme, proiecte, desene etc.) la procesele-verbale ale actelor procedurale.

Această enumerare legală denotă o multitudine de înscrisuri în procesul civil și necesitatea clasificării acestora după mai multe criterii.

1.3 Clasificarea înscrisurilor

În literatura de specialitate există mai multe categorii de înscrisuri care urmează a fi cercetate.

Cunoscînd categoriile de înscrisuri, se poate de stabilit mai simplu modul de propunere, încuviințare, administrare, cercetare, apreciere a lor.

Clasificarea înscrisurilor are o influență deosebită asupra aprecierii înscrisurilor și stabilirii autenticității acestora.

În doctrina procesual – civilă se susține ideea că înscrisurile se deosebesc prin subiectul de la care emană, conținut și formă.

După statutul juridic al persoanelor de la care provin, deosebim:

oficiale (emană de la autorități publice, persoane cu funcție de răspundere și sunt întocmite conform împuternicirilor acestora, conform unei proceduri stabilite de lege);

neoficiale (sunt întocmite de particulari).

După conținutul înscrisurilor:

dipoziționale ( aceste înscrisuri atestă manifestări de voință ale autorităților publice sau ale persoanelor juridice);

informaționale (conținutul înscrisurilor constă dintr-un izvor de informație referitor la circumstanțele relevante pentru soluționarea cauzei).

După formă înscrisurile se clasifică în:

simple (asupra acestor înscrisuri nu sunt cerințe ce țin de conținut, formă);

întomite conform fomei și conținutului stabilit de lege ( aceste înscrisuri dacă nu sunt întocmite conform legii, sunt lipsite de putere probantă, ca de ex: certificatul de naștere, certificat de căsătorie);

autentificate notarial ( în această categorie de înscrisuri pot fi enumerate: contractele care au ca obiect un bun imobil, procuri, testamente).

După scopul pentru care au fost întocmite înscrisurile se clasifică în:

preconstituite ( sunt acele înscrisuri care sunt întocmite cu intenția de a fi utlizate ulterior ca mijloc de probă în caz de apariție a unui litigiu);

nepreconstituite (sunt acele înscrisuri care deși nu au fost întocmite pentru a fi folosite ulterior ca mijloace de probă, ele pot fi totuși folosite în acest sens, pentru dovedirea raportului juridic litigios). [21, p.143].

La rândul lor, înscrisurile preconstituite se clasifică după efectul lor în:

originare sau primordiale, întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea sau stingerea unui act juridic;

recognitive, prin care o persoană ce are capacitatea de a dispune de drepturile sale recunoaște față de o altă persoană o obligație preexistentă, întocmite pentru recunoașterea existenței unui înscris originar pierdut sau distrus, pentru a-l înlocui;

confirmative, care întăresc un act anulabil și înlătură viciul care îl afectează.[ 29, p. 30.]

Înscrisurile preconstituite se mai clasifică în funcție de modul lor de întocmire în:

autentice;

sub semnătură privată. [ 22, p.201]

După raportul dintre ele înscrisurile mai sunt clasificate în:

originale;

copii. [21, p.143].

De asemenea, doctrina distinge între înscrisuri semnate și nesemnate. În prima categorie amintim înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, iar în cele din urmă registrele comerciale, înscrisuri casnice. [16, p.462].

În doctrină înscrisurile se clasifică și după modul în care se stabilește forța lor probantă, înscrisurile sunt:

cu forță probantă stabilită de lege: înscrisul autentic, cel sub semnatură privată, registre comerciale etc.;

cu forță probantă apreciată de instanța de judecată (toate celelalte). [ 37].

În literatura rusă înscrisurile sunt clasificate după modul de percepere a acestora:

tradiționale ( întocmite pe hîrtie, cu ajutorul semnelor, disponibile pentru perceperea lor de către judecător);

reproduse cu ajutorul suportului informtic;

alte înscrisuri și materiale ce nu pot fi reproduse, decît cu ajutorul mijloacelor tehnice.

În America și Anglia deasemenea înscrisurile sunt clasificate în: autentice și sub semnătură privată.

În unele țări, înscrisurile posedă putere probantă mai mare decît alte mijloace de probație, înscrisurile fiind probe „prima facie”. Așa apreciere a înscrisurilor este caracteristică Spaniei, Franței, Italiei.

În legislația noastră, probele sunt egale ca mijloace de probație, ceia ce este doveditprin normele Codului de Procedură Civilă în care este specificat faptul că toate mijloacele de probație au valoare probantă egală și nici o probă nu are forță probantă prestabilită.

Astfel, se poate de concluzionat că nu are importanță cu ce mijloc de probație părțile își dovedesc pretențiile ce fac obiectul probațiunii.

În ceia ce privește forța probantă a înscrisurilor în literatura de specialitate se consideră posibil de construit o ierarhie a înscrisurilor, existînd 2 păreri diferite ale savanților în acest domeniu.

Primii, afirmă că constituirea unei ierarhii a înscrisurilor încalcă principiul contradictorialității, întrucît contradictorialitatea este unul dintre principiile de bază ale procedurii civile, fiind o parte componentă a dreptului fundamental la apărare, care constă în posibilitatea părților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează soluționarea pricinii.

Respectarea acestui principiu asigură cercetarea detaliată și sub toate aspectele a materialului probator.

Alți savanți afirmă că totuși înscrisurile au forță probantă mai mare decît celelalte mijloace de probație, acestea fiind mai credibile, mai obiective.

Referitor la clasificarea înscrisurilor considerăm cele mai importante criterii de clasificare sub aspect practic următoarele: după modul de întocmire, după organul de la care emană și după raporturile dintre ele.

Reamintim că înscrisurile se clasifică după mdul de întocmire în autentice și sub semnătură privată. Această clasificare fiind caracteristică Franței, Italiei, României.

Înscrisul autentic face parte din categoria înscrisurilor preconstituite și a căror putere probantă este prevăzută de lege.

Însăși noțiunea de autentic provine din limba grecească ceia ce înseamnă în traducere „ ceea ce valorează prin sine însuși”.

Conform dicționarului de termeni juridici, înscrisul autentic este înscrisul întocmit cu respectarea tuturor solemnităților cerute de lege, de un funcționar public care are dreptul de a îndeplini atribuțiile funcției sale în locul unde a fost făcut actul respectiv precum, înscrisurile notariale, actele de stare civilă, hotărîrile judecătorești, procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură și orice alte înscrisuri întocmite de funcționarii publici în limitele competenței lor. [ 36]

În literatura juridică de specialitate se mai arată că înscrisul autentic este înscrisul primit și autentificat cu solemnitatea cerută de lege de un funcțioar public care are competența de a instrumenta cu privire la actul respectiv și de a funcționa în locul unde s-a făcut înscrisul. [17, p.443]

Putem defini înscrisul autentic drept un înscris, primit și autentificat de o autoritate publică, în forma și condițiile prevăzute de lege.

Așadar, pentru ca un înscris să fie considerat autentic se cer a fi îndeplinite cumulativ, mai multe condiții, respectiv:

înscrisul este întocmit sau primit și autentificat de o autoritate publică, de un notar sau altă persoană învestită de stat cu autoritate publică;

persoana care întocmește înscrisul sau face autentificarea are atribuția, competența de a întocmi sau de a autentifica înscrisul;

înscrisul este întocmit cu respectarea formalităților cerute de lege pentru a fi considerat autentic.

Printre trăsăturile caracteristice înscrisurilor autentice putem enumera:

înscrisul autentic se bucură de prezumția de autenticitate, care scutește pe cel care îl folosește de orice dovadă, proba contrară trebuind să fie administrată de cel care îl contestă;

înscrisurile autentice fac dovadă pînă la înscrierea în fals, în ceea ce privește constatările personale, ale funcționarului instrumentator;

înscrisurile autentice fac deplină dovadă, pînă la înscrierea în fals, în ceea ce privește semnăturile părților și altor participanți, precum și cu privire la semnătura agentului instrumentator. [23, p. 352-353]

Înscrisurile autentice se consideră a fi toate documentele care emană de la autoritățile publice sau persoane cu funcție de răspundere în limitele competenței, conform împuternicirilor și conform formei stabilite de lege.

Reieșind, din cele menționate există 2 grupe de subiecți care au dreptul să întocmească sau să elibereze înscrisuri autentice – autoritățile publice și persoane cu funcție de răspundere.

În legislația procesual civilă înscrisurile autentice sunt reglementate în baza art.139 (1) care prevede că „documentele și alte acte eliberate de autorități și de persoane cu funcție de răspundere în limitele competenței și împuternicirilor lor se prezumă a fi autentice. Dacă are unele suspiciuni în privința autenticității lor, instanța este în drept să ceară din oficiu ca autoritatea sau persoana cu funcție de răspundere care le-a eliberat să certifice autenticitatea lor”.[ 2 ]

Așadar, înscrisul autentic se bucură de prezumția de autenticitate, dacă acest înscris are înfățișarea unui înscris autentic întocmit regulat, adică conținutul actului, persoana sau autoritatea de la care emană, semnătura persoanei împuternicite, sigiliul autorității, numărul de înregistrare, data emiterii sau eliberării, persoana interesată căreia îi este eliberat înscrisul.

Însă, principalul efect al prezumției de autenticitate este inversarea sarcinii probei, care trece de la partea care invocă înscrisul, la partea care contestă autenticitatea lui.

În cazul în care în instanță este prezentată o copie a actului original, instanța verifică conținutul copiei și cel al originalului.

Referitor la înscrisurile autentice a căror conținut este modificat prin radieri, ștersături, completări, instanța stabilește dupa intima sa convingere puterea lor probantă, fie îl admite, fie îl exclude ca mijloc de probațiune și soluționează pricina în baza altor probe. De asemenea instanța de judecată poate dispune efectuarea unei expertize sau poate să solicite părților prezentarea altor probe.

În literatura de specialitate română sunt specificate 2 situații referitor la puterea doveditoare a înscrisului autentic în funcție de conținutul său.

În această privință se face distincția între mențiunile referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator și declarațiile propriu-zise ale părților.

Mențiunile înscrisului privitoare la faptele materiale petrecute în fața autorității sau persoanei împuternicite și constatate prin propriile sale simțuri, în cadrul și în limitele atribuțiilor sale, sunt considerate ca probe, pînă la înscrierea în fals. [17, p.444]

Reișind din cele menționate, semnăturile părților, data încheierii înscrisului pot să fie contestate cu o cerere de defăimare a înscrisului ca fiind fals.

În schimb, declarațiile părților nu pot să fie verificate, sub aspectul lor de către persoana împuternicită. Întreaga valoare a acestor declarații decurge din semnătura părților.

Înscrisul sub semnătură privată nu este definit de lege, însă se referă la această categorie de înscrisuri prin intermediul art. 140 al CPC al RM.

În literatura de specialitate au fost date mai multe definiții acestei categorii de înscrisuri. Înscrisul sub semnătură privată este înscrisul întocmit de una din părți, de un terț sau de un mandatar, fără intervenția vreunei autorități publice, care este semnat de părți și care constată o operație juridică. [23, p.353].

În aceiași ordine de idei prin înscris sub semnătură privată se înțelege, în principiu, orice înscris, indiferent de felul cum este întocmit, cu singura condiție ca să fie semnat de părțile de la care emană.

În esență aceste noțiuni sunt asemănătoare.

Considerăm că înscrisurile sub semnătură privată reprezintă o categorie de înscrisuri care sunt întocmite și semnate de părți, fără intervenția vreunei autorități, cu scopul de a fi utilizat ca mijloc de probație în caz de ivire a unui litigiu.

Înscrisurile sub semnătură privată au o sferă mai largă de aplicabilitate în procesul civil, întrucît forma lor de întocmire este mult mai simplă, fiind lăsată la îndemîna părților.

Pentru ca acest înscris să fie valabil este necesar să fie semnat de către părți, iar în cazurile prevăzute de lege este necesar ca unele înscrisuri să îmbrace forma autentică, acesta fiind cazul actelor juridice.

Înscrisul sub semnătură privată apare în urma activității oamenilor, ele sunt întocmite cu scopul de a confirma niște circumstanțe de fapt.

Înscrisul sub semnătură privată poate să fie scris de părți sau de o terță persoană, poate fi dactilografiat, litografiat sau imprimat.

Ceia ce ține de conținutul înscrisului sub semnătură privată, dacă asupra conținutului au apărut modificări, este necesar ca acestea să fie confirmate prin semnătura părților de la care emană actul.

În continuare vom enumera caracteristicile înscrisurilor sub semnătură privată, acestea fiind:

înscrisul sub semnătură privată care este confirmat de cel căruia i se opune acesta ca mijloc de probă, este declarat de legiuitor ca fiind autentic și veridic;

o altă caracteristică este și contestarea acestuia în caz că semnătura sau scrisul nu aparține părții care i se opune înscrisul. Un exemplu aici ar putea fi întomirea testamentului olograf și respectiv contestarea semnăturii, scrisului, de către succesori;

înscrisul sub semnătură privată, prin forma sa simplă, se bucură de prezumția de validitate, pînă la proba contrară. [ 18, p.113]

Ceia ce ține de înscrisurile sub semnătură privată legislația procesual – civilă prevede contestarea acestora, însă nu în mod expres.

Conform art. 140 al CPC al RM, autenticitatea înscrisurile sub semnătură privată poate fi demonstrată doar prin confruntare și anume compararea scrisului și semnăturilor. Modelele de scris trebuie să fie administrate de către partea interesată, însă este posibil ca acestea să fie obținute pri concursul instanței, însă în acest caz judecătorul trebuie să emită o încheiere.

Iar în situația în care persoana care a semnat actul, contestă autenticitatea lui, instanța îi poate cere ca să prezinte un model de scris pentru examinare comparativă și se emite o încheiere judecătorească.

Respectiv refuzul părții de a prezenta un model de scris poate să fie apreciat de instanță drept recunoașterea scrisului sau semnăturii. Ulterior, se purcede la confruntarea înscrisului cu modelul prezentat de scris, însă dacă instanța nu este capabilă să constate adevărul, este invitat expertul sau specialistul care va contribui la aflarea adevărului potrivit cunoștințelor sale.

Această activitate este consemnată într-un proces – verbal unde sunt indicate următoarele: data, locul, condițiile și procedura de obținere a modelului de scris sau semnătură, acest proces fiind semnat corespunzător de către judecător, de către persoana care a prezentat modelul de scris sau semnătură și de asemenea de către specialistul care a realizat nemijlocit această sarcină.

În legislația română contestarea înscrisurilor sub semnătură privată este numită „verficare de scripte” și decurge în felul următor: judecătorul întreabă părțile dacă recunosc scrisul și semnătura de pe înscrisul prezentat ca mijloc de probație. Iar dacă partea căreia îi este opus înscrisul ca mijloc de probă, recunoaște înscrisul respectiv, instanța va putea să considere că acest înscris emană nemijlocit de la persoana în cauză.

Dispozițiile legislației procesual române prevăd că verificarea de scripte nu se referă doar la înscrisurile sub semnătură privată, ci și în cazul unor altor înscrisuri, precum scrisori, registre.

Și de asemenea o dispoziție importantă ce ține de verficarea de scripte din oficiu, chiar dacă scrisul și semnătura au fost recunoscute de partea căreia i se opune înscrisul, instanța poate să se îndoiască de sinceritatea părții și să dispună verificarea din oficiu, pentru a pronunța o hotărîre întemeiată.

Verificarea de scripte poate să fie înfăptuită atît în intanța de fond, cît și instanțelor ierarhic superioare, atunci cînd sunt administrate înscrisuri noi.

Ce ține de părțile înscrisurilor sub semnătură privată, în calitate de părți la întcmirea înscrisurilor sub semnătură privată pot să participe persoanele ce au capacitate de exercițiu deplină

Condiția de valabilitate a înscriului sub semnătură privată este semnătura, un atribut esențial al înscrisului, fiindcă prin semnare, partea acceptă conținutul nemijlocit al înscrisului. Este suficient așadar, ca semnătura de pe înscris să fie de forma obișnuită, de care se servește autorul ei. Semnătura de regulă, se pune la sfîrșitul înscrisului.

În practică, cînd sunt întocmite mai multe originale referitoare la același contract, părțile semnează doar originalul ce urmează să-l transmită celeilalte părți, originalul său lăsîndu-l fără semnătură.

Această practică poate să denote niște efecte negative, cum ar fi pierderea originalului de către una dintre părți, iar cealalta parte nu recunoaște existența unui asemenea act.

În practica judiciară română s-a statuat în mod unitar că lipsa semnăturii părții sau părților lipsește înscrisul sub semnătura privată de calitatea de probă preconstituită, ceea ce nu înseamnă că raportul juridic intervenit între părți este lipsit de valabilitate și că nu ar putea să fie dovedit prin alte mijloace de probă.

Referitor la data încheierii înscrisului sub semnătura privată, în legislația civilă nu cere în mod expres să fie prevăzută data, deși indicarea datei are utilitate întrucît în cazul în care intervin schimbări ce țin de capacitatea de exercițiu a părților, cu ajutorul datei indicate în înscris, poate să fie stabilit faptul dacă părțile semnatare au fost capabile la momentul încheierii actului, de asta depinzînd însuși valabilitatea actului și de asemenea data determină curgerea anumitor termene.

O excepție este prevăzută de art. 1458 al Codului Civil al Republicii Moldova care prevede expres faptul că „ testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime, datat și semnat de către testator”și „tesatamentul mistic la fel trebuie să fie scris în întregime, datat și semnat de către testator, precum și sigilat și prezentat notarului pentru a aplica inscripția de autentificare pe plic și semnat atît de notar, cît și de testator. [1]

Urmează să analizăm forța probatorie a înscrisului sub semnătură privată.

Putem afirma că forța probatorie a încrisului sub semnătură privată reiese din semnătura părților, care defapt reprezintă voința acestora, semnătura este prima dovadă certă a valorificării eficiente a principiului disponibilității.

Înscris în formă electronică  reprezintă o colecție de date în forma electronică (adică „reprezentări ale informației într-o formă convențională adecvată creării, prelucrării, trimiterii, primirii sau stocării acesteia prin mijloace electronice”) între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”.[ 7, p. 2]

În doctrina rusă înscrisul electronic ca mijloc de probă este definit drept „o sursă de informație despre circumstanțele ce urmează a fi stabilite pentru soluționarea litigiului civil, fixate pe un suport magnetic sau optic sau alt suport, obținute cu respectarea consecutivității formării acestui tip de înscris”.

Cu alte cuvinte, putem defini înscrisul electronic ca o informație, fixată pe un suport electronic, posedînd rechizitele necesare, care permit a identifica și confirma anumite circumstanțe, care au importanță juridică pentru soluționarea cauzei civile.

Înscrisul electronic se deosebește de celelalte înscrisuri prin forma sa, care se formează prin mijloace speciale tehnice de formare, prelucrare și transmitere a informației.

Iar după conținut nu se deosebește de înscrisurile pe suport de hîrtie.

Ceia ce ține de folosirea acestui tip de înscris ca mijloc de probație este necesar să întrunească anumite condiții.

În primul rînd, acest înscris trebuie să aibă forță juridică. Forța juridică a documentelor fiind atribuită prin întrunirea rechizitelor necesare.

Așadar, el trebuie să conțină următoarele rechizite: denumirea organizației, autorul documentului, adresa organizației, data întocmirii documentului, codul persoanei care a întocmit documentul, codul persoanei ce a certificat documentul.

În al doilea rînd, documentul trebuie să fie disponibil pentru a fi citit, să conțină informație accesibilă pentru perceperea ei de către instanța și de către participanții procesului civil. [ 27, p. 343]

Pentru a stabili cerințele ce trebuie respectate la întocmirea înscriului electronic este necesar să facem referire la Legea nr. 264 din 15.07.2004 cu privire la documentul electronic și semnătura digitală.

Pentru a stabili esentă înscrisurilor electronice este necesar să definim următoarele noțiuni: document electronic și semnătură digitală.

Deci, documentul electronic reprezintă informația în formă electronică, creată, structurată, prelucrată, păstrată și transmisă cu ajutorul computerului, al altor dispozitive electronice sau mijloace tehnice și de program, semnată cu semnătură digitală în conformitate cu prezenta lege.

Iar semnătura digitală este un atribut indispensabil al documentului electronic, obținut în urma transformării criptografice a acestuia cu utilizarea cheii private, destinat să confirme autenticitatea documentului electronic.

În capitolul II, art. 5 al respectivei legi sunt prevăzute cerințele față de documentul electronic. Astfel, documentul electronic trebuie să corespundă următoarelor cerințe principale:

a) să fie creat, prelucrat, păstrat și transmis cu ajutorul mijloacelor tehnice și de program;

b) să conțină atribute ce permit confirmarea autenticității lui, adică una sau mai multe semnături digitale ce corespund condițiilor și cerințelor stabilite de prezenta lege;

c) să fie creat și utilizat prin metode și într-o formă ce ar permite identificarea alcătuitorului documentului electronic;

d) să fie prezentat (redat) într-o formă perceptibilă;

e) să fie accesibil pentru utilizare repetată.[ 4]

Reieșind din prevederile acestei legi, documentul electronic ce corespunde cerințelor produce aceleași efecte juridice ca și documentul pe suport de hîrtie, autentificat cu semnătură olografă, are aceiași forță probantă ca și celelalte probe scrise, acest tip de document nu necesita autentificare suplimentară.

Ceia ce ține de valoarea probantă a acestui înscris, acesta nu poate fi respins ca mijloc de probație pentru motivul că are formă electronică.

Ținem să menționăm faptul că, toate exemplarele identice înscrisului electronic sînt considerate originale și produc aceleași efecte juridice.

Iar în cazul în care o persoană creează un document electronic și un document pe suport de hîrtie, identice după conținut, ambele se consideră documente de sine stătătoare și originale.

Prin copie a documentului electronic se înțelege redarea acestuia pe hîrtie, într-o formă care să poată să fie percepută de către instanța de judecată și ceilalți participanți la proces și se autentifică ca și celelalte înscrisuri conform legii.

Astel, înscrisul pe suport electronic poate să fie prezentat instanței ca mijloc de probă, atît în formă electronică, cît și pe suport de hîrtie autentificat în modul corespunzător de lege, avînd statut de copie al înscrisului.

Documentul electronic este autentic dacă:

este semnat de persoana abilitată, în modul stabilit, să semneze cu semnătura olografă documentul echivalent pe suport de hîrtie;

este semnat cu semnătura digitală autentică a alcătuitorului indicat în document.

Semnătura digitală are 2 funcții procesuale: identificare și autentificare și prezența semnăturii digitală are influență asupra forței probante a documentului.

De siguranța semnăturii digitală va depinde nivelul de încredere a judecătorului în înscrisul întărit cu așa o semnătură.

Așadar, putem afirma că întărirea documentului electronic cu semnătură digitală permite garantarea autenticității, integrității și nemodificării conținutului documentului în cauză, ceea ce mărește încrederea judecătorului asupra datelor ce sunt conținute în acesta. Însă, semnătura digitală este doar o modalitatea de stabilirea a apariției, autenticității documentului electronic.

Documentul electronic este creat de autorul acestuia și conține informație, ce reprezintă conținutul lui, precum și semnătura digitală a autorului și alte atribute stabilite.

Documentul electronic are 2 forme de redare internă și externă.

Forma de redare internă a documentului electronic este înscrierea informației, ce constituie conținutul documentului electronic, în formă electronică.

Forma de redare externă a documentului electronic este reproducerea documentului electronic pe ecranul computerului, pe suport de hîrtie sau pe alt suport material, într-o formă perceptibilă.

În aceiași ordine de idei în literatura de specialitate se afirmă că în sfera înscrisurilor electronice pot intra:

documente scriptice ( tipărite, cu ajutorul imprimantei, pe hârtie) adică informațiile stocate sunt transpuse, prin imprimantă, pe hârtie.

documente vizuale (informațiile sunt afișate pe monitor, iar transmiterea acestora se poate realiza prin intermediul rețelelor închise sau prin Internet ori prin alte mijloace, cum ar fi remiterea de către destinatar a suportului magnetic în care este stocată informația).

documente care ar putea fi ascultate și înțelese folosind doar mijloace electronice. [ 14, p.94]

Iar modul de utilizare a înscrisurilor electronice în activitatea de probațiune este reglementat de legislația procesual – civilă.

Ne vom referi și la importanța suporturilor electronice de informație.

În acest sens în doctrină se consideră că particularitățile suporturilor electronice sunt următoarele: au o calitate mai înaltă la fixarea datelor, au o aplicabilitate practică răspîndită, pot fi ușor manipulate, mecanismul complex de fixare a informației necesită o reglementare detaliată etc. [ 31]

Într-adevăr, suporturile electronice sunt un potențial corespunzător și incontestabil de informație.

Ținem să specificăm de asemenea că aprecierea înscrisurilor electronice ca mijloace de probație nu se deosebește de înscrisurile scrise pe hîrtie. Unele impedimente pot apărea atunci cînd este determinată autenticitatea și veridicitatea lor. Dacă părțile nu au obiecții asupra veridicității conținutului, judecătorul admite ca mijloc de probație înscrisul electronic.

Însă dacă veridicitatea informației din înscrisul electronic este contestată, atunci urmează a fi stabilite urmatoarele criterii: dacă autorul înscrisului este cel specificat în conținutul înscrisului, dacă conținutul este original, nemodificat. Stabilindu-se astfel dacă acest înscris are valoare juridică.

Aceste proceduri de clarificare a veridicității înscrisului electronic sunt realizate cu ajutorul programelor tehnice speciale.

În afară de înscrisurile autentice și sub semnătură privată în sistemul probator al procesului civil sunt folosite și alte categorii de înscrisuri ce pot contribui la aflarea adevărului în litigiile în curs de examinare. În literatura de specialiate sunt enumerate următoarele: scrisorile, ordinele de plată, răboajele, mențiunea făcută de creditor pe titlul de creanță, recipisele, registrele.

Odinele de plată confirmă cheltuielile suportate de către partea care a invocat acest înscris, fie plata unor facturi, servicii, cheltuieli de judecată.

Registrele sunt niște înscrisuri ce conțin însemnări, date referitor la unele fapte juridice cum ar fi: plata unei datorii, împrumut.

Recipisa este cea mai simplă categorie de înscris și cuprinde o anumită informație referitor la încheierea unui contract de împrumut sau de vînzare-cumpărare, iar în caz de litigiu aceasta servește drept probă. Aceasta trebuie să conțină anumite elemente: data, autorul ei, suma transmisă sau bunul ce urmează să fie procurat, date din acte de identitate domiciliul părților semnătura debitorului, scadența. Recipisa este un înscris care dă posibilitatea adresării în instanța de judecată și soluționarea în procedură în ordonanță.

Scrisoarea este un tip de înscris, scris de obicei de mînă, semnat de către autorul ei și prin intermediul căreia sunt aduse la cunoștință unele fapte altei persoane care este destinatarul acesteia.

Codul de procedură civilă prevede scrisorile de afacere, precum și cele personale ca mijloace de probație.

În doctrină se afirmă că scrisorile constituie un mijloc de probație relevant, întrucît în conținutul unei scrisori se poate conține mărturisirea unor fapte.

Însă, pentru ca scrisorile să fie acceptate ca mijloc de probă în procesul civil este necesar de întrunit cumulativ 2 condiții: conținutul scrisorii să nu fie confidențial și persoana care urmează să o prezinte să o dobîndească în mod legal.

Ceia ce ține de folosirea acestora ca mijloace de probație, trebuie să fie respectat ar.30 al Constituției, referitor la secretul corespondenței.

Putem deduce faptul că dreptul de a prezenta scrisoarea ca mijloc de probă aparține nemijlocit destinatarului.

De asemenea, terții care au interes legtim pot folosi și ei scrisoarea trimisă de expeditor destinatarului, pentru a-și dovedi pretențiile, însă pe lîngă asta terții trebuie să dovedească faptul că scrisoarea au dobîndit-o în mod legal.

II. Administrarea și cercetarea înscrisurilor

2.1. Condiții de admisibilitate a înscrisurilor ca mijloc de probă

Admisibilitatea înscrisurilor ca mijloc de probă, presupune faptul că instanța de judecată trebuie să admită și să cerceteze doar înscrisurile ce se referă nemijlocit la litigiul civil.

Admisibilitatea înscrisurilor ca probă presupune următoarele condiții:

Înscrisul să fie legal (să fie utlizate înscrisurile prescrise de lege pentru demonstrarea circumstanțelor relevante pentru cauza civilă și să fie respectate regulile ce țin de colectarea, administrarea înscrisurilor).

Referitor la această condiție art. 117, alin. (3) prevede că „ probele obținute cu încălcarea legii nu au putere de probațiune și nu pot fi puse de instanță în temeiul hotărîrii”.

Înscrisul să fie concludent (să se refere la niște împrejurări, a căror demonstrare duce la rezolvarea cauzei);

Pertinent (să aibă legătură nemijlocită cu obiectul cauzei). Această condiție este prevăzută de art. 121 CPC al RM. Instanța de judecată determină materialul probator, alege acele înscrisuri ce sunt necesare pentru stabilirea circumstanțelor de fapt ale cauzei și înlătură tot ceia ce încetinește derularea procesului.

Verosimil (să tindă spre dovedirea unor fapte credibile, posibile).

Admisibil ( să fie prevăzut de legislație și de asemenea circumstanțele de fapt care trebuie dovedite cu anumite mijloace de probă, nu pot fi dovedite cu alte probe).

Alături de condițiile generale de admisibilitate a înscrisurilor putem menționa și veridicitatea și suficiența, dat fiind faptul că veridicitatea conținutului înscrisului este o calitate relevantă a înscrisului, prin intermediul ei constatîndu- se circumstanțele precise ale pricinii.

Iar suficiența înscrisurilor reprezintă materialul necesar de probe pentru o cauză concretă.

În literatura de specialitate rusă se discută despre faptul că pe lîngă condițiile de admisibilitate a înscrisurilor: legalitate, concludență, pertinență,verosimilitate, admisibilitate, ar trebui să mai fie inclusă o condiție și anume: recunoașterea înscrisului.

Aici trebuie de precizat faptul că recunoașterea înscrisului, constă în recunoașterea faptului consemnat în conținutul înscrisului.

De asemenea se meționează faptul că recunoașterea înscrisului se referă la faptele juridice.

Recunoașterea înscrisului în unele cazuri ar însemna recunoașterea acțiunii înaintate de partea adversă.

În doctrină sunt conturate 2 tipuri de recunoaștere: simplă și calificată.

Recunoașterea înscrisului deci are o importanță practică deosebită pentru descoperirea adevărului obiectiv, întrucît eliberează cealaltă parte de sarcina probațiunii, cîștingîndu-se timp, duce la încheierea tranzacției de împăcare, recunoașterea cererii sau respingerea ei.

2.2. Administrarea înscrisurilor în procesul civil

Admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor sunt supuse normelor procesual- civile și principiilor ce guvernează procesul civil, cum ar fi: principiul contradictorialității, disponibilității, adevărului, egalității în fața legii și a justiției, precum și egalității părților în drepturi procedurale.

Din cele expuse rezultă că administrarea probelor în procesul civil, este strîns legată de realizarea principiului aflării adevărului, instituindu-se atît reguli referitor la sarcina probei cît și la rolul activ judecătorului.

Căci, conform art. 118 (5) Cod de Procedură Civilă judecătorul este în drept să propună părților și altor participanți la proces, să prezinte probe suplimentare și să dovedească faptele ce constituie obiectul probațiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor, pornind de la pretențiile și obiecțiile părților, precum și de la normele de drept procedural și material care urmează să fie aplicate.

Așadar, judecătorul trebuie să contribuie la lămurirea pricinii sub toate aspectele, pe baza probelor prevăzute de lege.

În legislația română norma procesual civilă ce ține de rolul activ al judecătorului este definită astfel „ judecătorii pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”. Din norma dată rezultă faptul că judecătorul are posibilitatea de a influența într-un fel desfășurarea procesului civil.

În acesiași ordine de idei, ținem să specificăm faptul că asupra procesului civil acționează un principiu fundamental, acela al „aflării adevărului” și trebuie asigurat și un echilibru procesual, care presupune posibilitatea judecătorului de a influența cursul procesului atunci cînd se constată că se produc dezechilibre de natură procesuală din cele mai diferite motive.[ 35]

Deci, putem concluziona faptul că judecătorul este diriguitorul procesului civil, el fiind cel care intervine în mod activ în dinamica acestuia, dirijează evoluția procesului și acordă ajutor necesar părților litigiante întru ocrotirea drepturilor și intereselor legitime ale acestora.

Judecătorul trebuie să asigure un echilibru procesual, prin repectarea tuturor principiilor ce guvernează procesul civil.

Referitor la administrarea înscrisurilor în procesul civil, aceasta nu este lăsată la discreția părților litigiante, fiindcă pricinile civile interesează și societatea prin soluționarea justă, promptă a pricinilor, pe baza adevărului, garantîndu-se un climat social echilibrat și o justiție eficientă.

Administrarea înscrisurilor reprezintă o operație complexă și deosebit de esențială în evoluția procesului civil, întrucît pricinile civile nu pot să fie soluționate și elucidate, fără administrarea unor înscrisuri adecvate, indisolubil legate de circumstanțele cauzei aflate pe rol în instanța de judecată.

Administrarea înscrisurilor se face în cadrul ședinței de judecată, pentru ca instanța să potă lua cunoștință, de la început, de întregul material probator, în ordinea stabilită de lege.

Astfel, administrarea înscrisurilor în fața instanței care judecă pricina este o cerință a principiului nemijlocirii.

Înscrisurile trebuie să fie administrate înainte de începerea dezbaterii fondului cauzei, întrucît dezbaterile judiciare presupun discutarea tuturor împrejurărilor de fapt și de drept ale cauzei.

În procedura noastră civilă nu există o etapă desinstătătoare a procesului civil în care să fie strînse și pregătite dovezile pentru a fi discutate în contradictoriu în fața instanței de judecată.

Administrarea înscrisurilor constă din 3 etape: propunerea, încuviințarea și administrarea nemijlocită a acestora.

Propunerea înscrisurilor se face în faza inițială a procesului, reclamantul fiind cel care arată prin cererea de chemare în judecată înscrisurile în baza cărora își justifică fiecare pretenție (art. 166, alin. (2), lit. (e) a CPC al RM, iar pîrîtul, prin referință (art. 186, alin. (3) a CPC al RM), trebuie să indice înscrisurile aduse împotriva fiecarei pretenții din cererea de chemare în judecată, precum și alte date relevante pentru soluționarea pricinii.

Iar dacă pîrîtul formulează o cerere reconvențională, trebuie să prezinte înscrisurile în baza cărora își întemeiază pretențiile.

În principiu propunerea probelor trebuie să fie realizată prin cererea de chemare în judecată și prin referință, sau cel tîrziu în cadrul primei înfățișări în instanță. Iar instanța înainte de încuviințarea înscrisurilor ca mijloace de probă, le pune în discuție contradictorie părților.

Ceia ce ține de termenul de propunere a înscrisurilor într-un anumit termen, legiuitorul a urmărit să împiedice tergiversarea procesului și să asigure realizarea efectivă a dreptului la apărare.

După cum urmează, înscrisurile urmează a fi încuviințate de către instanța de judecată, aceasta apreciază dacă acestea sunt utile cauzei în curs de examinare.

Încuviințarea unor înscrisuri fără o serioasă examinare prealabilă a oportunității lor, duce inevitabil la întîrzierea judecății, la încărcarea dosarului cu material inutil și astfel la complicarea procesului, deschizînd prin aceasta poarta uneia din formele obișnuite în care se manifestă abuzul de drept procesual. [32, p.19]

Asupra încuviințării înscrisurilor, instanța de judecată se pronunță printr-o încheiere motivată, atît în cazul admiterii înscriurilor, cît și în cazul respingerii înscrisurilor propuse de părțile litigiante.

Încheierea de încuviințare a înscrisurilor este una preparatorie, instanța avînd posibilitatea de a reveni asupra acestui mijloc de probă, această încheiere trebuie să conțină temeiurile și motivarea, precum și faptele care sunt dovedite prin aceste înscrisuri.

Administrarea sau prezentarea înscrisurilor este prevăzută de art. 138 al CPC al RM și Recomandarea nr. 1 privind prezentarea și administrarea înscrisurilor a CSJ care atenționează participanții la proces asupra respectării exigențelor legale privind prezentarea și administrarea înscrisurilor. În special, Curtea amintește despre necesitatea autentificării copiilor, certificării semnăturilor etc., în modul stabilit de lege.[ 6]

În cele ce urmează, este relatat conținutul normelor procesual civile cu privire la prezentarea înscrisurilor.

Înscrisurile, de regulă, sunt depuse în ședința de judecată de către părțile litigiante sau de alți participanți la proces. La solicitarea acestora, înscrisurile pot fi reclamate de instanță părților, altor participanți la proces, precum și persoanelor care nu sînt participanți la proces.

Înscrisurile sunt administrate și prin intermediul cancelariei civile, înainte de ședința de judecată, pentru a fi soluționată cauza într-un termen mai rezonabil.

Dacă pentru soluționarea pricinii relevanță are numai o parte din înscris, instanța primește un extras din el, autentificat conform legii.

Înscrisurile sunt depuse în original sau în copie autentificată în modul stabilit de lege, cu indicarea locului de aflare a originalului.

Potrivit art.138, alin. 4 CPC, coroborat cu art.167, alin.1, lit.c) CPC, prezentarea înscrisurilor originale ca mijloace de probație este o exigență generală. Însă anexarea unei copii de pe un document este posibilă și utilă, dacă aceasta este certificată în modul prevăzut de lege.

De asemnea trebuie să menționăm faptul că, multitudinea de înscrisuri, necesită adoptarea unor reguli prin care s-ar confirma valabilitatea copiilor acestora.

În practică, referitor la copiile actelor de identitate ale părților judecătorul verifică valabilitatea lor atunci cînd stabilește identitatea părților în ședință și verifică autenticitatea semnăturii de pe înscrisuri, iar copiile actelor de stare civilă trebuie să fie autentificate în modul prevăzut de legislație, fie de către reprezentant, fie de notar.

În același fel se procedează cu copiile actelor juridice (contracte, testamente etc.).

Iar copiile actelor de înființare a persoanelor juridice, precum și alte acte emise de persoanele juridice cum ar fi: copii ale carnetelor de muncă, ordine interne, contracte, convenții, pot fi certificate și de persoana juridică care confirmă corespunderea cu originalul.

Înscrisul se depune în original cînd conform prevederilor actelor normative, circumstanțele pricinii trebuie confirmate numai cu documente în original sau cînd copiile de pe documentul administrat au conținut contradictoriu sau în cazul cînd instanța solicită prezentarea originalului.

Trebuie de menționat faptul că pe lîngă părțile la proces care pot să administreze înscrisuri și reprezentanții părților au acest drept, astfel, conform art. 8, alin. (4), (5) a Legii cu privire la avocatură „avocatul poate adeveri copii și extrase din acte și poate certifica semnăturile de pe actele necesare pentru acordarea asistenței juridice, certificarea avînd loc prin semnătura și ștampila avocatului, cu indicarea datei și menționarea corespunderii cu originalul”. [3]

Ulterior, copiile de pe înscrisuri în ședința de judecată de către participantul la proces sau reprezentantul acestuia, se înmînează participanților la proces care nu dispun de ele, pentru a face cunoștință cu conținutul acestora și a se expune ulterior, aceștia fiind fie pîrîții, fie intervenienții principali și accesorii.

În cursul administrării înscrisurilor, poate interveni o cerere de declarare a înscrisului ca fiind fals.

În acest caz, legislația procesual civilă prevede și renunțarea unei părți la înscris ca mijloc de probațiune și solicitarea excluderii lui și examinarea cauzei în baza probelor rămase.

Iar conform art. 227, alin. 3 CPC al RM pentru verificarea declarației de defăimare a probei ca fiind falsă, instanța, afară de dispunerea expertizei, poate propune părților să prezinte alte probe. Dacă persoana care defăimează înscrisul indică autorul sau complicele falsului, instanța poate suspenda judecarea pricinii, prezentînd procurorului înscrisul împreună cu procesul-verbal respectiv potrivit art. 227 alin.(3) CPC.

Ținem să facem referire la Conveția Europeană a Drepturilor Omului în materia administrării și aprecierii probelor. În literatura de specialitate se afirmă că administrarea și aprecierea probelor este o materie în care statele membre se bucură de o marjă de apreciere foarte largă, Convenția permițând statelor să reglementeze semnificativ regulile de admisibilitate și forța probantă a mijloacelor de probație.

Curtea nu are compentența de a verifica dacă instanțele naționale au au apreciat corect sau nu probele administrate în cauză, ci doar de a stabili dacă mijloacele de proba au fost administrate într-o manieră echitabilă.

Așadar, în materia administrării probelor, elementul determinant al examenului efectuat de către instanță europeană este modalitatea în care probele sunt prezentate în fața judecătorului național.

În schimb, au fost constatate violări a Convenției atunci când instanță și-a fondat aproape în mod exclusiv decizia pe o probă obținuta în mod ilegal sau care nu a fost niciodată adusă la cunoștința părții, care a ignorat-o în cursul procedurii. [ 20, p.26]

Așadar, administrarea înscrisurilor garantează stabilirea adevărului obiectiv, asigură descoperirea noilor circumstanțe relevante pentru soluționarea cauzei.

Ținem să evidențiem și incidentele procesuale în administrarea înscrisurilor.

Potrivit unei opinii din literatura de specialitate, cuvîntul incident are două înțelesuri:

în sens larg, incident înseamnă toate evenimentele care vin să întrerupă mersul regulat, normal al unei instanțe

în sens restrîns, termenul de incident reprezintă diferitele cereri ce se fac în cursul unui proces deja început.

Așadar, putem defini incidentele procesuale drept un mijloc procesual pus la indemîna părților prin care solicită intervenția instanței în cursul soluționării pricinii civile, asupra situațiilor ivite ce împiedică elucidarea unor aspecte ce țin nemijlocit de aflarea adevăului și asupra cărora instanța trebuie să se pronunțe imediat prin încheiere, spre soluționarea justă a cauzei.

Legislația procesual-civilă prevede următoarele incidente procesuale în administrarea înscrisurilor:

înscrisurile se află în posesia sau păstrarea părții adverse în proces;

înscrisurile se află în posesia unei terțe persoane;

înscrisurile se păstrează la o autoritate, organizație, instituție.

Atunci cînd judecătorului îi este adus la cunoștință prin afirmațiile părții interesate despre faptul că înscrisul original se află în posesia sau păstrarea părții adverse în proces, probațiunea este efectuată prin înaintarea către partea adversă a unui demers de obligare de prezentare a înscrisului original în ședința de judecată. În așa fel, judecătorul emite o încheiere privind prezentarea înscrisului în original, iar în cazul în care încheierea judecătorească nu este executată de partea obligată, instanța va putea să utilizeze și să cerceteze copia de pe original, prezentată de partea interesată.

Instanța de judecată va aprecia așadar, puterea probantă a copiei autentificate în mod corespunzător a înscrisului, după intima sa convingere.

O altă prevedere specifică este situația în care o parte sau un alt participant intenționează să împiedice folosirea înscrisului ca mijloc de probație în judecarea pricinii fie prin distrugerea definitivă a acestuia, sau asunderii înscrisului, în acest caz declarațiile persoanei interesate despre conținutul documentului poate fi considerat de instanță drept doveditoare.

Referitor la acest incident procesual, legislația procesuală română prevede sancțiuni și anume înlăturarea copiei prezentate a înscrisului, însă înainte de aplicarea acestei sancțiuni, instanța dă un termen părții la care se află înscrisul pentru a prezenta înscrisul și în cazul în care se refuză, se dispune sancțiunea respectivă.

De asemenea, legislația procesuală română prevede expres cazurile cînd cererea de reclamare a înscrisurilor poate să fie respinsă de către instanță:

atunci cînd cuprinsul înscrisului privește chestiuni cu totul personale;

cînd reclamarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a păstra un secret;

cînd înfățișarea înscrisului ar atrage urmărirea penală împotriva părții sau a unei alte persoane, sau a expune-o disprețului public. [18, p.179]

În cazul în care înscrisul se află în posesia unei terțe persoane, înscrisurile pot fi reclamate de către instanță.

Potrivit legislației române în această situație, terțului care nu este participant și nici parte la proces i se va comunica să prezinte înscrisul, sub sancțiunea plății de daune cominatorii pentru fiecare zi de întîrziere, iar partea care a solicitat reclamarea înscrisului, va suporta cheltuielile de prezentare a înscrisului de către terța persoană.

Un alt incident procesual este și situația cînd înscrisul se păstrează la o autoritate, organizație sau altă instituție sau persoană, instanța de judecată, la cererea persoanei interesate, dipune printr-o încheiere prezentarea lui în termenul prevăzut de lege. Însă, pentru a putea beneficia de acest incident, trebuie să fie epuizate toate căile de eliberare a acestui înscris. În același timp această normă precizează și faptul că obținerea și prezentarea acestui înscris sunt realizate din contul celui care a solicitat prezentarea acestui înscris.

Și iarăși, legislația română prevede faptul că în caz de refuz nejustificat de a prezenta înscrisul solicitat, instanța poate să oblige instituția sau persoana, organizația de a plăti daune cominatorii pentru fiecare zi de întîrziere.

De asemenea, instanța poate dispune citarea reprezentanților instituțiilor, organizațiilor ca martori în proces pentru a li se comunica legal despre prezentarea înscrisurilor pe care le deține și au valoare probantă și ulterior, urmează a fi cercetate, contribuind în mod indispensabil la soluționarea pricinii civile deduse judecății.

Iar cercetarea acestor înscrisuri va fi realizată cu citarea prealabilă a părților, pentru a fi asigurat principiul dreptului la apărare,al contradictorialității, al nemijlocirii și continuității în același timp.

Referitor la incidentele procesuale privind administrarea înscrisurilor, reieșind din cele menționate mai sus putem vedea că în legislația procesuală română sunt reglemenate expres unele aspecte ce țin de eficiența adimistrării înscrisurilor, chiar și atunci cînd apar incidente procesuale de natură să împiedice examinarea detaliată și obiectivă a înscrisurilor și stabilirea unor circumstanțe veridice și utile pentru examinarea pricinii civile. În concluzie putem afirma că ar fi elocvent și util de a fi reglementat expres unele reguli ce țin de reclamarea înscrisurilor și în același timp și sancțiuni pentru cei ce nu execută prevederile legii și tergiversează examinarea cauzei. Ar trebui și legislația noastră să conțină niște garanții în reclamarea nu numai a înscrisurilor, ci a tuturor probelor, pentru a fi clarificate circumstanțele cauzei mai promt și în același timp nu ar fi încălcate drepturile altor persoane interesate.

Aceste înscrisuri pot să fie foarte importante pentru justificarea pretențiilor părților și într-un fel, prin neadministrarea lor se încalcă principiul dreptului la apărare și egalității părților în drepturi procesuale, întrucît instanța trebuie să creeze posibilități egale, suficiente pentru ca părțile să-și susțină poziția sa în proces, iar neadministrarea unor înscrisuri de care ar depinde soarta hotărîrii ce urmează a fi adoptată, o parte este defavorizată în raport cu partea adversă, și aici ne referim nemijlocit la incidentul procesual „înscrisul se află în posesia sau păstrarea părții adverse în proces”.

2.3 Cercetarea și aprecierea înscrisurilor de către instanța de judecată

Cercetarea și aprecierea înscrisurilor au o legătură interdependentă, cercetarea declanșează activitatea de apreciere, iar aprecierea la rîndul ei este de neconceput fără cercetarea înscrisurilor.

Respectiv, cercetarea și aprecierea înscrisurilor o putem numi ca o etapă finală a probațiunii, este o activitate procesuală logică a subiecților probațiunii, îndreptată spre controlul trăsăturilor caracteristice ale înscrisului.

O parte importantă a cercetării și aprecierii probelor constituie determinarea veridicității înscrisului, judecătorul trebuie să verifice dacă înscrisul corespunde principiilor de admisibilitate și pertinență, să verifice conținutul și autenticitatea înscrisului, precum și întregul proces de formare a înscrisului. Însă dacă instanța nu poate să clarifice conținutul înscrisului sub formă de scrisoare, instanța recurge la ajutorul expertului.

Înscrisurile sunt cercetate de către instanța de judecată conform prevederilor art. 222-223 și concomitent de art. 137- 141 ale CPC al RM, intanța de judecată cercetează doar înscrisurile ce au valoare probantă pentru soluționarea cauzei civile.

Cercetarea înscrisurilor este un complex de acțiuni procesuale realizate de judecător, în scopul cercetării tuturor aspectelor conținutului înscrisurilor și ulterior aprecierea acestora.

Practica judiciară ne demonstrează faptul că instanțele judecătorești, comit erori în determinarea veridicității și autenticității înscrisurilor, de asemnea și referitor la suficiența înscrisurilor pentru soluționarea pricinii.

Aspectul ce ține de suficiența înscrisurilor este strîns legat de circumstanțele de fapt ce urmează a fi dovedite.

Pentru a fi demonstrate pretențiile reflectate în actele procesuale, fie cerere de chemare în judecată, fie referință sau cerere reconvențională, trebuie să existe material probant suficient. Prin material probant suficient se are în vedere un cumul de mijloace de probație, pentru ca să fie stabilite informații complete și obiective despre circumstanțele de fapt, care constituie obiectul probațiunii. Suficiența probelor este hotărîtă de către judecător în funcție de specificul fiecărei cauze civile.

O analiză aprofundată a înscrisurilor permite rezolvarea litigiului în mod rezonabil.

Cercetarea înscrisurilor se face în ședință publică, în fața completului de judecată, are loc prin răsfoirea dosarului civil aflat în examinare, judecătorul dă citire fiecărui înscris atașat în dosar. Astfel, se dă citire înscrisurilor, se prezintă parților la proces și reprezentanților și ulterior părțile litigiante dau explicații asupra lor.

Reieșind din principiul nemijlocirii, toate înscrisurile anexate la dosar sunt cercetate în cadrul dezabaterilor judiciare, judecătorul fiind obligat să cerceteze direct și nemijlocit înscrisurile și respectiv să emită hotărîrea numai în baza circumstanțelor constatate și al înscrisurilor cercetate și verificate în ședința de judecată.

Însă, de la această regulă există excepții cum ar fi: delegațiile judecătorești, asigurarea probelor și administrarea înscrisurilor la locul de păstrare sau aflare.

Astfel, instanța judecătorească poate să admită administrarea înscrisurilor la locul de păstrare sau aflare dacă prezentarea lor în judecată este imposibiliă sau dificilă, astfel, judecătorul emite o încheiere privind locul, data și ora cercetării la fața locului a înscrisurilor și înștiințează persoanele interesate în solutionarea litigiului.

Cercetarea acestor înscrisuri, încheiate la fața locului sunt citite în ședința de judecată, apoi sunt prezentate participanților la proces, reprezentanților lor și, după caz, experților și martorilor.

După aceasta, participanții la proces pot da explicații asupra lor.

Înscrisurile respective nu au putere probantă prestabilită, fiind apreciate liber de instanță în raport cu alte probe din dosar, potrivit regulilor generale prevăzute de legislația procesual-civilă.

Aceast tip de cercetare este specific, întrucît în asemenea cazuri judecătorul care participă la examinarea cauzei respective, va cerceta doar procesul – verbal și alte materiale, cum ar fi planuri, scheme, din acest motiv la acest tip de cercetare se recurge doar în cazuri excepționale.

Pentru a fi stabilit adevărul înscrisurile sunt cercetate în concordanță cu explicațiile părților și depozițiile martorilor.

Atunci cînd sunt cercetate înscrisurile autentice , judecătorul trebuie să se convingă de faptul că înscrisul este eliberat de instituția cu competență respectivă, că este semnat de persoana cu funcție de răspundere.

Referitor la cercetarea copiilor de pe înscrisuri judecătorul trebuie să aibă răspunsuri la următoarele întrebări: nu a fost modificat conținutul înscrisului copie în comparație cu originalul, cum a fost întocmită copia prin xerox sau prin duplicat, garantează copia înscrisului veridicitatea faptelor ce sunt conținute în cuprinsul său.

Ceia ce ține de înscrisurile sub semnătură privată este relevant faptul, că judecătorul are misiunea de a stabili dacă corespunde conținutul înscrisului cu voința celui ce l-a semnat, de asemenea trebuie de stabilit dacă înscrisul a fost semnat benevol, sau prin constrîngere.

Aprecierea este defapt o activitate desfășurată de către subiecții implicați în procesul de probațiune conform condițiilor stabilite de lege, cu utlizarea metodei logice, care se referă nemijlocit la pertinența, admisibilitatea, veridicitatea și suficiența înscrisului.

Aprecierea înscrisurilor este înfăptuită atît de părți, cît și de instanța de judecată.

Părțile dau apreciere înscrisurilor în cadrul susținerilor verbale, tinzînd să convingă instanța de judecată asupra circumstanțelor elucidate cu ajutorul înscrisurilor.

Aprecierea înscrisurilor realizată de către judecător, pe baza convingerii lui și în condițiile prevăzute de lege este autoritară.

Conceptul de intima convingere a judecătorului reprezintă o încredere profundă în aptitudinile sale, o convingere intensă că deducerile sale, concluziile referitor la materialul probator sunt juste. Cu alte cuvinte intima convingere trebuie să fie justificată.

Astfel, în baza art. 130 CPC al RM „ instanța judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare și nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblul și interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege”. De asemenea este prevăzut faptul că nici un fel de probe nu au pentru instanța judecătorească o forță probantă prestabilită.

Referitor la momentul aprecierii înscrisurilor în doctrină există 2 păreri diferite.

După părerea unor doctrinari aprecierea înscrisurilor este făcută de instanță în etapa deliberării, examinînd înscrisurile administrate, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire înscrisurile au fost încuviințate. [ 24, p.311]

Iar după părerea altor savanți procesualiști aprecierea înscrisurilor în funcție de nivelul de cunoaștere constă din următoarele etape:

Inițială ( această apreciere fiind dată în cursul încuviințării, cercetării înscrisurilor, pînă la pronunțarea hotărîrii);

Definitivă ( acestă apreciere este dată în momentul deliberării șiconstă în expunerea în hotărîre asupra înscrisurilor administrate);

De control ( această apreciere se înfăptuiește de instanțele ierarhic superioare, atunci cînd este rejudecat fondul cauzei în ordine de apel sau recurs).[26, p.137]

Ne raliem la părerea că totuși aprecierea înscrisurilor constă din 3 etape: inițială, definitivă și de control și tinem să specificăm faptul că fiecare tip de apreciere este deosebit de importantă pentru solutionarea justă a cauzei aflate în curs de examinare.

Reiterăm faptul că aprecierea înscrisurilor constă într-o operațiune mentală pe care o face instanța spre a determina forța probantă și valoarea fiecărei probe separat și a tuturor probelor luate în ansamblu, conform convingerii proprii și conștiinței juridice, respectînd dispozițiile legale.

În aceiași ordine de idei, afirmăm că aprecierea înscrisurilor constă în analizarea amănunțită a trăsăturilor și corespunderea conținutului acestora cu adevărul obiectiv.

În calitate de metodă utilizată pentru aprecierea înscrisurilor, putem evidenția metoda logică și comparativă și anume compararea înscrisurilor și altor mijloace de probațiune, momentul întocmirii și sursa lor de proveniență, metoda păstrării informației despre circumstanțe ale pricinii, obiectivitatea relatării informației, divergențele de conținut între diferite înscrisuri.

Atunci cînd sunt apreciate înscrisurile judecătorul este obligată să atragă atenția asupra conținutului înscrisului, de la cine emană, de la persoană publică sau privată, este respectată forma, conținutul și alte rechizite, de asemenea este relevant și locul, timpul întocmirii înscrisului.

Judecătorul atunci cînd se retrage în camera de deliberare și are în față înscrisurile, este obligat să analizeze minuțios fiecare înscris, administrarea acestuia, păstrarea acestuia și nemijlocit cercetarea lui, pentru a se convinge de veridicitatea și certitudinea circumstanțelor stabilite care se reflectă în conținutul înscrisurilor, legătura reciprocă a înscrisurilor cît și suficiența lor pentru soluționarea cauzei.

Înscrisurile sunt apreciate pararelel cu explicațiile părților, declarațiile martorilor, concluziile expertului.

Deci, reiterăm că aprecierea înscrisurilor constă din următoarele reguli:

instanța de judecată apreciază înscrisurile după intima convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă și obiectivă a tuturor înscrisurilor;

nici un înscris nu are forță probantă prestabilită;

instanța apreciază admisibilitatea, pertinența, încuviințarea, autenticitatea înscrisurilor;

rezultatatele aprecierii înscrisurilor sunt reflectate în actele de dispoziție a instanței de judecată: hotărîri, încheieri, ordonanțe.

2.4. Administrarea înscrisurilor în căile de atac

Legislația procesual – civilă prevede 3 căi de atac: apel, recurs și revizuire.

Apelul este mijlocul procesual prin care persoana nemulțumită de hotărîrea primei instanțe solicită curții de apel, în condițiile prevăzute de lege, modificarea sau casarea ( totală sau parțială) a acesteia.[11, p. 221]

Apelul de fapt, reprezintă o rejudecare a fondului cauzei.

Însă, trecem nemijlocit la ceia ce ne interesează pe noi și anume administrarea înscrisurilor în ordine de apel.

Conform art. 372, alin.(1) al CPC al RM, părțile sau alți participanți la proces au dreptul să prezinte înscrisuri noi, dacă au fost în imposibilitate să o facă la examinarea litigiului în fond.

Astfel, înscrisurile noi se depun cu atîtea copii cîți participanți la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanța de apel. Copiile de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege, iar dacă sunt întocmite într-o limbă străină, se traduc și se certifică în modul stabilit de lege.

Procedura de administrare a înscrisurilor în instanța de apel este similară acelei din instanța de fond.

Așadar, părțile sau alți participanți la proces au dreptul să prezinte înscrisuri noi, însă condiția cu condiția probării faptului că au fost în imposibilitatea să le prezinte la examinarea pricinii în fond.

Instanța de apel expediază înscrisurile noi administrate participanților la proces și respectiv le propune să depună referințe și alte înscrisuri la dosar.

În literatura rusă se folosește termenul de „motive întemiate” pentru a desemna imposibilitatea părții de a prezenta probe.

Niște exemple elocvente ar fi cazul în care înscrisurile au fost respinse de instanța de fond ca fiind nepertinente sau inadmisibile; instanța de fond a respins demersul participantului la proces privind reclamarea probelor fie de la partea adversă, fie de la o autoritate sau instituție; despre existența înscrisurilor participantul la proces a aflat după pronunțarea hotărîrii instanței de fond.[ 5]

Instanța de apel nu are dreptul să administreze înscrisurile care au putut fi prezentate de participanții la proces în primă instanță.

Înscrisurile noi se vor depune în atîtea copii, în dependență cîți participanți la proces sunt și de asemenea cîte o copie pentru instanța de judecată. Copiile de pe înscrisuri trebuie să fie legalizate conform legii, iar înscrisurile redactate în limbă străină trebuie să fie traduse și autentificate în modul prevăzut de lege.

Iar în cazul în care participanții la proces invocă necesitatea administrării de noi înscrisuri, aceștia trebuie să indice motivele care au împiedicat administrarea lor în prima instanță. După ascultarea pozițiilor participanților la proces referiritor la admiterea sau respingerea înscrisurilor suplimentare, instanța de apel, pînă la începerea judecării apelului în fond, va emite o încheiere motivată în acest sens.

După ce au fost administrate, înscrisurile din dosar urmează a fi cercetate și apreciate în modul prevăzut de lege.

În literatura juridică s-a apreciat că posibilitatea administrării în apel a înscrisurilor noi, constituie o derogare de la principiul nemijlocirii, care este însă atenuat prin posibilitatea instanței de apel de a încuviința refacerea probelor administrate înaintea primei instanțe. [8, p. 431]

După părerea mea, posibilitatea administrării înscrisurilor noi în ordine de apel, nu ajută doar la găsirea erorii, ci și la înlăturarea ei definitivă. Astfel, instanța de apel poate casa hotărîrea adoptată de instanța de fond și poate să pronunțe decizia sa, în urma cercetării și aprecierii înscrisurilor noi prezentate.

Concluzionăm faptul că încuviințarea înscrisurilor noi de către instanța de apel, trebuie privită sub 2 aspecte.

Primul aspect: judecătorii instanței de apel trebuie să stabilească motivele din cauza cărora aceste înscrisuri nu au fost prezentate în prima instanță, să le aprecieze și să le decalare fie întemeiate, fie neîntemeiate.

Al doilea aspect constă în faptul că: este necesar ca înscrisurile suplimentare să corespundă cerințelor admisibilității, pertinenței și veridicității.

O problemă care poate să apară în practică este – în ce etapă a examinării cauzei în ordine de apel trebuie să fie stabilit dacă motivele imposibilității administrării înscrisurilor sunt întemeiate sau nu?

Aici cel mai potrivit răspuns ar fi etapa pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, un alt răspuns ar fi etapa prealabilă de examinare a dosarului de către judecătorul raportor, sau nemijlocit în cadrul ședinței de judecată – în partea pregătitoare. Iar întrucît, cauzele în ordine de apel se soluționează de un complet de 3 judecători, hotărîrea trebuie luată de comun acord în cadrul examinării în fond a apelului.

Recursul este o cale ordinară de atac prin care participanții la proces au posibilitatea de a solicita insanței superioare modificarea sau casarea hotărîrii, care nu poate să fie atacată cu apel.

În privința administrării probelor există o regulă particulară și anume aceea a inadmisibilității probelor noi în recurs. Această regulă se întemeiază pe rațiunea că defapt, recursul nu este o cale devolutivă, ci un remediu procesual prin care se realizează un examen al hotărîrii atacate. Însă, exista și o excepție, înscrisurile sunt probe ce pot fi administrate în tot cursul judecării recursului, fiind probe ce pot fi administrate cu ușurință si care nu presupun amînarea succesivă a judecății.

Judecînd recursul, instanța verifică, în limitele invocate în recurs și în baza referinței depuse de către intimat, legalitatea hotărîrii atacate, fără a administra noi dovezi (art. 442 alin. (1) CPC).

Astfel, putem menționa faptul că nu pot fi anexate la cererea de recurs și nu sunt examinate de instanța de recurs probe suplimentare ale participanților la proces prin care aceștia vin să dovedească existența sau inexistența circumstanțelor de fapt cu caracter material-juridic, pe care se întemeiază pretențiile sau obiecțiilor lor.

Însă, participanții la proces au dreptul de a anexa la cererile de recurs și referințele lor, înscrisuri noi care confirmă încălcările normelor de drept procedural (art. 432 alin. (3) CPC) sau existența temeiurilor pentru încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol (art. 265, 267 CPC), cu condiția că demonstrează că au fost în imposibilitatea să le prezinte la examinarea pricinii în instanță de apel. De exemplu, recurentul, în susținerea argumentului privind casarea hotărîrilor și încetarea procesului în baza art. 265 lit. b) CPC, poate anexa copia unei hotărîii irevocabile într-o cauză identică, respinsă ca nepertinentă de instanțele inferioare.

Ceia ce ține de examinarea cererilor de recurs declarate împotriva hotărîrilor curților de apel, instanța de recurs este în drept să încuviințeze înscrisuri noi prezentate de participanții la proces, cu condiția că aceștia probează faptul că au fost în imposibilitatea să le prezinte la examinarea pricinii în fond.

Ținem să menționăm faptul că instanța de recurs nu controlează modul de apreciere a probelor de către instanțele de fond și de apel.

Puterea probantă atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probele prezentate, suficiența probelor pentru soluționarea cauzei și concluziile făcute în urma probațiunii sunt în afara controlului instanței de recurs.

Însă, prin prisma art. 432 alin. (4) CPC, instanța de recurs poate să intervină în materia probațiunii doar sub aspect procedural și anume dacă se invocă că instanța de apel a apreciat în mod arbitrar probele, încălcând regulile generale de apreciere a probelor stabilite în prevederile art. 130 CPC.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, întrucît doar prin intermediul acesteia pot fi corectate erorile judiciare și ulterior pot fi desființate hotărîrile și încheierile irevocabile.

În opinia doctrinarului Ioan Leș revizuirea ocupă un rol specific în sistemul căilor de atac, întrucît există niște reguli de procedură specifice ce țin de exercitarea revizuirii.

Revizuirea poate să fie exercitată doar în temeiurile prevăzute de lege.

Dacă ne referim la materia probațiunii în exercitarea revizuirii, art.451 (1) CPC prevede expres faptul că în cererea de revizuire se indică obligatoriu temeiul de declarare a revizuirii și se anexază probele ce le confirmă.

Așadar, ceia ce ține de admisibilitatea probelor în cadrul revizuirii, considerăm necesar să facem referire la art.122 (1) CPC care prevede expres faptul că „ circumstanțele care, conform legii, trebuie confirmate prin anumite mijloace de probațiune nu pot fi dovedite cu nici un fel de alte mijloace probante”.

Din această normă reiese faptul că unele categorii de circumstanțe pot fi probate numai prin anumite mijloace de probă.

Aici un exemplu ar fi: încheirea în scris a actelor juridice dintre pers. juridice sau pers.fizice, dacă valoarea obiectului depășește 1000 lei. Nerespectarea formei scrise, face să decadă părțile din dreptul de a cere, în caz de apariție a unui litigiu, proba cu martori pentru a dovedi încheierea actului jurdic.

Probele noi, ca mijloc (modalitate) a constatării circumstanțelor examinat anterior nu constituie acele „circumstanțe și „fapte conform art. 449 lit. b) CPC și respectiv temei al revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile. Astfel spre exemplu, în situația când o parte probează un fapt (o circumstanță) printr-un înscris, care va fi respins de instanța de judecată ca fiind inadmisibil conform art. 122 CPC, iar mai apoi, după ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă, partea interesată descoperă un alt mijloc de probă – care confirmă același fapt (circumstanță) – în acest caz nu va constitui un temei de admitere a revizuirii conform art. 449 lit. b) CPC. [10, p.97]

Reieșind din prevederile art. 449 lit. b) CPC „ au devenit cunoscute unele circumstanțe sau fapte esențiale ale pricinii care nu au fost și nu au putut fi cunoscute revizuientului…”, respectiv și probele prin care se vor confirma temeiurile trebuie să fie noi.

Sub acest aspect putem afirma că în cazul descoperirii unor circumstanțe noi și esențiale pentru soluționarea justă a cauzei, acestea trebuie să fie dovedite numaidecît, întrucît acestea nu sunt cunoscute nici de părțile care au interes în procesul respectiv și nici de instanța de judecată care a soluționat cauza și a pronunțat hotărîrea pe pricina respectivă, sub sancțiunea inadmisibilității și respingerii cererii de revizuire

Legislația procesual civilă nu enumeră și nici nu stabilește careva criterii de determinare a circumstanțelor sau faptelor esențiale ale pricinii civile care nu au fost și nici nu puteau fi cunoscute anterior revizuientului.

După Л.C. Mopoзoва, prin circumstanțe nou-descoperite urmează a se înțelege faptele juridice, care au importanță esențială pentru soluționarea cauzei, care existau la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, însă nu erau cunoscute și nici nu puteau fi cunoscute anterior nici revizuientului, nici instanței de judecată, care și-au exercitat toate atribuțiile prevăzute de lege în vederea colectării probelor și constatării adevărului obiectiv.[ 25, p.41]

Astfel, reiterăm faptul că circumstanțele nou descoperite trebuie să corespundă unor condiții speciale și anume:

trebuie să aibă importanță decisivă pentru justa soluționare a cauzei civile. În acest sens și Hotărârea Plenului CSJ a Republicii Moldova, nr.14 din 03 octombrie 2005, Cu privire la practica aplicării legislației procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire explică în pct.4 că circumstanțele sau faptele noi prezentate ca temei al revizuirii trebuie să influențeze esențial soluția dată inițial de instanță, în sensul că nu orice circumstanțe sau fapte noi pot servi temei de revizuire, ci doar atunci când sunt esențiale pentru judecarea justă a cauzei.

trebuie să nu fi fost cunoscute și nici să nu fi putut fi cunoscute revizuientului anterior, dar să fi existat la momentul examinării și soluționării litigiului civil în fond. Însă, prezentarea cărorva probe implică și faptul că instanța de judecată trebuie să se convingă de acest fapt, de exemplu: revizuientul a prezentat în sprijinul cererii de revizuire niște înscrisuri care au fost descoperite de acesta ca rezultat al reviziei arhivelor sale. Respectiv, instanța de judecată a respins cererea de revizuire, motivând că revizuientul nu putea să nu cunoască despre acest fapt (că înscrisurile se aflau în arhivă) la momentul pronunțării hotărârii judecătorești pe cauza civilă în speță;[10, p.108]

să fie descoperite după ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă;

revizuientul trebuie să dovedească că a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanțele și faptele esențiale în timpul judecării anterioare a pricinii.

În ceia ce privește înscrisurile noi ca circumstanțe esențiale ale pricinii, acestea ar trebui să îndeplinească următoarele condiții: partea interesată să prezinte un înscris nou descoperit, înscrisurile trebuie să aibă putere probantă prin el însuși, înscrisul invocat trebuie să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea în fond, revizuientul să nu fi cunoscut faptul reținerii înscrisului, înscrisul trebuie să fie determinant, faptele juridice constatate prin înscrisul nou-descoperit trebuie să se distingă prin esențialitate.[29, p.41]

Astfel, urmează să clarificăm sensul fiecărei condiții referitoare la înscris.

Referitor la condiția „înscrisul trebuie să aibă forță probantă prin el însuși”, putem să afirmăm faptul că conținutul înscrisului trebuie să fie concludent și pertinent, din el trebuie să reiasă faptele probante, nefiind necesar încă un mijloc de probație în acest sens.

Ceia ce ține de faptul cine trebuie să administreze înscrisul, aici reișind din prevederile art.449 lit. b) CPC putem cert afirma că revizuientul are obligația de a prezenta înscrisul nou, odată cu depunerea cererii de revizuire.

O altă condiție este „dovada imposibilității prezentării înscrisului”, aici ținem să ne referim la faptul că revizuientul trebuie să dovedească faptul că a fost împiedicat să administreze înscrisul în instanța de fond. Revizuientul nu trebuia să cunoască faptul retinerii înscrisului de către un participant la proces.

Astfel, revizuientul este obligat să probeze faptul că s-a aflat în neputință de a prezenta înscrisul. Aici un exemplu ar fi examinarea pricinii în fond în lipsa revizuientului, fie nu a fost citat legal, fie nu s-a prezentat în ședință și nu a comunicat instanței motivul neprezentării sale.

Referitor la condiția „înscrisul invocat trebuie să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea în fond”, aici ținem să afirmăm că înscrisul probant,care a fost descoperit după emiterea hotărârii judecătorești, trebuie să fi existat la data judecății, finalizată prin hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere. Iar înscrisurile constituite ulterior nu pot servi ca temei al unei cereri de revizuire.

Astfel, concluzionăm că pentru admiterea cererii de revizuire în cazul descoperirii înscrisurilor doveditoare trebuie respectate anumite condiții, și anume: înscrisul trebuie să fi existat în momentul examinării pricinii civile și la data pronunțării hotărîrii în instanța de fond; înscrisul să fi fost necunoscut pentru instanța de judecată și participanții la proces; revizuientul să fi fost împiedicat a prezenta înscrisul din cauza reținerii acestuia decătre un participant la proces sau din împrejurări ce nu depind de voința participantului la proces; înscrisul să fie determinant pentru soluționarea litigiului.

Încheiere

Analizînd trăsăturile caracteristice ale înscrisurilor, analizînd doctrina de specialitate, jurisprudența, cît și legislația procesual-civilă ținem să evidențiem următoarele probleme sau neajunsuri ce țin de instituția înscrisurilor.

Prima problemă care apare în studierea înscrisurilor ca mijloace de probație este lipsa unei norme procesual-civile prin care înscrisurilor le-ar fi acordată o forță probantă mai mare în raport cu celelalte mijloace de probă, în Codul de Procedură Civilă fiind specificat faptul că toate mijloacele de probație au valoare probantă egală și nici o probă nu are forță probantă prestabilită.

În aceiași ordine de idei, trebuie totuși de menționat că înscrisurile posedă o forță probantă mai mare în raport cu alte mijloace de probă. Ele mai ușor sunt percepute de către părți și de către instanța de judecată și se păstrează mai mult timp.

Reieșind din cele spuse, este posibil ca prin administrarea înscrisurilor, să reducem și să simplificăm considerabil procesul de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.

Soluționarea cauzelor civile bazîndu-se în mare parte pe administrarea înscrisurilor, ar face posibilă introducerea unei proceduri mai simple de soluționare a litigiului dedus judecății.

Instanța de judecată apreciază probele după principiul aprecierii obiective și după intima convingere.

Legislația procesual-civilă într-un fel neagă aprecierea obiectivă a probelor, întrucît forța probantă juridică a mijloacelor de probă este prealabil stablită de legislator, ci nu de judecător.

Iar în ceia ce privește forța probantă materială a înscrisurilor, trebuie de accentuat faptul că aceasta nu are valoare prestabilită pentru judecător, întrucît judecătorul apreciază faptele după intima convingere.

Însă, de la principiul aprecierii obiective a înscrisurilor au fost și sunt excepții.

Derogarea de la acest principiu nu trebui să fie o problemă, fiindcă documentele dintotdeauna au fost probe, iar fixarea unor date despre anumite circumstanțe pe hîrtie, reprezintă un mijloc de încredere și stabil de fixare a informației.

În practica judiciară înscrisurile sunt cele mai utilizate și necesare mijloace de probație. Chiar și atunci cînd există mai multe modalități de a proba un fapt, se dă prioriate înscrisurilor datorită faptului că sunt ușor de colectat și de cercetat. Forța probantă a înscrisurilor este garantată prin forma obiectivă a acestora, datorită căreia este posibilă perceperea nemijlocită a conținutului acestora.

Iar veridicitatea conținutului înscrisurilor este mai substanțială, în raport cu alte surse de informație. În cazul apariției unor nelămuriri între declarațiile martorilor și conținutul unei scrisori, se va da prioritate înscrisului sub formă de scrisoare.

Referitor la înscrisurile autentice sau oficiale, care sunt întocmite conform regulilor stabilite de lege, sunt recunoscute drept incontestabile, veritabile.

O altă problemă a institutuției înscrisurilor în procesul civil este lipsa delimitării înscrisurilor în înscrisuri autentice sau oficiale și înscrisuri neoficiale sau sub semnătură privată.

Iar înscrisurilor autentice trebuie să le fie atribuită o forța probantă mai mare, asta ar ajuta la solutionarea mai eficientă, efectivă a pricinilor civile, cît și la motivarea hotărîrii judecătorești.

Adminstrarea unor astfel de înscrisuri ar garanta o certitudine, o convingere a instanței despre lipsa sau prezența circumstanțelor de fapt care fac obiectul pretențiilor părților. Însă, ar trebui ca la îndemîna părții adverse sau instanței de judecată să-i rămînă posibilitatea de a săvîrși careva acțiuni asupra acestor înscrisuri.

În prespectivă, dacă în legislația procesual-civilă ar fi reglementată expres această delimitare a înscrisurilor, ar fi oportun de reglementat și o procedură specifică, detaliată de colectare, administrare a înscrisurilor autentice.

Scopul unui acest fel de reglementări ar fi evitarea tergiversării unui proces de soluționare a unei cauze civile.

Mai trebuie de menționat faptul că și judecătorului ar trebui să-i revină în această sferă un rol mai activ, el solicitînd din oficiu administrarea unor înscrisuri autentice atît de la părți, cît și de la ceilalți participanți, imediat după pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare.

Acestă posibilitate a judecătorului ar concretiza și diminua lista circumstanțelor care urmează a fi dovedite în litigiul aflat în examinare. Astfel, judecătorul din propria inițiativă ar solicita informație care ar fi suficientă pentru soluționarea mai promptă a litigiilor.

Însă, trebuie să fie respectat principiul contradictorialității.

Reglementările propuse dacă ar fi introduse în legislația procesual – civilă, ar fi asigurată o pregătire mai serioasă a părților litigiante pentru dezbaterile judiciare și ar responsabiliza părțile să prezinte cît mai devreme posibil înscrisurile pe care le posedă.

Avantajul reglementării înscrisurilor autentice drept probe ce dețin valoare probantă mai mare, ar reduce numărul de circumstanțe care ar urma să fie dovedite și de asemenea ar accelera procesul de soluționare a pricinilor civile.

Un alt aspect al probelemei instituției înscrisurilor este strîns legat de perspectivele de dezvoltare a acestuia și anume fixarea acțiunilor procesuale în acte, procese – verbale.

Forma scrisă a activității de înfăptuire a justiției încetinește evoluția procesului civil. Iar cel mai mult timp al instanței de judecată este irosit pregătind diverse acte procesuale.

De aceea, este binevenită folosirea în cadrul ședințelor judiciare a a mijloacelor tehnice și electronice ca purtători de informație.

Astfel, ținem să menționăm că utlizarea acestor suporturi electronice sunt mai efective. De asemenea suporturile electronice permit transmiterea și prelucrarea mai eficientă a informației și în același timp sunt reduse și cheltuielile.

Cînd urmează a fi administrate înscrisuri electronice, mai întîi sunt realizate copii și apoi prezentate în ședința de judecată.

Însă, nu trebuie să nu menționăm faptul că procesul introducerii înscrisurilor electronice nu poate fi realizat ușor, întrucît suporturile electronice au și ele niște deficiențe, astfel, utilizarea suporturilor electronice necesită o reglementare specifică și de asemenea mijloace tehnice speciale.

În aceiași ordine de idei, concluzionăm faptul că deși se muncește asupra acestor probeleme menționate mai sus, totuși sensul de proces civil rațional sau rezonabil necesită eforturi mari atît la nivelul îmbunătățirii calitatății soluționării cauzelor civile cît și la nivelul apărării drepturilor încălcate.

În rezultatul studierii naturii juridice a înscrisurilor formulăm următoarelor concluzii:

Importanța înscrisurilor derivă din faptul că acestea sunt întocmite înainte de ivirea litigiilor civile, pot fi întocmite de persoane care nu sunt părți în litigiu.

Procesul întocmirii înscrisurilor include 3 etape: perceperea adevărului de către subiect, fixarea datelor constatate în conștiință, fixarea informației pe un suport material cu ajutorul semnelor grafice (litere, cifre, note).

Ceia ce ține de principiul forței probante egale a tuturor mijloacelor de probă, acesta nu este absolut, aici sunt excepții cum ar fi faptele notorii.

Deși doctrina procesual – civilă prevede o clasificare detaliată a înscrisurilor, este de observat faptul că în legislația procesual – civilă lipsește o clasificare expresă a înscrisurilor, deși sunt norme de referire la înscrisurile autentice și sub semnătură privată. Lipsa acestei reglementări exprese pune sub semn de egalitate a forței probante a acestora, însă forța probantă a acestor tipuri de înscrisuri nu este întotdeauna egală.

Despre faptul că înscrisurile oficiale au o forță probantă mai mare, reise din faptul că la întocmirea lor participă persoane cu funcție de răspundere în limitele competenței și împuternicirilor lor. Încrederea în acest înscris este mărită datorită faptului că este un mecanism de stat sigur, care delimitează competența, împuternicirile, forma mai severă de răspundere pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a înscrisurilor solicitate, obligația persoanei cu funcție de răspundere de a stabili cu obiectivitate circumstanțele de fapt înainte de întocmirea actului sau eliberarea acestuia.

O altă concluzie constă în faptul că înscrisurile sub semnătură privată urmează a fi confirmate prin alte mijloace de probă.

Referitor la forța probantă a înscrisurilor, aceasta poate fi descoperită doar în cadrul ultimelor etape ale probațiunii: cercetare și apreciere. Anume în cadrul acestor etape poate fi stabilit adevărul obiectiv.

Înscrisurile sunt apreciate conform normelor legale și conform intimei convingeri a judecătorului. Doar aprecierea conform normelor stabilite de lege, duce la adoptarea unei hotărîri legale, temeinice.

Îmbunătățirea acestei instituții trebuie să fie îndreptată spre soluționarea promptă și calitativă a litigiilor civile și de asemenea apărarea rezonabilă a drepturilor și intereselor încălcate sau contestate.

În final propunem o serie de recomandări menite a perfecționa consacrarea la nivel legislative a înscrisurilor, cît și practica administrării, cercetării și aprecierii înscrisurilor în Republica Moldova:

consacrarea legislativă a unor norme prin care ar fi clasificate expres înscrisurile;

introducerea unei norme legale referitor la forța probantă a planurilor, schițelor, hârtiilor, fotografiilor și orice alte documente anexate la înscrisuri;

cercetarea judecătorească a înscrisurilor să fie desfășurată conform normelor imperative stabilite de legislația în vigoare;

să fie prevăzute expres cazurile cînd instanța respinge cererea de reclamare a înscrisului.

De lege ferenda, se impune consacrarea unor criterii obiective de administrare, cercetare, apreciere a înscrisurilor atît în instanța de fond, cît și în instanțele ierarhic superioare.

Bibliografie

Izvoare normative

Codul civil al Republicii Moldova din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/md/325085/

Codul de Procedură al Republicii Moldova nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.111-115 din 12.05.2003.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286229

Lege nr. 1260 din 19.07.2002 cu privire la avocatură. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159 din 04.09.2010. http://lex.justice.md/md/335889/

Legea nr. 264 din 15.07.2004 cu privire la documentul electronic și semnătura digitală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 132-137 din 06.08.2004. http://lex.justice.md/viewdoc.php?id=313061&lang=1

Hotărîrea Plenulului Curții Supreme de Justiție privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de apel.

Recomandarea nr. 1 privind prezentarea și administrarea înscrisurilor.

http://tusilegea.md/index.php?newsid=25

Monografii

Bleoancă A., Bîrsan C., Contractul în formă electronică: Teză de doctorat, București: Hamangiu, 2010, 228 p.

Ciobanu V., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, București: Național, 1996, 509 p.

Ciochină-Barbu I., Drept procesual civil, Expertiză Judiciară, Iași: Junimea, 2001, 184 p.

Coban. I, Probleme teoritico-practice ale revizuirii hotărîrilor judecătorești irevocabile în procesul civil, Teză de doctor în drept, Chișinău, 2013, 195 p.

Cojuhari A., Drept Procesual Civil, Partea Specială (Curs Universitar), Chișinău: Î.S. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2009, 440 p.

Dănilă L., Roșu C., Drept procesual civil, Ediția 4, București: All Beck, 2004, 460 p.

Deleanu I. Tratat de procedură civilă. Vol. 2. Arad: Servo-Sat, 2000, 534 p.

Fodor M., Drept procesual civil, vol. I, București: Universul Juridic, 2006, 435 p.

Hamangiu C., Bălănescu R., Băicoianu A., Tratat de drept civil roman, vol. I, București: All Beck, 1996, 498 p.

Leș I., Comentariile Codului de procedură civilă, Volumul I, București: All Beck, 2001, 646 p.

Leș I., Tratat de drept procesual civil, Ediția a II, București: All Beck, 2002, 936 p.

Măgureanu F., Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil, București: Lumina Lex, 1997, 271 p.

Pîrvu L.N., Elemente de procedură civilă și contencios administrativ, București: Lumina Lex, 2003, 307 p.

Poalelungi M., Belei E., Sârcu D., Manualul judecătorului pentru cauze civile, Ediția II, Chișinău: Î.S.F.E.-P. "Tipografia Centrală", 2013, 1200 p.

Răducan G., Drept procesual civil, București: All Beck, 2005, 372 p.

Savva A., Tihon V., Drept Procesual Civil (suport de curs), Chișinău: Casa Editorial-Poligrafică Bons Offices, 2012, 220 p.

Stoenescu I., Zilberștein S., Drept procesual civil: Tratat de teorie generală, București: Didactică și Pedagogică, 1977, 531 p.

Tăbîrcă M., Drept procesual civil, Vol. II , București: Universul Juridic, 2013, 900 p.

Literatură rusă

Mopoзoва Л.C. Пepecмoтp peшeний пo внoвь oткpывшимcя oбcтoятeльcтвам, Mocква: Гocюpиздат, 1959, 75 c.

Tpeyшникoва M.К., Гpажданcкий пpoцecc: Учeбник для юp.вyзoв, Mocква: Hoвый Юpиcт, 1999, 400 c.

Tpeyшникoва. M., Гpажданcкий пpoцecc: Учeбник. 2-e изд., пepepаб. и дoп., Mocква: OAO «Издатeльcкий Дoм “Гopoдeц”», 2007, 784 c.

Шакаpян M.C., Гpажданcкoe пpoцeccyальнoe пpавo, Mocква: Пpocпeкт, 2005, 573 c.

Articole de specialitate

Belei E., Revizuirea hotărârilor judecătorești civile pentru cazul descoperirii unor înscrisuri probatoare noi. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr.4, Chișinău, p.40-44.

Cercel S., Forța probantă a înscrisurilor în dreptul civil român, În: Revista de Științe Juridice, București, p.29-40.

Coban I., Probele electronice in procesul civil al Republicii Moldova", În Revista „Clinica Juridică” nr.1, Chișinău, 2003.

Radu D., Exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, În: Revista Analele Universității „ Al. I. Cuza”, Iași, p.19-25.

Лyцoвич B., Пoнятиe и cyщнocть пиcьмeнныx дoказатeльcтв гpажданcкoгo пpoцecca, Publicat în: Legea și viața, 2014, p.72-77

Site Internet

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-partea-generala/probatiunea-si-probele/, citat la 03.03.2015.

http://www.juspedia.ro/35/continutul-principiului-oficialitatii-in-administrarea-probelor-in-procesul-civil/, citat la 05.03.2015.

http://www.justice.md/md/dic/, citat la 12.04.2015.

http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/MIJLOACELE-PROBATORII-PREVAZUT21967.php, citat la 29.04.2015.

Bibliografie

Izvoare normative

Codul civil al Republicii Moldova din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/md/325085/

Codul de Procedură al Republicii Moldova nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.111-115 din 12.05.2003.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286229

Lege nr. 1260 din 19.07.2002 cu privire la avocatură. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159 din 04.09.2010. http://lex.justice.md/md/335889/

Legea nr. 264 din 15.07.2004 cu privire la documentul electronic și semnătura digitală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 132-137 din 06.08.2004. http://lex.justice.md/viewdoc.php?id=313061&lang=1

Hotărîrea Plenulului Curții Supreme de Justiție privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de apel.

Recomandarea nr. 1 privind prezentarea și administrarea înscrisurilor.

http://tusilegea.md/index.php?newsid=25

Monografii

Bleoancă A., Bîrsan C., Contractul în formă electronică: Teză de doctorat, București: Hamangiu, 2010, 228 p.

Ciobanu V., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, București: Național, 1996, 509 p.

Ciochină-Barbu I., Drept procesual civil, Expertiză Judiciară, Iași: Junimea, 2001, 184 p.

Coban. I, Probleme teoritico-practice ale revizuirii hotărîrilor judecătorești irevocabile în procesul civil, Teză de doctor în drept, Chișinău, 2013, 195 p.

Cojuhari A., Drept Procesual Civil, Partea Specială (Curs Universitar), Chișinău: Î.S. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2009, 440 p.

Dănilă L., Roșu C., Drept procesual civil, Ediția 4, București: All Beck, 2004, 460 p.

Deleanu I. Tratat de procedură civilă. Vol. 2. Arad: Servo-Sat, 2000, 534 p.

Fodor M., Drept procesual civil, vol. I, București: Universul Juridic, 2006, 435 p.

Hamangiu C., Bălănescu R., Băicoianu A., Tratat de drept civil roman, vol. I, București: All Beck, 1996, 498 p.

Leș I., Comentariile Codului de procedură civilă, Volumul I, București: All Beck, 2001, 646 p.

Leș I., Tratat de drept procesual civil, Ediția a II, București: All Beck, 2002, 936 p.

Măgureanu F., Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil, București: Lumina Lex, 1997, 271 p.

Pîrvu L.N., Elemente de procedură civilă și contencios administrativ, București: Lumina Lex, 2003, 307 p.

Poalelungi M., Belei E., Sârcu D., Manualul judecătorului pentru cauze civile, Ediția II, Chișinău: Î.S.F.E.-P. "Tipografia Centrală", 2013, 1200 p.

Răducan G., Drept procesual civil, București: All Beck, 2005, 372 p.

Savva A., Tihon V., Drept Procesual Civil (suport de curs), Chișinău: Casa Editorial-Poligrafică Bons Offices, 2012, 220 p.

Stoenescu I., Zilberștein S., Drept procesual civil: Tratat de teorie generală, București: Didactică și Pedagogică, 1977, 531 p.

Tăbîrcă M., Drept procesual civil, Vol. II , București: Universul Juridic, 2013, 900 p.

Literatură rusă

Mopoзoва Л.C. Пepecмoтp peшeний пo внoвь oткpывшимcя oбcтoятeльcтвам, Mocква: Гocюpиздат, 1959, 75 c.

Tpeyшникoва M.К., Гpажданcкий пpoцecc: Учeбник для юp.вyзoв, Mocква: Hoвый Юpиcт, 1999, 400 c.

Tpeyшникoва. M., Гpажданcкий пpoцecc: Учeбник. 2-e изд., пepepаб. и дoп., Mocква: OAO «Издатeльcкий Дoм “Гopoдeц”», 2007, 784 c.

Шакаpян M.C., Гpажданcкoe пpoцeccyальнoe пpавo, Mocква: Пpocпeкт, 2005, 573 c.

Articole de specialitate

Belei E., Revizuirea hotărârilor judecătorești civile pentru cazul descoperirii unor înscrisuri probatoare noi. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr.4, Chișinău, p.40-44.

Cercel S., Forța probantă a înscrisurilor în dreptul civil român, În: Revista de Științe Juridice, București, p.29-40.

Coban I., Probele electronice in procesul civil al Republicii Moldova", În Revista „Clinica Juridică” nr.1, Chișinău, 2003.

Radu D., Exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, În: Revista Analele Universității „ Al. I. Cuza”, Iași, p.19-25.

Лyцoвич B., Пoнятиe и cyщнocть пиcьмeнныx дoказатeльcтв гpажданcкoгo пpoцecca, Publicat în: Legea și viața, 2014, p.72-77

Site Internet

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-partea-generala/probatiunea-si-probele/, citat la 03.03.2015.

http://www.juspedia.ro/35/continutul-principiului-oficialitatii-in-administrarea-probelor-in-procesul-civil/, citat la 05.03.2015.

http://www.justice.md/md/dic/, citat la 12.04.2015.

http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/MIJLOACELE-PROBATORII-PREVAZUT21967.php, citat la 29.04.2015.