Aspecte Teoretico Conceptuale ale Sistemului Managerial în Condițiile Economiei de Piață

1.Aspecte teoretico-conceptuale ale sistemului managerial în condițiile economiei de piață.

1.l Sistemul managerial-definiții,componente principale.

În sens larg, prin sistem se înțelege o cale folosită de manager pentru soluționarea problematicii orientate spre stabilirea și realizarea obiectivelor întreprinderii. Sistemul funcționează într-un mediu dinamic pe care îl influențează și care, la rîndul său, îl influențează. [1, p.169]

În activitatea managerială conținutul sistemului este redactat de următoarele noțiuni:

Obiectivele, ca rațiune, suport motivațional și finalitate a sistemului;

Elementele care constituie componemța constructivă, adică statistica sistemului;

Relațiile dintre elementele sistemului, care alcătuiesc componența funcțională.

În management, alături de conținutul sistemului întîlnim și noțiunea de stare a sistemului. Capacitatea sistemului de a atinge un anumit nivel de performanțe exprimă starea sistemului. Aceasta poate fi definită printr-un ansamblu de variabile ale elementelor și relațiilor ce caracterizează proprietățile calitative și funcționalitatea sistemului.

Sistemul managerial se caracterizează, de asemenea, și prin proprietăți. Principalele propietăți ale sistemului sînt următoarele :

structurabilitatea, prin care se înțelege proprietatea sistemului de a fi structurat, respectiv de a avea o structură, în concordanță cu obiectivele preconizate;

decompozabilitatea, prin care se înțelegeproprietatea sistemului de a se descompune în părți interdependente;

funcționalitatea, care se referă la faptul că sistemul poate realize în timp implicația stimul-răspuns;

realizabilitatea, care se referă la proprietatea sistemului de a fi realizabil conceptual sau practic.

Sistemul managerial poate fi definit ca ansamblul elementelor cu caracter decizional, organizatoric, informațional, motivațional etc. din cadrul său, prin intermediul căruia se exercită ansamblul proceselor și relațiilor de management, în vederea obținerii unei eficacități și eficiențe cît mai mari ale organizației.[2, p.37]

Cele mai cunoscute și răspîndite sisteme managerial sunt: managementul de produs, managementul prin excepție, managementul prin obiective, managementul prin baza de proiecte etc.

La baza sistemului de management se află un complex de principii, reguli, cerințe care asigură modelarea sa. În crearea și realizarea sistemului de management trebuie evidențiate elementele specifice fiecărei organizații, în special profilul, dimensiunea și structura resurselor umane, materiale și financiare, potențialul și mentalitatea personalului, poziția organizației în contextul economic național, și dacă este cazul internațional etc. Un rol determinat îl au, adesea proprietarii sau reprezentații lor, fie că acționează ca manageri executivi sau în calitate de componenți ai organismelor manageriale participative.

Indiferent de caracteristicile organizației, sistemul de management cuprinde mai multe componente (figura 1.1.1. ) ce se deosebesc în funcție de natură, de caracteristicile instrumentului utilizat: [2, p.38]

subsistemul organizatoric;

subsistemul informational;

subsistemul decisional;

subsistemul metode și tehnici de management;

subsistemul managementului resurselor umane;

alte elemente de management.

Figura 1.1.1. Sistemul de management al organizației.

Componența sistemului de management al organizației, cea mai precisă, o constituie subsistemul organizatoric, ceea ce explică de ce i-au fost confirmate majoritatea primelor studii ale științei conducerii.

Subsistemul organizatoric al organizației constă în totalitatea elementelor de natură organizatorică ce asigură cadrul, divizarea, combinarea și funcționalitatea proceselor de muncă în vederea realizării obiectivelor prevăzute. [3, p. 593]

În structura sistemului organizatoric al organizației sunt legate două categorii de organizare ce există în fiecare organizație:

– organizare formală;

– organizare informală.

Prin organizare formală definim totalitatea elementelor organizatorice din cadrul organizației. Ele sunt stabilite de către management prin regulamentul de organizare și funcționare, organigrame, alte documente organizatorice. Dacă privim organizare formală din punct de vedere procesual, putem spune că are conținutul principal funcțiunile, sarcinile și activitățile.

Organizare informală constă în totalitatea elementelor și interacțiunilor umane cu caracter organizatoric. Principalele componente sunt : grupa, relațiile, rolul, lederul etc.

În concuzie, structura organizatorică este rezistența a organizației prin caracteristicile sale consituind conținutul și eficiența activităților desfășurate în cadrul său.

Prin subsistemul informațional se precizează totalitatea datelor, informațiilor, fluxurile informaționale, circuitelor informaționale, procedurile și mijloacele de analiză a informațiilor existente într-o organizație. Deși au fost opinii diferite între specialiști pentru sistemul informațional, în prezent s-a ajuns la o înțelegere asupra componentelor de bază, și anume : data, informația, circuitul informațional, fluxul informațional, procedura informațională și mijloacele de tratare a informației [4, p. 438]

În cadrul organizației, subsistemul informațional îndeplinește mai multe funcții care redă rolul și colaborarea sa la desfășurarea corespunzătoare a activităților (figura 1.1.2 )

Fi

Figura 1.1.2. Funcțiile subsistemului informațional.

Totalitatea deciziilor adaptate și aplicate reprezintă subsistemul decizional. Prin acest sistem se desemnează cursul de acțiune ales în vederea îndeplinirii unui obiectiv din cadrul organizației, ce are concluzii directe asupra a cel puțin unei persoane, influențîndu-i comportamentele și acțiunile. Subsistemul decizional efectuează un rol foarte important pentru societățile comerciale și regiile autonome.

Subsistemul decizional îndeplinește următoarele funcții principale [5, p. 243]:

direcționează dezvoltarea de ansamblu a organizației și a componentelor;

pune în mișcare acțiunile personalului din cadrul organizației și al componenților;

diminuarea activitățiilor și personalului organizației.

Subsistemul metode și tehnici de management este format din totalitatea metodelor, tehnicilor și procedurilor folosite în managementul unei organizații. Componentele acestui sistem le reprezintă metodele și sistemele de management, cum ar fi: managementul prin obiective, prin proiecte; diagnosticarea; delegarea etc.

Dintre cele mai importante funcții pe care le îndeplinește subsistemul metode și tehnici de management sunt: [6, p. 115]

dezvoltă potențialul personalului managerial și de execuție din organizații;

asigură suportul logistic, metodologic pentru exercitarea ansamblului proceselor și relațiilor de management;

scientizarea muncii de management.

În ultimii ani specialiștii au evidențiat rolul pe care îl are resursele umane în cadrul sistemului managerial , în care îl menționăm pe Russu Costache, considerînd că acest sub sistem managerial trebuie să fie de sine stătător în cadrul unei organizații.

Subsistemul de management al resurselor umane presupune îmbunătățirea a tuturor angajațiilor; selecție, formare, evaluarea, motivarea, perfecționare, dezvoltarea carierei, protecția personalului etc.

1.2 Specificul funcțiilor managementului in conditiile economiei de piață

În cadrul întreprinderilor, procesul de conducere se execută prin exercitarea unui sitem de funcții.

Prima abordare a funcțiilor managementului datează din 1916 și îi aparține lui Henry Fayol, care prin intermediul lor a definit managementul (numit de către el administrare): „a administra înseamnă a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona și a controla” [7, p.121].

Astfel, J.Longenecher și C.Pringle definesc funcțiile: planificarea și luarea deciziilor, organizarea, dirijarea și motivarea, controlul rezultatelor.

După G.A.Cole funcțiile managementului sunt: planificarea, organizarea, motivarea și controlul.

O.Niculescu prezintă aceste funcții ca fiind: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea și evaluarea-controlul.

În fine, putem analiza următoarele funcții (figura 2.1.1 ):

Figura 2.1.1. Funcțiile managementului.

Funcțiile managementului pot fi caracterizate printr-un șir de trăsături caracteristice, acestea sunt :

activitățile care alcătuiesc funcțiile managementului sunt caracteristice managerilor;

se exercită în raport cu nivelul ierarhic la care se situează managerul fie la nivelul organizației, fie într-un domeniu anumit;

se exercită indiferent de profilul și dimensiunile lor în toate organizațiile;

se deosebește ca formă de manifestare și sens, de la un compartiment la altul;

au o importanță diferită pe verticala piramidei ierarhice.

Funcția de previziune este determinarea obiectivelor ce vor fi urmărite, a acțiunilor ce vor fi efectuate și a mijloacelor ce vor fi folosite pentru executarea obiectivelor propuse.

Această funcție în practică se concretizează prin intermediul planificării, unde managerii trebuie să soluționeze problemele (figura 2.1.2 ):

Figura 2.1.2. Problemele ce trebuie soluționate de manageri.

Ca o consecință a planificării, managerii privesc spre viitor și creează un plan strategic de acțiune. Procesul planificării strategice este:

definirea misiunii întreprinderii;

evaluarea mediului extern al întreprinderii;

identificarea punctelor ,,tari” și ,,slabe”;

analiza capacității organizaționale și a condițiilor mediului;

elaborarea planurilor (obiective și strategice);

implimentarea, urmărirea și activitatea planurilor.

Rezultatul previziunii, în funcție de orizontul de timp, gradul de detaliere și obligativitate, se poate materialize în propuneri, programe, planuri, scenarii [8, p.28].

Funcția de organizare constă în stabilirea și delimitarea proceselor de muncă fizică și intelectuală, a componentelor acestora (operații, timpuri, mișcări), precum și gruparea acestora pe posturi, formații de muncă, compartimente și atribuirea lor personalului, corespunzător anumitor criiterii economice, tehnice și sociale, în vederea realizării în cît mai bune condiții a obiectivelor stabilite prin planificare.

Prin funcția de organizare a managementului se stabilește cine și cum trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor stabilte prin exercitarea funcției de planificare. Organizarea poate să vizeze ansamblul întreprinderii, caz în care se poate concretiza în structura organizatorică sau a sistemului informațional. Dar, organizarea poate să se rezume doar la anumite domenii ale activității întreprinderii, cum sunt producția, personalul, domeniu comercial etc.

După domeniul la care se referă, deosebim: organizarea producției, organizarea muncii și organizarea managementului [8, p.30].

Organizarea producției cuprinde acțiuni care se caracterizează prin:

definirea sistemului de producție;

conceperea și funcționarea sistemului de transport intern, sistemului de control a calității produselor și sistemului de reparații;

selecționarea metodelor de îmbinare a factorilor de producție.

Organizarea muncii cuprinde un sistem de acțiuni privind selecția personalului, determinarea ritmului de muncă, crearea condițiilor muncii, stimularea angajațiilor etc.

Organizarea managementului conține acțiunile care se referă la:

structura organizatorică;

sistemul informațional.

Trecerea la economia de piață necesită o organizare cu un caracter dinamic, creativ și flexibil, astfel încît să faciliteze la maximum desfășurarea unor activități profitabile.

Funcția de control constă în sistemul proceselor prin care realizările organizației și componentele acestuia sunt comparate cu obiectivele, cu scopul descoperirii abaterilor, a cauzelor care le-au generat și luarea deciziilor corecte.

Conform R. Taylor și S. Taylor procesul de control include următoarele etape [9, p.69]:

stabilirea de standarde ( de timp, calitate, cantitate );

evaluarea rezultatelor ( determinarea valorilor variabilor de stare );

compararea rezultatelor cu standardele;

corectarea sau efectuarea modificărilor necesare.

Eficacitatea exercitării funcției presupune ca aceasta să prezinte unele caracteristici:

să fie continuă, adică să se desfășoare pe tot parcursul desfășurării activitățiilor conduse, nu numai la anumite intervale de timp;

să fie preventivă, adică să urmărească preîntîmpinarea apariției unor abateri negative;

să fie corectivă, adică să urmărească luarea unor decizii care să conducă la eliminarea cauzelor care generează abateri negative și la generalizarea cauzelor care determină abateri pozitive.

Funcția de motivare cuprinde ansamblul proceselor prin care se determină personalul organizației să contribuie la realizarea obiectivelorstabilite, pe baza luării în considerație a factorilor motivaționali.

Motivarea constă în corelarea satisfacerii necesităților și intereselor personalului cu gradul de participare la realizarea obiectivelor. În funcție de modul de condiționare al personalului pentru a participa la realizarea obiectivelor organizației, motivarea poate fi pozitivă și negativă.

Motivarea pozitivă constă în amplificarea satisfacerii exigențelor personalului, pe măsură creșterii aportului la realizarea obiectivelor.

Motivarea negativă constă în amenințarea personalului cu reducerea satisfacțiilor, dacă aceasta nu participă la realizarea obiectivelor.

Procesul de motivare este conceput pe baza unor scări motivaționale, ale căror trepte motivaționale reprezintă elementele care prezintă interes pentru salariați. În literatura de specialitate, cea mai cunoscută este a lui H. Maslow, care cuprinde următoarele categorii de nevoi [9, p.69]:

Fiziologice;

De securitate și siguranță;

Contacte umane și apartența la grup;

Statut social și autorealizare.

Exercitarea eficientă a acestei funcții presupune că procesul motivării să întrunească simultan mai multe caracteristici și anume

Să fie comlex, adică să se utilizeze în mod combinat atît stimulente materiale, cît și stimulente psihosociale, cunoscut fiind faptul că oamenii reacționează diferit la stimulente

Să fie diferențial, în sensul că motivațiile utilizate trebuie să fie în concordanță cu caracteristicile fiecărui grup sau chiar a fiecărei persoane

Să fie gradual, adică să se satisfacă în mod succesiv necesitățiile personalului, în strînsă legătură cu aportul la realizarea obiectivelor.

Funcția de motivare prezintă o importanță deosebită în ansamblul sistemului managerial.

Procesul de management, implicit exercitarea funcțiilor managementului în cadrul organizațiilor, variază prin prisma intensității, atît pe verticala sistemului de management, cît și în timp.

1.3 Tipuri de strategii în mediul concurențial folosite de întreprinderile din R.M.

Strategia reprezintă acele mutații organizaționale și manageriale folosite pentru atingerea obiectivelor prin promovarea misiunii firmei. Strategia indică măsurile principale pe care managerii planifică să le efectueze pentru a realiza unul sau mai multe obiective. Scopul strategiei este de a preciza cum vor fi obținute rezultatele vizate prin obiective în funcție de condițiile interne și de factorii externi.

Putem defini conceptul de strategie concurențială ca fiind optarea pentru un anumit lanț de activități diferit de cel al competitorilor sau pentru o metodă deosebită de execuție a acelui lanț de activități asemănător cu cel al concurenților și integrarea activitățiilor constituiente pentru atingerea unei poziționări unice și sustenabile în domeniul sectorului [10, p.246].

Strategiile concurențiale au drept obiectiv fundamental să construiască și să garanteze întreprinderii care le introduce un avantaj competitativ rezistent asupra concurențiilor săi, într-un anumit sector de activitate.

Constituția Republicii Moldova a stabilit că economia țării se dezvoltă după regulile economiei de piață, iar art. 126 prevede că economia R. Moldova este economia de piață, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată și pe proprietatea publică, antrenarea în concurența liberă [lege].

Statul recunoaște concurența loială ca unul dintre factorii fundamentali de dezvoltarea a economiei. Această concurență se desfășoara conform reglementărilor legale și în acordul cu normele morale acceptate de societate. Ea poate folosi ca instrumente de luptă concurențială:

reducerea costurilor;

scăderea prețurilor de vînzare pe piață;

ridicarea calității produselor;

fabricarea și lansarea pe piață a unor produse noi, care să atragă clienții;

acordarea unor facilități clienților.