Aspecte Teoretice Si Procesual Penale Privind Declaratiile Invinuitului Si Inculpatului

INTRODUCERE

Dreptul penal este o ramură de drept distinctă, care face parte din sistemul dreptului românesc, alături de alte ramuri de drept – dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul civil etc.

Dreptul penal are o autonomie în raport cu celelate ramuri de drept, deoarece reglementează un domeniu distinct de relații sociale – cele care privesc reacția socială împotriva infracțiunilor. În aceeași măsură are o structură unitară, întrucât dispozițiile sale, fie din partea generală sau specială, au un caracter unitar, se completează reciproc și nu ar putea exista unele fără celelalte.

Dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice care au un conținut normativ și care reglementează o anumită sferă de relații sociale, totalitatea normelor jurice penale alcătuind conținutul normativ al legii penale.

Normele dreptului penal stabilesc faptele considerate infracțiuni, condițiile de tragere la răspundere penală, precum și sancțiunile ce trebuie aplicate sau luate în cazul încălcării lor. Normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului de drept, o ordinii de drept din România împotriva faptelor socialmente periculoase. Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale și a ordinii de drept împotriva criminalității și de combaterea acesteia.

Articolul 1 din Codul penal prevede că scopul legii penale este de a apăra împotriva infracțiunilor din România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept. Această enumerare limitativă urmărește să menționeze cele mai importante valori ce pot fi periclitate prin săvârșirea unor infracțiuni.

Alături de celelate ramuri de drept, dreptul penal prin mijloacele sale specifice asigură protecția ordinii de drept prin complexul său de măsuri și reglementări juridice. În același timp problema infracționalității apare nu doar pe plan intern ci și pe plan internațional, ceea ce justifică măsurile de reacție socială, politică penală pe care fiecare stat de drept trebuie să o stabilească pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional. În acest context scopul dreptului penal este de a apăra societatea, în ansamblu, membrii săi, în particular, împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub incidența legii penale.

Partea Specială a dreptului penal (corespunzătoare normelor din Partea specială a Codului Penal și a legilor speciale), cuprinde norme de incriminare care stabilesc conținutul concret al fiecărei infracțiuni și sancțiunile corespunzătoare pentru acestea. Această sistematizare în partea generală și partea specială, nu diminuează cu nimic unitatea dreptului penal, între cele două părți existând o strânsă legătură și interdependență.

ARGUMENT

În acestă lucrare, prin tot ceea ce am prezentat, am încercat să scot în evidență mai multe aspecte și anume noțiunile generale privind procesul penal, părțile care ia parte la asemenea evenimente, cum reacționează minorii atunci când sunt implicații, dar și mijloacele de probă care se folosesc în astfel de procese.

Identificarea persoanei care a săvârșit o faptă, vinovăția sau nevinovația acesteia și cunoașterea tuturor împrejurărior necesare pentru aflarea adevărului, pot fi folosite în procesul penal doar prin anumite activități prevăzute de legiuitor pentru descoperirea lor. Aceste activități legale sunt mijloacele de probă, prin care se descoperă, sau se administrează probele în procesul penal.

Din definițiile enunțate mai jos, se observă că mijloacele de probă nu se confundă cu

probele, acestea din urmă putând fi obținute și administrate doar prin mijloace de probă. Actuala legisiație procesual-penală română conține, în art. 64, o enumerare limitativă a mijloacelor de probă: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului; declarațiile părții vătămate; ale părții civile și ale părții responsabile civiimente; declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnicoștiințifice, constatările rnedico-legale și expertizele.

Fără îndoiala învinuitul este figura centrală a procesului penal, deoarece întreaga activitate procesuală se desfășoară în vederea dovedirii activității infracționale a acestuia și tragerii acestuia la răspundere penală.

Soluționarea cauzelor penale nu este posibilă fără stabilirea cu exactitate a situației de fapt și a împrejurărilor legate de situația făptuitorului. Astfel, pe lângă declarațiile învinuitului sau inculpatului, la aflarea adevărului în cauză, o contribuție substanțială pot aduce și declarațiile celorlalte părți în procesul penal, respectiv ale părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente.

Așadar, aceasta lucrare a fost făcuta nu numai pentru a termina facultatea, ci pentru a fi dată mai departe și lecturată pentru combaterea infracționalității și reducerea acestor procese, care nu fac bine nimănui.

În cazul în care, oricare dintre oameni se confruntă cu astfel de evenimente neplăcute, trebuie să țină cont și de justiția română, și nu numai, trebuie să nu mintă și trebuie să regrete fapta și în același timp să evite pe cât posibil implicarea într-un proces. Din păcare ne sunt prezentate tot mai multe cazuri de infracționalitate la știri, în ziare și la radio. Și cele mediatizate sunt doar o parte din ce se poate întâmpla.

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PĂRȚILE ÎN PROCESUL PENAL

PROCESUL PENAL

Săvârșirea infracțiunii duce la nașterea raportului juridic de drept penal. Conținutul acestui raport cuprinde dreptul statului de a trage la răspundere penală infractorul și obligația acestuia de a suporta consecințele faptei sale. Pentru a soluționa un atare conflict, ce s-a iscat între stat și infractor, este necesară o activitate succesivă din partea statului. De aceea, în orice stat exista organe competente de a soluționa cauzele penale, organe ce desfășoară o activitate denumită procesul penal.

Funcțiile și fazele procesului penal. În cadrul procesului penal sunt realizate funcții specifice. Prin funcții procesual penale înțelegem căile, direcțiile sau orientările de desfășurare a activității procesuale.

În proces penal modern deosebim trei funcții de bază:

Funcția acuzării (a învinuirii), care este exercitată și realizată, în principal, de procuror, prin promovarea unor acte cum ar fi: începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată, susținerea acuzării in fața instanței de judecată, formularea concluziilor de condamnare, exercitarea căilor de atac etc. Funcția de acuzare poate fi definită ca imperativă în dezbaterile judiciare a cauzei penale, ca direcție de activitate reglementată de lege a subiecților acuzării (procurorul, partea vătămată), abilități cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă și întemeierea răspunderii penale a inculpatului.

Procurorul participă la ședința judiciară în calitate de exponent al funcției de acuzare. Acuzatorul trebuie sa demonstreze în fața judecății temeinicia acuzării. La realizarea acestei funcții contribuie și partea vătămată care, alături de procuror, se situează pe pozițiile acuzării. Rolul părții vătămate sporește în cazuri de acuzare particulară sau privată. Funcția apărării o exercită, în principiu, pentru sine, fiecare parte, realizându-se drepturile procesuale.

Apărarea – activitatea procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori a atenuării pedepsei, apărării drepturilor și intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvârșirea unei infracțiuni, precum și a reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale ( art. 6 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură penală).

La aceasta se adaugă și contribuția organului judiciar, care prin atitudinea sa activă și în baza principiului oficialității asigură respectarea, garantarea și exercitarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor. Un rol important îi revine apărătorului, care realizează asistență juridică calificată, sau reprezintă părțile în proces, potrivit condițiilor prevăzute de lege.

Funcția de apărare este acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea și exercitarea dreptului de apărare – drept recunoscut învinuitului, inculpatului și oricărei alte părți în procesul penal, de către ele însele, ori prin beneficiere prin asistență juridică a altor persoane în toate fazele procesului penal sau de condamnare a inculpatului.

Funcția soluționării cauzei penale aparține, în condițiile și limitele legii, numai instanței de judecată. Astfel, soluționarea propriu-zisă care are loc în faza judecării, este o funcție realizată exclusiv de instanța de judecată prin pronunțarea definitivă de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare a inculpatului.

Realizarea funcțiilor diametral opuse în procesul penal de acuzare, constituie condiția stabilirii adevărului obiectiv de către instanță de judecată, care depășește interesele părților și urmărește înfăptuirea funcției proprii – soluționării cauzei penale.

Alte funcții relevate de specialiștii în materie se manifestă în procesul penal ca mijloc de realizare a funcțiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare. În procesul penal se disting următoarele funcții auxiliare:

funcția de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal, exercitată de instanța de judecată (de ex. Legalitatea aplicării măsurii preventive, arestul, sau a refuzului de a începe urmărirea penală);

funcția soluționării acțiunii civile ce se manifestă prin repararea prejudiciului material cauzat de infracțiune;

funcția de furnizare a probelor, care este legată de declarațiile unui martor, de prezentare a concluziilor de către experți etc.

funcția de favorizare a procesului penal, legată de antrenarea unor subiecți, care într-un fel sau altul, înlesnesc soluționarea cauzei penale (de ex. Chemarea specialistului pentru acordarea ajutorului la administrarea probelor etc. ) ;

funcția de educație și de prevenire care poate fi demonstrată parțial prin următorul exemplu: o ședință de judecată, bine organizată într-o cauză penală, poate servi ca lecție de morală și educație cu mult mai eficient decât o lecție pregătită și ținută anume în acest scop.

Din cele expuse mai sus, reiese că funcțiile procesului penal au un caracter corelativ, se pătrund reciproc și nu se limitează numai la activitatea unui singur subiect. Sistemul acțiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obligatorii: urmărirea penală, judecarea cauzei în prima instanță și executarea sentinței.

Fazele facultative ale procesului penal sunt: examinarea cauzei în urma exercitării căilor ordinare de atac (în apel și recurs); examinarea cauzei în urma exercitării căilor extraordinare de atac (recursului în anularea și revizuirea procesului).

Art.274 din Codul de procedură penală reglementează modul de începere al urmăririi penale.

Delimitări conceptuale privind calitatea părților în procesul penal

Conform procedurii penale, părțile într-un proces penal sunt persoanele fizice sau juridice, care au drepturi și obligații ce izvorăsc din exercitarea acțiunii penale și acțiunii civile în cursul procesului penal. Legea procesual-penală acordă părților o serie de drepturi cum ar fi:

– dreptul la apărare,

– dreptul de a administra probe,

– dreptul de a cunoaște piesele dosarului,

– dreptul de a recurge la interpret,

– dreptul de a fi asistat de un avocat,

– dreptul de a recuza pe magistrați, grefieri, experți;

– dreptul de a ataca hotărârile judecătorești;

– dreptul la cheltuieli de judecată în cazul câștigării procesului.

Aceste drepturi trebuie exercitate cu bună credință. În cazul în care aceste drepturi sunt exercitate cu rea-credință, persoana repectivă săvârșește un abuz de drept procesual, care nu trebuie confundat cu actul ilegal. ilegal. Se consideră abuz de drept:

formularea și depunerea cu rea-credință a unei cereri de recuzare, de acordare a asistenței juridice gratuite, de strămutare a procesului penal,

cereri repetate de amânare a cauzei;

introducere cu rea-credință și în mod repetat de plângeri vădit netemeinice, în scop de șicană.

Aprecierea exercitații abuzive a drepturilor procesuale revine instanței de judecată, care, în condițiile legii poate aplică sancțiuni.

În orice proces penal va fi prezent ca parte inculpatul, chiar dacă unele din celelalte părți nu participă. Potrivit legii, părțile în procesul penal sunt: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Părțile au interese contrare (învinuitul față de partea vătămată și partea civilă) dar și comune (inculpatul cu partea responsabilă civilmente). În literarura juridică se face deosebirea între părțile principale (inculpat) și părțile secundare (partea civilă și partea responsabilă civilmente etc.).

Partea vătămată este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială și participă în procesul penal. Partea vătămată poate deveni numai persoana vătămată care își exprimă voința în acest sens și efectuează acte care susțin latura penală a procesului penal.

Partea civilă este persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Constituirea ca parte civilă se face numai când persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infracțiune. Partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă din punctul de vedere civil, deci potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului. Pot avea calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal, conform Codului civil: părinții pentru copiii lor, vomitenții pentru faptele prepușilor, profesorii pentru elevi și meșteșugarii pentru ucenici.

Părinții răspund pentru copiii lor minori care au capacitatea de exercițiu restrânsă, dacă sunt îndeplinite condițiile generale și speciale prevăzute de lege și anume: existența prejudiciului, existența faptei ilicite, copilul să locuiască cu părinții etc. Răspunderea comitenților pentru prepușii lor poate fi angajată numai dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege (existența prejudiciului, existența faptei ilicite a presupusului sau a angajatului unei persoane juridice, existentă raporturilor juridice de muncă în momentul săvârșirii faptei ilicite etc.).

Răspunderea institutorilor (profesorilor) pentru faptele elevilor și meșteșugarilor pentru faptele ucenicilor, are loc dacă sunt îndeplinite condițiile generale (existența prejudiciului, existența faptei ilicite a elevului sau ucenicului etc.) și cele speciale (calitatea de elev sau ucenic și acesta să fie minor, fapta cauzatoare de prejudiciu să se fi săvârșit în timp ce autorul ei se află sub supravegherea profesorului sau a meșteșugarului). În afară de răspunderea pentru faptele altora, Codul civil reglementează și răsunderea pentru prejudiciul cauzat de animal și pentru prejudiciul cauzat de clădiri (ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție), menționat la art. 1002. Răspunderea pentru daune cauzate de animale are loc numai în caz de culpă care se prezumă, ea poate fi combătută numai în caz de forță majoră sau caz fortuit, ori în cazul în care producerea prejudiciului se datorează victimei sau unei terțe persoane.

Aceeași culpă trebuie să existe și în cazul edificiului, însă o dată dovedită lipsa de întreținere sau viciul de construcție, care prin dărâmare, a produs daune vecinilor sau trecătorilor, proprietarul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat. În această situație, de regulă, nu se admite probă contrarie. Când edificiul a fost cumpărat și noul proprietar nu a cunoscut viciile acestuia se admite probă contrarie. De asemenea, au calitate de parte responsabilă civilmente în procesul penal și răspund pentru fapta altuia anumite persoane, în temeiul unor legi speciale. Astfel, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 22/1969, răspund pentru pagubele cauzate de gestionari, cei care i-au ajutat fără respectarea condițiilor legale (vârstă, studii, stagiu, lipsa antecedentelor penale, etc.). Potrivit dispozițiilor din Codul familiei, soțul care a beneficiat de pe urma săvârșirii infracțiunii în dauna avutului public de către celălalt soț, este chemat să răspundă civil în cadrul procesului penal, în anumite limite. Constituirea ca parte în proces, drepturile și îndatoririle părților sunt prevăzute de lege.

Reglementarea procesual-penală a ascultării învinuitului, inculpatului.

Activitatea procesual-penală trebuie să se desfășoare în așa fel încât să fie trase la răspundere penală numai persoanele care se fac vinovate de comiterea infracțiunilor și numai în măsura gravității faptelor săvârșite. Aceasta se realizează prin dreptul de apărare ce i se conferă inculpatului și celorlalte părți care participă în procesul penal.

Dreptul de apărare cuprinde atât eforturile persoanelor ce luptă pentru respectarea drepturilor și intereselor lor procesuale, cât și obligația organelor judiciare de a asigura exercitarea acestor drepturi. Constituția României înscrie acest drept în Articolul 24, care consfințește faptul că dreptul de apărare este garantat în tot cursul procesului. O asemenea reglementare întâlnim și în Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

Potrivit Art. 6 din Codul procesual-penal, dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți în tot cursul procesului penal, ocazie cu care organele judiciare sunt obligate să le asigure deplină exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și să administreze probele necesare în apărare.

Din conținutul acestor reglementări rezultă că realizarea justiției penale într-un stat de drept trebuie să se facă cu respectarea tuturor drepturilor și intereselor procesuale ale părților, care nu este un simplu interes privat, ci este și un interes public. În acest sens, alături de părți și societatea are interesul ca într-o cauză penală să se afle adevărul.

Apărarea este o activitate procesuală de necesitate publică, reflectată atât în drepturile procesuale ale părților, cât și în obligațiile organelor judiciare. Apărarea trebuie să se refere la tot complexul cauzei, atât în fapt, cât și în drept și trebuie să se desfășoare prin acte și îndeplinită după formele procesuale prescrise de lege, ea neputând fi îndeplinită în mod temeinic și în toată amploarea, decât de un apărător cu pregătire juridică, de un avocat.

Realizarea acestei funcții este asigurată de avocatură care la noi în țară își exercită activitatea și este organizată în baza Legii nr. 51/1995, publicată în M.O. nr.116 din 9 iunie 1995 și a statului profesiei de avocat, publicat în M.O. nr.237 din 17 octombrie 1995.

Profesia de avocat se exercita numai de membrii barourilor, la alegere, în cabinete individuale, cabinete asociate sau societăți civile profesionale.

În exercitarea profesiei, avocatul este independent și se supune numai legii, statului și eticii profesionale. Acesta trebuie să ocrotească interesele legale ale părții pe care o apără.

Potrivit Art. 2 alin. 3 din Legea nr.51/1995, avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața tuturor instanțelor, autorităților și instituțiilor, precum și a altor persoane, care au obligația să permită și să asigure desfășurarea nestingherită a activității avocatului în condițiile legii. Deși se înscrie printre principalii participanți la rezolvarea cauzei penale și se situează pe poziția procesuală a părți ale cărei interese le susține, apărătorul nu este parte în proces, ci el îndeplinește funcția apărării, funcție ce reprezintă o necesitate publică. De asemenea, avocatul nu poate asista sau reprezenta părți cu interese contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe și nu poate pleda împotriva părții care l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii (art.39 alin.1 din Legea nr.51/1995).

Totodată, avocatul nu poate fi ascultat ca martor și nu poate furniza relații nici unei autorități sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredințată, decât dacă are dezlegare prealabilă, expresă și scrisă din partea tuturor clienților săi interesați în cauză. Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de avocat cu privire la faptele și împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părți în cauză. Avocatul nu poate îndeplini funcția de expert sau de traducător în cauza în care este angajat apărător (art.39 alin. 2-5 din Legea nr.51/1995).

Asistenta juridică este una dintre cele mai importante componente ale dreptului de apărare a părților, alături de posibilitatea acestora de a-și asigura personal apărarea, și de obligația organelor judiciare de a avea în vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt în favoarea părților, iar reglementarea ei în Constituție, în Codul de procedură penală, în Legea nr. 92/1992 și în Legea nr. 51/1995 constituie o garanție a exercitării acestui drept fundamental.

Considerată ca o activitate procesuală complexă, apărarea impune ca eforturile persoanei care își apără drepturile și interesele proprii să se alăture și unui apărător. Acesta din urmă asigura în cadrul procesului penal-prin susținerea și valorificarea drepturilor și intereselor părții pe care o apără, prin mijloacele și căile prevăzute de lege- asistența juridică.

Asistența juridică în procesul penal reprezintă activitatea complexă desfășurată în condițiile legii, de apărător pentru promovarea și apărarea intereselor procesuale legitime ale învinuitului sau inculpatului în procesul penal.

Potrivit art. 3 din Legea nr.51/1995, asistenta juridică se realizează prin acordarea de consultații și întocmirea de cereri cu caracter juridic, prin asistarea și, după caz, reprezentarea juridică, a persoanelor fizice sau juridice, în fața organelor de jurisdicție, de urmărire penală și de notariat, precum și susținerea cu mijloace juridice specifice a drepturilor și intereselor legitime ale acestora cu autoritățile publice, instituțiile și orice persoană română sau străină, redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identității părților, a conținutului și a datei actelor, precum și orice mijloace și căi proprii, exercitării dreptului de apărare, în condițiile legii.

Din conținutul art. 6 alin. 4 și art.171 alin.1 din Codul de procedură penală cât și din alte reglementări, rezultă că orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal, iar folosirea acestui drept este facultativă, în sensul că părțile vor aprecia dacă vor apela sau nu la apărător.

Ținând cont de toate aceste considerații se poate spune că asistenta juridică este facultativă. Prin modificările Legii nr. 32/1990, legiuitorul a înlocuit, în art. 171 alin.1, formula „în tot cursul procesului penal” cu „în tot cursul urmării penale și al judecății” dorind, astfel, să aducă faza urmăririi penale, pe care o numește expres, la aceleași rigori ca și faza judecății, sub aspectul garanțiilor procesuale ce trebuie să apere dreptul la asistența juridică a învinuitului sau inculpatului. Totodată, prin aceleași modificări, s-a dispus obligativitatea organelor judiciare de a aduce la cunostiința învinuitului sau inculpatului dreptul respectiv.

În anumite cazuri prevăzute de lege, pentru asigurarea unei apărări reale a unor persoane care, datorită situațiilor în care se găsesc, nu se pot apăra singure, dreptul de apărare nu mai este facultativ, ci devine o condiție legală necesară pentru normala desfășurare a procesului penal, asistența juridică devenind obligatorie.

Deci, în asemenea situații, părțile nu mai dispun după voie de dreptul de a fi asistate de un apărător, ci, dacă nu și-a ales un avocat i se va desemna unul din oficiu. Prevederile legale care impun obligativitatea asistenței juridice pentru cazurile date, sunt condiții imperative ale valabilității actelor efectuate, și orice abatere de la aceste norme se sancționează prin nulitate absolută.

În urma modificărilor art. 171 alin. 2 Codul de procedură penală, prin Legea nr. 32/1990, s-au adus noi prevederi în planul drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților prin instituirea unor cazuri noi de asistență juridică obligatorie. Astfel, în cursul urmăririi penale, asistența juridică este obligatorie în următoarele cazuri: când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat chiar în altă cauză. În cursul judecății, pe lângă aceste cazuri, asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanță apreciază că inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea.

De asemenea, potrivit art. 2 din Legea nr. 83/1992, este prevăzută asistența juridică obligatorie și în cazul procedurii urgente de urmărire și judecare a unor infracțiuni de corupție. Potrivit art. 171 alin 4, când asistența juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu și-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

În asemenea situații, legea acordă prioritate alegerii făcute de învinuit sau inculpat, dispunând ca delegația apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea celui ales, făcând totodată precizarea că, dacă la judecarea cauzei, apărătorul lipsește și nu poate fi înlocuit, cauza se amână (art.171 alin.5 și 6 C.pr.pen).

Din reglementările în vigoare rezultă că asistența juridică nu este obligatorie numai pentru învinuit sau inculpat. Astfel, potrivit art.173 alin.3, când instanța apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu și-ar putea face singură apărarea, dispune din oficiu sau la cerere, luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător. Pentru a da suport deplin și consistență reglementării asistentei juridice, legea instituie o consolidare esențială a drepturilor apărătorului în cazul procesului penal cu efecte directe asupra drepturilor și intereselor învinuitului, ale inculpatului și ale celorlalte părți. În acest plan, noua reglementare realizează și cele mai solide garanții procesuale, atât în cursul urmării penale cât și în cursul judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 172 alin. 1-6, în cursul urmăririi penale, apărătorul, învinuitului sau inculpatului au dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, să formuleze cereri și să depună memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actelor de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost înștiințat de data și ora efectuării actului. Când asistența juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezența apărătorului la ascultarea inculpatului. În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală se face mențiune despre aceasta, iar actul este semnat și de apărător.

Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275 din Codul de procedură penală, dacă cererile sale nu au fost acceptate, în cazul în care asistența juridică este obligatorie și nu și-a asigurat prezenta apărătorului la ascultarea inculpatului, ori a fost interzisă luarea de contact dintre inculpatul arestat și apărător în afara situațiilor prevăzute de lege, procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore.

În cursul judecății, potrivit art. 172 alin.7, apărătorul are dreptul să-l asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar în cazul în care inculpatul este arestat, să ia contact cu acesta.

Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistență juridică învinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligații, organul de urmărire penală sau instanță de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocați spre a lua măsuri (art.172 alin. Ultim). Astfel, în baza art.65 din Legea nr. 51/1995, avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor legii pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat sau ale statutului profesiei de avocat, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum și pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură de a prejudicia onoarea și prestigiul profesiei sau ale instituției. Instanțele judecătorești și parchetele Ministerului Public sunt obligate să înainteze consiliului baroului orice acțiune de urmărire penală sau de judecată pornită împotriva unui avocat.

În același timp, și apărătorul părții vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente are dreptul de a formula cereri și de a depune memorii. De asemenea, are dreptul să asiste la efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: ascultarea părții pe care o apără, cercetări la fața locului, percheziții și autopsii, prelungirea duratei arestării, iar la efectuarea altor acte de urmărire poate asista cu încuviințarea organului de urmărire penală. În cursul judecății, apărătorul exercita drepturile părții pe care o asista (art.173 alin.1 și 2). Apărătorul are o poziție independentă față de parte. Deși reprezintă interesele părții, fiind legat sub multiple aspecte de voință acesteia, apărătorul devine independent prin faptul că este chemat să apere doar interesele legitime permise de lege.

Importanța declarațiilor învinuitului și inculpatului în procesul penal

Mijloacele de probă sunt acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă, iar în literatură de specialitate sunt definite ca mijloace legale prin care se administrează probele sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt. Potrivit articolului 64 din Codul de procedură penală, mijloacele de probă sunt:

– declarațiile învinuitului sau inculpatului;

– declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente;

– declarațiile martorilor;

– înscrisurile;

– înregistrările audio sau video;

– fotografiile;

– mijloacele materiale de probă;

– constatările tehnico-stiintifice;

– constatările medico-legale;

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului. Sunt mijloace de probă în care se constată elementele de fapt ce pot servii la aflarea adevărului în procesul penal. Învinuitul sau inculpatul este persoana care cunoaște cel mai bine împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, declarațiile sale au o mare însemnătate în soluționarea justă și temeinică a cauzei. Declarațiile învinuitului sau inculpatului pot ficlasificate în:

judiciare și extrajudiciare. Declarația extrajudiciară este cea făcută în afară procesului penal, caz în care conținutul ei ajunge la cunoștința organului judiciar prin alte mijloace de probă. Declarația judiciară este aceea pe care inculpatul sau învinuitul o face în cadrul procesului penal în fata organelor judiciare, cu respectarea procedurii legale, constituind prin ea însăși mijloac de probă. Declarațiile învinuitului sau inculpatului pot fi privite pe de o parte ca mijloc de probă cu valențe informative necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte ca o modalitatea de exercitare a aflării dreptului de apărare.

Codul de procedură penală constituie obligația pentru organele judiciare de a-i asculta pe inculpat sau învinuit în cele mai importante momente ale procesului. De exemplu în faza de urmărire penală, învinuitul este ascultat la începutul urmării penale (articolul 70 alineatul .3), și la sfârșitul urmăririi penale (articolul 255), iar inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării preventive (articolul 236). Potrivit legii, obligația ascultării învinuitului sau inculpatului încetează atunci când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare, sau nu locuiește în țară (articolul 237 alineatul 4), ori când inculpatul nu se prezintă la judecată, deși a fost legal citat (articolul 291 alineatul 2). Asculatrea inculpatului sau învinuitului constituie un moment foarte important în economia procesului penal, motiv pentru care cuprinde un complex de reguli de ordin procesual și tactic. Regulile de tactic a ascultării învinuitului sau inculpatului sunt studiate de criminalistică sau de psihologia judiciară.

Regulile de ordin procesual sunt împărțite în reguli generale, comune, atât organului de urmărire penal, cât și instanței de judecată și reguli specifice pentru fiecare organ judiciar în parte. Una din regulile generale, este aceea că în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată, ascultarea învinuitului sau inculpatului se desfășoară de regulă la sediul organului judiciar și cuprinde două etape:

prima etapă are în vedere cunoașterea datelor personale ale inculpatului sau învinuitului. Înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, dată și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, ocupație, adresa, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale. Acestuia i se aduce la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei și i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la faptă și la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta (articolul 70 alineatul 2). Organul judiciar trebuie să-i aducă la cunoștință învinuitului sau inculpatului și încadrarea juridică a faptei, și trebuie să-i asigure posibilitatea pregătirii și executării apărării.

a doua etapă este consacrată ascultării propriu-zise. Astfel potrivit articolului 71 alineatul 3, învinuitul sau inculpatul este lăsat mai întâi să declare tot ce știe în cauză, declarația fiind o expunere liberă a împrejurărilor în care s-a săvârșit fapta. În acest timp dacă se îndepărtează în mod vădit de la subiect, i se atrage atenția să revină la acesta. Legea interzice a i se citi sau reaminti declarațiile date anterior în cauză, după cum nici nu poate prezenta ori citi o declarație scrisă mai înainte (articolul 71 alineatul 4 și 5). În faza de urmărire penală, înainte de ascultare, învinuitului i se cere să dea o declarație scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce (articolul 70 alineatul 3). Cu ocazia ascultării, organele judiciare au obligația să înștiințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal.

de ascultare. Dacă sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, aceștia sunt ascultați separat.

Potrivit articolului 73 alineatul 3 din Codul de procedură penală, declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la asculatrea învinuitului sau inculpatului, ori de președintele completului de judecată și de grefier, precum și de interpret, atunci când declarația a fost luată printr-un interpret. Legea numărul 32/1990 permite ca declarațiile învinuitului sau inculpatului să fie înregistrate pe o bandă magnetică, cu condiția ca cel ascultat să cunoască acest aspect și să fie asigurate exactitatea și corectitudinea înregistrării.

Când cel ascultat nu mai are nimic de declarat, înregistrarea se transcrie și într-un proces verbal semnat și de cel ascultat. Declarațiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt susținute cu fapte și împrejurări, ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Faptele și împrejurările de natură să confirme declarația făcută de învinuit sau inculpat pot fi, de exemplu:

– relatarea unui martor care confirmă împrejurările arătate de acesta;

– găsirea corpului delict asupra sa;

– confirmarea datelor de amănunt relatate prin efectuarea unei reconstituiri, a unei cercetări la fața locului.

Atunci când declarațiile de învinuit sau inculpat în diferite momente ale procesului penal sunt contradictorii, organul judiciar le reține numai pe cele pe care le considera verosimile (care se coroborează cu alte probe), indiferent de momentul în care au fost date (în faza de urmărire penală sau de judecată). Articolul 76 alineatul 1 prevede obligația organului de urmărire

penală sau instanței de judecată de a chema în fața lor spre a fi ascultate, persoană care a suferit o vătămare prin infracțiune, precum și persoană responsabilă civilmente, iar dacă a suferit o pagubă materială, poate să se constituie parte civilă. I se atrage atenția că declarația de participare în proces ca parte vătămată sau ca parte civilă, se poate face în tot cursul urmăririi penale, în fața primei instanțe de judecată, până la citirea actului de sesizare. Articolul 75 prevede că declarațiile părții civile, părții vătămate și persoanei responsabilă civilmente, făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente.

Declarațiile martorilor

Persoana  care  are  cunoștință  despre  vreo  faptă  sau  despre  vreo  împrejurare  de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor. Înainte  de  a  fi  ascultat,  martorul  depune  următorul  jurământ:  "Jur  că  voi  spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce  știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!". În timpul depunerii jurământului, martorul ține mâna pe cruce sau pe biblie. Referirea  la  divinitate  din  formula  jurământului  se  schimba  potrivit  credinței religioase a martorului. Martorului de altă religie decât cea creștină nu îi sunt aplicabile prevederile alin. 2. Martorul, fără confesiune va depune următorul jurământ: "Jur pe onoare  și conștiința că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce  știu". Martorii, care din motive de conștiință sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în  fata  instanței  următoarea  formulă:  "Mă  oblig  că  voi  spune  adevărul  și  că  nu  voi ascunde nimic din ceea ce știu". Situațiile  la  care  se  referă  spusele de mai sus,  se  rețin  de  organul  judiciar  pe  baza afirmațiilor făcute de martor. După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute, se va pune  în vedere  martorului că,  dacă  nu va spune  adevărul, săvârșește  infracțiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se face mențiune în declarația scrisă. Minorul care nu a  împlinit 14 ani nu depune jurământ, i se atrage  însă atenția să spună adevărul.

Înscrisurile

Prin înscris se înțelege consemnarea de date despre acte și fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material. Sensul juridic al termenului “înscris” nu coincide cu cel din vorbirea obișnuită (când se are în vedere consemnarea pe hârtie, a unor date) ci desemnează consemnările făcute pe hârtie, carton, lemn, banda magnetică.

Înscrisurile sunt mijloace de probă demne de crezare datorită însușirilor lor de a conserva în timp date, acte și fapte juridice, în comparație de exemplu cu memoria unui martor. Înscrisurile cunosc mai multe clasificări, după diferite criterii:

După scopul urmărit la întocmirea lor, înscrisurile se împart în:

preconstituite, cele întocmite special pentru a servi ca probe;

nepreconstituite, sunt întocmite ce nu servesc probe.

După efectul lor, înscrisurile întocmite sunt de trei feluri :

originare, sunt înscrisurile întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea sau

încetarea unui act juridic civil;

recognitive, sunt înscrisurile întocmite pentru a recunoaște existența altor înscrisuri care au fost distruse sau pierdute;

confirmative, sunt înscrisurile prin care se înlătură anulabilitatea unui act juridic civil

După raporurile dintre ele, înscrisurile se împart în originale și copii;

După criteriul semnăturii, înscrisurile se deosebesc în semnate și nesemnate.

Cele mai importante specii de înscrisuri sunt înscrisul autentic și cel sub semnătură privată.

ÎNSCRISUL AUTENTIC

Articolul 1171 din Codul civil definește: “Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are dreptul de a funcționa în locul unde actul s-a făcut”.

Principalele categorii de acte autentice sunt:

înscrisurile autentice notariale, adică cele întocmite de notarul de stat;

hotărârile organelor jurisdicționale (și hotărârile judecătorești);

actele de stare civilă.

Stabilirea puterii doveditoare a înscrisului autentic implică facerea următoarelor distincții:

mențiunile ce reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator , făcute cu propriile simțuri, fac dovada deplină, ele neputând fi combătute decât prin procedură;

înscrieri în fals;

mențiunile ce privesc declarațiile părților, făcute în fața agentului instrumentator, dar a căror vericitate nu poate fi fi verificate de acesta, fac dovada până la proba contarie;

mențiunile străine de obiectul înscrisului pot avea valoarea începutului de probă scrisă.

ÎNSCRISUL SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ

Se numește “ înscris sub semnătură privată “ acel înscris care este semnat de cel sau cei de la care provine“. Din definiție rezultă că există o singură condiție – cu caracter general – pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată: semnătura autorului ori autorilor actului, înscrisului.

Semnătura este numai cea executată de mână a autorului înscrisului. Prin urmare, nu îndeplinește această condiție semnătura dactilografiată, litografiată, executată prin parafă ori prin punere de deget.

Nu se cere, însă, ca semnătura să cuprindă întregul nume al persoanei, fiind suficientă executarea semnăturii obișnuite a persoanei. Din locul unde este așezată semnătura, trebuie să rezulte că autorul ei își însușește întregul conținut al înscrisului. Când înscrisul provine de la două sau de la mai multe persoane, semnarea poate fi făcută concomitent ori succesiv, după împrejurări.

Condițiile speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată:

Condiția pluralității de exemplare (numită și cerința multiplului exemplar). Articolul 1179 din Codul Civil reglementează despre această cerința: “Actele sub semnătură privată, care cuprind convenții sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte sunt părți cu interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar pentru toate persoanele care au același interes. Fiecare exemplar trebuie să facă mențiune de numărul originalelor ce s-au făcut. Cu toate acestea, lipsa de mențiune că originalele s-au făcut în număr îndoit, întreit și celelalte, nu poate fi opusă de acela care a executat din partea-i, convenția constatată prin act“.

Condiția scrierii în întregime ori punerii formulei “bun și aprobat” înainte de semnare. Despre această condiție, Codul Civil menționează în articolul 1180: “Actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către altă parte, să plătească o sumă de bani oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puțin de acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele “ bun și aprobat“”arătând totdeauna în litere suma“.

Excepție de la această regulă o fac comercianții, industriașlii, plugarii, slugile, zilierii. Când este diferență între suma scrisă în act și cea care este arătată în bun, se prezumă că obligația este pentru suma mai mică, chiar dacă actul și bunul sunt scrise de acela care s-a obligat (doar dacă se probează în care parte este greșeala, poate fi considerată suma mai mare de exemplu).

Există și dispoziții ce protejează pe cel care se obliga (în art. 1180 din Codul Civil) fiind împiedicate semnăturile date în alb, pentru a nu da ocazia deținătorilor de rea- credință posibilitatea de a completa înscrisul altfel decât era înțelegerea. Dacă înscrisul nu este scris în întregime de debitor, acesta trebuie să specifice suma primită, întrebuințând formula “bun și aprobat”. Nerespectarea acestor prevederi cerute în articolul 1180 din Codul Civil are ca urmare aceea că înscrisul este lipsit de putere probatorie, ceea ce nu afectează convenția ca act juridic ce poate fi dovedit prin alte mijloace de probă, chiar prin proba cu martori și prezumții, pentru că, deși nul ca înscris, acesta conține totuși un început de probă scrisă.

Condiția cerută testamentului olograf: să fie scris, semnat și datat de mâna testatorului. Codul Civil reglementează acest aspect prin mai multe dispoziții. Articolul 1174: “Actul….sub semnătură privată are tot efectul între părți despre drepturi și obligații ce constată, precum și despre aceea ce este menționat în act, peste obiceiul principal al convenției, când menționarea are un raport oarecare cu acest obiect“. Art. 1176 reia astfel dispoziția :“ Actul sub semnătură privată, recunoscut de acel căruia i se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are același efect cu actul autentic, între acei care l-au subscris și între acei care reprezintă drepturile lor“ .

În art. 1177 se prevede că: “acela cărui se opune un act sub semnătură privată este dator a-l recunoaște sau a tăgădui curat scriptura sau sub semnătura sa. Moștenitorii săi sau cei care reprezintă drepturile aceluia al căruia se pretinde că ar fi actul pot declara că nu cunosc scriptura sub semnătură autorului lor“.

Art. 1178 menționează: “ Când cineva nu recunoaște scriptura și subsemnătura sa, sau când succesorii declară că nu le cunosc, atunci justiția ordona verificarea actului“. O regulă specială privind puterea doveditoare a datei înscrisului sub semnătură privată, este conținut de art. 1182 din Codul Civil: “Data scripturii private nu face credința contra persoanei a treia interesate, decât în ziua în care s-a înfățișat la o dregătorie publică, din ziua în care s-a înscris într-un registru public, din ziua morții aceluia sau unui din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi fost trecut fie și în prescurtare în acte făcute de ofițeri publici, precum și procese- verbale pentru punerea pecetii sau pentru facerea de inventare“. Dintr-o asemenea zi, data acelui înscris se dobândește valoarea juridică de data cerută. Ea poate fi dată și de către notarul public.

Deci, puterea doveditoare a datei înscrisului sub semnătură privată prezintă următoarea distincție:

a) între părți ea are aceeași valoare ca și celelalte mențiuni ale înscrisului;

b) față de terți, ea face dovada din ziua în care a devenit “dată certa“.

Reguli speciale privind forța probanta pentru registre.

Art. 1183 din Codul Civil prevede că “registrele comercianților nu fac credința despre vânzările ce cuprind în contra persoanelor necomerciante. Doar judecătorul poate da jurământ la una sau alta din părți“, iar art. 1184 dispune: “Registrele comercianților se cred în contra lor, dar cel care voiește a profita de ele nu poate despărți cuprinderea lor, lăsând aceea ce poate a-i fi contrar“.

Art. 1185 prevede: “Registrele, cărțile sau hârtiile domestice, nu fac credința în favoarea acelui care le-a scris, dar au putere în contra lui:

când cuprind curat primirea unei plăți;

când cuprind mențiune expresă că nota sau scrierea din ele s-a făcut ca să țină loc de titlu în favoarea creditorului.

înregistrările audio sau video

fotografiile

mijloacele materiale de probă

constatările tehnico-stiintifice

constatările medico-legale

Valoarea probatorie a declarațiilor învinuitului, inculpatului. În Codul de procedură penală se stipulează că declarațiile invinuitului și/sau inculpatului au valoare probantă doar în măsura în care sunt coroborate cu fapte și imprejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, deci cu alte mijloace de probă. De aceea, declarația trebuie mai întâi verificată și dacă cele susținute se confirmă sau nu, aceasta va fi luată în considerare, anchetatorului revenindu-i obligația să administreze probe în favoarea, sau în defavoarea învinuitului, inculpatului, (art. 202 alin.2). Verificarea amănunțită a acestor declarații, conform (art. 202 alin 1 Codul de procedură Penală), poate conduce la stabilirea sincerității sau nesincerității celui ascultat.

CAPITOLUL II: PSIHOLOGIA ÎNVINUITULUI ȘI INCULPATULUI

2.1. Elemente psihologice privind formarea declarației învinuitului, inculpatului

Interogatoriul judiciar este un război psihologic în care cele două părți, deși nu se află într-un raport juridic de egalitate, ci într-unul de putere, se studiază reciproc, fiecare având interese contrarii. Organul judiciar, trebuie să stăpânească foarte bine anumite cunoștințe de psihologie judiciară, cunoștințele aflate la baza aplicării regulilor tactice criminalistice de ascultare a învinuitului sau a inculpatului. Din punct de vedere procesual penal, această persoană poate avea calitatea de învinuit când împotriva sa se desfășoară urmărirea penală sau de inculpat, când împotriva sa se desfășoară urmărirea penală și s-a pus în mișcare acțiunea penală.

Interogatoriul judiciar este un duel psihologic, unde organul judiciar acționează în vederea stabilirii realității faptelor, iar cel venit în contradicție cu justiția, se folosește de toate posibilitățile (legale sau ilegale) pentru a evita tragerea la răspunderea penală.

Cunoașterea de către magistrat a componentelor psihologice ale personalității învinuitului-inculpatului (temperamentul, caracterul, aptitudinile), a mecanismelor psihice care stau la baza formării și redării declarațiilor, constituie o garanție a aflării adevărului și, în consecință, a realizării scopului procesului penal. În funcție de tipul temperamental (coleric, sanguin, melancolic sau flegmatic), de trăsăturile de caracter ale învinuitului, inculpatului (trăsături pozitive sau negative), anchetatorul alege un anumit procedeu tactic de ascultare. Două dintre sursele directe de cunoaștere a temperamentului și caracterului învinuitului-inculpatului, le constituie percheziția (domiciliară sau corporală) și reținerea sau arestarea, observarea atentă a persoanei bănuite în timpul acestor activități, putând furniza anchetatorului informații prețioase privind adoptarea unei anumite tactici de audiere. Organele judiciare pot culege date cu privire la persoana făptuitorului prin studierea unor înscrisuri provenite de la acesta, prin audierea vecinilor, a colegilor de serviciu, prin informarea cu privire la studii, la profesiile deținute anterior comiterii infracțiunii, la mediul familial, la anturaj, etc.

De la primul contact al celor două părți ale anchetei judiciare, anchetator-anchetat, fiecare își creează o anumită imagine despre celălalt. Relația interpersonală stabilită în cabinetul de anchetă trebuie să evidențieze pentru magistrat impactul psihologic pe care îl are asupra învinuitului-inculpatului.

Atmosfera oficială în care se desfășoară interogatoriul, contactul cu organele judiciare, poziția defensivă pe care o deține, constituie pentru învinuit sau inculpat un puternic factor emoțional pe care un anchetator cu experiență trebuie să-l observe și să-l valorifice în scopul aflării adevărului. Audierea infractorilor minori, care datorită experienței reduse de viață, a lipsei discernământului, a mediului familial din care provin, nu trebuie efectuată în aceleași condiții ca audierea unui adult, fie și infractor ocazional.

Elemente psihologice privind formarea declarației învinuitului, inculpatului. Comiterea unei infracțiuni, este rezultatul unor îndelungate procese psihice în care individul acționează pe baza unui plan, odată săvârșită infracțiunea, elementul caracteristic fiind doar dorința ca fapta lui să rămână nedescoperită de autorități. Pentru organele judiciare care efectuează ascultarea este primordial să cunoască mecanismele proceselor psihice ce stau la baza comiterii infracțiunilor, astfel putând alege un procedeu tactic de ascultare adecvat.

2.1.1. Particularitățile psihologice ale învinuitului și/sau inculpatului în timpul audierii

Învinuitul sau inculpatul aflat față în față cu anchetatorul, trece printr-o stare de puternică tulburare emoțională. De la primul contact, anchetatorul trebuie să analizeze comportamentul expresiv al învinuitului, inculpatului, gesturile pe care acesta le face, mimica sa, modul în care privește organele de cercetare penală, atitudinea acestuia față de situația în care se află (o atitudine ostilă sau una cooperantă). Stările emoționale, tensiunile psihice și nervozitatea, cele mai importante și evidente în activitatea de anchetă sunt:

accelerarea și dereglarea respirației;

creșterea volumului vaselor și a presiunii sanguine;

modificarea bătăilor inimii;

contractarea mușchilor scheletici, (înlemnit de frică);

schimbarea mimicii și pantomimicii;

modificarea timpului de latență sau de reacție (întârzierea răspunsurilor la întrebări).

Aceste manifestări trebuie interpretate cu profesionalism. Cel mai dificil pentru anchetator, este să stabilească nevinovăția unui învinuit, inculpat, când acesta se comportă ca un vinovat, prin studierea atitudinii acestuia și evidențierea motivelor care provoacă o asemenea stare emoțională, prin studierea componentelor sale psihologice. Învinuitul emotiv, dacă nu este ajutat, va fi foarte instabil și incoerent în declarații. De aceea, este foarte importantă crearea “momentului psihologic”, în care anchetatorul poate aborda problema infracțiunii cercetate fără riscul de a nu obține nici un răspuns.

Spre deosebire de această situație, atunci când învinuitul sau inculpatul este autorul infracțiunii cercetate, lucrurile sunt diferite. Oricât de mult ar încerca anchetatorul o discuție colaterală prin abordarea unor subiecte ce privesc strict persoana învinuitului, sau a unor subiecte amuzante ori de interes general, persoana anchetată nu are o atitudine participativă, cooperantă. Aceste manifestări au o explicație în plan psihologic prin ceea ce autorii de specialitate denumesc “mecanism psihologic extrem de subtil”. Experiența a învederat că cele două atitudini ale persoanei inocente și a celei vinovate se pot deosebi relativ ușor prin observarea și interpretarea manifestărilor psiho-comportamentale și a reactivității de expresii ale acestora față de întrebările directe în raport cu aspectele critice.

2.1.2. Conduita psihologică a organului de urmărire penală

Cunoașterea teoretică a posibilelor particularități psihice ale persoanei ascultate de către organul de urmărire penală nu este suficientă, fiind necesar ca anchetatorul, prin propriile calități psiho-sociale, să intuiască structura psihică a celui pe care îl are în față.

Pregătirea modernă de specialitate, abilitatea anchetatorului în tehnologia judiciară integrată științei criminalisticii, de a solicita contribuția expertizelor de specialitate pentru soluționarea cauzelor judiciare, reprezintă câteva aspecte de competență, necesare oricărei persoane implicată în misiunea de găsire, strângere a probelor, dovedire și sancționare a celor care încalcă legea.

Anchetatorul trebuie să-și stăpânească unele trăsături precum nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calități, tendința de exagerare, de suspectare a oricărei persoane audiate. Un real sprijin pe parcursul efectuării urmăririi penale îl constituie utilizarea mijloacelor de înregistrare audio-vizuală a declarațiilor învinuitului sau inculpatului. Chiar dacă în cursul ascultării învinuitului-inculpatului sunt sesizate inadvertențe, contraziceri, anchetatorul trebuie să își reprime tendințele de a întrerupe manifestările de nervozitate, plictiseală sau nerăbdare, dovedind o bună stăpânire de sine, răbdare și știința de a asculta. Este foarte important ca anchetatorul să-și aibă toate reacțiile proprii (dezgust, plictiseală, silă, agresivitate, simpatie etc.) sub control, astfel încât să ofere infractorului imaginea unei “suprafețe psihice perfect plane”. Anchetatorul mai are nevoie și de calități actoricești pentru a putea, la nevoie, să simuleze perfect orice stare, trăire sau să joace orice fel de personaj. El trebuie să poată simula furia, nerăbdarea, simpatia, fără a-și pierde vreodată sângele rece, importantă fiind și sincronizarea mimico-gesticulară, tonală și atitudinală.

Alte calități ale anchetatorului ar trebui sa fie:

obișnuința de a privi interlocutorii în ochi, sondându-le și interpretându-le corect comportamentul în raport cu întrebările semnificative,

deprinderea de a asigura anchetei liniștea necesară,

deprinderea de a intra în anchetă cu încredere în capacitatea lui, calm și echilibrat, precum și “tăria morală de a mai insista încă puțin din momentul în care s-a ajuns la concluzia ca totul este zadarnic„.

2.2. Particularitățile psihologice ale învinuitului, inculpatului în timpul audierii

Faptele antisociale sunt produsul natural al raporturilor dintre oameni, ele existând și putând fi calificate ca neumane, imorale, independent de orice așezare juridică. Acestea însă, nu pot fi calificate drept infracțiuni decât din momentul în care legea le consider cailicite, sancționându-le cu pedepse.

România este astăzi un stat de drept, democratic și social, în care cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție sau prin alte legi, dar supunându-se și obligațiilor prevăzute de acestea, fiind egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie și de aceea cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile

cu bună-credință și de așa manieră încât să nu încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Respectarea acestor cerințe impune cu necesitate stabilirea unor reguli de conduită într-un cadru legal bine determinat care configurează conținutul diferitelor ramuri de drept. Încălcarea unei asemenea reguli de conduit determină aplicarea sancțiunii prevăzută de lege, intervenție ce nu poate avea loc decât prin desfășurarea unor activități de către organele anume împuternicite în acest scop. Cei bănuiți de săvârșirea unei fapte penale au situația de persone suspecte, dar nu sunt încă părți în raportul procesual penal, fiindcă acest raport ia naștere numai în momentul când acțiunea penală este pusă în mișcare. Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în mod impersonal, contra „incertae personnae” ci trebuie să fie îndreptată contra unei persoane bine determinată. În general, cauzele penale încep a fi rezolvate prin efectuare actelor de cercetare – acte cu vădită importanță, în activitatea de identificare a făptuitorului, a victimei infracțiunii, urmate de strângerea probelor necesare, efectuarea unor anumite constatări și în măsura în care, există suficiente temeiuri că o anumită persoană a săvârșit infracțiunea ce face obiectul cauzei penale, se poate dispune trimiterea acesteia în judecată.

Desfășurarea procesului penal conferă autorului infracțiunii, diferite calități procesuale, fiecare cu semnificații juridice distincte, în funcție de aceste calități procesuale, astfel că, subiectul activ al infracțiunii va avea anumite drepturi și obligații, pe care urmează a le exercita sau suporta în activitatea procesuală.

Codul de procedură penală prin art. 69 dă o valoare relativă declarațiilor, adoptând o soluție de mijloc, în sensul că ele pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză. Cu alte cuvinte aceste declarații nu au forță probantă luate izolat, rupte de celelalte probe. Nu se poate întemeia o soluție de condamnare, doar pe simpla recunoaștere a învinuitului sau inculpatului. Potrivit Art. 202 alin. 2 din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală, pentru aflarea adevărului, este obligat, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta, să adune probe atât în favoarea cât și în defavorarea acestora.

Subiecții centrali și indispensabili ai finalizării activităților procesuale, prin declarațiile sincere făcute, învinuitul sau inculpatul contribuie la justa soluționare a cauzei, organelle judiciare având posibilitatea să stabilească cu multă exactitate împrejurările în care s-a săvârșit fapta

2.2.1. Reglementări exprese privind ascultarea învinuitului sau inculpatului pe parcursul procesului penal

Cu privire la audierea învinuitului trebuie relevată obligația pe care o au organele de urmărire penală, conform art. 6 alin. (3), din Codul de procedură penală, de a-l încunoștiința

pe învinuit despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării. Totodată, potrivit art. 6 alin. (4) ,organele de urmărire penală au obligația să încunoștiințeze pe învinuit înainte de a i se lua prima declarație,

despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare. Dreptul de apărare trebuie realizat efectiv, învinuitul în cazul în care solicită un apărător putându-se abține de la orice declarație până la venirea acestuia. Epuizarea urmăririi penale implică dispoziția luată de către procuror în vederea trimiterii în judecată a inculpatului, sau în vederea scoaterii de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau lăsării în timp.

Terminarea urmăririi penale semnifică finalizarea activității de urmărire de către organele de cercetare penală, care va înainta dosarul penal, pentru ca acesta să se pronunțe asupra trimiterii sau netrimiterii inculpatului în judecată.

În cazul în care procurorul consideră că se impune trimiterea în judecată a inculpatului în stare de privare de libertate, va înainta instanței; odată cu rechizitoriul și propunerea de arestare preventivă. Dacă procurorul constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru trimiterea în judecată, va dispune netrimiterea în judecată prin scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea cauzei.

Urmărirea penală și plângerea prealabilă sunt condiții indispensabile pentru a se declanșa activitatea centrală a procesului penal – judecata.

Judecata se limitează la fapta și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței. Denumită și „anchetă judecătorească”, cercetarea judecătorească este una dintre cele mai importante etape ale ședinței de judecată în primă instanță, având ca obiect administrarea de probe necesare rezolvării cauzei. Procedura desfășurării cercetării judecătorești, impune parcurgerea unor etape obligatorii. Ancheta de cercetare judecătorească se efectuează într-

o anumită ordine, prevăzută expres de lege, ordine care poate fi schimbată de instanță, atunci când o asemenea schimbare este necesară pentru bună desfășurare a cercetării judecătorești. Cunoscând învinuirea, inculpatul, în prima parte a declarației, este lăsat să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată. Este greșit procedeul instanțelor care se rezumă la a consemna că inculpatul menține cele declarate la organele de urmărire penală. Declarația inculpatului, fără a fi regina probelor, poate fi prima sursă de aflare a adevărului.

Pe parcursul cercetării judecătorești, se poate ajunge la o concluzie, în urma readministrării probelor existente ori a administrării altora noi, ca încadrare juridică dată faptei prin rechizitoriu ori prin plângerea prealabilă, impunându-se schimbarea cu o altă încadrare juridică, corespunzător faptei penale.

O condiție esențială pentru a se putea dispune arestarea inculpatului, este aceea că inculpatul trebuie să fie ascultat de procuror și de către judecător, înainte de a se dispune luarea măsurii. Procedând la arestarea preventivă a inculpatului, fără ca în prealabil să-l asculte, în practică, s-a statuat că instanța de judecată a pronunțat o hotărâre nelegală, prin care i s-a cauzat inculpatului o vătămare ce nu mai poate fi înlăturată decât prin anularea dispoziției de arestare preventivă.

2.2.2. Ascultarea învinuitului sau inculpatului și prezumția de nevinovăție

În conformitate cu art. 66 alin. 1, din Codul de procedură penală, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să-și probeze nevinovăția. Până la dovedirea vinovăției de către organele judiciare, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Conform principiului potrivit căruia orice îndoială este în favoarea învinuitului sau inculpatului (in dubio pro reo), dacă probele administrate nu conferă certitudine asupra vinovăției făptuitorului, instanța nu poate pronunța o hotărâre de condamnare.

Prezumția de nevinovăție a apărut ca o regulă în procesul penal modern, fiind prevăzută pentru prima dată în legislațiile de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (legislația S.U.A., declarația franceză a drepturilor omului și cetățenilor din perioada contemporană), această prezumție a dobândit caracter de principiu, prin consacrarea ei în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 (art. 11), fiind preluat și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intrată în vigoare în iunie 1994, în art. 6 (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994) și de art. 23 alin.11 din Constituția României.

Potrivit principiului „actori incumbit probatio” cel care acuză are obligația dovedirii învinuirii aduse. Așadar, persoana acuzată, nu are obligația dovedirii nevinovăției sale, întrucât chiar legea îl prezumă în această ipostază, însă are dreptul combaterii tuturor acuzațiilor aduse.

O problemă deosebită referitoare la prezumția de nevinovăție este cea legată de durata acestuia, de limitele de timp sau de activități judiciare asupra cărora se întind efectele sale. În art. 6, paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se arată că „Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”. Procesul penal nu poate fi conceput fără cunoașterea acestor reglementări potrivit cerințelor principiului în

discuție, sarcina propunerii probelor sau cererea privitoare la probă aparține a organelor judiciare.

2.2.3. Raportul între prezumția de nevinovăție și regula„in dubio pro reo”

Activitatea de aflare a adevărului, concretizată și prin ascultarea învinuitului sau inculpatului generează situații de îndoială, cu tot efortul de evaluare depus. Obligația organului judiciar generată de cerințele prezumției de nevinovăție și ale principiului aflării adevărului este de a nu se reține decât elementele asupra cărora există certitudine și de a se continua procesul de

cercetare pentru administrarea altor probe. „Îndoiala se înlătură prin probe”. Atunci când nu se mai întrevede nici o posibilitate de a se administra noi probe și nu poate fi înlăturată îndoiala, cerința prezumției de nevinovăție este aplicarea regulii „in dubio pro reo”.

Potrivit regulii „in dubio pro reo”, dacă în cursul procesului penal, o împrejurare provoacă îndoială cu privire la existența ei dacă poate fi explicată și ca neexistentă și ca existență, acea împrejurare nu este reținută dacă este defavorabilă inculpatului. Îndoiala este echivalentă cu lipsa totală de probe și trebuie să ducă la absolvirea învinuitului sau inculpatului. Imposibilitatea administrării altor probe, trebuie să fie deplină și obiectivă, nu legată de lipsa unor posibilități materiale, de lipsa de cunoștințe a unui expert sau de necesitatea încadrării soluționării unei cauze într-un anumit termen.

În ce privește îndoiala unui judecător asupra unei chestiuni de drept, nici aceasta nu poate fi legată de aplicabilitatea regulii în discuție, deoarece nu se poate cunoaște momentul în care se ajunge la evaluarea unei probe.

2.2.4. Ancheta judiciară din perspectivă psihologică

Termenul de anchetă judiciară nu își găsește consacrarea în Codul de procedură penală.

În literatura de specialitate și în limbajul curent, termenul este folosit pentru a desemna ceea ce Codul de procedură penală denumește urmărire. Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală și cercetarea judecătorească) este o sumă de relații interpersonale ale unui subiect constant – conducătorul anchetei judiciare în ipostazele menționate – și ceilalți participanți la proces – părți sau subiecți ai procesului.

Profesiunea anchetatorului judiciar este, psihologic vorbind, o profesiune stresantă, de risc, de curaj și de spirit de sacrificiu. Privite de pe aceste coordonate psihologice, stările de tensiune, generate de permanenta confruntare a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să

depășească cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciară, recursul la utilizarea mijloacelor interzise de lege putând compromite întreaga anchetă. Relația interpersonală anchetator-anchetat pune în evidență, în primul rând, trăirea emoțională creată de contactul cu reprezentantul oficial al autorității, în cadrul căruia se va derula o activitate cu caracteristici absolute speciale (anchetă judiciară).

Atitudinea oficială, politicoasă, dar rezervată, profesională, prin ținută și vocabular a anchetatorului, care solicită lămuriri, chestionează, pune în vedere, precizează etc., creează un fond difuz emoțional pentru persoana anchetată (bănuit, învinuit, inculpat), fapt resimțit de altfel, de oricare altă persoană chemată în mod oficial pentru a da relații în cauză (martori, reclamați, etc.). În baza contactelor inițiale, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod special mimica învinuitului ca pe o realitate evidentă, ca pe o totalitate de trăsături și caracteristici dinamico-funcționale care evidențiază stări, sentimente și dispoziții sufletești a căror interpretare corectă este o necessitate absolută. În acest sens, anchetatorul trebuie să fie atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv, înțelegând prin aceasta, procesele funcționale dinamice mai mult sau mai puțin deformate emoțional, deghizate, simulate în scopul de a masca adevăratele stări sufletești resimțite în timpul ascultării.

Cu psiho-comportamental, ascultarea își fundamentează temeiurile în psihologia persoanei, psihologia medicală etc., dar a cere acestor discipline punerea în formule interpretative precise a gesturilor, a mimicii, a conduitei de relație și expresie unei persoane într-o împrejurare este mult prea pretențios. Nerealizarea acestui climat poate duce (mai ales atunci când se utilizează procedeul frontal al ascultării), odată cu atacarea problemei critice, la inhibări

emoționale artificiale, la manifestări mimico-gesticulare și neurovegetative. În situația în care în persoana învinuitului se află chiar autorul faptei, se constată, de regulă, că discuțiile introductive pe problematica colaterală nu dau roadele scontate. Ambianța rămâne rece, răspunsurile sunt monosilabice, învinuitul nu se angajează sincer în dialog, „nu dă nimic de la el”.

Cât privește învinuitul care nu a săvârșit fapta ce i se impută, acesta se dăruiește lesne tematicii abordate, participând cu naturalețe la dezvoltarea ei. Odată fiindu-i lămurite statutul și rolul în cadrul ascultării, el va alunga din plan psihic toată problematica ce-i provocase temere, iar cu privire la învinuire, cu privire la problematica interpretării corecte argumentată natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat, neavând, cu alte cuvinte, nimic care să-i inspire teamă.

Infracțiunea – forma cea mai gravă de nesocotire a relațiilor sociale proteguite de normele dreptului penal – reprezintă un puternic factor afectogen, o situație generatoare de emoții. Participarea într-o calitate sau alta la săvârșirea acesteia e de natură a provoca intense trăiri afective. Astfel, conduita infractorului este marcată de o pronunțată trăire emoțională; cel împotriva căruia s-au îndreptat urmările dăunătoare ale faptei săvârșite – persoana vătămată – va încerca senzații de durere, de suferință fizică, morală sau materială în raport cu natura prejudiciului suferit; martorul, în funcție de infracțiunea comisă, poate fi stăpânit de temerea de a i se produce vătămări, sau de o stare de nemulțumire, de iritare, de indignare. Persoanele stăpânite de panică, caracterizată prin declanșarea bruscă și subită a emoțiilor primare negative (teamă puternică, spaimă, groază, etc.) sau care se află în situații în care viața le e puternic primejduită sunt incapabile să rețină chiar împrejurări importante, ca și cum faptul s-ar fi desfășurat în absența lor.

În funcție de tonalitatea afectivă, amnezia se poate instala la câteva ore, când „furtuna” emoțională s-a potolit, după cum aceasta poate interveni imediat după consumarea faptului care a declanșat-o. Starea puternic emoțională sub stăpânirea căreia se află învinuitul sau inculpatul se repercutează, de regulă, defavorabil asupra capacității de evocare a faptelor, împrejurare ce explică posibilitatea ivirii erorilor, inexactităților, contradicțiilor, atât în declarațiile învinuitului sau inculpatului de rea-credință cât și în cele celui de bună-credință.

Momentul evocării faptelor în fața organelor judiciare este puternic marcat de o seamă de factori ce pot influența asupra plenitudinii și fidelității declarațiilor celui vătămat prin infracțiune. Sub stăpânirea emoției de frică, inculpatul, martorul, persoana vătămată, de bună-credință fiind, manifestă inconștient tendința de „umflare” a faptelor, exagerare a acelor împrejurări care au avut drept consecință o vătămare a intereselor sale personale.

2.2.5. Particularități ale psihologiei învinuitului sau inculpatului

Învinuitul este persoana stabilită deseori dintr-un cerc de suspecți, față de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.

Urmărirea penală presupune un contact direct, nemijlocit, între două părți, determinat de apariția unui raport juridic procesual penal, specific, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. Principalii subiecți ai acestui raport juridic procesual penal sunt statul, reprezentat de organele competente să soluționeze cauza penală și infractorul, care va fi tras la răspundere penală pentru faptele săvârșite. Este de neconceput să se realizeze scopul procesului penal fără o cunoaștere exactă a omului, în calitatea sa de autor al unei fapte penale, a mecanismelor psihice pe care se bazează formarea declarației și, în general, a poziției învinuitului sau inculpatului în fața organului de urmărire penală sau a instanțelor de judecată, element nelipsit de importanță pentru conturarea laturii subiective a infracțiuni.

2.2.5.1. Psihologia învinuitului sau inculpatului în momentul interogatoriului

Ascultarea reprezintă una dintre cele mai complexe și anevoioase activități cu care este mereu confruntat organul judiciar, activitate a cărei eficiență, reclamă realizarea în persoana celui chemat să o efectueze, inteligență, tact, perspicacitate, abilitate, răbdare – însușiri ce pot fi dobândite numai printr-o pregătire temeinică. Ascultarea aduce pe poziții opuse pe cei doi termeni ai acestei activități : învinuitul sau inculpatul și organul judiciar – care nu colaborează ci se confruntă.

Anchetatorul trebuie să posede o inteligență de contact cu cei pe care îi cercetează, el trebuie să fie conștient în orice moment că modul în care va fi receptat de învinuit sau inculpat, va cântări hotărâtor în reușita activității de cercetare penală. Organul judiciar trebuie să adopte o atitudine de detașare, de desprindere de poziția sa procesuală, o atitudine de imparțialitate în aprecierea lucidă a faptelor care susțin învinuirea; și a celor ce militează în favoarea învinuitului sau inculpatului.

Un magistrat cu o bogată experiență practică, bun cunoscător al psihologiei învinuitului sau inculpatului, poate sesiza cu destulă exactitate momentele de dificultate, de creștere a tensiunii psihice la persoanele nesincere. Încercările de simulare sau disimulare conturează a doua grupă important de probleme psihologice, alături de emoții, tipice momentului interogatoriului. Elementul caracteristic al psihologiei infractorului după săvârșirea infracțiunii, este tendința de a se apăra, de a se sustrage cu orice preț învinuirii și sancțiunii. Acest element domină cu autoritate întreaga sa activitate psihică, fiind preocuparea permanentă de prim ordin și determinându-i comportarea. Psihologia infractorului, care determină comportarea sa, este deseori puternic influențată de impresia pe care i-o face anchetatorul, care, la rândul său este determinată de comportarea acestuia. Dacă impresia este că anchetatorul este un om superior, obiectiv, bine pregătit și de o înaltă moralitate, infractorul se va convinge că este mai bine să spună adevărul, întrucât este sigur că tot va fi aflat; din contră dacă impresia este de superficialitate, nepregătire, neseriozitate, neobiectivitate, rezultatul este contrar. După săvârșirea unui act ilicit, se poate instala, la majoritatea infractorilor, o stare de tensiune psihică, alta decât cea de tensiune preinfracțională, mai mult sau mai puțin evidentă, determinată de teama de a nu

fi descoperiți și care motivează dominanta depresivă a individului.

Procesele psihice caracteristice acestui moment generează neliniște, nesiguranță și un

comportament nefiresc. În astfel de împrejurări, organul judiciar nu trebuie să uite că, aceiași

factori obiectivi și subiectivi care influențează percepția unui martor, pot influența și procesul de percepție al învinuitului sau al inculpatului:

condițiile de vizibilitate nefavorabile,

timpul scurt în care s-a săvârșit fapta,

starea de tensiune psihică care dezorganizează procesul perceptiv,

defecțiunea organelor de simț;

condițiile de memorare și de redare, diferite de la individ la individ, mai ales în momente de anchetă penală.

În interogarea învinuitului sau inculpatului un rol important îl are personalitatea magistratului, a celorlalți juriști sau organe de cercetare, chemați să afle adevărul, să pronunțe o soluție temeinică și legală într-o anumită cauză. În timpul ascultării, ca și în întreaga perioadă a cercetării unei fapte penale, anchetatorul este obligat să dea dovadă de corectitudine, răbdare,

demnitate, înțelegere. El trebuie să aibă, puterea să recunoască și să-și controleze anumite trăsături ale personalității de natură să se repercuteze negative asupra cercetărilor, cum ar fi de exemplu, nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calități, tendința de exagerare, de suspectare a oricărei persoane audiate, indiferent de calitatea acesteia. În acest context este util să amintim că, inclusiv în cazul interogatoriului, din felul în care tratăm

oamenii putem avea un răspuns pe măsură. Un comportament negativ conduce la rezultate deseori negative. Dacă anchetatorul nu va reuși să-și asigure „o suprafață psihică perfect

plană” și, prin manifestările sale negative, va apare în fața interlocutorului ca un om impresionabil, nervos, agresiv, frământat de problemele proprii, atunci cadrul general al desfășurării anchetei va deveni precar, șansele de realizare a scopurilor propuse diminuându-se.

Echilibrul emoțional al anchetatorului este condiționat și de lipsa oricărei prejudecăți sau a dușmăniei față de persoana anchetată. Ancheta judiciară prezintă o anumită duritate, fiind presărată cu obstacole, cu răsturnări de situații, cu coincidențe stranii care solicită la maximum inteligența, priceperea și rezistența psihică a anchetatorului.

2.2.6. Ascultarea învinuitului sau inculpatului în principalele etape ale interogatoriului

Atât în faza urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești, audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte :

verificarea identității civile a învinuitului sau inculpatului, adică cunoașterea statutului de persoană fizică a învinuitului sau inculpatului, în sensul legii civile

ascultarea relatării libere;

adresarea de întrebări, din partea anchetatorului în faza de urmărire penală, a procurorului și a părților în faza cercetării judecătorești, prin intermediul președintelui completului de judecată și de către președinte, sau membrii completului, tot prin intermediul președintelui de complet.

Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită altă persoană decât cea care a săvârșit infracțiunea. Verificarea identității constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, domiciliu, antecedente penale, precum și la alte date care pot contura situația civilă a învinuitului. Un moment important al acestei etape îl constituie introducerea în atmosferă a învinuitului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au legătură

cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. Apoi se aduce la cunoștința învinuitului fapta care face obiectul cauzei, punându-i-se în vedere să declare tot ceea ce știe cu privire la fapta și învinuirea care i se aduce în legătură cu aceasta. Înainte de a fi ascultat, învinuitului i se solicită să dea o declarație scrisă personal cu privire la învinuirea adusă.

Prima etapă a ascultării reprezintă, de fapt, primul contact dintre învinuit și cel care efectuează ascultarea și este hotărâtoare pentru orientarea modului cum se va desfășura activitatea ulterioară a organului de urmărire penală. Verificarea identității nu constituie doar un simplu act tehnic, ci un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului față de situația în care se află, modul cum reacționează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afișează. Aceste observații ajută la stabilirea procedeelor tactice de ascultare; cu cât ele sunt mai complete și mai temeinice, cu atât ascultarea va fi mai ușoară.

Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei întrebări cu caracter general prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În acest mod, organul de anchetă judiciară oferă învinuitului posibilitatea de a declara tot ceea ce consideră că interesează cercetarea. Învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor firească, fără a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor întrebări. În același timp anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe învinuit, să-l observe și să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care apar contraziceri pentru ca, ulterior, pe marginea lor, să-și stabilească procedeele tactice ce le va adopta în ascultare.

În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor acestuia, să-și manifeste satisfacția sau nemulțumirea. În funcție de poziția celui ascultat trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm și, în general, o atitudine prin care să nu-și exteriorizeze sentimentele față de învinuit. Relatarea liberă este un bun prilej pentru anchetator de a cunoaște și de a analiza poziția învinuitului prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei. Toate observațiile făcute în cursul acestei etape vor constitui temei pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare. De aceea, chiar și atunci când învinuitul neagă faptele, denaturează adevărul, nu trebuie adoptată o poziție rigidă, ostilă față de acesta, deoarece există posibilitatea ca ulterior, să i se demonstreze poziția obstrucționistă în anchetă.

Adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului. După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și învinuirii. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei, reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitulu ori inculpatului, etapă în care se oglindește în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această activitate.

Întrebările trebuie să îndeplinească o serie de condiții, printre care:

să fie clare și precise;

să fie formulate la nivelul de înțelegere al celui ascultat;

să nu sugereze răspunsul pe care-l așteaptă organul de urmărire penală;

să oblige pe învinuit să relateze și nu să determine un răspuns scurt de genul da sau nu;

să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales atunci când acesta este bine intenționat, interesat în a declara adevărul. În această etapă se adresează întrebări prevăzute în planul de ascultare care pot fi completate cu întrebări formulate pe parcursul ascultării, în funcție de răspunsurile învinuitului, de poziția sa, de problemele nou apărute în timpul ascultării.

Întrebările folosite în timpul ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport cu scopul urmărit, cu natura și aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite, astfel :

întrebări „temă” (cu caracter general), care vizează fapta – învinuirea în ansamblul său;

întrebări „problemă” prin care se urmărește lămurirea unor aspecte ale activității ilicite desfășurate, anumite aspecte ale cauzei;

întrebări „detaliu”, având un caracter strict limitat la anumite amănunte prin care se urmărește obținerea de explicații ce pot fi verificate.

Aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de control, prin adresarea cărora se urmărește determinarea cu exactitate a unor împrejurări, pentru lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru verificarea siguranței și constanței în declarații a persoanei ascultate. Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul anchetei depinde, în primul rând, de poziția învinuitului cu privire la învinuire, poziție ce poate constata în recunoașterea faptei și a învinuirii, negarea, respingerea învinuirii, diminuarea – atenuarea învinuirii prin recunoaștere parțială, de regulă, a unor aspecte mai puțin grave ale activității ilicite desfășurate, refuzul de a face declarații.

Într-un anumit fel va fi ascultat învinuitul sau inculpatul cu un stil rigid, dogmatic, și astfel, cel cu un stil curajos, caracterizat în special prin asumarea riscului și într-un alt fel va fi abordat învinuitului sau inculpatul cu un stil teoretic, predominant abstract, speculativ și altfel cel cu un stil conformist, predominant concret.

În etapa întrebărilor, organul judiciar va încerca să zădărnicească realizarea intențiilor învinuitului sau inculpatului și să-l determine să recunoască adevărul. Pe baza celor relatate și pe baza pieselor de la dosar, el va insista cu întrebările până se lămuresc toate aspectele legate de activitatea infracțională.

2.2.7. Procedee tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului

Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului cuprinde metode și mijloace legale, folosite în activitatea de ascultare, în scopul obținerii unor declarații complete și verificabile, care să contribuie la aflarea adevărului și clarificarea tuturor aspectelor cauzei. În cele ce urmează voi prezenta procedeele tactice de ascultare a învinuitului cunoscute în practica autorităților judiciare :

Folosirea întrebărilor de detaliu. Întrebările de această natură se folosesc pentru a obține de la învinuit amănunte referitoare la diferitele împrejurări ale faptei săvârșite, care să

permită verificarea explicațiilor lui. Scopul utilizării acestor întrebări este de a demonstra bănuitului netemeinicia susținerilor sale și de a-l determina să renunțe la negarea faptelor săvârșite.

Ascultarea repetată. Acest procedeu constă în reaudieri ale învinuitului cu privire la aceleași fapte, împrejurări, amănunte, la intervale diferite de timp. Între diversele declarații ale învinuitului vor apare, inevitabil, contraziceri, nepotriviri, cu toate încercările de a reproduce cele relatate anterior, pentru că detaliile nu vor putea fi puse la punct, nu vor putea fi repetate, cu toate pregătirile făcute în acest sens de către acesta, demonstrându-i-se, astfel, netemeinicia afirmațiilor pe care le-a făcut anterior și totodată, putând fi determinat să recunoască adevărul.

Ascultarea sistematică. Acest procedeu se folosește atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească complet toată problematica cauzei, mai ales în cauzele

complexe, cât și al celor nesinceri pentru că îi obligă să dea explicații logice și cronologice la toate aspectele privind învinuirea. În cadrul acestui procedeu, prin intermediul întrebărilor problemă, învinuitului i se solicită să clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea, persoanele participante și modul în care a acționat fiecare.

Ascultarea încrucișată. Scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al

învinuitului nesincer, care se situează pe poziția negării totale a faptelor săvârșite. Este un procedeu ofensiv și constă în ascultarea aceluiași învinuit de către doi ori mai mulți anchetatori ce s-au pregătit în mod special în acest scop și cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea. Avantajul constă în faptul că învinuitului sau inculpatului nu i se dă posibilitatea să-și pregătească răspunsuri mincinoase, întrebările fiind adresate de fiecare anchetator alternativ,

într-un ritm susținut, alert.

Tactica complexului de vinovăție. Acest procedeu constă în adresarea alternativă a unor întrebări care conțin cuvinte afectogene (critice) privitoare la faptă și la rezultatele ei și a unor întrebări ce nu au legătură directă cu cauza.

Folosirea probelor de vinovăție. Procedeul se folosește în ascultarea învinuitului nesincer, care încearcă să denatureze adevărul, să îngreuneze cercetările, recunoaște faptele numai în măsura în care este convins despre existența și temeinicia probelor administrate împotriva sa. Aceasta presupune ca învinuitului ascultat să i se consemneze declarația, indiferent de poziția avută față de faptele pentru care este învinuit, întrucât numai astfel se poate adopta procedeul tactic de ascultare adecvat.

Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii. Procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulți învinuiți/inculpați participanți la săvârșirea aceleași infracțiuni. Cunoașterea învinuiților, inculpaților, implicați în cauză, permite anchetatorului să găsească veriga cea mai slabă în rândul participanților și cu aceasta să înceapă ascultarea. Se solicit celui ascultat să declare ceea ce cunoaște despre activitatea celorlalți participanți la infracțiune, lăsându-i-se impresia că persoana sa interesează mai puțin organul de urmărire penală.

Procedeul justificării timpului critic. Acest procedeu se folosește, de regulă, atunci când bănuitul refuză să facă declarații. Cunoscându-se activitatea bănuitului i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii. Explicațiile date vor fi verificate minuțios pe zile, ore, minute și locuri. De asemenea, procedeul se folosește în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanți în declarații, care încearcă să îngreuneze aflarea adevărului. Acestora li se va cere să arate ce au făcut pe zile și ore, să prezinte locurile unde s-au aflat și persoanele cu care au luat legătura. Organul judiciar este interesat să cunoască toate împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită, poziția de sinceritate sau de nesinceritate pe care se situează învinuitul sau inculpatul, capacitatea sa de rezistență etc., iar în raport de aceste elemente să adopte cea mai potrivită linie tactică, în vreme ce învinuitul sau inculpatul caută să obțină cât mai multe informații atât cu privire la organul judiciar cât și cu privire la datele pe care acesta le deține, pentru a adopta, la rândul său, cea mai avantajoasă linie defensivă. Conștient de faptul că este obiectul unei atente examinări psihologie, printr-un necontenit efort de autocontrol, prin cenzurarea atentă a comportamentului, învinuitul sau inculpatul se străduie să ofere cât mai puține informații despre sine. Pentru a obține maximum de date ce prezintă interes pentru soluționarea cauzei, principala cale prin care se realizează transferul de informații – calea verbală trebuie complinită cu investigarea celorlalte modalități de comunicare – comunicarea nonverbală -, care oferă un surplus de informații și avantajul de a se sustrage posibilităților de autocontrol voluntar ale subiectului.

2.3. Conduita psihologică a organului de urmărire penală

Cunoașterea teoretică a posibilelor particularități psihice ale persoanei ascultate de către organul de urmărire penală nu este suficientă, fiind necesar ca anchetatorul, prin propriile calități psiho-sociale, să intuiască structura psihică a celui pe care il are in față. Pregătirea modernă de specialitate, abilitatea anchetatorului in tehnologia judiciară integrată științei criminalisticii, de a solicita contribuția expertizelor de specialitate pentru soluționarea cauzelor judiciare, reprezintă cateva aspecte de competență necesare oricărei persoane implicată in misiunea de găsire, strangere a probelor, dovedire și sancționare a celor care incalcă legea.

Anchetatorul trebuie să-și stăpanească unele trăsături precum nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calități, tendința de exagerare, de suspectare a oricărei persoane audiate. Un real sprijin pe parcursul efectuării urmăririi penale il constituie utilizarea mijloacelor de inregistrare audiovizuală a declarațiilor invinuitului, inculpatului. Chiar dacă in cursul ascultării invinuitului sau inculpatului sunt sesizate inadvertențe, contraziceri, anchetatorul trebuie să iși reprime tendințele de a intrerupe manifestările de nervozitate, plictiseală sau nerăbdare, dovedind o bună stăpanire de sine, răbdare și știința de a asculta. Este foarte important ca anchetatorul să-și aibă toate reacțiile proprii (dezgust, plictiseală, silă, agresivitate, simpatie etc.) sub control, astfel incat să ofere infractorului imaginea unei “suprafețe psihice perfect plane”. Anchetatorul mai are nevoie și de calități actoricești pentru a putea, la nevoie, să simuleze perfect orice stare, trăire sau să joace orice fel de personaj. El trebuie să poată simula furia, nerăbdarea, simpatia, fără a-și pierde vreodată sangele rece, importanta fiind si sincronizarea mimico-gesticulară, tonală și atitudinală.

Alte calități ale anchetatorului ar trebui sa fie:

obișnuința de a privi interlocutorii în ochi, sondându-le și interpretandu-le corect

comportamentul în raport cu întrebările semnificative, deprinderea de a asigura anchetei liniștea necesară, deprinderea de a intra în anchetă cu încredere în capacitatea lui, calm și echilibrat, precum și “tăria morală de a mai insista încă puțin din momentul în care s-a ajuns la concluzia ca totul este zadarnic” .

CAPITOLUL III. ASCULTEREA PRIMARĂ A ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

3.1.Pregătirea ascultării învinuitului sau inculpatului

Etapele ascultării pot fi cuprinse în:

1 Pregătirea ascultării.

În această etapă se vor stabili problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării, tactica de ascultare, precum și materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul ascultării, ținând cont de particularitățile fiecărei infracțiuni în parte, de împrejurările comiterii faptei, de personalitatea și psihologia făptuitorului/făptuitorilor.

Datele preliminare despre aceștia: antecedente penale, mediu socio-familial de proveniență, pregătire școlară, comportament anterior etc., pot fi foarte importante pentru bună pregătire și realizarea cu succes a ascultării.

2 Studierea materialului cauzei.

Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză, în calitate de învinuiți sau inculpați, faptele care au fost reținute în sarcina acestora, participanții, calitatea și contribuția lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermeiul audierii.

Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în acuzare cât și a celor în apărare, a circumstanțelor atenuante sau agravante.

3. Cunoașterea învinuitului sau inculpatului.

O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoașterea faptelor concrete comise de către autorul faptei și preocuparea pentru cunoașterea trăsăturilor personalității și a profilului psihic ale acestuia.

Date de acest gen se pot obține pe mai multe căi, atât directe cât și indirecte. În cadrul activităților de informare indirectă se înscriu: investigații cu privire la persoană, date rezultate din cercetarea la fața locului, verificări la cazierul judiciar și în evidențele operative, audieri ale altor martori sau învinuiți, studierea unor înscrisuri ce emană de la inviunit sau inculpat.

Pe cale directă, se pot obține date prin intermediul unor percheziții, aplicare de sechestru, reținere sau arestare, precum și prin audiere.

4. Întocmirea planului de ascultare.

Urmărirea pregătirii audierii se poate întocmi pe un plan de ascultare. Acesta va avea în vedere următoarele aspecte:

-problemele ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării;

-materialul probator ce va fi utilizat în cursul ascultării;

-forța probatorie a materialului existent (probe directe, indirecte, mijloace, materiale de probă);

-momentul operativ oportun pentru utilizarea materialului probator în ancheta;

-datele cunoscute despre personalitatea și psihologia celui ce urmează a fi ascultat.

Întocmirea acestui plan este recomandabilă anchetatorilor cu mai puțină experiență . Interesul este ca , pe măsură creșterii experienței să crească și nivelul de pregătire în instrumentarea corectă a cauzelor.

5. Asigurarea prezenței apărătorului.

Prezenta apărătorului este obligatorie în situațiile prevăzute de lege, după începerea urmăririi penale în cauză, însă nu se va permite aparatorlui să intervină în desfășurarea ascultării, în scopul obstrucționării relatărilor.

3.2. Faza discuțiilor prealabile

Privitor la verificarea identității trebuie să arătăm ca ea este de natură să ducă la evitarea greșelilor și neînțelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată. După luarea datelor de identitate, învinuitului i se vor aduce la cunostiinta învinuirile (învinuirea) explicindu-i, dacă e necesar esența acesteia.

În această etapă vor putea avea loc anumite discuții prealabile (în cazul unei ascultări primare), care să permită o primă ''tatonare'' a învinuitului ca persoană, preocupări, mentalități, pregătire profesională, etc. Pe această cale se poate realiza o apropiere psihică, de natură să conducă adeseori la o atitudine șincera.

Ascultarea primară a martorului, adică prima ascultare efectuată în fata organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată, parcurge trei etape (faze) principale, stabilite după reguli tactice criminalistice și reguli procesuale penale, și anume:

etapa de identificare a martorului,

etapa relatării libere,

etapa formulării de întrebări și de ascultare a răspunsurilor.

În anumite lucrări de specialitate, această primă etapă este extinsă și asupra unor discuții prealabile purtate cu martorul înainte de relatările libere pe care acesta le face. Prin intermediul acestor discuții, organul judiciar câștigă încrederea martorului și are posibilitatea să-și formeze o imagine despre concepțiile morale ale martorului, nivelul de cultură, pasiuni, temperament, caracter, etc.

Etapa de identificare a martorului cuprinde și depunerea jurământului potrivit art. 85 din Codul de procedură penală.Înainte de a depune jurământul, martorului i se vor adresa anumite întrebări prealabile referitoare la nume, prenume, etate, adresa și ocupație. Când exista îndoieli asupra identității martorului aceasta se stabilește prin orice mijloc de probă. Martorul va fi întrebat dacă este soț sau rudă cu părțile, despre raporturile existente cu acestea și dacă a suferit vreo paguba de pe urma infracțiunii (art.84 C.pr.pen.). După depunerea jurământului urmează discuții prealabile care pot să se refere la diferite activități profesionale, literare, artistice, tehnice, sportive, etc.

Organul judiciar este obligat să țină cont de câteva regili tactice necesare creării unui climat psihologic adecvat obținerii de declarații complete și sincere și anume :

a)    Primirea martorului într-o manieră corectă și civilizată, necesară din momentul așteptării până în momentul audierii propriu-zise. Martorului nu trebuie să i se creeze impresia că este neglijat de organele judiciare, uitat, sau că nimeni nu se ocupa de el. Astfel, sub aspect psihologic, martorul vă avea tendința să creadă că declarațiile sale au o importanță redusă în soluționarea cauzei.

b)    Crearea unui cadru de ascultare sobru, caracterizat de seriozitate, lipsit de factori stresanți, care pot distrage atenția martorului, ca de exemplu prezența unor persoane străine sau obiecte, aparate sau instalații care pot stârni curiozitate sau teamă. După ce organul judiciar începe să cunoască pasiunile martorului, poate să coordoneze discuțiile prin întrebări subtile, care să stârnească interesul acestuia, pe teme care martorul este competent să discute ca un om cunoscător în materie, astfel fiind exteriorizata întreaga personalitate.

c)     Comportarea organului judiciar într-un mod calm, încurajator care are scopul să-l destindă pe martor. Atitudinea de aroganta, de sfidare, de răceală, nu este indicată deoarece conduce la înhibarea martorului, iar acesta poate să dea declarații incomplete. Un comportament necivilizat determină pe un martor să nu declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările cauzei sau să refuze să răspundă la întrebări, deși este de bună – credința.

Discuții prealabile, purtate cu martorul pe teme cu totul diferite de scopul ascultării, dar familiare acestuia au drept consecință crearea unei încrederi reciproce a interlocutorilor. Uneori, chiar dacă martorul a venit la audieri cu intenția de a prezenta denaturat faptele, este posibil ca acesta să-și schimbe hotărârea și să fie sincer în relatările sale. Din discuțiile purtate, organul judiciar are posibilitatea să descopere părți mai sensibile ale martorului, emoțiile sau teamă de care este stăpânit, uneori deducând și cauzele care le-au determinat și le mențin în continuare. Acestea fiind cunoscute, pot fi anihilate prin discuții, prin argumente, organul judiciar putând astfel să câștige încrederea martorilor. Astfel , se poate crea un climat psihologic favorabil confesiunii.

Prin discuțiile prealabile, organul judiciar poate să descopere că martorului îi este frică sau teamă să depună declarații împotriva unor persoane, preferând să dea declarații incomplete sau eronate, încercând astfel să se salveze singur de eventualele răzbunări asupra sa, a rudelor sau a persoanelor apropriate. În această situație organul judiciar trebuie să discute cu martorul despre programul de protecție prevăzut în Legea nr. 682 /18 decembrie 2002. În aceste condiții martorului îi va dispărea sentimentul de teamă și se va simți protejat de organele judiciare, martorul putând să facă declarații complete care conduc la soluționarea cauzei.

3.3. Faza relatărilor libere

În a doua etapă a audierii, denumită relatarea liberă, după crearea cadrului psihologic favorabil obținerii unor declarații sincere, martorului i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la aceasta.

Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj față de declarațiile obținute pe cale interogativă, datorită spontaneității sale, faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de către martor. Pentru aceasta, martorul trebuie lăsat să expună, potrivit personalității sale, așa cum își reamintește, ceea ce a perceput și conform modului său de ordonare a ideilor. Se creează, astfel și posibilitatea studierii și cunoașterii  mai bine a martorului. Pe bună dreptate se susține că o depoziție liberă prezintă garanția unei mari fidelități, dacă martorul nu are nimic de ascuns sau pe cineva de protejat. Raportată la cele de mai sus, conduita magistratului, a anchetatorului se va ghida după următoarele reguli :

ascultarea martorului cu răbdare și calm, fără a fi întrerupt, chiar dacă acesta relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără nici o semnificație, pentru clarificarea cauzei, dar altele foarte importante, cu atât mai mult cu cât nu sunt cunoscute de anchetator.

evitarea oricărui gest, reacție sau expresie, mai ales ironică, prin care se vor aproba sau respinge afirmațiile martorului. Această conduita nu trebuie interpretată în sensul unei atitudini rigide, inhibitorii. Încruntarea, limbajul ironic, gesturile de nervozitate, lipsa de atenție, expresii de genul :  "Nu mai spune" !  ,  "Hai, fii serios" !  ,  "Ce vorbești, domnule" ? , au darul de a bloca martorul, de a-i crea neîncrederea în organul judiciar.

ajutarea cu tact a martorului, mai ales dacă nivelul intelectual îl împiedica să facă o relatare liberă cât de cât coerentă, fără însă a-l sugestiona. Nu trebuie să surprindă situațiile în care, înșiși intelectualii se dovedesc a fi martori slabi, incoerenți, blocați în situația în care se găsesc.

dacă martorul se pierde în amănunte sau se abate în mod deliberat de la subiectul relatării, organul judiciar trebuie să intervină cu suficientă fermitate, dar civilizat, în reorientarea relatării spre obiectul mărturiei. El va fi întrerupt și rugat să se concentreze asupra problemelor care fac obiectul cauzei fără ca prin aceasta să fie anulată spontaneitatea declarației.

organul judiciar își va nota aspectele semnificative, ca și eventualele contraziceri sau neclarități din expunere, dar fără să se procedeze cu ostentație sau să se întrerupă martorul cerându-i să mai repete o anumită idee sau să fie mai explicit.

3.3. Faza relatărilor libere sau spontane

Odată cu trecerea ascultării, în această fază se va cere celui ascultat să relateze despre fapta comisă cât mai pe larg, fără a omite nimic, cerindu-i-se să invoce și probele pe care le consideră necesare în apărarea să.

În timpul relatărilor libere vor fi respectate cu strictețe următoarele reguli tactice:

Nu se va încerca obținerea recunoașterii cu orice preț a săvârșirii faptei; recunoașterea nu este ''regina probelor''si are aceeași valoare probatorie cu celelalte probe cu care se coroborează.

Nu se va întrerupe firul relatărilor prin formularea de noi întrebări, sau prin darea unor replici. Chiar atunci când se observa nesinceritate, învinuitul sau inculpatul trebuie lăsat să termine relatarea. Atunci când se observa că relatarea se îndepărtează de subiect și include aspecte care nu au legătură cu cauza, discutiava fi reorientata spre aceasta, cerindu – se declarații asupra fondului cauzei.

În cazul în care fapta pentru care este cercetat este susceptibila de încadrări diferite sau dacă este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie să privească fiecare împrejurare în parte.

La terminarea relatării libere cu privire la împrejurarea respectivă, sau cu privire la o anumită fapta ce este cercetată, urmează a fi adresate întrebări în legătură cu acele episoade. Numai după lămurirea completă a împrejurărilor unei anumite fapte se poate trece la ascultarea relatărilor libere cu privire la alte fapte.

Prin intermediul relatării libere poate fi cunoscută și analizată poziția făptuitorului prin compararea celor prezentate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observațiile rezultate în acestă faza vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice care urmează a fi utilizate în continuare. Chiar atunci când ne aflăm în fața unui învinuit sau inculpat care neagă în totalitate fapta, denaturând adevărul, nu se va adopta o poziție ostilă, nici reacții rigide, deoarece printr-o bună adoptare a tacticii în continuare va putea fi dovedită poziția recalcitranta, obstrucționista a celui ascultat.

3.4. Faza adresării de întrebări – Ascultarea dirijată

Ultima etapă a audierii nu are – cel puțin teoretic – un caracter obligatoriu. În practică sunt întâlnite situații în care martorii fac declarații complete și clare, încă din faza relatării libere, fără a mai fi nevoie de întrebări. Totuși, organul judiciar este nevoit să intervină cu întrebări de natură, să limpezească relatările martorului sau să le verifice. Această etapă mai este denumită  "Interogarea martorului",  "Relatarea ghidată",  "Depoziție – interogatoriu".

Întrebările sunt necesare întrucât depoziția martorului poate conține denaturări de natura obiectivă sau subiectivă, frecvențe fiind:

a) denaturări prin adăugare (adiție), în care martorul relatează mai mult decât ceea ce a perceput, exagerând sau născocind fapte imaginare.

b) denaturarea prin omisiune, relatarea având caracter incomplet, ca urmare a uitării, a subestimării importanței unui anumit aspect, ca și urmare a unei eventuale rele-credințe.

c) denaturarea prin substituție, în care faptele, persoanele, obiectele reale percepute sunt înlocuite, substituite cu altele, percepute anterior, ca urmare a asemănărilor existente între ele.

d) denaturarea prin transformare, de genul modificării succesiunii reale a faptelor, a modificării locului unor detalii în timp și spațiu.

Pentru înlăturarea acestor denaturări , dar și pentru stabilirea corectitudinii sau exactității depoziției, organul judiciar va trebui să intervină cu întrebări, care se împart în mai multe categorii, din perspectiva tacticii criminalistice:

a) întrebări de completare a aspectelor omise din declarație sau care conțin detalii suficiente pentru stabilirea împrejurărilor de fapt;

b) întrebări de precizie, necesare, de pildă, pentru determinarea cu exactitate a circumstanțelor de loc, timp și mod de desfășurare a unui eveniment, precum și pentru stabilirea surselor din care martorul a obținut date despre fapta.

c) întrebări ajutătoare, destinate reactivării memoriei, ca și înlăturării denaturărilor, de genul subestimărilor sau transformărilor, prin referiri, de exemplu, la evenimentele importante din viața învinuitului sau inculpatului, desfășurate concomitent cu faptele despre care este ascultat.

d) întrebări de control, destinate verificării informațiilor pe baza unor date certe, în ipoteza sesizării de denaturări, în special prin adăugare sau transformare ca și în ipoteza existenței de suspiciune cu privire la buna-credință a învinuitului-inculpatului.

Întrebările se vor referi la problemele cuprinse în planul de audiere, însă, formularea lor ca atare, stabilirea ordinii în care vor fi puse, se face în funcție de datele desprinse din relatarea liberă a învinuitului-inculpatului, din coroborarea acestora cu alte informații deținute de organul judiciar.

Din punct de vedere criminalistic, conform opiniilor exprimate în literatura de specialitate, fundamentate pe o îndelungată practică a organelor judiciare, în formularea și adresarea întrebărilor, este absolut necesar să se respecte următoarele reguli:

întrebările trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o formă accesibilă persoanei asculate, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale.

întrebările vor viza strict faptele percepute de către martor, iar nu punctul său de vedere referitor la natura acestora sau la probleme de drept.

întrebările nu vor conține elemente de intimitate, de punere în dificultate a învinuitului-inculpatului, sau promisiuni pe care organul judiciar nu le poate respecta.

prin modul de formulare a întrebărilor și tonul pe care sunt adresate, nu trebuie, în nici un caz, să sugereze răspunsul.

Deși fiecare dintre regulile tactice sus-menționate își au importanță și rolul lor bine delimitat în obținerea de declarații sincere și complete, considerăm necesar să insistăm asupra importanței evitării unor întrebări prin care martorului i se poate sugera răspunsul.

Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune, obligatoriu, respectarea unei conduite tactice specifice, importanța ei fiind confirmată în practică. Atitudinea anchetatorului trebuie să fie aceeași ca și în momentul relatării libere dar cu unele nuanțări tactice, impuse de faptul că dialogul cu martorii, în această fază, devine complex, inclusiv pe plan psihic. Pot fi situații în care acest dialog să se apropie relativ mult de duelul judiciar dintre magistrat și inculpat, îndeosebi dacă învinuitului-inculpatului, se dovedește a fi nesincer, căutând să simuleze sau disimuleze adevărul.

Regulile tactice specifice ascultării răspunsurilor sunt, în esență, următoarele :

a) ascultarea martorului cu toată atenția și seriozitatea, evitându-se plictiseală, enervarea, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare care îl pot deruta pe martor.

b) la sesizarea unor contradicții în răspunsurile martorului, organul judiciar nu trebuie să reacționeze imediat, să-și exteriorizeze surprinderea ori nemulțumirea, ci să o înregistreze pentru clarificarea ei ulterioară.

c) urmărirea cu atenție dar fără ostentație, a modului în care reacționează martorul la întrebări, sau dacă și-au făcut apariția indicii de posibilă nesinceritate.

Dacă se constată că martorul încearcă să mintă raportat la particularitățile fiecărei cauze, procedeele tactice sunt diferite, unele apropiindu-se de cele specifice tacticii ascultării învinuitului, firește, fără depășirea cadrului legal.

În aceste împrejurări se va proceda la repetarea audierii, la reformularea și diversitatea întrebărilor, inclusiv la confruntare cu alți martori sau făptuitori, insistându-se asupra unor amănunte care nu pot fi avute în vedere de către aceia care își  "pregătesc"  declarația prin înțelegere cu părțile sau alți martori.

Dacă învinuitului-inculpatului, își aduce aminte mai greu unele date, el poate să-și reamintească prin întrebări de referință, fără să i se sugereze răspunsul. Presupunând că s-a depășit momentul de tensiune firească de la începutul audierii și că s-a realizat contactul psihologic între ei și anchetatori, nu trebuie exclusă reapariția unor manifestări emoționale în timpul audierii (congestionarea feței, tremuratul mâinilor, respirație neregulată, schimbarea mimicii, a modului de verbalizare, o anumită crispare). Asemenea reacții se vor interpreta de la caz la caz diferențiat, ele nereprezentând întotdeauna un indiciu de nesinceritate.

Aprecierea declarațiilor reprezintă un moment semnificativ în activitatea de cunoaștere și de stabilire a adevărului. Operația de analiză a unei declarații se efectuează în cadrul examinării și aprecierii întregului probatoriu, ea presupunând un studiu comparativ al faptelor stabilite, inclusiv prin intermediul martorilor, cât și un studiu al calității surselor directe sau indirecte din care provin datele.

CAPITOLUL IV. TACTICA ASCULTĂRII SPECIALE ȘI REPETATE A ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

4.1. Procedee tactice speciale de ascultare a învinuitului sau inculpatului

Scopul procesului penal este constatarea faptelor ce reprezintă infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Eficiența ascultării învinuitului, inculpatului, depinde în mare măsură de modul în care organul de urmărire penală realizează pregătirea actului procedural. Pregătirea în vederea ascultării, presupune stabilirea problemelor care trebuie lămurite, a tacticii de ascultare, a materialului probator folosit în timpul ascultării, ținându-se cont de particularitățile fiecărei infracțiuni în parte, de împrejurările comiterii, de personalitatea și psihologia învinuitului, inculpatului. Tratarea cu superficialitate a acestei prime etape a interogatoriului judiciar poate avea consecințe negative asupra întregului proces penal.

Studierea materialelor cauzei. Această etapă este deosebit de importantă pentru ca anchetatorul să poată stabili problemele ce trebuie lămurite în timpul interogatoriului judiciar. Ea are ca efect cunoașterea de către magistrat a tuturor aspectelor deținute referitoare la infracțiunea pe care o cercetează. De aceea, studierea materialelor cauzei urmează a fi efectuată după alte activități premergătoare cum sunt cercetarea la fața locului, examinarea și interpretarea mijloacelor materiale de probă existente, luarea declarațiilor eventualilor martori oculari sau victimelor, dacă acestea au supraviețuit, dispunerea efectuării unor noi expertize, etc.

Cunoașterea învinuitului, inculpatului. Anchetatorul nu poate elabora sau alege procedeele tactice fără a cunoaște în ce măsură sunt eficiente în raport cu personalitatea învinuitului, inculpatului. Componentele de bază ale personalității unui individ sunt: temperamentul, caracterul aptitudinile, educabilitatea, comportamentul deviant și tendințele criminale.

În literatura de specialitate se disting patru tipuri temperamentale fundamentale:

sanguin,

coleric,

flegmatic,

melancolic.

Pentru o bună anchetare trebuie cunoscute atât aptitudinile generale cât și cele speciale ale învinuitului, deoarece fiecare infracțiune poartă amprenta personalității făptuitorului. Alte elemente care conturează personalitatea învinuitului, sunt mediul familial, școlile pe care le-a urmat, profesiile, cercul de prieteni, locul unde și-a satisfăcut stagiul militar și antecedentele penale. Se impune deci, cunoașterea inteligenței, slăbiciunilor, pasiunilor, comportamentului în familie și în societate, la locul de muncă, etc.

Întocmirea planului de ascultare. Anchetatorul alege un anumit plan de anchetare si emite o teorie referitoare la modul de săvârșire a infracțiuni, îndreptând cercetările în această direcție:

a) Stabilirea prealabilă, cu strictețe a problemelor ce trebuie clarificate cu ocazia ascultării. Problemele ce urmează a fi lămurite în timpul ascultării, trebuie organizate cronologic, lăsând în același timp, loc pentru modificarea acestei ordini, în funcție de elementele noi, necunoscute anchetatorului, care apar inevitabil în timpul fiecărei ascultări.

b) Pregătirea materialului probator. Pe lângă alegerea materialului probator, se stabilește și modul în care acesta va fi prezentat, În practică se folosesc trei metode tactice și anume:

– prezentarea progresivă, care începe cu probele de detaliu și apoi treptat se trece la probele “puternice”;

– prezentarea frontal, care constă în prezentarea pe neașteptate a celor mai puternice probe de acuzare și pe parcursul ascultării sunt prezentate și probele “secundare” pentru a-l convinge pe învinuit, inculpat că se cunosc și amănuntele faptelor sale;

– prezentarea integrală, care este folosită atunci când există material suficient și bine verificat în legătură cu o cauză cercetată și se adoptă tactica povestirii întregului proces al infracțiunii.

c) Determinarea ordinii în care se face ascultarea. Această etapă este specifică infracțiunilor la comiterea cărora au participat mai mulți făptuitori. Ca regulă, ascultarea va începe cu cei despre care se dețin mai multe informații sau cu cei care fac declarații conforme cu materialul probator obținut până în acel moment. Regula poate fi însă influențată de anumiți factori cum ar fi forma de participație la infracțiune de antecedente penale și de personalitatea fiecăruia.

Alte activități pregătitoare

Citarea sau aducerea învinuitului, inculpatului în camera de ascultare. Ordinea și modalitatea de citare a învinuiților, inculpaților trebuie să conducă la evitarea contactului între persoanele interesate în cauză și la contactul între persoanele care au fost deja audiate și cele ce urmează să fie ascultate. Anchetatorul se poate deplasa și la locul în care se află învinuitul, inculpatul (spital, penitenciar, loc de muncă, domiciliu), sau unde a fost comisă infracțiunea (în cazul infractorilor labili emoțional și a infracțiunilor de omor, viol, tâlhărie).

Asigurarea prezenței apărătorului. Orice învinuit, inculpat are dreptul la apărare în timpul procesului penal, organul de urmărire penală având și obligația de a-i asigura posibilitatea pregătirii și exercitării dreptului la apărare. Apărătorul trebuie citat la data, ora și locul fixat pentru ascultare.

Asigurarea prezenței interpretului, părintelui, tutorelui sau educatorului. Legea prevede interpret când învinuitul, inculpatul nu cunoaște limba română, rolul acestuia fiind de a mijloci comunicarea dintre anchetator și persoana anchetată. Întreaga activitate de pregătire a ascultării învinuitului, inculpatului are ca finalitate elaborarea unui plan de ascultare care va conține problemele de clarificat, ordinea în care vor fi abordate și materialul probator care va fi prezentat. Pentru toate cauzele penale există probleme cu caracter general care trebuie lămurite cu ajutorul învinuitului, inculpatului:

Obținere de date complete asupra faptelor ce i se rețin în sarcină;

Cunoașterea si verificarea probelor, argumentelor pe care le prezintă în apărarea sa;

Dovedirea poziției sale nesincere, când declarațiile se contrazic cu faptele dovedite;

Descoperirea tuturor infracțiunilor comise, precum și a participanților ;

Asigurarea condițiilor materiale în care urmează să se desfășoare ascultarea.În planificarea ascultării, anchetatorul trebuie sa creeze un cadru adecvat interogatoriului judiciar, amenajând încăperea în care se va desfășura ascultarea, astfel încât inculpatului să-i inspire seriozitatea situației și oficialitatea activității la care va participa. Sunt necesare și unele măsuri suplimentare cum ar fi așezarea învinuiților, inculpaților cât mai departe de ușă sau fereastră care să-i împiedice să-și concretizeze eventualele intenții de fugă sau de automutilare și luarea obiectelor tăioase, înțepătoare, dure (cuțite, lame, pixuri, ace, agrafe pentru hârtie) din preajma locului unde va fi așezat învinuitul, inculpatul, obiecte pe care acesta le poate folosi pentru a se automutila sau pentru a-l ataca pe anchetator. În acest cadru trebuie să se încadreze magistratul prin ținuta sa; un aspect exterior neglijent, semnele de oboseală, iritarea, nervozitatea, gesturile de intoleranță, vor avea consecințe negative asupra desfășurării ascultării.

4.2. Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului minor

Procesul formării declarațiilor în conștiința minorului. În întreaga literatură de specialitate juridică, criminalistică sau de psihologie judiciară, se subliniază pe bună dreptate că veridicitatea declarațiilor unui martor minor chiar de bună credință fiind, ca și aprecierea forței lor probante nu poate fi concepută fără cunoașterea mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei. Minorul de bună credință este un prețios auxiliar al justiției, prin faptul că relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar pentru rezolvarea proceselor: "Autoritatea relatărilor minorilor este consecința unei prezumții de bună credință, de capacitatea de a percepe exact și de a reda impresiile percepute. Se presupune că minorul este înzestrat cu toate însușirile fizice și psihice necesare în acest scop, cu organe ale simțurilor normal dezvoltate, cu un psihic și cu dezvoltare intelectuală normală. Problema fundamentală asupra căreia trebuie să se concentreze întreaga noastră atenție este aceea a forței probante a arătărilor minorului, a măsurilor de înlăturare a erorilor judiciare cauzate de percepții greșite ale învinuitului/inculpatului care redau impresiile lor". S-ar părea că ne contrazicem: martorul minor fiind de bună credință, poate să relateze instanței altceva decât realitatea obiectivă.

Ascultarea primară a minorului. Pregătirea în vederea ascultării. Caracterul complex al probei testimoniale, importanța sa în stabilirea adevărului în procesul judiciar impun o pregătire serioasă, minuțioasă a acestei activități procedurale, precum și o desfășurare a sa atât pe baza normelor procesual penale, cât și potrivit regulilor tactice criminalistice în scopul obținerii unor declarații sincere și complete care să servească realmente aflării adevărului.

Pregătirea ascultării minorului este o activitate absolut necesară în special în faza de urmărire penală ce se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. Înainte de audierea primară, în majoritatea situațiilor, organul judiciar încă nu a discutat nemijlocit cu minorul ce urmează a fi ascultat. Indiferent de calitatea pe care minorul o are în proces, pregătirea ascultării lui trebuie să constea atât din activități general valabile pentru orice ascultare, indiferent de vârsta persoanei, cât și din activități specifice, cerute de vârsta și de gradul dezvoltării sale psihice.

Pregătirea ascultării impune cunoașterea cât mai completă prin obținerea de date de la familie, rude, vecini, pedagogi, colegi de muncă, cu privire la comportament, dezvoltare intelectuală, situația la învățătură, pasiuni, cerc de prieteni, raporturile cu colegii. Același lucru este necesar și în alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe minor la audiere (dacă are sub 14 ani), persoană care să-i inspire încredere și siguranță, în majoritatea cazurilor aceștia fiind părinții, bunicii sau alte rude apropiate. Firește că și în ascultarea minorilor nu sunt lipsite de interes eventualele legături sau interese în cauza cercetată, inclusiv cele ale persoanei care îl asistă pe minor la audiere.

Faptul că minorii nu au maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală și experiența necesară folosirii eficiente a drepturilor procesuale acordate de lege a determinat instituirea unei proceduri de urmărire și judecată speciale. Unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii îl constituie întocmirea planului de ascultare. În urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele care urmează să fie lămurite prin ascultare cu fiecare minor sau alte categorii de martori ce urmează a fi audiați. Stabilirea problemelor ce urmează să fie lămurite prin ascultare este obligatorie pentru a nu se omite anumite aspecte esențiale cunoscute minorilor, cu valoare pentru aflarea adevărului.

Avându-se în vedere multitudinea problemelor care trebuie să fie lămurite prin ascultare, poziția minorului în cauză, datele ce caracterizează personalitatea acestuia, necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării, se impune întocmirea unui plan de ascultare pe baza problemelor respective. Planul conține întrebările care urmează a fi adresate minorilor și poate fi întocmit pentru fiecare minor în parte (dacă sunt audiați mai mulți minori) sau pentru fiecare în parte (dacă cei audiați sunt și minori și majori). Întrebările trebuie să fie scurte, clare, precise, să dea posibilitatea minorilor să înțeleagă la ce trebuie să se refere în răspunsurile lor. Întrebările pot fi ordonate logic sau cronologic, în raport cu ceea recunoaște minorul, cu modul în care a perceput faptele ori împrejurările săvârșirii lor, în raport de personalitatea și psihologia minorului și cu poziția sa în timpul ascultării. Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori a celor de natură să pună în dificultate pe minor. În cazul unui minor despre care există date că încearcă să ascundă adevărul, este indicat ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, să fie formulate întrebări de rezervă.

Planul de ascultare a minorului este orientativ, pe parcursul ascultării va putea fi modificat ori completat. Planul de ascultare trebuie să se constituie într-un instrument de lucru, într-un ghid obligatoriu; numai în acest mod problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, evitându-se chemările repetate în fața organului de urmărire penală. În ce privește locul de ascultare, acesta poate fi sediul organului judiciar, locul de muncă (dacă minorul este încadrat în muncă) sau un loc apropiat ca atmosferă de mediul în care trăiește minorul (școală, cămin) mai ales dacă are o vârstă sub 10 – 12 ani. În cazul în care minorul este bolnav, el poate fi audiat la domiciliu sau la instituția unde se află internat pentru tratament. Pentru audierea unui minor grav bolnav este necesar să se obțină aprobarea scrisă a medicului și, în măsura posibilităților, audierea acestuia să se facă în prezența medicului curant.

"Legea procesuală penală dă dreptul la chemarea minorilor pentru a fi audiați să se facă prin trimiterea de citații sau prin telefonograme. Alegerea mijlocului de chemare pentru audiere este determinată de considerente de ordin tactic.

Pentru buna desfășurare a ascultării și realizarea scopului pe care-l urmărește, în raport cu natura cauzei în care se efectuează, cu problematica ce trebuie lămurită și cu situația minorului, trebuie să fie luate și alte măsuri pregătitoare, cum ar fi: invitarea părintelui, tutorelui, curatorului sau educatorului, când minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani; invitarea unui interpret în situația în care minorul nu cunoaște limba română; selectarea și pregătirea materialelor ce vor fi folosite pe parcursul ascultării și determinarea modului, a momentului și a ordinii în care vor fi folosite, asigurarea decontării cheltuielilor de transport și cazare impuse de deplasarea acestor persoane.

Pe lângă aceasta, în timpul ascultării trebuie creată ambianța propice; biroul în care urmează a se face ascultarea trebuie să fie mobilat sobru, fără obiecte în plus care ar putea distrage atenția minorilor. Pregătind ascultarea, organul de urmărire penală trebuie să stabilească modalitatea în care-l va aborda pe minor, condițiile care trebuie asigurate pentru realizarea contactului psihologic cu acesta. Una dintre cele mai importante probleme ale tacticii ascultării minorilor o constituie atitudinea organului de urmărire penală în timpul desfășurării acestei activități; succesul ascultării depinde în mare măsură de modul în care se reușește apropierea minorului. Dificultatea constă în aceea că personalitatea fiecărui martor este individuală. Ori, măiestria celui ce conduce ascultarea constă tocmai în a găsi pentru fiecare un limbaj comun, o "abordare individuală" în știința de a "citi" psihologia minorului și a realiza contactul psihologic.

Procedeele tactice de ascultare sunt elaborate de tactica criminalistică pe baza generalizării experienței pozitive a organelor judiciare. Tactica ascultării se stabilește în fiecare cauză concretă, chiar în cazul fiecărui martor luat separat, pentru că, în ultimă instanță, fiecare persoană reprezintă un unicat.

La adoptarea tacticii de ascultare trebuie să fie avute în vedere și unele considerații de ordin mai general, dintre care merită a fi subliniate: natura cauzei în care se efectuează ascultarea; personalitatea și psihologia minorilor; faptele și împrejurările care prezintă importanță pentru cauză cunoscute de minor; condițiile în care minorii au perceput faptele ori împrejurările pe marginea cărora urmează să depună; poziția minorilor față de părțile implicate în cauză, interesul lor se depune într-un anumit fel, dacă sunt animați de dorința de a afla adevărul sau dimpotrivă sunt de rea-credință; natura și valoarea probelor ce urmează a fi folosite pe parcursul ascultării pentru determinarea minorilor să facă declarații veridice și complete; măsura în care organul de urmărire penală stăpânește problemele privind psihologia mărturiei, cunoaște particularitățile cauzei, posedă cunoștințe temeinice despre specificul activității din unitatea ori sectorul unde a fost săvârșită infracțiunea.

Discuțiile prealabile. Organul judiciar începe ascultarea minorului cu luarea datelor personale atât lui, cât și persoanei care îl asistă în acest scop. Audierea copiilor trebuie efectuată în prezența persoanelor majore apropiate celui audiat, în care acesta are încredere (de exemplu în prezența părinților, educatorilor, tutorilor). Persoanele care asistă la audierea copilului trebuie să-l ajute pe anchetator să învingă sfiala copilului și să obțină de la acesta declarații exacte; dimpotrivă, în alte împrejurări, el trebuie să tempereze tendința copilului de a descrie fantezist faptele. Ascultarea minorului sub 14 ani ca martor se face numai în cazurile când cele cunoscute de către acesta sunt deosebit de prețioase pentru cauza cercetată, când nu poate fi înlocuit de către o persoană majoră în legătură cu cunoașterea unor lucruri și când gradul lui de dezvoltare intelectuală permite ascultarea. Minorii se împart după vârstă în: preșcolari, de vârsta învățământului elementar și de vârsta învățământului mediu. Minorul va fi ascultat creându-se o ambianță în raport cu vârsta lui printr-o conversație la nivelul preocupărilor lui. Minorul sub 14 ani nu depune jurământ, dar i se va pune în vedere să spună adevărul și numai adevărul.

Identificarea minorului trebuie să aibă un caracter cât mai puțin oficial. Discuțiile prealabile având drept scop nemijlocit familiarizarea minorului cu organul judiciar trebuie duse de așa manieră încât să se manifeste un evident interes pentru problemele care îl preocupă pe minor. În această privință, nu trebuie uitat că în general, după doisprezece ani, la minori gândirea concretă, dominantă până la această vârstă, devine logică și abstractă, pentru ei realul nu este altceva decât o particularitate a posibilului, astfel gândirea le este eliberată de sub influența perceperii concrete. Cu alte cuvinte, fenomenul perceput este puternic îmbibat cu propria personalitate.

Limbajul vorbit al anchetatorului penal în cadrul ascultării minorilor. Contactul îndelungat cu învinuiții ori inculpații, în situații și împrejurări complexe în cauze cu un înalt grad de dificultate își pune amprenta formativă în educarea (în condițiile unui fond nativ existent) la anchetatori a unor calități speciale, ca: perspicacitatea, spiritul de observație, insistența, subtilitatea deducțiilor și sintezelor, rapiditatea sesizării unor relații și forța argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiția profesională, așa-zisul fler.

Un anchetator bun trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii, pentru că, altfel, nu va reuși niciodată să câștige încrederea și respectul celui ascultat, nu va poseda niciodată forța de persuasiune, ca o condiție absolut necesară unei interogări eficiente.

Anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a se exprima clar și de a discuta în mod inteligent, atribut al unei gândiri suple, mobile și a unui înalt grad de profesionalism. El trebuie să evite folosirea expresiilor cu caracter de jargon față de minorii care au un nivel de cultură mai ridicat (se întâmplă îndeosebi în cazul minorilor – martori sau minori – părți vătămate). Față de minorii cu un grad redus de cultură și educație (în special minorii delincvenți) va trebui să evite folosirea unui vocabular și a unei pronunții de licențiat universitar. Alegerea cuvintelor, a combinațiilor de cuvinte de către anchetatorul penal ca și construirea întrebărilor influențează precizia exprimării anchetatorului penal și a declarațiilor minorului. Unii anchetatori penali se orientează către stilul curent, ori, în limbajul uzual există o serie de neajunsuri. Acest limbaj se caracterizează prin repetări, reticențe, precizări, omisiuni de cuvinte, exprimări neduse până la capăt, reveniri la cele spuse. În timpul discuției acestea se completează cu gesturi, mimică. Anchetatorul nu poate conta în procesul ascultării pe factorii neverbali care completează ceea ce nu s-a exprimat verbal. Aceasta nu înseamnă că exprimarea anchetatorului trebuie să se apropie de textul scris. Se știe că puțini oameni vorbesc cum scriu.

Forma întrebărilor, forma de adresare către minor o determină anchetatorul penal ținând seama de considerente de ordin tactic și de sarcina de a asigura caracterul precis și neechivoc al exprimării și limbajului. Potrivit legii procesuale, minorilor, în calitate de martori, părți vătămate, învinuiți sau inculpați, este necesar să li se ofere posibilitatea de a relata liber împrejurările ce le sunt cunoscute și în legătură cu care aceștia sunt ascultați. Unii minori fac pauze multe și lungi. În asemenea cazuri, este necesar ca organul de urmărire penală să întrețină conversația prin cuvinte, fraze care nu furnizează o nouă informație minorului. Dintre mijloacele cu ajutorul cărora se întreține o conversație, fac parte: repetarea cuvântului sau a frazei cu care minorul și-a terminat relatarea, demonstrarea verbală a atenției ("te ascult"), propunerea de a continua relatările ("continuă", "mai departe"), propunerea de a relua cele spuse ("te-ai oprit la…"), adăugarea, la fraza repetată după minor a unor conjuncții, propoziții care l-ar invita să continue relatările ("ai ajuns la căminul cultural, și…?", "te-ai întors acasă cu…?"), lămurirea cauzei pentru care se face o pauză mai lungă. Nu trebuie omis faptul că pauzele care au ca scop rememorarea evenimentelor, oscilațiile minorilor ascultați în alegerea unui răspuns au încărcătură logică. De regulă, nu este indicată umplerea pauzelor în exprimarea minorilor cu cuvintele "bine", "în regulă". Asemenea cuvinte se percep ambiguu în contextul declarațiilor minorului care descrie acțiunile infracționale sau care face mărturii mincinoase.

În declarațiile verbale se întâlnesc adesea cuvinte dialectale, de jargon, construite grosolan. Asupra acestora trebuie să se atragă atenția minorului, cerându-i-se să explice sensul lor. Dacă, dat fiind gradul său redus de cultură, minorul folosește cuvinte și fraze indecente care exprimă relatări importante, trebuie să se procedeze la a i se face scurte observații în sensul că așa nu se vorbește. Împreună vor căuta cuvinte care atenuează denumirile "indecente" ale unor obiecte, evenimente. Anumite dificultăți în alegerea denumirilor unor obiecte, ale unor caracteristici ale acestora, întâmpină copiii până la vârsta de 14 ani. Lor li se poate cere să descrie un obiect, să-l compare cu altele, să aleagă un cuvânt cu sens apropiat sau contrar, să alcătuiască o propoziție cu un anumit cuvânt, să arate la ce servește obiectul la care se referă.

Cel mai important mijloc prin care se obțin relatări de la minor sunt întrebările anchetatorului penal. Legea procesuală interzice să se pună întrebări sugestive. Pentru ca o întrebare să nu fie sugestivă, în premisa ei se include numai informațiile cuprinse deja în declarațiile care au precedat întrebarea. Astfel, întrebarea: "La ce oră v-ați dus în parc?" va fi o întrebare sugestivă dacă înainte de a fi pusă, persoana ascultată nu a vorbit nimic despre vizitarea parcului. Această întrebare este perfect admisibilă dacă minorul a relatat deja că a fost în parc.

Sarcina optimă, deși nu ușoară, a anchetatorului penal, constă în faptul de a formula întrebări ale căror răspunsuri să fie înțelese în afară de legătura dintre ele și informația din cuprinsul întrebării. Minorii asimilează mai bine întrebările scurte. Nu este de dorit unificarea mai multor întrebări într-o singură propoziție, de exemplu: "Împreună cu cine, când și în ce împrejurări ai consumat băuturi alcoolice în cantină?". Minorii care dau declarații răspund de cele mai multe ori incomplet la asemenea întrebări, ceea ce face necesară repetarea lor.

În timpul ascultării, minorul apelează la mimică, gesturi și alte mișcări ale corpului. Este bine ca anchetatorul să-i pună o întrebare suplimentară pentru lămuri cu exactitate semnificația gestului făcut. De exemplu un minor poate fi întrebat: "La întrebarea pusă de mine privind … tu ai dat din cap, ce înseamnă aceasta: da sau nu?".

Unii minori, în timpul ascultării, vorbesc puțin, răspund uneori monosilabic "da" sau "nu" ori folosesc câteva cuvinte cuprinse în întrebarea ce i se pune. Unor astfel de copii trebuie să li se pună întrebări care încep cu cuvintele "Cine?", "Ce?", "Unde?" care nu permit confirmarea sau negarea lor monosilabică. Prezintă o nuanță comică întrebările care nu necesită răspunsuri complete sau parțiale, ele fiind evidente, de exemplu: "Martor Popescu Cristian, care este numele, prenumele tău?"

Alteori înțelegerea întrebării este îngreunată de încălcările normelor ortoepice (accente necorecte, pronunția neclară a sunetelor, omiterea lor), deficiențele de tempo și ritm ale vorbirii, intonarea nedivizată a întrebărilor în anumite părți semnificative. Limbajul anchetatorului penal trebuie să corespundă, pe cât posibil, regulilor de pronunție.

Pentru a sublinia frazele al căror sens prezintă importanță, profitându-se de pauză, acestea pot fi reproduse textual după ce au fost rostite de minor.

Ferm, exigent, dar nu dur, simpatic, fără a face concesii, anchetatorul trebuie să fie un "actor înnăscut". El trebuie să poată simula furia, nerăbdarea, simpatia, fără a-și pierde vreodată sângele rece. După ce a descoperit în mare trăsăturile personalității minorului și a ales cea mai bună metodă de atac, anchetatorul trebuie să fie capabil să-și joace rolul.

În acest sens, inutil adoptă o atitudine fermă, simulând o conduită forte, dacă privirea rămâne blândă și dacă vocea păstrează inflexiuni conciliante. De asemenea, degeaba se încearcă o tactică amicală, de apropiere, simulând o conduită persuasivă, dacă nu se corectează asprimea vocii și scânteierea amenințătoare a ochilor.

Cunoștințele temeinice de psihologie și contactul îndelungat cu munca de urmărire penală formează cadrul în care anchetatorul ajunge să posede capacitatea de a intui trăsăturile caracteriale și psiho-temperamentale ale minorului pentru a ști ce întrebări, când și cum trebuie să le adreseze. În acest sens, practica demonstrează că amenințările sau tonul tăios îndârjesc unele persoane făcându-le refractare la colaborare. Dimpotrivă, deseori, o atitudine de apropiere și simpatie face să depășească limitele tăcerii și să se învingă rezistența altor categorii de învinuiți. La toate acestea se adaugă atitudini absolut particulare în raport cu categoriile de învinuiți minori: vanitoși, orgolioși, sensibili la flatare și la aprecieri care-și fac din statutul de infractori un renume.

Particularitățile psihoindividuale ale minorilor. Fiecare minor prezintă o anumită "formulă" psihocomportamentală, ce cuprinde, ce cuprinde o serie de trăsături specifice. Cu toate acestea diverși autori au realizat anumite tipologii, grupând minorii în raport cu anumite criterii într-un număr mai mare sau mai mic de categorii. Există foarte multe asemenea tipologii, care însă nu se exclud între ele. Dacă ținem cont de mai multe criterii care stau la baza diverselor tipologii, putem contura un "profil" al minorului luat în analiză. Astfel, minorul X este flegmatic, introvertit, astenic, schizotim, hiperexact, orientat către o autoritate autocratică. Cunoașterea profilului de personalitate al minorului prezintă o mare importanță pentru organul judiciar care organizează o activitate de ascultare a acestuia. În primul rând în funcție de structura de personalitate minorul se va manifesta și se va exterioriza într-un anumit fel în timpul confruntării cu organul judiciar. El va manifesta o deschidere mai mare sau mai mică în cadrul confruntării interindividuale cu organul judiciar. În al doilea rând, în funcție de structura de personalitate, minorul se va manifesta într-un anumit fel față de fapta comisă, fiind mai mult sau mai puțin marcat de această faptă sau dimpotrivă, manifestând indiferentism față de ea. Neliniștea, anxietatea pot pune stăpânire în mare măsură pe personalitatea minorului producând unele dezorganizări sau asemenea stări pot fi total inexistente deși faptele comise sunt destul de grave.

Astfel, regulile tactice de ascultare a minorilor nu au caracter de generalitate, ele diferă în funcție de vârsta la care sunt ascultați, de stadiul dezvoltării psihosomatice.

Confruntarea minorului cu alte persoane. Uneori, din motive obiective sau subiective, între declarațiile minorului și declarațiile altor persoane cu privire la aceleași fapte sau împrejurări, apar contraziceri. Motivele care duc la apariția contrazicerilor între declarațiile minorilor și ale altor persoane sunt multiple. Astfel, în cazul martorilor minori, chiar al celor animați de dorința de a relata adevărul, contrazicerile pot apărea întrucât ei nu au perceput fidel faptele și împrejurările de fapt la care au asistat, nu-și amintesc cele percepute ori nu reușesc să le redea cu ocazia ascultării.

Contrazicerile dintre declarațiile martorilor minori de rea-credință și ale celorlalte persoane ascultate se datorează sentimentelor de afecțiune sau dușmănie ce le nutresc față de părți, relațiilor de subordonare în care se pot afla față de învinuit ori față de persoana vătămată.

Cauzele contrazicerilor dintre declarațiile învinuitului minor și ale celorlalte persoane ascultate sunt mult mai complexe și mai variate, printre acestea aflându-se: nesăvârșirea de către cel cercetat în calitate de învinuit a infracțiunii ce I se impută, săvârșirea de către minor a mai multor infracțiuni și neputința de a-și aminti împrejurările în care le-a comis, încercarea minorului de a scăpa de răspunderea penală ori de a și-o atenua, încercarea minorului de a scăpa alți participanți de răspundere penală sau urmărirea apariției unor contraziceri în declarațiile sale și ale altor persoane ascultate în cauză pentru a împiedica aflarea adevărului. Împrejurările cauzei nu pot fi clarificate atât timp cât nu au fost înlăturate contrazicerile dintre declarațiile minorului și cele ale altor persoane ascultate, ori cât timp nu s-a încercat totul în acest scop. De aceea, în virtutea rolului său activ, organul de urmărire penală trebuie să folosească toate posibilitățile pe care legea le oferă pentru înlăturarea contrazicerilor dintre declarațiile persoanelor ascultate. În vederea realizării acestui scop, pot fi întreprinse diverse activități, printre care se înscrie și confruntarea. Confruntarea este o ascultare simultană a două persoane (dintre care unul este minor) audiate anterior uninominal în aceeași cauză, între a căror declarații există evidente contradicții. Confruntarea se organizează de organul judiciar pentru a înlătura ori a explica contradicțiile respective, a descoperi probe noi sau a întări probele existente. Rezultă că această activitate este tot o ascultare, însă de o manieră deosebită. Astfel, prin derogare de la normele privind ascultarea,potrivit cărora fiecare persoană este întrebată individual, separat, despre împrejurările ce urmează a fi lămurite, în cadrul confruntării persoanele sunt ascultate în prezența celeilalte despre aspectele, problemele în legătură cu care au apărut contrazicerile.

Confruntarea constituie un mijloc de verificare a probelor, iar uneori și de administrare de noi probe în dosarul cauzei.

Confruntarea se efectuează în principal cu scopul de a se înlătura contrazicerile existente în cadrul aceleiași cauze.

Deși scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre declarațiile minorului și ale altor persoane ascultate anterior cu privire la una și aceeași problemă, totuși nu trebuie să se omită faptul că efectuarea acestui act poate duce și la realizarea altor obiective.

Astfel, în cazurile când mai mulți învinuiți își recunosc singuri, în mod separat, faptele pentru care sunt acuzați, iar la dosar nu sunt și alte probe în acest sens și persistă pericolul să revină asupra declarațiilor, o confruntare va întări cele susținute în parte de fiecare, adăugând noi detalii care să confirme faptele. Cu prilejul confruntării, pe lângă înlăturarea contrazicerilor existente, participanții pot să-și amintească noi amănunte, iar în cazurile când nu revin asupra declarațiilor anterioare, partea care a făcut declarațiile nesincere continuând să-și mențină poziția va putea face noi declarații nesincere, provocând contradicții între propriile sale declarații și astfel demascându-se. Întrucât în esența sa confruntarea este o ascultare de excepție atât prin conținut cât și prin modul desfășurării sale, confruntarea necesită a fi bine organizată. Pentru aceasta, organul judiciar selecționează datele contradictorii din declarațiile anterioare ale persoanelor vizate, studiază amănunțit trasăturile lor spirituale și precizează sursele datelor aflate în discuție cu procesul lor de formare în conștiința subiectelor.

4.3. Acțiunile în procesul penal. Confruntarea

Prin acțiune se înțelege modalitatea prin care se realizează aducerea conflictului de drept penal material, născut prin comiterea faptei prevăzute de legea penală, în fața organului penal competent cu scopul tragerii la răspundere penală a persoanei bănuite de comiterea unei infracțiuni și, dacă este cazul, cu scopul reparării pagubei produse prin infracțiune.
Orice acțiune prezintă următoarea structura:
1. Temeiul acțiunii care este însuși fundamentul acesteia și care este de fapt și de drept. Temeiul de fapt constă în pretinsele fapte prevăzute de legea penală. Temeiul de drept înseamnă atât norma de drept penal material, cât și norma de pro-cedura penală ce stă la baza acțiunii.
2. Obiectul acțiunii. Este complex și îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate de comiterea unei infracțiuni și tragerea la răspundere civilă a persoanei răspunzătoare de producerea pagubei prin infracțiune, care poate fi presu-pusă persoană vinovată de comiterea faptei sau o altă persoană. Există o latură pena-la și una civilă a procesului în raport cu obiectul acțiunii.
3. Subiecții acțiunii. Intervin fie în latura penală a procesului penal, fie în cea civilă, fie în ambele. În latura penală, subiectul activ al procesului penal e statul, reprezentat de Ministerul Public. În mod excepțional, subiectul activ poate fi partea vătămată, în procedura specială prevăzută de art. 279, lit. a), sau instanță penală, în cazurile extinderii procesului penal pentru alte fapte. Subiectul activ este, întotdeauna, inculpatul care este figura centrală a procesului penal.

În latura civilă a procesului penal subiectul activ este, de regulă, partea civilă, adică persoana care a suferit un prejudiciu prin infracțiune și care s-a constituit ca parte în procesul penal. În mod excepțional, subiectul activ în latura civilă poate fi și statul, reprezentat de Ministerul Public și de instanță judecătorească. În cazul în care acțiunea civilă se exercita din oficiu, respectiv atunci când prejudiciul este creat unei unități dintre cele arătate în art. 145, precum și atunci când persoana prejudiciată este o persoană fizică fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercitiu restrânsă. În latura civilă subiecții pasivi sunt: inculpatul, asupra căruia se răsfrânge acțiunea civilă și, atunci când este cazul, persoană responsabilă civilmente, în situația de răspundere civilă indirectă.
Există subiecți oficiali, care intervin în ambele laturi ale procesului penal:
– Statul, reprezentat prin Ministerul Public
– Instanțele judecătorești
– Partea vătămată (persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune)
– Inculpatul
4. Aptitudinea funcțională. Este dată de totalitatea actelor procesuale prevăzute de lege pentru punerea în mișcare și exercitarea oricărei acțiuni. Ele sunt cele care stabilesc însuși conținutul acțiunii și reprezintă o condiție indispensabilă de eficientă a acțiunii în privința realizării scopului procesului penal.

Părțile procesului penal. Sunt acei subiecți ai procesului penal care dobândesc în cadrul procesului drepturi și obligații procesuale ce își au izvorul în însăși două acțiuni, care se declansează și se exercită în cadrul unui proces penal.
Există două categorii de acțiuni:
1) Acțiunea penală sau acțiunea publică. Este aceea care aparține statului și care are ca obiect pedepsirea persoanei vinovate de comitera unor infracțiuni. Ea reprezintă principală acțiune, pentru că susține însăși represiunea penală, având caracter obligatoriu. De asemenea, este autonomă, de ea depinzând însăși mersul procesului penal, pentru că această acțiune are menirea de a înfăptui nemijlocit însuși scopul procesului penal, având caracter indispensabil. De regulă, acțiunea penală se exercită de către stat prin Ministerul Public. Numai în mod excepțional ea poate fi exercitată și de partea vătămată, în cazul plângerii prealabile, prevăzută în art. 279 (2), lit. a).
2) Acțiunea civilă. Este, de regulă, facultativă pentru că se dă posibilitatea persoanei care a fost prejudiciată prin infracțiune să opteze pentru exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, în fața instanței penale sau, dimpotrivă, pe calea unei acțiuni civile separate, în fața instanței civile.

Codul nostru de procedura penală, după modelul Codului de instrucție criminală franceză (1808), a îmbrățișat sistemul mixt de exercitare a ambelor acțiuni (și penală și civilă) în cadrul procesului penal, cu precizarea că rezolvarea acțiunii civile depinde de modul în care se soluționează acțiunea penală.

Spre deosebire de procesul civil, în procesul penal părțile sunt strict determinate, conform art. 23 și 24,
– Inculpatul
– Partea vătămată
– Partea civilă
– Partea responsabilă civilmente
La acestea se adăugă următoarele, care pot înlocui părțile în procesul penal:
– Succesorii
– Reprezentanții
– Substituiții procesuali.

Apărătorul are o poziție procesuală distinctă. Spre deosebire de procesul civil, în general, legea nu condiționează calitatea de parte în procesul penal de existența unor condiții generale. Unică particularitate în raport cu ceilalți participanți la procesul penal este dată de regulă după care conținutul drepturilor și obligațiilor ce revin părtilor în procesul penal este localizat în sfera intereselor pe care părțile le au în legătura cu modul de soluționare a acțiunii penale și, respectiv, a acțiunii civile, în cadrul procesului penal.

Inculpatul. Este partea împotriva căreia se răsfrânge atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă, dacă este cazul. De asemenea, este partea față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală (s-a formulat învinuirea sau acuzarea în procesul penal).

Curtea Constituțională a stabilit că art. 23, din Codul de procedură penală că nu reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție, care nu încetează să funcționeze atâta timp cât acțiunea penală se afla în desfășurare. Calitatea de inculpat reprezintă rezultatul trecerii, în mod succesiv, a unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni, în anumite stadii corespunzătoare calității succesive, pe care o dobândește pe parcursul derulării procedurilor. Aceste calități sunt:

1) Calitatea de făptuitor. Făptuitorul este persoană față de care nu s-a început urmărirea penală, fiind doar o persoană cu privire la care există doar bănuiala comiterii unei infracțiuni, atâta timp cât nu s-a efectuat nici un act de procedură. Calitatea de făptuitor intervine doar în așa-numita etapă a actelor premergătoare, când se efectuează investigații pentru descoperirea infracțiunilor precum și pentru descoperirea, prinderea și identificarea persoanelor suspecte.

Făptuitorul nu este subiect de drepturi și obligații procesuale, el nu are nici un drept și nici o obligație, el nu poate fi citat, el poate fi doar chemat în fața unui organ judiciar penal. Neprezentarea lui nu poate fi sancționata. El nu are dreptul la un apărător decât într-o singură situație: atunci când este ascultat. Împotriva lui nu pot fi luate măsuri procesuale.

2) Calitatea de învinuit. Învinuitul e persoană față de care s-a început urmărirea penală, fiind subiect de drepturi și obligații procesuale. Nu este parte în procesul penal, de aceea, în compa-rație cu o persoană care are calitatea de parte în proces, el are drepturi și obligații limitate.

Calitatea procesuală de învinuit marchează declanșarea procesului penal, adică marchează nașterea cadrului legal de exercitare a unor drepturi și obligații procesuale, inclusiv a drepturilor și obligațiilor de punere în mișcare a acțiunii penale. Din acest moment pot fi administrate probe și pot fi luate măsuri procesuale. Un învinuit poate fi reținut de organul de cercetare penală pe o durată de cel mult 24 de ore și poate fi arestat de către procuror sau de către judecător, în anumite condiții, pe o durată de cel mult 5 zile. Calitatea de învinuit este o condiție sine qua non pentru dovedirea calității superioare de inculpat.

3) Calitatea de inculpat. Inculpatul este, spre deosebire de învinuit, parte în proces, cu absolut toate consecințele legate de această calitate, având drepturi și obligații procesuale depline. Calitatea de inculpat marchează începutul procesului penal. Această calitate se dobândește prin punerea în mișcare a acțiunii penale, care însemna formularea învinuirii sau acuzării împotriva unei persoane, cu privire la comiterea unei infracțiuni. Ea se materializează în întocmirea actului de inculpare prevăzut de lege.

Titularii acțiunii penale sunt:

1) Ministerul Public. Este titularul principal și poate pune în mișcare acțiunea penală fie în cursul urmăririi penale, fie la sfârșitul urmăririi penale. În funcție de modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale exista:

a) Urmărirea penală cu acțiunea penală pusă în mișcare, situație în care acțiunea penală se pune în mișcare în cursul urmăririi penale, prin ordonanța.

b) Urmărirea penală fără acțiunea penală pusă în mișcare, situație în care acțiunea penală se pune în mișcare la sfârșitul urmăririi penale, prin rechizitoriu.

La baza acestor reglementări stă regula după care nici o persoană nu poate sta în fața unei instanțe penale decât dacă are calitatea de inculpat. În mod excepțional, Ministerul Public poate dispune punerea în mișcare a acțiunii penale și în cursul judecății, în caz de extindere a procesului penal pentru alte fapte și, respectiv, pentru alte persoane. În această situație, procurorul de ședință pune în mișcare acțiunea penală printr-o declarație verbală în fața instanței, care se consemnează în încheierea de ședință.

2) Persoana vătămată. Pune în mișcare acțiunea penală prin plângerea prealabilă, în cazul în care plângerea prealabilă se adresează direct instanței de judecată, conform art. 279 (2), lit. a). Calitatea de inculpat se dobândește din momentul înregistării plângerii peralabile la registratura instanței. În doctrină a fost exprimat și punctul de vedere contrar, după care calitatea de inculpat s-a dobândit prin emiterea citației sau prin încheiere la primul termen de judecată.

3) Instanța de judecată. Instanța penală se poate autosesiza, dispunând punerea în mișcare a acțiunii penale în mod excepțional, în caz de extindere a procesului penal pentru alte fapte, nu și pentru alte persoane, dacă procurorul lipsește de la ședința de judecată, situație în care participarea lui nu este obligatorie potrivit legii. În această ipoteză instanță penală dispune punerea în mișcare a acțiunii penale prin încheiere de ședință, prin care extinde procesul penal, dacă din actele de cercetare judecătorești rezulta fapte noi. În această situație, instanța cumulează funcția de jurisdicție cu cea de acuzare, ceea ce reprezintă o vădită încălcare a principiului separației funcțiilor judiciare.
4) Parlamentul României. Dispune, prin hotărâre, punerea sub acuzare, în cazul președintelui României, pentru infracțiunea de înaltă trădare. Inculpatul, fiind parte în proces, are dreptul să participe la toate actele de procedură. Inculpatul poate participa în mod nelimitat la actele de urmărire penală. Dacă este arestat, inculpatul poate lua contact cu apărătorul său. În mod excepțional, în cursul urmăririi penale procurorul poate interzice acest contact prin ordonanța motivată, pe o durată de cel mult 5 zile și numai dacă interesele urmăririi penale o cer. De la această interdicție există două derogări, când organul de urmărire penală este obligat să asigure contactul inculpatului arestat cu apărătorul său:
– La prezentarea materialului de urmărire penală;
– La prelungirea arestării preventive;

Din totalul drepturilor și obligațiilor procesuale ale inculpatului se desprind două esențiale:

a) Dreptul inculpatului de a fi ascultat oricând;

b) Obligația pentru organul judiciar penal (atât organul de urmărire penală, cât și instanță judecătorească) de a garanta drepturile procesuale ale inculpatului în tot cursul procesului, îndeosebi dreptul la apărare ca drept fundamental.

Punerea în mișcare a acțiunii penale este în acest context cel mai important moment al procesului pentru că are semnificația începerii procesului penal. De aceea, procedura este extrem de strictă, începând cu propunerea organului de cercetare penală, materializată într-un referat numit „Referat cu propunere de punere în mișcare a acțiunii penale” și care se înaintează procurorului împreună cu întregul dosar al cauzei, după care procurorul se pronunță prin ordonanță, dacă admite cererea și dispune punerea în mișcare a acțiunii penale. Din acel moment, pe de o parte, procurorul se pronunță asupra continuării urmăririi penale cu inculpatul, iar pe de altă parte, organul de cercetare penală, dacă se efectuează cercetarea penală, cheamă în fața sa pe inculpat și îl ascultă. Ascultarea este obligatorie.

Dacă se ia și măsura arestării preventive de către procuror, cu ocazia punerii în mișcare a acțiunii penale, atunci ascultarea este obligatorie în prezența apărătorului, sub sancțiunea nulității absolute. Situația cea mai frecvent întâlnită în practică este aceea când acțiunea penală se pune în mișcare doar la sfârșitul urmăririi penale datorită importanței și gravitații actului de inculpare.
Legea nu prevede în ce constă temeiul punerii în mișcare a acțiunii penale. Ea prevede doar că punerea în mișcare a acțiunii penale se poate dispune dacă există temeiuri. Pentru existența temeiurilor trebuie să existe probe temeinice, nu orice fel de probe, ci probe serioase, probe care au forța juridică a celor care stau la baza arestării. Sub acest aspect se poate spune că temeiurile de punere în mișcare a acțiunii penale sunt indisolubil legate de cele ale arestării. Aceasta rezultă din prevederile art. 334, din Codul de procedură penală. Atunci când se face propunerea de punere în mișcare a acțiunii penale, procurorul trebuie să aprecieze dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile arestării preventive față de inculpat.

II. Partea vătămată. Este persoana care a suferit o vătămare fizică sau morală prin infracțiune și care se constituie ca parte în procesul penal. Se face distincție între persoană vătămată sau victimă infracțiunii, care este o persoană ce a suferit orice vătămare prin infracti-une și partea vătămată, care este acea persoană ce s-a constituit în formele prescrise de lege ca parte în proces.

Constituirea unei persoane ca parte vătămată se materializează în cererea acesteia, care poate fi făcută oricând în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecății doar, cel mai târziu, până la citirea actului de sesizare al instanței, care poate constă în citirea rechizitoriului sau a plângerii prealabile a persoanei vătămate. Deși legea nu face distincție, în practică se face doar un rezumat al actului de sesizare al instanței. Citirea actului de sesizare marchează intrarea în fondul cauzei.

Orice constituire ulterioară de parte vătămată este tardivă, cu excepția cazului în care inculpatul accepta. În virtutea rolului activ, instanței penale îi revine sarcina de a explica persoanei care a suferit o vătămare prin infracțiune care îi sunt drepturile și obligațiile proce-suale, inclusiv posibilitatea de a se constitui ca parte vătămată și termenul legal în care poate avea loc constituirea. Aceasta reprezintă o chestiune preliminară în proces, care va avea loc obligatoriu în termenul legal. De la această regulă există o singură derogare: în cazul persoanelor pentru care introducerea în proces se face din oficiu. Este vorba de o unitate de interes public sau de o persoană fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Persoana vătămată prin infracțiune poate opta între două calități: parte vătămată sau martor în proces, acestea fiind calități procesuale incompatibile. În privința drepturilor și obligațiilor părții vătămate, acestea sunt aceleași cu cele ale inculpatului, având dreptul, ca și inculpatul, să participe la toate actele de procedură efectuate în privința sa, să formuleze cereri, să depună memorii, să facă declarații, să participe la efectuarea unor procedee probatorii, să pună concluzii și să uzeze de căile de atac prevăzute de lege.

III. Partea civilă. Este persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral prin infracțiune și care se constituie ca parte în proces. Legea dă dreptul la opțiune, persoanei prejudi-ciate în privința utilizării căii penale sau civile de valorificare a pretențiilor împotriva0 persoanei responsabile. De aceea, calitatea de parte civilă în procesul penal presupune, în mod obligatoriu, constituirea în această calitate, printr-o declarație expresă din partea persoanei prejudiciate, care poate fi făcută oricând în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecății, cel mai târziu până la citirea actului de sesizare a instanței.

Tratamentul legal obligă partea civilă ca în cuprinsul declarației de constituire să precizeze în ce constă prejudiciul suferit și care este cuantumul acesteia, pentru că orice modificare ulterioară a declarației de constituire de parte civilă nu este vala-bila, fiind tardivă. În mod excepțional, declarația de constituire de parte civilă, făcută cu încălcarea termenului legal ori modificarea constituirii făcută ulterior, poate fi considerată ca valabilă dacă inculpatul sau partea responsabilă civilmente accepta.

Termenul de constituire de parte civilă este obligatoriu și pentru situația în care acțiunea civilă se exercita din oficiu, în cazul în care este prejudiciată o unitate din cele la care se referă art. 145, sau o persoană fizică fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Pentru că o persoană să obțină calitatea de parte civilă în procesul penal este obligatoriu că prejudiciul să se fi produs prin infracțiune. În procesul penal, prejudiciul nu poate reprezenta decât o consecință directă și necesară a faptei prevăzute de legea penală. Nu pot fi reparate în procesul penal prejudiciile indirecte. În acest context nu suntem de acord cu punctul de vedere potrivit căruia dobânditorul de bună credință ar putea avea calitatea de parte civilă în procesul penal.

Potrivit art. 167, din Codul de procedură penală, atunci când subdobânditorul unui bun sustras este de bună credință, acesta nu este obligat să restituie bunul. Potrivit legii, restituirea se face de la învinuit sau inculpat ori de la tăinuitorul sau favorizatorul real. În cazul dobânditorului de bună-credință sunt aplicabile prevederile art. 1909 ; 1910, din Codul Civil.

Societatea de asigurare nu se poate constitui ca parte civilă în procesul penal pentru sumele achitate asiguraților cu titlu de despăgubire rezultată din infracțiune, pentru că ele nu își au izvorul în infracțiune, neintrând într-un raport direct cu inculpatul, ci izvorul îl constituie contractul de asigurare. În acest fel, în baza art. 188 din Legea nr. 3/1978, privind asigurarea sănătății populației, unitatea sanitară se poate constitui ca parte civilă în procesul penal pentru sumele achitate cu titlu de despăgubire civilă doar în cazul asistenței medicale gratuite. În celelalte cazuri, persoanele vătămate, care achită cheltuielile medicale, se pot constitui că părți civile în proces.

Confruntarea poate fi definită ca o activitate de tactică criminalistică și de urmărire penală ce constă în ascultarea simultană a două persoane, care au fost ascultate anterior și între declarațiile cărora există contraziceri esențiale cu privire la aceeași problemă. De fapt, confruntarea este tot o ascultare. Ea se constituie într-un procedeu probatoriu complementar în care, prin derogare de la dispozițiile legii procesual penale, persoanele sunt ascultate una în prezența celeilalte, în legătură cu faptele, împrejurările sau problemele în care au apărut contraziceri esențiale. Are ca scopuri:

·                        eliminarea contrazicerilor esențiale existente între declarațiile persoanelor ascultate în cauză, cu privire la una și aceeași problemă a cauzei;

·                        obținerea de noi probe în cauza ce face obiectul dosarului de urmărire penală;

·                        întărirea declarațiilor anterioare, în special în cazul persoanelor cu o conduită oscilantă pe parcursul cercetărilor ori atunci când exista date ca persoanele în cauză, invocând diverse pretexte, vor încerca să retracteze declarațiile date în fata organelor de urmărire penală.

Regulile generale aplicabile confruntării se pot sintetiza astfel:

·                        confruntarea se efectuează numai între persoane care se cunosc;

·                        confruntarea se efectuează între doi martori, între un martor și un învinuit sau inculpat ori între doi învinuiți sau inculpați; deși tactica criminalistică nu recomandă efectuarea confruntării între partea vătămată (ori partea civilă) și învinuit sau inculpat, această recomandare nu trebuie privită ca o interdicție cu caracter absolut;

·                        contrazicerile care determină organizarea și efectuarea confruntării să fie esențiale pentru cauză;

·                        confruntarea se poate efectua numai după ce persoanele în cauză au fost ascultate anterior cu privire la faptele, împrejurările etc., în legătură cu care au apărut contraziceri esențiale;

·                        confruntarea se poate efectua numai după ce, în prealabil, s-a discutat cu persoana considerată sinceră și aceasta a fost de acord cu această activitate.

Referitor la regulile speciale ce trebuie avute în vedere cu ocazia efectuării confruntării este de subliniat faptul că ele derivă, prin analogie, din dispozițiile legii procesual penale referitoare la învinuit, inculpat, martor, parte vătămată, parte civilă s.a.m.d.:

·                        când una dintre persoanele ce urmează a fi confruntate nu se poate prezenta în fața organului de cercetare penală, confruntarea se va efectua la locul unde se află persoana respectivă;

·                        dispozițiile privitoare la prezența apărătorului (în condițiile expres prevăzute de lege), a interpretului ori a reprezentantului legal, părinte, tutore etc. se aplică în mod corespunzător;

·                        cu încuviințarea organului de cercetare penală, persoanele confruntate își pot adresa una alteia întrebări;

·                        dacă vreuna din persoanele confruntate este în imposibilitatea de a semna procesul verbal ori, din diverse motive, refuză să facă acest lucru, situația apărută se va consemna atât în procesul verbal de confruntare, cât și într-un proces verbal de constatare a refuzului sau imposibilității.

Confruntarea se face obligatoriu în prezența a doi lucrători de cercetare penală, urmărindu-se anumite aspecte: să reiasă din întrebările adresate persoanelor confruntate dacă acestea se cunosc și să se elimine contrazicerile esențiale care au determinat această activitate. Atât întrebările cât și răspunsurile vor fi consemnate în procesul verbal încheiat cu ocazia desfășurării acestei activități.

Prezentarea pentru recunoaștere. Potrivit literaturii de specialitate, prezentarea pentru recunoaștere este o activitate consacrată de tactica criminalistică, ea fiind efectuată în vederea identificării persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor de către persoanele care le-au perceput anterior și au reținut semnalmentele, trăsăturile exterioare ori caracteristicile acestora.

Prezentarea pentru recunoaștere are un scop și o finalitate bine conturate, caracterizate în:

·                        identificarea unor persoane;

·                        identificarea unor cadavre;

·                        identificarea unor părți din cadavru;

·                        identificarea unor bunuri;

·                        identificarea unor animale.

Prin analogie cu ascultarea învinuiților, inculpaților, părții vătămate și pârtii civile, pentru a se recurge la prezentarea pentru recunoaștere trebuie îndeplinite următoarele condiții:

·                        să existe un proces penal aflat în curs de desfășurare în fata organelor de cercetare penală ori a altor organe judiciare;

·                        să existe o persoană care, prin declarațiile sale, face dovada că a perceput semnalmentele participanților la săvârșirea infracțiunii ori caracteristicile lucrurilor ce fac obiectul cauzei;

·                        persoană ce urmează a fi prezentată pentru recunoaștere să fi fost ascultată anterior de către organele de cercetare penală.

Dintre regulile generale amintim:

·                        de regulă, prezentarea pentru recunoaștere, fie a persoanelor și cadavrelor, fie a lucrurilor sau animalelor, se efectuează în faza inițială a cercetării;

·                        prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor trebuie să se facă dintr-un grup de cel puțin trei persoane având semnalmente asemănătoare cu cele ale persoanei ce urmează a fi prezentată pentru recunoaștere, inclusiv sub aspectul ținutei vestimentare, încălțămintei etc.;

·                        dacă e vorba despre o recunoaștere după fotografie, trebuie respectate aceleași reguli;

·                        recunoașterea din grup trebuie să se facă întotdeauna la sediul organului de cercetare penală;

·                        prezentarea pentru recunoaștere a unui cadavru nu se face din grup;

·                        atât lucrurile, cât și animalele se pot prezenta pentru recunoaștere și în alte locuri decât sediul organului de cercetare penală;

·                        în cazul lucrurilor, prezentarea pentru recunoaștere se face dintr-un grup de obiecte având caracteristici generale și individuale asemănătoare;

·                        pentru asigurarea obiectivității prezentării pentru recunoaștere este cu desăvârșire interzis ca persoanele participante să părăsească încăperea pe timpul cât se desfășoară activitatea; de asemenea, din aceleași rațiuni se interzice intrarea altor persoane în încăperea respectivă.

Regulile speciale, aplicabile prezentării pentru recunoaștere, se concretizează în:

·                        atunci când situația impune, prezentarea pentru recunoaștere se poate face și după mers, voce sau vorbire;

·                        în cazul în care nu pot fi procurate lucruri cu caracteristici asemănătoare, prezentarea pentru recunoaștere a obiectului în litigiu se va face individual;

·                        în situația în care cadavrul a fost descoperit într-o stare avansată de putrefacție este indicat să se facă identificarea acestuia prin prezentarea pentru recunoaștere a obiectelor de îmbrăcăminte ori a lucrurilor găsite asupra acestuia;

·                        și cu ocazia prezentării pentru recunoaștere trebuie respectate întocmai dispozițiile privitoare la asistenta juridică;

·                        în cazul minorilor, a persoanelor cu handicap, în special a surdo-muților sau orbilor, precum și în cazul celor care nu cunosc limba română, organul de cercetare penală are obligația să asigure prezența la efectuarea prezentării pentru recunoaștere a reprezentantului legal: parinte, tutore, curator etc. și a interpretului. Rezultatele prezentării pentru recunoaștere se consemnează în scris printr-un proces verbal.

CAPITOLUL V: STABILIREA ȘI APRECIEREA DECLARAȚIILOR

5.1. Mijloace de fixare a declarațiilor

Declarațiile sunt consemnate în scris. Deși s-ar părea că materializarea declarațiilor ridică mai puține probleme față de celelalte activități, trebuie de reținut că valoarea probei testimoniale depinde, în ultima analiză, de modul în care ceea ce prezintă învinuitul sau inculpatul, este selectat și consemnat corect în declarațiile acestora. La consemnarea declarațiilor trebuie să se rețină ceea ce este esențial și are valoare pentru cauză. În acest sens, prezintă valoare numai ceea ce martorii au perceput, de aceea în declarațiile lor nu se consemnează concluziile, presupunerile sau părerile lor. Declarațiile martorului se consemnează de către organul de urmărire penală pe formular tip de declarație. Dacă martorii doresc să-și consemneze personal declarațiile, li se pun la dispoziție coli de hârtie și nu formularele tip de declarație.

Atunci când martorii își consemnează personal declarațiile, în conținutul acestora trebuie să se facă mențiunea – pe lângă datele ce le prevede formularul tipizat – și despre cele privind depunerea jurământului și avertizare cu privire la consecințele nedeclarării adevărului, precum și obiectul cauzei în legătură cu care sunt ascultați. Când martorul este soț sau rudă apropiată, în conținutul declarației trebuie să se menționeze că i s-au adus la cunoștință prevederile legale și dorește să depună ca martor.

Declarațiile trebuie să reflecte personalitatea acestora, gradul de instrucție și cultură, expresiile specifice, termenii uzuali folosiți. Organul de urmărire penală nu trebuie să "prelucreze" declarațiile, în sensul de a reda depozițiile acestora la nivelul său de pregătire. De asemenea, nu trebuie să înlocuiască terminologia folosită de către martor decât în măsura în care se impune eliminarea unor expresii indecente.

Declarațiile se consemneza fără adăugări ori ștersături, iar în eventualitatea că apar, ele trebuie certificate de către martori și persoana care conduce ascultarea. Pentru evitarea oricăror obiecții sau suspiciuni, spațiile rămase libere se barează. Declarația se citește învinuitul sau inculpatul, iar dacă solicită, i se dă să o citescă, după care este semnată pe fiecare pagină – atât de învinuitul sau inculpatul, cât și de cel care a făcut ascultarea. Când partea vătămată nu poate ori refuza să semneze, se va face mențiune despre aceasta în declarația scrisă. Cât privește imposibilitatea martorului de a semna, asemenea situații pot apărea în practică și ele trebuie rezolvate în conformitate cu prevederile legale. Atunci, însă, când martorul refuza să semneze, însemna că nu este de acord cu conținutul declarației. O astfel de declarație nu are nici o valoare pentru cauză, din moment ce martorul nu și-o însușeșete și nu o confirmă sub semnătură.

Când se folosește înregistrarea audio sau video se procedează în felul următor:
1) cu ajutorul magnetofonului se înregistrează tot conținutul declarațiilor;
2) de pornit casetofonul și de pus în regimul de înregistrare;
3) persoana care conduce acțiunea de urmărire penală trebuie să se prezinte spunându-și gradul, funcția pe care o are, numele de familie și prenumele,
4) să spună că înregistrarea se folosește pentru fixarea declarațiilor numindu-i numele, prenumele și patronimicul;
5) ora începerii audierii;
6) să aducă la cunoștință audiatului că în procesul audierii va fi folosită înregistrarea audio
7) să facă mențiune despre caracteristicile tehnice ale mijloacelot tehnice folosite;
8) să enumere toate persoanele care participă la audiere în afară de dânsul și martor (funcția și numele);
9) să înscrie datele de anchetă ale celui audiat;
10) să lamuresca la microfon drepturile li obligațiile audiatului;
11) să atenționeze martorul despre răspunderea pe care o poartă;
12) să propună martorului să facă declarații în formă de relatare liberă;
13) să pună, după necesitate întrebări, fixând pe banda audio și răspunsurile la ele;
14) în caz că la ascultare mai participă și alte persoane să atenționeze faptul dat prin fraze indicatoare cum ar fi: "întrebarea este adresată de procurorul Moraru"; "răspunsul este dat de inculpatul Sârbu";
15) după fixarea declarațiilor pe banda magnetică ea se ascultă împreună cu toți participanții la acțiune facunduse mențiune despre această. De întrebat persoană audiată dacă are observații sau completări. De înregistrat acestea dacă există pe aceeași banda;
16) să anunțe ora când audierea a luat sfârșit.

Dacă persoana audiată va încerca pe parcursul înregistrării să facă o declarație falsă referitoare la condițiile audierii lui, spre exemplu: va cere ca persoanele care conduc audierea să înceteze să facă abuz de forța fizică, trebuie de cerut ca audiatul să iceteze să facă astfel de declarații și de prelungit acțiunea procesuală în prezența câtorva colaboratori ai procuraturii.
După finisarea înregistrării, banda audio se împachetează în modul următor:
1) banda magnetică cu înregistrarea făcută pe ea se rebobinează astfel încât începutul audierii să fie la începutul benzii;
2) banda magnetică sau caseta se pune într-un pachet de polietelenă apoi se pune într-o cutie, pe care se face o înscrire de către persoana care a condus audierea cu privire la declarațiile cui sunt pe casetă și anexa cărui proces verbal este. Pe cutie se iscălesc toți participanții la audiere;
3) dacă într-o cutie se pun mai multe casete cu declarațiile mai multor martori se face o inscripție pe o foaie de hârtie pentru fiecare caseta în parte.

Cutia dată se îndreptă în instanța de judecată, fiind încleiata de jur-împrejur cu o panglică de hârtie și fiind sigilată. Cu privire la folosirea mijloacelor tehnice de înregistrare audio la audierea martorului se îtocmește un proces verbal. Este de dorit ca procesul-verbal să fie întocmit pe parcursul audierii și trebuie să cuprindă:
– avertizarea asupra faptului folosirii metodei date;
– însemnarea despre aducerea la cunoștință martorului de spre folosirea înregistrării;
– date despre mijloacele tehnice folosite;
– faptul ascultării înregistrării de către persoanele prezente la audiere;
– însemnare despre întrebările adresate de către persoanele asistente la audiere,
– însemnări despre obiecțiile și adăugările făcute de persoană audiată.

Articolul 260 din Codul de procedură penală prevede că procesul-verbal privind acțiunea de urmărire penală se întocmește în timpul efectuării acestei acțiuni sau imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea penală.
Procesul-verbal trebuie să cuprindă:
1) locul și data efectuării acțiunii de urmărire penală;
2) funcția, numele și prenumele persoanei care întocmește procesul-verbal;
3) numele, prenumele și calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acțiunii de urmărire penală, iar dacă este necesar, și adresele lor, obiecțiile și explicațiile acestora;
4) data și ora începerii și terminării acțiunii de urmărire penală;
5) descrierea amănunțită a faptelor constatate, precum și a măsurilor lute în cadrul efectuării acțiunii de urmărire penală;
6) mențiunea privind efectuarea, în cadrul realizării acțiunii de urmărire penală, a fotografierii, filmării, înregistrării audio, interceptării convorbirilor telefonice și a altor convorbiri sau executarea mulajelor și tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate la efectuarea acțiunilor respective de urmărire penală, condițiile și modul de aplicare a lor, obiecțiile față de care au fost aplicate aceste mijloace, rezultatele obținute, precum și mențiunea că, înainte de se utiliza mijloacele tehnice, despre aceasta să comunicat persoanelor care participă la efectuarea acțiunii de urmărire penală.

Dacă în cadrul efectuării acțiunii de urmărire penală s-au constatat și ridicat obiecte care pot constitui corpuri delicte, ele vor fi descrise amănunțit în procesul-verbal, cu mențiunea despre fotografierea lor, dacă acestea au avut loc, și despre anexarea lor la dosar.

Procesul-verbal se citește tuturor persoanelor care au participat la efectuarea actiuniide urmărire penală, explicindu-li-se, totodată, că au dreptul de a face obiecții, iar acestea urmează să fie consemnate în procesul-verbal. Fiecare pagină a procesului-verbal se semnează de persoană care îl întocmește și de persoanele participante la acțiunea procesuală, cu excepțiile prevăzute de Codul de procedură penală. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate semna sau refuză să semneze procesul-verbal, despre aceasta se face mențiune.

La procesul-verbal se anexează schițele, fotografiile, peliculile, casetele audio și video, mulajele și tiparele de urme executate în cursul efectuării acțiunilor de urmărire penală. Dacă persoana care a participat la efectuarea acțiunii de urmărire penală refuză să semneze procesul-verbal, despre aceasta se face mențiune în procesul-verbal, care va fi semnat pentru conformitate de către persoana care a efectuat acțiunea. Persoanei care a refuzat să semneze procesul-verbal trebuie să i se acorde posibilitatea de a explica cauzele refuzului, iar explicațiile ei vor fi consemnate în procesul-verbal. Dacă persoana care a participat la efectuarea acțiunii de urmărire penală nu poate semna procesul-verbal din cauza vreunui defect fizic, cel care întocmește procesul-verbal chamă o persoană străină care, cu consimțământul celui care nu poate semna, certifica cu semnătura sa exactitatea conținutului procesului-verbal.

Declarațiile trebuie verificate, pe de o parte, prin compararea conținutului acestora cu celelalte mijloace de probă – verificate – administrate în cauză, iar pe de altă parte, prin efectuarea diverselor activități de urmărire penală.

Astfel, declarațiile martorului pot fi verificate prin ascultarea altor martori, a părții vătămate ori chiar a învinuiților sau inculpaților implicați în cauză. Când există contraziceri esențiale, fie între declarațiile diferițitor martori, fie între declarațiile martorilor și ale părților, se folosește confruntarea.

Aprecierea probelor constituie etapa finală a activității organelor de urmărire penală. Aprecierea declarațiilor martorului reprezintă rezultatul verificării lor și al concluziilor formulate privind existența sau inexistența faptelor rezultate din declarațiile respective. Astfel spus, în esență, aprecierea declarațiilor martorilor constă în stabilirea sincerității și veridicității lor.

Sinceritatea și veridicitatea sunt aspecte diferite. Buna-credință asigură obținerea unor declarații sincere, ceea ce nu înseamnă întotdeauna, că sunt și veridice. Sinceritatea declarațiilor martorilor depinde de personalitatea acestora, de convingerile intime că tot ceea ce afirmă reprezintă adevărul. Veridicitatea declarațiilor însemna corespondența între faptele relatate și cele petrecute în realitate, de unde concluzia că în procesul ascultării martorilor trebuie să se urmărească nu numai obținerea unor declarații sincere, ci și veridice.

În cursul părții pregătitoare a ședinței de judecată, grefierul raporteză prezentarea în instanță și motivele neprezentării celor care lipsesc. După apelul martorilor, președintele ședinței de judecată cere ca ei să părăsească sala de ședință și le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviințarea lui. Președintele ia măsuri că martorii audiați să nu comunice cu cei neaudiati. Înainte de a fi audiați, învinuitul sau inculpatul în instanță de judecată depun următorul jurământ: "Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu".

5.2. Aprecierea declarațiilor în învinuitului sau inculpatului

Valoarea probantă a declarațiilor învinuitului, inculpatului este aceea pe care o acordă instanța de judecată, ele servind la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Majoritatea infractorilor își pregătesc în prealabil declarațiile pe care le vor da în fața organului de urmărire penală, în speranța că vor reuși să inducă în eroare pe acesta și să scape astfel nepedepsit. Prin verificarea cu promptitudine a celor relatate, mai ales a alibiurilor și a apărărilor prezentate, organul de cercetare penală va utiliza procedeele tactice cele mai adecvate în scopul obținerii unor declarații veridice.

Verificarea declarațiilor învinuitului, inculpatului se realizează pe întregul parcurs al cercetărilor, prin efectuarea diverselor activități de urmărire penală, precum: percheziții domiciliare, ridicări de obiecte și înscrisuri, ascultări de martori, confruntări, dispunerea unor constatări tehnico –științifice sau expertize, reconstituiri etc.

În capitolul II al Titlului II din Codul de procedură penală intitulat “Mijloacele de probă”, regăsim la secțiunea IV articolele 87 și 88 care definesc obiectul și procedura confruntării. Prezentarea pentru recunoaștere nu este prevăzută în Codul de Procedură Penală, nici printre mijloacele de probă și nici în alte dispoziții. Literatura de specialitate dă însă următoarele definiții:

* “Ascultarea învinuitului, inculpatului este activitatea procesuală și de tactică criminalistică efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.”

* “Confruntarea este o activitate de urmărire penală care constă în ascultarea a două persoane, una în prezența celeilalte, ce, anterior au mai fost audiate separat, între declarațiile lor existând contraziceri esențiale cu privire la aceeași problemă.”

* “Prezentarea pentru recunoaștere este o activitate de tactică criminalistică desfășurată în scopul identificării persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor care au legătură cu cauza, cu ajutorul persoanei care le-a perceput anterior și a reținut în memorie semnalmentele, trăsăturile exterioare ale persoanelor ori caracteristicile obiectelor și animalelor” .

Fiecare dintre cele trei activități de tactică criminalistică are o importanta deosebită, prin intermediul lor fiind posibilă aflarea adevărului cu privire la faptă și făptuitor, clarificarea aspectelor care nu pot fi dezvăluite prin intermediul altor mijloace de probă.

Toate acestea, alături de celelalte probe prezentate pe parcursul unui proces penal vor ajuta instanța de judecată la soluționarea justă a cauzei penale cu care a fost sesizată.

CAPITOLUL VI: STUDIU DE CAZ: PROCES PENAL. CAZ NEREZOLVAT

În anul 2009 în mai, mă aflam la volanul mașinii mele, în dreapta mea mai era o persoană, mama, mă deplasam cu viteză normală pe o stradă din Râmnicu Vâlcea. Pe acea stradă nu se afla nici o trecere de pietoni, nici un semafor, nici un marcaj special pentru traversare, trotuarele erau libere (fără mașini parcate, fără construcții), pe carosabil pe o parte și pe altă erau parcate mașini tot timpul. În timp ce mă deplasam pe acea stradă, din senin a ieșit dintre două mașini parcate un individ în stradă fără a se asigura și a lovit oglinda lateral dreaptă a mașinii mele cu antebrațul stâng. El a ieșit în stradă fără a se asigura, fără să vadă existenta traficului, după ce a lovit cu brațul oglinda laterală, în momentul impactului când l-am observat și auzit că se lovește de lateralul mașinii mele am frânat imediat. Am oprit, am coborât atât eu cât și persoana de lângă mine din mașina să vedem ce s-a întâmplat. Individul se așezase singur în fund pe carosabil după care la nici câteva secunde s-a ridicat singur când a văzut că am coborât din mașină. Ne-am dus să vorbim cu el, am constatat atât eu cât și persoana care era cu mine că individul era în stare avansată de ebrietate plus că mirosea a alcool, i-am explicat că trebuie să mergem la poliție sau să sunăm la 112. În momentul acela, dintr-o casa alăturată a ieșit o tipă care-l cunoștea pe individ, a venit la el, l-a luat în brațe și a început să îl întrebe dacă este bine sau nu. Eu am discutat cu femeia, i-am explicat că trebuie să mergem să dăm declarații la poliție sau să sunăm la 112 pentru a anunța autoritățile competente plus să vină o ambulanță să vadă starea lui. Au refuzat amândoi vehement, m-au rugat să nu sunt la 112 și au refuzat clar că nu vor să meargă la poliție, să stăm liniștiți că nu s-a întâmplat nimic și că totul este bine, că individul nu are nimic și că va avea ea grijă de individ. După câteva alte minute de conversație, am plecat liniștită spre destinație, asta însemnând acasă.

În momentul în care am ajuns acasă, la două minute au venit 2 polițiști de la Poliția Rutieră, s-au legitimat și m-au invitat la secție pentru declarații și procese verbale, pentru părăsirea locului accidentului și vătămare corporală deosebit de gravă. Agenții s-au purtat cu mine ca și când eram cel mai mare infractor de pe pământ, mi s-a vorbit ca la usa cortului, m-au pus să dau declarații și să mi se întocmească proces verbal, mi-au efectuat etilotestul cu rezultat 0. Când am cerut date despre "victima" mi s-a spus că era internat de urgență la spital cu fracturi la piciorul drept, că e grav și că am săvârșit o infracțiune atât de gravă încât dacă se gândesc bine poate fi ucidere din culpă. După ce le-am explicat că n-am părăsit locul accidentului, că am fost asigurați că n-a pățit nimic, le-am cerut să i se facă testul de alcoolemie în spital sau la scurt timp, mi s-a răspuns pe un ton răspicat că pietonul poate face ce vrea, nu-i trebuie permis pentru circulat pe stradă; le-am explicat că în calitate de pieton are obligații ca și participant la trafic. S-au enervat, n-au stat prea mult la discuții, mi-au reținut permisul și mi-au dat "vătămare corporală deosebit de gravă" și "părăsirea locului accidentului" mi-au eliberat dovada înlocuitoare fără drept de circulație și fără perioada de valabilitate.

În ziua următoare am mers la victim pentru a vedea cum se simte, iar aceasta, printer aburii băuturii, mi-a cerut 10000 de lei despăgubiri morale, plus amenințări. Îmi dădea apel zilnic să îl sun să îmi bată apropouri să îi dau bani că altfel e rău pentru mine și că el e singurul care mă poate scăpa de dosar dând o declarație.

Din momentul acela m-am ales cu dosar penal, dosar penal care și acum se afla în lucru la cercetări penale la secția de Poliție, dosar ce nu a ajuns la parchet nici măcar o singură dată.

Mi-am luat avocat, știind că sunt nevinovată, iar în urmatoarele două luni m-am tot dus la poliție, la parchet, în primele 2 luni de zile eu nici nu aveam număr de dosar, nu știa nimeni nimic, mi se spunea că este la parchet, la parchet mi se spunea că este la poliție. După o plângere prealabilă mi s-a găsit număr de dosar, număr de dosar penal ce nu corespunea cu infracțiunea mea, era al unui tip, cu un alt accident rutier, am continuat să stresez poliția română până mi-au dat număr de dosar.

În decursul celor 2 ani și ceva la cercetări penale am venit cu martori și din ziua accidentului, martori și de la întâlnirile mele cu "victima", martori care au asistat la convorbirile mele telefonice cu "victima" toți au dat declarații că individul a făcut asta pentru bani, pentru că s-a dat de gol în diferitele discuții.

Am cerut să fie audiat la cercetări penale și să-i fie luată o declarație, poliția mi-a spus că nu-l găsesc pe individ, am făcut eu rost de adresa și numărul de telefon, poliția mi-a spus că acum l-au găsit, se află la adresa dată de mine, mi-au spus că este alcoolic, că nu vrea să vină să dea declarații, cu greu i-au luat o declarație. A fost trimis să îi se facă expertiza medico legală dar a refuzat, l-a trimis poliția după un an de zile, și la IML au constatat că a avut vânătăi pe șoldul drept în mai 2009 și două degete de la piciorul drept luxate, act de la IML și expertiza făcută în 2010. De 2 ani și ceva de zile la parchetul de pe lângă judecătoria Vâlcea, am depus cereri și memorii pentru tergiversare, am fost în audiență și mi s-a spus că se va rezolva. Când am fost la parchet să întreb de ce nu mi se dă prelungire și cum de până acum mi s-a dat, mi s-a răspuns că am fost favorizată și să le mulțumesc pentru ceea ce au făcut pt mine.

În tot acest timp am fost la cercetări penale unde "agentul patogen" este mereu în concediu sau se uită la TV și mă dă afară pentru că este foarte ocupat, refuză să-mi spună ce se întâmplă cu dosarul meu, m-a dat afară pentru că el nu m-a citat și nu este obligat să-mi răspundă la întrebări, la parchet am vrut să intru în audiență la procurorul de caz, mi s-a spus că nu e un caz important și că procurorul e foarte ocupat (asta în repetate rânduri).

Acum, în luna decembrie a anului 2011, fac aceleași drumuri: Poliție-Parchet, Parchet-Poliție, însă nimeni nu se poate ocupa de cazul meu. Nu pot să plătesc despăgubiri morale pentru o faptă pe care nu am săvârșit-o. Avocatul nu se mai ocupă demult de această situație susținând în primă fază că acest caz mai poate aștepta atâta timp cât autoritățile nu se ocupa, iar apoi a spus că este foarte ocupat cu alți clienți cu cazuri mai grave decât al meu.

Singura greșeală pe care consider că am facut-o eu este aceea ca în momentul producerii incidentului nu am suat la 112 pentru ca organelle abilitate să se prezinte la fața locului și să facă constatările existente.

În luna ianuarie a anului 2012, recent de altfel, m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu, avocet de altfel căruia i-am explicat toată situația penibilă în care am fost pusă timp de 2 ani. Acesta se va ocupa de cazul meu începând cu luna februarie. Mi-a făcut promisiunea că va merge la Parchet și la Poliție să vadă despre ce este vorba, dar va merge și la acel om care a vut și, ce-i drept vrea să profite în continuare de pe urma mea.

Vreau să spun că după ce avocatul nu s-a ocupat de cazul meu, m-am hotărât să citesc niște cărți depre dreptul penal și mi-am dat seama că autoritățile nu și-au făcut treaba nici pe departe cum trebuia. O soluție simplă și, zic eu cea mai plauzibilă este aceea de a fi supuși la detectorul cu minciuni, atat eu cât și ”accidentatul„ în cauză. Voi discuta și cu avocatul care l-am luat de puțin timp să încerce și această variant.

Ceea ce mi s-a părut destul de ciudat și am omis să spun până acum este faptul că, înainte de sărbătorile de iarnă ale anului 2011, individul în cauză, s-a prezentat la uța locuinței mele să îmi ceară niște bani. Curios, având în vedere că acest individ ce 2 ani mă ține numai în amenintări. Șocul pentru mine a fost așa de mare încât am fost luată la spital din cauza unor problem cu inima. Dacă nu faceam acest atac și dacă mî gândeam vreo secundă că aceata poate apărea la ușa locuinței mele, îl înregistram cu telefonul mobil și foloseam această probă la dosar.

În zilele ce urmează o să merg la dândul acasă și o să fac acest lucru. Nu este frumos, dar vreu să alertez autoritățile și să le fac să creadă că eu sunt victim în acest caz și domnul accidentat doar un șantajist, căruia I se poate deschide dosar penal foarte ușor.

Acum ceva timp m-am gândit să merg la Tribunal să cer o copie a dosarului în care eu sunt inculpată și să merg la CEDO, poate așa voi rezolva. Nu pot să las un alcoolic să profite de ceva ce nu îi aparține.

Prin acest caz, real pe deasupra vreau sa scot în evidență persoanele corupte ce lucrează pentru justiție, persoane care nu fac nimic la locul de munca, de aceea, în cele ce urmează vreau să fac o propunere pentru o lege ferendă în ceea ce privește codul rutier.

De asemenea vreau să dau și câteva sfaturi pentru toți conducătorii auto care întâmpină un caz asemănător cu al meu, și anume:

Locul exact de producere al accidentului, inclusiv repere și localizări că: – nr. imobil în dreptul căruia s-a produs evenimentul, km. în dreptul căruia s-a petrecut ( afară din localități), topografia exactă a locului,

Din ce direcție circulați dumneavoastră și din ce direcție circulau celelalte vehicule implicate în accident,

Numărul de înmatriculare ale vehiculelor implicate în accident,

Numele conducătorilor auto implicați în accident, în cazul meu al pietonilor

Regulile de circulație, indicatoarele și restricțiile cu aplicare în zona de producere a accidentului,

Eventual numele martorilor oculari (obligatoriu în cazul accidentelor cu răniri de persoane sau vătămări grave),

Ora la care s-a produs accidentul său dăuna.

În cazul în care accidentul s-a soldat numai cu pagube materiale, procedați prin mijloace obișnuite la eliberarea părții carosabile pentru a nu stânjeni circulația altor vehicule. Dacă vehiculul dumneavoastră a suferit avarii grave (ex. scurgeri de lichide sub vehicul, scurt circuite electrice etc.) nu porniți motorul ci împingeți vehiculul său remorcați-l până în afara părții carosabile după ce în prealabil ați decuplat bornele bateriei de acumulatori pentru a preîntâmpina orice risc de incendiu sau avarii ulterioare. Dacă vă puteți deplasa cu vehiculul mergeți la postul de Poliție în raza căruia s-a produs evenimentul împreună cu celelalte vehicule implicate în accident. În cazul în care autovehiculul dumneavoastră a fost avariat în timp ce era staționat sau parcat, este necesar să vă deplasați cu autovehiculul în cauză la organele de poliție de pe raza sectorului unde s-a produs accidentul de circulație pentru a declara evenimentul și a se efectua constatarea accidentului.

LEGE FERENDĂ

Codul rutier românesc, din punctul meu de vedere, și pot să fac aceste precizări deoarece și eu sunt conducător auto, trebuie să vină cu câteva îmbunătățiri și cu sancțiuni mai sevede, pentru că, după cum bine se vede și din media și de pe străzi, sunt foarte multe accidente.

De aceea mi-am permis să fac câteva adăugări în actualul cod rutier și sper ca ele să ajunga mai departe și să fie puse în practică.

Art. 1: Pe toate strazile principale și lăturalnice din România să fie instalate camere de supraveghere. Camerele să fie funcționabile și verificare periodic de către autoritățile abilitate.

Art. 2: Pietonii aflați în stare de ebrietate și implicați într-un eveniment rutier, să aibă parte din vină și să nu circule pe alte parți carosabile în afara de trotuar. De altfel, nici un alt pieton să nu circule prin locuri interzise. Acele persoane care vor fi descoperite să primească sancțiune.

Art. 3: Persoanele care posedă permis de conducere să fie examinate psihologic și medical, la o perioadă de cel mult doi ani, pentru a se stabilii capacitatea acestora de a conduce pe drumurile publice.

Art. 4: Minorii sub 10 ani să nu aibă voie să circule în autovehicul doar cu persoana conducătoare, ci să mai aibă un însoțitor.

Art. 5: Persoanele care circulă pe drumurile publice fără semnalele luminoase, în orice condiție meteo, să li se întocmească dosar penal fără drept de apel.

Art 6: Persoanele conducătoare care se află în stare de ebrietate prinse, să li se suspende permisul de conducere pe o perioadă de un an. În cazul în care alcoolul depășește 1,5 la mie sa li se anuleze permisul de conducere.

Art 7: Pietonii care traversează prin locuri interzise să fie sancționați penal și în același timp mediate cazurile pentru a atenua astfel de accidente.

Art. 8: Autocamioanele să nu circule pet imp de zi în localitățile urbane și rurare pentru evitarea aglomerației.

Art. 9: Bicicliștii să circule doar în zone destinate lor și să traverseze prin locuri semaforizate, pentru a evita impacte cu autoturisme.

Art. 10: Să fie instalate treceri de pietoni la fiecare 500 – 1000 de metrii și în zonele rurare.

Art. 11: Animalele să nu meargă pe strazile publice și în locuri de trafic intens. Dacă aceste fapte vor fi descoperite să fie sancționați stăpânii pentru nesupraveghere.

Art. 12: Viteza de pe autostrăzile României să fie redusa la 80 km/ora pentru a evita situațiile imprevizibile.

Art. 13: Pentru toate greșelile din trafic, de la cele mici până la cele grave, să se mărească sancțiunile. Amenzile penale să fie introduse pentruerorile grave.

Art. 14: Un ultim articol, pe care l-aș considera cel mai important ar fi acela de a monitoriza activitatea politiștilor aflați în trafic și aplicarea legii asupra pietonilor aflați în stare de ebrietate.

CONCLUZII

Faptele antisociale sunt produsul natural al raporturilor dintre oameni, ele existând și putând fi calificate ca neumane, imorale, independent de orice așezare juridică. Acestea însă, nu pot fi calificate drept infracțiuni decât din momentul în care legea le consideră ca ilicite, sancționându-le cu pedepse.

România este astăzi un stat de drept, democratic și social, în care cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție sau prin alte legi, dar supunându-se și obligațiilor prevăzute de acestea, fiind egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie și de aceea cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință și de așa manieră încât să nu încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Respectarea acestor cerințe impune cu necesitate stabilirea unor reguli de conduită într-un cadru legal bine determinat care configurează conținutul diferitelor ramuri de drept. Încălcarea unei asemenea reguli de conduită determină aplicarea sancțiunii prevăzută de lege, intervenție ce nu poate avea loc decât prin desfășurarea unor activități de către organele anume împuternicite în acest scop.

Cei bănuiți de săvârșirea unei fapte penale au situația de persoane suspecte, dar nu sunt încă părți în raportul procesual penal, fiindcă acest raport ia naștere numai în momentul când acțiunea penală este pusă în mișcare.

Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în mod impersonal, contra „incertae personnae” ci trebuie să fie îndreptată contra unei persoane bine determinată. În general, cauzele penale încep a fi rezolvate prin efectuarea actelor de cercetare – acte cu vădită importanță, în activitatea de identificare a făptuitorului, a victimei infracțiunii, urmate de strângerea probelor necesare, efectuarea unor anumite constatări și în măsura în care, există suficiente temeiuri că o anumită persoană a săvârșit infracțiunea ce face obiectul cauzei penale, se poate dispune trimiterea acesteia în judecată.

Desfășurarea procesului penal conferă autorului infracțiunii diferite calități procesuale, fiecare cu semnificații juridice distincte, în funcție de aceste calități procesuale, astfel că, subiectul activ al infracțiunii va avea anumite drepturi și obligații, pe care urmează a le exercita sau suporta în activitatea procesuală.

Codul de procedură penală prin art. 69 dă o valoare relativă declarațiilor, adoptând o soluție de mijloc, în sensul că ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză. Cu alte cuvinte aceste declarații nu au forță probantă luate izolat, rupte de celelalte probe. Nu se poate întemeia o soluție de condamnare doar pe simpla recunoaștere a învinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 202 alin. 2 Cod procedură penală, organul de urmărire penală, pentru aflarea adevărului, este obligat, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta, să adune probe atât în favoarea cât și în defavorarea acestora.

Subiect central și indispensabil al finalizării activității procesuale, prin declarațiile sincere făcute, învinuitul sau inculpatul contribuie la justa soluționare a cauzei, organele judiciare având posibilitatea să stabilească cu multă exactitate împrejurările în care s-a săvârșit fapta.

BIBLIOGRAFIE

Antoniu G, Practică judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei, București, 1993

Antoniu, G., Cu privire la reglementarea cauzelor de agravare și atenuare a pedepsei, în R.R.D. nr. 4/1970

Antoniu, G., notă la articolul „Pedeapsa prevăzută de lege”, autor D.C. Tătar, în R.D.P. nr. 2/2005

Antoniu, G., Bulai, C., Practică judiciară penală, vol. I (II, III), Ed. Academiei, București, 1988 (1990, 1992)

Antoniu, G., Brutaru, V., Revista de drept penal, Studii și practică judiciară, 1994-2007, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, 2008

Apetrei Mihai – „Drept Procesual Penal” -1998

Athanasiu Andrei, Radu Constantin, Caracterologie și grafologie, ediția a III-a revăzută și

adăugită, Ed. ASAB, București, 2007;

Alecu Gheorghe, Alexei Barbăneagră, Reglementarea penală și investigarea criminalistică a infracțiunilor din domeniul informatic, Publishing House PINGUIN Book, București, 2006;

AVRAM FILIPAȘ, CONSTANTIN MITRACHE, VALERIAN CIOCLEI, ANASTASIU CRIȘU, LAVINIA LEFTERACHE, CRISTINA ROTARU, CRISTIAN MITRACHE, BOGDAN BULAI, Drept penal. Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Bercheșan Vasile, Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii, Ed. Little Star, București, 2002;

BULAI COSTICĂ, AVRAM FILIPAȘ, CONSTANTIN MITRACHE, BOGDAN NICOLAE BULAI, CRISTIAN MITRACHE – Instituții de drept penal – curs selectiv pentru examenul de licență Editura Trei, București, 2008;

Butoi Tudorel, Ioana Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed.Phobos, București, 2003;

Cârjan Lazăr, Tratat de criminalistică, Publishing House Pinguin Book, București, 2005;

CIOCLEI VALERIAN, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei, Editura C.H. Beck, 2009.

Draghici Constantin, Adrian Iacob, Tratat de tehnici criminalistice, Ed. SITECH, Craiova, 2007;

Ionescu Lucian, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Ed.Științifică, București, 1990;

Ionescu Florin, Criminalistică, Ed. Universitaria, București, 2008;

Mircea Ion, Criminalistică, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 2001;

Mircea Ion, Valoarea criminalistică a urmelor de la locul faptei, Ed. V.Goldiș, Arad, 1996;

Mitrache Constantin, Cristian Mitrache – Drept penal roman. Partea generala. Editia a VII-a, Ed. Universul Juridic, martie 2009

Neagu Ion – Tratat de procedura penala. Partea generala, Ed. Universul Juridic, decembrie 2008,

Neagu Ion – Tratat de procedura penala. Partea speciala, Ed. Universul Juridic, martie 2009,

Nechita Elena-Ana, Criminalistica. Tehnica și tactica criminalistică, ediția a II-a, Ed. PRO Universitaria, București, 2010;

Nechita Elena-Ana (anterior Mihuț), Metodologia investigării infracțiunilor, Ed. Universității AGORA, Oradea, 2007;

Nechita Elena-Ana (anterior Mihuț), Identificarea persoanelor după urmele reliefului papilar, Ed. Lumina Lex, București, 2004.

Nistoreanu Gheorghe „Drept Procesual Penal”-Partea Generala- -1994

Savu Tiberiu, Ștefan Naubauer „Comentariile noului cadru legal privind profesia de avocat” Ed. „Universul Juridic”, București, 2004

Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, ediția a III-a revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2004;

Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Ed. Universul

juridic, 2007;

Streteanu F., Tratat de Drept penal, partea generală, vol.I, Ed. C.H.Beck, București, 2008

Toader Cătălin, Tehnică criminalistică. Dactiloscopie judiciară, Ed. PRO Universitaria, 2008;

Toader Tudorel – Drept penal roman. Partea speciala, Ed. Hamangiu, februarie 2009

Monitorul Oficial nr.116/1995

Monitorul Oficial nr. 468/2003

Codul de procedură penală

Codul civil

Revista de criminologie și criminalistică;

Statutul profesiei de avocat, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45/13 ianuarie 2005.

Codul deontologic al avocaților din Uniunea Europeană, publicat în „Legislația profesiei de avocat”, ed. a III-a revăzută și adăugită, Regia

autonomă Monitorul Oficial, București, 2001.