Aspecte Teoretice Si Practice Privind Procedura Speciala de Solutionare a Cauzelor Penale

Capitol I. – Noțiuni generale privind procedurile speciale

Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Pentru a se putea atinge scopul procesului penal legiuitorul a instituit o serie de norme juridice cuprinse în codul de procedură penală și în legile speciale, norme ce sunt menite a disciplina desfășurarea procesului penal.

Ținând cont de nevoia de unitate în reglementarea normelor aplicabile desfășurării procesului penal există la momentul actual o serie de dispoziții aplicabile în toate cauzele penale deservite justiției, norme ce formează procedura comună în dreptul procesual penal.

Procedura comună se aplică nediferențiat în marea majoritate a cauzelor penale deoarece este necesară normarea desfășurării procesului penal și respectarea dreptului la egalitate în fața legii penale.

În unele cazuri însă procedura obișnuită nu este suficient de eficace și nu poate alcătui cadrul optim pentru aflarea adevărului în instrumentarea cauzelor. De aceea legea penală a instituit anumite reglementări derogatorii de la procedura comună, norme ce se aplică în mod limitat în funcție de speță. Rolul normelor este de a menține funcțional mecanismul justiției fără a aduce atingere libertăților garantate de lege și fără a influența justa soluționare a cauzei. Aceste derogări sunt numite proceduri speciale. Pentru a putea constitui o procedură specială normele derogatorii trebuie ca prin conținut, sistematizare și mod de aplicare să formeze un complex de norme cu caracter complementar și derogatoriu, ceea ce presupune că, procesul penal se desfășoară după normele comune numai în măsura în care nu există dispoziții speciale care au prioritate

În dreptul procesual penal român procedurile speciale sunt limitate ca număr și au o arie restrânsă de aplicare. Ele sunt folosite în realizarea tragerii la răspundere penală dar și în rezolvarea pe cale jurisdicțională a unor aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale procesului penal.

Procedurile speciale nu sunt instituite aleatoriu ele fiind impuse de anumite împrejurări bine determinate în lege cum ar fi: elementele speciale determinante în ceea ce privește persoana infractorului, împrejurările în care s-a înfăptuit infracțiunea sau caracterul infracțiunilor.

Normele speciale, deși au conținut și sistematizare proprie, sunt doar derogări parțiale de la normele ce reglementează procedura comuna nefiind posibil ca printr-o normă din cadrul unei proceduri speciale să se aducă atingere unui drept fundamental sau să se încalce grav regulile de desfășurare a procesului penal. Aceste norme juridice constituie categoria procedurii obișnuite sau de drept comun, care disciplinează procesul penal în vederea realizării scopului său.

Un alt element de luat în considerare este aplicabilitatea acestor proceduri speciale. Nu poate fi niciodată acceptată aplicarea discreționară a unei proceduri speciale în funcție de elemente subiective existente de la o cauză la alta. Procedurile speciale se aplică în toate cauzele penale care prin analiză obiectivă pot intra în aria de aplicare a unei proceduri bine determinate.

Procedurile speciale sunt un complex de derogări cu o întindere variabilă, dar care păstrează întotdeauna un caracter complementar și derogatoriu. De aceea oriunde procedura specială nu reglementează expres anumite situații va fi aplicabilă procedura obișnuita. De asemenea dacă o anumita situație este reglementată atât de procedura obișnuita cât și de procedura specială reglementările derogatorii se vor aplica cu prioritate.

Legislația în vigoare nu cunoaște o reglementare atât de largă a unei proceduri speciale încât să elimine aplicarea oricărei norme din procedura obișnuită, astfel încât nu ne vom putea afla niciodată în fața unei cauze care să se soluționeze exclusiv pe baza normelor derogatorii și fără aplicarea măcar minimală a dispozițiilor comune. Orice cauză se soluționează prin aplicarea tuturor dispozițiilor comune incidente atât din partea generală cât și din partea specială a codului de procedură penală la care, în probleme anume reglementate în procedura specială, se adaugă în completare dispozițiile speciale. Aplicarea dispozițiilor din procedura specială nu elimină ci completează dispozițiile comune din codul de procedură penală, iar orice cauză soluționată doar pe baza dispozițiilor derogatorii nu va putea fi considerată instrumentată corect și complet.

Această regulă este prevăzută în codul de procedură penală care indică în art. 466 că infracțiunile flagrante “se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute în acest capitol care se completează cu dispozițiile din prezentul cod."

Tendința pe care legea procesual penală o îmbrățișează în ceea ce privește aceste proceduri speciale este aceea de reducere pentru păstrarea unității de reglementare procedurală.

Procesul penal este definit de o activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea parților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni astfel că orice persoană care a săvârșit infracțiunea să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Pentru atingerea scopului său, procesul penal este reglementat de un ansamblu de norme juridice cuprinse în Codul de procedură penală, norme care asigură o desfășurare unitară a acestuia și care alcătuiesc ceea ce este cunoscut sub denumirea procedură de drept comun.

Sunt însă anumite situații când, datorită unor particularități, se impune adoptarea și a altor reguli care derogă de la cele de drept comun, tocmai pentru atingerea scopului legii penale și procesual penale, reguli ce compun procedurile speciale.

Normele respective, cu toate că nu constituie decât derogări de la normele de drept comun, au totuși un conținut și o sistematizare proprie.

Deci, în aceste cazuri se aplică dispozițiile procedurale de drept comun, cuprinse în partea generală și partea specială a codului de procedură penală, la care se adaugă aceste dispoziții speciale, derogatorii.

În cazul în care anumite situații sunt reglementate atât de procedura comună, cât și de cea specială, dar diferit, se aplică procedura specială.

Procedurile speciale, în sistemul normelor juridice procesual penale, sunt puține la număr. Acestea pot fi întâlnite în cauzele privind tragerea la răspundere penală (proceduri speciale propriu-zise), cât și în realizarea, pe cale jurisdicțională, a unor aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale procesului penal (alte proceduri speciale, auxiliare).

În funcție de modul de reglementare, procedurile speciale propriu-zise sunt proceduri în care se aplică, în principal, normele derogatorii de la procedura obișnuită cum este cazul procedurii de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante și proceduri unde se aplică, în principal, normele procedurale de drept comun, completate cu normele derogatorii, cazul procedurii în cauzele cu infractori minori.

Celelalte proceduri speciale, auxiliare, apar în anumite situații speciale, întâlnite fie în cursul procesului penal, fie în faza de după executare .

În literatura de specialitate, clasificarea acestor proceduri s-a făcut după diverse criterii. Astfel, după obiectul cauzelor ce trebuie rezolvate și care cad sub incidența procedurilor speciale, acestea se împart în proceduri speciale propriu-zise și alte proceduri speciale (auxiliare).

Sunt considerate proceduri speciale propriu-zise cele în care sunt rezolvate aspecte privind tragerea la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni. În cadrul acestor proceduri, obiectivul cauzei penale îl constituie lămurirea problemelor legate de existența raportului juridic procesual principal. Din aceasta categorie fac parte: procedura de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante, procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, procedura în cauzele cu infractori minori și procedurile speciale cu reglementări în forme procesuale simplificate prevăzute în legi speciale.

Normele procedurilor speciale propriu-zise au o sferă de aplicare limitată la o anumită categorie de infracțiuni, aceste norme constituind doar derogări parțiale de la ansamblul normelor de procedură obișnuită. De aceea, sub aspectul normelor pe care le conțin, în doctrina, procedurile speciale propriu-zise, au fost împărțite în două categorii: proceduri în care se aplică, în principal, norme derogatorii de la procedura obișnuită (procedura de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante, procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice etc.) și proceduri în care se aplică, în principal, normele procedurii obișnuite completate cu normele derogatorii din procedura specială (procedura cu infractori minori).

Procedurile speciale auxiliare au ca scop rezolvarea unor aspecte adiacente raportului juridic procesual principal în curs de desfășurare sau deja încheiat și, potrivit actualei reglementări, sunt următoarele: procedura dării în urmărire, procedura reabilitării judecătorești, procedura reparării pagubei în cazul condamnării sau a luării unei măsuri preventive pe nedrept, procedura în caz de dispariție a înscrisurilor judiciare, asistența judiciară internațională.

După izvorul de consacrare, procedurile speciale pot fi clasificate în proceduri reglementate de Codul de procedură penală și proceduri speciale reglementate de unele legi speciale (exterioare Codului de procedură penală). Cele reglementate de Codul de procedură penală sunt procedurile speciale propriu-zise privind infracțiunile flagrante, tragerea la răspundere penală a persoanei juridice și cele pentru cauzele cu infractori minori, precum și procedurile auxiliare, mai puțin procedura extrădării. În schimb, cele exterioare Codului de procedură penală sunt prevăzute în legi speciale cu reglementări în forme procesuale simplificate, cum ar fi, de exemplu: procedura de urgență, de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție, procedura extrădării și altele.

Capitolul II. – Procesul penal

În cadrul procesului penal, pot fi deosebite anumite funcțiuni procesuale esențiale, care, laolaltă, contribuie la atingerea scopului final al acestei activități sociale. Funcțiunile procesuale se realizează în cadrul fazelor procesuale care sunt alcătuite dintr-un ansamblu de acte și măsuri procesuale și procedurale, având de îndeplinit un obiectiv limitat subsumat obiectivului general al procesului penal. În fiecare fază procesuală sunt rezolvate probleme de a căror soluție depinde trecerea dosarului penal în faza următoare.

Pentru a se evita arbitrariul în activitatea de aplicare a legii penale celor care au săvârșit infracțiunea, societatea a reglementat amplu această activitate prin dispozițiile legii și a însărcinat anumite organe specializate ale statului cu înfăptuirea ei. Activitatea de sancționare legal reglementată se înfăptuiește printr-un complex de acte succesive care, datorită desfășurării lor coordonate și progresive, reprezintă un proces penal.

Procesul penal reprezintă o activitate reglementată de lege, desfășurată de organele judiciare, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Faza procesului penal este o diviziune a acestuia, în care își desfășoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuțiilor care se înscriu îînscriu în funcția lor procesuală (de a urmări, de a judeca sau de a pune în executare hotărârea) și după epuizarea căreia poate fi dată o anumită soluție privind cauza penală.

În actuala reglementare din țara noastră procesul penal cuprinde trei faze: urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor judecătorești.

Prima fază a procesului penal, denumită urmărirea penală, este premergătoare judecății și se situează între începutul urmăririi penale și trimiterea inculpatului în judecată prin rechizitoriul procurorului. Judecata începe odată cu sesizarea instanței și cuprinde toate activitățile procesuale ce se desfășoară până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Punerea în executare a hotărârilor constituie ultima fază, cuprinzând întreaga procedură prin care hotărârea definitivă se pune în aplicare, până în momentul în care este sesizat organul de executare; executarea propriu-zisă nu este reglementată de normele de procedură, plasându-se în afara procesului penal.

În prima fază a procesului penal își desfășoară activitatea organele de cercetare penală (organele de cercetare ale poliției judiciare și organele de cercetare speciale) și procurorul,acesta din urmă fiind organul judiciar care conduce și controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală și are competența exclusivă de a soluționa cauza penală; în anumite cazuri prevăzute în mod expres în lege, procurorul efectuează, în mod obligatoriu, urmărirea penală. În mod excepțional, instanța de judecată are unele atribuții legate de desfășurarea urmăririi penale, cum ar fi arestarea preventivă și percheziția, care potrivit art. 23 alin. (4) și 27 alin. (3) din Constituție se dispun de judecător și numai în cursul procesului penal. Urmărirea penală este marcată, în momentul său de început, printr-o rezoluție, iar în momentul final printr-o ordonanță, rezoluție sau rechizitoriu

În a doua fază a procesului penal își desfășoară activitatea instanța de judecată cu participarea procurorului. Momentul de început al fazei de judecată este marcat de sesizarea instanței prin rechizitoriu, iar momentul său final prin pronunțarea hotărârii judecătorești.

În a treia fază a procesului penal își desfășoară activitatea instanța de judecată, procurorul, organele de poliție, precum și alte organe prevăzute de lege. Momentul de început al fazei de punere în executare a hotărârilor judecătorești este marcat în mod diferențiat de anumite acte procesuale sau procedurale, în funcție de sancțiunea aplicată celui condamnat. Momentul final al acestei faze este marcat, de asemenea, în mod diferențiat, de anumite acte procedurale în funcție de sancțiunea penală pusă în executare.

II.1. Acte premergătoare

Actele premergătoare sunt mijloace de investigație derulate de organele de urmărire penal ă în vederea strângerii datelor necesare începerii urmăririi penale. De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare și lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale,anume desemnați în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale.

Codul de procedură penală nu conține dispoziții exprese privind conținutul actelor premergătoare. Din acest considerent, pot fi efectuate orice fel de acte prevăzute în Codul de procedură penală (cu excepția celor pentru care este prevăzută expres condiția începerii urmăririi penale – exemplu:percheziția domiciliar ă): înregistrări audio-video, cercetări la fața locului, precum și acte prevăzute în legi speciale (cum ar fi Legea nr.218/2003 privind organizarea și funcționarea poliției): filaje, razii, supravegheri operative, legitimarea și identificarea unor persoane necunoscute.

Fiind derulate înainte de începerea urmăririi penale, actele premergătoare au o natură juridică extraprocesuală.

Art. 224 alin. 1 prevede expres că în vederea începerii urmăririi penale,organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. Astfel, actele premergătoare se limitează numai la actele necesare începerii urmăririi penale, ele nemaiputând fi efectuate atunci când s-au strâns suficiente date care să fundamenteze o decizie de începere a urmăririi penale.

Toate actele premergătoare efectuate se consemnează într-un proces-verbal. Acest proces-verbal cuprinde informațiile obținute de organul de urmărire penală prin derularea actelor premergătoare și se încheie în vederea începerii urmăririi penale. El cuprinde toate mențiunile prevăzute în art. 91 plus date privind conținutul actelor premergătoare efectuate.

În baza art. 224 alin. final procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Valorificarea procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare nu poate avea loc decât în măsura în care se va începe urmărirea penală.

Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepția celui de la lit. b-1 sau i, procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune neînceperea urmăririi penale. Dispoziția de neîncepere a urmăririi penale are valoarea unui act cu caracter extraprocesual și nu reprezintă o soluție procesuală, deoarece se situează înafara procesului penal, în etapa actelor premergătoare.

Pentru dispunerea neînceperii urmăririi penale, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele soluții:

să existe o sesizare și, eventual, să se fi efectuat acte premergătoare;

din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare să rezulte vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art.10, cu excepția celui de la lit. b-1 sau i.

Pentru dispunerea în condiții de legalitate a neînceperii urmăririi penale, se impune respectarea următoarelor etape:

1) verificarea condițiilor de către organul de cercetare penală

2) întocmirea de către organul de cercetare penală a unui referat cu propunere de neîncepere a urmăririi penale pe care împreună cu dosarul îl înaintează procurorului;

3) în cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, dispune neîncepere a urmăririi penale prin rezoluție motivată. Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condițiile arătate în alin. 4, restituie actele organului de urmărire penală,fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale;

4) o copie de pe rezoluția de neîncepere a urmăririi penale se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum și, după caz persoanei față de care s-au efectuat acte premergătoare.

II.2. Urmărirea penală

Între fazele procesului penal, urmărirea penală ocupă un loc deosebit ca activitate prealabilă judecării, strict necesară sub aspectul ocrotirii celor nevinovați împotriva unor constrângeri nejustificate. În opinia unor autori urmărirea penală este considerată “sufletul procesului”, ea constituind întâiul act al acestei activități procesuale, judecata fiind actul al doilea, iar executarea hotărârilor epilogul.

Urmărirea penală este prima fază a procesului penal și ea nu poate lipsi din desfășurarea acestuia, decât în mod excepțional, în situații concrete stabilite de legiuitor (extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane în faza de judecată, admiterea de către instanță a plângerii împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată și de reținere a cauzei spre judecare).

Necesitatea obiectivă a urmăririi penale rezultă din obligativitatea descoperirii și adunării ulterior săvârșirii faptei a probelor, a identificării făptuitorilor, a evitării inculpării și trimiterii în judecată a persoanelor fără a exista temeiuri justificate, a împiedicării tragerii la răspundere penală a celor nevinovați, din modul în care este concepută și organizată activitatea instanței, care nu poate acoperii toate cerințele legate de strângerea și verificarea probelor ori urmărirea infractorilor.

Activitățile ce se desfășoară în faza de urmărire penală, au ca moment inițial pornirea procesului penal, prin începerea urmăririi penale, iar ca moment final, întocmirea rechizitoriului și trimiterea cauzei spre judecare sau închiderea procesului penal printr-o soluție de neurmărire: clasare, scoatere de sub urmărire penală și încetarea urmăririi penale.

Începerea urmăririi penale se dispune de către organul judiciar competent să efectueze urmărirea penală printr-o rezoluție, în cazul unui act de sesizare extern, sau printr-un proces verbal, în cazul sesizării din oficiu. Rezoluția și procesul verbal de începere a urmăririi penale emise de organul de cercetare penală sunt supuse confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale. Pentru a se putea dispune începerea urmăririi penale se cer a fi îndeplinite cumulativ 2 condiții:

−organul de urmărire penală să fi fost sesizat în vreunul din modurile prevăzute de lege;

−din conținutul actului de sesizare sau a actelor premergătoare efectuate să nu rezulte existența vreunui caz din cele prevăzute la art.10, cu excepția cazurilor de la lit.b1, i și i1

Cercetarea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunii pentru care s-a început urmărirea, identificarea făptuitorului și stabilirea răspunderii penale și civile a acestuia, pentru a se constata dacă este sau nu cazul de a se dispune trimiterea în judecată. Cercetarea penală se poate desfășura în 2 modalități: fără acțiune penală pusă în mișcare și cu punerea în mișcare a acțiunii penale. Cât timp acțiunea penală nu este pusă în mișcare, cel urmărit are calitatea de învinuit. El este ascultat obligatoriu, iar înainte de ascultare i se ia o declarație scrisă personal. În cauzele de o mai mare complexitate, cercetarea penală se efectuează cu punerea în mișcare a acțiunii penale. Organul de cercetare, după punerea în mișcare a acțiunii penale, este obligat să îl cheme pe inculpat, să îi comunice fapta pentru care este învinuit și să îi dea explicații cu privire la drepturile și obligațiile pe care le are. De asemeni, inculpatului aflat în stare de libertate trebuie să îi pună în vedere că este obligat să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul procesului penal și că are îndatorirea să comunice orice schimbare de adresă. După ce organul de cercetare penală apreciază că a administrat toate probele necesare în cauză, pregătește dosarul în vederea înaintării lui la procuror și întocmește un referat de terminare a cercetării penale. Dacă cercetarea penală se efectuează de către procuror, nu se mai întocmește referat de terminare a cercetării penale.

II.2.1 Prezentarea materialului de urmărire penală

Prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie la terminarea urmăririi penale atât față de învinuit cât și față de inculpat. Materialul de urmărire penală se prezintă învinuitului de către procuror, iar inculpatului de către organul de cercetare penală, afară de cazul în care cercetarea este efectuată chiar de procuror. Despre prezentarea materialului de urmărire penală, se va încheia un proces verbal în care se consemnează și declarațiile, cererile și răspunsurile învinuitului sau inculpatului. Procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală trebuie semnat de învinuit sau inculpat, de apărătorul acestuia și contrasemnat de organul de urmărire penală.

II.2.2 Rezolvarea cauzei de către procuror

Procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului înaintat de organul de cercetare penală să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire penală și să se pronunțe asupra acestora. În urma verificărilor se pot ivi două situații conform art.262:

A) procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului și că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, caz în care poate dispune:

– trimiterea în judecată, atunci când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat și că acesta răspunde din punct de vedere penal

– scoaterea de sub urmărire penală atunci când se constată că a intervenit una din situațiile de la art.10 lit. a-e. În cazul prevăzut la art.10, lit. b1 se dispune și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment, amendă).

– încetarea urmăririi penale, atunci când se constată că a intervenit una din situațiile de la art.10 lit. f-h și j.

– clasarea, atunci când urmărirea penală s-a desfășurat fără învinuit în cauză, acesta fiind necunoscut și a intervenit una din situațiile de la art.10.

B) procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau a fost efectuată cu nerespectarea dispozițiilor legale sau a fost efectuată de un organ necompetent, caz în care va dispune prin ordonanță:-

– restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea pentru completarea sau refacerea urmăririi penale atunci când aceasta nu este completă sau a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor legale care garantează aflarea adevărului.

– trimiterea cauzei la organul competent, atunci când se constată că urmărirea a fost efectuată de un organ necompetent

II.2.3 Încetarea urmăririi penale

Încetarea urmăririi penale are loc, conform art. 242, atunci când se constată existența vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.10 lit. f-h și j și există învinuit sau inculpat în cauză. Încetarea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanță, în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare și prin rezoluție, dacă urmărirea s-a efectuat cu învinuit în cauză. Prin ordonanța de încetare se dispune totodată și asupra măsurilor procesuale dispuse în cauză. Aceleași probleme trebuie rezolvate și prin rezoluția de încetare a urmăririi penale.

II.2.4 Scoaterea de sub urmărire penală

Scoaterea de sub urmărire penală are loc, conform art. 249, atunci când se constată existența vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.10 lit. a-e și există învinuit sau inculpat în cauză. Procedura scoaterii de sub urmărire penală este aceeași cu cea a încetării urmăririi penale. Procurorul dispune, la propunerea organului de cercetare penală, scoaterea de sub urmărire prin ordonanță, dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare, și prin rezoluție în caz contrar. Dacă temeiul soluției adoptate îl constituie însă cazul prevăzut de art.10 lit. b1, procurorul se pronunță prin ordonanță, indiferent dacă acțiunea penală a fost sau nu pusă în mișcare. Alături de scoaterea de sub urmărire penală, în acest caz, procurorul va dispune și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ(mustrare, mustrare cu avertisment, amendă)

II.2.5 Trimiterea în judecată

Trimiterea în judecată se dispune de către procuror prin rechizitoriu dacă se constată că fapta există, a fost săvârșită de învinuit sau inculpat și acesta răspunde din punct de vedere penal. Rechizitoriul se întocmește de procurorul care supraveghează urmărirea penală sau care efectuează personal urmărirea și este supus, în acest ultim caz, confirmării procurorului ierarhic superior. Rechizitoriu constituie, conform art. 264, actul de sesizare a instanței de judecată. Când acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, rechizitoriul îndeplinește un dublu rol: este și act de sesizare a instanței, dar este și act de inculpare. Rechizitoriul se întocmește în atâtea exemplare câți inculpați în stare de deținere sunt. Acestora odată cu citația li se va înmâna și o copie de pe rechizitoriu.

II.3. Judecarea

Judecata constituie faza centrală și cea mai importantă a procesului penal în cadrul ei realizându-se soluționarea definitivă a cauzei penale.

Noțiunea de “judecată” semnifică, în sensul ei restrâns, operațiunea de logică practică și juridică prin care un organ cu competență jurisdicțională soluționează un conflict de drept cu care a fost investit. Prin judecată ca fază a procesului penal se înțelege acea etapă procesuală care se desfășoară în fața instanțelor penale din momentul sesizării inițiale și până la soluționarea definitivă a cauzei penale.

Prin cauză, pricină sau afacere penală se înțelege faptul material pentru care se desfășoară procesul penal; este vorba de conflictul de drept penal material; noțiunea de cauză penală nu poate fi confundată cu noțiunea de proces, această din urmă noțiune desemnând complexul de activități ce se desfășoară pentru rezolvarea conflictului de drept penal.

Pentru o corectă soluționare a cauzei, întreaga desfășurare procesuală anterioară este susceptibilă de examinare și reapreciere, în cadrul judecații având loc o verificare a întregii urmăriri penale. Potrivit art. 322 C. pr. pen. , instanța poate restitui dosarul procurorului când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătorești, că în cauza supusă judecății s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât cel competent, în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestuia de către apărător.

Judecata este desfășurată de instanțele de judecată, după ordinea și competența prestabilită de lege, cu participarea activă a procurorului și a părților, a apărătorilor acestora și a altor subiecți procesuali.

Particularitățile pe care le are judecarea cauzelor penale față de urmărirea penală, și anume publicitatea , oralitatea, nemijlocirea și contradictorialitatea, presupun prezența atât a organelor judiciare (instanța și procurorul) cât și a părților și a persoanelor care pot ajuta la normala rezolvare a conflictului penal dedus spre soluționare instanței de judecată. Instanța de judecată este subiectul oficial dominant în această fază a procesului penal, fără prezența acestui organ judiciar neputându-se concepe înfăptuirea judecății.

Obiectivul principal al judecății, respectiv tragerea la răspundere penală a celui vinovat de comiterea unei infracțiuni potrivit vinovăției sale și evitarea sancționării celui nevinovat, se realizează prin trei activități, respectiv: verificarea temeiniciei și legalității actului de acuzare – rechizitoriul întocmit de procuror, elaborarea și emiterea unei hotărâri judecătorești corespunzătoare cu cele constatate și convingerea formată de instanța de judecată cu privire la acțiunea penală și civilă declanșată în urma sesizării, verificarea în căile de atac, a legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești date de instanțele inferioare, pentru a dobândi autoritate de lucru judecat numai hotărârile legale și temeinice.

Capitolul III. – Procedura specială

III.1. Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante

Cuvântul„flagrant” provine din participiul flagrans, -tis al verbului latin flagro, -are care înseamnă „a arde”. Dicționarul explicativ al limbii române dă următoarele explicații pentru adjectivul flagrant: care sare în ochi; izbitor; evident.

Raportat la săvârșirea unei infracțiuni, termenul exprimă o relație temporală de simultaneitate sau imediată apropiere între momentul comiterii infracțiunii și cel al descoperirii ei. În acest sens noțiunea de „flagrant” semnifică prinderea făptuitorului în timpul săvârșirii infracțiunii sau imediat după comiterea activității sale infracționale. Se explică astfel toate semnificațiile anterioare date acestui termen: infractorul este prins „în focul” acțiunii sale, cât fapta este caldă sau imediat după. Din aceste cauze fapta sare în ochi, este izbitoare și evidentă. Așa cum s-a remarcat și în doctrină, starea de flagranță presupune întotdeauna și prezența făptuitorului, în lipsa acestuia infracțiunea neputând fi considerată flagrantă.

Multă vreme, în dreptul nostru, dar și în limbajul juridic sau cel comun, noțiunea de infracțiune flagrantă era cunoscută sub denumirea de flagrant delict. Legislația penală românească actuală a înlocuit însă termenul „delict” cu cel de „infracțiune” astfel că nu se mai justifică folosirea expresiei vechi.

Potrivit art. 465 din Codul de procedură penală este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Este de asemenea flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune. În caz de infracțiune flagrantă orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și să-l aducă înaintea autorității. Deosebirile dintre infracțiunile flagrante și cele neflagrante sunt doar de ordin procesual: constatarea comiterii infracțiunii și prinderea infractorului. Sub aspectul dreptului substanțial între cele două categorii de infracțiuni nu există deosebiri, amândouă beneficiind de același tratament juridic în ceea ce privește pedepsele, conținutul infracțiunii, latura subiectivă etc.

III.2 Infracțiunea flagrantă tipică

Din dispozițiile art. 465 și 466 C. pr. pen. rezultă două forme ale infracțiunii flagrante: forma tipică și forma asimilată, cvasiflagrantă sau cvasitipică. Art. 465 alin. (1) C. proc. pen. prevede două situații de infracțiune flagrantă tipică: infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii și cea descoperită imediat după săvârșire.a) Infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii presupune prinderea infractorului în timpul și locul comiterii acesteia. Termenul săvârșire se interpretează în sensul art. 144 C. pen., adică realizarea oricăreia din faptele care alcătuiesc conținutul unei infracțiuni în formă consumată, tentativă sancționabilă sau participație sub orice formă: autor, coautor, instigator sau complice.

b) Infracțiunea descoperită imediat după săvârșire este situația în care comiterea se stabilește cât mai aproape de momentul săvârșirii. Legea nu stabilește o limită fixă de timp, aceasta fiind la aprecierea organului judiciar. Pentru existența stării de flagranță nu este suficientă numai descoperirea faptei în momentul săvârșirii sau imediat după, ci este necesară și prinderea făptuitorului în acele momente.

Infracțiunea continuă se consideră flagrantă până la încetarea acțiunii ilicite, adică până la epuizarea ei, făptuitorul găsindu-se în flagranță pe toată durata comiterii infracțiunii.

La infracțiunea continuată se consideră flagranță numai în ceea ce privește actele materiale descoperite în momentul săvârșirii sau imediat după, deci nu toate acțiunile repetate în baza aceleiași rezoluții infracționale care o alcătuiesc. Infracțiunea complexă e flagrantă dacă toate activitățile infracționale care o compun au fost descoperite în momentul săvârșirii sau imediat după.

III.3 Infracțiunea flagrantă asimilată

Această formă a infracțiunii flagrante mai este denumită în doctrină și cvasi-tipică sau cvasiflagrantă. Art. 465 alin. (2) C. pr. pen. prevede două situații de cvasiflagranță:

a) făptuitorul, imediat după săvârșirea infracțiunii, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public. Partea vătămată si martorii oculari sunt cei care, constatând comiterea infracțiunii,trec imediat la urmărirea făptuitorului (se iau după el, pornesc pe urmele lui) care încearcă să se îndepărteze de la locul faptei. Cei prezenți la comiterea faptei, văzând pe făptuitori, pot apela prin strigăte la ajutorul celorlalți sau al autorităților pentru urmărirea și prinderea acestora, ceea ce reprezintă strigătul public.

b) făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme,instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune. Această situație stabilește o prezumție de flagranță datorită apropierii în spațiu și timp a făptuitorului față de locul și momentul săvârșirii infracțiunii având asupra sa orice obiect care face verosimilă și probabilă participarea sa la comiterea delictului. Dar într-o asemenea situație trebuie manifestată o foarte mare grijă în administrarea probelor în învinuire deoarece simpla surprindere a unei persoane cu arme, instrumente sau alte obiecte nu înseamnă neapărat comiterea unei fapte penale.

III. 3.1 Necesitatea procedurii speciale pentru infracțiunile flagrante

Fundamentele unei proceduri speciale pentru urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante se regăsesc atât în principiile generale ale dreptului, inclusiv penal și procesual penal, cât și în necesități obiective de tehnică criminalistică, logică și morală. Pentru a atinge pe deplin scopul procesului penal este necesară o apropiere în timp cât mai mare între momentul comiterii unei infracțiuni și cel al tragerii la răspundere penală a infractorului. Acest deziderat este îngreunat de activitatea probatorie. Datorită caracterului de flagranță o asemenea activitate este mult ușurată: faptele sunt imediat cunoscute, făptuitorul este întotdeauna cunoscut iar probele sunt evidente, permițând stabilirea vinovăției pe bază de dovezi certe. În această situație procedura obișnuită ar fi cel puțin stânjenitoare.

În consecință Codul penal român prevede o procedură specială ce se individualizează prin caracterul său de urgență. O asemenea procedură este necesară și pentru a strânge neîntârziat probe care ulterior ar putea să dispară.

În literatura de specialitate s-a subliniat că, datorită condițiilor de săvârșire a unei infracțiuni flagrante,este exclusă posibilitatea comiterii unor erori judiciare.

Instituirea unei proceduri speciale de urgență asigură realizarea deplină a principiului operativității și celeritătii și o restabilire mai rapidă a ordinii de drept încălcate.

Pe de altă parte infracțiunile flagrante constituie o evidentă tulburare a ordinii de drept și provoacă indignare, teamă și alarmă în mijlocul celor care se află la locul săvârșirii infracțiunii. Se impune deci ca tragerea la răspundere penală a făptuitorului să se efectueze cu cea mai mare promptitudine; de aici necesitatea reglementării unei proceduri cât mai rapide, care să restabilească liniștea publică, să dea satisfacție opiniei publice, să asigure efectul educativ al procesului penal.

În sfârșit, ar mai fi de spus că scurtarea duratei activității judiciare nu trebuie să aducă atingere principiilor fundamentale ale procesului penal român, principiilor specifice fiecărei faze a procesului penal precum și garanțiilor și celorlalte drepturi procesuale ale părților.

De altfel, oricând desfășurarea activității judiciare în baza acestei proceduri ar crea dificultăți în realizarea corespunzătoare a scopului procesului penal (de exemplu nevoia de a administra probe noi, imposibilitatea disjungerii în caz de indivizibilitate sau conexitate etc.), se va renunța la procedura de urgență și se va trece la cea obișnuită [art. 462 alin. (2) și art. 473 alin. (5) C. pr. pen.]

III.3.2 Cazurile de aplicare integrală a procedurii speciale privind infracțiunile flagrante

Procedura specială privind infracțiunile flagrante se aplică integral doar dacă sunt îndeplinite și condițiile art. 466 C. pr. pen. Acestea sunt condiții privind pedeapsa și locul infracțiunii.

a) Condiții privind pedeapsa. Procedura specială se aplică numai la infracțiunile pedepsite pentru forma tip cu închisoarea mai mare de 1 an (deci cel puțin 1 an și 1 zi) și cel mult 12 ani inclusiv, precum și la formele agravate sau calificate ale acestor infracțiuni, chiar dacă aceste forme depășesc maximul pedepsei pentru forma tip.

Așadar criteriul după care pot fi determinate cu exactitate infracțiunile ce pot fi instrumentate după procedura de urgență este cel al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea tip, adică pentru forma simplă a infracțiunii. Infracțiunea sau pedeapsa pot fi prevăzute în Codul penal sau în orice altă lege specială penală ori cu dispoziții penale speciale.

Din aceste considerente, dacă pedeapsa pentru infracțiunea tip, este mai mar de 12 ani dar e săvârșită în faza tentativei, care presupune jumătate din maximul special al pedepsei pentru forma tip putând ajunge astfel la o pedeapsă mai mică de 12 ani, procedura va fi tot una obișnuită iar nu una specială. La stabilirea acestor limite s-a avut în vedere că aplicarea procedurii urgente nu se justifică în cazul unor infracțiuni de minimă importanță, sancționate cu amendă sau închisoare de până la 1 an. Pe de altă parte procedura specială nu se justifică nici pentru infracțiuni de o gravitate prea mare întrucât pentru acestea trebuie să existe garanțiile procedurii obișnuite, evitând erorile judiciare care pot apărea datorită ritmului accelerat al procedurii speciale.

S-a mai susținut că, în cele mai multe cazuri, infracțiunile pedepsite cu închisoare mai mare de limita maximă stabilită de lege, au conexiuni cu alte infracțiuni, ceea ce impune o desfășurare obișnuită a procesului penal, pentru buna soluționare a cauzei.

b) Condiții privind locul săvârșirii infracțiunii. Infracțiunea trebuie să fie comisă doar în anumite locuri, și anume: în municipii și orașe, inclusiv localitățile arondate acestora,în mijloacele de transport în comun, precum și în bâlciuri, târguri, porturi,aeroporturi sau gări chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai sus, precum și în orice loc aglomerat. Prin loc aglomerat se înțelege orice loc care prin natura sau destinația lui este permanent, sporadic sau întâmplător, expus aglomerării de persoane,cum ar fi întruniri sau manifestări comemorative, religioase, sportive, artistice etc.

Prin înscrierea acestei condiții legiuitorul a avut în vedere faptul că locul comiterii infracțiunii presupune prezența organelor de poliție în imediata apropiere și, deci, posibilitatea constatării imediate a faptei. Totodată se realizează satisfacerea rapidă a dorinței de înfăptuire a justiției a colectivităților aflate în locuri aglomerate. De asemenea în aceste locuri se săvârșesc mai repede și mai ușor infracțiuni.

După modul de reglementare a legii rezultă că nu se poate aplica procedura de urgență atunci când infracțiunea s-a produs în alt loc decât cel menționat de aceasta, chiar dacă ar fi îndeplinită condiția privind pedeapsa.

c) La aceste două condiții se adaugă, în mod evident, condiția privind natura flagrantă a infracțiunii supuse urmăririi și judecării. Este o condiție evidentă întrucât procedura specială analizată vizează tocmai infracțiunile flagrante, iar nu altele.

III.3.3. Cazurile de aplicare parțială a procedurii speciale privind infracțiunile flagrante

Nu orice infracțiune flagrantă va fi guvernată de procedura specială urgentă. Infracțiunile flagrante care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 465 C. pr. pen., dar nu îndeplinesc cumulativ și condițiile prevăzute de art. 466 C. pr. pen. se vor judeca după procedura comună, la care se adaugă unele dispoziții derogatorii prevăzute în ambele părți ale C. pr. pen.: posibilitatea efectuării perchezițiilor domiciliare fără autorizația procurorului [art.101 alin. (3)]; nu este necesar consimțământul conducerii unităților din cele la care se referă art. 145 C. pen., și nici autorizația procurorului pentru efectuarea oricărui act de urmărire penală în incinta acelor unități (art. 204 C. pr. pen.); ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și percheziția domiciliară se pot face la orice oră, nu doar între orele 6:00-20:00 (art. 103); posibilitatea adoptării unor măsuri preventive conform art. 148 C. pr. pen. indiferent, însă, de limitele de pedeapsă prevăzute de lege (art. 143); obligația organului de urmărire penală, în cazul infracțiunilor în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (prevăzute de art. 279 C. pr. pen.), de a constata săvârșirea infracțiunii flagrante, chiar în lipsa plângerii prealabile. Ulterior, organul judiciar cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală sau trimite cauza la organul competent.

Procedura de urgență operează doar dacă persoana vătămată depune plângerea în termen de 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii. În caz contrar se va aplica procedura de drept comun (art. 280 și 479); dreptul oricărei persoane de a-l prinde pe făptuitor și de a-l conduce în fața autorității [art. 465 alin. (3) C. pr. pen.]. În literatura de specialitate s-a arătat că și pentru infracțiunile flagrante care nu îndeplinesc condițiile art. 466 C. pr. pen. se va produce de regulă o accelerare a procedurii de urmărire și judecată, determinată de faptul că strângerea probelor privitoare la fapta săvârșită și la făptuitor se va efectua chiar în momentul comiterii infracțiunii.

III.3.4 Cazuri excluse de la procedura specială

Art. 479 C. pr. pen. prevede două cazuri în care infracțiunea, deși flagrantă și întrunind toate condițiile art. 466, este exclusă de la aplicarea procedurii speciale de urgență: infracțiunile săvârșite de minori și infracțiunile pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aceste situații aplicarea procedurii urgente ar împieta asupra atingerii scopului procesului penal.

a) Infracțiunile săvârșite de minori. Minorii, datorită situației lor deosebite privind dezvoltarea psihică, sunt ocrotiți de procedura penală printr-o procedură specială aplicabilă numai lor, reglementată de art. 480-493 C. pr. pen. Rațiunile care stau la baza acestei excepții sunt legate de perioada de dezvoltare psihică a minorului, formarea și dezvoltarea discernământului, a unor trăsături ale personalității sale, acumularea cunoștințelor despre viață, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială, și nu în ultimul rând de grija pentru reeducarea acestora.

b) Cazul plângerii prealabile. Este cazul infracțiunilor reglementate de art. 279 C. pr. pen. pentru a căror urmărire penală și judecare este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Despre aceste infracțiuni, însă, s-a vorbit deja la sub secțiunea precedentă. Ar mai fi de adăugat doar că literatura de specialitate a dezbătut pe larg acest subiect. Odată cu modificările Codului de procedură penală aduse prin Legea nr. 356/2006 și OUG nr. 60/2006 lucrurile s-au simplificat mult, așa cum au fost prezentate în sub secțiunea anterioară.

III.3.5 Alte aspecte privind procedura specială de urgență infracțiunile concurente, indivizibile sau conexe

Uneori datorită legăturilor ce pot exista între anumite infracțiuni, procedura urgentă poate intra în concurs cu procedura obișnuită, legiuitorul reglementând și aceste situații.

a) Infracțiunile concurente. Potrivit art. 478 alin (1) C. pr. pen., în caz de concurs de infracțiuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre infracțiunile concurente, se procedează la disjungerea lor, urmărirea și judecarea infracțiunilor făcându-se separat. Atunci când disjungerea nu este posibilă se acordă prioritate procedurii de drept comun. Împrejurarea că printre infracțiunile flagrante concurente se află și una pentru care, potrivit art. 209 alin. (4) C. pr. pen., urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, nu înlătură aplicarea dispozițiilor speciale cu privire la urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante. Deci, efectuarea urmăririi de către procuror nu își va găsi, în acest caz, o aplicare obligatorie.

b) Conexitatea sau indivizibilitatea. În caz de indivizibilitate sau conexitate între infracțiuni flagrante, îndeplinind condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii urgente și infracțiuni neflagrante sau flagrante dar care nu îndeplinesc aceste condiții, pot apărea două posibilități:dacă infracțiunea flagrantă poate fi disjunsă de celelalte infracțiuni, se vor urma două proceduri diferite: pentru infracțiunea flagrantă se va aplica procedura de urgență,iar pentru celelalte infracțiuni indivizibile și conexe procedura de drept comun;dacă disjungerea nu este posibilă urmărirea și judecarea se va face pentru toate infracțiunile după procedura de drept comun.

Disjungerea este o chestiune de fapt, aprecierea privind posibilitatea sau imposibilitatea ei fiind la latitudinea organului judiciar. Disjungerea poate fi dispusă atât de către organul de urmărire penală, cât și de către instanța de judecată. Disjungerea nu constituie o declinare de competență, ci o scindare în desfășurarea procesului penal,care are loc mai departe dar separat, în fața organului de urmărire penală sau a instanței care a dispus disjungerea, aplicându-se pentru fiecare faptă procedura corespunzătoare, specială sau de drept comun (obișnuită).

III.3.6 Situații speciale privind procedura aplicabilă infracțiunilor flagrante

În legislația română există numeroase dispoziții derogatorii de la regulile procedurii de urgență, fie în sens restrictiv, când procedura suportă unele limitări cu toate că infracțiunile sunt flagrante, întrunind toate condițiile prevăzute de C. pr. pen., fie în sens extinctiv, când procedura devine aplicabilă unor infracțiuni care nu îndeplinesc toate condițiile flagranței. Cu scop exemplificativ vor fi prezentate aici câteva cazuri. Astfel Legea nr. 83 din 22 iulie 1992 privind procedura urgentă de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție prevede că, pentru infracțiunile de corupție prevăzute în art. 1 al acestui act normativ, dacă sunt flagrante, se aplică dispozițiile procedurii speciale privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante fără a se cere și îndeplinirea condițiilor menționate la art. 466 C. pr. pen. Totuși procedura presupunea unele termene mai mari pentru realizarea activităților procesuale. Se consideră însă că aceste prevederi nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate tacit de dispozițiile Legii nr. 78/2000

În Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție , cu modificările și completările ulterioare, se arată că infracțiunile de corupție, cele asimilate acestora sau cele în legătură cu infracțiunile de corupție, dacă sunt flagrante, se urmăresc și se judecă după procedura specifică infracțiunilor flagrante,chiar dacă nu sunt întrunite condițiile limitelor de pedeapsă prevăzute pentru procedura urgentă (art. 21).

Prin Legea nr. 456 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală s-a prevăzut că infracțiunile din art. 209 alin. 3 lit. a C. pen.,respectiv furtul de țiței, produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite,cisterne sau vagoane-cisternă să se judece după procedura de urgență potrivit dispozițiilor art. 465-479 C. pr. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că normele în discuție nu mai sunt, însă, în vigoare, fiind abrogate prin Legea nr. 281/2003 prin care s-a modificat Codul de procedură penală.

O altă dispoziție derogatorie o întâlnim în Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, care dispune că faptele de terorism sau în legătură cu fapte de terorism prevăzute de prezentul act normativ, vor fi urmărite și judecate după procedura aplicabilă infracțiunilor flagrante chiar daca ele nu sunt flagrante sau nu îndeplinesc condițiile flagranței (art. 40). O astfel de reglementare se justifică prin amenințarea pe care o reprezintă terorismul pentru pacea mondială;în sfârșit trebuie amintită aici și situația membrilor Parlamentului României așa cum este ea reglementată de Constituția țării noastre. Astfel art. 69 alin. 2 dispune că deputații și senatorii nu por fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Totuși, în caz de infracțiune flagrantă, ei pot fi supuși percheziției și reținerii, existând obligația pentru Ministrul justiției de a informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri [art. 69 alin. (3) din Constituție].

III.4. Procedura în cauzele cu infractori minori

Activitățile ce se desfășoară în faza de urmărire penală au ca moment inițial pornirea procesului penal, prin începerea urmăririi penale, iar ca moment final, întocmirea rechizitoriului și trimiterea cauzei spre judecare sau închiderea procesului penal printr-o soluție de neurmărire: clasare, scoatere de sub urmărire penală și încetarea urmăririi penale.

În ceea ce privește procedura specială în cauzele cu minori, în faza de urmărire penală, este aplicabilă procedura obișnuită prevăzută în Codul de procedură penală în art. 200 – 286, la care se adaugă completările și derogările procedurii speciale prevăzute atât în Codul de procedură penală (art. 480-482), cât și în Legea nr. 304/2004 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, privind organizarea judiciară, și care se referă la competența organelor de urmărire penală, la persoanele chemate la organul de urmărire penală, la obligativitatea efectuării referatului de evaluare și la prezentarea materialului de urmărire penală. De asemenea, alte aspecte legate de desfășurarea urmăririi penale se referă la arestarea preventivă a infractorului minor și la asistența juridică.

Competența de a supraveghea sau efectua urmărirea penală în cauzele cu infractori minori aparține procurorilor din cadrul parchetelor de pe lângă instanțele competente să judece cauzele pe fond, cu excepția situațiilor în care s-au înființat Tribunalele pentru Minori și Familie, competența aparținând în acest caz procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori și Familie.

Trebuie precizat faptul că nu orice infracțiune săvârșită de minori sau asupra minorilor este de competența Parchetului de pe lângă Tribunalul de Minori și Familie, ci doar cele care sunt de competența în primă instanță a tribunalului, conform prevederilor art. 27 alin. 1 C. proc. pen., celelalte infracțiuni fiind cercetate de către parchetele obișnuite.

Competența Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori și Familie a scăzut considerabil în urma modificărilor impuse art. 27 din C. pr. pen. prin Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, astfel alin. 2 al acestui articol fiind abrogat.

III.4.1 Condiții pentru aplicarea procedurii speciale în faza de urmărire penală

Problema răspunderii penale a minorilor și în genere problema prevenirii și combaterii delicvenței juvenile a constituit și continuă să constituie una dintre problemele cele mai grele și mai dramatice care se pun pe planul politicii penale și al dreptului penal.

Pe de o parte societatea se vede grav amenințată prin faptele antisociale săvârșite de adolescenți sau de tineri fără experiență și trebuie să se apere prin orice mijloace corespunzătoare acestui scop, iar pe de altă parte se află în fața unor făptuitori imaturi care, așa cum nu înțeleg, în toată amplitudinea ei, semnificația socială a faptelor pe care le săvârșesc, tot așa nu înțeleg nici semnificația reacției de apărare a societății, a pedepselor ce li se aplică mai ales atunci când reacția societății are loc în mod nediferențiat, fără să se țină seama de particularitățile psiho-fizice ale nevârstnicilor.

Instituția minorității cunoaște în dreptul penal o reglementare proprie, deoarece prin tragerea la răspundere penală a minorilor – având în vedere capacitatea psihică a acestora – se urmărește, mai mult decât în cazul celorlalte categorii de infractori, reeducarea lor și prevenirea săvârșirii de fapte antisociale.

Potrivit art. 99 C. pen., minorii sub 14 ani nu răspund penal, cei care au vârsta între 14 și 16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ, iar minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, răspund penal.

Reglementării penale privind instituția minorității îi corespunde și o reglementare pe plan procesual penal, prin instituirea unei proceduri speciale de urmărire și judecare a infractorilor minori. Aceste dispoziții speciale se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală și experiență.

Una dintre condițiile aplicării procedurii speciale prevăzute de Codul de procedură penală, este ca infractorul să fie minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani. O altă condiție este cea a discernământului. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorii care nu răspund penal sunt cei care nu au împlinit 14 ani (conform art. 99 alin. 1 C. pen).

Potrivit art. 50 C. pen., starea de minoritate a făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei numai dacă se constată că la momentul săvârșirii acesteia minorul nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal. Întrucât minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu pot fi subiecți activi de drept penal, faptele penale săvârșite de aceștia sunt lipsite de caracter penal.

Lipsa de răspundere a minorului între 14 și 16 ani fiind prezumată, organului de urmărire penală îi revine obligația de a face proba discernământului. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal dar, deși nu este prevăzut expres de textul de lege, și față de acesta trebuie stabilită existența discernământului. În ambele cazuri, lipsa discernământului în momentul săvârșirii faptei penale va înlătura răspunderea penală. Cu toate că în legislație nu este prevăzută modalitatea în care se poate stabili existența sau inexistența discernământului, în practică se folosește în mod constant expertiza medico-legală psihiatrică, apreciată ca fiind singura probă concludentă în materie.

În momentul în care organul de urmărire penală sesizat, constată că sunt îndeplinite condițiile legale privind răspunderea penală a minorilor, dacă există date și indicii temeinice care conduc la concluzia că s-a săvârșit o infracțiune și în situația în care nu există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C. pr. pen. care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, conform art. 228 C. pr. pen. modificat prin Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (Mica reformă a justiției).

Prin Legea 202/2010 s-a adus o modificare semnificativă, în sensul cazului prevăzut de art. 10 lit.b1 C. pr. pen., când organul de urmărire penală înaintează dosarul cu constatările făcute și cu propunerea de a dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, după caz.

Actele de urmărire penală ce se efectuează, respectiv: ascultarea învinuitului sau inculpatului, a celorlalte părți, a martorilor, efectuarea de constatări tehnico–științifice și medico–legale, întocmirea referatului de evaluare, efectuarea de expertize, ridicarea de înscrisuri sau alte mijloace materiale de probă, de obiecte, efectuarea de percheziții, luarea măsurilor preventive, a măsurilor de ocrotire, de siguranță, prezentarea materialului de urmărire penală etc., trebuie să aibă la bază respectarea întocmai a dispozițiilor legale precum și garantarea dreptului la apărare.

III.4.2 Persoanele chemate la organele de urmărire penală

Potrivit art. 481. alin 1, când învinuitul sau inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează Serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor de la domiciliul minorului, precum și pe părinți, iar când este cazul pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.

Citarea persoanelor arătate mai sus nu este obligatorie, deoarece legea lasă la aprecierea organului de urmărire penală necesitatea chemării acestora la efectuarea actelor de urmărire menționate.

În literatura juridică, s-a apreciat că prin prezența acestor persoane la ascultarea minorului se urmărește evitarea unor dificultăți care ar putea să apară în cursul audierii, datorită emotivității excesive sau tendinței specifice acestei vârste de a exagera, de a denatura realitatea.

Dacă citarea acestor persoane este lăsată la latitudinea organului de urmărire penală, efectuarea audierii sau confruntării în lipsa apărătorului – ales sau din oficiu, este lovită de nulitate absolută întrucât, conform prevederilor art. 171 alin. 2 C. pr. pen., asistența juridică a acestora este obligatorie pe tot parcursul procesului penal, organului judiciar revenindu-i obligația încunoștințării apărătorilor cu privire la actele procedurale ce urmează a se efectua în cauză.

Prezența apărătorului oferă o garanție suplimentară raportat la respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile minorilor. Dreptul la apărare este cu atât mai bine asigurat cu cât părților li se recunosc drepturile procesuale necesare pentru a putea acționa cu eficiență în fața organelor judiciare.

III.4.3 Consemnarea declarațiilor

Învinuitul sau inculpatul minor, în momentul ascultării dă cel puțin două declarații, dintre care prima va fi scrisă de acesta pe o foaie obișnuită, relatând cele întâmplate și abordând o poziție pe care o consideră de cuviință: recunoaște în totalitate învinuirea adusă, recunoaște parțial sau neagă cu vehemență fapta de care este învinuit. Declarația făcută urmează a fi vizată și datată pe avers, în colțul din dreapta sus, pentru a se asigură că nu a fost antedatată.

După redactarea acestei prime declarații, organul de urmărire penală este obligat să consemneze și el în scris, dar de această dată pe un formular tipizat, rezultatele ascultării minorului învinuit sau inculpat.

A doua declarație o reprezintă de fapt procesul verbal, ce are o structură asemănătoare cu declarația dată de cel anchetat, numai că aceasta are valoare probatorie, putând în fi orice moment administrat în instanță ca mijloc de probă.

Declarația dată de minorul inculpat sau învinuit, poate fi citită de către acesta dacă cere acest lucru, sau îi este citită de către organul de urmărire penală. În încheierea declarației minorul va scrie cu mâna sa „declar susțin și semnez, după ce am citit în întregime declarația sau după ce mi-a fost citită în întregime, și corespunde cu cele precizate de mine verbal”, după care semnează pe fiecare pagină a declarației și la sfârșitul acesteia, pentru a se asigura un caracter oficial sporit și pentru a evita posibilitatea adăugirilor ilegale ulterioare.

Când este de acord cu conținutul declarației, minorul o va semna pe fiecare pagină și la sfârșit. Va semna alături de minor și persoana invitată să participe la ascultarea minorului precum și apărătorul. Dacă minorul sau celelalte persoane care au participat la ascultare refuză să semneze, se face mențiuni în declarația scrisă despre această situație.

III.4.4 Referatul de evaluare

O altă dispoziție specială în ceea ce privește urmărirea și judecarea infractorilor minori o reprezintă întocmirea de către serviciile de probațiune a referatului de evaluare a minorului, înscris care are drept finalitate asigurarea unui cadru propice pentru tragerea la răspundere penală a minorului, ținând cont de specificul vârstei acestuia.

Referatul de evaluare a fost introdus în legea procesual penală prin Legea nr. 356/2006, substituind ancheta socială. Această modificare a fost generalizată și pentru celelalte dispoziții ale Codului de procedură penală.

În ceea ce privește referatul de evaluare, necesitatea întocmirii sale în cursul urmăririi penale este lăsată la aprecierea procurorului, spre deosebire de faza cercetării judecătorești, unde dispunerea efectuării referatului de evaluare reprezintă o obligație pentru instanță, cu excepția cazului în care referatul a fost întocmit în cursul urmăririi penale.

Astfel, conform art. 482 alin. 1 și 2 în cauzele cu învinuiți sau inculpați minori, procurorul care supraveghează sau, după caz, efectuează urmărirea penală, poate să solicite, atunci când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție teritorială își are locuința minorul, potrivit legii.

În cauzele cu inculpați minori, instanța de judecată are obligația să dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție își are locuința minorul, potrivit legii, cu excepția cazului în care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în cursul urmăririi penale, potrivit dispozițiilor alin. 1, situație în care dispunerea referatului de către instanță este facultativă.

Conform art. 482 alin. 4, referatul de evaluare se realizează în conformitate cu structura și conținutul prevăzute de legislația specială ce reglementează activitatea serviciilor de probațiune. În acest sens avem dispozițiile Ordonanței nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate.

Referatul de evaluare conține, date cu privire la minor și tipul familiei, (organizată sau dezorganizată), membrii familiei (vârstă, ocupație, școlarizare, antecedente patologice etc.), situația locativă, situația socială și economică. În aceeași categorie se încadrează antecedente comportamentale și penale ale membrilor familiei, aspecte legate de violență intrafamilială și dacă e cazul, eventualul consum de substanțe psihoactive.

Trebuie menționat în evaluarea psihosocială și cazul în care minorul nu este integrat în cadrul unui grup, precum și dacă, după părerea specialistului, acest aspect este benefic sau nu minorului. Modul de petrecere a timpului liber, inclusiv jocuri mecanice, jocuri pe calculator, poate fi de asemenea relevant.

În cazul în care minorul este școlarizat, fișa matricolă este importantă în măsura în care indică rezultatele la învățătură ale minorului din prima clasă până la momentul solicitării referatului. Discuțiile cu persoanele care au asigurat educația minorului, învățător, profesori, diriginte, pot fi de asemenea utile pentru conturarea personalității infractorului minor.

Pe lângă cele menționate, sunt importante sau pot deveni importante și alte acte: procesul verbal de cercetare la fața locului, unde se arată modul în care s-a comis infracțiunea, percheziția domiciliară, care dezvăluie locul de domiciliu și condițiile în care trăiește copilul, eventuale acte medicale care să ateste afecțiuni medicale ale acestuia.

Datele astfel obținute se vor corobora și cu alte mijloace de dovadă administrate în cauză, precum: foaia matricolă pentru verificarea situației școlare, cazierul judiciar pentru examinarea trecutului infracțional, caracterizări emise de diferite autorități sau persoane care dețin informații despre minor, toate acestea constituind o bază în reliefarea personalității minorului, dar și a motivelor care au determinat comportamentul infracțional.

La întocmirea referatului de evaluare, serviciul de probațiune poate colabora cu psihologi, cadre didactice, sociologi, medici sau alți specialiști desemnați de autoritățile competente. Persoanele chemate să întocmească o asemenea evaluare trebuie să aibă o anumită pregătire profesională, care să le permită înțelegerea importanței activității pe care o îndeplinesc.

În situația în care la dosarul de urmărire penală există un referat de anchetă socială, însă acesta nu a fost întocmit de autoritatea tutelară competentă (a consiliului local în raza teritorială a căruia domiciliază minorul), ori a fost datat anterior faptelor deduse judecății în respectiva cauză, se poate aprecia că urmărirea penală s-a finalizat în lipsa anchetei sociale legal efectuată, caz de nulitate absolută, conform art. 197 alin. 21.

III.4.5 Prezentarea materialului de urmărire penală și finalizarea urmăririi penale. Reținerea și arestarea preventivă

Prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează potrivit procedurii comune reglementată de art. 250 – 254, 257 C. pr. pen., cu precizarea că citarea persoanelor prevăzute de art. 481 alin. 1 C. pr. pen. – Serviciul de probațiune de la domiciliul minorului, părinții, iar când este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul – este obligatorie.

Potrivit art. 250 C. pr. pen, după punerea în mișcare a acțiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în fața sa, punându-i în vedere faptul că are dreptul să ia în mod direct cunoștință de materialul de urmărire penală și să cunoască încadrarea juridică a faptei. După luarea la cunoștință a materialului de urmărire penală, organul de cercetare penală îl întreabă dacă are cereri de formulat sau dacă dorește să facă declarații suplimentare.

Dacă după acest moment s-au efectuat acte noi de urmărire sau se consideră că trebuie schimbată încadrarea juridică organul de cercetare penală este obligat să prezinte din nou materialul de urmărire penală (art. 253 C. pr. pen.).

Dacă, ulterior, cu ocazia verificării lucrărilor urmăririi penale potrivit art. 261, procurorul constată că asistența acestor persoane era necesară la prezentarea materialului către infractorul minor, procurorul poate restitui dosarul pentru refacerea acestui act în prezența celor indicați.

Potrivit art. 197 alin. 2 și 3 C. pr. pen, în cazul învinuitului sau inculpatului minor, dacă prezentarea materialului de urmărire penală a avut loc, fără ca minorul să fi fost asistat de apărător, actul este lovit de nulitate absolută (197 alin. 2 și 3 C. pr. pen).

Interpretarea este motivată și de faptul că, dacă ceilalți inculpați au posibilitatea să-și asigure singuri apărarea sau să-și consulte apărătorul, minorul datorită situației sale speciale, este lipsit de posibilitățile normale de care ar trebui să uzeze.

Soluția încetării urmăririi penale poate fi dată când intervine vreuna din cauzele prevăzute de art.10 lit. f-h, i1 și există învinuit sau inculpat în cauză.

Având în vedere natura unora din cauzele prevăzute în art. 10 lit. f-h, i1 și j, încetarea urmăririi penale poate avea uneori, caracter definitiv. Astfel, în situația în care a intervenit decesul făptuitorului, reluarea urmăririi penale nu poate avea loc.

Potrivit dispozițiilor art. 255-260 C. pr. pen, terminarea urmăririi penale nu corespunde cu epuizarea urmăririi penale, ci doar cu terminarea activității de urmărire penală efectuată de organele de cercetare penală. Epuizarea urmăririi penale coincide cu dispoziția luată de către procuror în vederea trimiterii în judecată a inculpatului sau în vederea scoaterii de sub urmărire penală, încetării urmăririi penale sau clasării.

Astfel, prezentarea actelor de urmărire penală reprezintă acea etapă a urmăririi, în care organul de cercetare, după ce a apreciat că a administrat toate probele necesare în cauză, pregătește dosarul, în vederea înaintării lui procurorului, pentru ca acesta să se pronunțe potrivit legii.

Terminarea urmăririi penale este reglementată diferit după cum a fost pusă sau nu în mișcare acțiunea penală în cursul urmăririi penale.

Dacă urmărirea penală s-a efectuat de către organul de cercetare penală fără punerea în mișcare a acțiunii penale, există trei momente prin care se finalizează activitatea organului de cercetare, și anume: ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării, înaintarea dosarului privind pe învinuit și prezentarea materialului de urmărire penală de către procuror.

De îndată ce a fost terminată cercetarea penală, organul de cercetare penală întocmește un referat în care se va consemna rezultatul cercetării, după care va trimite dosarul procurorului (art. 256 C. pr. pen.).

Referatul conține: date despre persoana învinuitului, fapta reținută în sarcina învinuitului, probele administrate, încadrarea juridică a faptei, măsurile asiguratorii privind reparațiile civile, cheltuielile judiciare.

Dacă cercetările au fost terminate fără punerea în mișcare a acțiunii penale, dosarul de urmărire penală conține acte și măsuri dispuse față de învinuit. În cauzele în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare, după terminarea cercetării penale, organul de cercetare penală înaintează de îndată, procurorului, dosarul cauzei, însoțit de referat.

Procurorul se pronunță asupra încetării urmăririi penale prin ordonanță, în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare și prin rezoluție motivată atunci când acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare.

Momentul terminării cercetării penale intervine după îndeplinirea dispozițiilor referitoare la prezentarea materialului de urmărire penală.

Conform legislației în vigoare, în cazul persoanelor suspecte de a fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală pot fi aplicate o serie de măsuri preventive: reținerea, obligația de a nu părăsi localitatea sau țara și arestarea preventivă. Aceste măsuri se dispun pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal sau dacă se apreciază că există pericol de sustragere a persoanei de la procesul penal, de influențare a anchetei penale sau de săvârșire de noi infracțiuni (art. 1361 alin. 1 C. pr. pen.).

În cazul minorilor, dispunerea și executarea măsurilor preventive privative de libertate se face cu respectarea normelor derogatorii indicate de art. 160f alin. 1 C. pr. pen, adică se are în vedere particularitățile vârstei lor și necesitatea de a nu prejudicia dezvoltarea lor fizică, psihică și morală.

Potrivit art. 160f alin. 2-4 C. pr. pen., regimul special de care se bucură minorii prevede: obligativitatea asigurării asistenței judiciare gratuite, înștiințarea părinților, tutorelui sau Serviciului de probațiune asupra măsurilor preventive luare asupra minorilor și separarea minorilor de majori. Înștiințarea persoanelor menționate anterior se face imediat în cazul reținerii și în 24 de ore în cazul arestării.

Reținerea la dispoziția organului de cercetare penală sau a procurorului poate fi dispusă față de un minor numai dacă sunt probe sau indicii temeinice că acesta a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 1431 alin. 1 C. pr. pen.). Pentru minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, această măsură se dispune în mod excepțional, doar dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit minorul este detenția pe viață sau închisoarea de 10 ani sau peste (art. 160g alin. 1).

Arestarea învinuitului sau inculpatului minor de 14-16 ani este de asemenea o situație de excepție. Acesta este dispusă numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit minorul este detenția pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mult și o altă măsură preventivă nu este suficientă (art. 160h alin. 1 C. pr. pen.).

Termenul de reținere sau arestare preventivă diferă în funcție de gravitatea infracțiunii, dar și de vârsta minorului. Astfel, pentru minorii de 14-16 ani, durata reținerii nu poate depășii 10 ore, iar durata arestului preventiv nu poate depășii 15 zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăriri penale sau menținerea ei în cursul judecății poate fi dispusă numai în cazuri excepționale. Pentru inculpații minori care au împlinit 16 ani, durata maximă în cazul arestului preventiv este de 20 de zile, iar prelungirea acestei perioade poate fi dispusă în mod excepțional.

III.4.6 Desfășurarea judecății în cauzele cu infractori minori

Art. 484 alin.1 C. pr. pen. prevede că judecarea unei cauze privind o infracțiune săvârșită de un minor se face în prezența acestuia, cu excepția situației când minorul s-a sustras de la judecată. În baza rolului său activ instanța trebuie să depună toate diligentele pentru ca minorul să fie prezent la judecată.

Fiind un caz de prezență obligatorie a inculpatului la judecată, desfășurarea judecății în lipsa minorului atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate. Prezența inculpatului minor trebuie asigurată la fiecare termen și în toate etapele judecății în care s-au luat măsuri de care depinde soluția cauzei.

Sustragerea nu poate fi dedusă din simpla absență a minorului de la judecată, împrejurarea urmând a fi stabilită cu certitudine de organul judiciar. Ipoteza că minorul s-a sustras de la judecată trebuie să aibă fundamentare în datele ce rezultă din demersurile făcute pentru găsirea și aducerea acestuia în fața instanței, o cercetare temeinică din care să rezulte că inculpatul minor a fugit de acasă, că se ascunde, că a declarat că nu se va prezenta la judecată. Conform art. 485 alin.1 și 2 C. pr. pen. judecarea infractorului minor se face în ședință separată, care nu este publică.

În practica judiciară s-au pronunțat soluții în care se arată că nerespectarea dispozițiilor cuprinse în art. 484 și 485 C. pr. pen. nu este sancționată, potrivit dispozițiilor art. 197 alin 2, cu nulitatea absolută, ci, în conformitate cu dispozițiile art. 197 alin 1 și 4, atrage nulitatea hotărârii numai în măsura în care prin aceasta se aduce o vătămare a intereselor sale care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii date sau dacă, din această cauză, nu s-a putut afla adevărul sau obține soluționarea justă a cauzei.

Dacă instanța apreciază că cercetarea judecătorească și dezbaterile judiciare ar putea avea o influență negativă asupra minorului, are dreptul, după ascultarea acestuia, să-l îndepărteze din sala de ședință. Această măsură specială este aplicabilă numai dacă inculpatul nu a împlinit 16 ani potrivit art. 485 alin. final.

Când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori, cauzele se disjung și într-o cauză se desfășoară procedura specială pentru minori, iar în cealaltă procedura obișnuită.

Legea reglementează expres situația în care în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori, și nu este posibilă disjungerea. În art. 486 se arată că, într-o asemenea situație, cauza rămâne în competența tribunalului specializat pentru minori și familie sau completelor ori secțiilor specializate pentru minori și familie, care judecă în compunerea arătată în art. 483 C. pr. pen., cu judecători anume desemnați și după procedura obișnuită, aplicând însă cu privire la inculpații minori, dispozițiile cuprinse în procedura specială, iar pentru inculpații majori se aplică procedura obișnuită. În acest caz, ședința este publică, deoarece aceasta este o garanție pentru inculpatul major.

O derogare de la procedura obișnuită, în materia infractorilor minori, se referă șa modul cum trebuie să se desfășoare judecata, tocmai pentru ca aceștia să nu fie influențați de infractori majori și pentru a se crea cadrul propice desfășurării normale a personalității acestuia.

Această derogare este determinată de vârsta inculpatului, prezența publicului în ședința de judecată în care se află inculpați minori putând influența negativ relatările minorului, precum și comportarea acestuia în timpul judecății: minorul poate deveni sfidător, cinic și dornic de reclamă sau, dimpotrivă, poate fi timorat din cauza prezenței în sală a numeroase persoane.

Astfel potrivit art. 485 C. pr. pen., ședința în care va avea loc judecarea infractorului minor se va desfășura separat de celelalte ședințe. Ședința nu este publică. La ședința de judecată este limitat accesul la persoanele chemate la judecarea minorilor, apărătorii părților și, dacă este necesar, și alte persoane cu încuviințarea instanței

Când minorul este sub 16 ani, dacă instanța apreciază că cercetarea judecătorească și dezbaterile ar putea avea o influență negativă asupra acestuia, după ce îl va asculta, poate dispune îndepărtarea lui din ședință, art. 485 alin. 3.

Logica instituirii acestor reguli derogatoare a constituit-o preocuparea ca minorului să i se creeze condițiile cele mai favorabile, fără a fi influențat de prezența unui număr mare de persoane care să-i provoace rețineri în comportament.

Referitor la încălcarea dispozițiilor potrivit cărora ședința de judecată nu este publică, practica judiciară și literatura de specialitate au stabilit că sancțiunea procesuală nu este nulitatea absolută prevăzută în art. 197 alin. 2 și 3 C. pr. pen., întrucât aceste prevederi sancționează numai încălcarea dispozițiilor relative privind publicitatea , nulitatea hotărârii în cazul minorului putând fi invocată numai dacă prin aceasta s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea sa. În cazul în care instanța constată că desfășurarea ședinței în condiții de publicitate nu a provocat vreo vătămare care nu poate fi înlăturată astfel decât prin desființarea hotărârii, nulitatea prevăzută de art. 97 alin. 1 nu poate fi reținută.

Art. 485 alin. 1, arată că ședința în care are loc judecata infractorului minor se desfășoară separat de celelalte ședințe. În alin. 2 al aceluiași articol, se arată că ședința nu este publică .

Cu privire la acest aspect, s-a constat că în practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 483 alin. 3 și art. 485 alin. 1 și 2 privind caracterul ședinței de judecată în cazul în care inculpatul, minor la data săvârșirii faptei, a devenit ulterior major. Astfel unele instanțe s-au pronunțat în sensul că într-o atare situație ședința de judecată este publică. Alte instanțe dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că în cazul inculpatului, minor la data săvârșirii faptei, devenit ulterior major ședința de judecată este nepublică, indiferent de data când a intervenit majoratul.

În aceste circumstanțe, instanța supremă, în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că dispozițiile art. 483. alin. 3 raportat la art. 485 alin. 1 și 2 se interpretează în sensul că, în cazul în care inculpatul, minor la data săvârșirii faptei, a devenit major, indiferent de momentul intervenirii majoratului, judecata va avea loc în ședință nepublică.

Astfel, instanța supremă a constat că din ansamblul prevederilor care formează procedura judecării infracțiunilor săvârșite de minori reiese în mod vădit că nepublicitatea ședinței de judecată este aplicabilă pe tot parcursul judecății, inclusiv în ipoteza în care inculpatul, minor la data săvârșirii faptei, a devenit ulterior major. Pe de altă parte, în art. 483 alin. 3 se prevede imperativ că „inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori”, spre deosebire de reglementarea anterioară, când prin acest text de lege se prevedea că „inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii obișnuite, dacă la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani” .

Așa fiind, în urma modificării aduse dispozițiilor art. 483 alin. 3, legiuitorul a inclus în sfera aplicabilității dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori totalitatea actelor și formelor procesuale cu caracter derogatoriu de la procedura de drept comun, inclusiv cele referitoare la judecată.

Prin urmare, inculpatul minor la data săvârșirii faptei, care ulterior a devenit major, i se aplică dispozițiile privind procedura specială cuprinsă în cap. II din titlul IV al Părții speciale din Codul de procedură penală, inclusiv cele referitoare la faza cercetării judecătorești.

Când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați dintre care unii minori și alții majori, dispozițiile speciale vizând procedura aplicabilă minorilor nu își mai găsesc aplicarea, având în vedere reglementarea conform căreia, dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică procedura obișnuită. În aceste circumstanțe, judecarea unei cauze cu inculpați majori și minori, în care disjungerea nu a fost posibilă, în ședință nepublică, atrage nulitatea absolută a hotărâri, în condițiile art. 197 alin 2, fiind încălcate dispozițiile relative la publicitatea ședinței de judecată .

Legea reglementează expres situația în care în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori. În art. 486 se arată că, într-o asemenea situație, instanța judecă în compunerea prevăzută în art. 483, și după procedura obișnuită, aplicând însă cu privire la inculpații minori dispozițiile cuprinse în procedura specială.

Așa cum reiese din dispozițiile art. 171 alin. 2, asistența juridică a inculpatului minor este obligatorie în faza judecății.

În cazul în care în cauză nu există un apărător ales, art. 171 alin. 4 impune obligația desemnării unui apărător din oficiu. Sancțiunea încălcării dispozițiilor menționate privitoare la asistența învinuitului sau inculpatului minor de către apărător constă în nulitate absolută a hotărârii pronunțate, potrivit prevederilor art. 197 alin 2.

Art. 493 arată că dispozițiile speciale privind judecarea minorilor se aplică și la judecarea în apel și recurs. În aceste condiții, în practica judiciară s-a decis că, în măsura în care instanța de apel a judecat cauza la primul termen de judecată, în condițiile lipsei inculpatului minor și a nedovedirii sustragerii acestuia de la judecată, hotărârea pronunțată este lovită de nulitate absolută și supusă casării.

III.5. Asistența judiciară internațională

III.5.1. Dispoziții generale

În lumea contemporană care are drept caracteristică principală deschiderea fără precedent a granițelor,problema menționată apare într-o dimensiune nouă,de o importanță fundamentală pentru înfăptuirea actului de justitie.

Dezvoltarea societății umane în ansamblul ei, a statelor și națiunilor lumii a fost posibilă ca urmare a relațiilor internaționale care s-au stabilit și sedimentat în decursul timpului.

În cadrul relațiilor internaționale bilaterale sau multilaterale,statele lumii au realizat o cooperare într-o varietate de domenii cu accent pe cele economice,culturale,politice,militare și

juridice.

Progresele înregistrate în toate domeniile în secolul trecut au impus transformări structurale în arhitectura mondială,aspect care a condus în mod inevitabil la crearea unei noi ordini internaționale,pe fondul intensificării dialogurilor politice care au promovat pacea,necesitatea respectării drepturilor și libertaților fundmentale ale omului, a principiilor democrației și a statului de drept.

Un element principal, care a stat la baza apariției și dezvoltării ulterioare a cooperării internaționale și fără de care aceasta nu se putea concepe,l-a constituit încrederea reciprocă într-un cadru instituțional bine reglementat.

Asistența judiciară în materie penală poate fi înțeleasă atât în sens larg, cât și într-un sens restrâns: asistența judiciară în sens larg cuprinde extrădarea, iar asistența judiciară în sens restrâns se referă la transferul procedurilor, transferul persoanelor condamnate, precum și la recunoașterea și executarea hotărârilor.

Asistența judiciară în sens restrâns se referă la sprijinul furnizat de autoritățile judiciare ale unui stat celor ale unui alt stat pentru realizarea anchetelor, comunicarea de citații sau de alte acte de procedură, sau pentru furnizarea de informații.

Asistența judiciară în materie penală este un principiu al cooperării judiciare internaționale. Asistența judiciară se utilizează atunci când un stat este incapabil să demareze o anchetă sau o procedură singur și are nevoie de ajutorul unui alt stat în acest sens, de exemplu, pentru audierea martorilor sau pentru supravegherea persoanelor aflate în deplasare în afara teritoriului statului solicitant.

Convenția din 29 mai 2000 privind asistența reciprocă în materie penală dintre statele membre ale U.E. (J.O. C 197 din 12.7.2005, în cele ce urmează Convenția din 2000), care a intrat în vigoare în data de 23 august 2005, precum și Protocolul din 16 octombrie 2001 la această Convenție (J.O. C 326 din 21.11.2001, în cele ce urmează: Protocolul din 2001), care a intrat în vigoare în data de 5 octombrie 2005, marchează etape importante în dezvoltarea asistenței judiciare în cadrul U.E.

Aceste instrumente au scopul de a completa instrumentele existente ale Consiliului Europei și pe cele multilaterale, și în special:

• Convenția Europeană din 20 aprilie 1959 privind asistența reciprocă în materie penală (în cele ce urmează: Convenția din 1959 privind Asistența Reciprocă),

• Protocolul său adițional din 17 martie 1978 (în cele ce urmează: Protocolul din 1978),

• Tratatul din 27 iunie 1962 privind extrădarea și asistența reciprocă în materie penală dintre Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului și Regatul Olandei, modificat prin Protocolul din 11 mai 1974 (în cele ce urmează Tratatul Benelux). Tratatul Benelux se aplică în contextul relațiilor dintre statele membre ale Uniunii Economice Benelux; nu a fost niciodată aplicabil României.

Ulterior a fost adoptat cel de-al Doilea Protocol Adițional din 8 noiembrie 2001 la Convenția din 1959 privind Asistența Reciprocă.

Titlul I al Convenției din 2000 („Prevederi generale”) analizează maniera în care noile elemente introduse prin aceasta relaționează cu o serie de aspecte de asistență judiciară „tradițională”, apoi se referă la prevederile generale ale Convenției din 2000 care descriu legătura cu celelalte instrumente ale asistenței judiciare, domeniul său de aplicare, executarea și transmiterea solicitărilor de asistență judiciară și autoritățile competente. Sunt discutate formele concrete de asistență reciprocă prevăzute în Convenția din 2000, cum ar fi livrările supravegheate, echipele comune de anchetă, anchetele sub acoperire și alte forme de asistență.

Din cauza diferențelor existente între procedurile naționale, informațiile culese într-o țară nu pot uneori să fie exploatate într-o altă țară. Acest lucru se întâmplă atunci când metoda utilizată pentru culegerea informațiilor nu este prevăzută de procedurile naționale. Este motivul pentru care Convenția 2000 prevede că statul solicitant poate să solicite statului destinatar să se conformeze la anumite formalități sau exigențe în materie de procedură, care sunt esențiale în cadrul legislației naționale.

Absența abordării birocratice va facilita cooperarea. Cererile de întrajutorare și comunicările trebuie deci să fie adresate direct autorităților judiciare care au competență teritorială. Totuși, în anumite cazuri, documentele vor putea fi transmise sau returnate prin intermediul unei autorități centrale. Cererile urgente se pot face prin Interpol sau prin orice alt organism competent.

Schimbul liber (adică fără cerere prealabilă) de informații și mecanisme care utilizează mijloacele de comunicare moderne, cum ar fi videoconferința și teleconferința, vor facilita cooperarea între autoritățile judiciare cu privire la infracțiunile penale și administrative.

Asistența judiciară poate fi solicitată în următoarele cazuri:

• în vederea predării autorităților competente dintr-un stat care le solicită a obiectelor care au fost furate sau obținute prin mijloace criminale și care au fost găsite într-un alt stat membru;

• pentru transferarea temporară pe teritoriul unui stat membru în care este condusă ancheta a unei persoane deținute pe teritoriul unui alt stat membru;

• pentru audierile prin videoconferință;

• pentru audierile prin teleconferință;

• pentru a permite predări supravegheate pe teritoriul unui stat membru în cadrul unor anchete penale cu privire la infracțiuni susceptibile să genereze o extrădare. Aceste predări trebuie să fie conduse și urmărite de autoritățile competente ale statului membru solicitat;

• două state membre sau mai multe ale Uniunii Europene pot forma o echipă comună de anchetă cu un scop specific și pentru o perioadă limitată de timp;

• anchete discrete pot, de asemenea, fi conduse de agenți ai unui stat membru (sau de agenți naționali) care acționează în secret sau sub acoperire, cu condiția ca legile și procedurile naționale din statele membre în care are loc ancheta să fie respectate;

• pentru a permite autorităților competente ale unui stat membru să solicite unui alt stat membru interceptarea telecomunicațiilor. Comunicațiile pot fi fie interceptate și transmise direct autorităților competente ale statului solicitant, fie înregistrate în vederea transmiterii lor ulterioare. Aceste cereri trebuie să fie în conformitate cu legile și procedurile naționale ale statelor membre implicate.

Convenția din 2000 are drept scop facilitarea asistenței reciproce dintre autoritățile statelor membre, prin intermediul creșterii vitezei de reacție și a eficacității, de exemplu datorită prevederii audierilor prin videoconferință și prin dezvoltarea instrumentelor existente, cum ar fi extinderea asistenței judiciare către anumite tipuri de proceduri administrative.

La data de 16 octombrie 2001, a fost adoptat un Protocol privind cooperarea reciprocă în materie de informații referitoare la tranzacțiile bancare, în vederea luptei împotriva spălării capitalurilor și a criminalității financiare. Acest Protocol este parte integrantă a Convenției 2000.

Complexitatea juridică a asistenței judiciare este o consecință a acumulării de reglementări internaționale și naționale care trebuie aplicate în același timp: autoritățile solicitante trebuie să stabilească în fiecare situație care este instrumentul aplicabil, să verifice dacă există prevederi mai favorabile și, în ceea ce privește convențiile multilaterale, să identifice părțile, precum și posibilele declarații sau comunicări cu privire la modalitățile de transmitere și limbile acceptate.

La nivelul dreptului internațional, există mai mult de 20 de instrumente multilaterale care se referă la asistența judiciară din cadrul Consiliului Europei și al Națiunilor Unite

Cadrul juridic național în ceea ce privește asistența judiciară este reprezentat de Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2006 și Legea nr. 222/2008, precum și de Codul de Procedură Penală (în conformitate cu articolul 7 al Legii nr. 302/2004 modificate, solicitările trimise autorităților române sunt îndeplinite conform regulilor de drept penal procedural, în condițiile în care Legea nr. 302/2004 modificată nu prevede altfel). Prevederile naționale sunt subsidiare acordurilor internaționale (articolele 4 aliniat 1 și 5 din Legea nr. 302/2004 modificată).

1. Obiectul asistenței judiciare

Potrivit dispozițiilor art. 158 din Legea nr. 302/2004 asistența judiciară internațională cuprinde îndeosebi următoarele activități:

a) comisiile rogatorii internaționale;

b) audierile prin videoconferință;

c) înfățișarea în statul solicitant a martorilor, experților și a persoanelor urmărite;

d) notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal;

e) cazierul judiciar;

f) alte forme de asistență judiciară.

2. Conținutul general al cererii de asistență judiciară și actele anexate acesteia.

Cererea de asistență judiciară trebuie să indice:

a) denumirea autorității judiciare solicitante și denumirea autorității judiciare solicitate;

b) obiectul și motivele cererii;

c) calificarea juridică a faptelor;

d) datele de identificare a învinuitului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau expertului, după caz;

e) încadrarea juridică și prezentarea sumară a faptelor.

La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcție de natura și obiectul cererii.

Actele anexate cererii de asistență judiciară trebuie certificate de autoritatea judiciară solicitantă, fiind scutite de orice alte formalități de supralegalizare.

III.5.2. Comisie rogatorie

Comisia rogatorie internațională în materie penală este acea formă de asistență judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorități din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul și în numele său, unele activități judiciare privitoare la un anumit proces penal.

Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere:

a) localizarea și identificarea persoanelor și obiectelor; audierea inculpatului, audierea părții vătămate, a celorlalte părți, a martorilor și experților, precum și confruntarea; percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, sechestrul și confiscarea specială; cercetarea la fața locului și reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală; transmiterea de informații necesare într-un anumit proces, interceptările și înregistrările audio și video, examinarea documentelor de arhivă și a fișierelor specializate și alte asemenea acte de procedură;

b) transmiterea mijloacelor materiale de probă;

c) comunicarea de documente sau dosare.

Dacă statul solicitant dorește ca martorii sau experții să depună jurământ, va cere aceasta în mod expres, iar statul român va da curs acestei cereri în situațiile în care legea internă română nu se opune.

Statul român va transmite numai copii sau fotocopii certificate de pe documentele sau dosarele cerute. Dacă statul solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, se va da curs, în măsura posibilului, acestei cereri.

Descrierea asistenței solicitate (lista explicită a acțiunilor procedurale solicitate):

Numele și adresa persoanei căreia urmează să i se trimită documente – adresa trebuie să includă, în cazul orașelor: localitatea, județul (sectorul), strada, numărul și blocul unde domiciliază persoana căreia urmează să i se trimită documente, iar în cazul comunelor: județul, comuna și satul; dacă este necesar, se vor indica și orice alte informații necesare în scopul stabilirii adresei persoanei căreia urmează să i se trimită documente; – o solicitare pentru trimiterea de citații trebuie făcută de autoritatea română cu cel puțin 40 de zile înainte de data la care este necesară înfățișarea persoanei;

Motivele și detalierea oricărei proceduri speciale sau formalități pe care o dorește respectată statul solicitant;

Indicarea oricărui termen limită în cadrul căruia trebuie îndeplinită solicitarea și rațiunile de existență ale acestui termen limită; precum și alte informații necesare pentru executarea adecvată a solicitării.

Cererea, documentele însoțitoare și comunicările ulterioare trebuie să fie însoțite de o traducere fie în română, fie în engleză, fie în franceză ( articolul 17 din Legea nr. 302/2004 modificată; rezervare conform articolului 16 din Convenția din 1959 privind asistența reciprocă).

Articolul 162 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 modificată prevede că, la cererea expresă a statului solicitant, România trebuie să specifice data și locul executării comisiei rogatorii. Autoritățile și persoanele interesate menționate de statul solicitant pot asista și colabora la efectuarea comisiilor rogatorii, în cadrul limitelor permise prin legislația României. La fel se aplică și viceversa, atunci când autoritățile române solicită asistență (articolul 162 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 modificată).

Prevederea corespondentă din Convenția din 1959 privind asistența reciprocă este reprezentată de articolul 4, care se referă doar la „prezența” funcționarilor străini și a persoanelor interesate.

III.5.3 Recunoașterea și executarea hotărârilor penale străine sau a altor acte judiciare străine

Răspunzând celor mai acute cerințe în domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală, în legislația română este reglementat modul în care pot fi recunoscute hotărârile penale străine sau alte acte judiciare străine precum și executarea hotărârilor penale române și a actelor judiciare române.

Prin această procedură specială statul nostru dă eficiența juridică unor asemenea acte, ele putând fi folosite în cadrul activităților procesuale penale sau extraprocesuale ce au loc pe teritoriul țării noastre.

Recunoașterea și executarea hotărârilor penale străine sau a altor acte judiciare străine, anterior adoptării Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, era reglementată în art. 519-522 ca o formă a asistenței judiciare internaționale. în prezent, prin abrogarea art. 519-521, sediul materiei se regăsește în Titlul V din Legea nr. 302/2004, această procedură fiind reglementată ca o formă de cooperare judiciară internațională în materie penală.

Modalitățile legale avute în vedere pentru derularea aceste proceduri sunt următoarele două, după cum urmează:

1) recunoașterea și executarea hotărârilor penale și a actelor judiciare străine;

2) executarea hotărârilor penale și a actelor judiciare române în străinătate.

Desigur că recunoașterea unor hotărâri penale străine sau a actelor judiciare străine nu se poate face decât în anumite condiții expres prevăzute de lege.

Prin hotărâre penală străină se înțelege o hotărâre pronunțată de instanța competentă a unui alt stat. Prin act judiciar străin se înțelege un act judiciar, altul decât hotărârea penală, care emană de ia o autoritate judiciară străină competentă.

Pentru ca o hotărâre penală ori un act judiciar emis de o autoritate străină să fie recunoscute pe teritoriul României, se cer îndeplinite următoarele condiții:

a) România și-a asumat o asemenea obligație printr-un tratat internațional la care este parte (hotărârile penale străine pot fi recunoscute în România și dacă nu este întrunită această condiție, pe bază de reciprocitate; în acest sens, instanța competentă solicită Ministerului Justiției verificarea îndeplinirii condiției reciprocității);a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; hotărârea nu a fost pronunțată pentru o infracțiune politică sau pentru o infracțiune militară care nu este o infracțiune de drept comun;respectă ordinea publică a statului român; hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române; nu s-a pronunțat o condamnare pentru aceleași fapte împotriva aceleași persoane în România; nu s-a pronunțat o condamnare pentru aceleași fapte împotriva aceleași persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.

Procedura recunoașterii presupune transmiterea unei cereri de către autoritatea competentă a statului străin Ministerului Justiției din România. Această cerere va fi transmisă de Ministerul Justiției procurorului generai al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripția căreia domiciliază sau își are reședința condamnatul.

Condamnatul se citează, iar odată cu citația i se comunică hotărârea străină împreună cu actele ce o însoțesc, într-o limbă pe care o înțelege.

Condamnatul are dreptul la un avocat ales sau desemnat din oficiu și, după caz, la interpret.

Instanța, ascultând concluziile procurorului și declarațiile condamnatului, dacă constată că sunt întrunite condițiile legale, recunoaște hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunțată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române.

În practica judiciară s-a decis că, în cazul recunoașterii hotărârii de condamnare pronunțată în străinătate și al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate în România, instanța este obligată, conform art. 146 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 302/2004, să deducă integral din pedeapsa de executat, atât perioada de detenție executată după pronunțarea hotărârii de condamnare, cât și durata arestării preventive anterioară acestui moment-

Curtea de Apel decide prin hotărâre pronunțată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu recurs. Hotărârea se comunică parchetului și Ministerului Justiției.

Formularea unei cereri de recunoaștere și executare de către un stat străin a unei hotărâri judecătorești este posibilă în unul din următoarele cazuri:condamnatul este cetățean al statului solicitat sau al unui stat terț ori este apatrid și are domiciliul pe teritoriul acelui stat, iar potrivit legii statului solicitat, extrădarea condamnatului în România în vederea executării pedepsei nu este admisibilă sau statul străin refuză să acorde extrădarea;condamnatul este cetățean român cu domiciliul pe teritoriul statului solicitat sau are și cetățenia statului solicitat, iar statul străin refuză să acorde extrădarea acestuia;

condamnatul se afla în executarea unei pedepse în statul solicitat pentru o altă faptă decât cea care a determinat condamnarea în România.

Recunoașterea în străinătate a actelor judiciare emise de autoritățile române competente are loc în condițiile tratatului internațional aplicabil.

Principalul efect al recunoașterii și executării de către statul străin a cererii de recunoaștere formulate de instanțele române constă în renunțarea de către statul român la executarea hotărârii pe teritoriul României. Statul român redobândește dreptul la executarea hotărârii în cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, începând din momentul în care a fost informat de neexecutarea totală sau parțială a acestei pedepse.

Cererea de recunoaștere și executare a unei hotărâri penale într-un stat străin este formulată de instanța de executare, din oficiu, sau la cererea procurorului competent ori a condamnatului. La cerere se anexează actele prevăzute de tratatul internațional aplicabil sau, în lipsa unui tratat, cel puțin hotărârea definitivă și mandatul de executare a pedepsei.

III.5.4 Procedura dării în urmărire

În accepțiunea sa largă, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 302/2004, cooperarea judiciară internațională în materie penală cuprinde extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în materie penală, recunoașterea și executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, asistența judiciară în materie penală și alte forme de cooperare.

De asemenea, asistența judiciară internațională are în vedere următoarele activități: comisiile rogatorii internaționale, audierile prin videoconferință, transmiterea spontană de informații, livrări supravegheate, anchete sub acoperire, supravegherea transfrontalieră, interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicărilor, înfățișarea în statul solicitant a martorilor, experților și a persoanelor urmărite, notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal, cazierul judiciar.

Modalitățile specifice de cooperare polițienească internațională, în măsura în care nu se află sub control judiciar, nu sunt considerate forme de cooperare judiciară internațională.

Atât extrădarea, cât și predarea în baza unui mandat european de arestare sunt forme ale cooperării judiciare internaționale penale care au drept scop predarea anumitor persoane, față de care se desfășoară o urmărire penală sau care este trimisă în judecată ori care este căutată pentru executarea unei pedepse, de pe teritoriul unui stat solicitat către un alt stat, solicitant, în baza unor tratate bilaterale, a unor convenții multilaterale sau, în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, în baza Deciziei-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre.

În aceste condiții, în cele ce urmează vom prezenta aspecte care privesc atât procedura extrădării, cât și procedura predării în baza unui mandat european de arestare.

Procedura extrădării se desfășoară, în principal, în baza Convenției europene de extrădare și în conformitate cu prevederile Titlului II din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. De asemenea, România a încheiat acte bilaterale prin care s-a reglementat această procedură.

Cererea de extrădare, formulata în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiției. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatica, ea se transmite neîntârziat Ministerului Justiției. O altă cale va putea fi convenită prin înțelegere directă între statul solicitant și statul roman solicitat.

În sprijinul cererii se vor prezenta:

a) în funcție de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitive, cu mențiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunțate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventiva, rechizitorului sau ale altor acte având putere egala. Autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de instanța sau parchetul competent, după caz;

b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. Data și locul săvârșirii lor, calificarea lor juridică și referirile la dispozițiile legale care le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil;

c) o copie a dispozițiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putință, o declarație asupra dreptului aplicabil, precum și semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile și orice alte informații de natura să determine identitatea și naționalitatea acesteia;

d) date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsa.

Capitolul IV. – Concluzii și propuneri

În vederea apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor împotriva faptelor care le-ar aduce atingere, legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni și sancțiunile penale care se pot aplica celor care le săvârșesc.

Aplicarea pedepselor și a altor măsuri prevăzute de legea penală constituie sarcina autorităților pe care societatea le-a împuternicit în acest scop, iar activitatea prin care se realizează tragerea la răspundere penală a infractorilor trebuie să se desfășoare organizat, în conformitate cu anumite reguli, care să satisfacă cerințele a două interese majore: pe de o parte, interesul societății, care impune o activitate de natură a realiza descoperirea rapidă a infracțiunilor și identificarea imediată a infractorilor, dovedirea completă și obiectivă a vinovăției acestora, precum și aplicarea unor sancțiuni penale corespunzătoare, care să constituie mijloace eficiente de combatere și prevenire a fenomenului infracțional; pe de altă parte, interesul individual, care impune ca această activitate să fie strict reglementată de lege și să se desfășoare numai în conformitate cu aceasta, fiind interzise abuzurile și nedreptățile, ceea ce implică acordarea de mijloace juridice eficiente cetățenilor pentru a se apăra împotriva unei învinuiri neîntemeiate sau mai grave decât cea reală, precum și instituirea de puternice garanții pentru deplina realizare a dreptului la apărare.

Activitatea prin care se asigură aplicarea legii penale celor care au săvârșit infracțiuni poartă denumirea de proces penal, fiind obiectul de reglementare a unui ansamblu de norme juridice denumit Drept procesual penal.

Ținând cont de nevoia de unitate în reglementarea normelor aplicabile desfășurării procesului penal există la momentul actual o serie de dispoziții aplicabile în toate cauzele penale deservite justiției, norme ce formează procedura comună în dreptul procesual penal.

Procedura comună se aplică nediferențiat, în marea majoritate a cauzelor penale, deoarece este necesară normarea desfășurării procesului penal și respectarea dreptului la egalitate în fața legii penale.

În dreptul procesual penal român procedurile speciale sunt limitate ca număr și au o arie restrânsă de aplicare. Ele sunt folosite atât în realizarea tragerii la răspundere penală, cât și în rezolvarea pe cale jurisdicțională a unor aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale procesului penal.

Procedurile speciale nu sunt instituite aleatoriu, ci sunt impuse de anumite împrejurări bine determinate în lege cum ar fi: elementele speciale determinante în ceea ce privește persoana infractorului, împrejurările în care s-a comis infracțiunea sau caracterul infracțiunilor.

Normele speciale, deși au conținut și sistematizare proprie, sunt doar derogări parțiale de la normele ce reglementează procedura comuna, nefiind posibil ca printr-o normă din cadrul unei proceduri speciale să se aducă atingere unui drept fundamental sau să se încalce grav regulile de desfășurare a procesului penal. Aceste norme juridice constituie categoria procedurii obișnuite sau de drept comun, care disciplinează procesul penal în vederea realizării scopului său.

Un alt element de luat în considerare este aplicabilitatea acestor proceduri speciale. Nu poate fi niciodată acceptată aplicarea discreționară a unei proceduri speciale în funcție de elemente subiective existente de la o cauză la alta. Procedurile speciale se aplică în toate cauzele penale care prin analiză obiectivă pot intra în aria de aplicare a unei astfel de proceduri bine determinate.

Procedurile speciale sunt un complex de reglementări cu o întindere variabilă, dar care păstrează întotdeauna un caracter complementar și derogatoriu. De aceea, oriunde procedura specială nu reglementează expres anumite situații, va fi aplicabilă procedura obișnuita. De asemenea, dacă o anumita situație este reglementată atât de procedura obișnuita, cât și de procedura specială. reglementările derogatorii se vor aplica cu prioritate.

Legislația în vigoare nu cunoaște o reglementare atât de largă a unei proceduri speciale încât să elimine aplicarea oricărei norme din procedura obișnuită, astfel încât nu ne vom putea afla niciodată în fața unei cauze care să se soluționeze exclusiv pe baza normelor derogatorii și fără aplicarea măcar minimală a dispozițiilor comune.

Orice cauză se soluționează prin aplicarea tuturor dispozițiilor comune incidente atât din partea generală cât și din partea specială a codului de procedură penală la care, în probleme anume reglementate în procedura specială, se adaugă în completare dispozițiile speciale.

Aplicarea dispozițiilor din procedura specială nu elimină ci completează dispozițiile comune din codul de procedură penală, iar orice cauză soluționată doar pe baza dispozițiilor derogatorii nu va putea fi considerată instrumentată corect și complet.

Capitolul V. Spețe, aspecte practice

Speța nr. 1: Limita maximă la pedeapsa închisorii în cazul infractorului minor

Ținând cont de particularitățile bio-psiho-fizice caracteristice ființei umane în diferitele etape ale existenței acesteia, legiuitorul român a instituit un cadru legal cuprinzând prevederi normative derogatorii de la regimul de drept comun aplicabil majorilor. În materia dreptului penal, această preocupare s-a manifestat mai ales prin instituirea unor dispoziții mai favorabile sub aspectul premiselor și efectelor angajării răspunderii penale a minorilor. Relevanța juridică proprie pe care legiuitorul penal român a înțeles să o acorde minorității se reflectă în natura juridică conferită acestei instituții, în funcție de etatea minorului la momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.

Astfel, minoritatea apare fie drept o cauză care înlătură caracterul penal al faptei cum este cazul minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani până la data săvârșirii faptei, sau este identificat în intervalul de vârstă dintre 14 și 16 ani, fără a i se fi putut proba, însă, existența discernământului în raport de fapta comisă, fie drept o cauză legală, generală, personală și obligatorie de diferențiere a răspunderii penale, așadar a tratamentului penal aplicabil infractorului minor.

Realitatea practică a demonstrat că, la fel ca și în cazul majorilor, minorii pot intra în mod repetat în conflict cu legea penală, săvârșind o pluralitate de infracțiuni, fie într-una din formele normative reglementate de dispozițiile Codului penal, fie sub diverse modalități faptice lipsite de consacrare legislativă expresă.

În aceste situații, date fiind particularitățile naturii juridice pe care o prezintă minoritatea, se ridică o serie de probleme referitoare la modul în care se va aplica regimul sancționator corespunzător pluralității infracționale săvârșite. Dificultățile sunt accentuate de faptul că, în acest domeniu, dispozițiile normative fie lipsesc, fie sunt sporadice și neunitare, motiv pentru care în doctrină și în jurisprudență s-au exprimat puncte de vedere variate privind diferitele situații susceptibile a se contura.

În ceea ce urmează îmi propun să surprind aceste aprecieri, raportându-mă la concursul de infracțiuni și pedeapsa maximă care i se poate aplica unui minor, mai ales pentru că acestea par a determina cel mai adesea probleme.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia nr. 4316 din 1 septembrie 2004, arată clar că pedeapsa rezultantă maximă, care poate fi aplicată minorului este de 20 de ani închisoare, după cum urmează:

Prin sentința penală nr. 65 din 13 mai 2004, Tribunalul Călărași a condamnat pe inculpatul D.I. la 20 de ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. a C. pen. și la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g din același cod. În baza art. 33 și art. 34 C. pen. a dispus executarea pedepsei celei mai grele, de 20 de ani, la care a adăugat un spor de 3 ani, inculpatul având de executat în total 23 de ani închisoare.

Instanța a reținut că, la 14 octombrie 2003, inculpatul minor D.I., aflându-se în locuința victimei M.D. pe care o ajuta la muncile gospodărești contra cost, pe fondul unor neînțelegeri, a aplicat victimei mai multe lovituri de cuțit în zona feței, gâtului, toracelui și abdomenului. Văzând că victima încerca să se ridice, inculpatul a lovit-o de mai multe ori cu piciorul în zona coastelor, s-a aruncat cu genunchiul asupra acesteia și a fixat-o la pământ, aplicându-i din nou lovituri repetate de cuțit. Ulterior, inculpatul a luat din locuința victimei o pereche de mănuși și suma de 180.000 de lei.

Prin decizia nr. 554 din 28 iulie 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins apelul inculpatului prin care s-a solicitat reducerea pedepsei și a admis apelul procurorului cu privire la confiscarea specială a sumei de 180.000 de lei. 

Recursul declarat de inculpat, prin care s-a cerut reducerea pedepsei cu motivarea că pedeapsa aplicată este prea grea în raport cu atitudinea sinceră a inculpatului în cursul procesului și lipsa antecedentelor penale, este fondat, însă pentru motive de nelegalitate examinate din oficiu potrivit art. 3859 alin. 3 C. pr. pen.

Codul penal prevede pentru minorii care răspund penal un regim sancționator special, care corespunde specificului combaterii criminalității juvenile și impune recurgerea la alte mijloace de constrângere juridică decât cele destinate infractorilor majori.

Pornind de la această concepție, în art. 109 alin. 1 C. pen. se prevede că pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, limitele pedepselor reducându-se la jumătate, iar potrivit art. 109 alin. 2, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani, intenția legiuitorului fiind aceea de a stabili o limită maximă a pedepsei închisorii, de 20 de ani, care poate fi aplicată minorului.

Prin urmare, instanțele nu puteau lipsi de efecte prevederile art. 109 alin. 2 C. pen. prin aplicarea art. 33 și art. 34 referitoare la pedeapsa în cazul concursului de infracțiuni, potrivit cărora se poate aplica un spor de pedeapsă. Așa fiind, constatându-se că inculpatul minor, indiferent de gravitatea faptelor comise, nu poate fi în mod legal condamnat la o pedeapsă mai mare de 20 de ani închisoare, recursul a fost admis, hotărârile atacate au fost casate și s-a dispus înlăturarea sporului de 3 ani aplicat la pedeapsa cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 20 de ani de închisoare. Apreciez ca fiind întemeiată soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru următoarele motive:

Deși legiuitorul acordă minorității statutul de cauză de diferențiere a răspunderii penale și a regimul sancționator aplicabil, instituind un sistem mixt de sancțiuni de drept penal operante față de infractorul minor, nu se reglementează în mod expres și un sistem propriu de sancționare a concursului de infracțiuni atunci când minorul este subiect activ al acestuia.

Astfel, potrivit art. 33 C. pen., concursul de infracțiuni există atunci când: două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele; una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni; o acțiune sau inacțiune, săvârșită de aceeași persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele mai multor infracțiuni.

În speță, inculpatul minor D.I. a aplicat victimei mai multe lovituri de cuțit în zona feței, gâtului, toracelui și abdomenului, a lovit-o de mai multe ori cu piciorul în zona coastelor, s-a aruncat cu genunchiul asupra acesteia și a fixat-o la pământ, aplicându-i din nou lovituri repetate de cuțit și a luat din locuința victimei o pereche de mănuși și suma de 180.000 de lei. În urma loviturilor primite victima decedează. Concursul ideal tipic de infracțiuni se caracterizează prin aceea că faptul unic se descompune în două infracțiuni distincte, în speță fiind vorba despre omor și furt.

Datorită actelor de violență care au fost comise de către minor, cu ferocitate, determinând suferință, chinuri prelungite și inspirând oroare, groază atât victimei cât și persoanelor care iau la cunoștință de faptă, omorul întrunește una din circumstanțele agravante enumerate în art.176 C. pen., „a aplicat victimei mai multe lovituri de cuțit în zona feței, gâtului, toracelui și abdomenului. Văzând că victima încerca să se ridice, inculpatul a lovit-o de mai multe ori cu piciorul în zona coastelor, s-a aruncat cu genunchiul asupra acesteia și a fixat-o la pământ, aplicându-i din nou lovituri repetate de cuțit”.

Din fapta relatată mai sus se constată că minorul întrebuințează în mod voit anumite mijloace de chinuire a victimei, cauzându-i suferințe puternice, prelungite în timp, altele decât cele care însoțesc moartea violentă.

Într-o asemenea situație, operațiunea de sancționare a concursului este cea obișnuită, prevăzută în dispozițiile art. 34 C. pen.. Instanța va aplica pentru fiecare dintre infracțiunile concurente câte o pedeapsă, în limitele reduse, prevăzute în raport de infractorii minori prin dispozițiile art. 109 C. pen..

Dintre pedepsele astfel stabilite, instanța o va alege pe cea mai grea , pedeapsa de bază, la care va putea ,dacă apreciază că este necesar, să mai aplice un spor. În cazul în care s-au aplicat doar pedepse privative de libertate, sporul ce va putea fi aplicat pedepsei de bază se stabilește astfel: până la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea care a determinat aplicarea sancțiunii celei mai grele ținându-se cont de limita atinsă prin aplicarea prevederilor art.109 C. pen., iar dacă acesta nu este îndestulător, se va mai putea aplica un spor de cel mult 5 ani peste această limită. În privința acestui spor, legea nu distinge între situația majorului și cea a minorului, sub acest aspect nefiind stabilite dispoziții derogatorii în favoarea minorului. Pedeapsa rezultantă nu va putea depăși însă, totalul pedepselor pronunțate pentru infracțiunile concurente și nici maximul general al pedepsei închisorii.

În raport de infractorul major, maximul general al pedepsei privative de libertate pe termen limitat este, conform art. 53 pct. 1 lit. b) C. pen. de 30 de ani. În privința infractorilor minori, pedepsele aplicabile acestora se înjumătățesc în raport de limitele speciale prevăzute de lege pentru infracțiunile comise de către majori. Minorului nu i se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață, ci închisoarea de la 5 la cel mult 20 ani.

Cuantumul de 20 de ani reprezintă maximul general al pedepsei privative de libertate aplicabile minorului. Maximul general nu va putea fi depășit nici atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru major ar fi detențiunea pe viață, așadar, nici atunci când ar fi vorba de aplicarea sporului pentru săvârșirea unui concurs de infracțiuni ce au fost sancționate individual cu pedepse constând în închisoare.

Dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este una privativă de libertate pe termen limitat, minorului i se va aplica o sancțiune în limite înjumătățite față de cele prevăzute în norma de incriminare pentru major, fără ca minimul special, în urma înjumătățirii, să poată depășii 5 ani. Legea penală nu prevede, în nici o situație, un maxim special al pedepsei închisorii egal cu maximul general. Cel mai mare maxim special al acestei pedepse este fixat la 25 de ani, diferența până la maximul general de 30 de ani, fiind destinată asigurării posibilității de sporire a pedepsei pe temeiul diferitelor cauze de agravare a răspunderii penale.

Plecând de la această premisă, cel mai mare maxim special al pedepsei privative de libertate aplicabile minorului care a comis o infracțiune sancționată de norma penală specială, cu închisoarea, va fi de 12 ani și 6 luni. Pedeapsa privării de libertate pe termen limitat și pedeapsa detențiunii pe viață reprezintă categorii distincte de pedepse principale, la fel cum amenda este o categorie distinctă de pedeapsă principală în raport cu închisoarea. În temeiul regimului sancționator special atras de starea de minoritate, operează o atenuare a tuturor pedepselor principale. Amenda și închisoarea, fiind sancțiuni relativ determinate, își înjumătățesc limitele speciale, iar detențiunea pe viață se înlocuiește cu închisoarea de la 5 la 20 de ani.

În cazul minorului, limita maximă a pedepsei privative de libertate nu ar trebui să fie unică, indiferent de faptul că sancțiunea prevăzută de lege pentru fapta comisă de major era detențiunea pe viață.

Intervalul cuprins între 12 ani și 6 luni și 20 ani nu ar trebui să poată fi valorificat, în mod identic, atât pentru stabilirea pedepsei care înlocuiește, în cazul minorului, detențiunea pe viață, cât și pentru aplicarea sporurilor justificate de prezența cauzelor generale de agravare în raport de infracțiuni care nu sunt sancționate, în norma de incriminare, decât cu închisoarea. Altfel, s-ar ajunge la estomparea diferențelor care trebuie să existe între diferitele categorii de pedeapsă chiar și în cazul infractorului minor, respectiv între privarea de libertate pe termen limitat ca urmare a derivării din limitele speciale ale unei pedepse cu închisoarea și privarea de libertate pe o perioadă de la 5 la cel mult 20 ani, aplicată drept echivalent al detențiunii pe viață ce s-ar fi dispus dacă ar fi fost vorba de un făptuitor major.

Legiuitorul, atunci când se referă la sancțiunea ce se va aplica minorului în locul pedepsei detențiunii pe viață, folosește chiar termenul de „închisoare” de la 5 la 20 de ani, fapt ce ar putea fi interpretat în sensul că intenționează a nu menține nici o diferență între categoria de pedeapsă a privării de libertate pe termen limitat aplicabilă minorului ca urmare a derivației din pedeapsa închisorii prevăzută pentru infractorul major și privarea de libertate pe termen limitat, între 5 și 20 ani, care se aplică în locul detențiunii pe viață.

Aceasta este și opinia însușită de către instanța supremă, care a dispus că „în cazul concursului de infracțiuni, pedeapsa rezultantă maximă care poate fi aplicată minorului este de 20 de ani închisoare, întrucât Codul penal prevede pentru minorul care răspunde penal un sistem sancționator special, în cadrul căruia limita maximă a pedepsei închisorii este, potrivit art. 109 alin. 2 C. pen., de 20 de ani”.

Atunci când toate pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente vor consta în amendă, potrivit art. 34 alin.1 lit. c) C. pen. se va aplica amenda stabilită în cuantumul cel mai mare, la care se va putea aplica un spor până la maximul special, eventual peste această limită cel mult încă jumătate din același maxim special. Și limitele speciale ale pedepsei amenzii între care se va aplica sancțiunea infractorului minor se înjumătățesc în raport de minimul și maximul special operante în cazul majorului. În raport de pedeapsa pecuniară urmează a se verifica respectarea acelorași limite: prin aplicarea sporului, pedeapsa rezultantă să nu depășească cumulul aritmetic al pedepselor individual aplicate fiecărei infracțiuni din structura concursului și nici maximul general al amenzii. Cum în acest domeniu nu există nici o prevedere derogatorie, limitele generale ale pedepsei pecuniare sunt, în raport de infractorul minor, aceleași cu cele aplicate față de major. Atunci când pentru unele infracțiuni s-a aplicat închisoarea, iar pentru altele amenda, se va dispune aplicarea pedepsei cu închisoarea, la care se va putea alătura amenda, integral sau parțial conform art. 34 alin. 1 lit. d) și e) C. pen..

Consider, că toate regulile privitoare la cazurile de agravare sau de atenuare a pedepsei operează în cazul infractorilor minori asupra limitelor speciale ale pedepselor ce pot fi aplicate minorilor, iar nu asupra limitelor ordinare privind pedepsele prevăzute de lege pentru faptele săvârșite de infractori adulți.

Speța nr. 2: Procedura privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante. Furt calificat prevăzut în art. 209 alin. (3) C. pen. Aplicabilitatea procedurii

Urmărirea și judecarea infracțiunilor de furt calificat prevăzute în art. 209 alin. (3) C. pen. potrivit procedurii prevăzute în art. 467-479 C. proc. pen. nu este obligatorie, deoarece art. II1 din Legea nr. 456/2001, în care se prevedea că aceste infracțiuni se urmăresc și se judecă potrivit procedurii stabilite în art. 467-479 C. proc. pen., a fost abrogat prin Legea nr. 281/2003, care a modificat art. 466 C. proc. pen. referitor la cazurile de aplicare a procedurii speciale privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante.

Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 513 din 24 ianuarie 2005

Prin încheierea nr. 41 din 19 mai 2004, Tribunalul Bihor a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.Z. pe o durată de 29 de zile.

Instanța a reținut că, în cursul lunii mai 2004, inculpatul a depozitat în mai multe rânduri la domiciliul său diferite cantități de motorină sustrasă de către V.I. și alți inculpați din vagoanele cisternă staționate în gară și a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., în sensul că pentru infracțiunea săvârșită de inculpat legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Prin decizia penală nr. 341 din 21 mai 2004, Curtea de Apel Oradea a admis recursul inculpatului, a casat încheierea și, rejudecând cauza, a respins propunerea de arestare preventivă.

Instanța de recurs a reținut că prima instanță nu putea dispune arestarea inculpatului pe o durată de 29 de zile, ci doar arestarea învinuitului pe o durată care nu poate depăși 10 zile, potrivit prevederilor art. 468 alin. (1) C. proc. pen.

În speță nu s-a trecut de la procedura flagrantă la cea obișnuită, întrucât ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale a fost dată la 19 mai 2004, anterior sesizării instanței cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului. Or, transformarea procedurii flagrante într-una obișnuită poate avea loc, potrivit prevederilor art. 468 alin. (3) C. proc. pen., numai în situația în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanței de reținere, dată la care recurentul trebuie să aibă calitatea de învinuit, iar nu de inculpat. În consecință, au fost încălcate prevederile art. 468 C. proc. pen. care reglementează procedura lipsirii de libertate a învinuitului în cazurile în care se aplică dispozițiile privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, cum este cazul prevăzut în art. II1 din Legea nr. 456/2001 potrivit căruia infracțiunile prevăzute în art. 209 alin. (3) C. pen. se urmăresc și se judecă potrivit procedurii stabilite în art. 467 – 479 C. proc. pen.

Recursul în anulare declarat în cauză, prin care s-a cerut casarea deciziei curții de apel și menținerea încheierii nr. 41 din 19 mai 2004 a Tribunalului Bihor, este fondat.

Potrivit prevederilor art. 466 C. proc. pen., înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoarea mai mare de 3 luni și de cel mult 5 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni, săvârșite în municipii sau orașe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai sus, precum și în orice loc aglomerat, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute în acest capitol, care se completează cu dispozițiile din prezentul cod.

În cazul infracțiunilor flagrante legea a prevăzut o simplificare a desfășurării urmăririi penale, iar în ceea ce privește măsurile preventive, potrivit art. 468 alin. (1) C. proc. pen., reținerea învinuitului este obligatorie.

Art. II1 din Legea nr. 456/2001 a completat prevederile art.466 C. proc. pen., în sensul că și infracțiunile prevăzute în art. 209 alin. (3) C. pen. se urmăresc și se judecă potrivit procedurii stabilite în art. 467 – 479 C. proc. pen.

Ulterior, prin Legea nr. 281/2003, art. 466 C. proc. pen. a fost modificat, având următorul conținut: infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoarea mai mare de un an și de cel mult 12 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni, săvârșite în municipii și orașe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai sus, precum și în orice alt loc aglomerat, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute în acest capitol, care se completează cu dispozițiile din prezentul cod.

Examinând succesiunea în timp a legilor rezultă că prin Legea nr. 281/2003 au fost abrogate prevederile art. II1 din Legea nr. 456/2001 care prevedeau obligativitatea urmăririi și judecării infracțiunilor prevăzute în art. 209 alin. (3) C. pen. potrivit dispozițiilor referitoare la urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante.

În cauză, se constată că fapta reținută în sarcina inculpatului a fost săvârșită în mai 2004, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, încadrarea juridică dată faptei fiind cea prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) și g) și alin. (3) lit. a) din același cod. Ca atare, nu ne aflăm în prezența procedurii urgente care ar fi atras anumite particularități și în ceea ce privește luarea măsurilor preventive, ci în prezența procedurii obișnuite.

Prin urmare, hotărârea pronunțată de instanța de recurs este nelegală, în cauză dispunându-se arestarea inculpatului în cadrul procedurii obișnuite, cu examinarea prealabilă a îndeplinirii condițiilor legale.

În consecință, recursul în anulare a fost admis, decizia curții de apel a fost casată și s-a dispus menținerea încheierii nr. 41 din 19 mai 2004 a Tribunalului Bihor.

Speta nr. 3 Recunoașterea hotărârilor penale străine. Transferarea persoanelor condamnate. Pedeapsa amenzii. Cuantumul amenzii

În conformitate cu dispozițiile art. 18741 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 – dispoziții referitoare la aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor pecuniare în cadrul cooperării cu statele membre ale Uniunii Europene – instanțele de judecată, ca autorități judiciare române de executare, recunosc o hotărâre prin care s-a aplicat o pedeapsă pecuniară fără alte formalități și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepția cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaștere sau neexecutare. Potrivit art. 18743alin. (1) din Legea nr. 302/2004, numai dacă se stabilește că hotărârea prin care s-a aplicat o pedeapsă pecuniară se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanța de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, poate decide să reducă suma pedepsei executate la suma maximă prevăzută pentru fapte similare de legea română, atunci când faptele intră în competența instanțelor române.

Prin urmare, instanța de judecată care dispune recunoașterea hotărârii de condamnare atât la pedeapsa închisorii, cât și la pedeapsa amenzii, pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene, și transferarea persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei închisorii într-un penitenciar din România, nu poate modifica, nici în cadrul procedurii de recunoaștere a hotărârii de condamnare și transferare a persoanei condamnate, nici în cadrul procedurii contestației la executare, cuantumul amenzii, cu excepția cazului prevăzut în art. 18743 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 520 din 11 februarie 2010

Prin sentința nr. 316 din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, Secția I penală, a admis contestația la executare formulată de condamnatul N.G. împotriva sentinței nr. 146 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, Secția I penală, pe motiv de împiedicare la executare.

În baza art. 144 alin. (1) lit. b) și art. 146 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004, a adaptat amenda de 460.575 euro la suma de 50.000 lei, aceasta fiind amenda maximă prevăzută de legislația penală română.

A menținut celelalte dispozițiile ale sentinței contestate.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința nr. 146 din 19 mai 2009, Curtea de Apel București, Secția I penală, a admis cererea de transferare a condamnatului N.G. în vederea executării pedepsei de 23 ani și 8 luni închisoare și 460.575 euro amendă.

A recunoscut efectele sentințelor nr. 554/01 din 9 februarie 2001, pronunțată de Tribunalul din Torino, Prima Secție Penală, rămasă definitivă la 9 iulie 2001, prin care inculpatul N.G. a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 449.975,78 euro; sentința penală nr. 3695/05 din 31 mai 2005 a Tribunalului din Milano, prin care inculpatul a fost condamnat la 18 ani închisoare, sentința penală nr. 4725/05 din 24 martie 2006 a Curții de Apel din Milano, Secția a III-a Penală, rămasă definitivă la 9 mai 2006, prin care pedeapsa aplicată persoanei condamnate N.G. a fost redusă la 16 ani și 8 luni închisoare; decizia nr. 514 din 12 octombrie 2006 a Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel din Milano, prin care pedeapsa de 16 ani și 8 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 4725/05 din 24 martie 2006 a Curții de Apel din Milano, Secția a III-a Penală, a fost cumulată cu pedeapsa de 7 ani închisoare și 449.975,78 euro, aplicată prin sentința nr. 554/01 din 9 februarie 2001 a Tribunalului din Torino, Prima Secție Penală, rezultând o pedeapsă finală de 23 ani și 8 luni închisoare și 469.975,78 euro amendă, pedeapsă din care s-a scăzut, conform Legii nr. 241/2006 privind amnistia, 3 ani închisoare și 10.000 euro amendă, pedeapsa rămasă de executat fiind de 20 ani și 8 luni închisoare și 459.975 euro amendă.

A recunoscut efectele sentinței din 26 septembrie 2003 a Tribunalului din Torino menținută prin sentința nr. 793/2005 din 26 februarie 2005 a Curții de Apel din Torino, Secția a II-a Penală, rămasă definitivă la 30 iulie 2005, prin care inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare și 600 euro amendă.

A recunoscut efectele deciziei nr. 514/2006 din 7 martie 2007 a Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel din Milano, prin care condamnatul N.G. urma să execute o pedeapsă finală de 26 de ani și 8 luni închisoare și 470.575,78 euro, pedeapsă din care s-a scăzut perioada amnistiată conform Legii nr. 241/2006, de 3 ani închisoare și 10.000 euro amendă, condamnatul urmând să execute, în final, 23 ani și 8 luni închisoare și 460.575 euro amendă.

A constatat că persoana condamnată a fost arestată preventiv începând cu data de 5 iulie 2004, beneficiind de 135 zile eliberare anticipată, prin decizia din 12 octombrie 2006.

A constatat ca persoana condamnată este încarcerată în prezent în Penitenciarul din Monza.

A dispus transferul condamnatului N.G., în vederea continuării executării pedepsei finale aplicate, într-un penitenciar din România.

A dedus din pedeapsa aplicată durata executată de Ia 5 iulie 2004 la zi.

A dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 23 ani și 8 luni închisoare și 460.575 euro amendă, pe numele N.G.

Prin contestația adresată instanței de judecată, contestatorul N.G. a solicitat reducerea cuantumului amenzii în sumă de 460.575 euro Ia 50.000 lei, cuantumul maxim al amenzii penale prevăzut de legislația română.

Instanța de fond a apreciat contestația întemeiată, considerând că este incident cazul prevăzut în art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., respectiv există o cauză de împiedicare la executare. În acest sens a apreciat că sunt și dispozițiile art. 144 alin. (1) lit. b) și art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, care obligă instanțele române să adapteze pedepsele incompatibile cu legislația română. Or, pedeapsa amenzii penale în legislația română are drept cuantum maxim suma de 50.000 lei (art. 53 pct. 1 lit. c C. pen.), aceasta corespunzând gravității faptelor penale comise de condamnat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care a criticat-o pentru nelegalitate. Se susține, în esență, că temeiul juridic – art. 144 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 – în baza căruia instanța de fond a modificat amenda aplicată de statul de condamnare, nu este aplicabil în cauză. Se arată că între România și Republica Italiană s-a încheiat un Acord asupra transferării persoanelor condamnate, ratificat prin Legea nr. 83/2006, care prevede că cele două părți vor aplica pentru realizarea transferării procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a) din Convenție, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislația națională, nu și când cuantumul, în cazul pedepsei pecuniare, este incompatibil.

În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și, în fond, respingerea contestației la executare, ca nefondată.

Examinând sentința contestată prin prisma criticilor formulate de către parchet și a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaționale în materie penală, este reglementată prin Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983.

În dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare.

Art. 9 paragraful 1 lit. b) din Convenție și art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 permit autorităților competente ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de executare:

– fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, situație în care este obligatoriu a se respecta felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;

– fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat dată într-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancțiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancțiune prevăzută de legislația statului de executare pentru aceeași infracțiune.

Statul de executare este continuatorul statului de condamnare, principiu care rezultă din art. 10 paragraf 1 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede că, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și durata sancțiunii, așa cum rezultă ele din condamnare.

Convenția acceptă totuși, în paragraful 2 al art. 10, dacă natura sau durata acestei sancțiuni este incompatibilă cu legislația statului de executare sau dacă legislația acestui stat o impune, ca statul de executare, printr-o hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancțiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracțiuni de aceeași natură.

În dreptul intern, art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 permite conversiunea sau schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanța străină sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. În această situație, prin hotărâre judecătorească se poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate în statul de condamnare și nu poate să agraveze situația condamnatului.

Din economia dispozițiilor legale menționate rezultă că durata pedepsei la care face referire art. 146 trebuie raportată la maximul general al pedepsei prevăzute în art. 53 C. pen. și la maximul special al pedepsei prevăzute de norma incriminatoare română în care se încadrează fapta sancționată în statul de condamnare.

România și Republica Italiană au încheiat un Acord asupra transferării persoanelor condamnate, ratificat prin Legea nr. 83/2006, care prevede expres în art. 6 alin. (1) că cele două părți vor aplica pentru realizarea transferării procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a) din Convenție, excluzând prin urmare posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate.

Prin urmare, temeiul juridic – art. 144 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 – în baza căruia instanța de judecată a modificat amenda penală aplicată de statul de condamnare nu este aplicabil în cauză.

Analizând conținutul normei juridice (preluate în cuprinsul art. 146 alin. 1 din Legea nr. 302/2004) se constată, în primul rând, că nu se instituie în sarcina instanței de judecată o obligație, ci se conferă condamnatului o vocație.

Chiar dacă art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 prevede posibilitatea schimbării condamnării după transferarea persoanei condamnate, trebuie remarcat că transferul este rezultatul unui acord între două state, iar statul de condamnare și-a exprimat acest acord având în vedere inclusiv procedura pe care statul român a ales-o prin sentința penală nr. 146 din 19 mai 2009, respectiv continuarea executării.

În al doilea rând, așa cum s-a arătat deja, posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze – natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislația națională – nu și când cuantumul, în cazul pedepsei pecuniare, este incompatibil.

Această interpretare, în sensul că amenda penală nu poate fi adaptată legislației naționale, este confirmată și de existența în cuprinsul Legii nr. 302/2004 (Titlul VII, Capitolul 2, Secțiunea a 4-a) a unor dispoziții speciale referitoare la recunoașterea și executarea reciprocă a sancțiunilor pecuniare.

Astfel, art. 18741 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, prevede că autoritățile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalități și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepția cazului în care se constată că este aplicabil unul din motivele de nerecunoaștere sau neexecutare.

Legea nr. 302/2004 prevede o singură situație în care autoritatea judiciară de executare poate modifica sancțiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută în art. 18743 alin. (1): când hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanța română putând decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competența instanțelor române.

Aceste dispoziții au fost implementate urmare a Deciziei-cadru a Consiliului 2005/214/JAI din 24 februarie 2005 (art. 8 alin. 1) și nu sunt aplicabile în speță.

În consecință, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței nr. 316 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția I penală, a casat sentința atacată și, rejudecând în fond, a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată împotriva sentinței nr. 146 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, Secția I penală.

Bibliografie

I Acte normative

• Constituția României;

• Codul de procedură penală;

• Codul penal;

II Tratate, Cursuri, Monografii

1. C. Mitrache – Dreptul penal român, Partea generală, Ed. Casa de editură și presă „Șansa”, București, 2002;

2. C. Bîrsan, Covenția Europeană a Drepturilor Omului – comentariu pe articole, vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București 2005.

3. C. Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Ed ALL, București, 1997

4. C. Mitrache, C. Mitrache – Drept penal, Ed. Universul Juridic, București 2010

5. Daneș Ștefan – Înlocuirea răspunderii penale, Ed. științifică, București, 1997;

6. D. Lupașcu – Punerea în executare a pedepselor principale, Ed. Rosetti, București, 2003;

7. D. Lupașcu – Codul penal și Noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București 2012

8. E. Popescu, I. Damian – Discuții în legătură cu exercitarea acțiunii penale atunci când partea vătămată care a făcut plângerea prealabilă a decedat, în Dreptul nr. 5/1999

9. G. Teodoru – Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007;

10. G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia – Dicționar de procedură penală, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1988

11. Gh.Mateuț – Tratat de procedură penală, partea generală, vol I, Ed. C.H.Beck, București 2007,

12. Gr. Theodoru – Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007,

13. Gr. Theodoru – Drept procesual penal, vol. II, Parte specială, Fundația pentru cultură și știință “Moldova”, Ed. Cugetarea, Iași, 1998

14. H. Diaconescu – Noi limitări aduse principiului oficialității procesului penal prin prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală, în Dreptul nr. 3/2004

15. I. Neagu – Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, București, 2002;

16. I. Neagu – Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997

17. I. Stoenescu, S. Zilberstein – Tratat de Drept procesual civil. Teoria generală, T.U.B., 1981.

18. I. Florian – Importanța pe care o prezintă stabilirea datei rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, în Dr. nr. 3, 1997

19. I.Griga – Drept procesual penal. Partea Generală, Editura Oscar Print, București, 2004

20. I. Oancea – Drept execuțional penal, Ed. All, București, 1998;

21. J.Vincent, S.Guichard, G.Montagnier, A.Varinard, Institution Judiciaires, 7e edition, Dalloz, Paris, 2003

22. M. Basarab – Drept penal, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

23. M. Udroiu – Procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2010

24. N. Volonciu – Tratat de procedură penală, ediția a III-a, vol. I și II, Ed. Paideia, București, 1993-1994;

25. Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, vol. II, Ed.Casa Școalelor, București, 1943

26. R. Stănoiu – Asistența juridică internațională în materie penală, Ed. Academiei, București, 1977

27. Tulbure Adrian Ștefan, Angela Maria Tatu – Tratat de Drept Procesual Penal, Ed II-a, Ed. All Beck București, 2003;

28. Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. IV partea specială, Tipografia Națională SA Cluj, 1948

29. V. Dongoroz , S. Kahane , C. Bulai . ș.a. – Explicații teoretice ale codului de procedură penală. Partea generală, vol. I (1975), vol. II (1976), Ed. Academiei, București;

30. V.Dongoroz – în lucrarea colectivă Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, partea generală, vol. V, ediția a doua, Ed. Academiei Române, București, 2003

31. V. Panțurescu – Codul de procedură penală adnotat, București, 1940;

32. V.M. Ciobanu – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Național, București, 1996

Bibliografie

I Acte normative

• Constituția României;

• Codul de procedură penală;

• Codul penal;

II Tratate, Cursuri, Monografii

1. C. Mitrache – Dreptul penal român, Partea generală, Ed. Casa de editură și presă „Șansa”, București, 2002;

2. C. Bîrsan, Covenția Europeană a Drepturilor Omului – comentariu pe articole, vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București 2005.

3. C. Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Ed ALL, București, 1997

4. C. Mitrache, C. Mitrache – Drept penal, Ed. Universul Juridic, București 2010

5. Daneș Ștefan – Înlocuirea răspunderii penale, Ed. științifică, București, 1997;

6. D. Lupașcu – Punerea în executare a pedepselor principale, Ed. Rosetti, București, 2003;

7. D. Lupașcu – Codul penal și Noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București 2012

8. E. Popescu, I. Damian – Discuții în legătură cu exercitarea acțiunii penale atunci când partea vătămată care a făcut plângerea prealabilă a decedat, în Dreptul nr. 5/1999

9. G. Teodoru – Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007;

10. G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia – Dicționar de procedură penală, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1988

11. Gh.Mateuț – Tratat de procedură penală, partea generală, vol I, Ed. C.H.Beck, București 2007,

12. Gr. Theodoru – Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007,

13. Gr. Theodoru – Drept procesual penal, vol. II, Parte specială, Fundația pentru cultură și știință “Moldova”, Ed. Cugetarea, Iași, 1998

14. H. Diaconescu – Noi limitări aduse principiului oficialității procesului penal prin prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală, în Dreptul nr. 3/2004

15. I. Neagu – Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, București, 2002;

16. I. Neagu – Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997

17. I. Stoenescu, S. Zilberstein – Tratat de Drept procesual civil. Teoria generală, T.U.B., 1981.

18. I. Florian – Importanța pe care o prezintă stabilirea datei rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, în Dr. nr. 3, 1997

19. I.Griga – Drept procesual penal. Partea Generală, Editura Oscar Print, București, 2004

20. I. Oancea – Drept execuțional penal, Ed. All, București, 1998;

21. J.Vincent, S.Guichard, G.Montagnier, A.Varinard, Institution Judiciaires, 7e edition, Dalloz, Paris, 2003

22. M. Basarab – Drept penal, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

23. M. Udroiu – Procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2010

24. N. Volonciu – Tratat de procedură penală, ediția a III-a, vol. I și II, Ed. Paideia, București, 1993-1994;

25. Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, vol. II, Ed.Casa Școalelor, București, 1943

26. R. Stănoiu – Asistența juridică internațională în materie penală, Ed. Academiei, București, 1977

27. Tulbure Adrian Ștefan, Angela Maria Tatu – Tratat de Drept Procesual Penal, Ed II-a, Ed. All Beck București, 2003;

28. Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. IV partea specială, Tipografia Națională SA Cluj, 1948

29. V. Dongoroz , S. Kahane , C. Bulai . ș.a. – Explicații teoretice ale codului de procedură penală. Partea generală, vol. I (1975), vol. II (1976), Ed. Academiei, București;

30. V.Dongoroz – în lucrarea colectivă Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, partea generală, vol. V, ediția a doua, Ed. Academiei Române, București, 2003

31. V. Panțurescu – Codul de procedură penală adnotat, București, 1940;

32. V.M. Ciobanu – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Național, București, 1996