Aspecte Teoretice Si Practice Privind Praeterintentia

=== 8160 cuprins ===

CAPITOLUL 1 VINOVĂȚIA, DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOLOGIC

1.1. Generalități.

1.2. Procesul psihic al cunoașterii vinovăției.

1.3. Raportul dintre elementele subiective și obiective ale infracțiunii.

CAPITOLUL 2 CONCEPTUL DE VINOVĂȚIE ÎN DREPTUL PENAL

2.1. Latura subiectivă a unei infracțiuni.

2.2. Vinovăția ca trăsătura a infracțiunii și elementul subiectiv.

2.3. Vinovăția ca element al laturii subiective.

2.4. Importanța reglementărilor privind vinovăția

CAPITOLUL 3 FORMELE VINOVĂȚIEI ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

3.1. Aspecte generale

3.2. Formele de vinovăție privite în special

CAPITOLUL 4 PRAETERINTENȚIA ȘI PROCESELE PSIHICE

CARACTERISTICE ACESTEIA

4.1. Noțiune

4.2. Elementele praeterintenției ca formă de vinovăție

4.3. Procesele psihice caracteristice praeterintenției

4.4. Aspecte de practică judiciară privind praeterintenția ca formă de vinovăție

BIBLIOGRAFIE

=== praeterintentia ===

CAPITOLUL 1 VINOVĂȚIA, DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOLOGIC

1.1. Generalități.

1.2. Procesul psihic al cunoașterii vinovăției.

1.3. Raportul dintre elementele subiective și obiective ale infracțiunii.

CAPITOLUL 2 CONCEPTUL DE VINOVĂȚIE ÎN DREPTUL PENAL

2.1. Latura subiectivă a unei infracțiuni.

2.2. Vinovăția ca trăsătura a infracțiunii și elementul subiectiv.

2.3. Vinovăția ca element al laturii subiective.

2.4. Importanța reglementărilor privind vinovăția

CAPITOLUL 3 FORMELE VINOVĂȚIEI ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

3.1. Aspecte generale

3.2. Formele de vinovăție privite în special

CAPITOLUL 4 PRAETERINTENȚIA ȘI PROCESELE PSIHICE

CARACTERISTICE ACESTEIA

4.1. Noțiune

4.2. Elementele praeterintenției ca formă de vinovăție

4.3. Procesele psihice caracteristice praeterintenției

4.4. Aspecte de practică judiciară privind praeterintenția ca formă de vinovăție

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1

VINOVĂȚIA, DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOLOGIC

1.1. Generalități.

Problema temeiului răspunderii juridice, în general, și a celei penale, în special, a constituit o preocupare pentru cele mai înaintate minți ale tuturor timpurilor. Începând din antichitate, filosofii și juriștii s-au străduit să găsească un asemenea temei și să-l fundamenteze științific. Deoarece în dreptul sclavagist și în cel feudal temeiul obiectiv al răspunderii penale era predominant, fiind pedepsită „orice acțiune prin care s-a produs o vătămare oarecare a intereselor apărate”, chiar dacă subiectiv nu-i aparținea autorului, cei mai de seamă filosofi, înțelegând caracterul neștiințific, unilateral, al respectivului temei, au încercat să demonstreze necesitatea recunoașterii și a unui temei subiectiv, alături de cel obiectiv, al răspunderii omului pentru faptele sale socialmente periculoase.

Încercările făcute în această privință, chiar daca de la început nu au reușit să stabilească temeiul științific al răspunderii, au deschis totuși calea găsirii temeiului subiectiv.

Pentru prima dată în istoria societății, temeiul subiectiv al răspunderii penale, preconizat de numeroși gânditori, își găsește concretizarea în legislațiile tinerelor state burgheze. Juriștii burghezi, ridicându-se împotriva dreptului feudal, au introdus în legislațiile burgheze, alături de alte principii democratice, și temeiul subiectiv al răspunderii penale, potrivit căruia autorul unei infracțiuni poate fi tras la răspundere penală numai dacă se dovedește că a săvârșit-o cu vinovăție.

Știința dreptului penal modern își întemeiază studiul instituțiilor de bază pe cunoașterea legilor obiective ale societății și pe metode noi de cercetare, în vederea găsirii căilor mai eficace de elaborare și de apărare a legilor. În acest scop, știința dreptului penal, pe de o parte, studiază cauzele fenomenului infracțional, frecvența anumitor genuri de infracțiuni într-o perioadă dată de dezvoltare a statului și, în funcție de acestea, face propuneri de elaborare a unor legi de sancționare a faptelor socialmente periculoase, corespunzător cu gravitatea lor; pe de altă parte, ea studiază sub toate aspectele instituțiile dreptului penal, printre care infracțiunea în primul rând. Așa că una din preocupările de bază ale științei dreptului penal este studiul multilateral al infracțiunii – singurul temei al răspunderii penale. Cum în ea se cuprinde, așa cum vom vedea, și temeiul subiectiv al răspunderii penale, va trebui să dăm o soluție științifică și laturii sale subiective. Deși asemenea chestiuni, referindu-se exclusiv la fenomene ce au loc în psihicul ființei umane, se rezolvă foarte greu, știința dreptului penal modern reușește să găsească adevăratul lor conținut și să le explice, ca fenomene spirituale, prin prisma vieții sociale.

Înțelegerea legilor obiective ale societății, a categoriilor filosofice necesitate-libertate, a deschis științei dreptului penal modern posibilitatea găsirii unei fundamentări științifice temeiului răspunderii omului pentru faptele sale infracționale.

Modul determinist de înțelegere a libertății de voință nu presupune câtuși de puțin rezolvarea fatalistă a problemei răspunderii, întrucât însăși conștiința persoanei, determinată de nenumărate condițiuni social-istorice, este unul din factorii activi și are un caracter creator. Rolul activ al conștiinței se manifestă chiar prin aceea că, fiind determinată, alege din feluritele posibilități pe aceea care asigură în cea mai mare măsură stăpânirea asupra societății. Prin intermediul ei, persoana prevede urmările faptei sale încă înainte de a o săvârși în realitate, înțelege pericolul respectivelor urmări și are posibilitatea să ia hotărârea pentru comiterea ei ori de a renunța. De aceea, în prezent și știința dreptului penal studiază întâi infracțiunea ca fenomen social și apoi conținutul ei juridic, a cărui parte componentă este și latura subiectivă. În cadrul conținutului infracțiunii, latura subiectivă este concepută ca o complexitate de procese psihice individuale ale infractorului, care însă sunt strâns legate de condițiile concrete ale vieții sociale. Tocmai prin aceste legături se explică de ce latura subiectivă, deși este o expresie a simțurilor, emoțiilor, a concepțiilor și a trăsăturilor individuale de caracter ale agentului, se studiază în cadrul general al caracteristicilor esențiale ale orânduirii social-economice în care s-a comis infracțiunea, ținându-se seama, la aplicarea pedepsei, și de particularitățile mediului de trai și de muncă al autorului.

Întrucât latura subiectivă cuprinde cele mai subtile elemente din conținutul infracțiunii, fără a căror cunoaștere temeinică, sub toate aspectele, nu poate fi concepută o stabilire științifică a răspunderii penale în nici o cauză concretă și, drept urmare, nici realizarea scopului general al activității organelor judiciare, acela de apărare a legilor statului, doctrina dreptului penal, în decursul existenței sale moderne, a studiat cu mult interes problemele care interesează în primul rând vinovăția. Asemenea preocupare se observă cu ușurință din monografiile apărute în mai multe state europene și din numărul impresionant de studii, în care sunt analizate cele mai variate probleme ce interesează vinovăția. În țara noastră, deși încă n-au apărut monografii distincte în această materie, vinovăției i-au fost, în schimb, consacrate multe studii de valoare în revistele de specialitate, care au adus o contribuție însemnată la precizarea, delimitarea vinovăției, formelor și modalităților ei de alte probleme ale dreptului penal, imprimând astfel o orientare științifică practicii noastre judiciare în soluționarea cauzelor penale.

Socotim drept o necesitate științifica ca, pentru început, trebuie dezvoltat sub aspect psihologic temeiul subiectiv al răspunderii penale, subliniindu-se și legătura indisolubila dintre latura subiectivă și celelalte elemente ale conținutului infracțiunii.

Drept consecință, ne propunem ca m cursul studierii problemelor care interesează această lucrare, să încercăm de a scoate în evidență temeiul psihologic al răspunderii penale legătura și influența reciprocă dintre latura subiectiva și celelalte elemente ale conținutului infracțiunii. În aceasta ordine de idei, înțelegem să analizăm formele, gradele și modalitățile vinovăției și sub aspect psihologic în măsura în care interesează, după aprecierea noastră, știința și practica dreptului penal, fără să neglijăm mobilurile și scopurile, ca elemente secundare ale laturii subiective.

1.2. Procesul psihic al cunoașterii vinovăției.

Psihologia modernă, înțelegând rolul deosebit de însemnat al practicii în tot procesul cunoașterii, a stabilit, pe baza a numeroase date științifice, că la om „este de neconceput o înțelegere a naturii și evoluției senzațiilor fără a ține seama de influența factorului istorico-social”, care, pe lângă faptul că treptat creează al doilea sistem de semnalizare, perfecționează și pe cel dintâi prin dezvoltarea organelor de simț. Cunoașterea senzorială a omului este ridicată, în acest fel, pe o treaptă superioară celei întâlnite la animale. Iar pentru gândire practica este izvorul activității sale și domeniul de aplicare a acestei activități. Dar, după cum gândirea nu poate fi concepută fără activitatea practică, tot așa și aceasta din urmă este de neconceput fără gândire. Între ele exista o legătură indisolubilă, o interdependență dialectică. Însă, în același timp, gândirea se află într-o strânsă legătură și influență reciprocă și cu procesele senzoriale ale ființei umane, formând împreună cu ele un proces unic al cunoașterii. Astfel, procesul cunoașterii, a cărui bază și forță motrică este practica socială, parcurge în desfășurarea sa progresivă două trepte principale, care, cu toată deosebirea lor calitativă, sunt părți componente și interdependente ale aceluiași întreg.

Prima este denumită de știința psihologiei treapta cunoașterii senzoriale și cuprinde senzațiile, percepțiile și reprezentările. A doua este cea rațională sau gândirea abstractă, care, pe baza datelor senzoriale obținute în activitatea practică, reflectă, prin intermediul limbajului, generalizat și mijlocit, atât obiectele și fenomenele lumii materiale, cât și relațiile dintre ele. Cu alte cuvinte, gândirea este acea treapta a procesului cunoașterii, care reprezintă „forma superioară a reflectării lumii înconjurătoare, prin care imaginile senzoriale sunt puse în legătură și comparate într-o operație de sinteză, prin care se înlătură amănuntele reținându-se esența lucrurilor, ajungându-se astfel la o cunoaștere a legității fenomenelor și, prin aceasta, la posibilitatea de a le domina…”.

În urma supunerii datelor senzoriale unei serii de operațiuni logice (dintre care cele mai însemnate sunt analiza și sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea), gândirea reușește să dea o reflectare mijlocită și generalizată a realității obiective, fără repetări și confuzii. Iar, ca urmare a activității sale prin felurite operațiuni, gândirea abstractă elaborează, ca forme proprii de desfășurare, noțiunea, judecata și raționamentul.

Omul, parcurgând întregul proces ascendent al cunoașterii, de la senzații până la raționamente, ajunge să reflecteze just în mintea sa chiar și pe cele mai complexe obiecte sau fenomene din lumea materială. Fără asemenea activitate psihică complexă, compusă din mai multe procese ce se succed într-o anumită ordine după valoarea lor calitativă, nu se poate realiza o cunoaștere adevărată a lumii înconjurătoare. La capătul acestui proces, în fața realității, deja cunoscută, ființa umană nu rămâne și nici nu poate să rămână pasivă. Pe de o parte, această realitate, având o influență pozitivă sau negativă asupra trebuințelor și intereselor sale, îi provoacă în mod firesc anumite stări sufletești, stări emoționale, denumite în psihologie procese afective. Pe de altă parte, omul utilizează realitatea obiectivă cunoscută fie în munca dusă pentru realizarea unei cunoașteri mai aprofundate a lumii materiale, fie în vederea dobândirii unor foloase materiale ori spirituale mai apropiate. Toate acestea sunt realizabile, deoarece el are deja posibilitatea să „prevadă în perspectiva urmările acțiunilor sale, să înțeleagă și să-și însușească legile vieții sociale, să se conducă pe baza unor principii sociale, să acționeze în conformitate cu ideile morale superioare”.

Deoarece, în majoritatea cazurilor, acțiunile voluntare reprezintă o anumită complexitate de procese psihice, în desfășurarea lor se pot distinge mai multe momente. Ca prim moment se înregistrează „apariția impulsului și a tendinței”, adică al motivației, datorită unor trebuințe de natură organică sau funcțională,, materială ori spirituală. Astfel, ca rezultat al unor asemenea trebuințe, se cristalizează în conștiința omului, concomitent cu motivația, dorința sa scopul urmărit.

Însă, pentru completarea actului de voință mai este nevoie să apară intenția subiectului de a efectua acțiunea. Pe baza scopului și a tendinței, o dată apărute în conștiința omului, se construiește planul mintal al respectivei acțiuni. Acest plan cuprinde în conținutul său, ca elemente componente, reprezentarea efectului final, imaginea circumstanțelor în care se poate realiza acest efect, precum și tabloul desfășurării întregii acțiuni.

Ca rezultat al luptei motivelor, apare al treilea moment al acțiunii voluntare, concretizat sub forma unei deliberări, a unei hotărâri.

Hotărârea întotdeauna este urmată de al patrulea moment al acțiunii voluntare, care moment cuprinde realizarea ei concretă. Această realizare nu trebuie să o reducem numai la o simplă executare fizică, întrucât ea are loc printr-o activitate psihică de reglare și control neîntrerupt cu ajutorul proceselor psihice corespunzătoare. În tot procesul de efectuare concretă a acțiunii voluntare se poate întâmpla să intervină, din interior sau din exterior, anumite cauze care să determine modificarea ori chiar suprimarea realizării planului. Deci, numai când nu intervin pe parcurs asemenea cauze modificatoare, se ajunge la realizarea scopului pe care și l-a propus subiectul.

Prin urmare, fără aceste procese psihice de cunoaștere și de voință nu poate fi concepută nici o faptă a omului, indiferent dacă ea este licită sau ilicită. De aceea, elementul subiectiv al răspunderii penale trebuie căutat numai în aceste procese psihice ale subiectului infracțiunii.

1.3. Raportul dintre elementele subiective și obiective ale infracțiunii.

O realitate de necontestat este că între toate laturile fiecărui obiect ori fenomen, pe de o parte, există o legătură indisolubilă și o condiționare reciprocă, care asigură unitatea respectivului obiect sau fenomen, iar, pe de altă parte, aceleași laturi sunt opuse, pozitive și negative, cu tendințe diferite de dezvoltare. Aceste tendințe, condiționându-se reciproc, asigură însăși existența și dezvoltarea obiectului sau fenomenului respectiv.

Fenomenele vieții sociale se datoresc, cu exclusivitate, activității mijlocite sau nemijlocite, colective ori individuale a oamenilor. De aceea toate fenomenele sociale, oricât de simple sau complexe ar fi ele, cuprind în conținutul lor, în măsuri diferite, sub forme variate, pe lângă elementele de natură materială, și o serie de elemente care țin de natura spirituală a ființei umane. Acestea din urmă, tocmai pentru că țin de forul lăuntric al omului, de particularitățile lui spirituale au un caracter oarecum mai ascuns, mai greu de explorat. Insă, cu tot caracterul său mai închis, mai intim, latura spirituală din fenomenul social poate fi totuși cunoscută. Cunoașterea ei este mai lesne de realizat când cuprinde în sine contribuția spirituală a unui număr mai restrâns de indivizi sau, mai ales, a unei singure persoane.

Pe măsura dezvoltării societății, cunoașterea laturii spirituale a fenomenelor sociale devine tot mai necesară, deoarece orice faptă a omului, care gândește și se conduce liber în viața socială, reprezintă întotdeauna o manifestare concretă, o exteriorizare a ființei sale, a poziției sale spirituale față de raporturile sociale, pe care le cunoaște, față de mediul ambiant în care își desfășoară activitatea cotidiană, în vederea agonisirii bunurilor materiale și spirituale necesare traiului. Deci, omul, prin faptele sale concrete, demonstrează în modul cel mai pregnant societății fie acordul,, fie dezacordul său față de relațiile sociale existente, față de tot ansamblul normelor de conduită morală și juridică.

Când omul, prin faptele sale lăudabile, contribuie la menținerea, consolidarea, dezvoltarea și perfecționarea relațiilor sociale cunoscute, pe bună dreptate se spune că el are o conștiință ridicată, o conștiință izvorâtă din și determinată de respectivele relații sociale și de conștiința socială corespunzătoare. Cu alte cuvinte, conștiința individuală este în deplină concordanță cu conștiința socială. Însă, și în asemenea situație de concordanță a conștiinței individuale cu cea socială, cum este de altfel și firesc, ele nu se confundă una cu alta, nu se identifică niciodată.

Conștiința socială și cea individuală, deși au unele trăsături comune, în sensul că amândouă sunt funcții ale creierului uman de reflectare subiectivă a lumii obiective, se deosebesc totuși între ele prin mai multe trăsături, din care rezultă dependența relativă a conștiinței individuale de cea socială. În aceasta privință, psihologia a stabilit că cele două conștiințe se deosebesc între ele prin mai multe trăsături. în primul rând, conștiința socială „aparține unui grup de oameni în relații sociale unul cu altul, ca o activitate psihică… comună", pe când cea individuală aparține întotdeauna unei singure persoane. În al doilea rând, conștiința socială este determinată de existența socială în mod direct, iar cea individuală, de regulă, este determinată de conștiința socială, care reflectă existența socială cu toate aspectele ei de bază. Conștiința individuală reflectă, după particularitățile psihice individuale, atât existența socială, cât și conștiința socială. În al treilea rând, cele două conștiințe au curbe de dezvoltare diferite. Dezvoltarea conștiinței sociale urmează, aproape fidel, curba dezvoltării societății respective, cu toate particularitățile sale, iar dezvoltarea conștiinței individuale urmează, aproape de, cu o necesitate inevitabilă, curba vieții individului. În al patrulea rând, datorită culturii acumulate de-a lungul istoriei, conștiința socială are un pronunțat caracter impersonal, pe când cea individuală totdeauna este personală. „Pe această bază, conștiința socială are un caracter imperativ, normativ, diriguitor, sfătuitor etc, în care se arată ce trebuie și ce nu trebuie să se facă, ce e bine și ce nu e bine, … pe când conștiința individuală își însușește de obicei acest conținut, direct sau indirect, de la conștiința socială, cu trăirile de nuanță personală, în funcție de particularitățile psihice ale fiecărui individ.” În al cincilea rând, conștiința socială este determinată de cultură și de ideologie, iar conștiința individuală, după ce s-a format, se eliberează de controlul direct al societății, are un caracter intim de convingere personală, de concepții proprii. În al șaselea rând, conștiința socială este deschisă, exteriorizată, de conduită, de manifestare vizibilă, pe când conștiința individuală are un caracter lăuntric, cunoscut numai de persoana căreia îi aparține, necunoscută de cei dinafară decât numai prin expresii sau conduită. În fine, în al șaptelea rând, conștiința socială este o activitate culturală, spirituală, ideologică și psihologică a societății, iar cea individuală este o manifestare a activității nervoase superioare a individului, manifestare condiționată de societate.

Conștiința individuală, trăgându-și seva, izvorul de existență din viața socială și din însăși conștiința socială, oricât se dezvoltă ea în mod individual, după particularitățile persoanei concrete, dacă nu se rupe de realitatea obiectivă, de conștiința socială, îndreaptă activitatea cotidiană a omului spre realizarea unor fapte utile atât lui, ca individ, cât și societății.

Dacă conștiința individuală – odată creată sub acțiunea relațiilor sociale, a mediului ambiant și a conștiinței sociale, în cursul dezvoltării sale după particularitățile spirituale ale individului – se îndepărtează tot mai mult de realitatea obiectivă, lăsându-se influențată de interesele imediate și, uneori, egoiste ale individului, intră până la urmă în flagrantă contradicție cu conștiința socială, care de asemenea se dezvoltă continuu, însă în concordanță cu realitatea obiectiv-istorică a societății. în acest fel, conștiința individuală ajunge fie să reprezinte, în capul individului, o reflectare denaturată a societății, fie – chiar dacă reflectă just realitatea obiectivă – să interpreteze numai prin prisma intereselor sale strict personale necesitatea obiectivă din societate. Și într-un caz și în altul, ea conduce, până la urmă, pe om la săvârșirea unor fapte contrare relațiilor sociale din acel moment istoric.

Așa se explică realitatea că în societate se mai întâlnesc cetățeni, care – stăpâniți de o conștiință individuală ce nu-și are rădăcinile în relațiile sociale existente, deși le cunosc în esența lor – săvârșesc fapte ce vin în contradicție flagrantă cu relațiile sociale respective. Iar alții, chiar dacă și-au format inițial o concepție corectă despre societate, o conștiință individuală izvorâtă din relațiile sociale, în concordanță deplină cu conștiința socială corespunzătoare – îndepărtându-și prea mult conștiința individuală de cea socială, în continuă dezvoltare – ajung să-și dezvolte conștiința individuală izolat de cea socială, după impulsurile egoiste, individualiste, și astfel, până la urmă, sunt împinși la fapte dăunătoare societății.

Unele dintre faptele omului, contrare relațiilor și intereselor sociale, sunt atât de periculoase pentru societate, încât statul este silit să le încrimineze, socotindu-le infracțiuni, prevăzând posibilitatea aplicării a felurite sancțiuni penale persoanelor care se fac vinovate de săvârșirea lor. În asemenea situații, societatea „reacționează penal… pentru că so-cotește infracțiunea ca un rău obiectiv, ca o acțiune care-i tulbură într-un fel sau altul existența, activitatea, desfășurarea, dezvoltarea” și pentru că autorul ei a dovedit, prin comportarea sa, că metodele și mijloacele nepenale, folosite de societate în formarea și educarea lui ca cetățean, au fost insuficiente, prea slabe. Astfel, sancțiunea penală este ultima încercare a societății de a reeduca prin mijloace de constrângere pe infractori și un mijloc eficace de prevenire a infracțiunilor, ca cele mai periculoase fapte pentru propria sa existență.

Infracțiunea, ca fenomen social, cuprinde în conținutul său mai multe elemente componente, care se află într-o strânsă legătură reciprocă, determinându-se, influențându-se unele pe altele. Ca orice faptă a omului, infracțiunea cuprinde în mod obligatoriu două categorii de elemente componente: obiective, în care intră obiectul și latura obiectivă,

și subiective, adică subiectul și latura subiectivă. Între aceste elemente componente, pe de o parte, există o unitate dialectică, o legătură reciprocă, iar, pe de altă parte, sunt de natură diferită și continuu au tendințe contrare.

Această unitate dialectică dintre elementele constitutive ale infracțiunii a fost evidențiată în multe lucrări de specialitate. Astfel, după o părere „… trăsăturile care sunt specifice noțiunii de infracțiune se găsesc într-o strânsă și interdependentă legătură, iar existența lor,, necesară, realizează tocmai unitatea acestei noțiuni juridice.”.

Drept consecință, și „vinovăția nu are o viață a șa proprie, ruptă de celelalte elemente ale infracțiunii”. În alte lucrări, chiar dacă nu se pomenește despre, rolul obiectului și subiectului în realizarea unității dialectice a faptei socialmente periculoase, se amintește totuși despre legătura indisolubilă dintre latura obiectivă și cea subiectivă a infracțiunii. De asemenea, alți autori, deși nu insistă asupra legăturii dintre obiectiv și subiectiv, dezvoltă în așa fel latura subiectivă a infracțiunii încât se deduce cu ușurință interdependența dintre toate elementele conținutului infracțiunii.

Deși se recunoaște expres sau numai tacit legătura indisolubilă dintre elementele componente ale infracțiunii, în multe lucrări de specialitate încă nu se dă destulă atenție acestei probleme. Doar prin afirmația că procesele psihice preced și însoțesc fapta socialmente periculoasă chiar dacă prezintă aceasta un fapt pozitiv, nu se evidențiază în suficientă măsură legătura dintre elementele obiective și subiective ale infracțiunii.

De aceea, după aprecierea noastră, este îndreptățită insistența unor autori asupra necesității studierii mai aprofundate a legăturii dintre elementele obiective și subiective ale infracțiunii. Obiectul infracțiunii, se propune în acest sens, nu trebuie „tratat ca ceva abstract și static”, ci să fie scos în evidență raportul dintre el și subiect, deoarece în cadrul infracțiunii, ca fenomen social-juridic, „contradicția principală este între obiect și subiect, … între aceste două părți are loc lupta contrariilor”. Apoi, legătura dintre latura obiectivă și cea subiectivă a infracțiunii este socotită atât de strânsă, încât se apreciază drept „o mare greșeală de a se reduce actul de conduită socială la un act fizic, muscular, … separându-l de procesul psihic intern”.

Prin urmare, singura poziție justă asupra raporturilor dintre elementele obiective și subiective ale infracțiunii este aceea după care între procesele psihice ale ființei umane și acțiunile sale externe, fizice, există, pe de o parte, o strânsă legătură de reciprocitate, iar pe de altă parte, o deosebire calitativă.

Procesele psihice, fiind fenomene spirituale care apar și se desfășoară în forul lăuntric al omului, declanșează, dirijează și controlează întreaga activitate fizică întreprinsă de subiect. Activitatea fizică, la rândul ei, prin modalitățile de realizare concretă a diferitelor operațiuni, dezvăluie caracterul proceselor psihice ale persoanei respective. Legătura de interdependență dintre procesele psihice ale omului și acțiunile sale fizice există în mod obiectiv atât la faptele licite, cât și la cele ilicite. în consecință, infracțiunea nu poate fi tratată diferit de celelalte acțiuni ale omului, deoarece și ea, ca orice act de conduită socială, se supune acelorași legi obiective ale voinței.

Știm că individul, dezvoltându-se ca om și desfășurându-și întreaga sa activitate numai în societate, în cadrul relațiilor sociale existente, înainte de toate își formează o anumită atitudine personală față de relațiile respective. În funcție de atitudinea formată, el își concretizează apoi scopurile și întreprinde acțiuni prin intermediul cărora urmărește realizarea scopurilor propuse. Deci, orice acțiune a omului, bună sau rea pentru societate, reprezintă înainte de toate poziția spirituală a autorului față de relațiile sociale existente. Și infracțiunea, ca faptă rea a omului, prin care se violează relațiile sociale ocrotite de legea penală, cuprinde în conținutul său un anumit raport dintre agent și relațiile sociale, adică atitudinea lui negativă față de respectivele relații.

Când relațiile sociale, apărate de legea penală, sunt violate de către om în mod conștient, fapta prin care le încalcă îmbracă haina juridică de infracțiune, iar relațiile însele devin, sub aspect juridic, obiect al acesteia din urmă. In acest fel, între obiect și subiect – ca elemente constitutive ale infracțiunii – se nasc și se desfășoară anumite raporturi, întâi, așa cum am arătat mai sus, între aceste două elemente ale infracțiunii, cu toate că nu pot fi ignorate nici legăturile reciproce dintre ele, întâlnim cea mai evidentă luptă a contrariilor. Lupta contrariilor dintre aceste două elemente rezidă, pe de o parte, în atitudinea negativă a subiectului față de relațiile sociale ocrotite de legea penală și în violarea lor de către acesta prin fapta sa, iar, pe de altă parte, în apărarea de către stat a acestor relații împotriva subiectului, prin restabilirea situației anterioare și sancționarea vinovatului.

Poziția obiectului și a subiectului infracțiunii, în raporturile lor, nu rămâne tot timpul aceeași. Dacă în momentul săvârșirii faptei subiectul este partea activă, partea care violează relațiile sociale, acestea din urmă, devenite obiect al infracțiunii, în tendința lor de apărare, acționează, prin persoana statului și prin intermediul legilor penale, ca parte activă, împotriva subiectului căruia i se aplică pedeapsa, pe care este obligat s-o execute. În acest fel, subiectul infracțiunii – la început parte activă – devine în cele din urmă parte pasivă, adică trece de pe poziția de subiect al infracțiunii pe locul obiectului represiunii penale.

CAPITOLUL 2

CONCEPTUL DE VINOVĂȚIE ÎN DREPTUL PENAL

2.1. Latura subiectivă a unei infracțiuni.

Prin latura subiectivă a infracțiunii se înțelege atitudinea psihică a infractorului, formată din stări intelective (atitudinea conștiinței, scop), stări afective și volitive (motive, mobiluri), atitudine psihică ce precede și însoțește fapta infracțională și urmările ei.

Pentru existenta unei infracțiuni nu este suficient să se constate că în realitatea obiectivă s-a comis o faptă socialmente periculoasă prevăzută de legea penală, ci mai trebuie să se stabilească că acea faptă a fost comisă de către subiect cu voință și conștiință.

Cu alte cuvinte, între fapta săvârșită și persoana făptuitorului trebuie să existe o legătură psihică din care să rezulte că acea faptă socialmente periculoasă îi aparține. Dacă, într-un caz concret se stabilește că fapta nu a fost săvârșită cu voință și conștiință de către făptuitor, înseamnă că acea faptă nu-i poate fi imputată acestuia, deoarece lipsește legătura psihică dintre persoană și faptă. De exemplu, un acar de la C.F.R. este constrâns să nu schimbe un macaz în urma cărui fapt se ciocnesc două trenuri.

Structura laturii subiective. În literatura de specialitate s-a subliniat că în structura laturii subiective a infracțiunii intră totdeauna ca element component elementul subiectiv la care sunt atașate uneori una sau mai multe condiții -cerințe esențiale – necesare pentru completarea laturii subiective a anumitor infracțiuni.

Deci, în structura laturii subiective a unei infracțiuni intră: elementul subiectiv (vinovăția) iar la unele infracțiuni se mai adaugă mobilul și scopul.

Prin elementul subiectiv se înțelege atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit o faptă, față de faptă și urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăția cerută de lege pentru existența acelei infracțiuni. Vinovăția ca parte componentă a laturii subiective există atunci când fapta prevăzută de legea penală este săvârșită cu intenție din culpă sau praeterintenție.

Așa cum am văzut, vinovăția reprezintă și o trăsătură esențială a unei infracțiuni, motiv pentru care ea nu trebuie confundată cu vinovăția ca element al conținutului constitutiv al unei infracțiuni.

Această distincție este necesară pentru că existența vinovăției ca trăsătură esențială, nu presupune întotdeauna și existența vinovăției ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii. Aceasta înseamnă că poate exista vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii, fără să existe vinovăție ca element subiectiv a infracțiunii.

De exemplu, în cazul săvârșirii unei fapte din culpă se realizează vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar poate lipsi elementul subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârșită cu intenție.

Mobilul și scopul. Acțiunile/inacțiunile umane sunt determinate de anumite necesități, dorințe, interese, emoții, sentimente, pasiuni, care în anumite situații devin adevărate motive sau mobiluri ale infracțiunii și care stau în spatele efortului de voință care determină săvârșirea faptei.

Practica judiciară a arătat că unii făptuitori săvârșesc infracțiuni dintr-un sentiment de ură, răzbunare, gelozie sau din alte stări afective, cum ar fi teama sau frica.

Mobilul sau cauza internă a actului de conduită ilicit, desemnează acel sentiment (dorință, tendință, pasiune) ce a condus la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii unei anumite fapte.

Într-o cercetare judiciară, motivele trebuie cunoscute pentru a se înțelege de ce s-a săvârșit infracțiunea, pentru a avea o explicație a actului infracțional, deoarece inexistența unui mobil ar putea pune sub semnul întrebării responsabilitatea făptuitorului. Așa cum s-a arătat în doctrină „existența mobilului în săvârșirea faptelor infracționale este apreciată ca o stare de normalitate psihică a făptuitorului. Lipsa unui mobil, a unei motivații a faptei este un indiciu de anormalitate psihică a făptuitorului, ce impune cercetarea responsabilității acestuia.”

Stabilirea mobilului în procesul penal prezintă importanță pentru instanță, deoarece se va putea înțelege mai bine gradul de pericol social al inculpatului și va ajuta la individualizarea judiciară a sancțiunii de drept penal.

În cele mai multe cazuri, mobilul nu constituie un element necesar pentru existența infracțiunii, considerându-se că prezența vinovăției este suficientă pentru a atribui faptei pericolul social al unei infracțiuni, dar sunt și unele excepții. Astfel, infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi nu se poate realiza decât în prezența existenței unui anumit mobil, și anume săvârșirea abuzului pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie. Uneori, mobilul poate constitui o circumstanță generală de agravare a pedepsei, cum ar fi spre exemplu săvârșirea faptei din motive josnice [art. 75 lit. d) C. pen.].

Printre motivele josnice pot fi enumerate: gelozia, invidia, tendința de înavuțire fără muncă etc.

Scopul infracțiunii. Prin scopul infracțiunii se înțelege finalitatea urmărită prin săvârșirea faptei ce constituie elementul material al infracțiunii, obiectivul propriu și reprezentat de făptuitor ca rezultat al acțiunii sau inacțiunii sale.

Scopul urmărit de infractor prin săvârșirea faptei întregește elementul subiectiv al infracțiunii și presupune reprezentarea clară a rezultatului acesteia.

Ca și mobilul, scopul este caracteristic activității voluntare dar, tot ca mobilul, scopul nu este prevăzut ca element în conținutul infracțiunii decât în mod excepțional și anume la acele infracțiuni la care latura subiectivă trebuie să cuprindă pe lângă elementul subiectiv și condiția cerință esențială, a unui scop urmărit de făptuitor.

Scopul se deosebește de mobil, deși se află într-o strânsă legătură cu acesta. De exemplu, comiterea unui omor din gelozie. Mobilul sau pornirea interioară este gelozia, pe când scopul este înlăturarea din viață a persoanei incomode pentru făptuitor. Scopul nu se confundă nici cu rezultatul infracțiunii. În exemplul dat, scopul a fost înlăturarea din viață a persoanei incomode, pe când rezultatul infracțiunii este moartea victimei.

Sunt și cazuri în care scopul ca cerință esențială este atașat elementului obiectiv al infracțiunii, cum ar fi în cazul infracțiunilor în care scopul este folosit cu înțelesul de destinație. De exemplu, deținerea de secrete în scopul transmiterii acestora unei organizații străine (art. 157 C. pen.); sau deținerea de valori falsificate în scopul punerii lor în circulație [art. 282 alin. (2) C. pen.].

În doctrină s-a subliniat că, în sens strict, termenul de scop desemnează o finalitate ce se situează în afara infracțiunii, un obiectiv către care tinde făptuitorul, în acest sens, cerința esențială este îndeplinită atunci când făptuitorul a urmărit realizarea scopului cerut de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârșirea faptei”.

În acest caz, scopul este o cerință esențială a laturii subiective care ia astfel forma intenției calificate prin scop. De exemplu, pentru existența infracțiuni de trădare (art. 155 C.pen.) este necesar ca fapta subiectului activ de a intra în legătură cu o putere sau o organizație străină ori cu agenți ai acestora să se facă în scopul de a suprima sau știrbi unitatea, suveranitatea sau independența statului; pentru existența infracțiunii de înșelăciune se cere ca inducerea în eroare să fie săvârșită în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul un folos material injust (art. 215 C.pen.).

În fine, există cazuri în care urmărirea unui scop anumit constituie un element circumstanțial în conținutul calificat al unei infracțiuni [de exemplu, săvârșirea omorului, pentru a se sustrage ori a sustrage pe altul de la urmărire penală, arestare sau executarea pedepsei sau pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea unei alte infracțiuni – art. 175 lit. g) și h) C.pen.].

2.2. Vinovăția ca trăsătură a infracțiunii și elementul subiectiv.

Vinovăția, ca trăsătură esențială a infracțiunii, nu trebuie confundată cu elementul subiectiv din conținutul unei infracțiuni. De aceea, pentru a nu face o asemenea confuzie, este necesar să stabilim conceptul de element subiectiv din conținutul unei infracțiuni.

Potrivit unui punct de vedere unanim admis în doctrina penală românească, elementul subiectiv desemnează „atitudinea psihică a agentului față de fapta comisă și față de urmările acesteia, atitudine care trebuie să îmbrace, pentru ca infracțiunea să subziste, forma de vinovăție (intenție, culpă, praeterintenție) cerută de lege”.

Cu alte cuvinte, elementul subiectiv reprezintă forma de vinovăție cerută de lege pentru existența unei infracțiuni determinate.

Rezultă că, în timp ce vinovăția reprezintă o trăsătură esențială a infracțiunii, elementul subiectiv reprezintă o condiție specială proprie pentru existența unei infracțiuni determinate.

În doctrina mai recentă s-a subliniat că relația dintre vinovăție și elementul subiectiv nu poate fi aceea dintre întreg și parte, ci este vorba de două condiții diferite de existență a infracțiunii.

La stabilirea formei de vinovăție cu care trebuie să fie săvârșită fiecare faptă prevăzută de legea penală, pentru a constitui infracțiune este necesar să se țină seamă de dispozițiile art. 19 C. pen.

Regula generală statornicită de Codul penal este că faptele prevăzute de legea penală, pentru a fi pedepsite, trebuie săvârșite sub aspect subiectiv cu intenție. De la această regulă culpa, ca element subiectiv, face excepție.

Astfel, art. 19 C. pen. prevede: „fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta”.

Rezultă că faptele prevăzute de legea penală, al căror element material al laturii obiective constă într-o acțiune, pot constitui infracțiuni atunci când sunt săvârșite din culpă numai dacă legea penală prevede în mod expres acest lucru.

Legiuitorul, când a dorit ca o faptă comisă printr-o acțiune săvârșită din culpă să constituie infracțiune, a prevăzut-o în mod expres în legea penală [De exemplu, uciderea din culpă (art. 178 C. pen.); vătămarea corporală din culpă (art. 184); distrugerea din culpă (art. 219 C. pen.) ș.a.]

Sunt și infracțiuni pentru care legiuitorul agravează pedeapsa, când din culpa făptuitorului s-a produs un rezultat mai grav decât cel pe care-l urmărea acesta prin fapta săvârșită cu intenție. În aceste cazuri de depășire a intenției (praeterintenția), rezultatul mai grav fiind datorat culpei, elementul subiectiv intenție se completează cu plusul de vinovăție rezultat din culpă2 (de exemplu, provocarea ilegală a avortului care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate; violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei sau raportul sexual cu un minor care a avut ca urmare moartea victimei.)

Regula statornicită de art. 19 C. pen., că faptele săvârșite din culpă constituie infracțiuni numai când legea prevede expres acest lucru, se referă la infracțiunile care se săvârșesc printr-o acțiune (comisiune). Dar tot art. 19 C. pen., în alin. final, stabilește și o altă regulă, și anume că: „fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune, fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea ei cu intenție”.

Această dispoziție din art. 19 alin. final nu-și are echivalent în Codul penal de la 1936. O asemenea dispoziție era necesară pentru că faptele de inacțiune (omisiune) sunt în general rezultatul unor culpe și rareori sunt săvârșite cu intenție. Legiuitorul a avut posibilitatea atunci când a incriminat anumite fapte de inacțiune, să elimine pe cele săvârșite din culpă, fiind lipsite de gravitate, și prevăzând că se pedepsesc numai faptele de inacțiune săvârșite cu intenție (de exemplu, art. 246, art. 248, art. 274 C. pen. care incriminează neîndeplinirea cu știință a îndatoririlor de serviciu.)

Omisiunea fiind de cele mai multe ori rezultatul unei neglijențe, mici nepriceperi, este de presupus că ori de câte ori legea prevede o faptă de omisiune (inacțiune), aceasta va constitui infracțiune indiferent dacă făptuitorul a lucrat cu intenție sau din culpă, afară de cazul când norma incriminatoare cere ca omisiunea să fi intenționată, adică săvârșită cu știință sau rea-credință. De exemplu, art. 216 C. pen. incriminează fapta de însușire a bunului găsit: „constituie infracțiunea de însușire a bunului găsit fapta de a nu preda în termen la 10 zile un bun găsit autorităților sau celui care l-a pierdut”. Elementul material al infracțiunii în această teză îl constituie omisiunea (inacțiunea) de a nu preda un bun găsit. Potrivit art. 17 alin. final, fapta va constitui infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie că este săvârșită din culpă, deoarece se aplică regula că atunci când fapte constând într-o inacțiune (în cazul nostru nepredarea bunului găsit) constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie că este săvârșită din culpă, iar în exemplul nostru legea nu menționează în nici un fel că fapta ar fi pedepsită numai atunci când este săvârșită cu intenție.

Sintetizând dispozițiile art. 19 C. pen. alineat penultim și ultim, rezultă că:

o Atunci când fapta săvârșită constă într-o acțiune, forma de vinovăție este numai intenția. Totuși, forma de vinovăție poate fi și culpa: atunci când fapta, deși se săvârșește printr-o acțiune, legea prevede că se sancționează și atunci când este săvârșită din culpă;

o Atunci când legiuitorul a vrut ca o faptă comisă printr-o inacțiune (omisiune) să constituie infracțiune atunci când este săvârșită cu intenție, acest lucru trebuie să fie prevăzut în mod expres în norma de incriminare.

Criteriile stabilite de legiuitor în dispozițiile art. 19 alineat penultim și ultim pentru determinarea formei de vinovăție nu ridică, de cele mai multe ori, nicio dificultate.

Totuși, în literatura juridică s-a semnalat că sunt situații când forma de vinovăție cu care trebuie săvârșită fapta pentru a fi infracțiune ridică dificultăți cum ar fi în cazul infracțiunii de însușire a bunului găsit (art. 216 C. pen. despre care am vorbit), infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji (art. 314 C. pen.) și infracțiunea de abandon familial prevăzută de art. 305 alin. (2) lit. c) C. pen. În modalitatea lăsării fără ajutor.

2.3. Importanța reglementărilor privind vinovăția.

Dispozițiile înscrise în art. 17 și 19 privitoare la vinovăție constituie prin conținutul lor normativ, adică ca reguli de drept, un important instrument juridic.

În primul rând, regula din art. 17, potrivit căreia o faptă pentru a constitui o infracțiune trebuie să fie săvârșită cu vinovăție, conține o cerință care corespunde realităților, fiindcă numai o atare faptă prezintă cu adevărat pericol social și merită a fi sancționată penal. în al doilea rând, dispozițiunile din art. 19 constituie instrumentul juridic, criteriul legal, cu ajutorul căruia se poate stabili când există vinovăție și când nu există vinovăție.

Aceste dispoziții mai servesc la realizarea unuia dintre principiile de bază ale dreptului penal socialist și anume principiul că nu există răspundere penală fără vinovăție. Dreptul penal socialist nu cunoaște așa-numita răspundere penală obiectivă, adică răspunderea pentru simpla săvârșire materială a faptei.

Dispozițiile din art. 19 prezintă, de asemenea, importanță și pentru explicarea și exacta înțelegere a altor dispoziții din Codul penal.

Astfel, dispozițiunile din partea generală referitoare la formele infracțiunii se întregesc cu cele din art. 19, așa încât, aplicarea lor va avea loc în măsura în care se va constata vinovăția.

Dispozițiile din partea generală referitoare la participație și la concursul de infracțiuni, privind situații care implică vinovăție, nu pot fi corect înțelese și aplicate decât dacă sunt examinate în lumina art. 19, care stabilește ce este vinovăția și care sunt formele acesteia. De asemenea, explicarea și aplicarea dispozițiilor privitoare la unele cauze care exclud infracțiunea – legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, eroarea, constrângerea etc. – nu sunt posibile fără a se ține seama de dispoziția din art. 19, fiindcă toate aceste cauze de excludere sunt intim legate de elementul vinovăție.

În fine, dispozițiile din art. 19 au o deosebită importanță în înțelegerea și aplicarea tuturor dispozițiilor din partea specială a Codului penal. Potrivit dispoziției din art. 17, o faptă concretă nu constituie infracțiune decât atunci când se constată, pe lângă celelalte elemente cerute de lege, și elementul subiectiv, intenție sau culpă, deci vinovăție, iar identificarea și evaluarea acestui element nu se pot face decât în lumina dispozițiilor din art. 19. Dar, dispozițiile din art. 19, stabilind formele și modalitățile vinovăției, servesc nu numai la constatarea existenței infracțiunii și la exacta ei încadrare, ci și la justa gradare a răspunderii penale și deci la individualizarea pedepsei.

CAPITOLUL 3

FORMELE VINOVĂȚIEI ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

3.1. Aspecte generale.

Pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune, nu este suficient ca ea să fie prevăzută de legea penală și să se producă în realitatea obiectivă, mai este necesar ca ea să fie săvârșită cu vinovăție. Acest lucru presupune ca fapta săvârșită să-i fie imputabilă făptuitorului. Dacă fapta nu este săvârșită cu vinovăție înseamnă că ea nu va constitui infracțiune chiar dacă este prevăzută de legea penală și lezează sau pune în pericol anumite valori sociale ocrotite prin normele dreptului penal.

În doctrină, s-a subliniat că pentru ca fapta săvârșită să constituie infracțiune este necesar să se constate existența unei legături de cauzalitate psihică între făptuitor și fapta socialmente periculoasă săvârșită de el. Este nevoie deci să se constate că această faptă îi este imputabilă nu numai fizic, dar și psihic.

Dar ce este vinovăția din punctul de vedere al dreptului penal?

În privința conceptului de vinovăție, în doctrina penală se confruntă două teorii fundamentale. Prima teorie este cunoscută sub denumirea de teoria normativistă, care este dominantă în Germania, Austria și Elveția.

Potrivit acestei teorii, vinovăția reprezintă un raport de contrarietate între voința infractorului și voința legiuitorului. În concepția teoriei normativiste se consideră că făptuitorul și-a determinat greșit voința spre realizarea unui scop antisocial, ceea ce este cu totul reprobabil.

Conform teoriei normativiste, intenția și culpa nu mai sunt analizate ca forme ale vinovăției, ci ca cerințe ale conținutului incriminării, distincte de vinovăție, a cărei existență se deduce atât din constatarea caracterului ilicit al acțiunii, cât și a faptului că, în cazul concret, nu are incidență vreo cauză justificativă ori vreo cauză care ar înlătura vinovăția.

Cea de-a doua teorie este cunoscută sub denumirea de teoria psihologică. În conformitate cu această teorie, vinovăția este concepută ca o relație psihică între cel ce săvârșește infracțiunea și rezultatul produs prin fapta sa. Deci, făptuitorul își reprezintă toate condițiile obiective în care acționează precum și consecințele faptei sale, dirijând conștient acțiunea spre producerea rezultatului aflat în reprezentarea sa.

În concepția teoriei psihologice, făptuitorul trebuie să răspundă penal, deoarece și-a folosit defectuos capacitatea psihică și a vătămat anumite valori sociale ocrotite de legea penală. În contradicție cu teoria normativistă, potrivit teoriei psihologice, intenția și culpa sunt formele de manifestare a proceselor psihice ale făptuitorului în desfășurarea activității infracționale.

În știința dreptului penal român și în legislația penală în vigoare, vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii este înțeleasă și reglementată pornindu-se de la teoria psihologică.

Potrivit opiniei dominante în literatura noastră juridică, vinovăția are în componența sa doi factori: unul intelectiv și altul volitiv, cu alte cuvinte un factor de conștiință și altul de voință.

Factorul intelectiv se manifestă prin aceea că în conștiința făptuitorului apare ideea dea săvârși infracțiunea și în același timp tot în conștiința apare și reprezentarea urmărilor ei. Deci, factorul intelectiv cuprinde cunoașterea caracterului socialmente periculos al acțiunii sau omisiunii și prevederea urmărilor periculoase pentru societate.

Conștiința deliberează asupra săvârșirii faptei și asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri și tot conștiința decide dacă fapta asupra căreia s-a purtat deliberarea urmează să fie săvârșită.

Odată terminat procesul psihic de luare a unei hotărâri se produce o trecere de la manifestarea de conștiință, la manifestarea de voință. Voința dirijată de conștiință, mobilizează și dinamizează energiile necesare în vederea și pentru punerea în executare a hotărârii luate.

Deci, factorul volitiv include în conținutul său voința de a înfăptui fapta respectivă precum și dorința producerii în realitate a urmărilor socialmente periculoase sau. În cazul nedorinței, acceptarea lor în mod conștient.

În literatura juridică s-a exprimat și punctul de vedere potrivit căruia întregul conținut ai vinovăției ar fi acoperit numai de procesele intelective ale făptuitorului. Conform acestei opinii voința făptuitorului nu are niciun raport cu efectele acțiunii sau omisiunii socialmente periculoase, factorul volitiv limitându-se numai la voința făptuitorului de a comite fapta.

Contrar acestui punct de vedere, în literatura juridică s-a susținut că factorul volitiv nu poate fi negat în componența vinovăției, deoarece factorul volitiv, ca element component al conținutului vinovăției, constă în voința de a vătăma relațiile sociale prin săvârșirea faptei concepute și dorința sau numai acceptarea urmărilor prevăzute.

În contextul celor mai sus prezentate, se consideră că vinovăția este o totalitate de raporturi psihice ale subiectului sub forma intenției sau culpei față de relațiile sociale ocrotite de legea penală, față de fapta comisă și urmările socialmente periculoase.

O definiție mai amplă a vinovăției o dă prof. C. Bulai. El arată că vinovăția este atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală, a avut în momentul executării reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală a acestei reprezentări.

După cum se știe, vinovăția privește latura subiectivă a oricărei infracțiuni. Deci, în conținutul constitutiv al fiecărei infracțiuni, la elementul obiectiv al faptei prevăzute de legea penală în dispoziția din partea specială se alătură ca o componentă esențială latura subiectivă a cărei reglementare este prevăzută în dispozițiile părții generale.

Deci, orice infracțiune, atunci când este săvârșită, trebuie să aibă și un element subiectiv. Noțiunea de „element subiectiv” desemnează potrivit unui punct de vedere unanim acceptat în doctrina noastră atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta comisă și față de urmările acesteia, atitudine care trebuie să existe, pentru ca infracțiunea să subziste în forma de vinovăție (intenție, culpă, praeterintenție) cerută de lege. În noțiunea de vinovăție este inclus și elementul subiectiv, adică forma de vinovăție cerută de lege pentru existența unei infracțiuni determinate.

Uneori, în dispozițiile din partea specială a Codului penal, se menționează urmărirea de către făptuitor a unui scop.

Scopul, spune prof. C. Bulai, nu este prevăzut ca element în conținutului infracțiunii decât în mod excepțional, și anume la acele infracțiuni la care latura subiectivă trebuie să cuprindă pe lângă elementul subiectiv și condiția cerință a unui anumit scop urmărit de făptuitor.

Scopul prevăzut de normele penale incriminatorii nu indică totdeauna o cerință a laturii subiective ci, în anumite cazuri, indică o cerință a laturii obiective a infracțiunii. De aceea, se atenționează că „dispozițiile din partea specială în care se menționează urmărirea unui scop trebuie examinate cu multă atenție, fiindcă termenul de scop are și în legea penală, ca și în vorbirea curentă, diferite accepțiuni”.

Conceptul de vinovăție acceptat astăzi în știința dreptului penal este mult schimbat față de cel existent în vechiul drept românesc.

Codul penal în vigoare formulează el însuși o definiție a vinovăției prin dispozițiile art. 19 care stabilește că „vinovăție există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă”. Așadar, formele tipice de vinovăție potrivit legii penale sunt intenția și culpa.

Întotdeauna, oricare din cele două forme ale vinovăției trebuie să însoțească fapta de pericol social săvârșită de făptuitor. Dacă fapta de pericol social se săvârșește și se constată că aceasta nu a fost comisă cu intenție sau din culpă ea nu va putea constitui infracțiune. În ce priește incidența factorului volitiv, acesta trebuie să însoțească săvârșirea oricărei fapte pentru a exista vinovăție.

La cele două forme ale vinovăției se mai adaugă o a treia, rezultând din combinarea celorlalte două și cunoscută sub denumirea de praeterintenție sau intenție depășită și care este specifică numai unor infracțiuni.

Așadar, vinovăția, potrivit primei părți a art. 19 C. pen., în ambele ei forme, intenție și culpă, privește fapta în întregul ei (acțiune/inacțiune și urmări), se stabilește prin raportarea manifestării de conștiință la urmările acțiunii sau inacțiuni.

3.2. Formele de vinovăție privite în special.

3.2.1. Intenția și modalitățile ei.

Intenția în dreptul penal nu este decât reprezentarea în mintea infractorului a rezultatului considerat de legea penală ca ilicit și acceptarea acestui rezultat ca finalitate a unei acțiuni voite de el.

Așadar, acționează cu intenție infractorul care prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte [art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pen.]. Această modalitate a intenției este cunoscută în dreptul penal sub denumirea de „intenție directă”. Această modalitate a intenției se caracterizează prin faptul că rezultatul socialmente periculos este prevăzut și urmărit de către făptuitor în momentul în care săvârșește fapta prevăzută de legea penală.

Atunci când rezultatul acțiunii sau inacțiunii a fost prevăzut de făptuitor și el săvârșește în mod voit acea faptă, spunem că el a acționat cu intenție directă, deoarece el a urmărit producerea acelui rezultat. De exemplu, un bărbat în timpul nopții acostează într-un parc o femeie și prin constrângere întreține cu ea relații sexuale. În acest exemplu, făptuitorul a comis infracțiunea de viol cu intenție directă, deoarece el a prevăzut rezultatul periculos al faptei sale și a urmărit producerea lui.

În conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C.pen., există intenție și atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă producerea lui. Această modalitate a intenției este cunoscută în teoria dreptului penal ca fiind „intenție indirectă sau eventuală”.

Caracteristic acestei modalități a intenției este faptul că, deși infractorul prevede rezultatul faptei sale el nu urmărește producerea lui ci numai acceptă eventualitatea producerii lui.

Din aceste caracteristici ale intenției indirecte rezultă că aceasta este posibilă numai în cazul acțiunilor și inacțiunilor susceptibile de a produce mai multe rezultate periculoase. În astfel de cazuri, infractorul urmărește producerea unui anumit rezultat, dar prevede ca posibile și celelalte rezultate și totuși săvârșește fapta, acceptând astfel posibilitatea producerii și a altui rezultat, neurmărit de el.

Așadar, există intenție indirectă atunci când făptuitorul a prevăzut ca posibilă producerea unui alt rezultat decât cel urmărit de el și totuși nu s-a abținut de la efectuarea acțiunii sau inacțiunii respective, iar acel rezultat s-a produs.

Arătam că acțiunea sau inacțiunea susceptibilă să producă mai multe rezultate este caracteristică în plan subiectiv intenției indirecte. Cât privește acțiunea săvârșită, ea poate îmbrăca inițial semnificația unei anumite fapte penale. De exemplu, acela care, pe timp de iarnă, văzând trântită într-un șanț o persoană care doarme, fiind într-o avansată stare de ebrietate, îi sustrage toate hainele de pe ea (deci tâlhărie, victima aflându-se în stare de inconștiență).

Infractorul, în exemplul dat, a urmărit prin săvârșirea faptei să-și însușească obiecte de îmbrăcăminte de pe corpul victimei dar, datorită faptului că victima rămânând fără haine, conjugat cu gerul de peste noapte, aceasta a decedat. Din punct de vedere subiectiv, infractorul nu a urmărit moartea victimei, dar a acceptat și producerea unui astfel de rezultat, având în vedere împrejurările în care fapta cu semnificație penală a fost săvârșită. Evident că, dacă fapta s-ar fi comis pe timp de vară, un asemenea rezultat (moartea victimei) nu s-ar fi produs. Dar în speța dată, moartea victimei îi este imputabilă infractorului, forma de vinovăție cu care acesta a acționat și a produs rezultatul fiind intenția indirectă.

Acțiunea inițială susceptibilă de producerea unui rezultat eventual poate avea inițial și o semnificație nepenală. De exemplu, o persoană se gândește cum să-și protejeze mai bine și mai eficient averea împotriva hoților. Pentru aceasta, conectează la clanța ușii apartamentului, cu ajutorul unui conductor electric, un curent de 220 V. Intr-o zi, un copil, trecând prin fața ușii protejate cu curent electric, în joacă, apasă pe clanță, moment în care este electrocutat mortal. În această speță, proprietarul apartamentului care a conectat sursa de curent la clanță se va face vinovat de săvârșirea infracțiunii de omor, iar forma de vinovăție va fi intenția în modalitatea intenție indirectă. Este intenție indirectă deoarece infractorul a prevăzut că, activând curentul la clanța ușii, cineva ar putea fi electrocutat mortal (nu neapărat un hoț); el nu a dorit acest lucru, dar a acceptat posibilitatea producerii unui astfel de rezultat.

Spre deosebire de exemplul precedent, în cel de-al doilea exemplu fapta inițială (conectarea curentului la clanță) nu are o semnificație penală.

În legătură cu modalitatea indirectă a intenției, trebuie să observăm că rezultatul prevăzut trebuie să fie întotdeauna o consecință a acțiunii sau inacțiunii subiectului însă aceasta (acțiunea/inacțiunea) trebuie să fie aptă să producă rezultatul, cum s-a întâmplat în exemplul de mai sus. Dacă acțiunea subiectului nu are aptitudinea de a provoca rezultatul prevăzut și acceptat, fapta nu va constitui infracțiune. Astfel, acela care îndeamnă o persoană care nu știe să înoate să meargă la mare și să facă baie în mare, prevăzând și acceptând posibilitatea ca victima să se înece (rezultat care s-a produs) nu va putea să fie tras la răspundere pentru participare la omucidere, deoarece acțiunea sa nu avea aptitudinea de a provoca rezultatul prevăzut și acceptat.

Voința (libertatea de a face un act) nu trebuie confundată cu intenția, aceasta din urmă referindu-se la consecințele pe care Ie-a avut în vedere făptuitorul când a săvârșit fapta prevăzută de legea penală. Orice faptă prevăzută de legea penală săvârșită cu intenție devine o faptă săvârșită cu voință.

Intenția presupune întotdeauna voință și conștiință, adică facultatea psihică a unei persoane de a-și da seama dinainte de săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, de urmările periculoase pe care aceasta le va produce.

Intenția nu se confundă nici cu discernământul, acesta reprezentând acea aptitudine psihică naturală a unei persoane de a-și da seama de consecințele faptelor sale.

Intenția (directă sau indirectă) nu este în funcție de voință, ci în funcție de reprezentare, care este un proces mintal. Din moment ce infractorul a putut, a trebuit și s-a dovedit că a avut reprezentarea rezultatului ilicit, nu contează dacă el a voit sau nu acel rezultat, fiind suficient că a voit actul a cărui finalitate a conceput-o, pentru ca să existe intenție. De exemplu, o persoană pune explozibil într-un bar pentru a se răzbuna pe proprietar și îl detonează la o oră în care în interior se aflau numeroși clienți. Persoana în cauză a conceput clar finalitatea actului său și că pe lângă distrugerile materiale pot muri și oameni și totuși detonează încărcătura explozivă. Nu se poate susține în acest caz că moartea acelor oameni nu a fost intenționată și că ar fi datorată culpei făptuitorului.

Intenția, ca element subiectiv, are influență și asupra pedepsei. Astfel, faptele prevăzute de legea penală săvârșite cu intenție sunt pedepsite de legiuitor cu pedepse mai aspre decât faptele prevăzute de legea penală săvârșite din culpă. De exemplu, omorul simplu săvârșit cu intenție se pedepsește potrivit art. 174 C. pen. cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, în timp ce omorul în formă simplă săvârșit din culpă se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Este locul să menționăm sumar tot aici că intenția se deosebește de mobilul ori scopul infracțiunii. Astfel, intenția se referă la prevederea rezultatului faptei săvârșite, mobilul reprezintă rațiunea pentru care infractorul a avut acea intenție, iar scopul reprezintă finalitatea pentru care s-a comis infracțiunea.

Scopul nu are nicio influență asupra existenței infracțiunii. Însă are incontestabil influență asupra gravității sale.

Astfel, întotdeauna, la individualizarea pedepsei, judecătorul penal trebuie să țină seama de scopul urmărit de infractor, dacă a fost moral sau nu. Sub acest aspect, scopul poate juca rolul unei circumstanțe atenuante sau agravante, dar niciodată el nu va putea fi o cauză de neimputabilitate.

Nici lipsa mobilului nu duce la inexistența infracțiunii.

Atunci când există un mobil (de exemplu un omor comis din răzbunare), el trebuie cercetat de judecătorul penal întotdeauna în vederea individualizării pedepsei.

În doctrina străină s-a mai pus în evidență faptul că intenția (voința rezultatului ilicit) este întotdeauna legată de acțiuni care sunt în totalitate ilicite (interzise), presupunând un comportament netolerant din punct de vedere social și care atrage răspunderea agentului pentru toate consecințele negative pe care le antrenează.

În doctrina penală franceză, în legătură cu intenția, se disting două grade de intensitate ale acesteia, și anume „dolul general” și „dolul special”.

Dolul general este recunoscut a fi comun tuturor infracțiunilor intenționate și presupune că infractorul a avut reprezentarea rezultatului ilicit (că a posedat deci cunoașterea necesară prevederii acestuia), chiar dacă acțiunea era îndreptată spre o altă finalitate.

Dolul special presupune că infractorul a avut nu numai reprezentarea, dar și dorința de a cauza rezultatul ilicit, acest rezultat constituind finalitatea sau scopul urmărit de el.

Și în doctrina românească se fac o serie de distincții cu privire la intenție (doi), creându-se o adevărată nomenclatură a acesteia.

Încă din anul 1912, prof. I. Tanoviceanu sublinia că aceste distincții cu privire la intenție nu reprezintă altceva decât subtilități inutile și dăunătoare înțelegerii dreptului penal, care în realitate necesită claritate și precizie.

În continuare, vom prezenta foarte pe scurt câteva distincții în legătură cu intenția:

A. Intenția simplă (dol generic) și intenția calificată (dol special)

Există intenție simplă (doi generic) atunci când făptuitorul urmărește să săvârșească o infracțiune a cărei finalitate a conceput-o. Este vorba de intenția cu care în practică se săvârșește majoritatea infracțiunilor.

Există intenție calificată (doi special) atunci când făptuitorul concepe nu numai finalitatea imediată a faptei sale (rezultatul ilicit al acesteia), ci și o finalitate mai îndepărtată respectiv un scop în vederea căruia execută acea faptă. De exemplu, atunci când o faptă de omor este săvârșită pentru a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii [art. 176 alin. (1) lit. d) – omor deosebit de grav].

B. Intenție inițială (doi determinat) și intenție supravenită (doi indeterminat)

Există intenție inițială (doi determinat) atunci când făptuitorul, în reprezentarea finalității actului său, a voit încă înainte de săvârșirea faptei producerea unui anumit rezultat ilicit.

Există intenție supravenită (doi indeterminat) atunci când făptuitorul, pe parcursul activității hotărâte inițial, își amplifică activitatea infracțională, urmărind producerea și altor rezultate.

De exemplu, făptuitorul lipsește de libertate o tânără, urmând să obțină o sumă de bani pentru eliberarea sa. După o perioadă de timp cât tânăra a stat sechestrată, făptuitorul ia hotărârea să o violeze, fapt ce se și produce, ca mai apoi să ia hotărârea să o forțeze să practice prostituția pentru a obține foloase materiale.

C. Intenție premeditată (doi deliberatus) și intenție repentina (doi repentinus)

Există intenție premeditată (doi deliberatus) atunci când aceasta însoțește fapta infracțională dinainte pregătită, premeditată. Ea se caracterizează prin existența scurgerii unui anumit interval de timp între momentul luării hotărârii săvârșirii faptei ilicite și momentul punerii ei în aplicare. În acest interval de timp, făptuitorul se pregătește pentru comiterea faptei, efectuând acte de pregătire, de procurare a mijloacelor necesare în vederea realizării infracțiunii (de exemplu, procurarea unei arme de foc cu care urmează să ucidă victima, urmărirea victimei și studierea programului zilnic, a traseului pe care se deplasează etc.) O astfel de intenție este specifică pentru existența infracțiunii de omor calificat [art. 175 lit. a) omorul săvârșit cu premeditare].

Intenția repentina (doi repentinus) este caracteristică infracțiunilor comise într-un moment de furie, de durere, de emoție, cum ar fi lovirea unei persoane. În astfel de situații, intenția se naște în mod spontan, fără vreo chibzuire prealabilă. De exemplu, un tânăr, trecând noaptea printr-un parc în drumul spre casă, observă stând singură pe o bancă o tânără. Nemaivăzând pe nimeni în jur, în mod spontan, tânărul ia hotărârea să întrețină relații sexuale cu aceasta, motiv pentru care o violează.

În afara distincțiilor mai sus prezentate, în doctrină se mai citează și alte clasificări în legătură cu intenția, însă ele practic nu prezintă nicio importanță.

3.2.2. Culpa și modalitățile ei.

După cum am văzut, există intenție ori de câte ori făptuitorul, voind să săvârșească un act ilicit, voiește și producerea rezultatului său ilicit. În practică, este posibil ca o persoană să voiască să săvârșească un anumit act, dar nu și consecința sa ilicită care poate să apară.

De exemplu, membrii unei echipe de fotbal după câștigarea ultimei partide din campionat ce a dus la obținerea titlului de campioană, după terminarea meciului, se reped la marginea terenului și, de bucurie, îl apucă pe antrenor și îl aruncă în sus de mai multe ori. Cu ocazia ultimei aruncări, în euforia generală, nu se mai realizează prinderea din aer a antrenorului și, acesta izbindu-se de pământ, se lovește grav la coloana vertebral, rămânând paralizat.

În această situație, vătămându-i-se grav integritatea corporală și sănătatea antrenorului, se pune și problema tragerii la răspundere penală a celor vinovați. Dar care va fi forma de vinovăție în baza căreia vor răspunde cei vinovați? A existat intenția jucătorilor de a vătăma grav integritatea corporală și sănătatea antrenorului lor? Evident că nu! Membrii echipei au dorit să săvârșească acel act ca un simbol al victoriei lor, fiind de altfel un gest tradițional în astfel de ocazii. Dar voind acel act (aruncarea în sus a antrenorului) membrii au voit și urmarea produsă (vătămarea gravă a integrității corporale și sănătății antrenorului)? Evident că nu!

Rezultatul ilicit care s-a produs putea să nu se producă dacă membrii echipei manifestau o mai mare prudență în legătură cu actul săvârșit. Într-o astfel de situație, rezultatul vătămător produs se impută membrilor echipei sub forma culpei.

Codul penal în vigoare nu dă o definiție a culpei în general, ci se rezumă doar la a arăta care sunt modalitățile ei. Astfel, în art. 19 alin. (1) pct. 2 se prevede că:

„Fapta este săvârșită din culpă când infractorul:

– prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce. Această modalitate a culpei este cunoscută sub denumirea de culpă cu previziune sau ușurință, ori culpă cu temeritate;

– nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă. Această modalitate a culpei este cunoscută sub denumirea de culpă simplă sau greșeală”.

a) Culpa cu prevedere (ușurința). Există culpă cu prevedere (ușurință), atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu urmărește producerea lui și crede, fără temei, că acest rezultat nu se va produce.

Din dispozițiile art. 19 alin. (1) pct. 2 rezultă că, pentru existența culpei cu prevedere (ușurința), trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

1. Făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale;

Aceasta înseamnă că în momentul comiterii infracțiunii subiectul a avut reprezentarea faptei sale și deci a rezultatului socialmente periculos. Sub acest aspect, al prevederii rezultatului socialmente periculos, se poate observa o apropiere între forma de vinovăție intenție și forma de vinovăție culpă sub modalitatea ușurinței.

2. Făptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut; Aceasta presupune că făptuitorul a realizat acțiunea sau inacțiunea în vederea producerii unui alt rezultat. Sub acest aspect al proceselor psihice, modalitatea culpă cu prevedere (ușurință) se aseamănă cu modalitatea intenție indirectă fiindcă în ambele situații făptuitorul prevede rezultatul, dar nu urmărește producerea lui.

3. Făptuitorul a socotit fără temei că acel rezultat nu se va produce; Deci, făptuitorul, deși a prevăzut că acțiunea sau inacțiunea sa este de natură să producă un alt rezultat decât cel urmărit de el, totuși a apreciat că în cazul său, față de împrejurările în care se efectuează acțiunea sau inacțiunea sa, acel rezultat nu se va produce. Aprecierea fiind greșită, rezultatul vătămător s-a produs. Este cazul unui conducător auto care, circulând cu viteză excesivă, nu apreciază suficient de bine distanța și, în depășire, acroșează autovehiculul pe care urma să-l depășească, provocând astfel un accident soldat cu distrugeri materiale și vătămarea corporală a unor persoane. În această situație, conducătorul autoturismului, în efectuarea manevrei de depășire, a avut în vedere anumite temeiuri (de exemplu, îndemânarea în conducere, starea tehnică bună a autoturismului etc.) dar în situația concretă aceste temeiuri s-au dovedit a nu fi suficiente deoarece nu a apreciat bine distanța în cazul depășirii.

Dacă făptuitorul nu a avut niciun temei care să-l facă să creadă că rezultatul vătămător nu se va produce, ci s-a bazat pe jocul întâmplării, atunci vinovăția sa nu mai îmbracă forma culpei, modalitatea ușurinței, ci forma intenției, modalitatea intenției indirecte.

b) Culpa simplă. Există culpă simplă (greșeală) atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să-l prevadă.

Pentru existența acestei modalități a culpei, se cer a fi întrunite următoarele condiții:

1. Făptuitorul să nu prevadă rezultatul ilicit al faptei sale;

Potrivit acestei condiții, infractorul care a efectuat acțiunea sau inacțiunea datorită căreia s-a produs rezultatul vătămător nu a avut deloc reprezentarea acelui rezultat.

2. Făptuitorul trebuia și putea să prevadă rezultatul care s-a produs.

Neprevederea rezultatului apare ca o greșeală ce-i este imputabilă făptuitorului, deoarece orice om normal și atent ar fi trebuit să-l prevadă, astfel încât dacă făptuitorul ar fi acționat cu atenția cuvenită, cu grija necesară, dacă ar fi făcut tot ce trebuia pentru a cunoaște exact urmările posibile ale acțiunii sau inacțiunii sale, în circumstanțele în care o efectua, atunci ar fi putut prevedea că acel rezultat se putea produce.

De exemplu, un gestionar primește marfă, în speță un vagon cu saci de ciment care este descărcat pe o rampă. Deoarece descărcarea cimentului a durat până după ora de program, gestionarul nu a mai luat măsura introducerii sacilor cu ciment în depozit, lăsându-i afară sub cerul liber, pe rampă, urmând să-ii introducă a doua zi.

În timpul nopții a căzut o ploaie puternică care a depreciat o mare cantitate de ciment, producându-se astfel o importantă pagubă unității la care lucra gestionarul.

În această speță, gestionarul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, latura subiectivă constând în culpa simplă modalitatea neglijentă.

Gestionarul, omițând să introducă cimentul în depozit sau să-l acopere cu prelate, a produs un prejudiciu unității la care lucra, deși el nu a urmărit producerea unui asemenea rezultat prin fapta sa și nici nu a prevăzut că se va produce. Dar, în speță, neprevederea rezultatului apare ca nejustificată lipsă de previziune, deoarece el trebuia și putea să prevadă că ar putea să plouă, acest lucru stând în puterea oricărui om normal și atent.

Prin primul element al culpei simple, neprevederea rezultatului, aceasta se deosebește de toate celelalte forme și modalități ale vinovăției (intenția directă, indirectă și culpa cu previziune) fiindcă la acestea din urmă există prevederea rezultatului. Prin al doilea element „putea și trebuia să prevadă”, culpa se deosebește de cazul fortuit, unde făptuitorul nu poate să prevadă rezultatul.

Problema care se ridică în cazul acestei modalități a culpei este cum se poate stabili că făptuitorul a putut și trebuia să prevadă rezultatul acțiunii sau inacțiunii sale.

În doctrină, s-a arătat că pentru stabilirea vinovăției în forma culpei simple se folosesc două criterii, un criteriu obiectiv și un criteriu subiectiv.

Criteriul obiectiv presupune examinarea faptei comise de subiect pentru a se stabili dacă, în condițiile date, el putea avea reprezentarea rezultatului socialmente periculos ce s-a produs ca urmare a actului voit de el.

Prin criteriul subiectiv se urmărește să se stabilească existența culpei în raport cu persoana făptuitorului, ținându-se seama de starea lui intelectuală, psihică și morală, de condițiile subiective în care se afla atunci când a săvârșit actul voit, pentru a se vedea dacă el putea sau nu să conceapă finalitatea firească a acelui act și rezultatul ilicit.

Rezultă că examenul obiectiv ne arată dacă făptuitorul trebuia să conceapă rezultatul vătămător ce s-a produs, iar examenul subiectiv ne arată dacă el putea să conceapă acel rezultat.

În literatura juridică mai nouă s-a subliniat că „în ce privește culpa aceasta este invariabil legată de acele acțiuni ilicite care prezintă o activitate de bază licită, o sferă a riscului admis, sferă care însă a fost nesocotită de făptuitor.

În concepția actuală a doctrinei vest-europene, pentru existența culpei trebuie să se constate că activitatea subiectului se înscrie într-o sferă a „riscului admis”, sferă însă ce a fost depășită de făptuitor, tocmai prin nerespectarea măsurilor de prevedere ce se impuneau în situația dată. De exemplu, participarea la o vânătoare colectivă se desfășoară în baza unor reguli stabilite și acceptate de toți vânătorii, deoarece această activitate prezintă o serie de riscuri, care practic sunt admise de toți participanții. Aceste riscuri sunt eliminate prin respectarea regulilor impuse de practicarea vânătorii. Dar, atunci când unul din participanții la vânătoare, care are cartuș pe țeava armei, se deplasează cu arma în mână fără să-i pună piedica (să o asigure să nu se descarce accidental) se împiedică și cade, iar în cădere și impactul cu solul, arma se descarcă și rănește grav un coleg de vânătoare, suntem în prezența depășirii riscului admis în cazul vânătorii, prin nerespectarea regulii de a asigura arma în mod corespunzător, lucru știut de orice vânător.

Atâta vreme cât activitatea desfășurată de subiect se menține în limitele riscului admis, acestuia nu i se poate imputa eventuala cauzare a rezultatului ilicit. Prin urmare, se arată în doctrină că despre culpă se poate vorbi numai atunci când sunt depășite limitele riscului admis, când se creează un risc nepermis care are însă în centru o activitate de bază licită. De exemplu, comandantul unui feribot acceptă urcarea la bord a persoanelor și materialelor depășind greutatea admisă în normele de exploatare. Dar depășirea greutății a fost atât de mare încât, odată plecat de la chei, feribotul fiind surprins de o mică furtună valurile create și forța lor îl scufundă, rezultând moartea a numeroase persoane.

În această speță, comandantul a depășit riscul admis, fapt ce a dus la scufundarea feribotului. Dacă comandantul nu ar fi admis supraîncărcarea feribotului, acesta nu s-ar fi scufundat, deoarece ar fi rezistat furtunii de mică intensitate.

Ca și în cazul intenției, și culpa cunoaște mai multe clasificări. Astfel, se distinge pe de o parte „culpa lată” (gravă), „culpa levis”, (ușoară) și culpa levissima (foarte ușoară).

În literatura juridică s-a subliniat ca aceste modalități ale culpei nu-și pot găsi o aplicațiune judiciară decât la o „mai corectă caracterizare și individualizare a pedepsei.

Se consideră că există culpă gravă atunci când rezultatul ilicit produs putea fi prevăzut de orice om cu simț de prevedere obișnuit, iar făptuitorul nu l-a prevăzut.

Se consideră că există culpă ușoară atunci când rezultatul ilicit produs putea să fie prevăzut dacă făptuitorul manifesta mai multă atenție, chiar fără un efort deosebit din partea lui.

Se consideră că există culpă foarte ușoară atunci când producerea rezultatului ilicit în condițiile date nu s-ar fi produs, fiind suficient ca făptuitorul să fi manifestat un simț mai deosebit al prevederii.

În doctrină s-a abordat și problema culpei așa-zis profesionale. Astfel, s-a arătat că noțiunea de culpă profesională desemnează o anumită varietate a culpei și apare ca element subiectiv al anumitor categorii de infracțiuni cu un anumit specific: infracțiuni care se săvârșesc în exercitarea sau în legătură cu exercitarea unor activități cu caracter profesional, susceptibile de pericol pentru societate.

Exercitarea oricărei activități cu caracter profesional este susceptibilă de a prezenta un pericol pentru societate în cazul în care agentul nu posedă calitățile, cunoștințele, deprinderile și îndemânarea necesară, ori în cazul în care nu le folosește în mod corespunzător, încălcând obligațiile de conduită profesională care îi revin.

Uneori, asemenea încălcări pot avea ca rezultat moartea sau vătămarea corporală a unei persoane, ori vătămarea intereselor ei legale, producerea unei pagube patrimoniale, distrugerea unor bunuri însoțite sau nu de pierderi de vieți omenești.

Așa cum s-a arătat în literatura juridică, făptuitorul se află în culpă profesională ori de câte ori a cunoscut regulile specifice de desfășurare a activității exercitate (și, implicit, a cerințelor de diligentă pe care acestea le prevăd) și a acționat cu ușurință, fără a ține seama de ele. De asemenea, făptuitorul se află în culpă profesională atunci când a acționat neglijent fără a cunoaște aceste reguli, cu toate că era obligat și avea posibilitatea să le cunoască.

CAPITOLUL 4

PRAETERINTENȚIA ȘI PROCESELE PSIHICE

CARACTERISTICE ACESTEIA

4.1. Noțiune.

Praeterintenția, denumită în literatura de specialitate și intenția depășită, este o formă mixtă a vinovăției, care cuprinde în conținutul său două categorii de raporturi psihice ale subiectului față de rezultatele infracționale ale faptei sale. Prima categorie înglobează procesele psihice caracteristice intenției, iar a doua pe cele proprii culpei.

După cum se vede, în cazul praeterintenției procesele psihice ale subiectului sunt raportate numai la rezultate, deoarece față de relațiile sociale vătămate și față de fapta săvârșită el are poziția spirituală caracteristică intenției directe sau culpei. Adică, subiectul cunoaște relațiile sociale amenințate, față de care are o atitudine de împotrivire sau de indiferență, înțelege fapta materială total sau parțial și voiește s-o comită în realitate.

Din tot ansamblul de rezultate socialmente periculoase subiectul pe unele le prevede ca efecte sigure sau eventuale, iar pe altele nu le prevede deloc. Astfel, în cazul praeterintenției sunt prevăzute ca efecte sigure sau eventuale ale faptei materiale rezultatele mai puțin periculoase pentru societate, pe care subiectul dorește să le realizeze prin fapta respectivă sau, dacă nu le dorește, acceptă totuși producerea lor.

În schimb, rezultatele infracționale mai grave nu intră, de obicei, în câmpul previziunii subiectului, iar când le prevede ca efecte eventuale nu le acceptă sub nici o formă. Edificatoare, în această privință, ni se pare fapta inculpatului M.O., care, aflat pe trotuar cu victima C.P., când, în urma unor discuții mai dure, la încercarea acesteia de a-l lovi, cu intenție a îmbrâncit-o în mod violent, moment în care victima, în stare de ebrietate, s-a căzut pe carosabil sub roțile unui autovehicul, fiind, accidentată mortal, rezultat pe care el trebuia si putea să-l prevadă.

În legătură cu raportul proceselor psihice intelective ale subiectului față de rezultatele infracționale mai grave ale faptei materiale, în literatura noastră de specialitate, s-au conturat două opinii. După una din opinii, întâlnită în mai; multe lucrări, rezultatele infracționale mai grave ale faptei, nu sunt prevăzute de subiect, dar – după circumstanțele: concrete – trebuia și putea să le prevadă371. Adică, praeterintenția, ca formă mixtă a vinovăției, în ce privește prevederea, rezultatelor mai grave ale faptei, se poate realiza numai prin culpa simplă. Adepții celeilalte opinii socotesc că praeterintenția se poate întâlni prin împletirea intenției atât cu modalitatea culpei simple, cât și cu ușurința. Această opinie este oglindită și în unele decizii ale instanței noastre supreme. Ca de exemplu, în cazul infracțiunii săvârșite de inculpatul J.D., care, lovind cu pumnul, într-un local, pe M.I. în urma căruia acesta s-a dezechilibrat și a căzut, suferind leziuni cranio-cerebrale, care au condus, în cele din urmă, la moartea victimei în condiții de spitalizare. Fapta lui J.D. a fost calificată ca loviri cauzatoare de moarte, deoarece el, care a practicat boxul, „putea și trebuia să prevadă consecințele unei asemenea lovituri, pe care le-a și prevăzut, însă, deși nu le-a acceptat, a socotit fără temei că ele nu se vor produce”.

Deși praeterintenția se întâlnește mai des prin cuplarea intenției cu modalitatea culpei simple, întrucât este posibil ca subiectul să prevadă, în momentul conceperii infracțiunii voite, și posibilitatea producerii unor rezultate mai grave decât cele scontate, pe care nu le dorește și nici nu le acceptă, și totuși să comită fapta respectivă cu speranța prevenirii lor în timp util, a doua opinie ni se pare mai cuprinzătoare. Cum se poate întâmpla, desigur mai rar, atât în lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, cât și în cazurile de viol, raporturi sexuale cu o minoră, relații sexuale între persoane de același sex, de piraterie ori de tâlhărie dacă au avut ca urmări moartea victimei. Astfel, ne putem referi la fapta inculpatului CP., care, sub influența băuturilor alcoolice, întorcându-se acasă în jurul orei 21, văzând-o pe victima F.M. În fața locuinței pe o bancă, a luat-o în brațe cu dorința s-o ducă în vederea raporturilor sexuale. Victima, opunându-se, a căzut și s-a lovit cu capul de pietrele din fața locuinței. Inculpatul a luat-o din nou în brațe și adus-o mai departe într-o zonă cu iarbă, unde a avut cu ea relații sexuale și a abandonat-o când a observat că și-a pierdut cunoștința, după care aceasta a încetat din viață. S-a constatat că violențele au fost exercitate de inculpat cu intenție, iar moartea victimei a survenit din culpă, în sensul că el „nu a prevăzut acest rezultat deși putea și trebuia să-l prevadă sau prevăzându-l a socotit fără temei că el nu se va produce”.

Practic, intenția depășită este întâlnită în cazul unor infracțiuni care au un singur obiect juridic, când atât rezultatul dorit de subiect, cât și cel mai grav și nedorit sunt îndreptate împotriva aceluiași grup de relații sociale, sau două obiecte juridice, când urmările dorite lezează un grup de relații sociale, iar cele mai grave, nedorite în cazul prevederii lor, alt grup de relații sociale.

Faptele ilicite săvârșite cu această formă mixtă de vinovăție sunt denumite în dreptul nostru penal infracțiuni praeterintenționale dacă îndeplinesc cumulativ două condiții: întâi, atât rezultatele dorite și mai puțin periculoase pentru societate, cât și cele mai grave și nedorite să vatăme același obiect juridic; în al doilea rând „legea penală de încriminare să creeze un conținut legal specific de infracțiune praeterintențională”, cum este, de pildă, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. În schimb, dacă faptele ilicite comise cu intenție depășită, nu cumulează aceste două condiții, constituie fie infracțiuni cu rezultat praeterintențional, fie concurs ideal de infracțiuni.

Infracțiunile cu rezultat praeterintențional, întrucât urmările lor socialmente periculoase lezează două categorii de relații sociale, cuprind în conținutul lor două obiecte juridice distincte, unul principal și altul secundar. Ele, de asemenea sunt prevăzute în mod expres de legea penală ca infracțiuni de sine stătătoare, cu obiect complex, adică cu forme praeterintenționale calificate. Exemplificativ pot fi amintite, în acest sens, tâlhăria urmată de moartea victimei (art. 211 alin. 3, C. pen.) și infracțiunea de viol soldată cu moartea victimei (art. 197 alin. 3, C. pen.) și pirateria care are ca urmare moartea victimei (art. 212, alin. 3, C. pen.).

În literatura de specialitate se mai amintește despre praeterintenția rezultată din concursul intenției cu cazul fortuit. Privită sub aspect etiologic, ea se poate realiza și prin concursul intenției cu cazul fortuit, însă, întrucât acesta din urmă se află în afara oricărei modalități de vinovăție, asemenea praeterintenție rămâne fără relevanță pentru teoria și practica dreptului penal. Fapta săvârșită de subiectul activ în atare situație spirituală față de urmările ilicite mai grave rămâne sub forma de bază a vinovăției, adică este in fracțiune intenționată în ce privește rezultatele mai puțin periculoase pentru societate, prevăzute și dorite de. subiect, iar rezultatele ei mai grave, pe care făptuitorul respectiv nu le-a prevăzut și nici nu putea să le prevadă, sunt fără semnificație penală.

În consecință, praeterintenția este o formă mixtă a vinovăției, care se compune din intenția subiectului de a comite infracțiunea cu urmările ilicite mai puțin periculoase pentru societate și culpa sa față de rezultatele mai grave, produse prin săvârșirea faptei concepute.

4.2. Elementele praeterintenției ca formă de vinovăție.

4.2.1. Urmărirea sau acceptarea producerii unui rezultat periculos pe care făptuitorul l-a prevăzut.

4.2.1.1. Factorul intelectiv. Cum am mai arătat în paginile anterioare, procesul psihic intelectiv din conținutul intenției nu poate fi redus doar la prevederea urmărilor și nici numai la înțelegerea din partea subiectului a faptei săvârșite. El, fiind un element component și necesar al conținutului vinovăției, există și se manifestă pregnant în intenție față de relațiile sociale apărate de legea penală și vătămate sau puse în pericol prin fapta săvârșită, în acțiunea sau inacțiunea fizică însăși, precum și în urmările ei. Cu alte cuvinte, factorul intelectiv din conținutul intenției își are existența sa obiectivă în întreaga infracțiune înțeleasă ca fenomen social-juridic.

Cunoașterea din partea subiectului a relațiilor sociale îi permite descoperirea valorii obiectului juridic al infracțiunii pe care concepe să o săvârșească, cunoașterea gradului în, care statul, prin intermediul legilor penale, apără asemenea obiect, înțelegerea acțiunii sau omisiunii și prevederea urmărilor periculoase pentru societate. Iar imaginea pe care și-o formează asupra urmărilor faptei îl ajută pe autor la cunoașterea gradului de vătămare ce se poate aduce relațiilor sociale respective prin comiterea infracțiunii.

Deci, cunoașterea relațiilor sociale ocrotite de legea penală, înțelegerea acțiunii sau omisiunii concepute și prevederea urmărilor ei dau subiectului posibilitatea să-și dea seama de adevăratul pericol social al faptei sale, luată în toată complexitatea ei.

Factorul intelectiv în raport cu relațiile sociale ocrotite de legea penală și vătămate prin fapta săvârșită de către subiect, adică față de obiectul însuși al infracțiunii, se manifestă prin două modalități de cunoaștere a acestora.

O dată prin cunoașterea lor ca existență obiectivă în societate din perioada istorică dată și apoi prin cunoașterea din partea subiectului a valorii sociale pe care o au ele în societate.

1. Cerința cunoașterii din partea subiectului a relațiilor sociale ca existență obiectivă nu se referă la întregul ansamblu de relații sociale apărate de legea penală, ci numai la acel grup de relații sociale împotriva căruia se îndreaptă acțiunea sau omisiunea infracțională. Cum ar fi, de pildă, cunoașterea din partea subiectului: a relațiilor sociale referitoare la orânduirea socială și de stat, când activitatea lui pune în pericol sau vatămă securitatea internă ori externă a statului; a relațiilor sociale privitoare la viața, sănătatea, integritatea corporală, libertatea omului, dacă acționează, într-un mod sau altul, împotriva persoanei; a relațiilor sociale de proprietate, în cazul unor fapte îndreptate împotriva avutului persoanelor fizice ori juridice.

Unele din relațiile sociale amintite și altele de importanță similară pentru societate sunt cunoscute de orice persoană din obiceiurile stabilite între oameni, altele din activitatea profesională, cum sunt, de exemplu, cele privitoare la activitatea comercială privată, care au. devenit cunoscute oamenilor în virtutea noilor preocupări comerciale, din dispozițiile legale ori din presă etc. De aceea, nu se poate concepe posibilitatea săvârșirii unei fapte îndreptate contra unora din atare relații sociale ca autorul ei – în toată capacitatea sa spirituală – să nu le cunoască.

2. Din moment ce subiectul cunoaște relațiile sociale împotriva cărora își îndreaptă acțiunea sau omisiunea concretă, în mod obișnuit cunoaște și valoarea pe care o reprezintă ele pentru societate, deoarece această valoare este scoasă în evidență de nenumăratele exteriorizări obiective din viața de toate zilele. Grija statului pentru om, concretizată prin asigurarea învățământului gratuit de toate gradele, a locului de muncă corespunzător pregătirii profesionale a fiecăruia, a asistenței medicale de stat pe tot cuprinsul țării, evidențiază valoarea socială a relațiilor sociale care apără viața, sănătatea, libertatea și celelalte prerogative ale omului. Asemenea relații sociale și valoarea lor pentru societate au fost bine cunoscute de inculpat când și-a lovit fiul în abdomen cu pumnul, după care l-a aruncat în râul Bistrița, unde a și de cedat.

Atenția și ocrotirea de care se bucură toate formele de proprietate din partea organelor de stat, a organizațiilor obștești și a cetățenilor, precum și rolul pe care îl joacă în tot sistemul economic, scot în evidență, valoarea deosebit de mare pe care o au relațiile sociale referitoare la bunurile materiale din țara noastră. Am putea spune, deci, că orice om normal dezvoltat, care trăiește în societate, în sânul unor colective de muncă sau de instrucție, înțelege pe deplin valoarea socială a relațiilor sociale privitoare la proprietate, precum și faptul că ele sunt apărate de stat prin intermediul legilor corespunzătoare. Astfel, nu s-ar putea susține că inculpatul nu a cunoscut relațiile sociale referitoare la proprietate și valoarea lor pentru societate când, manevrând ventilul de scurgere a unui rezervor de benzină, descărcând o cantitate însemnată în mai mulți saci de polietilenă, pe care i-a transportat și ascuns în afara unității. În fine, valoarea socială a relațiilor sociale referitoare la anumite activități din societate, cum ar fi, de exemplu, cele ce privesc buna desfășurare a activității unor organizații de stat sau obștești, este determinată de însăși importanța ce o au activitățile respective pentru întreaga societate. Așa, de pildă, inculpatul a știut că pune în pericol relațiile sociale referitoare la siguranța circulației mijloacelor de transport pe căile ferate, în momentul când a silit, prin acte de violență, pe paznicul de barieră să-și părăsească postul, săvârșind astfel infracțiunea de determinare a. părăsirii postului, prevăzută de art. 31, alin. II, raportat la art. 275, alin. 1, C. pen.

Deci, este greu de conceput situația unei fapte infracționale îndreptate contra anumitor relații sociale cunoscute de subiect ca existență obiectivă, fără să le cunoască valoarea lor socială.

3. Legat de această problemă, mai este necesar să fie cunoscută de către subiect valoarea socială pe care o are obiectul nemijlocit al infracțiunii, adică, subiectul să știe în momentul săvârșirii faptei care anume grup de relații sociale interesează obiectul respectiv. Sub acest aspect, este fără semnificație natura obiectului nemijlocit al infracțiunii, ci valoarea lui pentru societate, categoria de relații sociale de care este apărat ca bun social. Astfel că eroarea asupra obiectului material al infracțiunii este neesențială, dacă obiectul împotriva căruia dorește autorul să-și îndrepte acțiunea sa se bucură de aceeași apărare din partea legii penale ca și cel împotriva căruia, din greșeală, și acționează în realitate. În acest sens, sub aspect juridic, este indiferent dacă infractorul, dorind să fure din dulapul victimei un palton, fură din eroare un pardesiu (error în obiecto) sau dacă, în momentul atacului, confundă pe dușmanul său cu o altă persoană, pe care o și ucide (error în persona).

Dar, sub anumite raporturi sociale, persoana omului și bunurile materiale pot să intereseze relații sociale felurite și, în funcție de aceasta, sunt apărate în mod diferit și de către legea penală. Pentru ca fapta săvârșită împotriva unui atare obiect nemijlocit să-i fie imputată subiectului sub calificarea prevăzută de lege, este necesar ca subiectul să fi cunoscut calitatea obiectului respectiv. De exemplu, pentru a reține în sarcina făptuitorului infracțiunea de omor deosebit de grav săvârșită împotriva unei femei gravide (art. 176, lit. „e”, C. pen.), este necesar ca el să fi cunoscut starea de graviditate a victimei, sau, tot în acest sens, insulta, calomnia ori amenințarea îmbracă haina infracțiunii de ultraj (art. 239 C. pen.), dacă se îndreaptă contra unui funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii, sau pentru fapte îndeplinite în /exercițiul funcțiunii, cu știință despre calitatea: respectivă a victimei. Dacă subiectul nu cunoaște această calitate a victimei, fapta săvârșită nu i se poate imputa-drept infracțiune de ultraj. Această opinie este subliniată și într-o decizie penală a Tribunalului județean Târgu-Mureș, prin cuvintele: „… necunoașterea de către infractor a împrejurării că persoana insultată este funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, face să nu fie realizat conținutul infracțiunii de ultraj”.

Bunurile materiale, ca obiect nemijlocit al unor infracțiuni, bucurându-se de ocrotire juridică diferită, dacă fac parte din avutul obștesc față de cele din patrimoniul particular al persoanelor fizice este necesar ca, pentru o justă încadrare juridică a faptei, să se stabilească din ce fel de proprietate face parte bunul material în cauză.

Determinarea apartenenței bunului material la avutul obștesc se face, de obicei, după locul în care se află, utilizarea ce i se dă, după persoanele care îl au în administrare, gestionare, exploatare sau spre păstrare, precum și după însăși natura lui ori anumite semne distincte. Astfel, în ce privește posibilitatea cunoașterii apartenenței bunului la avutul obștesc după persoana care îl gestionează, este edificator furtul unei sume de bani, într-un restaurant de stat, din buzunarul halatului ospătarului de serviciu, pe care instanța de recurs bine l-a calificat drept infracțiune contra avutului obștesc, deoarece infractorul și-a dat seama că banii – proveniți din încasările făcute de la consumatori – au intrat deja în proprietatea organizației comerciale respective, într-o altă cauză, dacă infractorul nu avea cum să-și dea seama de apartenența banilor la avutul obștesc după locul în care au fost găsiți (pe șoseaua națională), inițialele P.T.T. imprimate, pe cei doi saci sigilați cu ceară – în care erau banii – au fost suficiente elemente pentru a-l convinge că sunt proprietate obștească.

În situația când subiectul nu cunoaște, însă, apartenența la avutul obștesc al obiectului material până la consumarea în întregime a faptei, cade și problema vinovăției pentru săvârșirea unei infracțiuni contra avutului obștesc. În acest sens se orientează și instanțele noastre de judecată, când autorul faptei, ținând seama de toate circumstanțele concrete, nu avea de unde să știe despre apartenența obiectului nemijlocit la avutul obștesc. Astfel, într-o cauză judecată de Tribunalul popular al raionului Sânicolaului Mare, întrucât inculpații nu aveau de unde să știe că porcul găsit de ei pe câmp, singur fără păstor, este proprietatea GAS, fapta lor de a și-l însuși n-a fost socotită de instanță infracțiune contra avutului obștesc, ci împotriva proprietății personale a cetățenilor. Sau fapta inculpatului de a pătrunde într-o cameră de hotel folosindu-se fără drept de o cheie adevărată, de unde a sustras o sumă de bani provenită din vânzarea unor perdele ce aparțineau întreprinderii de tricotaje și perdele „Șiretul” din Pașcani și aflată în posesia părții civile M.P., fără să cunoască că banii respectivi constituie avut obștesc, pe bună dreptate instanța de judecată a încadrat-o drept furt contra avutului personal al numitului M.P.f.

Însă, această eroare nu trebuie confundată cu incertitudinea subiectului asupra apartenenței bunului respectiv la avutul obștesc. Când infractorul, stăpânit de atare incertitudine, nu renunță totuși la fapta concepută, înseamnă că acceptă să o săvârșească chiar și împotriva avutului obștesc. Prin urmare, săvârșind-o în asemenea situație spirituală, se face vinovat de o infracțiune contra avutului obștesc

4. Pe lângă cunoașterea din partea subiectului a apartenenței bunului la proprietatea obștească, uneori se ridică, în practica judiciară și necesitatea aprecierii valorii lui pentru unitatea căreia îi aparține. În acest sens, s-a făcut propunerea, în literatura de specialitate, pentru aprecierea valorii bunului pe baza criteriului obiectiv. După acest, criteriu, lipsa valorii obiectului material al infracțiunii „trebuie să existe în realitate și să fie dedusă din elementele obiective și nu din aprecierea subiectivă a făptuitorului”. Cu alte cuvinte, în asemenea situații, să nu fie luat în considerare criteriul „aprecierii subiective a valorii bunului de către subiectul infracțiunii”.

După aprecierea noastră, prin aplicarea criteriului obiectiv al aprecierii valorii bunului în cauză – reținând seama de aprecierea făcută de subiectul infracțiunii – „se: ajunge, în cele din urmă, la imputarea obiectivă a faptei săvârșite, la condamnarea autorului ei chiar și când nu este vinovat. Subiectul, socotind bunul vizat fără valoare pentru unitatea în cauză, este pe deplin convins că prin activitatea sa de însușire și întrebuințare a bunului respectiv nu aduce nici o vătămare relațiilor sociale referitoare la proprietatea obștească. Deci, în asemenea situație, sub aspect subiectiv, fapta nu aparține făptuitorului, ca infracțiune contra avutului public.

De aceea, ar trebui ca această problemă să fie rezolvată, prin aplicarea ambelor criterii. Întâi, să se cerceteze dacă bunul în cauză are sau nu valoare pentru unitatea căreia îi aparține. În acest sens, stabilirea valorii reale a bunului să fie făcută, în raport de necesitatea economică și de profilul de activitate a unității obștești respective, iar nu în raport de situația economică a subiectului faptei săvârșite. Dacă subiectul găsește bunului însușit o întrebuințare în gospodăria sa, nu îndreptățește concluzia că, acel bun ar avea valoare și pentru unitatea în cauză. Apoi, după constatarea valorii economice pentru unitatea păgubită, urmează să se probeze dacă subiectul avea, în momentul săvârșirii faptei, destule temeiuri obiective de apreciere că bunul respectiv n-ar avea valoare economică pentru proprietara lui. Asemenea temei ar putea fi pentru subiect renunțarea, de exemplu, din partea unității la folosirea într-un mod sau altul a reziduurilor, deșeurilor și a felurite piese reformate în procesul de producție, părăsindu-le ca inutilizabile. Mergând pe această linie, socotim că nu pot fi acceptate drept obiect material al infracțiunii de furt din avutul obștesc bunurile abandonate de către unitatea obștească, cele fără valoare sau posibilitate de întrebuințare pentru aceasta, când din „împrejurările de fapt, autorul este convins că își însușește un bun abandonat”. Așa, de pildă, fapta inculpaților de a sustrage de pe terenul cooperativei agricole de producție resturile de sfeclă fără valoare economică pentru unitatea obștească respectivă, rămase pe teren după recoltare, pe bună dreptate instanța de judecată a apreciat că nu întrunește trăsăturile caracteristice ale infracțiunii de furt contra avutului obștesc. Dar, în acest context, ni se pare discutabilă Sentința nr. 2860/1969 a Secției penale a Tribunalului Suprem, prin care se pronunță condamnarea pentru infracțiunea de furt contra avutului obștesc a persoanei care a cules știuleți de porumb sau resturi de cereale rămase pe teren mai mult timp după adunarea recoltei.

Deci, socotim o necesitate științifică de a face aprecierea valorii economice a bunului proprietate obștească – însușit, distrus sau degradat prin fapta infracțională – după ambele criterii. După criteriul obiectiv, să fie stabilit dacă bunul în cauză are sau nu valoare economică pentru proprietara sa. Iar după criteriul subiectiv, să se afle dacă subiectul avea ori nu suficiente temeiuri obiective de a crede bunul respectiv lipsit de valoare economică, pentru unitatea căreia îi aparține.

5. Referitor la cunoașterea relațiilor sociale din partea subiectului, socotim potrivit să discutăm dacă este necesară și cunoașterea din partea lui a caracterului infracțional al faptei sale ori numai știința că atare faptă este socialmente periculoasă.

Rezolvarea într-un fel sau altul a acestei probleme prezintă însemnată importanță teoretică și practică.

În cazul când este reținută drept suficientă doar înțelegerea caracterului socialmente periculos al faptei săvârșite, cunoașterea din partea subiectului a caracterului ei infracțional rămâne fără relevanță penală. Dacă, dimpotrivă, se pretinde chiar cunoașterea ilicitului penal al faptei, ignoranța legii de încriminare din partea subiectului exclude vinovăția sub forma intenției.

Literatura de specialitate cunoaște păreri contradictorii în această materie. Opiniile principale – din doctrina dreptului penal asupra erorii de drept pot fi distinse în trei grupe.

Părerea dominantă – plecând fie de la prezumția cunoașterii legii penale de către toți cetățenii și obligația lor de a o cunoaște, fie de la ideea că legile penale sunt elaborate pe baza unui minim etic comun conștiinței întregii societăți – pentru existența intenției, nu pretinde cunoașterea ilicitului penal al faptei, socotind drept suficientă numai știința agentului că fapta sa este contrară datoriei. Astfel, ignoranța subiectului asupra legii penale care încriminează fapta săvârșită nu înlătură vinovăția.

Unii din adepții acestei păreri, plecând, de la concordanța deplină dintre morală și normele juridice elaborate de stat, apreciază că din cerințele morale – cunoscute încă din școală și familie, din munca cultural-educativă, participarea permanentă la procesul de producție și la viața obștească -cetățenii pot să-și dea seama de caracterul socialmente periculos al infracțiunilor.

Alții, însă, tot în cadrul acestei opinii, se bazează pe posibilitatea reală de cunoaștere a legilor, deoarece legile se publică, se aduc la cunoștința cetățenilor, așa încât „cunoașterea dispozițiilor legale poate fi considerată o realitate”.

O parte din autorii care s-au pronunțat în această materie exprimă o poziție intermediară. În așa-numitele delicte naturale eroarea de drept este socotită neesențială, fără nici o influență asupra vinovăției. Dar, în cazul delictelor de drept pozitiv se acceptă-scuza ignoranței legii, cu efectul penal al erorii de fapt, dacă ignoranța nu se datorează neglijenței sau ușurinței făptuitorului însuși.

Cunoscutul penalist român Ion Tanoviceanu – constatând că prezumția cunoașterii legii de către toți cetățenii este o ficțiune, deoarece nimeni nu cunoaște toate aceste legi – trece ignoranța în rândul circumstanțelor atenuante. Nu acceptă, din necesitate practică, eroarea de drept în rândul cauzelor care înlătură vinovăția.

A treia opinie este pentru includerea cunoașterii ilicitului penal în factorul intelectiv al intenției, adică acest factor să cuprindă și cunoașterea din partea subiectului că fapta sa este interzisă și sancționată de legea penală. Astfel, ignoranța legii penale din partea subiectului urmează să aducă aceeași influență asupra vinovăției, sub forma intenției, ca și eroarea esențială de fapt.

În argumentarea acestei păreri se susține că, deși în societate toate faptele antisociale au atât un caracter imoral, cât și socialmente periculos, nu toate dintre ele sunt interzise de legea penală. Din care cauză, în dreptul, penal „nu este vorba, despre simpla înțelegere din partea persoanei a ceea ce este rău și a ceea ce este bine pentru societate, ci despre acel grad de periculozitate socială a faptei, care îi determină caracterul ei antijuridic în sensul dreptului penal”. Or, dacă – în virtutea principiului imputațiunii subiective fără vinovăție nu este răspundere penală, persoana se face vinovată de săvârșirea faptei încriminate, de legea penală numai când își dă seama de caracterul său ilicit sub aspect penal.

Deci, după această părere, la faptele intenționate, „cunoașterea ilicitului penal este unul din elementele noțiunii vinovăției”

Pentru soluționarea acestei probleme socotim potrivit să plecăm de la două premise. Întâi, de la concepția filosofică asupra necesității și libertății, aplicată în dreptul penal; apoi, de la elementele necesare omului pentru a-și da seama de valoarea fenomenelor sociale în statul modern, adică de la premisele necesare și pentru înțelegerea pericolului social al infracțiunilor.

Problema necesității și libertății reprezintă raportul dintre dezvoltarea obiectivă, legică a naturii și societății, pe de o parte, și activitatea socială și individuală a oamenilor, pe de altă parte.

Necesitatea are o bază obiectivă, exteriorizată prin mersul și succesiunea obiectivă a legilor din natură și societate; libertatea, însă, deși are un temei obiectiv; propriu, este de terminată de prima și are un caracter istoric concret. Drept consecință, gradul libertății depinde întotdeauna de măsura în care necesitatea este înțeleasă.

Prin urmare, omul acționează liber numai când înțelege necesitatea obiectivă, adică când cunoaște realitatea obiectivă din natură și societate și prevede efectele care s-ar declanșa, ca urmare a activității sale personale în condițiile concrete.

Această teză trebuie să constituie punctul de plecare și la rezolvarea problemei dacă, în cazul săvârșirii unei infracțiuni, subiectul se comportă liber numai când cunoaște caracterul penal al faptei sale ori și când înțelege doar periculozitatea ei socială.

Întrucât respectarea legilor statului atât de către orice instituție, cât și de către cetățeni, este o condiție esențială pentru înfăptuirea legalității, această respectare devine o necesitate socială obiectivă.

Dar, înțelegerea acestei necesități, de respectare a legilor statului, și obligația cetățenilor de a-și desfășura activitatea în conformitate cu ele presupun și cunoașterea legilor respective de către cetățeni. Neîndeplinindu-se această condiție, „este greu de presupus că oamenii pot respecta legile și nici nu se poate pune problema unei respectări conștiente și libere a acestora”, deoarece însăși noțiunea de „respectare a legilor” presupune două categorii de procese psihice: cunoașterea legilor de către cetățeni și atitudinea formată față de ele.

O lege sau alta – indiferent de categoria relațiilor sociale pe care le apără – rămâne inexistentă pentru cine nu o cunoaște. Oamenii care nu o cunosc nu au nici o atitudine față de ea. În atare situație, chiar dacă ei își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile sale, nu ne aflăm în prezența unui respect față de lege, ci numai a unei activități care nu-i aduce nici o atingere.

Cu totul alta este situația când cetățenii cunosc legile statului. În primul rând, legile ajută pe oameni la înțelegerea valorii sociale a fenomenelor, la distingerea faptelor reprobate de societate de cele utile ei, precum și la aprecierea răului de pericol social al faptelor dăunătoare societății. În al doilea rând, pe baza acestor cunoștințe, orice persoană poate să ia față de legi o atitudine sau alta, să întreprindă în mod conștient diferite acțiuni, fie în concordanță cu dispozițiile legii, fie în dezacord cu ele. Abia acum se poate vorbi despre o atitudine dușmănoasă sau neglijentă a omului față de legi, când le încalcă, ori despre o atitudine de respect, când acționează în conformitate cu dispozițiile lor.

Odată ce omul se comportă liber față de legile statului numai după ce le cunoaște, urmează să vedem dacă – pentru realizarea factorului intelectiv din conținutul intenției – este necesară din partea făptuitorului cunoașterea ilicitului penal al faptei sau este suficientă înțelegerea caracterului ei socialmente periculos, din moment ce periculozitatea socială constituie o trăsătură generală și cea mai importantă a infracțiunii.

Noțiunea de periculozitate socială a faptei este foarte largă.

Toate faptele ce produc o tulburare socială – de la încălcările disciplinare și până la violarea legilor penale – sunt periculoase pentru conviețuirea socială pentru întreaga societate, însă, între periculozitatea socială pe care o prezintă încălcarea normelor administrative sau disciplinare și cea a violării legii penale este o deosebire foarte mare.

Diferențierea gradului de periculozitate socială a faptelor antisociale este evidențiată de către societate prin sancțiunile ce le prevede pentru săvârșirea lor. În toată gama faptelor periculoase pentru societate infracțiunea ocupă locul cel mai ridicat, deoarece prin ea se pun în pericol cele mai importante relații sociale, aducându-li-se vătămări atât de grave, încât societatea, cu mare greutate: și într-un timp lung, le poate cicatriza.

Din acestea rezultă că omul se face vinovat față de societate pentru săvârșirea în mod liber a oricărei fapte socialmente periculoase indiferent dacă este ea o simplă abatere disciplinară sau administrativă, încălcare a normelor de drept civil ori o infracțiune. Dar, din moment ce aceste fapte au grade diferite de pericol social, și gradul de răspundere personală pentru săvârșirea lor este felurit. Astfel, unei abateri disciplinare sau administrative îi corespunde o răspundere ușoară, iar unei infracțiuni o răspundere mai gravă, care de cele mai multe ori se poate concretiza în privațiunea de libertate.

Gradul mai mare, deosebit, de pericol social al unor categorii de fapte este indicat de către societate prin încriminarea lor de legile penale. Așa încât se socotesc infracțiuni numai acele fapte periculoase pentru societate care sunt interzise în mod expres de legea penală și sancționate ca atare.

Întrucât, pe de o parte, infracțiunile reprezintă gradul cel mai înalt de pericol pentru societate și, drept consecință, sunt sancționate de lege mai aspru decât orice altă categorie de fapte antisociale; iar, pe de altă parte, noțiunea de periculozitate socială este foarte generală, comună tuturor faptelor ilicite, apreciem că pentru existența vinovăției sub forma intenției, în dreptul penal, este necesară din partea subiectului – pe lângă alte procese psihice – și cunoașterea caracterului infracțional al faptei sale.

Pentru realizarea acestei cerințe este suficientă înțelegerea din partea subiectului că fapta concepută este interzisă de legea penală, fără să fie necesară și cunoașterea normei concrete de încriminare și a sancțiunii prevăzute pentru săvârșirea faptei respective.

Odată ce socotim cunoașterea ilicitului penal din partea subiectului drept o premisă necesară pentru comportarea lui liberă față de fapta infracțională, urmează să admitem că în cazul când nu cunoaște această realitate el nu-și dă seama de valoarea socială reală a relațiilor sociale vătămate, de adevăratul pericol social al faptei comise. Deci, în asemenea condiții de necunoaștere a caracterului infracțional al faptei concepute, subiectul nu ia liber hotărârea asupra săvârșirii ei și nu este liber nici când b comite în mod fizic. Lipsa de libertate spirituală în momente atât de hotărâtoare exclude, implicit, și vinovăția, sub forma intenției, pentru săvârșirea faptei respective, dacă, subiectul n-a avut posibilitatea să cunoască caracterul ilicit al acțiunii ori omisiunii sale.

Afară de aceste cerințe obiective, izvorâte din esența proceselor psihice ale omului față de lumea înconjurătoare, irelevanța penală a necunoașterii caracterului infracțional al faptei din partea subiectului vine în contradicție, după aprecierea noastră, și cu cadrul juridic al vinovăției. Pe de o parte, vinovăția interesează numai acele fapte ale omului prin care se violează o anumită normă penală, iar, pe de altă parte, nu are nici o semnificație penală necunoașterea din; partea subiectului a caracterului infracțional al faptei. Adică, deși o faptă socialmente periculoasă îmbracă haina infracțiunii numai când este interzisă și sancționată de legea penală și se impută subiectului numai dacă el a avut față de ea și de urmările sale poziția spirituală, cerută de lege, nu interesează, însă, după opinia majoritară, dacă nu a cunoscut caracterul infracțional al faptei respective.

De aceea, socotim potrivit că eroarea de drept – înțeleasă numai în sensul necunoașterii din partea subiectului a caracterului infracțional al faptei săvârșite – ar trebui să se bucure, în doctrină și în legislația noastră penală, de poziția pe care o are eroarea de fapt, în cazul probării că, ignoranța subiectului n-a fost determinată de propria-i ușurință sau neglijență față de obligația cetățenească de a cunoaște legile statului. În acest fel, s-ar menține și pe mai departe în Codul nostru penal prezumția cunoașterii legii penale, îmbunătățită cu deschiderea posibilității de a face dovada necunoașterii caracterului infracțional al faptei săvârșite. Acest amendament, dacă s-ar aduce alineatului ultim al art. 51 C. pen., ar schimba prezumția absolută a cunoașterii legii penale cu prezumția cunoașterii ei până la proba contrarie, adică cu prezumția legală relativă a cunoașterii legii penale.

Factorul intelectiv în raport cu fapta materială constă din procesele psihice de cunoaștere a împrejurărilor obiective privitoare la activitatea de săvârșire, instrumentele și mijloacele de executare, precum și la valoarea ei socială. Dacă fapta este infracțională, autorul ei trebuie să aibă cunoștință despre vătămarea ce se aduce prin ea relațiilor sociale ocrotite de legea penală, adică să cunoască pericolul ei social.

Tocmai sub aceste forme de cunoaștere se manifestă factorul intelectiv față de acțiunea sau omisiunea subiectului infracțiunii.

Deși omul nu se hotărăște asupra săvârșirii unei fapte până ce nu o cunoaște, se poate totuși s-o voiască și chiar s-o comită, fără să-i cunoască însă adevăratele ei caracteristici. Aceasta se întâmplă când el se bazează, în hotărârea ce o ia, pe anumite cunoștințe eronate, greșite sau incomplete, trunchiate, fie asupra periculozității sociale a faptei său a activității de săvârșire în tot întregul ei, fie în legătură cu mijloacele ori instrumentele de realizare concretă a faptei respective, fiind convins de justețea cunoștințelor sale.

Situații de eroare asupra săvârșirii faptei, a situației de fapt sunt posibile în cele mai variate activități, chiar și în unele fapte fără acțiuni materiale, cum ar fi, de exemplu calomnia, denunțarea calomnioasă, mărturia mincinoasă etc. Edificatoare în acest sens este fapta de denunțare calomnioasă, în care Colegiul penal al Tribunalului Suprem, judecând recursul în supraveghere al Procurorului General, constată că fapta nu este infracțiune, întrucât „inculpatul a fost într-o eroare evidentă asupra situației de fapt și, drept consecință, admite recursul, casează hotărârile anterioare existente în cauză și pronunță achitarea inculpatului.

O eroare asupra periculozității sociale a faptei poate fi creată și de către unele organe de stat sau obștești, care -depășindu-și competența în materie – aduc hotărâri ori eliberează acte prin care dau permisiunea de a se întreprinde anumite activități interzise chiar de legea penală. De cele mai multe ori, persoanele aflate în posesia unor acte de acest fel, neavând cunoștință despre caracterul lor ilegal, întreprind activități permise prin ele, fără să bănuiască lipsa lor de eficacitate și că, în consecință, săvârșesc infracțiuni, într-o situație de eroare asupra competenței organului emitent a fost pus cetățeanul posesor al unei autorizații de tăiere a niște lemne din pădure, eliberată – prin depășirea competenței – de către Sfatul popular al comunei Zece hotare. De bună credință asupra valabilității autorizației primite, cetățeanul și-a tăiat în pădure lemnele-aprobate. Ocolul silvic Alieșd l-a trimis în judecată penală, invocând lipsa de valabilitate a autorizației prezentate, deoarece a fost eliberată de către un organ necompetent. Pe bună dreptate, instanța de judecată l-a achitat pe inculpat, găsindu-l nevinovat, deoarece el nu putea să știe dacă Sfatul popular este ori nu competent de a elibera atare autorizație. Deci, în situații de acest fel, datorită erorii asupra unor trăsături obiective ale faptei însăși, subiectul nu știe că săvârșește o faptă prevăzută de legea penală. În atare situație, fapta se realizează altfel de cum a fost înțeleasă și voită de autor. Drept consecință, și efectele ei firești nu numai că vor fi altele decât cele scontate, dar și neprevăzute de către subiect.

Prin urmare, în cazul săvârșirii unei infracțiuni în asemenea eroare, subiectul nu are cum să cunoască care anume grup de relații sociale și în ce măsură este vătămat sau pus în pericol prin activitatea ce o desfășoară. Cu alte cuvinte, sub aspect subiectiv, fapta nu aparține ca infracțiune autorului ei material, dacă bineînțeles el s-a aflat în eroarea respectivă din momentul luării hotărârii și până la terminarea ultimului act din executarea activității sale.

În această ordine de idei, ni se pare util a fi discutată devierea acțiunii de la obiectul nemijlocit asupra căruia a fost îndreptată spre un alt obiect, ocrotit în aceeași măsură de către legea penală ca și cel vizat, denumită în literatura de specialitate aberratio ictus, care, după unii autori și-ar avea sediul în cadrul erorii asupra acțiunii, iar după alții ea ar face parte din problema erorii asupra raportului de cauzalitate.

După cum poartă și denumirea, de deviere a; acțiunii, rezultatul nu se produce așa cum a fost prevăzut și urmărit de subiect, nu din cauza necunoașterii faptei, ci pentru că acțiunea lui a deviat de la obiectul împotriva căruia a fost îndreptată, spre un alt obiect. Iar devierea are loc nu din motivul unei reprezentări eronate din partea subiectului a raportului de cauzalitate dintre fapta sa și urmările ei, ci datorită unor schimbări intervenite în acțiunea însăși sau în cricumstanțele concrete de excecutare fizică a faptei, necunoscute de autor. Prin urmare, devierea acțiunii – deși nu poate fi inclusă nici în eroarea asupra raportului de cauzalitate și nici în eroarea de fapt referitoare la activitatea de săvârșire, deoarece schimbarea care o determină, are loc chiar în momentul acțiunii, după ce subiectul a luat hotărârea asupra comiterii infracțiunii și înainte de a cunoaște situația nou creată – este totuși mai apropiată de acțiunea materială.

Din considerentele amintite, ne oprim asupra ei în cadrul ^acestei probleme din afara vinovăției.

În legătură cu devierea acțiunii și influența ei asupra vinovăției și implicit asupra răspunderii penale, literatura de specialitate cunoaște două puncte de vedere.

Potrivit primei opinii, susținută de mulți adepți, pentru infracțiunea proiectată de subiect și nerealizată datorită devierii acțiunii avem numai tentativă, iar în privința rezultatului produs prin acțiunea deviată o infracțiune din culpă. În acest fel, există un concurs de infracțiuni: tentativă la fapta proiectată și infracțiune din culpă pentru rezultatul produs, dacă ambele sunt prevăzute și sancționate de legea penală ca atare.

Rațiunea acestei soluții se bazează pe următoarele: subiectul acționează intenționat pentru realizarea faptei -adică o înțelege și o voiește, îi prevede urmările și le dorește sau le acceptă, care însă nu se produc datorită, devierii acțiunii – și neintenționat, imprudent față de urmările cauzate de acțiunea deviată, întrucât nu le-a prevăzut, dar trebuia și putea să le prevadă.

A doua opinie, putem spune chiar dominantă în țara noastră între cele două războaie mondiale, susținută și acum de mulți autori în diferite lucrări de specialitate, „nu acceptă, în cazul devierii acțiunii, existența pluralității de infracțiuni, ci numai a unei singure infracțiuni, și anume a celei proiectate. Fapta inculpatului de a aplica o lovitură intenționat, atingând o altă persoană decât cea vizată, în urma căreia victima decedează, după această opinie, pe bună dreptate instanța a apreciat că nu este omor prin imprudență, ci loviri cauzatoare de moarte.

În sprijinul acestei poziții, se arată că și prin devierea acțiunii se realizează intenția infractorului de a provoca rezultatul socialmente periculos și prin el se aduce vătămarea unei valori sociale egal apărate de legea penală cu cea inițial vizată, lezându-se astfel același obiect juridic, iar tentativa realizată împotriva persoanei avute în obiectiv își pierde individualitatea din moment ce fapta nu se întrerupe în această-fază. Deci, după această opinie, devierea acțiunii „nu are nici o înrâurire nici asupra existenței vinovăției, nici asupra calificării faptului în sine”.

O soluție științifică, după aprecierea noastră, în această materie, poate fi numai una fundamentată pe principiul răspunderii subiective a omului pentru faptele sale, în sensul că poziția spirituală, a subiectului să aibă rolul hotărâtor în aprecierea dacă, în cazul devierii acțiunii, există una sau mai multe infracțiuni.

Întrucât, în asemenea situație nu se poate deduce că subiectul are două poziții psihice calitativ deosebite, ca față de două fapte distincte – una sub forma intenției față de acțiunea concepută și alta sub forma imprudenței față de cea desfășurată și de urmările produse datorită devierii – socotim că în cazul devierii acțiunii este o singură formă a vinovăției, anume intenția directă sau indirectă.

Sub aspect obiectiv, devierea acțiunii poate să aibă loc datorită mânuirii mai puțin precise a instrumentului ales, unei mișcări greșite a subiectului sau datorită schimbării poziției inițiale a obiectului nemijlocit tocmai în momentul acțiunii și astfel ținta reală devine alt obiect decât cel vizat inițial, dar apărat cu aceeași vigoare de către legea penală ca și primul. Prin urmare, datorită schimbării de moment a unor circumstanțe concrete, acțiunea însăși suferă unele modificări în desfășurarea ei, deși obiectul nemijlocit asupra căruia se produce rezultatul este altul decât cel vizat, obiectul juridic vătămat rămâne același, adică tot cel amenințat prin acțiunea concepută de autor.

Deoarece, în cazul acțiunii deviate, se constată o singură formă a vinovăției, deosebiri neesențiale între acțiunea concepută și cea desfășurată în realitate, producerea rezultatului socialmente periculos asupra aceluiași obiect juridic împotriva căruia a și fost îndreptată fapta, socotim că teza unității infracționale este mai întemeiată științific și mai corespunzătoare pentru aplicarea ei în practică.

Factorul intelectiv față de urmările socialmente periculoase se manifestă prin oglindirea raportului de cauzalitate în conștiința subiectului și este cel mai însemnat moment al vinovăției, în general, iar pentru intenție și un mijloc de delimitare a intenției directe de cea indirectă.

După cum știm, în teoria dreptului penal raportul de cauzalitate este socotit un element component al laturii obiective a infracțiunii, prin care se înțelege „legătura de cauzalitate dintre activitatea infracțională și urmarea imediată a acesteia”. Deci, prin el se are în vedere „numai acțiunea (inacțiunea) socialmente periculoasă a unei persoane și rezultatul socialmente periculos produs în urma acestei acțiuni (inacțiuni)”.

În cadrul laturii subiective, însă, interesează, dacă raportul de cauzalitate dintre faptă și urmările sale socialmente periculoase a fost sau nu oglindit în conștiința subiectului. Cu alte cuvinte, sub acest aspect, trebuie stabilit dacă subiectul, cunoscând relațiile sociale și fapta săvârșită cu voință, a prevăzut ori” nu și în ce amploare rezultatele socialmente periculoase.

Dacă pentru răspunderea penală existența reală a raportului de cauzalitate dintre faptă și urmările ei periculoase pentru societate este una din premisele obiective, previziunea sau posibilitatea prevederii din partea subiectului a urmărilor respective constituie una din premisele subiective, în acest fel se realizează cea mai însemnată legătură dintre elementul obiectiv și cel subiectiv al infracțiunii.

Așadar, a treia formă de manifestare a factorului intelectiv din conținutul intenției – condiționată de existența primelor două – este prevederea din partea infractorului a urmărilor socialmente periculoase ale faptei concepute. Dacă primele două forme de manifestare a factorului intelectiv constau în cunoașterea relațiilor sociale și a împrejurărilor faptice existente la timpul prezent, prevederea urmărilor – deși își are rădăcinile, locul de plecare tot în relațiile sociale și în împrejurările obiective ale faptei – se referă la unele schimbări, la anumite fenomene ce urmează să apară și să se desfășoare în viitor. Mai mult decât atât, chiar gradul de previziune asupra a ceea ce se va întâmpla în viitor depinde, în primul rând, de măsura în care sunt cunoscute relațiile sociale, fapta însăși și împrejurările obiective ale săvârșirii infracțiunii și, numai în al doilea rând, de puterea de imaginație a subiectului însuși.

Când cunoștințele subiectului despre relațiile sociale și fapta concepută reflectă realitatea obiectivă, previziunea formată asupra urmărilor certe sau eventuale ale faptei respective, în mod obișnuit, nu este eronată. În esență, sunt prevăzute acele rezultate care, prin acțiunea (omisiunea) săvârșită cu mijloacele și în condițiile avute în vedere de subiect, se și cauzează în mod efectiv. De exemplu, prin faptele sale de spargere, în mod repetat și în timp de noapte, a mai multor vitrine ale unor unități comerciale, de unde a sustras țigarete și băuturi alcoolice, inculpatul a înțeles că vatămă grupul de relații sociale ce apără avutul obștesc, cauzându-i astfel pagube materiale pe care le-a și prevăzut. În schimb, cunoștințele eronate, incomplete despre relațiile sociale și mai ales neprezentarea faptei concepute în toată complexitatea ei, reduc posibilitățile prevederii rezultatului firesc al faptei respective, fiind prevăzute unele urmări nesemnificative. Așa s-a întâmplat în cazul lui J.D., care, în restaurant, a aplicat cu pumnul o lovitură lui M.I. În urma căreia acesta s-a dezechilibrat și a căzut, iar după cinci zile a decedat în spital, rezultat ce a depășit prevederea inculpatului, care prevedere s-a extins doar până la posibilitatea producerii unei vătămări corporale a victimei.

Această concordanță dintre cunoștințele subiectului asupra faptei și a relațiilor sociale ocrotite de legea penală și previziunea rezultatelor pune în discuție, pe de o parte, utilitatea analizei factorului intelectiv din conținutul intenției față de urmările socialmente periculoase; iar, pe de altă parte, dacă este sau nu posibilă o eroare asupra raportului de cauzalitate în situația când sunt juste cunoștințele ce le are subiectul despre faptă și relațiile sociale împotriva cărora aceasta este îndreptată.

Întrucât posibilitatea prevederii nu depinde numai de justețea cunoașterii din partea subiectului a relațiilor sociale și a faptei materiale îndreptate împotriva lor, ci și de puterea lui de imaginație, se impune analiza formelor de manifestare a factorului intelectiv și față de urmările faptei concepute și săvârșite de subiect.

Având în vedere că omul nu întreprinde în mod liber nici o activitate, nici o acțiune de cea mai mică importanță, fără să-i prevadă – cel puțin în linii generale – efectele pe care el le crede certe sau eventuale, studiul factorului intelectiv al intenției în raport cu urmările faptei nu are drept obiect de cercetare existența previziunii ca atare, a previziunii în general, ci prevederea, înainte de toate, a acelor urmări care sunt periculoase pentru societate, după care mai interesează și oglindirea extinderii, mărimii și numărului lor în conștiința subiectului infracțiunii. De asemenea, tot un obiect de cercetare, în acest sens, este și prevederea urmărilor nepericuloase pentru societate, alături de cele care caracterizează infracțiunea concretă, precum și convingerea subiectului asupra șanselor producerii unora ori a altora din efectele prevăzute, adică pe care anume dintre ele le. crede, în privința realizării, certe și pe care numai eventuale.

Prin determinarea extinderii, a numărului și a mărimii efectelor prevăzute de subiect se descoperă dacă acesta, a prevăzut, cel târziu în momentul săvârșirii faptei, înseși urmările socialmente periculoase ori pe altele neesențiale pentru conținutul infracțiunii imputate; dacă, din cele socialmente periculoase le-a prevăzut pe toate sau numai o parte; dacă alături de urmările periculoase pentru societate a prevăzut și unele nepericuloase.

La prima vedere, preocuparea de aceste procese intelective pare lipsită de importanță pentru stabilirea vinovăției, dacă este știut că autorul a cunoscut relațiile sociale și fapta săvârșită – elemente din care se deduce prin raționamente logice și previziunea urmărilor socialmente periculoase. În acest sens, s-ar părea și mai puțin necesară preocuparea de prevederea urmărilor nepericuloase pentru societate, care nu interesează conținutul însuși al infracțiunii. Acestora li se mai adaugă și greutatea reconstituirii întregului tablou pe care și l-a format subiectul în forul său lăuntric asupra urmărilor pe care le-ar putea cauza fapta concepută de el și^ săvârșită în circumstanțele concrete.

Dacă ne-am limita, în studiul factorului intelectiv, numai la formele sale de manifestare față de relațiile sociale și fapta săvârșită, deducând previziunea doar din gradul de cunoaștere a acestora; sau limitându-ne analiza prevederii numai asupra urmărilor socialmente periculoase, ne-am apropia foarte mult de temeiul obiectiv al răspunderii penale, în detrimentul celui subiectiv, deoarece calitatea previziunii depinde – pe lângă gradul de cunoaștere a relațiilor sociale și a faptei concepute – și de imaginația subiectului activ. Astfel, în aceleași condiții de loc și de timp ale săvârșirii faptei concreta, amploarea prevederii urmărilor ei poate fi diferită de la o persoană la alta. Deci, nu exclude posibilitatea nepreviziunii a tuturor urmărilor socialmente periculoase din partea subiectului, chiar și în situația când acesta cunoaște atât relațiile sociale ocrotite de legea penală, cât și caracterul socialmente periculos al faptei.

Afară de urmările socialmente periculoase caracteristice infracțiunii comise, mai pot fi prevăzute de către subiect și alte urmări, mai mult sau mai puțin periculoase, ori chiar nepericuloase pentru societate.

Atunci când, pe lângă urmările caracteristice infracțiunii concepute, autorul mai prevede și posibilitatea cauzării prin acțiunea (omisiunea) lui și a unor urmări mai periculoase, vinovăția își schimbă conținutul în mod substanțial, atrăgând după sine chiar o altă calificare a faptei săvârșite. Cum ar fi, de pildă, când subiectul prevede, drept rezultat al loviturilor sale, pe lângă vătămarea corporală (pe care o crede sigură și pentru a cărei realizare chiar acționează), și posibilitatea cauzării morții victimei, care se și produce. În asemenea situație, infracțiunea de vătămare a integrității corporale (art. 181 C. pen.) se schimbă în omor cu intenție indirectă, dacă din modul realizării laturii obiective se deduce că moartea victimei a fost acceptată de subiect. În acest sens, fapta inculpaților de a lovi victima cu pumnii în regiunea toracică și abdominală, în cadrul unei acțiuni concomitente, provocându-i multiple fracturi costale, rupturi la ambii plămâni și de ficat cu hematom, evidențiază cu prisosință că ei au prevăzut posibilitatea producerii morții victimei și au acceptat atare rezultat. Când, însă, autorul, nedorind moartea victimei, prevăzută ca posibilă, a acționat cu speranța prevenirii sau neproducerii ei din cauze întâmplătoare, fapta respectivă se schimbă în loviri cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.). Ca, de exemplu, cazul în care inculpatul, ajuns acasă sub influența băuturilor alcoolice, a declanșat certuri cu soția. Aceasta, văzându-l beat si cu manifestări violente, a încercat să fugă din apropierea lui. În acel moment, inculpatul a aruncat cu securea în direcția ei, lovind-o cu tăișul în gamba piciorului drept, provocându-i o plagă tăiată, cu secționarea vasculară venoasă. Fără îngrijiri medicale adecvate, datorită șocului hemoragie prin hemoragie externă, victima a decedat a doua zi. Din modul cum a acționat, în cadrul întregului tablou al faptei, rezultă cu prisosință că inculpatul a prevăzut posibilitatea producerii rezultatului mai grav, dar ușuratic a sperat că nu se va produce. Deci, când loviturile aplicate victimei cauzează moartea acesteia, fapta poate să rămână, sub calificarea infracțiunii de vătămare a integrității corporale numai dacă autorul n-a prevăzut și nici nu putea să prevadă asemenea rezultat. Prin urmare, calificarea unei fapte de această natură și cu urmări de genul celor amintite depinde de amploarea rezultatelor prevăzute de subiect, precum și de atitudinea sa față de ele. Tot o situație demnă de atenție avem când, alături de rezultatele socialmente periculoase caracteristice unei anumite infracțiuni, sunt prevăzute și unele urmări nepericuloase pentru societate, care au constituit motivul nerenunțării la faptă chiar cu riscul producerii și a celor socialmente periculoase. Deși atare situație nu schimbă conținutul însuși al vinovăției, în baza alineatului ultim al art. 74 C. pen., se pot reține în favoarea autorului faptei unele circumstanțe atenuante.

O importanță însemnată pentru deosebirea intenției directe de cea indirectă o are, așa cum am mai arătat, și stabilirea convingerii de care a fost stăpânit subiectul, în momentul săvârșirii infracțiunii, asupra realizării urmărilor socialmente periculoase prevăzute de el. În acest sens, este important de stabilit dacă subiectul a săvârșit fapta imputată, trăind convingerea că, urmările periculoase pentru societate se vor produce în mod sigur sau că ar fi posibil să nu fie cauzate de fapta pe care o execută. Când se constată că el a fost convins de producerea lor în mod necesar (cert), suntem, sub aspect intelectiv, în prezența unei intenții directe; în situația când, din tot ansamblul de circumstanțe concrete, rezultă o stare sufletească de îndoială, de nesinguranță, de probabilitate asupra cauzării rezultatelor respective, avem fie intenție indirectă, fie numai culpă din ușurință. Rolul hotărâtor pentru conținutul uneia sau alteia din acestea două din urmă, îl va avea – cum vom vedea mai târziu -forma de manifestare a factorului volitiv față de urmările prevăzute ca posibile.

În această privință, arătăm că, în studiul vinovăției, urmările necesare nu sunt identice cu fenomenul-efect necesar și nici urmările eventuale (posibile) cu fenomenul-efect întâmplător. Fenomenul-efect are în mod obiectiv caracterul de necesar sau de eventual, rezultat din însăși natura lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Întrucât prevederea, deși se bazează pe anumite premise obiective, este o imagine subiectivă, formată în conștiința subiectului, a fenomenului ce se va produce în viitor, urmările necesare ori numai eventuale ale unei fapte infracționale au și o nuanță subiectivă. Deși se produc fără îndoială în mod obiectiv, ca rezultat al faptei săvârșite, este posibil ca unele din ele obiectiv necesare, pentru subiect să fie numai eventuale sau chiar să nu le prevadă. Mai mult chiar, să prevadă anumite urmări care nu-și au un temei obiectiv și, în consecință, să nu se producă prin săvârșirea faptei. Cauzele neconcordanței dintre urmările prevăzute de subiect și cele produse în realitate, de obicei, sunt fie necunoașterea ori cunoașterea incompletă a relațiilor sociale sau a faptei, fie capacitatea deficitară de prevedere a subiectului.

Din aceste motive, socotim că stabilirea dacă subiectul a prevăzut necesitatea ori numai eventualitatea producerii urmărilor socialmente periculoase să fie făcută după criteriul subiectiv, adică ținându-se seama de ceea ce el – cu toate însușirile sale psihice și fizice – a prevăzut ca necesar ori ca eventual din tot ce s-a cauzat prin infracțiunea săvârșită. Desigur că întreaga oglindă, formată în conștiința subiectului în momentul comiterii infracțiunii, se reconstituie (în măsura posibilităților) pe baza elementelor obiective, rezultate din ansamblul probelor existente în cauză.

Plecând de la realitatea stabilită că ignoranța sau cunoașterea incompletă a relațiilor sociale și a faptei determină, de obicei, prevederea altor rezultate decât cele cauzate în mod obiectiv, socotim potrivit să discutăm și posibilitatea erorii de fapt – esențială sub aspect penal – asupra raportului de cauzalitate în condițiile cunoașterii juste din partea subiectului a relațiilor sociale și a faptei concepute de el.

O dată ce pentru existența intenției în- ce privește rezultatele socialmente periculoase este suficientă prevederea din partea subiectului că ele vor fi cauzate de activitatea sa fizică, nepreviziunea ori prevederea greșită a unor amănunte sau detalii ale modului ori succesiunii producerii rezultatelor respective nu constituie, sub aspect penal, o eroare esențială asupra raportului de cauzalitate. În consecință, neprevederea unor astfel de amănunte ori detalii ale urmărilor nu interesează nici situația când subiectul cunoaște fapta și relațiile sociale ocrotite de legea penală.

Rămâne, prin urmare, de văzut dacă este posibil sau nu ca – în condițiile de cunoaștere a faptei și a relațiilor sociale – subiectul activ al infracțiunii să nu prevadă urmările socialmente periculoase în esența lor.

Întrucât între realitatea socială obiectivă, activitatea individuală a omului și rezultatele provocate de aceasta există o legătură dialectică de la cauză la efect, cunoașterea primelor două de către subiectul activ atrage ,după sine și prevederea din partea lui a celor din urmă. În cazul unei infracțiuni, cunoașterea relațiilor sociale ocrotite de legea penală, precum și a faptei prin care primele ar putea fi. puse în pericol sau chiar vătămate, presupune și înțelegerea din partea agentului a caracterului ei socialmente periculos. Odată ce infractorul cunoaște această realitate, este de neconceput, după aprecierea noastră, ca el să nu prevadă cel puțin o parte din rezultatele socialmente periculoase care ar putea fi cauzate prin săvârșirea în circumstanțele concrete de loc și de timp – a faptei concepute. Din totalul consecințelor cauzate de acțiunea-omisiunea fizică, anumiți oameni le prevăd pe unele, alții pe altele și prea puțini și le oglindesc în conștiință chiar pe toate; apoi, cele prevăzute nu prezintă același pericol pentru societate. De asemenea, se poate întâmpla ca același rezultat socialmente periculos să fie prevăzut de o persoană ca fenomen necesar al faptei, iar pentru alta să pară doar eventual.

Așadar, în condițiile de cunoaștere a relațiilor sociale ocrotite de legea penală și de înțelegere a caracterului socialmente periculos al faptei este exclusă posibilitatea unei erori de fapt esențiale asupra raportului de cauzalitate, în sensul că subiectul să nu prevadă nici una din urmările periculoase pentru societate. Ceea ce rămâne totuși cu valoare de eroare de fapt asupra raportului de cauzalitate, în situații de cunoaștere a relațiilor sociale și a faptei, este neprevederea din partea subiectului a unei părți din totalul urmărilor socialmente periculoase, care sunt chiar pricinuite în realitate prin săvârșirea faptei voite de el. Asemenea urmări caracteristice faptei comise, scăpate din raza previziunii subiectului, pot să fie la fel de periculoase pentru societate ca și cele. prevăzute sau să prezinte chiar un pericol mai mare. Dacă, datorită însușirilor spirituale și situației sale psihice concrete, subiectul nici nu avea cum să prevadă respectivele urmări, atunci se află dincolo de limitele oricărei forme de vinovăție. Drept consecință, în cadrul legii penale, nu-i pot fi imputate sub nici o formă.

Deci, rezultatele neprevăzute de subiect și cauzate de fapta lui concomitent ori succesiv cu cele prevăzute rămân fără semnificație penală, dacă în circumstanțele concrete nici nu putea să le prevadă, chiar dacă prin natura lor sunt mai periculoase pentru societate decât cele oglindite în conștiința sa. În acest fel, neprevederea unor urmări socialmente periculoase și imposibilitatea subiectivă a infractorului de a le prevedea constituie o eroare de fapt esențială referitoare la raportul de cauzalitate.

4.2.1.2. Factorul volitiv din conținutul intenției. Factorul volitiv se manifestă în strânsă împletire, influențare reciprocă cu factorul intelectiv, în toată infracțiunea ca fenomen social-juridic, deoarece și infracțiunea, ca orice activitate voluntară a omului, se realizează pe baza unui plan mintal, în care sunt imaginate acțiunea-inacțiunea însăși, situația înconjurătoare în care se va atinge scopul propus, precum și rezultatul final al faptei respective. În limitele și determinat de acest plan mintal, subiectul dorește sau acceptă infracțiunea și, în consecință, procedează la realizarea ei concretă.

Astfel, factorul volitiv din conținutul vinovăției se va manifesta, în mod obiectiv, sub diferite forme și în anumite raporturi cu cel intelectiv, ca o atitudine psihică a subiectului infracțiunii față de relațiile sociale vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea faptei concepute, față de fapta însăși, înțeleasă ca acțiune-omisiune fizică, precum și față de urmările ei periculoase pentru societate.

Factorul volitiv fată de relațiile sociale. Cunoașterea de către om a lumii înconjurătoare, a relațiilor sociale cu care vine în contact nemijlocit, cauzează în conștiința sa apariția unor procese psihice afective și motivaționale, care îl determină să ia o anumită atitudine față de relațiile sociale respective: fie una de consimțire, când va acționa în concordanță cu ele, pentru consolidarea și dezvoltarea lor; fie una de împotrivire sau indiferență, când va căuta să împiedice desfășurarea lor, încercând uneori acțiuni prin care să le vatăme ori să le pună în pericol într-un fel sau altul.

Atitudinea de împotrivire față de relațiile sociale concrete, de neacceptare a lor, se formează când persoana își dă seama că ele nu sunt cele mai potrivite pentru realizarea cerințelor sale materiale ori spirituale, imediate sau îndepărtate. Ea poate fi mai înverșunată, uneori chiar dușmănoasă, plină de ură, când subiectul urmărește cu ardoare realizarea cerințelor sale personale, împiedicate de relațiile sociale respective și poate constitui îndemnul la luarea hotărârii de a întreprinde o acțiune ori alta, îndreptată contra acestor relații sociale.

În schimb, atitudinea pasivă față de relațiile sociale cunoscute, dacă nu-l impulsionează pe subiect la luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea prin care s-ar aduce a vătămare acestor relații, nici nu-l împiedică în luarea unei atare hotărâri, când este împins de alte motive. De obicei, în asemenea poziție spirituală față de un anumit grup de relații sociale, subiectul acceptă să desfășoare o activitate îndreptată împotriva lor, când are convingerea că, prin ea va atinge în primul rând scopul urmărit.

În majoritatea cazurilor de intenție directă subiectul are o atitudine spirituală de împotrivire față de relațiile sociale contra cărora își proiectează fapta sa antisocială, iar în unele infracțiuni atitudinea lui este chiar de ură față de relațiile sociale respective. Atare atitudine au avut inculpații, după aprecierea noastră, când s-au hotărât să fure cartofi de pe câmp, înarmâdu-se în acest scop cu răngi și pietre, în vederea eventualei exercitări a violenței împotriva paznicului.

Atitudinea de indiferență, însă, față de relațiile sociale cunoscute și care ar putea fi vătămate ori puse în pericol prin săvârșirea faptei proiectate este foarte des întâlnită în cazurile de intenție indirectă, mai ales când subiectul se hotărăște pentru săvârșirea faptei în vederea atingerii unui scop străin relațiilor sociale respective, din care cauză acceptă și vătămarea relațiilor sociale amenințate. Scopul urmărit de subiect prin săvârșirea faptei cu intenție indirectă, de obicei, contravine normelor de conduită morală, îmbrăcând de cele mai multe ori haina ilicitului penal. În acest sens, putem lua, de exemplu, fapta unui infractor, care – în scopul creării unui mijloc de distracție pentru sine și a celorlalți oameni ce călătoreau împreună cu el în caroseria unui camion – a aruncat de mai multe ori cu var nestins îh trecători, lovindu-i în față, cauzându-i în acest fel uneia din victime pierderea, în cele din urmă, a unui ochi. Infractorul, cunoscând caracterul nociv al acțiunii varului nestins asupra feței umane și mai ales asupra ochilor, a prevăzut și posibilitatea de a atinge și ochii victimelor cu granule de var, care prin acțiunea lor să ducă chiar până la pierderea vederii. Deși n-a dorit asemenea rezultat, din modul cum și-a continuat activitatea s-a stabilit că a acceptat totuși și urmările mai grave. Astfel, din tot ansamblul faptei săvârșite se desprinde, pe de o parte, scopul de a se distra de situația neplăcută a trecătorilor loviți cu var în față, pe de altă parte, indiferența sa față de relațiile sociale ce ocrotesc integritatea corporală a persoanei, precum și ușurința cu care a acceptat și posibilitatea producerii rezultatului mai grav. Deci, pe bună dreptate instanța de fond și Gr. Rîpeanu, în nota asupra acestei spețe, au constatat existența intenției indirecte în fapta săvârșită.

Alteori, însă, scopul urmărit de subiect prin fapta proiectată poate să fie în deplină concordanță cu regulile morale și, în consecință, prin însăși conținutul său, să nu intereseze dreptul penal sub nici un fel de raport. Sub acest aspect, este relevantă, după aprecierea noastră, fapta subiectului de a conecta la rețeaua electrică de 220 W gardul de sârmă ghimpată ce-i împrejmuia grădina de legume, în scopul prevenirii unor fapte de furt. Drept rezultat, a fost electrocutat mortal un soldat, care lucra la săparea unui șanț de fundație în apropierea gardului. Recurgând în mod conștient la folosirea împotriva furtului a unui mijloc de apărare apt de a cauza, printr-o simplă atingere a gardului, chiar și moartea unui om, subiectul a acceptat și producerea eventuală a rezultatului socialmente periculos nedorit. Asemenea faptă evidențiază cu prisosință o atitudine de indiferență din partea autorului ei față de relațiile sociale ce ocrotesc viața și sănătatea omului, dacă a fost acceptată și eventualitatea electrocutării mortale a unui om. De aceea, socotim că fapta a fost săvârșită cu intenție indirectă și, în consecință, calificarea ei de către instanța de fond drept omor fără voie este nejuștă.

Însă, caracterul licit sau ilicit sub aspect penal al scopului urmărit de subiect nu influențează cu nimic esența conținutului intenției indirecte, deoarece acest conținut este determinat de poziția spirituală a subiectului față de relațiile sociale, față de fapta însăși și față de urmările socialmente periculoase, pe când natura scopului urmărit de subiect poate doar să influențeze asupra gradului vinovăției, asupra pedepsei, ca circumstanță personală atenuantă ori agravantă.

Dacă caracterul licit ori ilicit al scopului urmărit de infractor prin fapta săvârșită este irelevant pentru intenția indirectă, în schimb conținutul său are un rol însemnat în intenție ca formă a vinovăției, deoarece el poate fi utilizat ca mijloc la distingerea intenției directe de cea indirect. La intenția directă, relațiile sociale față de care subiectul deja și-a format o atitudine de împotrivire, împreună cu procesele afective și cu alte situații, formează cauza determinantă a scopului imediat al infracțiunii. Acest scop, odată format, devine coordonatorul întregii activități ce interesează fapta respectivă. La intenția indirectă, însă, scopul este determinat de alte relații sociale decât cele vătămate ori puse în pericol prin infracțiunea comisă și se găsește dincolo de limitele acesteia, indiferent dacă este licit ori ilicit. Drept consecință, și în ceea ce privește rezultatul socialmente periculos al infracțiunii săvârșite, în prima modalitate a intenției scopul va coincide mai mult sau mai puțin cu rezultatul respectiv, iar în cea de a doua întotdeauna se va afla doar alături de el.

Factorul volitiv față de fapta infracțională se manifestă prin voința subiectului de a realiza acțiunea-omisiunea materială. Această formă de manifestare este identică în ambele modalități ale intenției atât în intenția directă, cât si în cea indirectă.

În doctrina dreptului penal manifestarea factorului volitiv din conținutul intenției prin voința subiectului de a realiza fapta materială este unanim recunoscută, chiar dacă unii autori acceptă existența proceselor psihice de voință numai față de acțiune-omisiune sau dacă alții le extind și asupra urmărilor socialmente periculoase.

Manifestarea factorului volitiv față de faptă înțeleasă ca acțiune-omisiune, deși este identică în ambele modalități ale intenției, joacă un rol însemnat în conținutul acestei forme de vinovăție, deoarece voința de a săvârși fapta materială -odată determinată de factorul intelectiv și de procesele psihice afective – pe de o parte, „mobilizează energiile necesare în vederea și pentru punerea în executare a hotărârii luate”, iar pe de altă parte, ne scoate în evidență „legătura internă dintre om și fapta materială, după care spunem că fapta este a autorului”. Deci, existența voinței subiectului de a realiza acțiunea-omisiunea constituie o dovadă clară că actul material respectiv aparține subiectului infracțiunii, precum și o bază de plecare în cercetarea modalităților și gradelor intenției. În schimb, lipsa voinței ne conduce spre concluzia contrară, aceea că fapta nu aparține sub aspect subiectiv autorului ei material. Astfel, în asemenea situație, cercetarea penală, în continuare a faptei săvârșite rămâne fără obiect, deoarece îi lipsește unul din elementele componente ale vinovăției.

În cadrul acestei probleme socotim potrivit să discutăm situația de săvârșire a unor fapte încriminate de legea penală, înțelese ca atare și nevoite de autorul lor material.

Deși omul, stăpân pe facultățile sale psihice, întreprinde în mod obișnuit numai activități pe care le înțelege și le voiește, datorită unei constrângeri morale sau fizice săvârșește totuși chiar și fapte infracționale, pe care le înțelege, dar nu le voiește. Forța care îl determină să procedeze la săvârșirea lor vine din partea unor persoane fizice, a felurite întâmplări, situații, evenimente naturale ori sociale.

În cazul constrângerii – indiferent dacă este morală sau fizică, dacă se exercită de către persoane fizice ori se datorează unor întâmplări, evenimente, situații naturale sau sociale – este realizat factorul intelectiv sub toate formele de manifestare. Subiectul înțelege relațiile sociale împotriva cărora se îndreaptă fapta sa materială, cunoaște caracterul ei antisocial și-i prevede rezultatele socialmente periculoase, însă, nu este realizat factorul volitiv sub nici o formă, de manifestare, în sensul că autorul are o poziție pozitivă față de relațiile sociale respective, nu voiește fapta materială îndreptată împotriva lor și, în consecință, nu dorește nici rezultatele socialmente periculoase caracteristice infracțiunii respective.

Constrângerea morală constă în paralizarea libertății de voință a omului de către niște forțe străine lui, ce vin din partea unei persoane fizice, obligându-l la săvârșirea unei infracțiuni, pe care o înțelege și nu o voiește, dar o săvârșește datorită „unei amenințări cu un pericol grav pentru viața, sănătatea, libertatea proprie sau a altuia, pericol pe care cel amenințat nu-l poate înlătura altfel”. Prin urmare, în asemenea situație, persoana amenințată este „silită să aleagă între comiterea unei infracțiuni și suferirea unui rău imediat”. Fiind săvârșită sub imperiul amenințării cu un pericol grav, ilicit, care nu poate fi înlăturat pe o altă cale, fapta infracțională respectivă, cu toate că este înțeleasă de autorul ei material, el nevoind să o comită, nu-i aparține sub aspect subiectiv. Din aceste motive și legiuitorul nostru, prin alineatul II, art. 46 C. pen., nu socotește infracțiuni acele fapte prevăzute de legea penală, care se comit în condițiile de constrângere morală.

Totuși, în condițiile de constrângere morală fapta se săvârșește cu voință. Voința de a o săvârși vine din partea persoanei ce amenință pe autorul material. Persoana care amenință înțelege periculozitatea socială a faptei pe care o cere de a fi săvârșită și o voiește, din care cauză subiectiv îi aparține în întregime.

Deci, avem constrângere morală numai când infracțiunea se comite la cererea unei persoane fizice, adresată direct sau mijlocit autorului material și este însoțită de o amenințare cu un pericol grav pentru viața, sănătatea, integritatea corporală ori libertatea personală a altei persoane de care este legată printr-o puternică afecțiune, care pericol produce celui amenințat o stare de teamă, de groază și nu poate fi înlăturat prin alte mijloace.

Constrângerea fizică se exercită de către o forță umană sau naturală prin care sunt îngrădite posibilitățile fizice ale unei persoane de a-și desfășura o anumită activitate utilă societății, la care este obligată prin lege, și a cărei neîndeplinire poate cauza grave consecințe sociale, din care motive este încriminată de legea penală și sancționată ca atare. Situațiile de constrângere fizică pot fi foarte diferite, determinând comiterea unor fapte prevăzute de legea, penală de o gamă variată în ceea ce privește periculozitatea socială și obiectul lor juridic. Astfel, se găsesc în situația de constrângere fizică paznicul unui depozit, imobilizat de hoți în timp ce aceștia fură bunurile aflate sub paza sa; chirurgul sechestrat în timp ce trebuia să facă o intervenție chirurgicală urgentă, hotărâtoare pentru viața bolnavului; soldatul, aflat în concediu, este ținut în carantină în timp ce trebuia să se prezinte la unitate. Toate acestea sunt neîndepliniri ale unor activități la realizarea cărora persoanele în cauză sunt obligate prin lege, iar pentru neexecutarea lor, în condițiile obișnuite, ar fi trase la răspundere penală.

În această formă de constrângere, după cum se vede, forțele străine acționează nemijlocit asupra energiei fizice a persoanei constrânse, paralizându-i-o complet în ceea ce privește posibilitatea de a acționa conform obligațiilor sale. Deci, constrângerea fizică este așa de puternică încât persoana asupra căreia se exercită nu-i poate rezista, adică forța care acționează nu poate fi învinsă prin puterile sale. În acest fel, fiind împiedicată fizic de a se mișca liber în vederea desfășurării activității la care este obligată prin lege, persoana este constrânsă să comită o faptă prevăzută de legea penală, pe care, înțelegând-o, nu o voiește, dar nu poate proceda altfel. Sub acest aspect, socotim justă hotărârea instanței noastre supreme de respingere a recursului inculpatei, motivat prin aceea că ea a participat la infracțiunea săvârșită de soțul său din teamă față de acesta, care o bătea dacă nu-i aducea la îndeplinire cerințele sale, deoarece din asemenea situație „nu se poate trage concluzia că numita a acționat în afara voinței ei, fiind constrânsă din punct de vedere fizic în așa mod încât să nu fi putut proceda altfel”.

Prin urmare, din punct de vedere intelectiv persoana constrânsă fizic își păstrează întreaga capacitate de înțelegere a valorii sociale pe care o are fapta săvârșită, însă sub aspect volitiv îi lipsește voința comiterii ei. Lipsind, deci, factorul volitiv din conținutul intenției, subiectiv fapta săvârșită nu aparține- autorului ei material. Din această cauză legiuitorul nostru, prin dispozițiile alin. I, art. 46 C. pen., scoate din rândul infracțiunilor pe acele fapte prevăzute, de legea penală care sunt comise în condițiile constrângerii fizice.

Factorul volitiv în raport cu urmările socialmente periculoase. Întrucât psihologic nu-i posibil ca omul să-și formeze o poziție spirituală pozitivă sau negativă față de ceva ce pentru el nu există, și în cazul conceperii unei infracțiuni subiectul poate să-și manifeste într-un fel sau altul atitudinea numai față de acele urmări socialmente periculoase pe care le prevede ca efecte ale faptei sale. Dintre urmările prevăzute, așa cum am mai arătat, subiectul pe unele le prevede drept efecte sigure, certe ale faptei sale, iar pe altele numai ca probabile, eventuale. Încă înainte de a lua hotărârea asupra săvârșirii infracțiunii concepute, agentul poate să aibă o atitudine diferită față de urmările periculoase pentru societate: pe unele să le dorească, iar pe altele nu.

La intenția directă, factorul volitiv față de rezultatele prevăzute se manifestă prin voința subiectului de-a le vedea realizate, la intenția indirectă, însă, manifestarea acestui factor este cu ceva mai complexă. Urmările prevăzute ca rezultat posibil al faptei voite nu sunt dorite de făptuitor, ci numai acceptate în eventualitatea că s-ar produce și ele, alături de altele pe care le dorește drept scop imediat al acțiunii-omisiunii concepute.

Dorința, nedorința și acceptarea – ca procese psihice din conținutul intenției – sunt, prin urmare, trăiri spirituale ale subiectului infracțiunii față de urmările socialmente periculoase, ce s-ar produce în viitor ca efecte necesare (certe) sau eventuale ale faptei sale, săvârșită în anumite condiții de loc și de timp. Dacă dorința și nedorința – prima pozitivă și a doua negativă – sunt forme hotărâte de manifestare a voinței față de urmările periculoase pentru societate, acceptarea urmărilor nedorite, cu toate că este o formă pozitivă de manifestare a voinței față de ceva ce se Va produce în viitor, reprezintă totuși un rezultat al luptei în conștiința agentului dintre nedorința realizării efectelor caracteristice infracțiunii săvârșite și dorința producerii altor efecte, exterioare conținutului infracțiunii respective. Acceptarea rezultatelor nedorite se formează în psihicul subiectului, ca manifestare a voinței, când își dă seama că urmările dorite, de el se Vor realiza prin săvârșirea faptei care ar putea cauza și unele rezultate nedorite. Așadar, imaginea urmărilor dorite – situate în afara conținutului infracțiunii săvârșite – are un rol -de motive în procesul de transformare, în conștiința subiectului, a nedorintei realizării rezultatelor periculoase pentru societate și în acceptarea, dacă eventual s-ar produce prin săvârșirea faptei. Rezultatele caracteristice infracțiunii săvârșite sunt acceptate, deci, numai condiționat, când subiectul este pătruns de convingerea că urmările dorite de el se vor realiza prin comiterea faptei de a cauza și rezultatele nedorite.

Prin urmare, factorul volitiv din intenția directă se manifestă față de rezultatele socialmente periculoase, adică față de urmările ce caracterizează infracțiunea săvârșită prin dorința fermă a subiectului de a le vedea realizate. Cu alte cuvinte, aceasta este forma pozitivă, bine precizată, de manifestare a voinței față de rezultatele periculoase pentru societate. Asemenea formă pozitivă, bine precizată, de manifestare față de urmările socialmente periculoase ale infracțiunii de furt, a avut-o inculpatul O.V. În momentul când, musafir fiind al părții vătămate N.I., profitând de lipsa acesteia din încăpere, a sustras un casetofon și a părăsit apartamentul prin fereastra deschisă. Ceea ce interesează, în această privință, este trăsătura esențială a rezultatelor infracționale, iar nu detaliile, modul, condițiile de loc și de timp în care se vor produce, dacă legea nu condiționează expres conținutul vinovăției de atare situații. Astfel, rămâne fără semnificație sub aspect penal faptul că subiectul a dorit realizarea urmărilor dăunătoare în anumită ordine și detalii, în anumite circumstanțe de loc și de timp, pe când în realitate ele apar și se desfășoară cu totul altfel, menținându-se însă în limitele vinovăției caracteristice infracțiunii concepute. Dacă, de exemplu, din instrumentul utilizat, intensitatea și locul aplicării loviturii se deduce voința subiectului de a ucide, faptul că victima, a decedat după un oarecare timp și nu imediat, așa cum se aștepta infractorul, rămâne fără relevanță pentru conținutul vinovăției, respectiv pentru schimbarea calificării faptei din crimă, de omor în lovituri cauzatoare de moarte.

Factorul volitiv din intenția indirectă, însă, are o latură negativă hotărâtă, de nedorință a rezultatelor ce caracterizează infracțiunea, pe care le prevede doar ca efecte posibile ale faptei sale. Însă, nedorință realizării acestora din urmă intră în conflict cu dorința subiectului de a obține cu orice preț anumite rezultate, pe care le socotește realizabile prin săvârșirea faptei ce ar putea cauza și producerea urmărilor nedorite. Și astfel, din asemenea conflict dintre cele două atitudini hotărâte și diametral opuse, se formează în conștiința subiectului o poziție spirituală nouă față de rezultatele nedorite ale faptei concepute, anume aceea de acceptare în eventualitatea că s-ar produce. Ea se formează numai când subiectul este convins că fapta sa este o cale sigură de atingere a scopului propus. În cele mai multe situații de săvârșire a infracțiunii cu intenție indirectă subiectul este convins că altă modalitate de a ajunge la urmările dorite nu există, din care cauză acționează, de obicei, cu mult calm, răbdare, concentrându-și întreaga capacitate spirituală în vederea atingerii rezultatului dorit. Edificatoare, în acest sens, sunt însă infracțiunile de furt calificat, prin: sustragerea portofelelor din buzunarele victimelor sau a poșetelor, în scopul însușirii banilor din ele însă, în care se păstrează, de obicei, și actele de identitate. Însușirea banilor în asemenea situație, infractorul o dorește, pe când însușirea actelor de identitate nu o dorește, însă o acceptă totuși și pe aceasta din urmă, dacă eventual în portofel sau în poșetă s-ar găsi și acte de identitate, deoarece pe altă cale nu poate să realizeze însușirea banilor, în condițiile concrete de loc și de timp. Astfel, furtul banilor este săvârșit cu intenție directă, iar al actelor de identitate cu intenție indirectă, deoarece l făptuitorul a prevăzut și posibilitatea producerii acestor rezultate, „pe care, deși nu le-a dorit, le-a acceptat în mod conștient”. De aceea, socotim nejuste sentința penală nr. 87/1955 a Tribunalului popular al raionului Gura-Humorului și Decizia penală nr. 1586/1957 a Col. III mixt a Tribunalului capitalei, prin care asemenea fapte nu sunt socotite furturi calificate. În schimb, pe bună dreptate, Tribunalul municipiului București, Secția a II-a pen., prin Decizia nr. 44/1976, a apreciat că inculpatul, sustrăgând cu intenție directă poșeta unei persoane, a avut reprezentarea eventualității ca în poșetă să se găsească și actul de identitate a victimei, socotind fapta drept furt calificat.

Situații mai rare de săvârșire a infracțiunii cu intenție indirectă se întâlnesc când subiectul, aflâdu-se într-o stare de oarecare tulburare sufletească, are speranța că fapta sa este unul din mijloacele eficace de atingere a scopului dorit. El săvârșește fapta respectivă chiar cu riscul cauzării rezultatelor mai grave, acceptâdu-le în eventualitatea că s-ar produce ca efecte ale comportării sale. Drept exemplu, în această privință, poate fi luată fapta numitului B.P., care, datorită unor neînțelegeri familiale, i-a aplicat mamei sale mai multe lovituri în cap, cu o coadă de mătură, din care cauză victima a încetat din viață a doua zi. Deși scopul aplicării loviturilor a fost acela de a pune capăt certurilor, însă ținând seama de natura obiectului utilizat, regiunea corpului în care au fost aplicate loviturile, constituie o dovadă elocventă că infractorul a prevăzut și posibilitatea producerii morții victimei, acceptând acest rezultat mai grav. Întrucât, din toată starea de fapt, rezultă cu prisosință acceptarea conștientă din partea infractorului și producerea eventuală a morții victimei, calificarea faptei în discuție drept lovituri cauzatoare de moarte, după aprecierea noastră, este greșită, mai ales că infractorul, cu șapte ani în urmă, a omorât și pe tatăl său prin mijloace similare.

În fine, și speranța întemeiată pe o întâmplare norocoasă, iar nu pe elemente obiective, concrete, că rezultatele socialmente periculoase nu se vor produce echivalează cu acceptarea lor, indiferent dacă autorul a vizat să obțină prin fapta săvârșită rezultate licite sau ilicite. O acceptare de acest gen poate fi socotită și atitudinea spirituală a infractorilor N. Gh. și I.C. față de posibilitatea cauzării morții unei femei prin fapta lor de călcare în picioare a acesteia, de loviri repetate și intense peste tot corpul, precum și de părăsire a ei, lăsând-o în stare de inconștiență, singură în câmp pe timp de noapte, cu corpul plin de răni și dezbrăcat, expusă ploii reci de toamnă. Drept consecință, victima a decedat în dimineața aceleiași zile. În asemenea situație, infractorii au prevăzut posiblitatea morții victimei și chiar dacă nu au dorit-o, lăsându-se în speranța neîntemeiată pe elemente obiective că asemenea rezultat nu se va produce, dovedește că au acceptat totuși și eventualitatea încetării din viață a victimei.

4.2.2. Culpa făptuitorului în raport de rezultatul amplificat produs.

4.2.2.1. Factorul intelectiv. Întrucât și culpa, ca și intenția, cuprinde în conținutul său mai multe procese psihice intelective, înmănunchiate în literatura juridică sub denumirea de factor intelectiv, se impune să fie analizat modul lor de manifestare atât față de relațiile sociale și de fapta prin care grupul de relații respective este vătămat sau pus în pericol, cât și față de urmările ilicite caracteristice faptei săvârșite.

Fără cunoașterea din partea subiectului a relațiilor sociale ocrotite de legea penală nu s-ar naște nici obligația lui la o anumită conduită față de ele, adică aceea de abținere de la anumite fapte sau de îndeplinire a unor acțiuni, precum nici străduința să înțeleagă toate aspectele faptei preconizate, spre a prevedea urmările care s-ar putea produce prin săvârșirea ei, printre care și pe cele ilicite sub aspect penal. Cu alte cuvinte, și în cazul culpei subiectul înțelege adevăratul pericol social al faptei sale numai dacă cunoaște relațiile sociale vătămate sau puse în pericol prin comiterea ei și dacă o cunoaște ca acțiune (omisiune) fizică atât cât să-și deschidă posibilitatea reală de a prevedea urmările periculoase pentru societate.

Factorul intelectiv în cazul culpei se manifestă față de relațiile sociale ocrotite de legea penală și vatămate ori puse în pericol de fapta săvârșită prin cunoașterea lor din partea subiectului atât ca existență obiectivă, cât și ca valoare socială. Această formă de manifestare a factorului intelectiv trebuie înțeleasă, în sensul că subiectul, pe lângă alte relații sociale care interesează în mod nemijlocit fapta imaginată, mai cunoaște și grupul de relații sociale apărate de legea penală și amenințate de a fi vătămate sau puse în pericol prin comiterea faptei respective.

Relațiile sociale care ar putea fi vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea faptei, în mod obișnuit, sunt cunoscute de către subiect, atât ca existență obiectivă în societate, cât și ca valoare socială, fie în virtutea pregătirii sale profesionale ori a funcției pe care o deține în procesul muncii, fie din cunoștințele lui de cetățean, acumulate în familie, pe băncile școlii și din raporturile avute cu oamenii în societate. Astfel, indiferent pe ce cale, fiecare cetățean știe că statul apără prin intermediul legilor penale, relațiile sociale privitoare la viața, sănătatea, integritatea corporală, libertatea și demnitatea omului, relațiile sociale care se referă la proprietate etc. Așa, de exemplu, concepând săvârșirea unei infracțiuni de furt, inculpatul a știut că proprietatea obștească este apărată și prin intermediul legilor penale, atât când a plecat cu căruța proprie, în timp de noapte, pe tarlaua cooperativei agricole, cât și în momentul când a sustras o cantitate mare de cartofi, pe care i-a pus în 22 de sădi și i-a transportat la domiciliul său. Dar pot să apară unele relații sociale noi, ocrotite de legea penală și susceptibile de a fi vătămate ori puse în pericol prin fapta subiectului, fără ca acesta să aibă cunoștință de existența lor sau despre valoarea socială pe care o au ele într-un anumit moment istoric. Ignoranța subiectului față de unele relații sociale apărate de legea penală, poate fi determinată de felurite cauze obiective ori subiective. Drept cauze de necunoaștere a unor relații sociale pot constitui, de pildă, acțiunea lor limitată la un anumit domeniu de activitate străin subiectului infracțiunii, apariția lor în societate numai cu puțin timp în urmă, nivelul său de cultură foarte redus, pregătirea școlară deosebit de slabă. În asemenea situație de necunoaștere din partea făptuitorului a existenței relațiilor sociale care ar putea fi vătămate ori puse în pericol prin fapta concepută ne aflăm în prezența unei erori referitoare la obiectul juridic al infracțiunii, care eroare îi închide și posibilitatea înțelegerii valorii sociale a relațiilor respective. De asemenea, valoarea economică redusă, postura de lucruri abandonate ale bunurilor ce formează obiectul material al faptei pot să contribuie la formarea convingerii subiectului că ele nu mai interesează relațiile sociale de proprietate. Cum ar fi, de exemplu, unele deșeuri din procesul de producție sau rămășițele anumitor cereale rămase pe câmp după recoltare, care, prin natura lor și locurile în care se află, pot crea convingerea că ele sunt ieșite din orbita relațiilor de proprietate și că, drept consecință, se află în afara limitelor de apărare din partea legilor penale. Astfel că, însușindu-și-le în vederea întrebuințării lor în gospodăria personală, trăiește convingerea că, prin atare faptă, nu încalcă nici. o dispoziție legală ce apără proprietatea. Și această convingere, creată pe baza unor împrejurări obiective, are același efect în conștiința subiectului ca și necunoașterea relațiilor sociale, deoarece, în ambele situații, pentru el, relațiile sociale respective nu există, întrucât numai cunoașterea relațiilor sociale ocrotite de legea penală și înțelegerea valorii lor pentru societate deschid subiectului atât posibilitatea de înțelegere a faptei concepute si de prevedere a urmărilor ei ilicite, cât și obligația la o anumită conduită, ignoranța lui față de ele exclude și culpa pentru infracțiunea comisă în realitate.

Însă, uneori subiectul infracțiunii din culpă, nu cunoaște din lipsă de interes relațiile sociale pe care le-ar putea vătăma ori pune în pericol prin săvârșirea faptei concepute. Această ignoranță este identică cu necunoașterea relațiilor sociale din cauze străine persoanei sale, independente de voința lui. Dar această ignoranță rămâne fără relevanță penală pentru că își are cauza nemijlocită în persoana făptuitorului, în dezinteresul său pentru relațiile sociale respective:

Factorul intelectiv al culpei în raport cu fapta materială se referă la gradul de cunoaștere din partea subiectului a acțiunii (omisiunii) ca desfășurare fizică în timp și spațiu. Această cunoaștere a faptei interesează atât amploarea desfășurării sale materiale, cât și valoarea ei socială.

Amploarea desfășurării materiale a unei fapte oarecare, pe care își propune s-o realizeze, poate să fie înțeleasă de către om numai atunci când el cunoaște în suficientă măsură: instrumentele sau mijloacele tehnice care urmează să fie utilizate; natura obiectelor asupra cărora va fi îndreptată activitatea; circumstanțele concrete de îndeplinire a tuturor actelor componente ale faptei respective.

Valoarea socială a faptei este înțeleasă pe deplin de către om numai după ce întrezărește efectul ei material raportat la relațiile sociale pe care le afectează în mod nemijlocit și chiar mijlocit.

Prin urmare, orice faptă, indiferent de valoarea ei socială, este săvârșită de către om numai după ce el are convingerea că o cunoaște sub toate aspectele esențiale.

Dacă la infracțiunile intenționate fapta se produce așa cum este înțeleasă de subiect, în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, ea se prezintă, în cele din urmă, cu totul deosebit față de cum a fost imaginata în conștiința subiectului, fie prin amploarea ei ca acțiune (omisiune) fizică, fie prin urmările pe care le cauzează. Astfel, din tot ansamblul de caracteristici esențiale ale faptei – datorită atitudinii pasive, de indiferență pe care o are față de obligațiile sale cetățenești ori profesionale – sunt cunoscute sau înțelese de subiect numai acelea care, de obicei, îi imprimă un caracter licit. Tocmai aceste cunoștințe incomplete, trunchiate, îl determină să procedeze la săvârșirea faptei. Cum s-a întâmplat în cazul medicului care, cu modeste cunoștințe în materie și aflat în fața unei nașteri dificile, n-a înțeles pe deplin cât de complicată este starea de graviditate a pacientei și drept consecință, n-a întrevăzut întreaga amploare a urmărilor ce s-ar putea produce prin fapta preconizată în vederea grăbirii nașterii. El, fără să anunțe șeful secției ori să apeleze la medicii cu mai multă experiență, a procedat singur la extragerea fătului, cauzând moartea mamei și a copilului.

Cunoașterea de către om a instrumentelor pe care le folosește sau a mijloacelor tehnice pe care urmează să le pună în acțiune în procesul săvârșirii faptei, concepute se referă atât la priceperea mânuirii lor, cât și la înțelegerea potențialului pe care îl au ele de a produce efecte în anumite condiții de utilizare..

De multe ori, la infracțiunile din culpă, cunoașterea incompletă a faptei proiectate se manifestă prin nepriceperea, neîndemânarea la mânuirea instrumentelor sau a mijloacelor tehnice avute la dispoziție în procesul muncii ori prin neînțelegerea întregii lor capacități de a produce efecte când sunt aplicate în anumite condiții de loc și de timp. Așa, de exemplu, din lipsa unei îndemânări corespunzătoare în mânuirea mijloacelor tehnice, inculpatul C.V., după ce a pornit tractorul în pantă, nefiind stăpân pe conducerea lui, a sărit de la volan, iar autovehiculul, datorită vitezei crescânde și pierderii direcției de circulație, s-a răsturnat cauzând prin avariile suferite însemnate pagube materiale între prinderii proprietare.

Folosirea unor instrumente ori mijloace tehnice necorespunzătoare sau chiar corespunzătoare, însă de către persoane fără cunoștințe suficiente, neîndemânatice în mânuirea lor, determină desfășurarea materială a faptei în alt mod față de cum a fost concepută. Ca, de pildă, cazul biciclistului care din neîndemânare și prin nerespectarea normelor de circulație pe drumurile publice, a provocat cu bicicleta unei persoane o vătămare corporală. În consecință, fapta astfel desfășurată, cum este și firesc, cauzează alte urmări decât cele pentru a căror realizare a fost săvârșită de către subiect. Aceste urmări care depășesc câmpul previziunii și dorința subiectului, se produc ca efecte ale faptei fie împreună cu cele vizate fie în locul lor.

Indiferent de modul concret de producere, urmările infracțiunilor culpoase niciodată nu fac parte din obiectul scopului faptei avute în vedere și, datorită cunoașterii ei parțiale, ele sunt prevăzute de subiect numai ca rezultate posibile, eventuale ale faptei respective sau nici nu sunt prevăzute.

Cunoașterea circumstanțelor concrete de săvârșire a faptei constituie o altă condiție necesară atât pentru înțelegerea în suficientă măsură a modului desfășurării ei în timp și spațiu, cât și pentru prevederea urmărilor sale în toată diversitatea lor.

Pe fondul necunoașterii sau cunoașterii parțiale a circumstanțelor concrete de îndeplinire a unor obligații profesionale ori cetățenești, se comit multe infracțiuni în domeniul circulației, de exemplu, în care subiectul își imaginează întreaga activitate ca o faptă utilă societății, al cărei scop, de cele mai multe ori, se află dincolo de limitele acțiunii legilor penale. În asemenea cunoaștere trunchiată a condițiilor concrete de circulație (felurite particularități ale șoselei, intensitatea cu care se circulă, natura vehiculelor care circulă de obicei, starea tehnică a mașinii), animat de dorința ajungerii mai devreme la destinație, subiectul conduce autovehiculul cu viteză excesivă, cauzând cele mai variate accidente de circulație prin urmările lor ilicite. În această privință, ni se pare ilustrativă fapta conducătorului auto D.S. de a conduce mașina cu viteză exagerat de mare, deși nu cunoștea bine traseul de circulație, trecând în cele din urmă cu autocamionul peste șanțul șoselei, în care moment victima, văzând pericolul iminent, a sărit din cabină cauzându-și astfel moartea. Pe lângă rezultatul cel mai grav, moartea unui om, accidentul s-a soldat cu multiple leziuni corporale ale conducătorului auto și cu însemnate pagube materiale prin deteriorarea mașinii.

Tot datorită necunoașterii, din neatenție, a unor circumstanțe concrete în care își desfășoară activitatea profesională, subiectul chiar prin acțiunile fizice ce intră în obligațiile de serviciu, comite fapte care produc sau sunt apte de a cauza tocmai urmările periculoase pe care are datoria și dorește să le prevină prin activitatea sa materială. Deci, la asemenea infracțiuni, prin acțiunile fizice identice cu cele prevăzute în obligațiile de serviciu, sunt cauzate tocmai urmările socialmente periculoase pe care subiectul a trebuit și a dorit, să le prevadă. Urmările ilicite astfel create se datoresc, sub aspect obiectiv, unor activități ale subiectului prin care trebuia să le prevină, iar sub aspect subiectiv, necunoașterii din partea lui a circumstanțelor concrete în care și-a desfășurat activitatea, deși avea obligația și putea să le cunoască. Astfel de infracțiune, săvârșită din cauza necunoașterii circumstanțelor concrete de executare a unor obligații de serviciu, poate fi socotită și fapta inculpatului B.T. Numitul, fiind acar de serviciu într-o stație C.F:R., a primit sarcina să așeze acele pentru a permite intrarea unui automotor pe linia întâi. Din neatenție, B.T. n-a observat că acele erau deja puse pentru linia respectivă și le-a așezat pe linia a doua, care era ocupată de un alt tren, și a comunicat impegatului de serviciu executarea dispoziției, adică așezarea acelor pentru linia întâi. Drept rezultat, impegatul a permis intrarea automotorului în stație. Ciocnirea trenurilor a fost evitată numai datorită atenției deosebite a mecanicului automotorului, care a oprit la o mică distanță de trenul garat pe linia a doua. Deși ciocnirea trenurilor nu a avut loc, fapta acarului B.T. a tulburat totuși bunul mers al muncii stației C.F.R. și a pus în pericol viața mai multor oameni și integritatea mai multor bunuri materiale.

Dacă majoritatea infracțiunilor culpoase se comit în vederea atingerii prin fapta materială a unui scop, licit sau ilicit, străin infracțiunii respective, la multe infracțiuni săvârșite din culpă subiectul nu urmărește prin fapta concretă nici un scop determinat. Și aceste infracțiuni, se comit tot pe fondul necunoașterii sau cunoașterii insuficiente din partea subiectului, datorită neglijenței, neatenției ori superficialității sale, a circumstanțelor concrete de realizare a faptei materiale cauzatoare de rezultate ilicite. De obicei asemenea fapte se comit într-un timp .relativ scurt, cauzând urmări ilicite datorită circumstanțelor concrete speciale în care subiectul acționează în mod nemijlocit, pe care circumstanțe din neatenție nu le cunoaște în suficientă măsură, deși are obligația și poate să le cunoască. Ca, de pildă, în cazul inculpatului P.V. care, conducând un autobuz la o trecere peste calea ferată fără barieră și fără să se asigure, a fost surprins de o locomotivă. Drept urmare, 20 de persoane au decedat și 9 au fost grav rănite. Infracțiunile astfel săvârșite, de multe ori, reprezintă, ca și în acest caz un moment sau un act dintr-o activitate mai întinsă pe care o desfășoară subiectul în vederea atingerii anumitor scopuri mai îndepărtate. Prin urmare, dacă, așa cum am menționat, fapta concretă, cauzatoare de urmări ilicite, nu are un scop determinat, propriu, nu trebuie să se înțeleagă că ea s-ar comite fără scop. Scopul pentru care se săvârșește poate fi mai îndepărtat și urmează să se realizeze prin mai multe activități ale subiectului.

Factorul intelectiv al culpei în raport cu urmările ilicite ale faptei materiale privește posibilitatea subiectului de a le prevedea în circumstanțele concrete de săvârșire a faptei.

Pentru formele de manifestare ale factorului intelectiv din conținutul vinovăției, art. 16 C. pen. cere ca infractorul să prevadă rezultatul faptei sale ori dacă nu-l prevede să fi avut obligația și posibilitatea prevederii lui, fără să facă nici o distincție între prevederea din intenția directă și prevederea corespunzătoare intenției indirecte ori a culpei din ușurință. Această opinie – de nediferențiere a manifestării factorului intelectiv față de rezultatele infracțiunii săvârșite cu intenție directă', pe de o parte, și față de rezultatele infracțiunilor comise cu intenție indirectă sau din culpă cu previziune, pe de altă parte – este susținută de majoritatea autorilor lucrărilor de drept penal, fie prin termenul general de prevedere a rezultatului infracțiunii, așa cum face de altfel și legiuitorul, fie printr-un termen tot atât de general de prevedere a posibilității survenirii rezultatului respectiv. Numai un număr foarte restrâns de autori distinge prevederea rezultatului infracțional din intenția directă de prevederea lui în cazul intenției indirecte sau a culpei din ușurință, specificând pentru acestea două din urmă că este necesar să fie prevăzută posibilitatea producerii urmărilor ilicite ce caracterizează infracțiunea comisă.

În această privință, socotim mai potrivită opinia din urmă, deoarece, sub aspectul raportului psihic al-subiectului cu urmările faptei sale, intenția directă se deosebește de intenția indirectă și de culpa cu previziune și prin gradul de prevedere al rezultatelor infracționale.

Culpa este o formă mai ușoară a vinovăției nu numai pentru cunoașterea deficitară a faptei din partea subiectului și pentru atitudinea sa de indiferență față de relațiile sociale pe care le vatămă sau le pune în pericol, ci și din cauză că el are altă poziție psihică față de rezultatele ilicite decât în cazul intenției.

Datorită atitudinii neglijente, de indiferență față de anumite grupe de relații sociale ocrotite de stat prin legea penală, autorii infracțiunilor din culpă nu cunosc în suficientă măsură faptele concepute și, drept consecință, urmările lor ilicite sunt prevăzute numai ca rezultate posibile, sau nici nu sunt prevăzute, deși au obligația și posibilitatea reală să le prevadă.

La infracțiunile comise din culpă se disting, de obicei, două categorii de urmări. Prima categorie cuprinde urmările faptei materiale care în majoritatea situațiilor nu au caracter infracțional. Ele sunt prevăzute de subiect ca efecte sigure sau posibile ale acțiunii (omisiunii) sale, pentru a cărora realizare se și hotărăște să săvârșească fapta respectivă. A doua categorie de urmări este formată din rezultatele ilicite specifice infracțiunii comise. Acestea din urmă sunt prevăzute de subiect numai ca efecte posibile ale faptei sale sau nici nu le prevede. Exemplificativă, în acest sens, ni se pare fapta militarului în termen, aflat în postul de santinelă la propunerea altui militar, tot santinelă la alt post, a acceptat să se întreacă la încărcarea pistoalelor mitralieră. În timpul manevrării de încărcare a armelor, inculpatul din neatenție a apăsat pe trăgaci, împușcându-l în inimă pe partenerul de întrecere din fața sa, care a decedat imediat. Urmarea prevăzută și dorită de cei doi militari a fost încărcarea rapidă a armelor, fapt care s-a și realizat, iar rezultatul socialmente periculos nu a fost întrezărit nici ca posibil, deși trebuia și putea fi prevăzut.

Din tot ansamblul efectelor faptei, pentru stabilirea culpei, interesează numai raportul psihic al subiectului față de rezultatele specifice infracțiunii comise, adică prevederea posibilității producerii lor, iar când nu le prevede nici ca urmări posibile, obligația și posibilitatea reală de prevedere a rezultatelor respective.

Urmările pentru a căror realizare infractorul a și comis fapta, întrucât evidențiază poziția lui spirituală față de faptă așa cum el a conceput-o, sunt de natură să imprime culpei un grad mai grav sau mai ușor, în funcție de conținutul lor moral. Ele, deși se află în afara limitelor infracțiunii săvârșite în realitate, fiind oglinda cea mai veridică a persoanei făptuitorului, sunt deosebit de utile pentru instanța de judecată, dacă sunt cunoscute, și la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului.

Întrucât capacitatea de prevedere a omului poate să fie limitată atât de cunoașterea insuficientă a faptei materiale, cât și de alte cauze legate nemijlocit de persoana subiectului, stabilirea factorilor care au jucat un rol negativ în procesul de imaginație se impune ca o necesitate obiectivă, pentru delimitarea precisă a culpei făptuitorului de eroarea asupra raportului de cauzalitate sau de cazul fortuit.

Astfel, când subiectul nu prevede rezultatul infracțional din cauza necunoașterii sub toate aspectele a. faptei concepute datorită neatenției, neglijenței, delăsării ori indiferenței sale față de relațiile sociale apărate de legea penală și amenințate de a fi lezate prin fapta respectivă, rezultă că el avea obligația profesională sau cetățenească și, după circumstanțele concrete, posibilitatea individuală de prevedere a urmărilor socialmente periculoase. Deci, sub acest aspect reiese neîndoios culpa făptuitorului pentru săvârșirea infracțiunii.

Însă, în cazul de neprevedere a rezultatelor infracționale din cauze independente de voința subiectului (cum ar fi, de pildă, imposibilitatea obiectivă pentru el de cunoaștere a însușirilor mijloacelor tehnice pe care este pus să le utilizeze, a circumstanțelor concrete de realizare materială a faptei, intervenția anumitor fenomene neprevăzute care, în concurs cu fapta sa, amplifică rezultatele, slaba pregătire profesională, ori nivelul de cultură foarte redus, starea de boală sau de oboseală generală a organismului, care influențează negativ asupra capacității de imaginație), ne aflăm în una din situațiile când – în circumstanțele date de loc și de timp – fie nici o persoană n-ar fi putut să prevadă urmările ilicite respective, fie subiectul, cu însușirile sale psihofi-zice, nu putea să le prevadă. În consecință, ambele aceste situații din urmă se află dincolo de sfera vinovăției.

În legătură cu natura acestor din urmă situații de neprevedere din partea subiectului a rezultatelor infracționale ale faptei sale, în literatura de specialitate s-au formulat opinii diferite.

După una din păreri, ambele situații de neprevedere din partea subiectului a rezultatelor ilicite reprezintă, două variante ale cazului fortuit. Astfel, când intervenția împrejurărilor care au determinat survenirea rezultatului dăunător nu putea să fie prevăzută de nici o persoană, cu maximă diligentă, cazul fortuit are caracter obiectiv, iar când imposibilitatea prevederii acelei intervenții este legată de persoana făptuitorului cazul fortuit are caracter subiectiv. În lumina acestei poziții, ambele situații de neprevedere a urmărilor ilicite sunt variante ale cazului fortuit.

O altă opinie, mai veche, susține că atunci este caz fortuit când subiectul aflat în cauză în condițiile concrete de acțiune sau omisiune, n-a prevăzut urmările dăunătoare și nici n-a putut să le prevadă. În baza acestei teze, cazul fortuit ar cuprinde numai a doua situație de neprevedere a rezultatelor ilicite, când subiectul, datorită însușirilor sale psihofizice, nici nu putea să le prevadă. Cazul fortuit astfel conceput are numai caracter subiectiv și, în consecință, nu exclude posibilitatea prevederii rezultatelor respective, în condiții identice de săvârșire a faptei, de către altă persoană, cu alte însușiri personale.

În fine, după a treia opinie formulată în această materie, cazul fortuit are caracter obiectiv și există când „acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput și nu l-a urmărit, producerea lui fiind datorată unei împrejurări neașteptate”. Această părere este în concordanță deplină cu prevederile art. 47 C. pen., după care „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”, adică împrejurarea nu putea fi prevăzută de orice persoană, nu numai de către subiectul care a săvârșit fapta. Drept exemplu, în această privință poate fi dat accidentul de circulație, soldat cu moartea victimei, datorat unei defecțiuni tehnice a mecanismului de direcție al autovehiculului, defecțiune care nu a putut fi constatată de conducătorul mașinii înainte de plecarea în cursă, și nici la verificarea tehnică- anuală de către persoane de specialitate.

Din această opinie rezultă că la cazul fortuit neprevederea are caracter obiectiv, general în privința limitei cunoașterii, în sensul că, în circumstanțele date de săvârșire a faptei, nici o persoană n-ar fi putut să prevadă intervenția împrejurării care, împreună cu fapta, a cauzat rezultatul de asemenea, neprevăzut. Având această bază obiectivă de neprevedere a rezultatului ilicit, cazul fortuit nu depinde cu nimic de subiect și poate fi constatat și în situația când autorul faptei nu este cunoscut.

Tot după această opinie, imposibilitatea subiectivă a făptuitorului de a prevedea, în condițiile concrete, intervenția unor împrejurări apte să cauzeze, împreună cu acțiunea (omisiunea) sa, unele rezultate ilicite, pe care de asemenea nu poate să le prevadă, conduce la inexistența vinovăției (cum ar fi uneori eroarea de fapt) sau numai la prezenta culpei, când din vina lui n-a prevăzut acel rezultat.

Întrucât această opinie, pe de o parte, este în concordanță cu teza asupra necesității și întâmplării, iar, pe de altă parte, face distincție clară între cazul fortuit, eroarea de fapt asupra raportului de cauzalitate și alte situații de neprevedere din motive subiective a rezultatelor infracționale, socotim că este cea mai utilă științei și practicii dreptului nostru penal.

4.2.2.2. Factorul volitiv din conținutul culpei. În cazul culpei, ca și la intenție, procesele psihice volitive ale subiectului se desfășoară în strânsă legătură, împletire și condiționare reciprocă cu cele intelective și emoționale, manifestându-se în formele corespunzătoare culpei atât față de relațiile sociale apărate de legea penală, de fapta prin care relațiile respective sunt amenințate, cât și față de urmările licite sau ilicite care pot fi cauzate prin săvârșirea faptei preconizate.

Factorul volitiv din conținutul culpei, în privința faptei materiale, se aseamănă cu cel volitiv din conținutul intenției și se deosebește de el prin formele de manifestare față de relațiile sociale și de urmările ilicite ale faptei concepute de subiect. De aceea, ne propunem să prezentăm aici numai formele în care se manifestă față de relațiile sociale amenințate și de urmările faptei.

Factorul volitiv al culpei în raport cu relațiile sociale care ar putea fi vătămate ori puse în pericol prin fapta proiectată se manifestă prin indiferență, ușurință, superficialitate din partea subiectului, iar fapta materială (acțiunea sau omisiunea) se comite în vederea atingerii unui alt scop decât lezarea într-un fel ori altul a relațiilor; sociale respective. Așa că, în majoritatea infracțiunilor culpoase, subiectul este determinat la săvârșirea faptei materiale de dorința atingem unui scop care nu-i caracteristic infracțiunii respective, iar indiferența, pasivitatea lui față de relațiile sociale amenințate reprezintă o stare sufletească favorabilă săvârșirii faptei respective în vederea atingerii scopului urmărit.

Atitudinea de pasivitate, de indiferență a subiectului față de relațiile sociale ocrotite de legea penală poate să se concretizeze fie prin nerespectarea din partea lui a anumitor dispoziții normative de serviciu sau referitoare la procesul de producție, fie prin ignorarea importanței obligațiilor cetățenești generale, care nu sunt grupate în compartimente de norme juridice precis delimitate. Astfel, în cazul variatelor modalități de săvârșire a infracțiunilor de neglijență în serviciu, a anumitor accidente de muncă sau de circulație pe drumurile publice, făptuitorul încalcă unele categorii de norme juridice care îi impun o anumită conduită în activitatea sa profesională, pe care nu o îndeplinește tocmai datorită atitudinii de indiferență, de pasivitate față de relațiile sociale pe care le apără normele respective. În această privință, socotim ilustrativă atitudinea de indiferență față de relațiile sociale care apără sănătatea și viața omului, precum și față de regulile de circulație pe drumurile publice, pe care a manifestat-o T.L.S. când, circulând cu autovehiculul, la o intersecție de străzi cu circulație nedirijată, nu a redus viteza până la limita evitării oricărui pericol și, drept urmare, a lovit un pieton, cauzându-i o vătămare corporală care a necesitat pentru vindecare o îngrijire medicală de peste 60 de zile. Datorită indiferenței sale față de relațiile sociale amintite, inculpatul a încălcat dispozițiile privind, circulația pe drumurile publice, fapt ce a condus la săvârșirea unei fapte din rândul acelora pe care orice conducător auto este obligat să le prevină.

Datorită atitudinii de indiferență, de pasivitate față de un anumit grup de relații sociale sau chiar față de mai multe grupuri, apărate de legea penală, în multe infracțiuni săvârșite din culpă făptuitorii nu respectă cele mai elementare obligații cetățenești de atenție, de comportare în societate.

Pe fondul comportărilor de acest fel se produc cele mai dese incendii din neglijență, distrugere sau degradări de bunuri, vătămări corporale și chiar pierderi de vieți omenești. Ca, de exemplu, comportarea neglijentă a inculpatului P.M., muncitor calificat la o cooperativă meșteșugărească, de a lăsa în priză, pe o durată lungă de timp, aparate electrice fără supraveghere, într-o încăpere cu materiale ușor inflamabile, fapt de a condus la declanșarea unui puternic incendiu soldat cu distrugerea imobilului și a numeroase bunuri materiale ale cooperativei.

Dacă pentru existența culpei interesează, în primul rând, atitudinea de indiferență din partea subiectului față de grupul relațiilor sociale ocrotite de legea penală și vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea faptei, nu rămân fără semnificație în această formă a vinovăției relațiile sociale pentru a căror respectare ori dezvoltare a fost concepută și săvârșită fapta respectivă.

Infracțiunile culpoase se comit, de obicei, în vederea dezvoltării și apărării altor relații sociale, pentru respectarea chiar a relațiilor sociale vătămate ori puse în pericol prin fapta săvârșită, iar uneori fără ca subiectul să urmărească apărarea vreunui grup de relații sociale.

Unele dintre infracțiunile culpoase, săvârșite în procesul îndeplinirii anumitor obligații de serviciu, sunt concepute de către subiect ca fapte prin care să se contribuie la dezvoltarea unor relații sociale legate nemijlocit de procesul de producție, de desfășurarea în bune condiții a raporturilor de muncă. Așa, de pildă, mecanicul care, primind dispoziția de serviciu de a coborî două panouri fixate pe platforma unui turn de răcire din întreprindere, a conceput fapta prin aruncarea panourilor de la înălțime pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu, adică pentru dezvoltarea relațiilor sociale legate de procesul de producție, fără să-și dea seama că panourile, în căderea lor, ar putea vătăma relațiile sociale ce apără viața și sănătatea oamenilor, prin lovirea muncitorilor de jos, cum de altfel s-a și întâmplat, cu uciderea unui muncitor.

Alte infracțiuni culpoase se comit chiar pentru apărarea aceluiași grup de relații sociale ocrotite de legea penală pe care în realitate îl și vatămă sau îl pun în pericol, cum se întâlnesc, de exemplu, anumite cazuri de intervenții chirurgicale ori de administrare greșită a unor medicamente ce se dovedesc a fi dăunătoare sănătății, poate chiar fatale, persoanei bolnave, în loc să fie atins scopul curativ, de vindecare a bolii, de salvare a vieții pacientului. În acest sens, ni se pare semnificativă fapta medicului ginecolog M.I. care, primind la secția de maternitate a' spitalului o femeie gravidă, trimisă de medicul de circumscripție cu indicația de a i se face operația cezariană, nu a făcut intervenția necesară și nici nu a anunțat pe șeful secției și pe ceilalți specialiști despre acest caz deosebit de grav. A doua zi, când a observat că nașterea nu decurge normal, a procedat singur la extragerea fătului, cauzând prin ruperi de organe moartea mamei și a copilului.

Dar, uneori, în deosebi în cazurile de culpă simplă, fapta se săvârșește de către subiect fără ca el să urmărească prin ea respectarea ori dezvoltarea anumitor relații sociale, ci din pură neatenție, nepăsare sau imprudență, cum se întâmplă, de pildă, într-o bună parte dintre accidentele de muncă, și mai ales de circulație pe drumurile publice.

Ilustrativă, sub acest aspect, este vătămarea corporală din culpă, săvârșită de conducătorul auto B.V, prin aceea că autocamionul ce-i fusese încredințat fiind lăsat să staționeze pe o stradă în pantă, fără asigurarea corespunzătoare a sistemului de frânare, a pornit în vale fără conducător, accidentând în cale pe victima O.E.

Formele de manifestare ale factorului volitiv din conținutul culpei față de urmările faptei. Întrucât la infracțiunile neintenționate, ca și la cele intenționate, fapta materială este voită de subiect, și în cazul infracțiunilor culpoase, de obicei, ea este concepută și săvârșită în vederea atingerii unui rezultat concret și foarte rar fără să fie urmărit un țel determinat. Chiar în momentul conceperii faptei materiale subiectul prevede survenirea unor rezultate, fie ca efecte firești, fie ca eventuale, posibile.

Unele din ansamblul rezultatelor prevăzute sunt dorite de subiect și chiar pentru realizarea lor recurge la săvârșirea faptei, altele nu sunt dorite.

Rezultatele faptei dorite de subiect nu caracterizează, infracțiunea săvârșită din culpă, indiferent dacă ele sunt licite sau ilicite. În schimb, rezultatele ilicite caracteristice infracțiunii săvârșite, în cazul culpei, nu sunt dorite de subiect nici ca efecte posibile ale faptei materiale. Drept consecință, rezultatele caracteristice infracțiunii comise, în cazul culpei, nu formează niciodată obiectul scopului urmărit prin săvârșirea faptei materiale.

Prin urmare, la infracțiunile săvârșite din culpă efectele faptei pot fi împărțite, după manifestarea factorului volitiv față de ele, în două grupe. Prima grupă cuprinde urmările dorite de subiect și necaracteristice pentru infracțiunea săvârșită. De cele mai multe ori, în vederea realizării acestor urmări, subiectul se și hotărăște asupra săvârșirii faptei. A doua grupă de urmări formează rezultatele ilicite ale faptei, caracteristice infracțiunii comise, pe care subiectul nu le dorește și nici nu le acceptă.

Urmările din prima grupă, necaracteristice infracțiunii comise și dorite de făptuitor, nu au influență directă și substanțială asupra vinovăției, indiferent dacă sunt licite sau ilicite, morale ori imorale. Adică ele nu pot să conducă la schimbarea vinovăției din culpă în intenție. Totuși, în limitele aceleiași forme de vinovăție, în cadrul culpei, conținutul moral al urmărilor dorite de făptuitor evidențiază unele trăsături referitoare la persoana infractorului, deosebit de utile la individualizarea pedepsei. Așa, de pildă, în cazul unui omor fără voie printr-un accident de circulație, produs din cauza conducerii autovehiculului cu viteză exagerat de mare pe o șosea aglomerată, vinovăția rămâne, sub forma culpei indiferent de conținutul moral al urmărilor pe care conducătorul auto dorea să le realizeze conducând cu asemenea viteză. Însă, la individualizarea pedepsei prezintă importantă dacă el a condus autovehiculul cu viteză mare pentru a face și un transport sau două în mod clandestin cu mașina întreprinderii ori în vederea accelerării procesului de producție, executarea unei sarcini de serviciu urgente etc. Ca, de exemplu, cazul inclupatului I.C. care, conducând un autoturism cu viteză excesivă în vederea îndeplinirii, urgente a unor sarcini de serviciu, la o intersecție, nu a acordat prioritate unui autoturism, fapt ce a determinat uciderea unei persoane și rănirea gravă a alteia aflate pe trotuar.

Întrucât în cadrul culpei, urmările caracteristice infracțiunii săvârșite, sub aspect intelectiv, fie sunt prevăzute numai ca rezultate posibile ale faptei, fie nu sunt prevăzute deloc, și cum procesul voinței este întotdeauna precedat și condiționat în conștiința omului de cel al cunoașterii, subiectul poate să-și formeze o atitudine spirituală numai față de urmările pe care le prevede cel puțin ca efecte posibile ale comportării sale.

Drept consecință, în cazul culpei fără prevedere subiectul nu va avea față de urmările caracteristice infracțiunii comise nici un raport psihic volitiv, adică el nu-și va manifesta nici dorința și nici împotrivirea, asupra realizării lor.

La culpa din ușurință, însă, unde factorul intelectiv constă în prevederea posibilității survenirii și a urmărilor caracteristice infracțiunii săvârșite, subiectul își formează față de ele o atitudine negativă, de nedorință și de neacceptare a eventualității producerii lor. Păstrându-și, din momentul luării hotărârii și până la consumarea faptei materiale, atitudinea spirituală de nedorință și de neacceptare a rezultatelor infracționale, subiectul săvârșește acțiunea (omisiunea) cu speranța că, prin priceperea sa, forțele și mijloacele pe care le are la îndemână, va reuși să prevină la timp survenirea rezultatelor respective. Cum s-a întâmplat în accidentul de muncă prin folosirea trenului uzinal de către inculpatul V.C., șef de manevră, care a permis manevrarea unei garnituri de vagoane și muncitorului P.S. să se deplaseze pe scara primului vagon, fără să fie asigurat gabaritul de trecere. Drept urmare, în procesul manevrei,

4.3. Procesele psihice caracteristice praeterintenției.

Praeterintenția constituie o formă autonomă, specifică de vinovăție, care se constituie însă din elemente caracteristice atât intenției cât și culpei; ea este o formă mixtă, sau o combinație a intenției și a culpei, în cazul praeterintenției, legea incriminează o acțiune voită a agentului susceptibilă să producă un rezultat mai ușor și o acțiune nonvoită susceptibilă să producă un rezultat mai grav; praeterintentia nu se situează între intenție și culpă deoarece între aceste forme fundamentale de vinovăție nu există nimic tertium non datul, ci este o formă de vinovăție independentă care se constituie cu contribuția proceselor psihice ale intenției și ale culpei. Acționând cu praeterintenție, agentul realizează, ceva dincolo de ceea ce a intenționat, obținând un rezultat care depășește ceea ce era voit.

Unii autori au considerat praeterintenția ca o formă a responsabilității obiective (Sabatini, Zuccala), rezultatul mai grav atrăgând responsabilitatea agentului numai pentru că este cauzal legat de rezultatul voit de acesta.

în parte, aceasta se explică și prin faptul că legea penală italiană definește praeterintenția ca fiind poziția psihică a agentului care produce un rezultat mai grav (art. 43 al. 2) fără să condiționeze răspunderea agentului de existența culpei pentru rezultatul mai grav. Din această reglementare, unii autori au desprins concluzia că rezultatul mai grav se atribuie agentului în mod obiectiv. Astfel, Manzini a susținut că rezultatul mai grav este o condiție de pedepsire și se atribuie agentului ca o consecință a acțiunii intenționate inițiale, indiferent de poziția sa subiectiva: voind cauza, subiectul vrea, in mod necesar, și toate efectele acesteia Tot astfel, Pannain a tras concluzia că praeterintenția nu presupune o verificare a poziției subiective a agentului în raport cu rezultatul mai grav. Nu mai puțin, autorul admite că reglementarea menționată, fiind distinctă de dispoziția în care se reglementează răspunderea obiectivă, nu poate constitui o formă de răspundere obiectivă.

În același mod (ca o formă a răspunderii obiective), interpretează praeterintenția și autorii francezi. Astfel Roger Merle și Andre Vitu consideră că există praeterintenție atunci când rezultatul mai grav s-a situat dincolo de ceea ce agentul ar fi putut, în mod normal, să-și imagineze (de exemplu, făptuitoruJ lovește o femeie însărcinată provocându-i întreruperea sarcinii neștiind și neprevăzând că femeia ar putea fi însărcinată). Tot astfel Gaston Ștefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, consideră că există praeterintenție când rezultatul faptei depășește scopul propus de agent, fiind mai grav decât ceea ce acesta ar fi voit (de exemplu, agentul avea intenția să producă numai vătămări corporale victimei însă aceasta a murit în urma loviturilor aplicate). În acest caz, susțin autorii menționați, rezultatul mai grav a fost numai parțial voit (prin aceasta se deosebește de rezultatul intenționat). Autorii nu-și pun problema poziției subiective a făptuitorului pentru rezultatul mai grav, considerând că acesta este automat, obiectiv, atribuit agentului din moment ce a voit acțiunea inițială.

Doctrina dominantă anglo-americană este în sensul că rezultatul mai grav nu poate fi imputat agentului decât cu titlu de culpă, adică în măsura în care rezultatul nonvoit de acesta era previzibil de făptuitor. Din acest motiv, praeterintenția nu poate fi asimilată cu ipoteza la care se referă principiul cunoscut din dreptul canonic (qui versari in re Micită respondit etiam pro casu), deoarece rezultatul mai grav nu-i este imputat agentului în orice condiții (numai pentru că derivă dintr-un fapt ilicit) ci numai dacă se dovedește că agentul s-a aflat în culpă în raport cu rezultatul produs.

În cadrul acțiunii praeterintenționate, agentul poate să comită infracțiunea mai ușoară în oricare din modalitățile intenției (intenție directă sau eventuală), iar infracțiunea mai gravă, în oricare din modalitățile culpei (culpă cu prevedere sau culpa simplă). Cum despre procesele psihice caracteristice intenției și culpei s-au dat explicații în secțiunile anterioare, nu mai apare necesară explicarea lor în legătură cu procesele psihice caracteristice praeterintenției.

Dar dacă rezultatul mai grav este imputabil agentului cu titlu de culpă, este discutabil în doctrină cum s-ar putea înfățișa norma de diligentă încălcată, din moment ce acțiunea inițială a fost intenționată. Aparent, ar fi o contradicție; pe de o parte, legea interzice acțiunea (de exemplu, vătămarea corporală a unei persoane), iar pe de altă parte, o admite obligând la respectarea unor reguli de diligentă în legătură cu modul de executare a acțiunii spre a nu produce un rezultat mai grav. Legiuitorul nu poate cere agentului, concomitent, ca să nu lovească și în același timp, să-l avertizeze că trebuie să respecte anumite reguli dacă vrea să nu omoare victima în urma loviturii. Cu toate acestea, contradicția este numai aparentă. Legea poate să pretindă imperativ o anumită conduită (de a nu face ceva) și, în același timp, să-i pretindă agentului să nu comită și o altă faptă și mai gravă (a nu face ceva mai grav în legătură cu prima faptă). Prima interdicție agentul poate să o încalce prevăzând consecințele și urmărind realizarea lor (ori acceptându-le); în timp ce a doua interdicție o încalcă fără să prevadă rezultatul (și implicit printr-o acțiune nonvoită), deși acesta era previzibil și evitabil dacă erau respectate anumite reguli de diligentă. Acela care are intenția de a lovi sau vătăma o persoană trebuie să fie atent în executarea acțiunii și să-și dirijeze în așa fel mișcările încât să nu rezulte, din acestea, un rezultat mai grav decât cel voit. Dacă agentul ar fi prevăzut, de la început, posibilitatea unui rezultat mai grav, acesta poate s-ar fi reținut chiar de la acțiunea inițială periculoasă.

Într-un sens restrictiv, praeterintenția ar presupune o anumită legătură între cele două rezultate, și anume, ca rezultatul mai grav să fie urmarea progresivă, cauzată în cadrul aceleași sfere de valori sociale protejate (de pildă, poate fi concepută praeterintenția între lovire, vătămare și omucidere nu însă între răpire și vătămare corporală).

Într-un sens mai larg, praeterintenția ar cuprinde și rezultatul mai grav produs din culpă chiar dacă rezultatul mai ușor intenționat și cel mai grav efectiv realizat nu se situează în aceeași sferă de valon protejate de lege; suficient să "existe o legătură de cauzalitate între fapta care a produs rezultatul intenționat și urmările mai grave.

Dacă i se atribuie praeterintenției acest înțeles, ar putea intra și ipotezele cunoscute în doctrină sub numele de infracțiuni agravate prin rezultat. Mai ales în doctrina germană se folosește această denumire pentru acele infracțiuni prevăzute cu o sancțiune mai aspră, dacă fapta inițială a produs un rezultat mai grav. În aceste situații, legea cere să existe culpa agentului în raport cu rezultatul mai grav produs. Nu interesează dacă legiuitorul a ales acest mod de incriminare în raport cu fapte care se situează în aceeași sferă de valori protejate sau nu. După autorii germani, acest tip de normă de incriminare ar proveni din dreptul canonic (culpa dolo determinato), unde rezultatul mai grav era atribuit agentului dacă a fost cauzal determinat de acesta, soluție adoptată și de legea penală germană; ulterior, prin modificarea codului penal german, s-a prevăzut cerința constatării că rezultatul mai grav s-a produs din culpa agentului (de exemplu, cine lovește o persoană cu un pistol încărcat trebuie să prevadă posibilitatea ca pistolul să se descarce și victima să fie ucisă).

În doctrina italiană se consideră că există mai multe tipuri de infracțiuni agravate prin rezultat (în raport cu modul de formulare a incriminările în legea penală italiană). O primă categorie o reprezintă incriminările de atentat și se referă la fapte pedepsibile numai în măsura în care urmăresc producerea unui rezultat grav; dacă rezultatul descris în normă se produce efectiv, sancțiunea prevăzută de lege este mai gravă. în toate aceste situații, fapta este intenționată în întregime, incriminarea sub această formă reprezintă o tutelă anticipată a valorii sociale.

O altă categorie ar fi aceea a incriminărilor în care rezultatul mai grav se contopește cu fapta inițială, legea sancționându-le indiferent dacă a fost voit sau nu de agent (de exemplu, în cazul delictului de calomnie, de mărturie falsă, de fraudă procesuală etc). A treia categorie o constituie incriminările în care rezultatul mai grav trebuie neapărat să nu fie voit de agent deoarece în situația contrară fapta ar fi intenționată în întregul ei (de exemplu, delictul de abuz de drept de corecție, de abandon al persoanei incapabile, de omisiune de ajutor). Discuția în doctrină poartă asupra chestiunii dacă în ultimele două ipoteze agentul răspunde, pentru rezultatul mai grav, după regulile specifice circumstanțelor agravante (art. 592 Cp. italian) sau după regulile infracțiunii praeterintenționate. O mare parte a doctrinei înclină spre ultima soluție. Se remarcă însă că legiuitorul ar fi putut să aleagă formule de incriminare care să evite aceste controverse, lăsând să acționeze regulile concursului formal de infracțiuni.

În legislația română, în măsura în care legiuitorul a incriminat o faptă atât în varianta sa tipică (simplă) cât și într-o variantă agravată, elementul subiectiv va consta din praeterintenție, rezultatul mai grav fiind atribuit agentului numai dacă acesta s-a aflat în culpă.

Asemenea construcții există, de pildă, în cazul incriminării faptei de loviri cauzatoare de moarte (art. 183), a violului care a avut ca rezultat vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei ori moartea sau sinuciderea victimei; a tâlhăriei urmată de vătămarea corporală a victimei sau moartea acesteia; a distrugerii calificate.

Doctrina penală și jurisprudența nu fac nici o deosebire, pentru reținerea praeterintenției, după cum rezultatul mai grav face parte sau nu din aceeași sferă de valori sociale protejate de lege, suficient ca rezultatul mai grav să fie cauzal legat de rezultatul faptei care a produs un rezultat mai ușor iar agentul să fi trebuit și putut să prevadă acest din urmă rezultat.

În cazul în care legiuitorul român vrea să excludă posibilitatea ca rezultatul mai grav să fie atribuit agentului din culpă, poate să exprime aceasta explicit în cuprinsul incriminării (de exemplu, în art. 182, al. 2 este incriminată fapta de vătămare corporală săvârșită în scopul producerii consecințelor din alineatul precedent. în acest caz, expresia în scop de este folosită pentru a deosebi ipoteza producerii consecințelor cu praeterintenție (art. 182 al. 1) de cele produse cu intenție (art, 182 al. .2).

4.4. Aspecte de practică judiciară privind intenția depășită.

Secția penală a Curții supreme de justiție

Decizia nr. 777/1998 – Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

    Nu constituie complicitate la săvârșirea infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută în art. 26 raportat la art. 183 Cod penal, fapta inculpatei care, refugiindu-se în autoturismul proprietate personală pentru a se salva de concubinul ei ce încerca s-o sugrume, cere altei persoane să-i asigure scăparea prin pornirea autoturismului, în condițiile în care, în urma punerii în mișcare a autoturismului de către acea persoană, concubinului inculpatei i s-a cauzat moartea prin căderea de pe capota autoturismului unde se urcase și continua să fie agresiv.

    Prin sentința penală nr. 117 din 9 septembrie 1997 a Tribunalului Dâmbovița, au fost condamnați inculpații N.N. pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută în art. 183 Cod penal și B.L. pentru complicitate la această infracțiune.

    S-a reținut că inculpata B.L., care lucra ca vânzătoare la un bufet aparținând tatălui ei, se afla în relații de concubinaj cu victima G.A., care obișnuia să consume băuturi alcoolice în cantități mari.

    Intrând în ziua de 2 martie 1996 în bufetul respectiv, victima a încercat din nou să consume băuturi. La reproșurile adresate de inculpată, victima a ripostat cu cuvinte de amenințare, după care a prins-o cu mâinile de gât în scopul de a o sugruma. Scăpând din mâinile victimei, inculpata s-a refugiat în autoturismul ce-l avea parcat în vecinătate și, pentru că era urmărită îndeaproape de victimă, a blocat portierele.

    Văzând pe inculpatul N.N., aflat întâmplător în acel loc, inculpata B.L. i-a făcut semn să-i aducă din bufet cheile autoturismului. După ce a luat cheile, observând că victima forța ușa din stânga a autoturismului, inculpatul E.N. a intrat în acesta pe partea opusă și, la rugămintea inculpatei B.L., aflată în stare de puternică tulburare, a manevrat autoturismul înapoi până la o grămadă de pietriș, după care s-a îndreptat spre domiciliul inculpatei.

    Între timp, profitând de încetinirea vitezei și de schimbarea direcției de mers a autoturismului către înainte, victima s-a urcat pe capota acestuia, de unde a început să lovească cu pumnii în caroserie și să amenințe.

    Tulburat de această atitudine, inculpatul N.N. a continuat să circule cu viteză redusă spre domiciliul inculpatei, aflat în apropiere, în care timp victima a coborât pe capota din față a autoturismului cu picioarele spre înainte și, ținându-se cu o mână de antena radio, lovea cu cealaltă mână în parbriz și profera amenințări.

    În aceste condiții, la un viraj spre locuința inculpatei, victima, care avea o greutate de peste 100 kg, a căzut de pe capotă suferind, în cădere, un traumatism cranio-cerebral cu hemoragie meningee, în urma căruia a încetat din viață.

    Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 276 din 14 noiembrie 1997, a admis apelul declarat de inculpata B.L., a desființat în parte sentința instanței de fond și, prin aplicarea circumstanței atenuante a provocării prevăzute de art. 73 lit. b Cod penal, a redus pedeapsa, respingând apelul inculpatului N.N.

    Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul N.N., susținând că fapta comisă de el trebuia încadrată în infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin. 2 Cod penal, întrucât el nu a prevăzut posibilitatea căderii victimei de pe caroseria autoturismului și accidentarea acesteia.

    Recursul inculpatului N.N. este fondat.

    Așa cum corect s-a reținut de instanțe, inculpata B.L. a fost agresată deosebit de violent de către victimă, care, încercând s-o sugrume, i-a produs numeroase leziuni traumatice îndeosebi în zona gâtului, pentru vindecarea cărora i-au fost necesare 16-18 zile de îngrijiri medicale.

    Pentru a scăpa de această agresiune gravă, care-i punea viața în primejdie, inculpata s-a refugiat în autoturism.

    Dând curs, în aceste condiții solicitării coinculpatei B.L. de a-i aduce cheile de contact și a porni autoturismul, inculpatul N.N. a acționat în mod evident în scopul de a-i asigura salvarea de la pericolul grav ce-l constituia prezența victimei în apropiere.

    Tulburat grav el însuși de agresivitatea victimei, inculpatul N.N. a continuat să conducă autoturismul, deși aceasta reușise să se urce pe capotă, de unde continua să-și manifeste agresivitatea, ceea ce evidențiază că a acceptat posibilitatea căderii și lovirii victimei de carosabil, mai ales la efectuarea virajelor dar nu demonstrează că a urmărit producerea decesului ei, ci doar că a socotit fără temei că un asemenea rezultat nu se va produce.

    Prin urmare, fapta comisă de inculpatul N.N. a fost încadrată corect în infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută în art. 183 Cod penal, întrucât, pe de o parte, a condus autoturismul pentru a scăpa de agresiunea victimei, prevăzând și acceptând posibilitatea accidentării acesteia, ca urmare a căderii de pe caroserie și a lovirii ei de sol, dar a considerat fără temei că accidentarea nu va avea ca rezultat decesul victimei, încât producerea acestei consecințe este urmarea praeterintenției. Dar, dacă se are în vedere că inculpatul a săvârșit fapta sub stăpânirea tulburării puternice produse de actele grave și repetate de agresiune din partea victimei, se impune să se constate că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 73 lit. b din Codul penal referitoare la circumstanța atenuantă a provocării și să-i fie redusă pedeapsa ca urmare a admiterii recursului.

    În ceea ce privește pe inculpata B.L., dacă se are în vedere că aceasta s-a refugiat în autoturism pentru a-și salva viața ce-i era pusă în pericol de victimă, care încerca s-o sugrume, precum și că, în momentul în care a cerut inculpatului N.N. să pună autoturismul în mișcare, victima încă nu se urcase pe capota autoturismului, fapta sa nu întrunește, sub aspectul laturii subiective elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte, ce a fost reținută în sarcina sa.

    În consecință, prin extinderea recursului inculpatului N.N. și față de inculpata B.L., s-a dispus achitarea acesteia în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală.

    __________

    Publicată în "B.J." 1999, p. 447.

Secția penală a Curții supreme de Justiție

Decizia nr. 740/1998 din 23.03.1998 – Omor deosebit de grav săvârșit prin cruzimi. Lovituri cauzatoare de moarte. Deosebiri.

    Fapta inculpatului de a aplica victimei pe o durată mare de timp, cu intensitate deosebită, repetate lovituri pe aproape întreaga suprafață a corpului, folosindu-se de o bâtă și de o coadă de târnăcop confecționate din lemn de esență tare și de a părăsi apoi victima noaptea, pe timp rece, determinându-i astfel încetarea din viață după circa 5 ore, în chinuri mari, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 alin. 1 lit. a Cod penal.

    Modul în care inculpatul a săvârșit fapta evidențiază intenția indirectă de a ucide, specifică infracțiunii de omor și nu existența intenției depășite, ce caracterizează infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte.

    Prin sentința penală nr. 36 din 5 iunie 1997 a Tribunalului Caraș-Severin a fost condamnat inculpatul V.M. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 – 176 lit. a din același cod.

    S-a reținut că, în seara de 20 octombrie 1996, inculpatul a mers la un sălaș de stână, pentru a controla dacă angajatul său, victima F.N.A. a respectat programul de lucru.

    Ajuns la stână, inculpatul a constatat că F.N.A. se afla în stare de ebrietate, și nu scosese animalele la pășunat în acea zi și că nu închisese păsările pe care le avea în grijă.

    Iritat de ceea ce a constatat, inculpatul a început să-l lovească pe F.N.A. peste picioare și torace cu o bâtă din lemn de corn, până când aceasta s-a rupt și, apoi, cu o coadă de târnăcop din lemn de esență tare, agresiunea durând aproximativ o jumătate de oră, cu mici întreruperi.

    Apoi, pentru că victima nu se mai putea ridica, inculpatul a transportat-o într-o încăpere a staulului unde, revenind a doua zi, a găsit-o decedată.

    S-a considerat că inculpatul nu a avut intenția de a ucide prin cruzimi, că a urmărit să aplice victimei o corecție pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau, schimbându-se astfel încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 Cod penal.

    Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr. 209/A din 22 septembrie 1997, a respins apelurile declarate de procuror și de inculpat.

    Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul a declarat recurs, susținând că fapta inculpatului constituie infracțiunea de omor prin cruzimi.

    Recursul declarat de procuror este fondat. Stabilind în mod corect fapta, instanțele au încadrat-o greșit în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 Cod penal, infracțiune care se săvârșește cu praeterintenție, caracterizată prin intenție în ceea ce privește acțiunea de lovire și culpă în ce privește rezultatul produs (moartea victimei), spre deosebire de infracțiunea de omor, care se comite numai cu intenție directă sau indirectă.

    Or, la stabilirea intenției cu care a acționat făptuitorul se au în vedere, între altele, obiectul vulnerant folosit, zona spre care au fost îndreptate și exercitate actele de violență, intensitatea acestora, precum și gravitatea leziunilor cauzate.

    În speță inculpatul, persoană cu o constituție robustă, a aplicat victimei, care avea o talie medie și sănătatea precară, multiple lovituri timp de aproximativ o jumătate de oră, în diferite zone ale corpului, folosind obiecte contondente apte, fiecare în parte, de a ucide.

    Astfel, inițial, inculpatul a lovit victima cu pumnii și picioarele, apoi i-a aplicat numeroase lovituri peste picioare și torace cu o bâtă din lemn de corn până când aceasta s-a rupt, după care a continuat să o lovească cu o coadă de târnăcop din lemn de esență tare, peste membrele inferioare și superioare, precum și peste torace.

    Pe de altă parte, intensitatea acestor lovituri a fost deosebită, din raportul medico-legal de autopsie rezultând că pe corpul victimei au fost identificate 21 de semne de violență, cele mai multe de gravitate extremă. Este semnificativ că prin acest act se concluzionează că moartea victimei a fost cauzată de șocul traumatic și hemoragic determinat de politraumatismul produs prin lovirea repetată cu corpuri dure, cu polifracturi costale, fracturi eschiloase ale ambelor oase femurale și contuzii la nivelul gâtului, ceea ce evidențiază că leziunile grave produse au interesat întreg corpul victimei, în special zona toracelui, în care se găsesc organe vitale importante.

    Pe lângă aceasta, se mai impunea să se aibă în vedere că, din probele administrate rezultă că, la țipetele de durere și rugămințile victimei de a nu o mai lovi, inculpatul a continuat să aplice lovituri cu aceeași intensitate, întrerupând agresiunea doar pentru schimbarea obiectelor folosite.

    Împrejurarea că, după săvârșirea violențelor, inculpatul a părăsit victima pe timp de noapte, la o temperatură scăzută, într-un loc unde nu se afla nici o persoană prin apropiere, care să poată da ajutor, evidențiază, de asemenea, intenția sa de ai cauza moartea prin chinuri.

    Prin urmare, fapta inculpatului de a lovi victima cu o bâtă și o coadă de târnăcop confecționate din lemn de esență tare, cu intensitate deosebită, pe o durată mare de timp și pe cea mai mare parte a corpului, cauzându-i fracturarea a 8 coaste și rupturi de plămân, urmată de părăsirea acesteia în timpul nopții, pe timp rece și într-o zonă necirculată, ceea ce a făcut ca decesul să intervină după circa 5 ore de chinuri, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 174 și art. 176 alin. 1 lit. a Cod penal, încât greșit s-a considerat că ar constitui doar infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 Cod penal.

    În consecință, recursul declarat de procuror este fondat.

    __________

    Publicată în "B.J." 1999, p. 441, 508.

Secția penală a Curții supreme de justiție

Decizia nr. 454/1998 din 23.02.1998 – Omor. Lovituri cauzatoare de moarte. Deosebiri.

    Lovirea repetată a victimei cu pumnii și picioarele în zone vitale, cum este aceea a capului, producându-i leziuni grave, ce i-au cauzat moartea, evidențiază că inculpații au avut reprezentarea rezultatului letal al acțiunii lor pe care l-au acceptat, chiar dacă nu l-au urmărit, ceea ce caracterizează intenția de a ucide, specifică infracțiunii de omor.

    Prin sentința penală nr. 149 din 15 octombrie 1996 a Tribunalului Iași, inculpații N.I.C. și N.G.C. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzute în art. 175, cu aplicarea art. 75 lit. b din Codul penal.

    S-a reținut că în seara de 22 iulie 1995, în timpul unui conflict ivit într-o discotecă din Iași, victima B.S., aflat în evidență stare de ebrietate, a lovit pe inculpatul N.I.C. La ieșirea din discotecă, victima a fost acostată de cei doi inculpați, care au lovit-o cu pumnii și picioarele, doborând-o. După căderea victimei, inculpații au continuat să-i aplice lovituri în zona capului.

    Actele de violență au fost întrerupte de organele de poliție, care au reușit să-l imobilizeze pe inculpatul N.I.C., celălalt inculpat reușind să fugă.

    Fiind internat în stare de comă gradul III la Clinica de neurochirurgie a Spitalului nr. 3 Iași, victima nu a mai putut fi salvată, decedând la 25 iulie 1995.

    Curtea de Apel Iași, prin decizia penală nr. 95 din 10 iunie 1997, a admis apelul declarat de procuror, a înlăturat circumstanța atenuantă a provocării prevăzută de art. 73 lit. b din Codul penal și a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpați în infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 din Codul penal.

    S-a apreciat că, din modul în care au acționat, inculpații puteau și trebuiau să-și dea seama că loviturile ce le-au aplicat victimei vor determina decesul acesteia.

    Declarând recurs, inculpații au susținut că în mod greșit s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei.

    Recursurile inculpaților nu sunt fondate.

    Din interpretarea dispozițiilor art. 183 și art. 174 din Codul penal rezultă că, spre deosebire de infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, infracțiunea de omor este condiționată de existența intenției de a ucide dedusă, între altele, din lovirea prin mijloace apte de a produce acest rezultat, regiunea corporală lezată și intensitatea loviturilor aplicate.

    Or, în speță, moartea victimei nu s-a produs doar datorită unei acțiuni praeterintenționate, care caracterizează infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

    Aplicând numeroase lovituri cu pumnii și picioarele în zone vitale, în majoritate asupra capului, cu o intensitate deosebită, încât au determinat, în final, moartea victimei, care nu a mai putut fi salvată cu toate intervențiile chirurgicale efectuate imediat în cadrul unei clinici de specialitate, inculpații și-au reprezentat, fără echivoc, producerea rezultatului letal, pe care, chiar dacă nu l-au dorit, l-au acceptat, astfel că au acționat cu intenția specifică de a ucide.

    Sub acest aspect este relevant că din raportul de autopsie medico-legal rezultă că numai în zona capului au fost identificate 10 semne de violență extremă produse prin loviri repetate cu corpuri contondente, care au condus la moartea victimei prin comă cerebrală consecutivă contuziei grave difuze și hemoragiei.

    În atare situație, instanța de apel a încadrat în mod justificat fapta inculpaților în infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 din Codul penal.

    __________

    Publicată în "B.J." 1999, p. 439.

Compunerea prevăzută de Legea nr. 58/1968

Decizia nr. 94/1991 din 01.07.1991 – Lovituri cauzatoare de moarte. Intenția de a ucide.

    Lovirea cu intensitate a victimei cu o sticlă de șampanie, cu urmarea producerii unei fracturi temporale ce a dus la meningo-encefalită acută, complicată cu bronhopneumonie, cu rezultatul decesului, constituie infracțiunea de omor și nu aceea de lovire cauzatoare de moarte.

    Prima instanță a încetat procesul penal, ca efect al amnistiei, pentru săvîrșirea de către inculpat a infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen.

    S-a reținut că, în cadrul unui scandal produs într-un restaurant, inculpatul a aplicat unui cetățean o puternică lovitură la cap cu o sticlă goală de șampanie.

    Ca urmare a loviturii primite, victima a fost internată în spital unde, după două săptămîni, a decedat.

    Prin raportul medico-legal s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă, ea datorîndu-se unei bronhopneumonii și meningo-encefalite acute, complicații ale unui traumatism cranio-cerebral cu fractură temporală dreaptă.

    Tribunalul Suprem, secția penală, a admis recursul procurorului, a schimbat încadrarea juridică în infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. și a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

    Recursul extraordinar declarat în cauză, cu motivarea că fapta constituie infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., nu este întemeiat.

    Faptul de a fi aplicat victimei, într-o regiune anatomică vitală, cum este cea a capului, o puternică lovitură cu o sticlă groasă de șampanie, deci cu un obiect apt a produce moartea, provocându-i un traumatism cranio-cerebral acut cu fractură temporală dreaptă, care prin complicații ulterioare a determinat decesul, constituie infracțiunea de omor iar nu aceea de loviri cauzatoare de moarte; procedând în modul arătat, în condițiile în care asemenea acte de violență produc, de regulă, urmări dintre cele mai grave, inculpatul a prevăzut, neîndoielnic, rezultatul posibil al acțiunii sale și chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat producerea lui, astfel că el a acționat cu intenția de a ucide și nu de a produce numai vătămări corporale cărora decesul le-ar fi urmat ca un rezultat praeterintenționat, așa cum se susține prin recursul extraordinar.

    Împrejurarea că decesul s-a produs nu ca urmare a leziunilor craniene suferite, ci datorită unei bronhopneumonii și meningo-encefalite acute, nu prezintă relevanță în ceea ce privește încadrarea juridică, de vreme ce aceste afecțiuni s-au aflat în legătură de cauzalitate directă cu leziunile craniene menționate în raportul medico-legal, produse de inculpat prin fapta sa de agresiune.

    __________

    Publicată în Broșura "Jurisprudența Curții Supreme de Justiție" din 1991 a C.S.J.

Secția penală a Tribunalului Suprem

Decizia nr. 4/1980 din 04.01.1980 – Lovituri cauzatoare de moarte. Omor.

    Prin sentința penală nr. 98/1979, pronunțată de Tribunalul județean Constanța, inculpatul D.F. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 Cod penal și obligat să plătească părții civile D.M. câte 225 lei lunar despăgubiri, pentru cele 4 minore rezultate din căsătoria părților.

    În fapt, s-a reținut că în seara zilei de 12 iunie 1979 inculpatul, întorcându-se de la serviciu, a constatat că soția sa nu este acasă, găsind numai pe cele 5 minore. Enervat de această situație și fiind și sub influența băuturilor alcoolice, inculpatul s-a manifestat violent, voind să lovească cu un taburet pe una dintre fetițe care nu știa unde este plecată mama ei. Fetița a parat lovitura prinzând în mână taburetul, așa că nu a fost lovită.

    Atunci inculpatul a smuls taburetul și l-a aruncat spre pat, unde alte 2 fiice ale sale stăteau de vorbă. De această dată, un picior din metal al taburetului a lovit în cap pe una din ele, L.D., provocându-i grave leziuni, care au cauzat decesul acesteia.

    Din actul medico-legal rezultă că moartea minorei L.D., în vârstă de 5 ani, a fost violentă și s-a datorat hemoragiei meningo-cerebrale consecutivă fracturii de calotă craniană.

    Prin recursul declarat de procuratură se critică sentința sus-citată pentru greșita încadrare juridică a faptei. Se susține astfel că fapta inculpatului, de a arunca de aproape cu un taburet cu picioarele de fier și a lovi pe fetița sa în cap, exteriorizează intenția numitului de a ucide, întrucât a orientat lovitura, de o intensitate deosebită, spre un organ vital al corpului victimei, leziunile produse, determinând direct moartea acesteia.

    Critica adusă sentinței nu este întemeiată.

    În adevăr, pentru stabilirea laturii subiective a activității infracționale săvârșite de inculpat, în sentință se face o analiză atentă a probelor dosarului, urmată apoi de o apreciere în ansamblu a acestora. Astfel, se constată, în concordanță cu declarațiile unanime ale martorilor, că spre deosebire de mama minorelor, care neglija pe cele 5 fetițe, având o comportare imorală, inculpatul era atașat de ele, îngrijindu-le constant și cu multă atenție. Nu se învederează deci nici un motiv anterior care să indice că inculpatul ar fi intenționat să ucidă pe una din fiicele sale.

    În seara de 12 iunie 1979, inculpatul a avut o izbucnire de moment, determinată de situația că soția sa a plecat de acasă, lăsând copiii singuri, cum aceasta mai procedase, și, într-o oarecare măsură de alcoolul consumat.

    Este adevărat că inculpatul a aruncat cu taburetul de la o distanță relativ mică, dar nu este nici o dovadă că a orientat taburetul spre capul fiicei sale. El a aruncat obiectul fără o țintă precisă și numai întâmplarea a făcut să o lovească pe minoră în cap.

    Comportarea sa, imediat după comiterea faptei, când a luat fetița în brațe, ieșind afară pentru a o reanima, învederează, de asemenea, că intenția de a ucide este exclusă.

    În acest context, judicios tribunalul de fond a conchis că sub aspect subiectiv s-a săvârșit o faptă penală praeterintenționată, intenție cu privire la executarea unei acțiuni de lovire și culpă, constând în neprevederea rezultatului pe care inculpatul putea și trebuia să-l prevadă.

    În adevăr, dovezile învederează că acționând așa cum s-a arătat inculpatul nu a prevăzut moartea fiicei sale, deci nu a fost în situația de a urmări producerea acestui rezultat și nici de a-l accepta.

    Inculpatul însă executând cu intenție o activitate violentă, se găsește în culpă față de producerea rezultatului morții, deoarece aruncând cu taburetul, în iritarea în care se găsea, nu l-a prevăzut deși în raport de situația sa concretă – puterea de înțelegere și pregătire – avea posibilitatea să-l prevadă și avea această obligație, mai ales în relațiile cu proprii săi copii.

    Astfel fiind, încadrarea juridică a faptei în prevederile art. 183 Cod penal nu este criticabilă.

Bibliografie

A.N. Trainin, Teoria generală a conținutului infracțiunii, Ed. Științifică, București, 1959;

Al. Roșea (redactor), Psihologie generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966;

B. Braunștein, Unele probleme ale vinovăției în dreptul penal al R.S.R., în A.Ș. ale Universității „Al.I. Cuza”, Iași, Științe filozofice, economice și juridice, 1961;

C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All, București 1997;

FI. Marcu, C. Mâneca, Dicționar de neologisme, Editura Academiei, București, 1968;

Florin Streteanu, Drept penal. Parte generală, Ed. Rosetti, București 2003;

Hermann Blei, Strafrecht, Allgemeine Teii. Munchen, 1983;

George Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei, București 1995;

G. Antoniu, în colectiv, Codul penal comentat și adnotat, partea generală, Ed. Științifică, București, 1972;

Gr. Rîpeanu, Obiectiv și subiectiv în dreptul penal, în R.R.D., nr. 7/1967;

I. Mircea, Considerații despre conținutul vinovăției, în S.U.B.B., Cluj, 1970;

Ion Mircea, Vinovăția în dreptul penal român, Ed. Lumina Lex, București 1998;

I. Oancea, în colectiv, Explicații teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I, Ed. Științifică, București, 1969;

I. Stoica, Vătămare foarte gravă a integrității corporale (notă), în L.P., nr. 8/1958;

L. Biro, Drept penal, partea generală, Universitatea „Babeș Bolyai”, Cluj, 1971;

M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Editura AII, București, 1995;

Mioara Ketty Guiu, Vinovăția – Actualități și perspective, în Dreptul nr. 6/2004;

M. K. Guiu, Elementul subiectiv și structura infracțiunii, Editura Juridică, București;

M. Ralea, Mecanismul psihic al voinței și ideea de libertate, în R.Ps. nr. 1/1957;

M. Steriade, Creier și reflectare, Ed. Politică, București, 1966;

M. Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol. II, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași, 1976;

Nicolae Anghel Nicolae, Dreptul executării sancțiunilor penale, București, Ed. Universității Titu Maiorescu;

Nicolae Anghel Nicolae, Tratat de drept penal, București, Ed. Universității Titu Maiorescu;

N.T. Buzea, Infracțiunea penală, Orăștie, 1937;

P. Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1978;

Rusu Marcel Ioan, Drept penal. Parte generală, Ed. C.H. Beck, București 2006;

S. Petrovici, Unele aspecte ale noțiunii de vinovăție în dreptul penal socialist, în S.C.J., nr. 1/1958;

Traian Dima, Drept penal. Parte generală, Ed. Hamangiu, București 2007;

T. Avrigeanu, Contribuții moderne la teoria infracțiunii, în „Revista de drept penal” nr. 2/2001;

V.D. Menșaghin, N.D. Durmanov, P.S. Romașkin (redactori), Sovetskoe ugolovnoe pravo, ciasti obsceaia, Moskva, 1962;

V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939;

V. Papadopol, Cu privire la latura subiectivă a unora din infracțiunile- contra persoanei și la consecințele erorii asupra dezvoltării legăturii cauzale, în L.P., nr. 8/1956;

V. Papadopol, Șt. Daneș, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989;

V. Roșea, Culpa cu previziune și intenția indirectă, în S.C.J., nr. 2/1968;

Wilhelm Vossenkuhl, Practica, în Filosofie (curs de bază), Editura Științifică, București, 1999;

Urs Kindhăuser, Derecho penal de la culpabilidad y conducta peligrosa (trad. span.), Universidad Externado de Columbia, Bogota, 1996.