Aspecte Teoretice Si Practice Privind Infractiunile de Fals

Aspecte teoretice și practice privind infracțiunile de fals

Cuprins:

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE DE FALS ÎN ÎNSCRISURI

Secțiunea 1 : Necesitatea incriminării faptelor de fals în înscrisuri

Secțiunea 2 : Istoricul incriminării infracțiunilor de fals în înscrisuri

Secțiunea 3 : Elemente de drept comparat

CAPITOLUL II: ANALIZA INFRACȚIUNILOR DE FALS ÎN ÎNSCRISURI

Secțiunea 1 : Aspecte comune referitoare la infracțiunile de fals în înscrisuri

Secțiunea 2: Falsul material în înscrisuri oficiale

Secțiunea 3 : Falsul intelectual

Secțiunea 4 : Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

Secțiunea 5 : Uzul de fals

Secțiunea 6 : Falsul în declarații

Secțiunea 7 : Falsul privind identitatea

Secțiunea 8 : Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roșii

CAPITOLUL III: ASPECTE COMPLEMENTARE INFRACȚIUNILOR DE FALS ÎN ÎNSCRISURI

Secțiunea 1 : Delimitarea infracțiunilor de fals în înscrisuri de alte infracțiuni

CAPITOLUL I -GENERALITĂȚI PRIVIND INFRACȚIUNILE DE FALS ÎN ÎNSCRISURI

SECȚIUNEA 1: Aspecte comune referitoare la infracțiunile de fals

Urmărind ocrotirea celor mai importante valori sociale, legea penală a socotit că este necesar să incrimineze și acele fapte prin săvârșirea cărora alterându-se adevărul, se creează un pericol grav sau se aduce o vătămare concretă anumitor interese ale statului ori ale unor persoane fizice. Sfera faptelor prevăzute de legea penală prin care se denaturează sau se alterează adevărul este deosebit de cuprinzătoare, incluzând atât infracțiunile de fals în înscrisuri încorporate încapitolul III, Titlul VII al Părții Speciale a Cod. Pen., cât și alte infracțiuni cuprinse, în raport cu obiectul lor, în alte titluri ale Cod. Pen.Ce este specific pentru infracțiunile de fals în înscrisuri prevăzute în Titlul VII al Părții Speciale, capitolul III și le diferențiază de alte fapte de denaturare a adevărului este împrejurarea că înșelarea încrederii publice se realizează prin produsul activității infracționale – înscrisurile. Aceste lucruri care constituie prin ele însele proba adevărului se bucură obiectiv de încrederea generală, independent de persoana care a efectuat acea activitate. Cu alte cuvinte, în cazul infracțiunilor de fals, alterarea adevărului, deși se realizează printr-o activitate ilicită a persoanei, rezultatul acestei activități, și anume înșelarea încrederii publice, se obține prin produsul activității făptuitorului și nu prin activitatea propriu-zisă a persoanei care a realizat produsul menționat.Pe de altă parte, în cadrul acestui grup de infracțiuni, ceea ce se incriminează este alterarea adevărului în cuprinsul unor entități privite în ele însele ca lucruri care ar trebui să se bucure de o încredere deplină, neștirbită, având juridic însușirea de a servi ca probă a adevărului pe care îl exprimă.

În cazul altor infracțiuni, legiuitorul incriminează fapta care aduce atingere valorilor sociale ocrotite prin mijlocirea unor entități al căror conținut a fost alterat, denaturant.

În funcție de aceste elemente de delimitare, putem defini

infracțiunile de fals în înscrisuri ca fiind acele fapte săvârșite

cu vinovăție și care sunt de natură să aducă atingere încrederii publice acordată anumitor înscrisuri cărora li se atribuie, din punct de vedere juridic, însușirea de a exprima adevărul. Infracțiunile de fals în înscrisuri aduc o gravă atingere adevărului și încrederii care trebuie să determine formarea și desfășurarea relațiilor dintre oameni. Orice relație socială privește și grevează pe o anumită realitate pe care subiecții relației o au în vedere și a cărei existență implică deci o reciprocă încredere și bună credință din partea acestor subiecți:fără îndatorirea de respect față de adevăr și fără sentimentul de încredere că acesta este efectiv respectat, relațiile sociale nu ar fi posibile decât cu anevoioase precauțiuni și cu inevitabile riscuri. De aceea, legea penală a socotit că este necesar ca pentru ocrotirea acestor relații, pentru asigurarea normalei formări și desfășurări a acestora să fie incriminate faptele prin săvârșirea cărora, alterându-se adevărul, se creează un grav pericol sau se aduce o vătămare anumitor relații sociale. Sfera acestor fapte este complexă, conținând variate categorii ce pot fi diferențiate fie datorită specificului relațiilor sociale atinse prin fapta de alterare a adevarului, fie datorită naturii încrederii care este acordată acestui adevăr presupus ca fiind respectat. Astfel, în cazul infracțiunii de seducție (art. 199), calomnie (art.206), denunțare calomnioasă (art. 259), mărturie mincinoasă (art. 260) și altele, alterarea adevărului se face prin cuvinte, oral sau scris, iar încrederea este acordată subiectiv, personal celui care a săvârșit fapta. În cazul infracțiunii de înșelăciune (art. 215), uzurpare  de calități oficiale (art. 229), represiune nedreaptă (art. 240), exercitarea fără drept a unei profesii (art. 286), înșelăciunea la măsurătoare sau la calitatea mărfii (art. 281) și altele, falsul se face prin diverse mijloace frauduloase simple sau calificate, iar încrederea este acordată atât subiectiv față de cel care folosește aceste mijloace, cât și obiectiv față de mijloacele amăgitoare.

La grupul special al infracțiunilor de fals, falsul cade asupra unor lucruri cărora li se atribuie juridic însușirea și funcțiunea de a servi drept probă adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu prilejul diverselor relații sociale.

Desigur și în cazul acestor infracțiuni, alterarea adevărului se obține prin activitatea infracțională a unei persoane sau a unor persoane, în raport cu rezultatul acestei activități, adică cu

înșelarea încrederii, aceasta realizându-se prin produsul activității și independent de persoana sau persoanele care au săvârșit infracțiunea. Aceste particularități justifică crearea în sistemul Părții Speciale a Codului Penal a unui grupa parte de infracțiuni din faptele incriminate sub denumirea de infracțiuni de fals în înscrisuri cuprinse în art. 288-294.

SECȚIUNEA 2. Istoricul incriminării infracțiunilor de fals în înscrisuri

Faptele de fals în înscrisuri au fost socotite ca activități ilicite în toate timpurile și în toate orânduirile și au fost sancționate, după gravitatea lor, în raport cu epoca respectivă, fie ca infracțiuni, fie ca abateri de ordin civil. În ceea ce privește falsul în înscrisuri, regimul lor a fost variat în raport cu natura și importanța înscrisului. Începând cu cele din antichitate, legile penale prevedeau sancțiuni foarte severe pentru astfel de fapte. Astfel, falsificarea unui înscris emanat sau pretins ca fiind emanat de la șeful statului era sancționată, în epoca feudală, prin aplicarea de pedepse corporale (arderea, spânzurarea, tăierea mâinii, marcarea). De asemenea, falsul testamentar a cunoscut un regim sancționator foarte sever.Falsul în înscrisuri private era sancționat pecuniar, de regulă cu îndoitul prejudiciului produs sau pe care l-ar fi putut produce. Vechile noastre legiuiri penale (pravile) conțineau reglementări interesante privind incriminarea faptelor de fals. Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Pravila Caragea în Muntenia, în vigoare în 1817 care, deși nu era o legiuire penală conținea unele dispoziții penale în cuprinsul cărora era prevăzută „tăierea mâinii” pentru „plastografi” în cazul falsificării „iscăliturii sau pecetei domnești” și „osânda la ocnă” pentru falsificarea înscrisurilor domnești. În Moldova, pentru aceleași fapte, Condica criminală a lui Sandu Sturza

din 1826 prevedea nediferențiat doar pedepse privative de libertate. Legislațiile moderne au adoptat, sub înrâurirea

părerilor cuprinse în lucrările de doctrină penală, diferite concepții și sistematizări în reglementarea infracțiunilor de fals. Legislațiile respective au cuprins într-o grupare separată infracțiunile de fals propriu-zise (înscrisuri publice).

De asemenea, în diverse Cod. Pen, infracțiunile de fals în înscrisuri sunt socotite diferențiatca infracțiuni „contra intereselor publice”, „contra încrederii publice”, „crime și delicte contraintereselor publice”, sau „de fals”, regimul de sancționare fiind diferit. Toate codurile penale moderne prevăd ca infracțiuni derivate punerea în circulație sau folosirea produsului falsificării.

Aceste concepții au pătruns și în legislația noastră penală. Astfel, Codul Penal Știrbei de la 1850 a grupat infracțiunile de fals în departamentul referitor la „Crimele și delictele contra intereselor publice”. Ulterior, în 1864, Codul penal al lui Cuza,

păstrând trăsături tradiționale ale legiuirilor românești, dar si sub influența principală a Codului Penal napoleonian a grupat, de asemenea, infracțiunile de fals în departamentul referitor la „Crimele și delictele contra intereselor publice”, iar o întreagă secțiune era consacrată falsificării de înscrisuri publice sau autentice, începând cu falsul săvârșit de un funcționar (art.123),

falsul săvârșit de un particular (art. 125), falsificarea depașapoarte (art. 129), falsificarea de certificate (art. 135), falsificarea

de atestate (art. 139), precumși infracțiunea de servire de înscrisuri publice false (art. 126),infracțiunea de servire de înscrisuri private false (art. 127) sau abuzul de semnătură în alb (art. 128). Aceeași concepție și sistematizare a fost păstrată și în Codul Penal „Carol al-II-lea” din 1936 care a grupat infracțiunile de fals în Titlul IX al Părții Speciale, intitulat ”Crime și delicte contra intereselor publice” de la art. 385 până la art. 416. În acest mod, unele incriminări erau formulate similar celor din codul anterior, iar altele reprezentau reglementări noi, cum ar fi art. 413 – care incrimina folosirea unui certificat medical fals în scopul de a induce în eroare o autoritate sau o societate de asigurare. 

Actualul Cod Penal , intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, a grupat infracțiunile de fals în Titlul VII al Părții Speciale, iar Capitolul III a fost consacrat infracțiunilor de „Falsuri în înscrisuri”. Codul Penal actual i s-au adus o serie de modificări, cele mai semnificative fiind introduse de către Legea nr. 140/1996 care a reconsiderat termenul de „public” și implicit cel de „înscris oficial”. În noul Cod Penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1963, infracțiunile de fals sunt prevăzute în Titlul VII din Partea specială a codului, iar dispozițiile incriminatoare sunt cuprinse în trei capitole și anume: Capitolul II privind „falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare” (art.286-287) și Capitolul III în care sunt prevăzute „ falsuri în înscrisuri”. Trecând peste unele modificări neesențiale care au fost aduse prin Legea nr.6/1973 (articolele 287 alineatul 2, 290 alineatul l, 291, 292 și 297 Codul Penal), Legea nr.140/1966 pentru modificarea și

completarea Codului Penal include și unele dispoziții referitoare la infracțiunile de fals, introducândune nuanțări determinate de reconsiderarea termenului „public” (art. 292 și art. 293 alin. l Codul Penal). Pe lângă incriminările referitoare la diferitele fapte de fals ( pe care le denumim fals propriu-zis), sunt prevăzute și unele

“incriminări conexe” privitoare la fapte care au o strânsă legătură cu infracțiunile de fals.

Aceste fapte nu numai că împrumută caracterul lor ilicit de la infracțiunea de fals, dar, la rândul lor, contribuie în mod esențial la crearea sau agravarea pericolului social pe care îl prezintă aceste infracțiuni. Incriminările conexe privesc faptele derivate și anume: faptele de folosire aînscrisurilor falsificate și fapta de a face declarații mincinoase, producătoare de consecințe juridice,în fața organelor competente.Datorită acestei strânse conexiuni, între fapta principală (falsul) și faptele derivate (conexe), incriminarea faptelor derivate în cadrul infracțiunilor de fals apare ca deplin justificată. Dispozițiile cuprinse în capitolul “Falsuri în înscrisuri” își găsesc explicație atât timp cât nu există o dispoziție derogatorie, fie în cuprinsul Codului Penal, fie în vreo lege specială, prin care seincriminează

în mod diferit vreo faptă care, în lipsa acelei dispoziții, ar fi intrat în cadrul infracțiunilor de fals. 

De exemplu:

falsul efectuat asupra unui înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român, faptă ce se va încadra în dispoziția privitoare la „compromiterea unor interese de stat” (art.168) ;

declarația mincinoasă producătoare de consecințe juridice făcută în fața organului competent costituie o infracțiune de fals (art.292), dar dacă declarația este făcută însă, de un martor, într-o cauză judiciară, faptă se va încadra în dispoziția privitoare la mărturia mincinoasă (art.260);

declarațiile făcute, de exemplu, în materie vamală, în materia mijloacelor de plată străine, în materie fiscală, sunt anume sancționate prin legile speciale care reglementează materiile respective.

SECȚIUNEA 3. Elemente de drept comparat

 Consider că anumite elemente de drept comparat sunt semnificative și unele reglementări în materie din legislația străină merită a fi cunoscute.

Codul penal francez, intrat în vigoare la 1 septembrie 1993, cuprinde infracțiunea de fals în Capitolul 1 at Titlului IV consacrat „Faptelor care aduc atingere încrederii publice". De la art. 441 la art. 444, sunt incriminate infracțiunile de fals în înscrisuri, uzul de fals, deținerea frauduloasă a unui document fals, falsul comis într-un înscris public sau autentic, procurarea frauduloasă altei persoanea unui document elaborat de administrația publică și alte infracțiuni de fals.

Codul Penal german din 15 mai 1871, cu modificările până la 9 iunie 1989, cuprinde incriminările referitoare la falsul în înscrisuri în Capitolul 23 al părții speciale intitulat „Falsuri înînscrisuri” paragrafele 267-281. Parcurgând conținutul și al altor coduri europene vom semnala, de asemenea, câteva dintre cele mai interesante dispoziții referitoare la falsurile în înscrisuri.

Codul Penal italian din 1930 conține o serie de prevederi vizând falsurile în înscrisuri (art. 476, 479, 482, 483, 484, 485, 489).

Câteva referiri vom face și asupra Codului Penal spaniol

din 14 septembrie 1973 cu modificările aduse până în anul 1992. Titlul 2 al Cărții a doua prevede începând cu articolul 269 și următoarele: falsificarea semnăturii sau ștampilei statului sau semnăturii miniștrilor, falsificarea sigiliului statului, falsificarea sigiliilor autorităților. Falsurile în înscrisuri sunt incriminate în art. 302 – 307.

O altă legislație iberică, Codul Penal portughez, a

intrat în vigoare la 23septembrie 1982, cuprinde un număr important de dispoziții referitoare la falsurile în înscrisuri,după cum urmează: falsul în documente (art.228), contrafacerea și falsificarea datelor și planurilor tehnice (art.230), falsul săvârșit de un funcționar în exercitarea atribuțiilor de serviciu (art. 233),eliberarea de certificate false (art.234), uzul de documente de identificare ale altei persoane (art.235).

În Codul Penal model American, ediția 1985 sunt cuprinse câteva orientări în materia infracțiunilor de fals și anume: falsul în declarații și uzul de fals (secțiunea 241 alin. 3), falsul în înscrisuri oficiale (secțiunile 241.7 și 241.8), falsul în înscrisuri private (secțiunea 224.1).

Și Codul Penal al Federației Ruse cuprinde reglementări în ceea ce privește falsul material în înscrisuri oficiale. Ceea ce în codul nostru penal este cuprins într-un singur articol și anume art. 288, în Codului Penal Rus sunt afectate mai multe articole pentru abordarea acestei probleme.Aceste articole privesc chestiunea referitoare la falsul material, dar există referiri și la unele infracțiuni derivate. De exemplu, în art. 327 este incriminată falsificarea, producerea sau vânzareade documente false, ștampile, formulare.

Prin formular  în sensul art. 327 se înțelege o coală de hârtie pe care sunt imprimate ștampile și texte care folosesc la realizarea unui anumit document (formular pentru licență, pașaport,legitimație, anchetă, cerere și altele). Mai pot fi unele formulare de evidență strictă care conțin numere ori serii având un regim special. Ceea ce se apropie cel mai mult de art. 288 Cod. Pen. român este mențiunea referitoare la documente.

Prin document oficial , în sensul acestui articol, se înțelege înscrisul publicat de organele legislative, executive sau judecătorești, având un caracter normativ, informațional sau decizional. În practica judecătorească a Federației Ruse noțiunea de document oficial reprezintă un document care se află în circuitul organelor de stat, organizații care îndeplinesc anumite condiții. Acest articol privește și falsificarea de legitimații.

 Legitimația este un document care arată un drept, un statut sau o stare civilă, (permis de conducere, pașaport, livret militar). Este incriminată falsificarea legitimației sau a altui document oficial care reprezintă un anumit drept sau exonerează de o anumită obligație în scopul folosirii sau vânzării. Art. 288 referitor la falsul material în înscrisuri oficiale consideră înscrisuri oficiale : biletele,tichetele și orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice. Codul nostru penal nu face nicio referire la această noțiune. Din acest motiv, norma ar putea fi considerată una deschisă, pentru că lasă la latitudinea organului judiciar posibilitatea de a aprecia dacă falsificarea unui imprimat oarecare constituie sau nu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale. Astfel, la art. 326 este incriminată falsificarea sau distrugerea numărului de identificare a mijlocului de transport. Falsificarea sau distrugerea numărului de identificare al caroseriei, al șasiului, sau al motorului  precum si falsificarea numărului de înregistrare al mijlocului de transport în scopul folosirii sau vânzării se pedepsește. Obiectul material al acestei infracțiuni este constituit în primul rând din numărul de identificare al mijlocului de transport. Acesta este numărul atașat la mijlocul de transport de către producător. Se folosește pentru marcarea unora dintre părțile mijlocului de transport.

Numărul de înregistrare al mijlocului de transport 

este un mijloc special de identificare aplicat pe  autovehicul

prin decizia organelor de inspecție pentru automobile  din Ministerul Administrației și Internelor. Sub raportul elementului material, această infracțiune se prezintă sub forma falsificării sau distrugerii numărului de identificare al caroseriei, al șasiului, al motorului precum și a numărului de înregistrare al mijlocului de transport. Prin falsificarea numărului de identificare al caroseriei, al șasiului, al motorului se înțelege modificarea prin orice metodă (batere, frezare) a unei părți din materialul pe care este inscripționat numărul sau a întregului număr original ori executarea unui număr fictiv (în cazul încare numărul lipsea). Asemenea infracțiuni se întâlnesc deseori și în practica judiciară română. De aceea se impune reglementarea în mod distinct în Codul Penal a unor asemenea fapte de fals. În lipsa unor reglementări speciale, astfel de fapte vor forma conținutul infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale. Această infracțiune se mai poate comite și în varianta falsificării numărului de înregistrare. Aceasta se realizează prin modificarea, prin orice metodă, a componentelor  numărului de înmatriculare (număr, serie, numele regiunii, însemnul statului pe teritoriul căruia a fost înregistrat mijlocul de transport).

În legislația noastră, prin Decretul 328/1966, este sancționată punerea în circulație a unui autovehicul cu număr de înmatriculare fals. În cazul în care numărul este falsificat de o persoană și tot ea îl aplică unui autoturism după care circulă cu acesta pe drumurile publice, va răspunde pentru concurs de infracțiuni între fals material în înscrisuri oficiale și conducerea pe drumurile publice a unui mijloc de transport cu număr de înmatriculare fals. În articolul 326 din Codul Penal Rus este incriminată fapta de falsificare a numărului de înmatriculare în scopul folosirii. De aceea, sub aspectul laturii subiective, vom avea intenție directă calificată prin scopurile Codului Penal Rus folosește exprimarea “intenție directă cu finalitate specială” (folosirea sau vinderea mijloacelor de transport).

CAPITOLUL II:ANALIZA INFRACȚIUNILOR DE FALS

SECȚIUNEA 1 : Aspecte comune referitoare la infracțiunile de fals în înscrisuri

Falsurile în înscrisuri fac parte din categoria infracțiunilor de fals, prevăzute în Titlul VII al Codului Penal, alături de falsificarea  de monede,  timbre  sau  alte  valori și falsificare a instrumentelor de autentificare sau de marcare.

F a ț ă d e c o n c e p t u l ș i c a r a c t e r e l e l o r , i n f r a c ț i u n i l e p r e z e n t a t e î n c o n t i n u a r e se încadrează, din punct de vedere al clasificarilor de grup în categoria

”I n f r a c ț i u n i l o r  d e  f a l s  p r o p r i u – z i s ”, f i i n d că săvârșirea faptei se efectuează asupra unor lucruri (entități) cărora li s-a dat prin fals, aparența unor mijioace de probă adevărate. S u b r a p o r t u l sistematizării înăuntrul grupului infracțiunilor de fals, aceste infracțiuni se situează în subgrupul „falsuri în înscrisuri".

În sensul larg al cuvântului, prin fals se înțelege tot ceea ce nu corespunde adevărului. Dicționarul explicativ al limbii române menționează faptul că noțiunea de fals este un concept antinomic, derivat din noțiunea de adevăr. Nu poate exista fals, adică o alterare de adevăr, decât acolo unde este de conceput existența sau posibilitatea existenței adevărului. Este fals ceva care are numai aparența adevărului, autenticității, ceva imitat, artificial. Strâns legată de noțiunea de fals este și cea de falsificare.

Falsificarea reprezintă operația prin care se realizează acțiunea de alterare a adevărului. Falsificarea presupune, ca și falsul, existența unui adevăr și a unor lucruri, entități care servesc pentru dovedirea lui și asupra cărora se efectuează acțiunea de alterare a adevărului. Neantul nu poate fi falsificat. Falsificarea se poate efectua prin orice mijloace susceptibile de a produce o alterare a adevărului ( plăsmuire, contrafacere, denaturare, alterare).

1.1.Obiectul juridic

Prin incriminarea faptelor care alcătuiesc grupul infracțiunilor de fals, legea penală, a înțeles să ocrotească relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare ar putea fi primejduite sau vătămate prin săvârșirea de astfel de fapte.

Pericolul social pe care îl reprezintă faptele incriminate ca infracțiuni de fals în înscrisuri decurge din alterarea adevărului săvârșită asupra unor înscrisuri care au însușirea legală de a servi ca mijloc de probă, de a constitui dovada unor realități de existența și veracitatea cărora depind formarea și desfășurarea diferitelor relații sociale.

Sancționând penal alterarea adevărului asupra unor înscrisuri cu însușire probatorie, legea penală creează o protecție juridică pentru acestea, întărind încrederea pe care oamenii trebuie să  o aibă în valoarea lor probatorie, încredere care  contribuie la ocrotirea și implicit la larga și nestânjenita dezvoltare a relațiilor sociale și deci la progresul social. Pretutindeni întâlnim necesitatea și utilitatea folosirii  diferitelor înscrisuri cu însușiri probatorii (înscrisuri  oficiale cu caracter economic sau judiciar, diplome,  acte de stare civilă etc.). Fără ajutorul acestor înscrisuri probatorii, relațiile sociale ar fi greu de conceput și tot atât degreu de realizat, iar fără apărarea lor prin mijloace penale, încrederea pe care ele ar inspira-o, deci puterea lor probantă ar fi, dacă nu inexistentă, în orice caz, considerabil slăbită. Importanța ocrotirii penale în cazul infracțiunilor de fals este deci vădită; această ocrotire se răsfrânge în mod firesc asupra întregului sistem juridic al probelor, contribuind la întărirea rolului și a eficienței acestui sistem și deci la ocrotirea relațiilor sociale. Aceste infracțiuni de fals pot fi săvârșite în raport cu fiecare din relațiile sociale în a căror formare și desfășurare pot fi folosite înscrisuri cu funcție probatorie. Sfera acestor fapte este deosebit de cuprinzătoare, conținând variate categorii, care pot fi diferențiate potrivit anumitor criterii, astfel :

după modul special în care adevărul este alterat. Fac parte din această categorie faptele la care alterarea adevărului se face prin cuvinte (oral sau scris), cum sunt, spre exemplu, infracțiunile de: seducție (art, 199 Codul Penal), calomnie (art. 206 Codul Penal), mărturie mincinoasă (art. 260 Codul Penal) și altele, la care încrederea este acordată subiectiv (personal) celui care a alterat adevărul.

dupa specificul relațiilor sociale cărora li se aduce atingere prin fapta de alterare a adevărului. Fac parte din această categorie, infracțiunile : de înșelăciune (art. 215 Codul Penal), represiune nedreaptă (art.268 Codul Penal), la care, alterarea adevărului se face prin diverse mijloace frauduloase (simple sau calificate), iar încrederea este acordată atât subiectiv, față de cel care folosește aceste mijloace, cât șiobiectiv, față de mijloacele amăgitoare.

datorită naturii încrederii care este acordată adevărului, presupus ca fiind respectat. Din această categorie face parte grupul special al infracțiunilor de fals, unde alterarea adevărului se face asupra unei entități (lucruri) cărora li se atribuie juridic însușirea și deci funcțiunea de a servi drept probă aadevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu prilejul diverselor relații sociale (monede, timbre,înscrisuri etc.), iar încrederea este acordată obiectiv lucrului care constituie prin el însuși proba adevărului.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor de fals îl constituie relațiile sociale care se constituie și se dezvoltă în legătură cu valoarea socială a încrederii publice, de care se bucură anumite înscrisuri cărora legea le atribuie însușirea de a exprima adevărul, dar și activitățile realizatede funcționarii publici sau de alte categorii de funcționari pentru întocmirea acestora.

 Încrederea este starea psihică determinată de prezumția de bună credință pe care si-o acordă persoanele în relațiile dintre  ele și prezumția de veracitate privind existența și valoarea lucrurilor. Încrederea poate fi personală (acordată unei persoane) sau obiectivă (acordată unui lucru).

 Încrederea publică (fide publica) reprezintă una dintre cele mai importante valori sociale și este specifică statului de drept. Încrederea publică este deci, în sfera instituțiilor de drept penal, o categorie juridică distinctă de încrederea personală pe care și-o pot acorda oamenii între ei, și această încredere personală este ocrotită de legea penală, dar nu ca o valoare socială distinctă, ci ca o cerință specială în cadrul anumitor relații sociale. Această particularitate, privind obiectul ocrotirii penale în materia infracțiunilor de fals în înscrisuri, s-a răsfrânt și asupra denumirii acestui grup de infracțiuni, în sensul că: pe când în privința altor grupuri de infracțiuni este folosită de regulă denumirea de “infracțiuni contra“ (indicându-se categoria de relații sociale respectivă), în cadrul infracțiunilor de fals, a fost folosit ca denumire de grup însă și denumirea materială a acestor infracțiuni, denumirea de “fals”, careîmpiedică ideea de alterare a adevărului și deci, de înșelare a încrederii.

În cazul infracțiunilor de fals în înscrisuri , prevăzute în Titlul VII, capitolul III, încrederea este acordată însuși lucrului căruia i se atribuie însușirea de a exprima adevărul, adevăr care a fost alterat prin fapta săvârșită. Obiectul juridic propriu tuturor infracțiunilor de fals în înscrisuri constă, prin urmare, în această valoare socială “încrederii publice” care trebuie să fie acordată de orice persoană înscrisurilor cu valoare probatorie expresă (cum ar fi: actele de stare civilă, înscrisurile autentice legalizate sau sub semnătură privată, diplome, declarații oficiale consemnate, probe scrise). Atunci când lucrul asupra căruia s-a efectuat falsificarea nu are însușirea de a servi ca probă, nu ne vom afla în cazul unei infracțiuni de fals, fapta constituind eventual o altă infracțiune, ca de exemplu înșelătoria. Din punct de vedere al conceptului lor, toate infracțiunile de fals în înscrisuri implică referirea la un anumit adevăr presupus ca fiind dovedit, dar care, în realitate, este alterat prin săvârșirea falsului. Un înscris fals produce efecte juridice fiindcă este presupus aparent că exprimă adevărul. Acolo unde nu există adevăr care să fie presupus dovedit nu poate exista infracțiune de fals, ci o fapta de fals inutil sau o fapta putativă (de exemplu, un debitor falsifică o chitanță de plată a unei datorii care însă era prescrisă sau care îi fusese remisă prin testament creditorului decedat).

1.2 .0biectul material 

În general, prin obiect material se înțelege bunul, lucrul sau persoana asupra căreia acționează în mod direct făptuitorul în cadrul activității infracționale.La majoritatea infracțiunilor de fals in înscrisuri, întâlnim și un obiect material care poate fi reprezentat de însăși înscrisurile falsificate (în cazul alterării conținutului acestuia) asupra cărora se exercită acțiunea infracțională: înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată, etc. Noțiunea de înscris oficial

este prevăzută în art. 150. alin. 2 Codul Penal, unde se arată că prin înscris oficial se înțelege orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 Codul Penal sau care aparține unei asemenea unităti. La art. 145 Codul Penal este definit termenul „public”, prin care se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridicede interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Dispozițiile cuprinse în Titlul VII al Codul Penal Partea specială devin incidente atâta timp cât nu există vreo dispoziție derogatorie, fie în cuprinsul Coduli Penal, fie în vreo lege specială, prin care se incriminează în mod diferit vreo faptă care, în lipsa acelei dispoziții, ar fi intrat în cadrul infracțiunilor de fals.

1.3 .Subiectul activ

1.3.1. Autoratul.

Toate infracțiunile de fals în înscrisuri pot fi săvârșite de orice persoană, nefiind necesară vreo calitate specială decât în anumite cazuri. Așadar, va putea fi subiect activ al acestor infracțiuni persoana care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal :

să fie persoană fizică

să îndeplinească condiția de vârstă

să nu fie constrânsă fizic sau psihic.

La infracțiunea de fals intelectual, subiectul activ nemijlocit trebuie să îndeplinească calitatea de funcționar în accepțiunea art.147 Codul Penal. Aceeași calitate constituie o circumstanță agravantă în cazul infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, potrivit art.288, alin.2 Cod Penal. Prin funcționar 

se înțelege în primul rând funcționarul public și în al doilea rând orice alt funcționar care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane jundice, altele decât cele la care se referă art. 145. Conform art. 147 prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură retribuită sau nu în serviciul unei unități din cele la care se referă art. 145. Pentru existența variantei agravate a acestei infracțiuni, alin. 2 al art. 288 impune cerința ca funcționarul să se găsească în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Prin atribuții de serviciu înțelegem însărcinările pe care le îndeplinește funcționarul la locul de muncă. Atribuțiile de serviciu trebuie să corespundă pregătirii funcționarului. Îndatoririle pe care le îndeplinește funcționarul corespund fișei postului pe care el îl ocupă, dar, acesta, trebuie să execute și anumite dispoziții pe care le primește pe cale ierarhică de la persoane îndreptățite din conducerea unității.

 1.3.2. Participația penală.

La toate infracțiunile de fals în înscrisuri, participația penală este posibilă sub forma coautoratului, a instigării, cât și a complicității. La infracțiunile de fals care presupun existența unui subiect calificat, această calitate va trebui să existe și în persoana coautorilor.

Reprezintă acea formă a participației penale în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârșită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane.

a)Coautoratul

Este posibil doar atunci când întocmirea înscrisului este de competența mai multor persoane care au calitatea cerută de lege (în speță, calitatea de funcționar) și care acționează cu aceeași formă de vinovăție pentru falsificarea unui înscris oficial.

 De exemplu, o comisie de inventariere atestă că a primit cantitățile de marfă fictive înscriseîn acte, trecând în listele de inventar cantități de marfă mai mari decât în realitate. Toți membrii comisiei respective vor răspunde, deci, pentru infracțiunea de fals intelectual.

b). Instigarea și complicitatea

Instigarea reprezintă acea formă a participației penale care constă în fapta unei persoane care, cu intenție, determină, prin orice mijloace, o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Complicitatea este tot o formă a participației penale ce constă în activitatea persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută, în orice mod, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care, înainte ori în timpul săvârșirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta ori că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior promisiunea nu e îndeplinită. De exemplu, la infracțiunea de fals privind identitatea, persoana căreia i s-a atribuit o falsă identitate va fi coautor sau complice, după cum a cunoscut activitatea celui care a efectuat falsul și a acceptat, anterior sau concomitent săvârșirii acestei fapte, să i se atribuie o identitate neadevărată.

1.4. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al acestor infracțiuni este statul român, care este prejudiciat prin apariția sentimentului de neîncredere publică în anumite înscrisuri care au o funcție probatorie ce asigură ocrotirea și nestânjenita dezvoltare a relațiilor sociale. La unele infracțiuni vom întâlni și un subiect pasiv secundar (persoană fizică sau juridică), ale cărui interese sunt vătămate prin activitatea infracțională concret săvârșită. Săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri nu este condiționată de existența unor cerințe privind locul și timpul unde acestea au fost executate.

Însă, în cazul falsului prin folosirea emblemei Crucii Roșii, infracțiune prevăzută în art.294  

Cod Penal, există condiția ca fapta să fie comisă în timp de război, pentru a fi incidentă circumstanța agravantă corespunzătoare.

1.5.Latura obiectivă

1.5.1. Element material

În ceea ce privește elementul material al laturii obiective a acestor infracțiuni, acesta se realizează prin comisiune (acțiune). Deci infracțiunile de fals în înscrisuri sunt fapte comisive.Acțiunea care constituie elementul material al acestor infracțiuni trebuie să constea într-o operațiune de alterare a adevărului săvârșită în orice mod (material, scriptic sau oral), dar care se concretizează întotdeauna în obiectul care conține alterarea adevărului. Chiar în cazul alterării pe cale orală (exemplu, declarații false făcute verbal), operația de alterare a adevărului se sublimează în conținutul înscrisului întocmit de organul care a primit declarația, înscris care va servi ca mijloc de probă. Acțiunea prin care se alterează adevărul în cazul infracțiunilor de fals poate apărea sub forma contrafacerii sau alterării în diferite moduri. Acțiunea de falsificare poate fi totală sau parțială. În categoria infracțiunilor de fals în înscrisuri sunt incluse fapte de fals propriu-zise, dar și unele fapte derivate care, datorită legăturii lor cu primele, au fost reglementate în același capitol. Faptele derivate se realizează și ele prin acțiuni, altele decât cele pe care le implică faptele de fals propriu-zis (ex.: folosirea înscrisurilor falsificate). Atât faptele de fals propriu-zis, cât și cele derivate, se caracterizează prin faptul că produc o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, adică încrederea publică în  autenticitate a înscrisurilor. În general, faptele de fals sunt infracțiuni de pericol, adică urmarea socialmente periculoasă se concretizează într-o stare de pericol la adresa unei valori ocrotite. Dar unele fapte derivate reglementate în acest titlu, fie în formă simplă, fie în formă agravată sunt și cauzatoare de vătămări. De exemplu, falsul prin folosirea emblemei Crucii Roșii constituie o infracțiune potrivit art. 294 Cod Penal, dacă fapta a cauzat pagube materiale.

1.5.2. Urmarea imediată

Urmarea imediată a acestor infracțiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită prin lege, adică pentru încrederea publică acordată anumitor înscrisuri. Toate infracțiunile de fals propriu-zis sunt infracțiuni care produc o stare de pericol; chiar și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este producătoare a unei stări de pericol în forma tentativei. Urmarea arătată este implicită săvârșirii acțiunii incriminate deoarece  legea nu condiționează, de regulă, existența infracțiunii de producerea unui rezultat determinat. Unele dintre faptele incriminate în acest titlu pot deveni, în anumite situații, și fapte cauzatoare de vătămări (atunci când implică producerea unui rezultat independent de acțiune și determinat de aceasta). Astfel, infracțiunile derivate de punere în circulație sau de folosire a înscrisului fals pot deveni infracțiuni cauzatoare de vătămare (când prin aceasta s-a produs o inducere în eroare), dar îmbracă forma infracțiunii generatoare a unei stări de pericol (în cazul în care tentativa lor este sancționată). Infracțiunile de fals, fiind, de regulă, infracțiuni de pericol, deci care nu cuprind în descriere a normei un rezultat, identificarea raportului de cauzalitate nu ridică probleme deosebite deoarece urmarea imediată este rezultatul implicit al acțiunii.

1.6. Latura subiectivă

1.6.1. Forma de vinovăție

Toate infracțiunile de fals în înscrisuri se săvârșesc, prin prisma formei de vinovăție, cu intenție directă sau indirectă. Deoarece la unele infracțiuni, scopul cu care se comit este explicit prevăzut de lege ca o cerință esențială a laturii subiective, forma de vinovăție, în cazul acestora, este intenția directă. În aceste situații, făptuitorul prevede că prin contrafacerea, alterarea unui înscris etc., acesta va avea un conținut care nu corespunde adevărului și urmărește realizarea faptei în acest mod, implicit producerea stării de pericol care constituie urmarea imediată a acțiunii.

Elementul subiectiv trebuie să fie constant și verificat în raport cu fiecare faptă în parte, atunci când vin în concurs fapte de fals propriu-zis cu fapte derivate. Astfel, s-ar putea ca un înscris alterat din culpă și deci care nu ar constitui infracțiune pentru făptuitor, să fie ulterior folosit cu intenție de către aceasta sau de către o altă persoană știind că înscrisul conține o alterare de adevăr, caz în care va exista infracțiunea de uz de fals. Se poate întâmpla și invers : un înscris a fost falsificat cu intenție și există deci infracțiune, dar cel care se folosește de acel înscris nu știe că există alterare de adevăr. În acest caz fapta nu constituie infracțiunea de uz de fals, chiar dacă făptuitorului i s-ar putea reproșa vreo culpă.

 Faptele de alterare a adevărului nu constituie infracțiune dacă sunt săvârșite din culpă.

1.6.2. Mobilul

Mobilul infracțiunilor de fals poate fi, în cele mai multe situații, avariția, dorința obținerii cu ușurință a unor ridicate profituri materiale. Chiar dacă mobilul nu este cerut de lege pentru existența vre-uneia dintre aceste infracțiuni, identificarea și probarea lui este deosebit de importantă în procesul de individualizare a răspunderii penale, precum și pentru  luarea anumitor măsuri de siguranță sau a unor măsuri de prevenire.

1.6.3. Scopul

Determinarea scopului cu care se săvârșesc aceste infracțiuni, ca cerință a laturii subiective,va ajuta la stabilirea formei de vinovăție, ea fiind intenția directă. Dar chiar și atunci când scopul nu este prevăzut expres în textul de lege, el trebuie precizat deoarece acesta va putea ajuta la o corectă individualizare a pedepsei.

1.7. Forme. Modalități. Sancțiuni

1.7.1. Forme

Activitatea infracțională în cazul infracțiunilor de fals în înscrisuri este susceptibilă de desfășurare în timp, putând parcurge atât etapa actelor de pregătire, cât și etapa tentativei.

a). Actele pregătitoare

Actele de pregătire nu sunt incriminate ca formă a infracțiunii după faza de realizare a activității infracționale și în consecință nu sunt sancționate.

b). Tentativa

Aceasta este sancționată în cazul următoarelor infracțiuni de fals:

falsul material în înscrisuri oficiale (art.288 alin. final Cod Penal)

falsul intelectual (art.289 alin.2 Cod Penal)

falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art.280 alin. 2 Cod Penal). 

c). Consumarea

Consumarea infracțiunilor de fals are loc în momentul în care acțiunea incriminată este dusă până la capăt și se produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege.

De regulă, sub aspectul consumării infracțiunii, nu se cere ca fapta să fi produs vreun prejudiciu material. 

Excepție face numai infracțiunea de fals prin folosirea emblemei Crucii Roșii, care, presupunând producerea unei pagube, se consumă în momentul în care se produce rezultatul cerut de lege.

1.7.2. Modalități

Infracțiunile de fals sunt încriminate sub numeroase modalități normative:simple sau agravante. La rândul lor, fiecare modalitate normativă poate cunoaște nenumărate modalități faptice,de realizare concretă, determinate de diversitatea metodelor și mijloacelor cu care acestea pot fi executate.

1.7.3. Sancțiuni

Pedeapsa principală pentru infracțiunile de fals în înscrisuri diferă de la o infracțiune la alta :

fie pedeapsa cu închisoarea, prevăzută ca pedeapsă principală unică;

fie pedeapsa închisorii, alternativ cu cea a amenzii. Pedepsele variază între 3 luni și 5 ani pentru formele agravante ale unor infracțiuni. În cazurile în care tentativa se pedepsește, se aplică regulile de sancționare prevăzute în art. 21 Codul Penal. La aceste infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

1.9. Aspecte procesuale

Din punct de vedere procesual, la toate infracțiunile de fals în înscrisuri acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. În ceea ce privește competența organelor de urmărire și a instanțelor de judecată se aplică regulile obișnuite. Între infracțiunile de fals propriu-zise și infracțiunile derivate există, după cum s-a arătat, o firească conexitate cu caracter de corelație în sensul că existența infracțiunii posterioare depinde de existența celei anterioare (de exemplu infracțiunea de folosire de înscrisuri false presupune existența infracțiunii de fals în înscrisuri). Ținând seama de această corelație, pentru a se evita hotărârile inconciliabile, se va face ori de câte ori este posibil aplicarea dispozițiilor privitoare la indivizibilitate și conexitate (art.32-35Cod. Proc. Pen.).

În procesul penal, este necesar, de regulă, să se dispună efectuarea, după caz :

a unei cerecetări tehnico-științifice (art.112 Cod. Proc. Pen.)

a unei expertize (art. 116 Cod. Proc. Pen.), constatarea alterării adevărului și deci a existenței falsului reclamând de cele multe ori cunoștințe tehnice și de specialitate. Dacă după descoperirea falsului, înscrisul falsificat a dispărut sau a fost distrus, existența falsului va putea fi dovedită prin orice alte probe.

SECȚIUNEA 2 : Falsul material în înscrisuri oficiale

2.1. Concept și caracterizare

În Codul penal, infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale este cunoscută ca fiind fapta persoanei care, în mod material, prin contrafacere, creează un înscris oficial neadevărat sau prin alterare, modifică conținutul unui înscris oficial adevărat.

Falsul material în înscrisuri oficiale este un mod ilicit de confecționare sau de modificare a unui înscris făcându-l să aibă aparent însușirile și deci efectele probatorii ale unui înscris oficial adevărat. Acestă faptă prezintă pericol social fiindcă aduce o gravă atingere încrederii pe care oamenii o acordă înscrisurilor oficiale, înscrisuri care, în condițiile vieții sociale, sunt indispensabile pentru formarea și desfășurarea normală a relațiilor sociale de tot felul. Fără respectarea unor reguli, relațiile sociale ar fi stânjenite, ar scădea la un nivel redus. Dacă înscrisurile nu inspiră încredere, trebuie să se recurgă la verificări în fapt, ceea ce duce la serioase ezitări pentru formarea oricărei relații sociale. De aceea, înscrisurile oficiale nu trebuie falsificate și implicit trebuie incriminat falsul în înscrisuri oficiale. Apariția în sfera relațiilor sociale a unor înscrisuri oficiale falsificate ar atrage neîncrederea publicului față de orice înscris oficial, ceea ce ar duce la o vătămare gravă a relațiilor sociale în sectorul în care ar apărea înscrisurile oficiale.

2.2. Obiectul infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale 

2.2.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic specific al ocrotirii penale îl formează relațiile sociale a căror desfășurare normală depind de încrederea publică acordată înscrisurilor oficiale. Așadar, este vorba de acele relații sociale referitoare la încrederea publică, în autenticitatea și veridicitatea acestor înscrisuri, în adevărul pe care ele au menirea să îl exprime. Apărarea acestei încrederi implică apărarea însăși a tuturor înscrisurilor oficiale, în contra falsificării lor materiale. Cum majoritatea relațiilor sociale includ în mecansimul lor folosirea de înscrisuri oficiale s-ar putea spune că prin incriminarea și sancționarea falsului material în înscrisuri oficiale sunt ocrotite aproape toate relațiile sociale.

2.2.2. Obiectul material

În cazul acestei infracțiuni, înscrisul oficial falsificat apare ca produs al infracțiunii. De aici poate să apară și o oare care confuzie. Este adevărat că în urma activității infracționale rezultă un înscris oficial falsificat, dar se are în vedere faptul că s-au folosit anumite instrumente, materiale (hârtie, tuș, cemeală) asupra cărora sa acționat infracțional. De aceea, se consideră că înscrisul oficial este obiectul material al infracțiunii. Această discuție apare atunci când se săvârșește infracțiunea în varianta contrafacerii scrierii sau subscrierii. Dacă se săvârșește în varianta alterării înscrisului în orice mod, nu mai există nici un dubiu în ceea ce privește obiectul material, acesta fiind înscrisul oficial adevărat și preexistent.

O primă categorie de înscrisuri ar putea-o constitui cele care sunt întocmite, emise sau confirmate de o anumită unitate, înscrisuri ce trebuie să îndeplinească mai multe condiții referitoarela înscris și la modul de emitere. În primul rând, unitatea emitentă trebuie să fie competentă a-l emite. Înscrisul trebuie să poarte ștampila sau sigiliul acelei unități, precum și semnătura celui care l-a emis. În cazul acelor înscrisuri la întocmirea cărora se cer a fi îndeplinite și anumite formalități, este necesar să fie respectate și acestea sub sancțiunea nulitătii absolute. Această condiție este necesară deoarece un înscris care nu este valabil nu poate fi falsificat și în această situație nu se pot produce consecințe juridice.

În înțelesul legii este vorba de orice unitate care desfășoară una din activitățile enumerate in art. 145, categorie în care se încadrează atât comisia comunală pentru aplicarea Legii 18/1991, cât si primăria, inculpații întocmind referatele falsificate în calitate de reprezentanți ai  acestora și nu ca persoane particulare. De altfel, inculpații au menționat calitățile lor în cadrul referatelor, astfel că apare evident că ei au acționat în exercițiul atribuțiilor de serviciu cu ocazia întocmirii acestora. Nu are nici o relevanță împrejurarea că referatele nu poartă antetul și sigiliul unității emitente.

Cât privește aptitudinea acestor acte de a produce consecințe juridice, trebuie observat că ele au și produs efectiv asemenea urmări, dîndu-li-se eficiență deplină de către autoritățile la care au fost depuse. Prin urmare, faptele inculpaților realizează conținutul infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale.

În practica judiciară s-a reținut drept fals material în înscrisuri oficiale fapta de a modifica bonurile de plată, majorând sumele de plată, fapta de a modifica datele unui abonament de călătorie pe C.F.R., modificarea unei declarații autentice precum și încheierea notarului de stat, modificarea unor date din carnetul de muncă sau a datelor dintr-un libret C.E.C.

O a doua categorie de înscrisuri sunt cele depuse și înregistrate la o unitate din cele prevăzute în art. 145. Aceste înscrisuri pot să emane  de la o altă asemenea unitate sau de la un particular. În practica judiciară s-a decis – de exemplu – că falsificarea unui formular C.E.C. după ce acesta a fost înregistrat și s-au facut formele de restituire, constituie infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale. Partea din formular falsificată reprezintă cererea de restituire a deponentului. Acesta este un înscris sub semnătură privată.

De aici ar putea rezulta o confuzie în sensul că s-ar putea reține infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Acest lucru este fals deoarece cererea de restituire fiind înregistratăla o unitate C.E.C., ea a căpătat caracterul de înscris oficial, mai ales că asupra ei s-au facut și verifcări ale datelor înscrise. Prin sentința penală nr. 71/1 oct 1992, Tribunalul Galați a condamnat pe inculpatul D.G.,între altele, pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și falsificare de monede sau de alte valori prevăzută în art. 282 alin. 1 si 2 din Cod Penal, săvârșită prin  aceea că,  în calitate de patron al Asociației Familiale “Calypso” din Galați, deși nu avea în contul de la bancă decât o disponibilitatede 807,70 lei, a completat cecuri în care a înscris disponibilități de 411000 lei si de 290 000 lei, pecare le-a folosit la cumpărarea unor mărfuri.

Apelurile declarate de Parchetul de pe langă Tribunalul Galați și de inculpat au fost admise prin decizia penală nr. 53/a/ 21 dec 1993 a Curții de Apel Galați și s-a dispus schimbarea încadrării juridice din prevederile art. 282 alin. 1 și 2 Cod Pen., în participație improprie la  săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 289 alin. 1 și în participație improprie la infracțiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 Cod Pen. Soluția instanței nu este corectă. Fapta unei persoane de a înscrie într-un C.E.C. date necorespunzătoare adevărului constituie infracțiunea de falsificare de monede sau alte valori prevăzută în art 282 Cod Pen., și nu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, formularul C.E.C. cu limită de sumă dobândind valoare prin completarea lui de către emitent. Curtea de Apel a schimbat deci în mod greșit încadrarea juridică a faptei în fals material în înscrisuri oficiale, încadrarea corectă fiind aceea in prevederile art. 282 alin. 1 Cod Pen., care se referă, expres, între alte titluri de credit la cecuri. (Curtea Supremă de Justiție, Secția penala, dec.nr. 787/19 mai 1994).

În raport cu legea penală, constituie înscris oficial atât originalul cât și copiile legalizate sau certificatele pentru conformitate cu originalul. Pentru existența infracțiunii nu interesează dacă s-au falsificat originalul sau copia legalizată, deoarece și aceasta era aptă de a produce consecințe juridice. De asemenea, nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii faptul dacă mai există sau nu originalul. Fapta va fi infracțiune din moment ce și copia legalizată este de natură să producă consecințe juridice. Conform art. 288 alin. 2 Cod Penal sunt asimilate înscrisurilor oficiale, biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice. Din această categorie fac parte de exemplu: biletele și tichetele de intrare la spectacole, libretele C.E.C., dar numai în situația completării lor cu date inexacte și în măsura în care nu constituie infracțiunea prevăzută în art.283 Cod Pen sau infracțiunea prevăzută în art. 282 Cod Pen. În practica judiciară s-a reținut falsul material în înscrisuri oficiale fapta în ceea ce privește fapta inculpatului de a modifica mai multe etichete aplicate unor mărfuri ce-i aparțineau.

 Etichetele aplicate mărfurilor nu reprezintă înscrisuri oficiale în sensul art 150 alin. 2; ca urmare, modificarea acestora nu poate constitui infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, ci fals în înscrisuri sub semnătură privată. (Tribunalul Suceava, Secția penala, dec. nr. 598/1998).

În practica judiciară s-a apreciat că falsificarea seriei șasiului de la un motor al unui autoturism constituie infracțiune de fals material. În acest caz tăblița pe care este inscripționată seria este obiect material al infracțiunii deoarece asupra ei se acționează și anume se desfășoară activitatea de falsificare. Această tăbliță ar putea fi inclusă în categoria „alte imprimate producătoare de consecințe juridice”. Materialul pe care este inscripționată seria nu este înscris oficial propriu-zis dar este asimilat acestuia. În proiectul de modificare a Cod Pen falsificarea seriei șasiului motorului este incriminată ca faptă distinctă. În practica judiciară s-a decis că realizează conținutul infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale și nu al infracțiunii de falsificare de timbre, mărci sau de bilete de transport, fapta de a completa un bilet de călătorie pe căile ferate cu date inexacte referitoare la persoana care călătorește, calitatea acestuia, ruta, localitatea de destinație sau fapta de a falsifica un abonament decălătorie pe C.F.R., emis pe numele inculpatului.

Mai sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele de intrare la spectacole sau petreceri sportive, bilete de loterie sau alte jocuri de noroc autorizate tichete de masă la cantine sau restaurante, unele imprimate pentru ridicarea alocației de stat. Toate aceste înscrisuri, pentru a putea fi obiect material al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale trebuie să fie producătoare de consecințe juridice.

A produce consecințe juridice înseamnă să aibă calitatea de a fi apte să de-a naștere, să modifice și să stingă raporturi juridice, drepturi și obligații. Înscrisurile la care se referă art. 288 Cod Pen. pot fi redactate în limba română sau în orice altă limbă (e vorba de înscrisuri oficiale străine, înoriginal sau în traduceri oficiale). Un alt aspect care trebuie menționat este legat de actele încheiate între particulari. Acestea nu au calitatea de înscrisuri oficiale, dar în condițiile autentificării lor, chiar când acestea privesc raporturi juridice particulare capătă însușirea de înscris oficial fiindcă încrederea publică pe care ele o exprimă în acest caz este rezultatul autentificării. După cum am mai menționat, art. 288 impune cerința ca înscrisul asupra căruia poartă activitatea infracțională să fie unul oficial. Într-o altă speță inculpatul a falsificat înscrisuri sub semnătură privată și apoi s-a folosit de ele la controlul efectuat de organele de poliție. În declarațiile date la dosar, inculpatul a recunoscut fără rezerve că a acționat în modul descris anterior.

Prin sentința penala nr. 93/1998 a Judecătoriei Gheorghieni, inculpatul G.M. a fost condamnat pentru comiterea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, în formă simplă, dar cu caracter continuat și de uz de fals, infracțiune prevăzută și pedepsită de art 288 alin. 1 Cod Pen.,cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod Pen., a art. 42 Cod Pen., a art. 37 lit. b) Cod Pen. și a art. 13 Cod Pen. Actele modificate ilicit de inculpat sunt înscrisuri oficiale nu pentru că ar proveni de la o unitate din cele la care se referă art. 145 Cod Pen., ci pentru că ele au fost folosite în fața unor autorități publice și anume în fața organelor de poliție. Este de principiu că un înscris privat devine un înscris public când este prezentat unei autorități publice, ori tocmai așa ceva a avut loc în speța de față. (Curtea de Apel Tg Mureș, Secția penală, dec. nr. 41/ R/27 feb 1999).

2.3. Subiecții infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale

Infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale implică în mod necesar un subiect activ și un subiect pasiv.

2.3.1. Subiectul activ

În general, nu se cere subiectului activ o calitate specială. În anumite împrejurări calitatea subiectului activ poate constitui o circumstanță agravantă. Conform art. 288 alin.2 Cod. Pen., fapta este mai gravă dacă este săvârșită de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale poate fi săvârșită de o singură persoană dar și în participație. Deci pot participa la săvârșirea infracțiunii mai multe persoane în calitate decoautori, dar se pot întâlni și instigatori sau complici. Participația poate exista atât în ceea ce privește varianta simplă a infracțiunii, cât și în ceeace privește varianta agravată a acesteia. În forma coautoratului în ipoteza prevăzută la art. 288 alin. 2 Cod. Pen., toți participanții trebuie să aibă calitatea de funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Dacă unii dintre aceștia nu au această calitate, vor fi considerați doar complici. Tot complici vor fi considerate și persoanele care vor efectua acte de pregătire la infracțiune, cu condiția ca acestea să nu fie făcute și de autor. Falsul material se poate realiza și prin aplicarea unui sigiliu fals sau a unei ștampile false.

Falsificarea sigiliului sau a ștampilei  constituie de asemenea acte de pregătire în vederea săvârșirii falsului material, dar totodată cele două activități de falsificare sunt acte ilicite, fiind variante altenative ale unei infracțiuni distincte, iar cel care le-a săvîrșit nu va fi complice ( deoarece a efectuat acte de pregătire pentru relizarea falsului), ci va răspunde ca autor al unei infracțiuni de sinestătătoare.

2.3.2. Subiect pasiv

Ca și în situația altor infracțiuni de falsificare a anumitor entități, lucruri investite cu putere probatorie a adevărului, infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, punând în pericol drepturile reglementate și apărate de legea penală poate avea ca subiect pasiv :

fie o unitate din cele prevăzute de art. 145 Cod Pen.

fie o persoană vătămată în drepturile sale.

După cum am văzut, având în vedere faptul că falsul material în înscrisuri pune în pericol încrederea acordată acestor înscrisuri, în primul rând subiect pasiv poate fi organizația căreia i se atribuie în mod mincinos înscrisul oficial falsificat. Înscrisul oficial fals poate fi producător de consecințe juridice care să contravină intereselor unei persoane fizice. Această persoană este subiectul pasiv eventual al infracțiunii care va deveni subiect pasiv efectiv atunci când înscrisul va fi folosit împotriva sa, deoarece atingerea adusă intereselor acestui subiect își are cauza nu numai în folosirea înscrisului oficial fals, ci și în fapta care a creat acest înscris fals, adică infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale.

Așadar, subiect pasiv poate fi de exemplu o unitate de învățământ care a emis o diplomă de bacalaureat, care ulterior a fost falsificată de o persoană prin falsificarea mediei.

2.4. Latura obiectivă

Săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale nu poate fi concepută fără preexistența unei stări de fapt sau de drept care să impună, să facă necesară sau să justifice întocmirea unui înscris oficial. În acest cadru legal se află deci și acele stări de fapt sau de drept care, potivit alin. 3 al art. 288 Cod. Pen. impun sau justifică întocmirea de către instituțiile publice sau organizațiile compente a diferitelor înscrisuri oficiale din categoria biletelor, tichetelor sau altor imprimate producătoare de consecințe juridice. Un înscris oficial fals care nu ar avea nici o întrebuințare, care nu ar corespunde unor cerințe reale impuse de o stare de fapt este un fals inutil si inofensiv care nu cade sub rigorile legii.

Chiar atunci când prin înscrisul oficial fals se urmărește crearea unei situații noi (drept, titlul academic, scutire) încă trebuie să existe situația premisă, adică starea de fapt care reclamă producerea înscrisului oficial pentru promovarea situației noi care nu ar putea, în condițiile acelei stări de fapt, fi creată altfel. De exemplu, un salariat de la o unitate de stat lipsește în mod nejustificat de la serviciu. Pentru aceasta i se eliberează o scutire pe o anumită perioadă pe care el face unele modificări care privesc data eliberării. Situația de fapt care impune falsificarea înscrisului este absența nejustificată de la serviciu. În lipsa acestei situații de fapt falsul ar fi inutil. Acțiunea de falsificare trebuie să se îndrepte asupra unui înscris oficial. Practica judiciară a decis că nu există infracțiunea prevăzută în art. 288 Cod. Pen. în situația în care s-au falsificat unele bucăți de carton pe care erau înscrise prețurile unor produse prin majorarea acestora deoarece astfel de cartoane folosite  pentru afișarea prețurilor nu sunt înscrisuri oficiale. Înscrisurile oficiale care sunt supuse acțiunii de falsificare pot aparține organelor de stat și organizațiilor economice și ele se manifestă sub forma diferitelor corespondențe a certificatelor, a actelor de gestiune.

2.4.1. Elementul material

Elementul material constă în acțiunea de falsificare în mod material a unui înscris oficial. Această acțiune se poate realiza prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii (semnăturii) sau prin alterarea înscrisului în orice mod. Modalitățile pe care le poate îmbrăca elementul material sunt:

contrafacerea scrierii;

contrafacerea subscrierii;

alterarea înscrisului în orice mod.

A falsifica un înscris oficial prin contrafacerea scrierii nu înseamnă a falsifica înscrisul prin imitarea scrisului având în vedere faptul că înscrisurile oficiale nu sunt scrise de mână (ci în majoritate dactilografiat), ci înseamnă a reproduce conținutul pe care îl are în mod obișnuit acel act. Prin contrafacere trebuie să se înțeleagă o imitare prin reproducerea conținutului înscrisului. În literatura juridică prin contrafacere se înțelege confecționarea unui înscris identic.

În practica judiciară sa decis că există această infracțiune atunci când  făptuitorul plăsmuiește în întregime sau parțial un înscris oficial ori întocmește o copie după un act inexistent sau semnează în fals pe fișa de instructaj pentru protecția muncii pe perioada pretins instruită ori semnează în fals numele deținătorului unui mandat poștal spre a încasa contravaloarea acestuia, ultimele două cazuri fiind vorba de contrafacerea subscrierii. Într-o altă părere prin contrafacere se înțelege plăsmuirea, confecționarea sau ticluirea unui înscris fictiv, prin imitare dându-i aparența unui înscris oficial autentic.

 Înscrisul oficial falsificat , oricare ar fi acesta, trebuie să aibă conținutul înscrisului oficial adevărat. De exemplu, o diplomă falsă trebuie să aibă conținutul unei diplome adevărate, un proces verbal de constatare trebuie să aibă conținutul unui astfel de înscris, un buletin de identitate trebuie să conțină mențiunile unui astfel de act. Dacă ar lipsi anumite mențiuni înscrisul fals nu ar putea avea aparența unui înscris adevărat. După cum am menționat falsificarea poate privi orice înscris. A falsifica spre exemplu o diplomă de absolvire prin contrafacerea scrierii înseamnă a reproduce conținutul pe care îl are o astfel de diplomă, adică a tuturor mențiunilor pe care aceasta le conține. Dar această diplomă trebuie atribuită unei persoane care nu a absolvit cursul sau unitatea de învățământ respectivă, în caz contrar lipsind situația premisă. De exemplu, la angajarea într-o unitate de stat infractorul prezintă diploma de bacalaureat prin care se atestă absolvirea liceului cu examen de bacalaureat promovat (în realitate acest lucru nu este adevărat). Situația este diferită dacă infractorul are liceul absolvit cu diplomă de bacalaureat, dar elefectuează unele modificări asupra mențiunilor din diplomă. În această situație este vorba despre o falsificare prin alterarea înscrisului oficial.

Situația se schimbă aproape în totalitate când un funcționar în exerecițiul atribuțiilor de serviciu (secretara unui liceu) completează diploma de bacalureat cu date necorespunzătoare realității (note mai mari la examenele susținute). În speță, va fi vorba de infracțiunea de fals intelectual. Falsificarea diplomei prin alterare poate fi făcută chiar de secretară după ce în prealabil fusese completată cu date exacte de alt funcționar, în acest caz fiind vorba despre infracțiunea prevăzută de art. 288., alin.2 Cod. Pen. Falsificarea unui înscris prin contrafacerea scrierii înseamnă reproducerea în mod fraudulos, plăsmuirea sau ticluirea unui înscris.

Plăsmuirea se poate realiza prin diferite procedee, cum ar fi:

copierea

reproducerea

trucarea fotografică

alte mijloace sofisticate de copiere.

Înscrisul oficial poate fi falsificat și prin contrafacerea subscrierii, întâlnită atunci când este plăsmuită semnătura pe un înscris oficial, fiind imitată semnătura celui care trebuia să semneze înscrisul sau aplicându-se o semnătură care dă aparența că este a celui îndrituit să semneze. Semnătura poate fi aplicată pe un înscris oficial adevărat sau plăsmuit. 

Nu interesează dacă e vorba de semnătura unei persoane reale sau  imaginare, dacă se reproduce semnătura oficială sau se semnează fictiv. De asemenea, nu interesează dacă reproducându-se semnătura unei persoane reale aceasta mai deține sau nu funcția despre care se face referire în înscrisul respectiv. Ceea ce interesează este ca semnătura să aibă aparența unei semnături autentice. Când se semnează în locul altei persoane semnătura se poate inscripționa pe hârtie prin copiere sau imitare după un studiu prealabil al semnăturii adevărate. Există această infracțiune chiar și atunci când infractorul aplică pe înscris propria semnătură, dar cei care nu cunosc semnătura legitimă acordă credibilitate actului semnat în acest fel. Falsul material prin contrafacerea subscrierii se va reține și atunci când este contrafăcută amprenta unei ștampile pe un înscris oficial. În această situație infractorul va răspunde pentru infracțiunile de falsificare a instrumentelor oficiale și de fals material în înscrisuri oficiale aplicându-i-se regulile concursului de infracțiuni. Înscrisul oficial mai poate fi falsificat prin alterare în orice mod. Prin alterare se înțelege denaturarea materială a unui înscris oficial adevărat și deci preexistent. Alterarea presupune modificarea, transformarea, schimbarea conținutului unui înscris oficial existent prin adăugări sau ștersături aplicate pe acesta.

Adăugirile pot fi între rânduri sau marginale. De asemenea, înscrisurile pot fi falsificate prin modificări de cifre sau date, bifări sau prin aducerea în stare de ilizibilitate a unor părți din înscris (pătare, decolorare). În această modalitate de săvârșire a infracțiunii infractorul poate acționa direct asupra înscrisului prin modificarea scrierii (deexemplu, în locul cuvintelor „nu se aprobă” scrie „se aprobă”).

În practica judiciară s-a reținut că inculpatul s-a angajat ca șofer pe autobuz la R.A.T.L. Pitești, folosind un carnet de conducere falsificat, neavând permis pentru această categorie de autovehicul. Fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin. 1 Cod Pen. si uz de fals prevăzută de art. 291 Cod Pen. (Curtea Supremă de Justiție, Secția penala, dec. nr. 1451/1996). Modificarea punctuației poate constitui și ea un procedeu de alterare a unui înscris oficial dacă prin aceasta se schimbă sensul sau înțelesul frazelor și conținutul înscrisului respectiv. Dacă modificările făcute în cuprinsul unui înscris oficial nu constituie o alterare a adevărului pe care înscrisul era destinat să îl exprime, fapta nu realizează elementul material al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale. În practica judiciară s-a decis că semnarea unui stat de plată cu numele propriu în rubrica rezervată altei persoane urmată de încasarea sumei de bani cuvenită acestuia nu constituie infracțiunea preavăzută în art. 288 Cod. Pen., deoarece prin activitatea sa, inculpatul nu a alterat cu nimic înscrisul oficial.

De asemenea, nu va constitui infracțiunea prevăzută în art. 288 fapta inculpatului de a completa cupoanele permisului C.F.R. cu numele titularului real. În acest caz, folosind ilegal permisul C.F.R. va răspunde doar pentru înșelăciune în paguba avutului public. Nu avem de a face cu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale și nici cu o altă infracțiune dacă funcționarul a antedatat un referat care exprimă realitatea, iar modificarea datei nu era de natură să producă vreo consecință juridică sau dacă a adăugat pe un certificat de studii mențiunea „grupa II", deși aceasta nu era în principiu susceptibilă să producă consecințe juridice. În practica judiciară infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale este destul de des întâlnită. S-a decis că există această infracțiune în cazul în care făptuitorul modifică datele înscrise pe libretul C.E.C. ori contraface amprenta unei ștampile C.E.C. de pe libret sau modifică copia bonului de vânzare ori avizele de expediție spre a acoperi o lipsă de gestiune, sau dacă ridică de la un furnizor pe baza unor acte false o cantitate mai mare de mărfuri decât trebuie în realitate.

Uneori, există dificultăți în a se stabili dacă o faptă constituie sau nu infracțiunea prevăzută în art. 288 Cod. Pen. Într-o speță inculpata, vânzătoare într-un magazin de confecții a modificat prețul unor costume, preț care era trecut pe niște bucăți de carton. Întrebarea care se pune aici este dacă aceasta a săvârșit sau nu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale. Pentru a exista infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale trebuie îndeplinite mai multe condiții, printre care se numără:

să fie vorba de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu;

înscrisul falsificat să fie oficial;

fapta să producă consecințe juridice.

Fapta prezentată s-ar încadra la prima vedere la art. 288 alin. 2 Cod. Pen. și luând înconsiderare acest lucru prima condiție este îndeplinită

deoarece vânzătoarea îndeplinește calitateade funcționar în sensul art. 147 Cod. Pen. În ceea ce privește a treia condiție referitoare la producerea de consecințe juridice și aceasta este îndeplinită deoarece  cumpărătorii vor plăti mai mult, iar unitatea va fi prejudiciată deoarece în urma acestei fapte vânzările vor scădea.

Referitor la a doua condiție există unele discuții. Bucata de carton pe care este afișat prețul nu are însușirea de înscris oficial. Situația era cu totul alta dacă prețul era inscripționat pe un formular tipizat cu ștampila unității și semnătura conducătorului acelei unități. În speță se vor reține infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și contra intereselor publice. Pentru ca cele trei acțiuni de falsificare (contrafacerea scrierii, contrafacerera subscrierii și alterarea în orice mod a înscrisului oficial) să constituie elementul material al infracțiunii prevăzutela art. 288 Cod. Pen. trebuie îndeplinite două cerințe esențiale:

înscrisul falsificat să fie un înscris oficial,

înscrisul falsificat să fie apt de a produce consecințe juridice.

Această ultimă cerință este îndeplinită dacă falsificarea privește un înscris care are putere probatorie și conținut cu relevanță juridică, iar pe de altă parte înscrisul fals are aparența unui înscris oficial adevărat autentic. Pentru aceasta nu este necesar ca imitarea sau asemănarea cu înscrisul adevărat să fie perfectă, ci este suficient ca ea să imprime înscrisului fals aparența veridicității, să facă posibilă credința sau impresia că este un înscris veritabil și valabil, susceptibil să producă consecințe juridice.

Împrejurarea dacă înscrisul fals are sau nu aparența unui înscris adevărat se stabilește înfiecare caz de către organul judiciar. După cum am mai menționat, înscrisul oficial care este falsificat trebuie să fie autentic.Când falsul pivește un înscris oficial perimat, cerința esențială nu este îndeplinită fiindcă un atare înscris, chiar veridic nu poate produce consecințe juridice (situația este similară în cazul alterării unui înscris oficial nul).

 Totuși, atunci când cauza de nulitate nu este atât de evidentă încât să poată fi observată de îndată de către cel căruia i se adresează înscrisul fapta poate produce consecințe juridice și prin urmare poate constitui infracțiunea de la art. 288 Cod. Pen. În literatura de specialitate se exprimă opinia că nulitatea absolută a înscrisului nu constituie în principiu un obstacol în calea aplicării art. 288 Cod. Pen. În cazul falsificării unui înscris oficial lovit de nulitate relativă, infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale există deoarece un astfel de înscris, producându-și efectele până în momentul când anularea lui este cerută de cel îndreptățit și pronunțată prin hotărâre judecătorească, fapta îndeplinește condiția cerută de lege pentru existența acestei infracțiuni, adică este de natură să producă consecințe juridice.

Prin consecințe juridice se înțelege nașterea, modificarea ori stingerea raporturilor juridice potrivit legislației în vigoare.

Elementul material al acestei infracțiuni nu trebuie să fie însoțit de îndeplinirea anumitor condiții de loc, timp, mijloace, mod sau împrejurări. Aceste condiții nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii. Excepție face alin. 2 din art. 288 Cod. Pen., când trebuie îndeplinită o condiție de timp și anume fapta să fie săvârșită de un funcționar în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

2.4.2. Urmarea imediată și legătura de cauzalitate

Pentru existența laturii obiective a infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale este necesar ca acțiunea de falsificare (contrafacere, alterare) să aibă ca urmare imediată creare a unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, pericol decurgând din realizarea unui înscris oficial fals care prezintă aparent toate însușirile unui înscris oficial corespunzător.

Înscrisul oficial este periculos prin însăși existența lui, nefiind important dacă este folosit sau nu. Falsificarea înscrisurilor oficiale de către o persoană este un fapt grav, pentru că subminează încrederea oamenilor acordată unor asemenea înscrisuri.

Acest lucru provoacă tulburări în cadrul relațiilor sociale ocrotite, dă naștere la situații păgubitoare pentru cetățeni și organizațiile economice. De exemplu, o persoană care prezintă la angajare acte de studii false va reuși o perioadă de timp să primească o retribuție necorespunzătoare și necuvenită pregătirii sale reale și va produce greutăți unității în care își desfășoară activitatea. Dacă cineva falsifică acte de gestiune sau de evidență a mărfurilor, va reuși mai ușor un timp să își acopere sustragerile de bunuri pe care le-a făcut din avutul public. Pentru ca starea de pericol să fie socotită ca produs al unei acțiuni de falsificare trebuie să se constate că între starea de pericol și acțiunea de falsificare există o legătură de cauzalitate. Dacă nu se constată existența aceste ilegături, implicit, nu va exista nici infracțiunea.

2.5. Latura subiectivă

2.5.1. Vinovăția

Fapta de fals material în înscrisuri oficiale constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu voință și vinovăție. Forma de vinovăție care constituie elementul subiectiv al acestei infracțiuni este intenția.

Există intenție când faptuitorul și-a dat seama că prin acțiunea pe care o săvârșește falsifică în mod material un înscris oficial, a prevăzut că în acest fel se creează o stare de pericol pentru încrederea pe care trebuie să o inspire un astfel de înscris și a urmărit acest rezultat sau a acceptat producerealui. Așadar, intenția poate fi directă sau indirectă. Această infracțiune nu poate fi săvârșită cu forma de vinovăție culpă. Săvârșirea faptei în condițiile necunoașterii cerințelor esențiale prevăzute în dispoziția art.288 Cod. Pen., de care depinde caracterul penal al acesteia, conduce la aplicarea dispoziției art. 51,alin.l Cod. Pen. privind eroarea de fapt.

De exemplu, făptuitorul nu a cunoscut că înscrisul falsifica teste oficial (s-a aflat în eroare în ceea ce privește autentificarea de către notar a unui înscris subsemnătură privată).

2.5.2. Mobilul și scopul

Deși dispozițiile incriminatoare examinate nu prevăd  condiții legale privind mobilul și scopul, așa cum s-a arătat în doctrina noastră penală, aceste elemente completează în mod necesar latura subiectivă a oricăror infracțiuni a căror formă de vinovătie este intenția.

Este inutil să reamintim că mobilul și scopul există și în cazul infracțiunii de la art. 288 Cod.Pen., iar dovedirea acestora prin orice mijloace de probă reprezintă o cerință a aflării adevărului ca una din regulile de bază ale procesului penal din oricare sistem de drept contemporan.

În felul acesta se înlătură confuzia ce poate să apară din unele studii de drept penal mai vechi care arată că pentru existența infracțiunii nu interesează mobilul și nici scopul acesteia. Fapta constituie infracțiune chiar dacă înscrisul a fost falsificat în vederea unui scop legitim (de exemplu, pentru a dovedi un fapt adevărat pentru care nu există probe). În literatura de specialitate s-a arătat pe drept cuvânt, că între interesul unei persoane și încrederea publică pe care trebuie să o inspire înscrisurile oficiale, legea a dat prioritate acesteia din urmă, ori un înscris oficial falsificat aduce atingere încrederii publice prin simplul fapt că este fals. În practica judiciară s-a decis că este irelevantă pentru existența infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale împrejurarea că prin falsul comis s-a urmărit acoperirea unei cheltuieli făcute pentru nevoile unității. Desigur, dacă falsificarea s-a facut în vederea unui scop legitim instanța de judecată va ține seama de această împrejurare la individualizarea judiciară a pedepsei. Împrejurarea că înscrisul falsificat servește interesului individual legitim al unei persoane va fi cel mult o cauză de atenuare,iar nu de justificare a faptei penale.

2.6. Forme, modalități, sancțiuni 

2.6.1. Forme

După cum se știe, formele infracțiunii intenționate după fazele ei de desfașurare pot fi definite ca fiind acele modalități pe care le poate îmbrăca o infracțiune intenționată în raport cu stadiul până la care a fost dusă ori oprită activitatea infracțională.

Aceste forme sunt actele pregătitoare, tentativa, fapta consumată și fapta epuizată.

a) Actele pregătitoare

Actele pregătitoare, deși posibile și necesare (exemplu: procurarea de instrumente și materiale, adaptarea lor în vederea executării falsului, efectuarea de probe, etc) nu cad sub incidența legii penale, nefiind incriminate de aceasta. Când acțiunea de falsificare este pusă în executare, actele de pregătire săvârșite de altă persoană capătă relevanță din punct de vedere juridic, în sensul că ele vor fi pedepsite ca acte de complicitate anterioară la săvârșirea infracțiunii. Un mijloc necesar la săvârșirea unei astfel de fapte îl poate constitui, de multe ori, folosirea de sigilii sau ștampile false. Pentru aceasta, făptuitorul își confecționează sigilii și ștampile false care pot fi considerate acte de pregătire la săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale. Însă ele capătă aspect penal, în sensul că în Cod. Pen. este prevăzută ca infracțiune distinctă falsificarea instrumentelor oficiale (art. 286).

b) Tentativa

Tentativa există atunci când executarea acțiunii de falsificare a început, dar a fost întreruptă sau a rămas fară rezultat din cauze străine de voința făptuitorului. Există tentativă și atunci când executarea a mers până la capăt, dar nu s-a produs urmarea imediată, înscrisul falsificat fiind inutilizabil din cauza defectelor sale (fals grosolan,ușor deobservat chiar de o persoană mai putin atentă). Așadar, dacă falsul este grosolan (de exemplu, modificarea unor cifre cu cerneală de altă culoare încât modificarea ar putea fi observată de oricine) infractorul nu va răspunde pentru fals material în formă consumată, ci pentru tentativă la această infracțiune.

Dacă falsificarea este atât de grosolană încât înscrisul nu are nici cea mai vagă aparență de autenticitate, potrivit art. 20, alin. 3 Cod Penal va exista tentativă absolut improprie și deci nu se va pedepsi.

c) Consumare

Are loc în momentul în care executarea acțiunii de falsificare a fost desăvârșită și a produsurmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol prin realizarea unui înscris oficial fals care prezintă însă aparent toate însușirile unui înscris adevărat.

Pentru consumarea infracțiunii nu are importanță dacă înscrisul oficial a fost folosit sau nu. Dacă a fost folosit, infractorul va răspunde și pentru infracțiunea de uz de fals în concurs real cu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale. Consumarea falsului material în înscrisuri oficiale, având loc în momentul în care acțiunea de falsificare se termină prin realizarea înscrisului oficial fals, distrugerea ulterioară a acestui înscris nu are nici o influență asupra existenței infracțiunii. La această infracțiune momentul consumării coincide cu momentul epuizării.

Infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale este infracțiune de pericol. Așadar consumarea ei are loc după executarea elementului material, după efectuarea în întregime a acțiunii de falsificare și este condiționată de producerea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită.

2.6.2. Modalități

Infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale poate fi săvârșită în modalitatea normativă arătată în art. 288 alin. 1 Cod. Pen, dar și în variantă agravată prevăzută în alin. 2, art. 288 Cod. Pen. Modalitatea normativă din alin. 1 poate fi săvârșită atât în variantă simplă, cât și în variantă agravată. Varianta agravată a infracțiunii este determinată de calitatea subiectului activ și anume, fimcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Modalitatea normativă poate fi realizată în diferite modalități faptice, după natura și rostul fiecărui înscris oficial (acte de stare civilă, diplome de studii, carnete de muncă, acte notariale), după procedeul de falsificare (tipar, dactilografiere, scris de mână, ștersături, adăugiri). În practica judiciară există o serie de modalitați faptice. De exemplu, falsul material prin contrafacerea subsrierii (una din modalitățile faptice ale falsului material în înscrisuri oficiale) se va reține și atunci când este contrafăcută amprenta unei ștampile aplicate pe un înscris oficial.

De toate aceste modalități faptice și orice alte modalități posibile se va ține seama la evaluarea gradului de pericol social concret al faptelor comise și la individualizarea răspunderii penale.

2.6.3. Sancțiuni

Infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale în varianta simplă este sancționată potrivit dispoziției din alin. 1 al art. 288 Cod. Pen. cu pedeapsa închisorii de la trei luni la trei ani. Pentru varianta agravată prevăzută la alin.2 al art. 288 Cod. Pen., pedeapsa va fi închisoarea de la șase luni la cinci ani.

Când un funcționar a săvârșit falsul material în înscrisuri oficiale, dar în afara atribuțiilor de serviciu, calitatea de funcționar va putea fi reținută ca o circumstanță agravantă judiciară, dar la forma simplă a infracțiunii.

SECȚIUNEA 3 : Falsul intelectual

3.1. Concept și caracterizare

Conținutul unui înscris oficial poate fi denaturat chiar în momentul  întocmirii acestuia de către un funcționar care se află în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu și care este competent, potrivit legii, de a emite acel înscris. Datorită modului specific în care se realizează falsificarea în acest caz, înscrisul nu poartă, ca în cazul falsului material, urme materiale constatabile. Din punct de vedere al condițiilor legale de formă și al competenței celui care l-a emis, înscrisul este valabil, alterarea adevărului fiind numai privind conținutul său, adică faptele, datele sale ori împrejurările pe care este chemat să le probeze. Acest fals în înscrisri oficiale este denumit, în raport cu natura sa  specifică, ,,Fals intelectual”.

Prezentând, ca și falsul material în înscrisuri oficiale, un vădit pericol social, fapta a fost incriminată, în art.289 Cod. Pen. Falsul intelectual este denumit astfel, fiindcă în opunere cu falsul material în înscrisuri oficiale, alterarea adevărului nu privește materialitatea înscrisului în forma și sursa acestuia, ci numai mențiunile și constatările  cuprinse în contextul înscrisului oficial întocmit de organul competent. La falsul intelectual, falsitatea privește faptele și datele despre care înscrisul oficial este chemat să facă proba.

3.2. Obiectul infracțiunii de fals intelectual 

3.2.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic generic al falsului intelectual este identic cu obiectul juridic generic al falsului material în înscrisuri oficiale. În ambele cazuri, fiind vorba de falsificarea unui înscris oficial, fapta aduce atingere relațiilor sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuie să o inspire un asemenea înscris, falsul intelectual fiind însă săvârșit de un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu. De aceea, infracțiunea are și un obiect juridic secundar, constând în aceste din urmă relații sociale.

3.2.2. Obiectul material

Falsul intelectual neputând fi săvârșit decât cu ocazia săvârșirii unui act oficial, obiectul asupra caruia cade activitatea ilicită este însuși înscrisul al cărui conținut este alterat, chiar cu prilejul întocmirii sale. Așadar, obiect al infracțiunii de fals intelectual este înscrisul oficial falsificat, care, ca și falsul material, devine în parte și produsul infracțiunii. Înscrisul oficial: trebuie să emane de la un organ competent și din punct de vedere al condițiilor de formă și al materialității scrierii sa fie un încris valabil.

3.3. Subiecții infracțiunii de fals intelectual 

3.3.1.Subiectul activ

Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de fals intelectual este calificat, în sensul că acesta nu poatefi decât o persoană care are calitatea de  funcționar și săvârșește fapta în exercțiul atribuțiunilor sale de serviciu. Infracțiunea poate fi săvârșită și în participație cu mențiunea că investigatorii și complicii pot fi și alte persoane decât cele care au calitatea de la art.289 Cod Pen. Coautoratul este posibil doar atunci când întocmirea înscrisului este de  competența mai multor persoane care au calitatea de funcționar si acționează cu aceeași formă de vinovăție (intenția) pentru falsificarea înscrisului oficial cum ar fi: o comisie de expertiză, o comisie de avizare, o comisie de inventariere.

3.3.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv secundar al infracțiunii va fi persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost prejudiciate în urma executării falsului intelectual. Infracțiunea poate avea uneori o pluralitate de subiecți pasivi.

3. 4. Latura obiectivă

3.4.l. Elementul material

Elementul material constă în falsificarea unui înscris oficial care poate fi realizată prin două modalități alternative:

prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului

prin omisiunea, cu știință, de a insera unele date sau împrejurări.

Atestarea înseamnă arătarea că o anumită faptă sau împrejurare a  existat sau există, cu menționarea datelor necesare pentru identificarea și caracterizarea acelei fapte sau împrejurări.

Atestarea este necorespunzătoare adevărului atunci când faptele sau împrejurarile asupra cărora se face mențiunea nu au existat sau ele s-au petrecut în cu totul alt fel decât s-a făcut consemnarea. Astfel, există această infracțiune atunci când funcționarul întocmește un proces-verbal de contravenție nereal, ori consemnează un fapt neadevărat și anume  că la constatarea contravenției a asistat și o altă persoană, ori dacă întocmește procese-verbale de lucrări fictive sau foi de pontaje fictive etc.

În toate aceste cazuri, subiectul denaturează conținutul actului în chiar momentul confecționării lui,consemnând fapte și împrejurări care nu au avut loc ori s-au petrecut în alt mod, dar el nu altereaza cu nimic materialitatea înscrisului. Uneori în cadrul aceleiași modalități, falsul intelectual poate îmbrăca forma unei simulații. Așa este, de exemplu, atunci când un gestionar-vânzator de mărfuri cu plata în rate, împrumută unei persoane bani din gestiune și, pentru a ascunde această operație și a creea aparența înșelătoare a unei operații ilicite, încheie cu beneficiarul împrumutului un contract de vânzare-cumpărare, cu plata în rate, fictiv. În acest caz actul aparent-contractul de vânzare-cumparare – este consecința alterării frauduoase a realității, întrucât nu dă expresie adevăratelor raporturi dintre părți. În dreptul civil simulația este permisă, recunoscându-se părților dreptul de a încheia o convenție contrară realității.

Omisiunea este acea inacțiune a făptuitorului care omite, cu știință, să consemneze, să înregistreze unele date sau împrejurări veridice, de care el a luat cunoștință și pe care avea obligația să le menționeze în cuprinsul înscrisului oficial. Constituie, așadar, infracțiunea de fals intelectual: fapta oficiantului  poștal care omite să înregistreze în registrul de evidență mandatul poștal primit și a carui valoare și-a însușit-o ori dacă funcționarul omite să completeze duplicatele ori triplicatele unor chitanțe sau să insereze în notele de plată cantitățile de mărfuri transferate. În toate aceste situații, subiectul nu alterează cu nimic forma actului, aspectul său fizic, ci numai conținutul înscrisului, care, din cauza omisiunilor de care este afectat, nu mai exprimă în întregime sau în parte realitatea. O asemenea omisiune, scrie R.Garrand, creeaza o lacună în conținutul actului care se repercutează asupra întregului act, alterând adevărul pe care acesta este chemat să-l exprime.

2.4.2. Cerințe esențiale

Activitatea de falsificare, executată în oricare din cele două modalități trebuie să fie săvârșită cu îndeplinirea anumitor cerințe. Astfel, acțiunea constitutivă a infracțiunii trebuie să fie săvârșită, după cum s-a mai arătat, cu prilejul, deci în timpul întocmirii înscrisului.

Prin „întocmirea înscrisului” nu se înțelege numai confecționarea lui în întregime, ci și completarea sa cu anumite date ori înregistrări, atunci când, potrivit naturii sale și unor dispoziții obligatorii,el este supus unor completări ulterioare; astfel, omisiunea înregistrării unei încasari în registrul de casă constituie un fals intelectual. După întocmirea înscrisului, în sensul arătat mai sus, atestarea, în cuprinsul acestuia, a unor fapte sau împrejurări neadevărate, implică o alterare materială a actului, deci echivalează cu săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 188 Cod Pen.

Dar falsificarea trebuie comisă nu numai cu prilejul întocmirii înscrisului, ci și în exercițiul atribuțiilor de serviciu ale subiectului activ. Prin urmare, nu va exista fals intelectual dacă funcționarul a săvârșit fapta cu un alt prilej decât în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, ori dacă, cu toate că a comis-o în timp ce-și îndeplinea îndatoririle de serviciu, el nu era îndreptățit să întocmească actul al cărui conținut l-a falsificat; alcătuirea înscrisului în alte condiții constituie, în acest caz, infracțiunea de fals material. Dacă, în cadrul unei activități infracționale unice, cu prilejul întocmirii aceluiași înscris oficial, funcționarul, pe de o parte, atestă în cuprinsul acestuia o faptă necorespunzatoare adevărului,iar, pe de altă parte, omite să insereze unele date sau împrejurări adevărate- săvârșind deci fapte care realizează ambele conținuturi alternative ale infracțiunii – nu există concurs de infracțiuni, ci o unitate naturală de infracțiune.

În literatura juridică se consideră că în situația în care, cu ocazia întocmirii unui înscris oficial, funcționarul, pe de o parte, a atestat ca adevarată, o împrejurare (săvârșind deci o acțiune sub incidența art.289 Cod Pen.) iar, pe de altă parte, a contrafăcut semnătura uneia din persoanele care trebuiau săsemneze actul (comițând, cu alte cuvinte, o acțiune prevăzută de art.288 Cod Pen.), există un concurs real de infracțiuni: fals intelectual și fals material în înscrisuri oficiale. În argumentarea acestui punct de vedere se arată că, în principiu, un înscris oficial, odată falsificat prin atestarea unor fapte neadevărate sau prin omisiunea înregistrării unor fapte adevarate, poate fi supus unor noi acțiuni de falsificare purtând asupra altor mențiuni, imediat după săvârșirea primului fals sau după trecerea unui interval de timp, de către acelasi autor sau de către altă persoană și că, în asemenea caz, acțiunile de falsificare ulterioare generează noi infracțiuni de fals cu o existență autonomă și susceptibile de încadrări juridice diferite, în raport cu condițiile de incriminare realizate în fiecare caz în parte.

3.4.3. Urmarea imediată

Urmarea imediata, proprie falsului intelectual, constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, pericol decurgând prin întocmirea unui înscris oficial fals, ce constituie obiectul intracțiunii. Această urmare este implicată de falsificarea și în caracteristicile înscrisului falsificat: valoarea probatorie si semnificația ei juridică.

Nici o altă urmare, cum ar fi producerea unui prejudiciu individualizat, realizat sau eventual, nu se cere pentru existența infiracțiunii. Urmarea imediată este realizată în momentul în care înscrisul este perfectat, adică semnat și întărit cu sigiliul sau ștampila cuvenită. Dacă înscrisul nu este perfectat, din vreo cauză independentă de voința celui care l-a întocmit, lipsind urmarea imediată, fapta va constitui o tentativă de fals intelectual.

3.4.4. Legatura de cauzalitate

Pentru ca starea de pericol, decurgând din perfectarea unui înscris al cărui conținut este alterat de atestări mincinoase sau de omisiuni neîngăduite, să constituie urmarea imediată a unei acțiuni de falsificare trebuie să se constate existența legăturii de cauzalitate între starea de pericol și săvârșirea unei astfel de acțiuni. Existența legăturii de cauzalitate apare, de cele mai multe ori, din însăși materialitatea și deci din constatarea existenței faptei săvârșite.

 3.5. Latura subiectivă

Infracțiunea de fals intelectual se comite numai cu intenție.

Intenția – care nu este altceva decât proiectarea pe plan subiectiv a trasăturilor laturii subiective a infracțiunilor- poate fi directă sau  

indirectă. Prin urmare, intenția există atât în cazul săvârșirii faptei prin acțiune, cât și prin inacțiune. În raport cu ultimele prevederi ale art. 19 Cod Pen., în art.289 s-a făcut mențiunea că omisiune constituie element material al laturii obiective a infracțiunii doar în măsura în care a fost comisă „cu intenție”.

Condiția autorului ca, prin alterarea adevărului în înscrisul ce constituie obiectul material al infracțiunii, se realizează o stare de pericol pentru încrederea publică în veracitatea și sinceritatea înscrisurilor, se prezumă că această presupunere decurge din natura actului falsificat (înscris oficial) și din cunoaștere a caracteristicilor acestuia (valoarea probatorie și semnificația juridică). Subiectul pasiv va putea combate totuși prezumția de mai sus, dovedind , de exemplu că a crezut adevărat ceea ce în realitate este fals sau că , deși a cunoscut falsul, a socotit că înscrisul este inofensiv. Vinovăția nu poate îmbrăca forma culpei nici în cazul în care se săvârșește prin omisiunea de a inversa unele date sau împrejurări, potrivit art. 19 alin. ultim Cod. Pen. Fapta comisă prin inacțiune constituie infracțiune , indiferent dacă este săvârșită cu intenție sau din culpă, în afara cazurilor expres prevăzute de lege, deoarece art. 289 Cod Pen. precizează, în mod expres, că omisiunea pe care o incriminează trebuie săvârșită „ cu știință ’’.

3.6. Forme, modalități, sancțiuni 

Infracțiunea de fals intelectual, deși poate fi realizată atât prin omisiune, cât si prin comisiune, înraport cu conceptul său, este o infracțiune de acțiune: acțiunea de alterare a adevărului, care se poate săvârși și prin omisiune.Această precizare este necesară pentru a arăta că activitatea infracțională în cazul falsului intelectual este susceptibilă de forme și modalități diferite, care trebuie să se răsfrângă asupra individualizării sancțiunilor.

3.6.1. Formele infracțiunii

Falsul intelectual, săvârșindu-se cu prilejul întocmirii unui act oficial, implică o activitate infracțională cu o restrânsă desfășurare. Totuși, aceasta particularitate nu exclude posibilitatea parcurgerii fazelor obișnuite ale actelor de pregatire, tentativei și consumării .

a) Actele de pregatire

Deși posibile (de exemplu, aranjamente prealabile în vederea înlocuirii înscrisului oficial fals), aceste acte nu sunt incriminate și sancționate penal.

Când executarea acțiunii de falsificare (prin atestări mincinoase sau  omisiuni neîngăduite) a început, actele pregatitoare efectuate de un altul decat autorul vor putea fi convertite în acte de complicitate anterioară .

b) Tentativa

Tentativa există atunci când executarea acțiunii de falsificare a început, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauze independente de voința făptuitorului (de exemplu, cineva, înainte de perfectarea înscrisului, intervine și demască denaturarea sau omisiunea săvârșită).

Este tentativă și atunci când nu s-a produs urmarea imediată din cauza că cei însărcinați cu verificarea înscrisului întocmit au dispus refacerea acestuia pentru anumite vicii de formă. Pentru existența tentativei trebuie să se constate că executarea începută avea potențial aptitudinea de a crea urmarea imediată. Tentativa este pedepsibilă (alin. 2 art.289 Cod Pen).

c) Consumarea

Consumarea are loc în momentul în care înscrisul al cărui conținut a fost alterat este perfectat, deci imediat ce s-a produs urmarea imediată. Pentru existența consumării nu contează dacă înscrisul fals a fost sau nu folosit, fapta de fals intelectual constituind o infracțiune de sine stătătoare având ca urmare o stare de pericol.

Nu se consideră consumat falsul intelectual atunci când înscrisul întocmit nu a fost perfectat și deci nu ar putea fi utilizat, existând, în acest caz, tentativă. Falsul intelectual prin omisiune nu se poate săvârși decât în formă consumată. Așadar, consumarea infracțiunii intervine în momentul în care este formalizată întocmirea înscrisului oficial fals, fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiune cu buna știință de a insera unele date sau împrejurări, iar înscrisul este perfectat prin semnarea și aplicarea ștampilei sau sigiliului.

3.6.2. Modalitățile infracțiunii

În afară de modalitatea normativă, corespunzătoare incriminării alternative din dispoziția art.289alin. 1 Cod Pen. și anume:  modalitatea atestării neconforme cu adevarul și modalitatea omisiunii de a insera date sau împrejurări, săvârșirea falsului intelectual mai poate prezenta și unele modalități faptice, în raportcu felul înscrisului (act de stare civilă, act notarial, înscris de serviciu, diplomă de învățământ, acte de procedură judiciară, acte de gestiune, etc.)  sau cu importanța atestării false ori a omisiunii comise. Trebuie, de asemenea, deosebite: modalitatea întocmirii înscrisului la  cerere, de modalitatea întocmirii unui înscris din oficiu în soluționarea unei situații privind starea de fapt care face obiectul constatărilor înscrisului. În această din urmă modalitate trebuie să se facă deosebire între întocmireaînscrisului oficial și actul de rezolvare (rezoluție, dispoziție dată, statuare judiciară, etc.) care a precedat și a determinat întocmirea înscrisului, nu si rezolvarea care îl precede. Dacă alterarea adevărului decurge din rezolvare atunci, după caz, va exista infracțiunea de abuz în serviciu (art.246 sau art.248 Cod Pen.) sau de represiune nedreaptă (art.268 Cod Pen.). Modalitățile faptice trebuie să fie ținute în seamă la evaluarea gradului concret de pericol social pe care îl prezintă faptele săvârșite.

3.6.3. Sancțiuni

Infracțiunea de fals intelectual este sancționată, potrivit dispoziției din art.289 C. Pen., cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani.

Limitele pedepsei sunt similare cu acelea ale falsului material în înscrisurile oficiale săvârșit de un funcționar sau alt salariat în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu. Când instanța aplică pedeapsa închisorii de cel puțin 2 ani, poate  pronunța și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, conform art. 65 Cod Pen. Instigatorii și complicii se sancționează cu aceeași pedeapsă. Tentativa este pedepsită de la 3 luni la 2 ani și 6 luni.

SECȚIUNEA 4 : Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

4.1. Concept și caracterizare

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată este fapta persoanei care contraface (plăsmuiește) sau alterează (modifică) un astfel de înscris, pentru a obține prin aceasta o probă scrisă neconformă cu adevărul.

Înscrisul sub semnătură privată constituie o probă împotriva persoanei care a semnat acel înscris și un avantaj pentru persoana care a obținut înscrisul, falsificarea sa însemnând alterarea adevărului operată asupra unui lucru (entitate) care are legal însușiri probatorii. Fapta prezintă în mod neîndoilenic pericol social, fiindcă un imens numărde relații sociale concretizate în diferite raporturi juridice privind persoane particulare sunt înlesnite și asigurate prin folosirea înscrisurilor sub semnătură privată. Deși înscrisul sub semnătură privată, considerat în mod singular, interesează numai pe subiecții raportului juridic la care se referă înscrisul, totuși – considerate în universalitatea lor – înscrisurile subsemnătură privată interesează încrederea publică și deci aduc atingere acestei valori sociale.

Dacă legea penală nu ar incrimina fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, puterea probatorie a acestor înscrisuri ar deveni cu totul aleatorie, iar relațiile sociale în formarea și desfășurarea cărora necesitatea înscrisurilor sub semnătură privată este necontestată, ar suferi o gravă atingere.

4.2. Obiectul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

4.2.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror formarea și dezvoltare este condiționatăde încrederea publică acordată puterii probante a înscrisurilor sub semnătură privată.

4.2.2.Obiectul material

Obiectul material îl constituie înscrisul sub semnătură privată contrafacut sau alterat. Ca și la celelalte infracțiuni de fals în înscrisuri, înscrisul falsificat constituie în același timp și produsul activității infracționale. În afară de înscrisul sub semnătură privată falsificat, mai pot constitui obiect material al infracțiunii și materialele de care s-a servit făptuitorul pentru realizarea falsului.

4.3. Subiecții infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată

Falsul sub semnătură privată, privind un raport juridic inexistent sau denaturat, subiecții acestui raport sunt deseori și subiecți ai infracțiunii.

4.3.1. Subiect activ

Înscrisul sub semnătură privată constituie o probă împotriva persoanei care a semnat acel înscris și un avantaj pentru persoana care a obținut înscrisul, falsificarea sa însemnând alterarea adevărului operată asupra unui lucru (entitate) care are legal însușiri probatorii. Când autorul sau vreun alt participant este un prepus sau mandatar al celui împotriva căruia va fi folosit înscrisul falsificat, această calitate va constitui o împrejurare agravantă personală.

4.3.2. Subiect pasiv

 Subiect pasiv- cert sau eventual este persoana, fizică sau juridică, ale cărei interese materiale sau morale au fost ori ar putea fi atinse prin folosirea înscrisului sub semnătură privată.

Atunci când se va produce fapta de folosire a înscrisului fals, prejudiciul adus subiectului pasiv va fi cauzat nu numai de cel care va săvârși infracțiunea de uz de fals, ci și de cel care a săvârșit în prealabil infracțiunea de falsificare a înscrisului folosit.

4.4. Latura obiectivă

4.4.1. Elementul material

Elementul material constă în acțiunea de falsificare prin vre-unul din modurile arătate în art. 288Cod. Pen:

prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii

prin alterarea în orice mod a unui înscris existent.

În caz de săvârșire prin contrafacere este esențială imitarea semnăturii,

fiindcă semnul de veracitate a unui înscris sub semnătură privată este, după cum subliniază chiar denumirea infracțiunii,semnătura de pe înscris. Așadar, înscrisul trebuie să poarte o semnătură (o cruce sau alt semn nu este o semnătură).

Semnătura este considerată falsă din moment ce nu a fost scrisă de cel căruia i se atribuie. Imitarea semnăturii poate fi mai mult sau mai puțin reușită, fiindcă semnătura oricărei persoane nu este absolut invariabilă, ca o parafă.

Scrierea poate fi de mână sau dactilografică; când într-un înscris a fost însa contrafăcută și scrierea și semnătura, demascarea falsului devine mai ușoară. Elementul material este realizat în ipoteza contrafacerii semnăturii, indiferent dacă persoana a cărei semnătură a fost contrafăcută și-ar fi schimbat între timp felul semnăturii. În cazul alterării prin adăugiri apare ca necesară o contrafacere (imitare) a scrierii (același scris de mână sau aceleași caractere dactilografice). Alterarea prin ștersături (radieri sau bifări) este totdeauna suspectă, de aceea falsiflcatorul preferă să contrafacă înscrisul în întregime.

4.4.2. Cerințele esențiale

Acțiunea de falsificare (contrafacere sau alterare) nu întregește latura obiectivă a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată,

dacă nu sunt îndeplinite anumite cerințe esențiale și anume:

Să fie vorba de un înscris sub semnătură privată, un înscris care prezintă trăsăturile esențiale ale unor astfel de înscrisuri, adică: conținut cu relevanța juridică, semnătură, data redactării. Nu importă caracterul relevanței juridice (testament olograf, contract de închiriere, act de creanță, adeverințe de primire a unei plăți etc.).O scriere fără relevanța juridică, fără semnătură sau fără altă posibilitate de a fi atribuită unei persoane nu poate constitui obiectul  unui fals în înscrisuri private. Înscrisul poate fi scris în limba română sau în orice altă limbă. Un înscris sub semnătură privată devine un înscris oficial din moment ce a fost supus autentificării, așa încât contrafacerea unui înscris privat autentificat sau alterarea unui astfel de înscris se va  încadra în dispozițiile privitoare la falsul material în înscrisuri oficiale.

Înscrisul falsificat să fie folosit de către însuși autorul falsului sau să fie încredințat de către acesta unei alte persoane spre folosire. Așadar, simpla falsificare a unui înscris privat nu constituie o infracțiune; pentru ca fapta să capete acest caracter este neapărat necesar ca falsificatorul să folosească el însuși înscrisul fals sau  să-l încredințeze altei persoane anume pentru a fi folosit. Cerința nu este îndeplinită dacă înscrisul falsificat a ajuns în mâna altuia altfel decât prin încredințare (sustragere, pierdere) sau dacă încredințarea înscrisului s-a făcut în alt scop decât în vederea folosirii (ex. pentru a fi păstrat sau fotografiat, ori remis celui la care se referea). Înscrisul falsificat trebuie să fie susceptibil de a fi folosit, direct sau prin încredințare, în vederea producerii unei consecințe juridice. Fără o astfel de însușire, înscrisul sub semnătură privată fals este irelevant pentru legea penală.

4.4.3. Urmarea imediată 

Acțiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată realizează latura obiectivă a infracțiunii numai dacă executarea acțiunii a avut ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, pericol decurgând din producerea unui înscris sub semnătură privată cu aparențe de înscris adevărat de care s-a folosit însuși falsificatorul sau pe care acesta l-a încredințat unei alte persoane spre folosire. Cu alte cuvinte, starea de pericol trebuie să fie rezultat al falsificării scrisului, urmată de folosirea sau darea spre folosire a acestuia. Dacă înscrisul obținut nu este susceptibil de a fi folosit, existența urmării imediate este exclusă și, implicit, latura obiectivă a infracțiunii nu este realizată în întregul ei.

4.4.4. Legătura de cauzalitate

Între acțiunea de falsificare a înscrisului, urmată de folosirea sau de încredințarea spre folosire a acestuia și starea de pericol trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Daca înscrisul fals a ajuns să fie folosit prin altă împrejurare decât prin fapta voită a falsificatorului sau a unei persoane căreia i-a fost încredințat înscrisul spre folosire, latura obiectivă a infracțiunii de falsificare nu este realizată, lipsind legătura de cauzalitate.

4.5. Latura subiectivă

Fapta de falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu constituie infracțiune decât dacă a fost săvârșită cu voință și vinovăție. Forma de vinovăție specifică infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este intenția, care trebuie să privească atât acțiunea de falsificare, cât și acțiunea consecutivă de folosire a înscrisului fals de către făptuitor sau de încredințare a acelui înscris unei alte persoane spre folosire, în vederea realizării unei consecințe juridice. Întrucât în cazul infracțiunii, subiectul acționează în vederea unui anumit scop – producerea unei consecințe juridice – intenția nu poate fi decât calificată.

 Latura subiectivă implicând o finalitate, săvârșirea faptei cu intenție indirectă, apare deci ca exclusă. Elementul subiectiv este realizat chiar și în cazul când falsul a fost săvârșit pentru dovedirea unui fapt adevărat, fiindca un înscris falsificat creeaza totdeauna o stare de pericol pentru încrederea publică; împrejurarea va putea fi considerată însa o circumstanță atenuantă. Latura subiectiva nu este realizată când : fie fapta în întregul acesteia ar fi săvârșită din culpă, fie acțiunile subsecvente de folosire a înscrisului fals sau de încredințare a acestuia unei alte persoane s-ar săvârși din culpă.

Desigur, ipoteza săvârșirii din culpă este puțin probabilă, dar nu imposibilă.

 4.6. Forme, modalități, sancțiuni 

4.6.1. Formele infracțiunii

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată realizându-se printr-o acțiune (comisiune); urmată de o altă acțiune tot comisivă (folosire sau încredințare spre folosire), săvârșirea acestor acțiuni poate parcurge fazele obișnuite ale unei activități infracționale complexe. 

a) Actele preparatorii

Deși sunt posibile și, practic, inevitabile (procurare de materiale și ustensile) nu sunt incriminate de legea penală.

După punerea în executare a acțiunii de falsificare, aceste acte preparatorii pot fi eventual considerate ca acte de complicitate anterioară, când sunt săvârșite de altă persoană decât autorul falsului și au fost folosite de acesta.

b) Tentativa

 Există atunci când a început executarea acțiunii de folosire a înscrisului fals sau de încredințare a acestuia unei alte persoane, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauze străine de voința făptuitorului. Fapta de falsificare a unui înscris sub semnătură privată neconstituind o infracțiune decât atunci cand înscrisul fals a fost folosit de însuși făptuitorul sau a fost încredințat altei persoane spre folosire, tentativa infracțiunii nu există decât după începerea executării acțiunii subsecvente (de folosire sau de încredințare a înscrisului spre folosire). Împrejurarea că faptuitorul nu s-a folosit de înscrisul fals și nici nu l-a încredințat altuia spre folosire echivalează cu o desistare voluntară

de la activitatea infracțională (art. 22 Cod. Pen.).Este tentativă însa atunci când făptuitorul a încercat să se folosească de înscris, dar nu a reușit sau a încercat să-l încredințeze unei alte persoane, dar aceasta l-a refuzat sau l-a denunțat. Tentativa este pedepsibilă. 

c) Consumarea

Are loc de îndată ce s-a produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol prin săvârșirea acțiunii subsecvente de folosire de către făptuitor a înscrisului fals în vederea producerii unei consecințe juridice, sau de încredințare a înscrisului unei alte persoane spre folosire în  vederea aceleiași finalități. Pentru existența consumării nu interesează dacă s-au produs sau nu consecințele juridice avute în vedere de către faptuitor, fiind suficient că acesta s-a folosit de înscrisul falsificat de el în vederea acelor consecințe. De asemenea, în cazul în care înscrisul fals a fost încredințat unei alte persoane spre folosire, nu interesează, pentru existența consumării infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, dacă acea persoană s-a folosit sau nu s-a folosit de înscrisul fals, iar în cazul când înscrisul a fost folosit, dacă s-au obținut sau nu consecințele juridice avute în vedere.

4.6.2. Modalitățile infracțiunii

Falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată săvârșindu-se în același mod ca și falsul material în înscrisuri oficiale prezintă din punct de vedere material aceeași modalitate normativă, și anume:

modalitatea contrafacerii (scrierii sau subscrierii)

modalitatea alterării (adaugiri, ștersături).

Falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată, având un conținut complex, mai prezintă încă două variante ale elementului material,

și anume: modalitatea folosirii înscrisului fals de însuși falsificatorul acestuia și modalitatea încredințării înscrisului unei alte persoane pentru a-l folosi. Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată poate prezenta și diferite modalități faptice, particularizate în special prin natura raportului juridic la care se referă și felul consecințelor juridice posibile. De toate aceste modalități se va ține seama la evaluarea gradului concret de pericol social al falsului săvârșit.

4.6.3. Sancțiuni

Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este sancționată potrivit dispoziției din alin.1 al art. 290 Cod Pen., cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani. În cazul când instanța aplică chiar maximul de 2 ani de închisoare, poate pronunța și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, potrivit prevederilor art. 65 alin. 1 Cod Pen.

Tentativa este sancționată cu pedeapsa închisorii de la o lună și 15 zile până la 1 an, conform prevederilor art. 21 alin. 1 si 290 alin. 2 Cod Pen.

SECȚIUNEA 5 : Uzul de fals

5.1. Concept și caracterizare

Uzul de fals este fapta persoanei care se folosește de un înscris fals în vederea producerii unor consecințe juridice. Uzul de fals este, așadar, o activitate subsecventă, prin care înscrisurile false, produs al infracțiunii defals, devin mijlocul de săvârșire a infracțiunii de uz de fals. Această activitate de folosire a înscrisurilor false împrumută pe de o parte caracterul de faptă ilicită de la infracțiunile prin care au fost produse înscrisurile false, iar pe de altă parte sporește gradul de pericol social pe care îl prezintă aceste infracțiuni. Uzul de fals aduce deci o gravă atingere încrederii pe care înscrisurile oficiale sau sub semnătură privată trebuie să o inspire oamenilor în desfășurarea relațiilor sociale.

Desigur, uzul de fals nu este singura cale pe care înscrisurile false ajung să producă consecințele juridice; sunt înscrisuri false, în special cele oficiale, care produc efecte în mod automat de îndată ce au fost întocmite. Uzul de fals este însa o cale ilicită de activare a înscrisurilor false. Dacă nu s-ar săvârși faptele de uz de fals, pericolul social pe care îl prezintă infracțiunile de fals ar rămâne o amenințare fără urmări concrete; ori, tocmai constatarea că înscrisurile false pot fi folosite, justifică severa sancționare a infracțiunilor de fals și necesitatea incriminării faptei de uz de fals. Infracțiunea de uz de fals constituie deci în raport cu infracțiunile de fals o faptă penală subsecventă derivată

și corelativă :

derivată fiindcă este necesară o prealabilă falsificare a înscrisului

corelativă fiindca existența faptei de uz de fals depinde de existența infracțiunii de fals.

5.2. Obiectul infracțiunii de uz de fals

5.2.1. Obiectul juridic

În ceea ce privește obiectul juridic generic

al ocrotirii penale, acesta este similar cu al celorlalte infracțiuni de fals, cu atât mai mult cu cât uzul de fals este o infracțiune subsecventă celorlalte infracțiuni de fals.

Obiectul juridic special este însă diferit, după cum uzul de fals privește un înscris oficial sau un înscris sub semnătură privată, obiectul ocrotirii penale fiind similar cu acela al infracțiunii din care provine înscrisul fals și deci din care derivă infracțiunea de uz de fals.

5.2.2. Obiectul material

Infracțiunea de uz de fals, așa cum indică denumirea ei, are ca obiect material înscrisul fals de care se face uz, obiect care constituie, în același timp, și mijlocul de săvârșire a infracțiunii. Înscrisul fals formează obiectul material al uzului chiar dacă s-ar prezenta o copie legalizată sau fotografiată a originalului; copia va fi socotită un mijloc de săvârșire a infracțiunii, în măsura în care  folosirea sa este admisă.  Din moment ce un înscris folosit este defăimat ca fals, trebuie să fie  prezentat originalul, acesta fiind propriu-zis obiectul material al infracțiunii, obiect asupra căruia se vor efectua cercetările pentru aflarea adevărului.

5.3. Subiecții infracțiunii de uz de fals

Uz de fals fiind săvârșit totdeauna în vederea producerii unor consecințe juridice, în mod firesc fapta implică existența unui subiect activ și a unui subiect pasiv.

5.3.1. Subiect activ

Autor al infracțiunii de uz de fals poate fi orice persoană. În cazul când făptuitorul are vreo calitate, aceasta nu condiționează existența infracțiunii, dar poate constitui o circumstanță personală :

de atenuare (de exemplu, un tehnician care s-a servit de o diplomă falsă, a adus reale servicii unității respective)

de agravare (de exemplu, un gestionar s-a servit de piese justificative false pentru a ascunde lipsurile din gestiune).

În cazul înscrisurilor sub semnătură privată, dacă persoana care se folosește de înscrisul fals este însuși falsificatorul, acesta nu va fi socotit subiect activ al infracțiunii de uz de fals (art. 291), ci subiectactiv al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290), uzul de fals, în acest caz, fiind absorbit  ca cerință esențială în conținutul infracțiunii de fals. Falsificatorul unui înscris oficial, dacă face uz de înscrisul falsificat de el, comite un concurs de infracțiuni.

Uzul de fals poate fi săvârșit și de mai mulți subiecți activi (coautori, instigatori, complici).

5.3.2. Subiect pasiv

Persoana împotriva căreia este folosit înscrisul fals și care este amenințată să sufere consecințele juridice ale înscrisului fals, în cazul când acesta ar fi considerat adevărat, este subiect pasiv eventual.

În cazul când consecința juridică pe care ar produce-o înscrisul folosit, dacă ar fi adevărat, privește recunoașterea unui drept, unui titlu, etc. din partea unei organizații obștești, subiect pasiv, în ipoteza că înscrisul este recunoscut ca fals, va fi organizația față de care este îndreptată folosirea înscrisului fals.

5.4. Latura obiectivă

Latura obiectivă este formată din elementul material, o cerință esențială, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.

5.4.1. Elementul material

Elementul material constă în acțiunea de folosire a unui înscris fals, oficial sau sub semnătură privată. Folosirea se poate efectua în orice mod:

prin depunere în original, ca act doveditor la o acțiune în justiție sau la o cerere adresată unei unități;

prin invocare în arătarea temeiurilor unei acțiuni sau cereri și atașarea unei copii;

prin prezentare cu prilejul întocmirii unui înscris oficial ori efectuării unei operații de plata, ori de legitimare, sau de participare la un spectacol etc. Simpla afirmare facută de o persoană că poate dovedi cu acte, fără a prezenta un înscris fals, nu constituie o folosire.

De asemenea, nu constituie folosire aratarea înscrisului fals unei persoane pentru a-l examina și a-și da părerea asupra valorii sale, ori supunerea neoficială a înscrisului la o expertiză de verificare. Există elementul material al infracțiunii de folosire a unui înscris fals atunci când un astfel de înscris este prezentat la un serviciu de notariat pentru obținerea unei copii legalizate care, la rândul ei, va fi falsă (fals prin filiațiune).

Folosirea unei astfel de copii va realiza elementul material al infracțiunii de uz de fals. Același lucru în caz de folosire a unei traduceri oficiale după un înscris în limbă străină fals (o astfel de traducere constituind de asemenea un fals prin filiațiune).

5.4.2. Cerința esențială

Pentru ca acțiunea de folosire a înscrisului fals să întregească latura obiectivă a infracțiunii, se cere ca înscrisul fals folosit să fie susceptibil de a produce consecințe juridice, adică de a servi ca probă. Folosirea unui înscris fals care a fost anterior declarat printr-o hotărâre fals nu constituie un uz în sensul legii penale, fiindcă înscrisul fals nu mai poate servi ca probă. Același lucru în cazul unui înscris fals deteriorat, care nu poate fi reconstituit și căruia îi lipsește partea pe care se pretinde că a existat semnătura sau sigiliul oficial, care nu poate constitui elementul material al infracțiunii de uz de fals, fiindcă înscrisul nu poate servi ca probă. Folosirea unor astfel de înscrisuri poate constitui o înșelăciune atunci când a surprins buna-credință a victimei. În practica judiciară, în mod justificat s-a reținut uzul de fals în cazul în care inculpatul a folosit un certificat eliberat de administrația financiară – în care se menționa neconfom cu realitatea, că figurează în evidențele fiscale cu un imobil pentru care a plătit impozit din anul 1963 – în vederea producerii unei consecinte juridice: obținerea unei hotărâri judecătorești civile prin care să se constate că, pe baza uzucapiunii, a devenit proprietarul imobilului.

5.4.3. Urmarea imediată

Pentru ca acțiunea de folosire a înscrisului fals să realizeze latura obiectivă a infracțiunii de uz de fals, ea trebuie să aibă ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru aflarea adevărului și, deci, pentru justa soluționare a acțiunii sau cererii în susținerea sau combaterea căreia se invocă înscrisul fals. Această stare de pericol se produce în momentul în care făptuitorul pretinde că  acțiunea sau cererea respectivă să fie soluționată în sensul înscrisului de care se folosește. Deci, folosirea materială trebuie să fie efectivă, adică să-i urmeze prevalarea juridică de înscrisul folosit. Urmarea imediată nu este realizată când înscrisul fals depus la un dosar este retras înainte de a păși la cercetarea și soluționarea cauzei sau când cel care la prezentat declară că nu întelege să se folosească de acel înscris (de si stare voluntară).

Urmarea imediată este realizată din moment ce s-a făcut efectiv uz de înscrisul fals, fiind indiferent dacă înscrisul a fost reținut ca valabil sau defăimat în fals, dacă făptuitorul a reușit sau nu să inducă în eroare. Actul oficial la a cărui efectuare a contribuit folosirea unui înscris fals (ex.acordarea unei autorizații, dare a unei hotărâri judecătorești, înscrierea la o facilitate) nu este un act fals, fiindcă reflectă condițiile reale care au determinat întocmirea sa, este însa un act viciat prin antecedența sa și, deci, anulabil. Servirea de un astfel de act nu constituie deci un uz de fals, fiindcă actul este veridic și, câtă vreme nu a intervenit anularea legală a actului (autorizării, hotărârii, înscrierii etc.), consecințele sale  rămân valabile (lucrările făcute pe baza autorizației, executarea hotărârii, examenul de admitere și examenele ulterioare ale celui înscris în facilitate etc.).

5.4.4. Legătura de cauzalitate

Între folosirea efectivă a înscrisului fals și producerea urmării imediate există totdeauna o legătură de cauzalitate, fiindcă cel care a folosit înscrisul fals și s-a prevalat de acel înscris a realizat în mod evident urmarea imediată. Această legătură nu mai există însă atunci când s-a renunțat la folosirea înscrisului și s-a împiedicat deci producerea urmării imediate, adică a stării de pericol pentru valoarea socială a încrederii publice și, implicit, pentru justa solutionare a acțiunii, cererii, conflictului etc. care a prilejuit folosirea înscrisului fals.

5.5. Latura subiectivă

 Pentru ca folosirea unui înscris fals să constituie infracțiune se cere, din punct de vedere subiectiv, ca fapta să fie săvârșită cu voință și vinovăție.

5.5.1. Elementul subiectiv

Forma de vinovăție a elementului subiectiv în infracțiunea de uz de fals este intenția.

Intenția constă în hotărârea persistentă, deci directă de a uza de un înscris, cunoscând că acel înscris este fals. Folosirea din culpă

nu constituie infracțiune. Este culpă și în cazul în care făptuitorul, deși cunoaște că înscrisul este fals, s-a folosit de acel înscris din eroare (de exemplu: din nebăgare de seamă a atașat la o cerere înscrisul fals în locul unui alt înscris adevărat).

5.5.2.Cerința esențială

Pentru ca intenția să întregească latura subiectivă a infracțiunii de uz de fals trebuie să fie îndeplinită cerința esențială ca folosirea să fie făcută în vederea producerii unei consecințe juridice.

Această cerință dă intenției caracterul de calificată și marchează persistența acesteia în sensul că ea se manifestă atât în folosirea materială a înscrisului, cât și la producerea urmării imediate ce decurge din atitudinea făptuitorului care pretinde să fie luat în considerație înscrisul fals în rezolvarea unui caz concret. Această cerință esențială este reflectarea situației premisă în conținutul constitutiv al infracțiunii.

5.6. Forme, modalități, sancțiuni 

Infracțiunea de uz de fals prezintă în concret diferite forme și modalități care se răsfrâng asupra acțiunii sale.

5.6.1. Formele infracțiunii

Săvârșirea infracțiunii de uz de fals, deși se produce ca o activitate derivată, totuși este susceptibilă de a parcurge fazele obișnuite ale unei activități infracționale: acte de pregătire, tentativă, consumare și epuizare.

a) Actele preparatorii

Actele preparatorii deși sunt posibile (de ex. depunerea unei copii dupa înscrisul fals în vederea folosirii originalului), nu sunt incriminate de legea penală.

b) Tentativa

De asemenea, tentativa, deși este inerentă uzului de fals, fiindcă din  momentul folosirii materiale a înscrisului și până la prevalarea expresă de acel înscris și producerea urmării imediate,executarea infracțiunii se poate afla în eventuala stare de tentativă, totuși aceasta nu este sancționată penal.

c) Consumarea

Are loc atunci când executarea acțiunii de folosire a înscrisului fals a fost dusă până la capăt și s-a produs urmarea imediată. Până la producerea acestei urmări fapta este, după cum s-a arătat mai sus, în forma tentativei, de la care făptuitorul se poate desista până la ultimul moment, ceea ce explică de ce legea nu sancționează tentativa uzului de fals.

Din moment însă ce făptuitorul pretinde, cere să se ia în considerare înscrisul fals, material folosit de el, infracțiunea s-a consumat. O dare înapoi după ce fapta s-a consumat poate constitui cel mult o circumstanță atenuantă. Pentru consumarea faptei, nu interesează dacă s-a produs sau nu consecința juridică pe care făptuitorul a avut-o în vedere la folosirea înscrisului.

d) Epuizarea

Când cauza în care este folosit înscrisul fals se desfășoara în diferite etape (de ex. o cauza în fața justiției), săvârșirea infracțiunii de uz de fals se prelungește în timp după consumare (în mod continuu sau continuat) până la definitiva soluționare a cauzei respective, când săvârșirea faptei va fi socotită ca epuizată.

Același înscris fals poate fi folosit în mod repetat în baza aceleiași rezoluții infracționale, caz încare fapta va constitui o infracțiune continuată, conform art. 41 alin. 2 Cod. Pen. De exemplu, cu aceeași diplomă falsă, făptuitorul se înscrie la mai multe facultăți; cu aceeași procură falsă încasează diferite sume de bani. Infracțiunea se epuizează când încetează acțiunea de folosire.

5.6.2.Modalități

În afară de modalitatea normativă desprinsă din conținutul dispoziției care incriminează uzul de fals (art. 291), săvârșirea infracțiunii de uz de fals mai poate prezenta și numeroase modalități faptice,decurgând din natura constatarilor din înscrisul fals și a consecințelor sale juridice, din împrejurarea concretă care a determinat folosirea înscrisului fals, de persoana care face uz de înscrisul fals, de organul în fața căruia se produce folosirea înscrisului fals etc. De toate aceste modalități trebuie să se țină seama la evaluarea gradului concret de pericol social pe care îl prezintă fapta săvârșită.

5.6.3. Sancțiuni

Infracțiunea de uz de fals este sancționată potrivit dispoziției din art. 291 Cod Pen. cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani, când înscrisul folosit este oficial, și cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani, când înscrisul este sub semnătură privată. Când instanța aplică pedeapsa închisorii de cel puțin 2 ani, poate pronunța și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, conform art. 65 alin. 1 Cod. Pen. Dacă făptuitorul infracțiunii de uz de fals al unui înscris oficial este în același timp și făptuitor al infracțiunii de falsificare a acelui înscris, fie că este judecat deodată pentru ambele infracțiuni, fie că este judecat separat, se vor aplica dispozițiile de la

concursul de infracțiuni.

Pentru falsificatorul unui înscris sub semnătură privată nu există concurs de infracțiuni.

SECȚIUNEA 6 : Falsul în declarații

6.1. Concept și caracterizare

Falsul în declarații este fapta persoanei care, în vederea producerii unor consecințe juridice, face declarații mincinoase în fața organului competent să ia act de acea declarație și să-i dea eficiență juridică. Înscrisul în care este consemnată declarația mincinoasă devine în mod firesc un înscris fals (un fals intelectual derivat din declarația falsă), iar efectele pe care declarația oficială consemnată le produce sunt rezultatul unei alterări de adevăr. Falsul în declarații este deci o faptă ce prezintă un evident pericol social, aducând o îngrijorătoare atingere încrederii pe care trebuie să o inspire înscrisurile oficiale întocmite pe baza declarațiilor făcute în fața organelor competente. În formarea și desfășurarea relațiilor sociale, declarațiile făcute în fața organelor competente au, din ce în ce mai frecvent, un rol hotărâtor, aceste declarații fiind socotite mijloc temeinic de probă, așa încât orice declarație falsă consemnată oficial zdruncină încrederea pe care oamenii o acordă acestui mijloc de probă și provoacă neliniște  și nesiguranță în sfera relațiilor sociale. Incriminarea acestei fapte este, așadar, pe deplin justificată și constituie un mijloc adecvat de apărare împotriva celor care sunt tentați să recurgă la declarații false.

6.2. Obiectul infracțiunii de fals în declarații  

6.2.1. Obiectul juridic

În ceea ce privește obiectul juridic special, acesta privește ocrotirea tuturor acelor relații sociale, în formarea și desfășurarea cărora folosirea declarațiilor făcute oficial constituie o frecventă și permanentă necesitate. Dacă legea penală nu ar incrimina și sancționa fapta de fals în declarații, ar însemna să fie lăsat fără ocrotire penală imensul număr de relații sociale în mecanismul cărora declarațiile făcute oficial au un rol necontestat.

6.2.2.Obiectul material

Infracțiunea de fals în declarații săvârșindu-se, de regula, în mod oral, nu are obiect material, înscrisul în care se consemnează declarația mincinoasă fiind produsul, iar nu obiectul material al infracțiunii. În cazul unor declarații false făcute în scris, foaia pe care este scrisă declarația ar putea fi socotită obiect material al infracțiunii și mijloc de săvârșire al acesteia.

6.3. Subiecții infracțiunii de fals în declarații 

Infracțiunea de fals în declarații prezintă sub raportul subiecților o particularitate, și anume: în afară de subiectul activ și de cel pasiv, există și un subiect auxiliar, și anume funcționarul sau alt salariat competent care ia act de declarația falsă, dar care rămâne în genere un participant extra penal.

6.3.1. Subiect activ

Autor al infracțiunii de fals în declarații poate fi orice persoană care în momentul facerii declarației are capacitatea de a face declarații cu relevanță juridică și care, implicit, poate răspunde penal de fapta sa.

Dacă lipsa capacității nu a fost cunoscută în momentul săvârșirii faptei, această împrejurare va fi ținută în seamă cu ocazia urmăririi penale. Când declarația falsă a unei persoane este întărită de alte persoane (asistenți ai declarantului) care cunosc falsitatea acesteia, acele persoane vor fi subiecți activi (complici) la fapta de fals în declarație.

Funcționarul sau alt salariat care consemnează declarația, care, după cum s-a arătat mai sus, este un auxiliar extra penal, va fi socotit autorul infracțiunii prevăzute în art. 263 Cod Pen. dacă, cunoscând falsitatea declarației, a primit să o consemneze pur și simplu, fără a sesiza organele de urmărire penală.

6.3.2. Subiect pasiv

Subiect pasiv al infracțiunii de fals în declarații este persoana fizică sau juridică împotriva drepturilor sau intereselor căreia au operat consecințele juridice produse efectiv de declarația falsă. Câtă vreme nu s-au produs consecințele juridice pe care făptuitorul le-a avut în vedere, cel vizat prin acele consecințe rămâne un

subiect pasiv eventual.

6.4. Latura obiectivă

În conținutul acestei laturi intră elementul material al infracțiunii, o cerințăesențială, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.

6.4.1. Elementul material

Elementul material constă în acțiunea de a face o declarație

necorespunzătoare adevărului în fața unei organizații din cele arătate în dispoziția din art. 145 Cod Pen., competentă să ia act de declarația respectivă. Declarația poate fi facută la inițiativa autorului sau la solicitarea organulu,instituției sau unității competente; ea poate fi făcută oral sau scris, nemijlocit de către făptuitor sau transmisă prin intermediar, în limba română sau într-o limbă străină prin traducător oficial.

Declarația orală trebuie să fie făcută personal, cea scrisă poate fi transmisă printr-o a treia persoană, care va atesta semnătura declarantului. Când legea prevede o anumită procedură, declarația se face cu observarea acelei proceduri. Declarația trebuie să fie în totul sau în parte necorespunzătoare adevărului, adică mincinoasă.

6.4.2. Cerința esențială

Pentru ca acțiunea de facere a unei declarații necorespunzătoare adevărului la o organizație din cele arătate în art. 145 Cod Pen. să devină elementul material al laturii obiective trebuie să fie îndeplinite două cerințe esențiale și anume:

declarația făcută să fie dintre acelea care potrivit legii sau împrejurărilor servește la producerea vreunei consecințe juridice;

declarația să nu fie supusă unei reglementări penale speciale cu privire la veracitatea ei (de exemplu: declarații de martor, denunțări, declarații vamale etc.). Existența cazurilor în care legea prevede că declarația produce consecințe juridice nu prezintă nici o dificultate; se va ține totdeauna seama de actul normativ care prevede această însușire a declarației (ex. acte de stare civilă, declarații de notorietate etc.). Uneori împrejurările de fapt fac ca o declarație să fie producătoare de consecințe. Este cazul situațiilor excepționale (forța majoră, starea de necesitate) care nu îngăduie întârzieri pentru luarea în considerare a unei declarații.

Nu este deci realizată latura obiectivă a infracțiunii și nu există  infracțiune în cazul când declarația nu poate servi la producerea vreunei consecințe juridice (ex. declarația facută în fața unui organ necompetent să ia act de o astfel de declarație).

6.4.3. Urmarea imediată

Acțiunea de facere a unei declarații necorespunzătoare adevărului, pentru a întregi conținutullaturii obiective, trebuie să aibă ca urmare imediată producerea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, decurgând din declarația falsă care a devenit un mijloc de probă contrar adevărului. În cazul în care declarantul îsi retrage declarația înainte de a i se da vreo urmare sau atunci când declarația este socotită neserioasă și nu este consemnată, nefiind produsă urmarea imediată, nu există infracțiunea.

6.4.4. Legătura de cauzalitate

 La infracțiunile al căror element material constă într-o acțiune a cărei săvârșire implică neapărat crearea unei stări de pericol, cum este cazul infracțiunii de fals în declarații, legătura de cauzalitate este inerentă acțiunii din care decurge starea de pericol, așa că existența legăturii de cauzalitate nu are nevoie să fie special dovedită.

6.5.Latura subiectivă

 Fapta de fals în declarații constituie infracțiune numai dacă acțiunea de facere a declarației s-a săvârșit cu voință și vinovăție.

6.5.1. Elementul subiectiv

Forma de vinovăție care constituie elementul subiectiv al infracțiunii de fals în declarații este intenția, adică știința, în momentul în care se face declarația, că aceasta este neconformă cu adevărul. Declarația făcută din culpă (eroare, neatenție etc.) nu constituie infracțiune.

6.5.2. Cerința esențială

Pentru ca intenția să constituie elementul subiectiv și să întregească conținutul laturii subiective trebuie să fie îndeplinită cerința esențială privitoare la scopul urmărit de făptuitor, și anume declarația să fie făcută în vederea producerii unei consecințe juridice pentru el sau pentru un altul. Nu este deci suficientă numai stiința că declarația este falsă, mai trebuie ca făptuitorul să fi făcut această declarație anume „în vederea producerii unei consecințe juridice”, pentru sine sau pentru altul. Așadar, chiar atunci când declarația este susceptibilă de consecințe juridice, latura subiectivă a infracțiunii nu va fi realizată dacă făptuitorul nu a avut în vedere producerea acelei consecințe juridice. Această cerință esențială imprimă elementului subiectiv al infracțiunii de fals în declarații caracterul de intenție calificată. 

6 .6. Forme, modalități, sancțiuni 

Infracțiunea de fals în declarații săvârșindu-se printr-o acțiune (comisiune) este obiectiv susceptibilă de forme si modalități care pot avea o firească înrăurire asupra regimului sancționator. 

6.6.1. Formele infracțiunii

Fapta de fals în declarații poate fi săvârșită printr-o activitate infracțională desfășurată în timp și implicând o fază de pregatire, o executare începută, dar rămasă în formă de tentativă și o executare ajunsă la faza consumării.

a).Actele de pregătire și tentativa

Deși sunt posibile, legea nu le incriminează, fiindcă făptuitorul se poate desista până în ultimul moment înainte de consumarea faptei de declarație falsă, așa încât reprimarea acestor forme nu ar fi justificată, neprezentând pericolul social al unei infracțiuni. Când fapta de fals în declarații s-a consumat, actele premergătoare, efectuate de alte persoane decât autorul declarației pot, eventual, deveni acte de complicitate anterioară sau de instigare.

b). Consumarea

Consumarea faptei de fals în declarații are loc în momentul în care declarația a fost în mod legal consemnată și s-a creat astfel urmarea imediată, adică starea de pericol pentru valoarea socială a încrederii publice și pentru respectul adevărului, existența declarației false putând determina producerea de consecințe juridice realizate în mod ilicit. Pentru existența consumării nu importă însă dacă acea consecință juridică urmărită de făptuitor s-a produs sau nu s-a produs încă, fiind suficientă starea de pericol, adică amenințarea că această consecință

s-ar putea produce.

6.6.2. Modalitățile infracțiunii

Infracțiunea de fals în declarații are ca variante ale elementului material,

adică moduri desăvârșire determinate de conținutul dispoziției incriminatoare: modalitatea declarației false în vederea producerii unei consecințe juridice pentru sine și modalitatea declarației în vederea producerii consecinței juridice pentru altul.

De asemenea, modalitatea săvârșirii unei declarații producătoare de  consecințe potrivit legii se deosebește de modalitatea unei declarații la care consecințele sunt determinate de împrejurări. Din punct de vedere faptic se pot ivi diferite modalități, particularitatea lor ținând fie de organizația la care declarația este facută, fie de consecința juridică urmărită de făptuitor, fie de conținutul însuși al declarației. De toate aceste modalități normative și faptice se va ține seama la evaluarea gradului concret pe care îl prezintă fapta săvârșită.

6.6.3.Sancțiuni

Potrivit dispoziției din art. 292 Cod Pen., infracțiunea de fals în declarații este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani. În caz de circumstanțe atenuante, pedeapsa poate fi redusă până la 15 zile sau înlocuită cu amenda, conform prevederilor art. 76 lit. e) Cod. Pen., iar în caz de circumstanțe agravante se poate adăuga un spor de pâna la 3 ani, după cum menționează art. 78 Cod. Pen. Când instanța aplică chiar maximul de 2 ani al închisorii poate pronunța și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, conform art. 65 alin. 1 Cod Pen.

Dacă falsul în declarații a produs consecința juridică pe care a avut-o în vedere făptuitorul și dacă această consecință, datorită falsei declarații, constituie o infracțiune (de ex. înșelaciune, bigamie) se vor aplica regulile de la concursul de infracțiuni .