Aspecte Teoretice Si Practice Privind Infractiuni Contra Inntegritatii Corporale sau Sanatatii

Drept

Aspecte Teoretice Si Practice Privind Infractiuni Contra Inntegritatii Corporale sau Sanatatii

Byadmin ianuarie 1, 2024

PLAN

CAPITOLUL I – NOȚIUNI GENERALE

Aspecte introductive

Precizări terminologice

Referințe istorice

CAPITOLUL II – ANALIZA ȘI STRUCTURA INFRACȚIUNII

Lovirea sau alte violențe

Conceptul infracțiunii

Obiectul infracțiunii

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ

Subiectul pasiv

Condiția premisă

Conținutul constitutiv

Latura subiectivă

Latura obiectivă

Forme, modalități, sancțiuni

Aspecte procedurale

Legea penală mai favorabilă

Vătămarea corporală

Conceptul infracțiunii

Obiectul infracțiunii

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ

Subiectul pasiv

Condiția premisă

Conținutul constitutiv

Latura subiectivă

Latura obiectivă

Forme, modalități, sancțiuni

Aspecte procedurale

Legea penală mai favorabilă

Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

Conceptul infracțiunii

Obiectul infracțiunii

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ

Subiectul pasiv

Condiția premisă

Conținutul constitutiv

Latura subiectivă

Latura obiectivă

Forme, modalități, sancțiuni

Aspecte procedurale

Legea penală mai favorabilă

Vătămarea corporală din culpă

Conceptul infracțiunii

Obiectul infracțiunii

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ

Subiectul pasiv

Condiția premisă

Conținutul constitutiv

Latura subiectivă

Latura obiectivă

Forme, modalități, sancțiuni

Aspecte procedurale

Legea penală mai favorabilă

CAPITOLUL III – DELIMITĂRI ÎNTRE INFRACȚIUNILE CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU SĂNĂTĂȚII ȘI ALTE INFRACȚIUNI

3.1. Delimitări între infracțiunea de lovire sau alte violențe cu alte infracțiuni

3.2. Delimitări între infracțiunea de vătămare corporală cu alte infractiuni

3.3. Delimitări între infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte cu alte infracțiuni

3.4. Delimitări între infracțiunea de vătămarea corporală din culpă cu alte infracțiuni

CAPITOLUL IV – ASPECTE DE DREPT COMPARAT

4.1. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății în Codul penal italian

4.2. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătatii în Codul penal francez

4.3. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății în Codul penal german

4.4. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății în Codul penal belgian

4.5. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății în Codul penal austriac

4.6. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății în Codul penal spaniol

4.7. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății în Codul penal suedez

4.8. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății în Codul penal din Tunisia

4.9. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății în Codul penal din Republica Moldova

CAPITOLUL V – JURISPRUDENȚĂ

5.1. Tentativa la omor. Vătămare corporală gravă. Elemente de diferențiere.

5.2. Vătămare corporală gravă și vătămare corporală. Elemente de diferențiere sub aspectul consecințelor produse.

5.3. Vătămare corporală gravă. Necesitatea efectuării unei expertize medico-legale care să stabilească existența legăturilor de cauzalitate între agresiunea exercitată și vătămarea produsă.

BIBLIOGRAFIE

LISTĂ DE ABREVIERI

alin. – alineat(ul)

art. – articol(ul)

C.A. – Curtea de Apel

C.C. – Curtea Constituțională

C.D. – Culegere de decizii

C.pen. – Codul penal

C.proc.pen. – Codul de procedură penală

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

cit. – citat(ul)

colab. – colaboratorii

coord. – coordonator

d. – decizia

D. – Dreptul

d.î. – decizia de îndrumare

d.pen. – decizia penală

DEX. – Dicționarul explicativ al limbii române

ed. – ediția

Ed. – Editura

Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

n.a. – nota autorului

nr. – numărul

op.cit. – opera citată

p. – pagina

pct. – punct(ul)

R.D.P. – Revista de drept penal

R.R.D. – Revista română de drept

rap. – raportat

RIL – recurs în interesul legii

ș.a. – și altele/alții

s.II pen. – secția a II-a penală

s.pen. – secția penală

T.M.B. – Tribunalul municipiului București

T.S. – Tribunalul Suprem

Trib. – Tribunalul

U.E. – Uniunea Europeană

urm. – următoarele

vol. – volum(ul)

CAPITOLUL I – NOȚIUNI GENERALE

1.1. Aspecte introductive

Există o mulțime de încercări în a-l defini pe om, tocmai datorită complexității acestuia, el fiind înzestrat cu conștiință, cu rațiune, cu capacitate creatoare și alte calități, omul se califică ca fiind superior tuturor celorlalte ființe de pe pământ. Diferit de celelalte creaturi, omul are facultatea de a discerne și a alege ceea ce este moral, bun și drept, fapt pentru care societatea încearcă să ocrotească valorile fundamentale ale vieții, printre care și integritatea fizică și morală.

Așa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce privește însăși existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității lui, cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi, libertăți și interese, pe care societatea este datoare să i le asigure. Această pornire se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor legitime ale omului. Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase și variate. Făcând distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitioare la existența fizică și principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele atribuite împotriva altor drepturi și interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea ,,Infracțiuni contra persoanei’’.

Ca o dovadă a importanței acordate persoanei în concepția statului socialist, noul Cod penal are o abordare diferită față de Codul penal din 1969, oferind un loc primordial infracțiunilor contra persoanei, plasându-le în Titlul I, având în vedere importanța acordată omului și atributelor sale esențiale în democrația contemporană.

Așadar, Codul penal din 1969 plasează infracțiunile contra persoanei în Titlul II, imediat după infracțiunile contra siguranței statului.

Titlul I este structurat în trei capitole, fiecare având un obiect juridic generic diferit, ocrotind astfel diferite valori fundamentale umane:

Capitolul I. Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății; Capitolul II. Infracțiuni contra libertății persoanei; Capitolul III. Infracțiuni privitoare la viața sexuală; Capitolul IV. Infracțiuni contra demnității, incriminările din acest capitol fiind însă abrogate.

Capitolul I este structurat la rândul lui în trei secțiuni: Secțiunea I. Omuciderea, Secțiunea II. Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății și Sectiunea III. Avortul.

În Secțiunea II sunt incriminate faptele care aduc atingere integrității corporale sau a sănătății persoanei, și prin aceasta prejudiciază relațiile sociale care depind de ocrotirea acestor valori speciale.

Noul Cod penal are o altă abordare: titlul I- Infracțiuni contra persoanei, este structurat în 9 capitole, și anume: Capitolul I. Infracțiuni contra vieții; Capitolul 2. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății; Capitolul III. Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie; Capitolul IV. Agresiuni asupra fătului; Capitolul V. Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie; Capitolul VI. Infracțiuni contra libertății persoanei; Capitolul VII. Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile; Capitolul VIII. Infrațiuni contra libertății și integrității sexuale; Capitolul IX. Infracțiuni care aduc atingere domiciliului și vieții private.

Totodată, dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică este garantat atât prin Constituție cât și prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei sunt fapte prin care se aduce atingere și se vatămă integritatea fizică sau psihică a persoanei ori sănătatea acesteia. Sunt fapte periculoase pentru societate, fiindcă prin atingerea pe care o aduc acestor atribute esențiale ale omului, ele pun în pericol însăși existență societătii. Viața socială nu se poate desfășura normal decât în condiții de securitate deplină pentru integritatea fizică și sănătatea tuturor membrilor societății. Integritatea corporală și sănătatea reprezintă atribute esențiale ale persoanei și în același timp importante valori sociale ocrotite de legea penală.

În acest context, trebuie să subliniem că o contribuție importantă la asigurarea protecției drepturilor și libertăților omului consacrate de Constituție o aduce și legea penală. Sistemul părții speciale a Codului penal a fost conceput în raport de criteriul obiectului juridic al infracțiunilor și de importanța valorilor sociale apărate împotriva activităților infracționale, prin incriminarea ca infracțiuni a faptelor ce prezintă pericol social, a faptelor ce încalcă drepturile și libertățile omului.

Prin intermediul acestor infracțiuni, legiuitorul ocrotește atât interesul fiecărui individ de a-și păstra neatins corpul și sănătatea, cât și interesul societății ca, în cadrul vieții sociale, corpul și sănătatea fiecărui om să fie la adăpost de orice atingere din partea altor oameni.

Totodată, noua legislație penală aduce o serie de îmbunătățiri în ceea ce privește infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei, dintre care le voi aminti pe cele pe care le apreciez ca fiind cele mai semnificative. Cu privire la formele agravate al infracțiunii de vătămare corporală, legiuitorul elimină suprapunerile din reglementarea actuală (infirmitate-pierderea unui simț sau organ-încetarea funcționării acestora). O altă modificare este faptul că și în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă (art. 196), s-a realizat o simplificare a reglementării, corespunzător cu cea efectuată în cazul uciderii din culpă și a fost introdusă o incriminare complexă, incidentă, atunci când două sau mai multe persoane au fost vătămate. Prin aceasta, s-a înlăturat incoerența din legea în veche, care consacră o unitate de infracțiune atunci când, printr-o acțiune sau inacțiune au fost ucise din culpă două sau mai multe persoane și o pluralitate de infracțiuni atunci când, prin aceeași acțiune sau inacțiune, acestea au fost doar vătămate. Această inconsecvență ar fi putut conduce la sancționarea mai severă a autorului vătămării din culpă a mai multor persoane față de situația autorului unei ucideri din culpă comise în condiții similare.

Pe de altă parte, au fost dezincriminate toate faptele de vătămare corporală din culpă care au produs leziuni traumatice ori care au afectat sănătatea unei persoane a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, cu excepția situației în care făptuitorul se afla sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

În ceea ce privește acest aspect, subscriu opiniei potrivit căreia această noutate este apreciată ca fiind „neinspirat”, și anume soluția leguitorului de a scoate în afara ilicitului penal faptele de vătamare din culpă care au necesitat pentru vindecare până la 90 de zile de îngrijiri medicale. Ca o posibilă urmare negativă a acestei prevederi ar putea fi creșterea conduitelor neglijente și periculoase pentru securitatea fizică a persoanei, de pildă înmulțirea accidentelor rutiere, leguitorul neîcurajând practic conduita preventivă și grija de a nu afecta integtitatea altor persoane.

Această lucrare de licență analizează un fenomen important și actual, de o gravitate aparte, determinat pe de o parte de condițiile socio-economice ale României, pe de altă parte de greutățile inerente unei schimbări de regim politic și economic specifică ultimilor douăzeci de ani. Noile condiții ale vieții moderne s-au caracterizat și printr-o recrudescență a activității infracționale ce implică folosirea violenței îndreptate asupra integrității corporale sau sănătății persuni, legiuitorul ocrotește atât interesul fiecărui individ de a-și păstra neatins corpul și sănătatea, cât și interesul societății ca, în cadrul vieții sociale, corpul și sănătatea fiecărui om să fie la adăpost de orice atingere din partea altor oameni.

Totodată, noua legislație penală aduce o serie de îmbunătățiri în ceea ce privește infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei, dintre care le voi aminti pe cele pe care le apreciez ca fiind cele mai semnificative. Cu privire la formele agravate al infracțiunii de vătămare corporală, legiuitorul elimină suprapunerile din reglementarea actuală (infirmitate-pierderea unui simț sau organ-încetarea funcționării acestora). O altă modificare este faptul că și în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă (art. 196), s-a realizat o simplificare a reglementării, corespunzător cu cea efectuată în cazul uciderii din culpă și a fost introdusă o incriminare complexă, incidentă, atunci când două sau mai multe persoane au fost vătămate. Prin aceasta, s-a înlăturat incoerența din legea în veche, care consacră o unitate de infracțiune atunci când, printr-o acțiune sau inacțiune au fost ucise din culpă două sau mai multe persoane și o pluralitate de infracțiuni atunci când, prin aceeași acțiune sau inacțiune, acestea au fost doar vătămate. Această inconsecvență ar fi putut conduce la sancționarea mai severă a autorului vătămării din culpă a mai multor persoane față de situația autorului unei ucideri din culpă comise în condiții similare.

Pe de altă parte, au fost dezincriminate toate faptele de vătămare corporală din culpă care au produs leziuni traumatice ori care au afectat sănătatea unei persoane a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, cu excepția situației în care făptuitorul se afla sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

În ceea ce privește acest aspect, subscriu opiniei potrivit căreia această noutate este apreciată ca fiind „neinspirat”, și anume soluția leguitorului de a scoate în afara ilicitului penal faptele de vătamare din culpă care au necesitat pentru vindecare până la 90 de zile de îngrijiri medicale. Ca o posibilă urmare negativă a acestei prevederi ar putea fi creșterea conduitelor neglijente și periculoase pentru securitatea fizică a persoanei, de pildă înmulțirea accidentelor rutiere, leguitorul neîcurajând practic conduita preventivă și grija de a nu afecta integtitatea altor persoane.

Această lucrare de licență analizează un fenomen important și actual, de o gravitate aparte, determinat pe de o parte de condițiile socio-economice ale României, pe de altă parte de greutățile inerente unei schimbări de regim politic și economic specifică ultimilor douăzeci de ani. Noile condiții ale vieții moderne s-au caracterizat și printr-o recrudescență a activității infracționale ce implică folosirea violenței îndreptate asupra integrității corporale sau sănătății persoanei, leguitorul fiind nevoit „să țină pasul” cu acest „progres” al societății moderne. Lucrarea de licență este structurată în cinci capitole, acestea fiind analizate și comparată atât din prisma vechiului Cod cât și din cea a noului Cod penal.

În primul capitol am încercat să definesc și să încadrez aceste infracțiuni, studiindu-le atât din punct de vedere istoric cât și în perioada contemporană de tranziție, subliniind totodată numeroasele schimbări aduse de Noua reglementare.

Capitolul II coține analiza și structura fiecărei infracțiuni, reliefând noutățile și diferențele legislative, analizate dintr-o persectivă comparativă, considerând că acest studiu are o importanță imensă pentru a putea ține pasul cu o societate modernă aflată într-o schimbare continuă.

Capitolul III este dedicat delimitării infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății cu alte infracțiuni, aspect foarte important pentru o încadrare corectă și o practică unitară ideală pentru un stat modern. Prin înțelegerea corectă atât din punct de vedere obiectiv cât și subiectiv al conținutului infracțiunii, vom putea delimita clar și concis diferitele infracțiuni.

În capitolul IV, intitulat aspecte de drept comparat, ne propunem să arătăm marile asemănări dintre Codul penal roman și alte coduri moderne, cum ar fi Codul penal italian, francez, german, belgian, austriac, spaniol, suedez, Codul penal din Tunisia și cel din Republica Moldova.

În capitolul V am trecut în revistă câteva hotărâri care au avut în vedere probleme controversate, reliefând totodată modul în care judecătorii s-au străduit să argumenteze soluțiile pronunțate.

1.2. Precizări terminologice

ART. 180 C. pen. din 1969 – Lovirea sau alte violențe

(1) Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

(11) Faptele prevăzute la alin. (1) săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.

(2) Lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(21) Faptele prevăzute la alin. (2) săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. (11) și (21) acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.

(4) Împăcarea părților înlătură răspunderea penală, producându-și efectele și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu.

ART. 181 C. pen. din 1969 – Vătămarea corporală

(1) Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(11) Fapta prevăzută la alin. (1) săvârșită asupra membrilor familiei se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. (11) acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.

(3) Împăcarea părților înlătură răspunderea penală, producându-și efectele și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu.

ART. 182 C. pen. din 1969 – Vătămarea corporală gravă

(1) Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani.

(3) Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute la alin. 1 și 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.

(4) Tentativa faptei prevăzute în alin. (3) se pedepsește.

ART. 183 C. pen. din 1969 – Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180 – 182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.

ART. 184 C. pen. din 1969 – Vătămarea corporală din culpă

(1) Fapta prevăzută la art. 180 alin. (2) și ( 21), care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum și cea prevăzută la art. 181, săvârșite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

(2) Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. (1) sau (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

(3) Când săvârșirea faptei prevăzute în alin. 1 este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activități, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

(4) Fapta prevăzută în alin. (2) dacă este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(41) Dacă faptele prevăzute la alin. (3) și (4) sunt săvârșite de către o persoană care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani, în cazul alin. (3), și închisoarea de la unu la 5 ani, în cazul alin. (4).

(5) Pentru faptele prevăzute în alin.(1) și (3), acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.(6) Pentru faptele prevăzute la alin. (2) și (4), împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Art. 2391 C. pen din 1969 – cazuri speciale de pedepsire

În cazul infracțiunilor prevăzute de art. 180-183, art. 189 și art. 193, săvârșite împotriva soțului sau a unei rude apropiate a uneia dintre persoanele prevăzute în art. 239 alin. 5, în scop de intimidare sau de răzbunare în legătură cu exercitarea de către aceste persoane a atribuțiilor de serviciu, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

Noțiunile de ,,lovire” sau ,,orice acte violente” sunt cunoscute din vocabularul uzual. Consider însă necesare unele explicații, pentru a preciza înțelesul acestora în contextul incriminării.

Prin ,,lovire” se înțelege acel act de agresiune care constă din acțiunea mecanică, a unei energii cinetice exterioare, de atingere, de compresiune sau izbire bruscă și violentă a suprafeței de contact a corpului victimei cu sau de un corp contondent, de regulă, prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere (astfel înțelegem orice act de agresiune care poate fi exercitat cu mâna, cu arme de foc sau orice obiect și instrument, cu picioarele).

Prin ,,act de violență” înțelegem orice manifestare de natura să producă suferință fizică unei persoane – de pildă: îmbrâncirea urmată de căderea persoanei îmbrâncite, târârea, tragerea de păr, asmuțirea unui câine care trântește la pământ victima, punerea unei piedici urmată de căderea și lovirea victimei ș.a.

,,Rudele apropiate" sunt ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude.

Dispozițiile din legea penală privitoare la rude apropiate, în limitele prevăzute de alineatul precedent, se aplică în caz de înfiere cu efecte depline, persoanei înfiate cât și descendenților acesteia și în raport cu rudele firești, iar în caz de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului cât și descendenților acestuia și în raport cu rudele înfietorului.

Prin ,,membru de familie” se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește în gospodărie împreună cu făptuitorul.

Notă:

,,În sensul prezentei legi, prin membru de familie se înțelege:

Ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;

Soțul/soția și/sau fostul soț/fosta soție;

Persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc;

Tutorele sau altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile față de persoana copilului;

Reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijește persoana cu boala psihică, dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepția celor care îndeplinesc aceste atribuții în exercitarea sarcinilor profesionale”;

Noul Cod penal propune o simplificare a reglementării, în sensul regrupării faptelor de violență regăsite în art. 180-182 din legea veche în conținutul a doar două articole (art. 191 și 192).

Art. 191 NCP – Lovirea sau alte violențe

Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.

Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, fiind necesare îngrijiri medicale pentru vindecare, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 192 NCP – Vătămarea corporală

(1) Fapta prevăzută în art.191 care a cauzat vreuna din următoarele consecințe:

a) o infirmitate;

b) un prejudiciu estetic grav și permanent;

c) avortul;

d) punerea în primejdie a vieții persoanei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în alin. (1) lit. a) și b) pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

(3) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (2) se pedepsește.

(4) Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 193 NCP – Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 191 și în art. 192 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.

Art. 194 NCP – Vătămarea corporală din culpă

(1) Fapta prevăzută în art. 191 alin.(2) săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Fapta prevăzută în art. 192 alin. (1) săvârșită din culpă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

(4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1) – (3) s-au produs față de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

(5) Dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea activității care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) și (3) constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
(6) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 199 NCP – Violența în familie

(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189, art. 193-195 sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.

(2) În cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193 și art. 196 săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală.

O infirmitate – reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecințelor traumatismului produs prin acțiunea sau inacțiunea tipică. Infirmitatea poate să apară imediat după comiterea activității infractionale sau după trecerea unui interval de timp. Este de esența infirmității ca aceasta să aiba un caracter permanent. Infirmitatea produce victimei fie un handicap fizic, fie unul psihic.

Handicapul fizic poate proveni din:

pierderea unui simț: lipsirea totală sau parțială și permanentă a persoanei vătămate de unul dintre cele cinci simțuri (auzul, văzul, pipăitul, gustul, mirosul); dacă pierderea unui simț este numai temporară, se va reține vătămarea corporală în situația în care leziunile traumatice au necesitat pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale;

pierderea unui organ: victima nu mai posedă organul (de pildă, rinichi, splină, etc.) fie ca urmare directă a activității infracționale, fie în urma supunerii acesteia la o intervenție chirurgicală pentru înlăturarea repercusiunilor agresiunii;

încetarea funcționarii unui organ: organul există, dar nu mai funcționează; de exemplu, ca urmare a agresiunii o persoana rămâne paralizată.

Îngrijirile medicale sunt acele îngrijiri ce sunt necesare pentru restabilirea sănătății și integrității corporale a persoanei care a fost vătămată prin săvârșirea infracțiunii; numărul zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a gravității vătămării sănătății sau integrității corporale a persoanei vătămate prin activitatea infracțională, utilizat pentru stabilirea încadrarii juridice a infracțiunii.

Avortul – reprezintă întreruperea cursului normal al sarcinii și expulzarea produsului de concepție.

1.3. Referințe istorice

Inviolabilitatea fizică a persoanei umane a fost ocrotită din cele mai vechi timpuri. Cei care suprimau viața unui membru al grupului social erau alungați din comunitate și, atunci când acest lucru nu prezenta un pericol pentru trib, persoanele interesate se puteau răzbuna (inițial răzbunarea fiind nelimitată). Făptuitorul care era alungat din trib era practic condamnat la moarte, fiind astfel lipsit pe protecția grupului.

Cu timpul, legea talionului impune răzbunarea limitată, prin urmare, victima nu putea să se răzbune pricinuind celui vinovat un rău mai mare decât cel suferit.

Legea celor XII Table sancționa lovirea și vătămarea corporală gravă ca injurie, mai târziu s-a admis și pedepsirea vătămării psihice. Lovirea sau vătămarea sclavului dădea numai drept la despăgubiri.

În orânduirea feudală exista un sistem de sancțiuni pentru lovire și leziuni corporale deosebit de amănunțit, pedepsele fiind diferite după poziția socială a autorului.

Legile penale din toate țările au prevăzut sancționarea faptelor de lovire și vătămare corporală, considerând pe drept cuvânt inviolabilitatea corporală a omului ca o valoare socială importantă.

Legea penală intervine spre a ocroti corpul persoanei împotriva actelor de lovire ori de violență numai când prin asemenea fapte se aduce atingere relațiilor sociale, nu când este vorba de fapte săvârșite de individ asupra lui însuși.

CAPITOLUL II – ANALIZA ȘI STRUCTURA INFRACȚIUNILOR

2.1. Infracțiunea de lovire sau alte violențe

2.1.1. Conceptul infracțiunii

Conform Codului penal din 1969 infracțiunea constă în lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice în varianta tip, urmată de trei variante agravate care se deosebesc de cea menționată prin calificarea subiecților infracțiunii (art 180 alin.(11)), rezultatul mai grav-necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (art. 180 alin.(2)) și cea din alin. (21) care se raportează la varianta agravată din alin. (1), particularizată doar prin calificarea subiecților – membri de familie.

În viziunea noului Cod penal, infracțiunea constă în lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice, în varianta tip, iar varianta agravantă presupune lovirea sau violențe prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile (art. 193 alin. (2) NCP).

Se remarcă, așadar, că infracțiunea de loviri sau alte violențe prevăzută de NCP are aplicabilitate mai largă decât cea prevăzută de vechiul cod penal, incorporând atât conținutul infracțiunii de vătămare corporală (art. 181 C. pen.) din vechiul Cod penal, cât și o parte a conținutului infracțiunii de vătămare corporală gravă (art.182 alin. (1) C. pen.).

Astfel, în actuala reglementare nu mai există cele trei infracțiuni prevăzute în art. 180, art. 181 și art. 182 din vechiul Cod penal, ci doar două infracțiuni contra integrității corporale, unul dintre criteriile de distincție între ele fiind numărul zilelor de îngrijiri medicale, diferențierea făcându-se după cum acesta atinge până la 90 de zile inclusiv – lovirea sau alte violențe – ori depășește 90 de zile – vătămarea corporală.

De asemenea, NCP nu mai prevede că varianta agravată a infracțiunii săvârșirea faptei asupra unui membru de familie, aceasta fiind prevăzută ca infracțiune distinctă de violență în familie (art. 199 NCP).

2.1.2. Obiectul infracțiunii

Obiectul unei infracțiuni constă în valoarea socială lezată sau pusă în pericol prin săvârșirea acțiunii ilicite. În doctrina dreptului penal român se consideră de către majoritatea autorilor, că obiectul infracțiunii îl constituie relațiile sociale ocrotite prin normele dreptului penal cărora li se aduce atingere prin fapta infracțională.

Incriminarea oricărei fapte care prezintă pericol social constituie un mijloc de luptă contra acelei fapte și o corespunzătoare măsură de ocrotire pentru societate. Ocrotirea are ca obiect, în dreptul socialist, relațiile sociale a căror existență nu este posibilă și nu poate fi asigurată decât prin incriminarea și sancționarea faptei care prezintă pericol social. Așadar, relațiile sociale astfel ocrotite formează obiectul juridic al infracțiunii.

Obiectul juridic generic reprezintă valorile sociale comune unui grup de infracțiuni, acesta fiind criteriul în funcție de care infracțiunile din cuprinsul Codului penal sunt grupate în titluri.

Obiectul juridic specific (special) este valoarea socială protejată în concret prin incriminarea unei fapte penale.

Așadar, în cadrul infracțiuni de lovire sau alte violențe, obiectul juridic generic îl constituie dreptul persoanei la integritate corporală și sănătate, iar fapta de autovătămare nu constituie infracțiune, în afară de cazul când prin aceasta se lezează un interes social, special ocrotit (de exemplu: un tânar se automutilează pentru a se sustrage de la efectuarea serviciului militar). De asemenea, nu constituie infracțiune, lovirile sau vătămările pe care și le-a provocat persoana care a încercat să se sinucidă, conform vechiului și noului Cod penal. Aceasta nu înseamnă că există un drept al persoanei de a dispune de corpul său, ci numai că faptele de autolezare, în măsura în care se situează în domeniul vieții intime a individului și nu aduc atingere unei relații sociale, nu sunt incriminate de legea penală.

Obiectul juridic specific constă în relațiile sociale privind protecția persoanei împotriva suferințelor fizice și vătămărilor corporale.

Obiectul material este corpul persoanei în viață asupra căreia se exercită violențele (violențele exercitate asupra unui cadavru pot constitui o altă infracțiune, și anume profanarea de cadavre sau morminte prevăzută de art. 383 NCP).

2.1.3. Subiecții infracțiunii

Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecințelor cauzate prin săvârșirea infracțiunii.

Doctrina de drept penal face distincție între subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii.

2.1.3.1. Subiectul activ al infracțiunii este persoana fizică care săvârșește o infracțiune și care este chemată la răspundere penală. Potrivit dispozițiilor art .144 C. pen., are calitatea de subiect activ al infracțiunii sau de infractor, persoana care săvârșește o infracțiune – fapt consumat ori o tentativă pedepsibilă și la care participă ca autor, instigator sau complice.

Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică (necircumstanțiat) cu capacitate penală.

Conform Codului penal din 1969, în cadrul infracțiunii de lovire sau alte violențe subiectul activ poate avea și calitatea de membru de familie (varianta agravantă), noțiune explicată în art. 1491 C. pen.: ,,prin membru de famiie se înțelege soțul sau o rudă apropiată, dacă acesta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul”, care trebuie coroborat cu art. 149 C. pen., care definește noțiunea de rudă apropiată. Pot fi subiecți activi și părinții care exercită violențe asupra copiilor lor. Tot în cadrul aceste infracțiuni, dacă subiectul activ are o calitate specială, de ex. funcționar, iar lovirea sau actele de violență sunt săvârșite în exercițiul atribuților de serviciu, fapta constituie infracțiune de purtare abuzivă (art. 250 alin. (2) C. pen.) care absoarbe în conținutul sau fapta de lovire sau alte violențe, deoarece în acest caz sunt lezate, în principal, relațiile sociale privitoare la exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Conform noului Cod penal, în ipoteza în care fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la naștere de către mama aflată într-o stare de tulburare față de noul născut se va reține infracțiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă (art. 200 alin. (2) NCP);

Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare sau complicitate.

Persoana care ține victima pentru a fi lovită de un terț și care i-a provocat victimei vătămări corporale care au necesitat 5 zile de îngrijiri medicale va răspunde în calitate de coautor la infracțiunea de loviri sau alte violențe, și nu pentru complicitate la această infracțiune, întrucât contribuția adusă în acest fel apare indispensabilă pentru realizarea conținutului infracțiunii.

2.1.3.2. Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana vătămată penal, adică cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârșirea infracțiunii.

În cazul infracțiunii studiate, având în vedere Codul penal din 1969, subiectul pasiv este, de regulă, necircumstanțiat, adică poate fi orice persoană aflată în viață, cu următoarele excepții:

În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 180 alin. (11) și alin. (21) C. pen, situațiile avute în vedere de legiuitor se referă expres la calitatea de ,,membru de familie”, pe care trebuie să o îndeplinească atât făptuitorul cât și subiectul pasiv.

De asemenea, subiectul pasiv este calificat în cazurile prevăzute de art. 2391.

Conform noului Cod penal, subiectul pasiv este orice persoană fizică aflată în viață, iar consimțământul victimei la exeritarea de violențe asupra sa constituie o cauză justificativă.

Totodată, spre deosebire de vechiul Cod, în ipoteza în care victima este un membru de familie se va reține comiterea infracțiunii de violență în familie (art. 199 alin. (1) NCP raportat la art. 193 NCP).

În ipoteza în care victima este un judecator ori procuror aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror sau membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătura cu îndeplinirea atribuțiilor de servici ale magistratului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art. 279 NCP raportat la art. 193 NCP); deopotrivă se va reține ultraj judiciar și atunci când fapta este comisă împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta;

Dacă victima este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau asupra unui membru de familie al fucționarului, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiuniilor de serviciu ale funcționarului, se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art. 257 NCP raportat la art. 193 NCP).

În cazul în care sunt mai multe acte de violență exercitate împotriva mai multor persoane, pluralitatea de subiecți pasivi atrage pluralitatea de infracțiuni în concurs.

2.1.4. Condiția premisă

Condiția premisă este o circumstanță prealabilă pentru existența infracțiunii și constă în preexisteanța unei realități (situație, starea, calitate, raport) pe care trebuie să le grefeze săvârșirea faptei prezumate de legea penală. În lipsa situației premise la orice infracțiune condiționată de o astfel de situație, săvârșirea faptei nu este posibilă și nu poate exista infracțiune.

În cazul infracțiunii studiate condiția premisă este preexistența unei persoane în viață. Cadavrul nu poate fi subiect pasiv; violența exercitată asupra unui cadavru se încadrează în altă dispoziție a legii penale. Nu interesează nici vârsta persoanei, nici starea sănătății sau integrității sale corporale anterior săvârșirii infracțiunii.

2.1.5. Conținutul constitutiv

Acest conținut este un component al conținutului juridic și constă din acele condiții necesare pentru existența infracțiunii pe care le realizează făptuitorul (infractorul) sau care devin relevante prin conduita acestuia.

Conținutul constitutiv este întotdeauna compus dintr-o latură obiectivă și una subiectivă, așa încât explicațiile teoretice înglobează precizări asupra ambelor laturi.

2.1.5.1. Latura obiectivă cuprinde un element material singur sau însoțit de anumite cerințe esențiale, unele intrinseci, altele extrinseci, dar relevate prin realizarea elementului material; o urmare imediată (un rezultat constând fie dintr-o stare de pericol, fie dintr-o vătămare) și o legătură de cauzalitate de ordin fizic între urmarea imediată și înfăptuirea elementului material. Așadar, latura obiectivă constă în activitatea infracțională a făptuitorului.

Elementul material al infracțiunii constă fie într-o acțiune de lovire, fie în orice violențe succesibile să provoace o suferință fizică victimei. Prin acte de violență, se înțeleg toate manifestările brutale, constrângerile fizice de orice natură, care ar putea cauza suferințe fizice (de exemplu tragerea de păr sau de ureche, târârea, punerea unei piedici urmată de cădere, asmuțirea unui câine sau lansarea asupra victimei a unui animal periculos care o trântește de pământ, o mușcă sau o lovește).

Fapta se poate realiza prin acțiune directă a făptuitorului, dar și indirect prin folosirea unor obiecte, a unui animal sau chiar prin propria faptă a victimei constrânsă să se accidenteze. Elementul material poate consta într-o acțiune, dar și într-o inacțiune, atunci când, prin neluarea unei măsuri la care subiectul era obligat, victima este expusă să se lovească (de pildă, făptuitorul nu anunță victima că a dat pe scară cu o substanță alunecoasă pentru protejarea lemnului, provocându-i căderea, sau făptuitorul nu avertizează despre prezența în curtea sa, a unui câine rău care mușcă victima).

Suntem în prezența acestei infracțiuni și când s-au săvârșit acte de o natură non-violentă, dar care sunt susceptibile să provoace victimei suferințe, astfel încât dacă ea nu le-ar fi cunoscut le-ar fi opus rezistență (de pildă: introducerea unui praf iritant în mănușa victimei, turnarea unei substanțe vomitive în mâncarea acesteia, etc.).

Elementul material este o acțiune sau o inacțiune care materializează actul de conduita interzis.

Urmarea imediată constă în rezultatul asupra realității pe care le produce elemental material, respectiv fie o pagubă materială (în ipoteza infracțiunilor de rezultat), fie o stare de pericol (în situația infracțiunilor de pericol).

Potrivit vechiului cod Penal, urmarea imediată în cazul infracțiunii analizate constă în provocarea unei suferințe fizice victimei – cazul alin (1), și în vătămări ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de până la 20 zile inclusiv – alin (2). În cazul lovirii, suferința fizică este prezumată, fiind inerentă acțiunii: ea trebuie dovedită în cazul altor acte de violență. Dacă actul de violență nu a produs o suferință fizică, fapta ar putea costitui, eventual, infracțiunea de insultă.

Lovirea sau alte violențe care produc iritarea pielii, escortații sau echimoze, adică simple semene exterioare superficiale și care nu necesită îngrijiri medicale pentru vindecare, realizează forma tip a infracțiunii.

Conform noului Cod penal, în art. 193 alin. (1) urmare imediată constă în suferința fizică, indiferent de intensitate, produsă prin lovire sau alte violențe, iar în art.(2) fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.

Nu este întotdeauna necesar pentru a exista infracțiunea de lovire sau alte violențe să existe un contact fizic între agresor și victimă, fapta putând fi comisă prin orice fel de violențe prin care se produce o suferință fizică (de exemplu, printr-o violență psihică – sperietură puternică –, prin pulverizarea unui spray paralizant sau lacrimogen în locul unde se află victima, etc.).

Legătura de cauzalitate reprezintă relația cauză-efect care trebuie să existe între elementul material și urmarea imediată pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii.

Raportul de cauzalitate. Între acțiune – și acțiunea făptuitorului ce constituie elementul material al infracțiunii și rezultatul produs – suferința fizică sau vătămare corporală – este necesar a se stabili o legătură de cauzalitate, o legătură de la cauză la efect.

Dacă fapta se comite prin lovire, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, suferința fizică fiind prezumată; când fapta se comite prin alte violențe, trebuie să existe și să fie dovedită legătura de cauzalitate între actele de violență și suferinta fizica produsă.

2.1.5.2. Latura subiectivă a infracțiunii constă în vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte, precum și praeterintenția în cazul variantei agravate reglementată de noul Cod penal – art. 193 alin. (2) (exemplu, în ipoteza în care după exercitarea actelor de violență numărul inițial de îngrijiri medicale – de pildă 30 de zile – sporește odată cu trecerea timpului fără vreo altă intervenție violentă din partea făptuitorului, până la limita de 90 de zile de îngrijiri medicale).

Sunt considerate ca fiind comise cu intenție, chiar și acele fapte care sunt săvârșite din glumă ori din dorința ,,de a educa” o persoană (corecție domestică, școlară, etc.), dacă au cauzat suferințe.

În mod excepțional nu va exista infracțiune neexistând intenție, dacă lovirile sau violențele au avut loc în cadrul jocurilor sportive îngăduite de lege (box, rugby, etc.) sau în cazul efectuării unei operații medicale, a unui tratament medical cu condiția să se respecte limitele firești ale acestor activități.

În literatura juridică se arată că nu constituie infracțiune, acțiunea violentă, chiar săvârșită cu intenție, atunci când a fost comisă cu consimțământul persoanei vătămate. Așa cum se arată în textul art.180 C. pen. respectiv 193 alin.(3) NCP, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, astfel că ar fi un nonsens să se considere că există infracțiune în situația de mai sus.

Existența infracțiunii nu este condiționată de un mobil sau scop special, acestea fiind doar elemente de individualizare a răspunderii penale.

În situația în care făptuitorul a acționat împotriva unei persoane, iar din cauza efectuării în mod defectuos a actelor de executare sau ca urmare a unui eveniment neprevăzut, acțiunea infracțională a fost derivată către alt subiect (aberratio ictus), ajungându-se astfel la vătămarea altei persoane, nu se va reține eroarea, întrucât aceasta intervine în momentul desfășurării acțiunii infracționale și, prin urmare, nu înlătură caracterul penal al faptei.

2.1.6. Forme, modalități, sancțiuni

A. Forme. Infracțiunea se consumă în momentul în care victima este lovită sau în momentul când, printr-un act de violență, i se produce o suferință fizică sau, conform noului Cod penal, leziuni traumatice ori afectarea sănătății pentru a căror vindecare sunt necesare îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile. Tentativa, deși posibilă, nu se pedepsește.

Infracțiunea poate fi săvârșită în formă continuată, atunci când făptuitorul lovește o persoană, în împrejurări diferite, în baza aceleași rezoluțiuni. Nu există o infracțiune continuată de lovire sau alte violențe când făptuitorul lovește repetat cu acceași ocazie o persoană, ci se va reține existența unei singure infracțiuni de loviri sau alte violențe.

Dacă făptuitorul lovește mai multe persoane, există concurs real de infracțiuni, căci în cazul infracțiunilor contra persoanei, atât unitatea naturală de infracțiune, cât și infracțiunea continuată, sunt incompatibile cu pluralitatea subiecților pasivi.

În acord cu prevederile noului Cod penal, infracțiunea de loviri sau alte violențe este absorbită în mod natural în infracțiunea de vătămare corporală sau de omor, dacă acestea au fost comise prin loviri sau alte violențe ori în conținutul constitutiv al infracțiunilor de tâlhărie, ultraj, ultraj judiciar, etc. De asemenea, infracțiunea de loviri sau alte violențe absoarbe amenințarea în situația în care imediat după ce o persoană o amenință pe alta că o va lovi, exercită acte de violență asupra victimei.

B. Modalități. În conformitate cu vechile prevederi, în afara formei simple (varianta tip), infracțiunea mai cuprinde trei variante agravante: cea din alin. (11) se referă la varianta tip, cu singura deosebire a calificării subiecților infracțiunii – membri de familie; cea din alin. (2) se raportează la varianta tip și se diferențiază de aceasta prin rezultatul mai grav; cea din alin.(21) se raportează la varianta agravantă din alin.(2) și se particularizează doar prin calificarea subiecților – membri de familie.

În ipoteza variantelor agravante prevăzute la alin. (11) și (21) nu se va mai reține și circumstanța agravantă legală generală prevăzută în art. 75 alin.(1) lit. b).

În acord cu noul Cod penal, infracțiunea se consumă în momentul în care se produce lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice – forma tip, iar varianta agravată – lovirile sau violențele prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.

Așadar, criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului este numărul de zile de îngrijiri medicale. Este necesar ca traumatismul produs să necesite pentru vindecare între 1 și 90 de zile de îngrijiri mediale; dacă vătămările suferite nu necesită pentru vindecare nicio zi de îngrijiri medicale se va reține comiterea formei de bază a infracțiunii, iar dacă numărul zilelor de îngrijire medicală este mai mare de 90 de zile se va reține comiterea infracțiunii de vătămare corporală;

Fapta de lovire constituie infracțiunea de loviri sau alte violențe chiar dacă victima a prezentat unele echimoze pentru a căror vindecare au fost necesare 3-4 zile de îngrijiri medicale, aceste îngrijiri fiind destinate să înlăture semnele exterioare vizibile, și nu alte consecințe mai grave ale lovirii sau să determine reluarea funcțiilor normale ale organismului traumatizat, nu influențează încadrarea juridică.

Faptul că victima a avut nevoie de un tratament local sub forma unor comprese la deget timp de 3 zile nu înseamnă tratament medical în sensul legii, așa încât fapta de lovire se încadrează în forma de bază a infracțiunii de loviri sau alte violențe.

C. Sancțiuni. Conform Codului penal din 1969, în formă simplă, infracțiunea se pedepsește cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau cu amendă, iar dacă fapta a fost săvârșită asupra unui membru de familie, sancțiunea este închisoarea de la 6 luni la un an, sau cu amendă. În ipoteza alin. (2), sancțiunea va fi închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă, iar dacă fapta a fost săvârșită asupra unui membru de familie, pedeapsa este închisoarea de la un an la 2 ani sau amendă.

Conform noului Cod penal, în forma de bază (art. 193 alin. (1) NCP), infracțiunea se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă; În cazul în care fapta a fost săvârșită în varianta agravată prevăzută de art. 193 alin. (2) NCP, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau amendă.

2.1.7. Aspecte procedurale

Atât vechiul cât și noul Cod reglementează faptul că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală.

În cazul în care persoana vătămată este un membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, în acest caz putând interveni împăcarea părților (art. 199 alin. (2) NCP); dacă subiectul pasiv este o persoană lipsită de capacitate de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restransă, dar care nu este membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, conform art. 157 alin. (4) NCP, însă împăcarea nu este posibilă, pentru că aceasta este prevăzută de lege numai pentru membrii de familie.

2.1.8. Legea penală mai favorabilă

Prin analiza celor două coduri, evidențiem următoarele ipoteze de aplicare a legii penale mai favorabile:

în ipoteza în care leziunile nu au necesitat pentru vindecare zile de îngrijiri medicale, potrivit C. pen. fapta va constitui infracțiunea de loviri sau de alte violențe prevăzută de art. 180 alin.(1) C. pen.: închisoare 1-3 luni sau amendă, și potrivit NCP infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (1) NCP: închisoare 3 luni – 2 ani sau amendă. Dacă instanța alege pedeapsa închisorii, legea penală mai favorabilă va fi C. pen., întrucât prevede limite de pedeapsă mai reduse. Dacă instanța alege pedeapsa amenzii, legea penală mai favorabilă va fi tot C. pen. având în vedere limitele de pedeapsă, precum și obligația instanței de a înlocui amenda penală neexecutată din motive imputabile cu pedeapsa închisorii.

atunci când actele de violență au provocat leziuni care au necesitat pentru vindecare între 1 și 20 de zile de îngrijiri medicale, potrivit C. pen., fapta va constitui infracțiunea de loviri sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin.(2) C. pen.: închisoare 3 luni – 2 ani sau amendă, și potrivit NCP infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2) NCP: închisoare 6 luni – 5 ani sau amendă. Dacă instanța alege pedeapsa închisorii, legea penală mai favorabilă va fi C. pen., întrucât prevede limite de pedeapsă mai reduse. Dacă instanța alege pedeapsa amenzii, legea penală mai favorabilă va fi tot C. pen., având în vedere limitele de pedeapsă precum și obligația instanței de a înlocui amenda penală neexecutată din motive imputabile cu pedeapsa închisorii;

dacă actele de violență au provocat leziuni care au necesitat pentru vindecare între 21 – 60 de zile de îngrijiri medicale, potrivit C. pen. fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen.: închisoare 6 luni – 5 ani, și potrivit NCP infracțiunea de lovire sau alte violențe prevazută de art. 193 alin. (2) NCP: închisoare 6 luni – 5 ani sau amendă. În acest caz, NCP va fi legea penală mai favorabilă, deoarece prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeaspa închisorii care are aceleași limite speciale ca cele din vechiul Cod;

În cazul în care actele de violență au provocat leziuni care au necesitat pentru vindecare între 61 – 90 zile de îngrijiri medicale potrivit C. pen., fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen.: închisoare 2 – 7 ani, iar portivit NCP infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2): închisoare 6 luni – 5 ani sau amendă. Legea penală mai favorabilă va fi NCP, având în vedere limitele de pedeapsă a închisorii, posibilitatea aplicării pedepsei amenzii, precum și faptul că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În ipoteza când actele de violență sunt comise împotriva unei persoane care nu era membru de familie portivit C. pen., dar devine membru de familie potrivit NCP (de pildă, concubinii), C. pen. va constitui lege penală mai favorabilă.

2.2. Vătămarea corporală

2.2.1. Conceptul infracțiunii de vătămare corporală

NCP a reunit în cuprinsul acestei infracțiuni o parte din conținutul infracțiunii de vătămare corporală gravă din vechiul Cod penal, aceasta din urmă infracțiune neregăsindu-se în NCP; acțiunile sau inacțiunile care au produs leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare între 21 și 90 de zile de îngrijiri medicale vor constitui, conform NCP înfracțiunea de loviri sau alte violențe, iar nu infracțiunea de vătămare corporală. Prin NCP au fost inlăturate suprapunerile legislative existente în art. 182. C. pen. cum ar fi prevederea drept urmare a acțiunii sau inacțiunii a infirmității și a pierderii unui simț, ori a unui organ sau încetarea funcționării acestuia, fiind reținută numai infirmitatea (care înglobează toate elementele anterioare) drept criteriu medico-legal de evaluare a gravității traumatismului. Deopotrivă au fost reformulate unele dintre consecințele vătămarii corporale din incriminarea anterioară prin includerea acestora într-o singură circumstanță, anume, aceea a cauzării unui prejudiciu estetic grav și permanent.

Vechiul Cod penal prevede că fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Fapta prevăzută anterior săvârșită asupra membrilor familiei se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Totodată, în ipoteza infracțiunii de vătămare corporală gravă prevede că fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani.

Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute mai sus pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.

Așadar, conform noului Cod penal, vătămare corporală este infracțiunea ce constă în săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni prin care s-au pricinuit unei persoane vreuna din următoarele consecințe: o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav și permanent; avortul; punerea în primejdie a vieții persoanei – art. 194 alin. (1) NCP.

Varianta agravantă a infracțiunii constă în lovirile sau violențele comise cu intenție directă cu scopul de a produce o infirmitate, ori leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, sau un prejudiciu estetic grav și permanent – art. 194 alin. (2) NCP.

Având în vedere noua abordare, vom analiza sistematic atât infracțiunea de vătămare corporală cât și cea de vătămare corporală gravă.

2.2.2. Obiectul infracțiunii de vătămare corporală

Obiectul juridic generic este reprezentat de integritatea corporală și sănătatea persoanei.

Obiectul juridinc specific îl reprezintă integritatea fizică sau sănătatea persoanei și relațiile sociale în legătura cu acestea.

Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei în viață; dacă fapta este săvârșită cu știință asupra unei persoane decedate, se va reține săvârșirea infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 NCP).

2.2.3. Subiecții infracțiunii de vătămare coporală

2.2.3.1. Subiectul activ este de regulă necircumstanțiat. Indiferent de cine exercită violențe asupra corpului unei alte persoane, acesta va fi tras la răspundere penală. În anumite cazuri însă, subiectul activ este anume prevăzut de către legiuitor, și anume:

Conform Codului penal din 1969, în cazul infracțiunii de vătămare corporală, calitatea de subiect activ o poate avea și un membru de familie, noțiune explicată și în cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe. În situația în care subiectul activ îndeplinește condițiile prevăzute în dispozițiile art. 160 (atentatul care pune în pericol siguranța statului – persoanele care îndeplinesc activități importante de stat sau publice, în condiții care fac ca fapta să puna în pericol siguranța statului) se va face aplicarea art. 160 C. pen. și nu cele ale art. 181 C. pen.

Aceeași situație se întâlnește și în cazul în care subiectul pasiv este reprezentantul unui stat străin, când se vor aplica dispozițiile art. 171 C. pen. (infracțiuni contra reprezentantului unui stat străin), într-o astfel de situație se cere ca autorul faptei să fi cunoscut ca persoana pe care o agresează este reprezentantul unui stat străin (în cazul unei asemenea fapte se mai cere să fie exprimată dorința statului străin pentru punerea în mișcare a acțiunii penale).

Noua reglementare menționează faptul că dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la naștere de către mamă aflată într-o stare de tulburare față de noul-născut se va reține comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a noului-născut săvârșită de către mamă (art. 200 alin.(2) NCP).

Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare sau complicitate.

2.2.3.2. Subiectul pasiv, atât în reglementarea veche cât și în cea nouă, este în principiu necircumstanțiat.

Conform vechii prevederi, în cazul variantei agravate a art. 181, subiectul pasiv este un membru de familie.

În reglementarea NCP, în ipoteza în care victima este un membru de familie se va reține comiterea infracțiunii de violență în familie (art. 199 alin. (1) NCP raportat la art. 194 NCP).

În ipoteza în care victima este un judecător ori procuror aflat în exercițiul atribuțiunilor de serviciu, dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror sau de un membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau răzbunare, în legătura cu îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu ale magistratului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art. 279 NCP raportat la art. 194 NCP). Deopotrivă se va reține ultrajul judiciar, atunci când fapta este comisă împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta.

Dacă victima este un functionar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autoriății de stat sau asupra unui membru de familie al funcționarului, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art. 257 NCP raportat la art. 194 NCP). De asemenea, pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni.

2.2.4. Condiția premisă

Circumstanța prealabilă pentru săvârșirea infracțiunii este existența unei persoane în viață. Cadavrul nu poate fi subiect pasiv; violența exercitată asupra unui cadavru se încadrează în alta dispoziție a legii penale. Nu interesează nici vârsta persoanei, nici starea sănătății sau integrității sale corporale anterior săvârșirii infracțiunii.

2.2.5. Conținutul constitutiv al infracțiunii

2.2.5.1. Latura obiectivă

Elementul material, conform vechiului Cod (art. 181) constă în orice acțiune sau inacțiune ce are drept rezultat (explicit descris în norma de incriminare) o vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei, care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel puțin 21 de zile, până la cel mult 60 de zile.

Stabilirea limitei inferioare poate fi făcută cu ușurință, deși textul art. 181 C. pen., nu o face, dacă se interpretează corect art. 181 și art. 180 C. pen.

Fapta poate consta într-o lovire sau un alt act de violență, dacă prin aceasta s-a produs o vătămare a integrității corporale sau a sănătății în limitele de gravitate cerute de lege (de pildă, loviri, înjunghieri, aruncare de substanțe corozive, etc.) Dar infracțiunea se poate comite și prin acte de nonviolență (de exemplu: infectarea apei, otrăvirea mâncării, neîmpiedicarea unui câine rău de a mușca pe un trecător, deși stăpânul câinelui asistă la această scenă, etc.).

În practica judiciară s-a precizat în mod corect că ceea ce interesează din punctul de vedere al încadrării juridice este durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, iar nu durata concediului medical acordat victimei sau durata incapacității de muncă.

Rezultă de aici că este posibil ca durata îngrijirilor medicale să nu coincidă cu durata concediului medical sau cu aceea a incapacității temporare de munca, acestea din urma fiind de regulă mai îndelungate decât prima. Prin îngrijiri medicale se înțeleg acele activități prin care se înlătură efectele vătămării și fără de care starea sănătății se poate agrava sau complica. Interesează dacă îngrijirile medicale s-au acordat într-o instituție de specialitate, ori ambulatoriu și dacă include sau nu o perioadă de repaus medical, absolut necesară întremării organismului lezat. Nu are importanță dacă victima a recurs la sfatul vreunui medic sau și-a aplicat tratamente empirice (comprese, ventuze etc.) ori daca aceasta e recurs sau nu la medicamente. Nu are relevanță nici faptul dacă în perioada îngrijirilor medicale pentru vindecare victima a încetat total sau parțial să muncească.

Potrivit vechii reglementari cu privire la vătămarea corporală gravă, elementul material coincide cu cel al vătămării corporale anterior prezentate: acțiuni/inacțiuni, directe ori indirecte, violente morale ori fizice, nu însă autoagresiuni.

Conform noii reglementări, elementrul material constă în acțiunea (directă sau indirectă) ori inacțiunea prin care se produce o vătămare integrității fizice sau sănătății unei persoane care are drept urmare: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei.

Urmarea imediată, relgementată de vechiul Cod (art.181), este principala diferență în raport cu art. 180: vătămarea corporală ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de la 21 la 60 de zile inclusiv. În ipoteza unui număr de îngrijiri medicale între 19 și 21 de zile se va reține infracțiunea prevăzută de art. 180.

Nu există infracțiune și deci nu va exista răspundere penală, atunci când vătămarea este rezultatul unei acțiuni – inacțiuni expres sau tacit îngăduită de lege (de exemplu unele vătămări produse în cadrul unei partide de box).

Urmarea imediată (tipică) potrivit vechii reglementări privind vătămarea corporală gravă (art. 182) constă în vătămarea corporală suferită de subiectul pasiv și care poate îmbrăca una din următoarele modalități alternative:

o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile. Caracterul grav al vătămării este determinat în acest caz, de durata mare a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare. Această durată, mai mare de 60 de zile, constituie criteriu de delimitare a infracțiunii de alte fapte de vătămare corporală. Urmarea imediată sus menționată include și boala incurabilă provocată prin fapta comisă;

pierderea unui simț, adică acea facultate a oamenilor de a percepe impresii din lumea exterioara (este vorba de cele cinci simțuri, respectiv – văzul, auzul, mirosul, gustul, pipăitul);

pierderea unui organ, adică a unei părți a corpului prin care se realizează una sau mai multe funcții vitale sau utile vieții (ureche, deget, sân etc.).

încetarea funcționarii unui simț sau organ adică o vătămare corporală care face imposibilă îndeplinirea funcției simțului sau organului. Legea ,,are în vedere situația când organul sau simțul se păstrează, dar nu-și mai poate îndeplini funcția”.

Subliniem că, dacă încetarea funcției unui organ sau simț este de scurtă durată (trecătoare), dar pentru vindecare a fost nevoie de peste 60 de zile de îngrijiri medicale, fapta constituie vătămare corporală gravă; aceeași soluție și în cazul în care restabilirea funcțiunii organului sau simțului lezat, este necesară o perioadă mai mare de 60 de zile.

Producerea unei infirmități permanente fizice ori psihice. Infirmitatea fizică presupune o stare anormală cu caracter permanent, în care victima nu se mai poate folosi în mod normal de corpul său (de exemplu, slabirea ori alterarea unui simț sau organ – văz, auz etc). Prin infirmitate psihică se înțelege situația în care victima a suferit un traumatism psihic care presupune pierderea totală sau parțială controlului activităților sale. Infirmitatea, atât cea fizică, cât și cea psihică, trebuie să fie permanentă, adică nevindecabilă (de pildă, demențe, psihoze, encefalopații, cu tulburări de comportament, crize epileptic post-traumatice, stări depresive determinate de hiperdramatizarea infirmității fizice etc.);

sluțirea. Desfigurare, ca modalitate a sluțirii, înseamnă alterarea aspectului armoniei, simetriei sau mobilității feței, căreia îi dă o înfățișare dezagreabilă. În unele cazuri, consecițele acțiunii ilicite nu se limitează la prejudiciul de ordin estetic, ci pot fi și de ordin funcțional, repercutându-se asupra mimicii și expresivității (pareze faciale, strabism, etc.).

În doctrina și practica judiciară, domină opinia potrivit căreia infracțiunea subzistă chiar dacă defectele provocate prin fapta ilicită ar putea fi înlăturate prin ,,lucrări artificiale”. În literatura juridică s-a exprimat însa și opinia că remedierea reală și totală a prejudiciului morfologic sau/și estetic prin metodele și tehnicile medicale moderne, impiedică încadrarea faptei care a avut ca efect inițial sluțirea victimei, în art. 182 C. pen.

avortul sau, cu alte cuvinte, întreruperea cursului sarcinii și expulzarea produsului de concepție.

Pentru existența acestei infracțiuni, nu este suficient ca în momentul săvârșirii faptei victima să fi fost însărcinată, ci mai este necesar ca și făptuitorul să fi știut sau să fi putut prevedea existența sarcinii. În lipsa cunoașterii stării de graviditate sau a posibilității concrete de a o prevedea, textul art. 182 C. pen. nu este aplicabil, căci nimeni nu este obligat să prevadă – în mod general – eventualitatea producerii unui avort. În asemenea caz există eroare de fapt cu privire la circumstanța agravantă (art. 51 alin(2) C. pen.).

punerea în primejdie a vieții persoanei, prin aceasta înțegându-se situația când făptuitorul a creiat prin activitatea sa posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață (praeterintenție). În această ipoteză făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat; altfel fapta ar constitui tentativă de omor. Subiectul activează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiții susceptibile de a-i produce moartea. Dacă acest rezultat se realizează, fapta constituie infracțiune de loviri cauzatoare de moarte.

Noul Cod penal reunește în infracțiunii de vătămare corporală mai multe infracțiuni reglementate de Codul penal din 1969. Așadar, urmarea imediată poate consta în:

O infirmitate – reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecințelor traumatismului produs prin acțiunea sau inacțiunea tipică.

– infirmitatea poate să apară imediat după comiterea activității infracționale sau după trecerea unui interval de timp;

– este de esența infirmității ca aceasta să aibă un caracter permanent;

– infirmitatea produce victimei fie un handicap fizic (care nu se poate reface pe cale naturală sau printr-o intervenție chirurgicală), fie un handicap psihic (de pildă, epilepsie posttraumatică);

Handicapul fizic poate proveni din:

pierderea unui simț: lipsirea totală sau parțială și permanentă a persoanei vătămate de unul dintre cele cinci simțuri (auzul, văzul, pipăitul, gustul, mirosul); dacă pierderea unui simț este numai temporală, se va reține vătămarea corporală în situația în care leziunile traumatice au necesitat pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale;

pierderea unui organ: victima nu mai posedă organul (de pildă, rinichi, splină, etc.) fie ca urmare directă a activității infracționale, fie în urma supunerii acesteia la o intervenție chirurgicală pentru înlăturarea repercusiunilor agresiunii;

încetarea funcționării unui organ: organul există, dar nu mai funcționează; de exemplu, ca urmare a agresiunii o persoană rămâne paralizată.

Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale o infirmitate fizică permanentă, prin pierderea de substanță osoasă craniană, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că pentru vindecarea victimei au fost necesare 40-50 zile de îngrijiri medicale.

Leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

– criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului este numărul de zile de îngrijiri medicale;

– se va reține săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală și dacă durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei s-a prelungit peste 90 de zile din cauza aplicării cu întârziere a tratamentului medical, victima fiind de bună credință;

– vătămarea corporală poate îmbrăca forma infracțiunii progresive, când urmările acțiunii violente se agravează în timp.

3. Un prejudiciu estetic grav și permanent;

– un prejudiciu estetic posttraumatic trebuie sa aibă caracter de permanență și să fie grav; în general se situeaza la nivelul feței (desfigurare).

Lovirea unei persoane în față cu cuțitul, ca urmare a unor cicatrice care nu pot fi înlăturate și care afectează expresia feței, constituie un prejudiciu estetic.

Ca urmare, ori de câte ori vătămarea corporală, săvârșită cu intenție, a avut ca efect pierderea unuia sau mai multor dinți ori numai lezarea acestora, este necesar să se stabilească, pe baza de probe convingătoare, dacă prin vătămarea respectivă s-a cauzat o modificare a fizionomiei victimei sau o diminuare a funcțiilor ei fiziologice comparabile, ca importanță, cu celelalte consecințe prevăzute de lege. În mod firesc, pentru aceasta trebuie să se țină seama de criterii de ordin anatomic și fiziologic proprii naturii umane, cum ar fi poziția dintelui pierdut, fiind de notorietate ca lipsa unui incisiv frontal și chiar a unui canin, mai ales din cei fixați în alveolele dentare ale maxilarului superior, modifică esențial fizionomia celui lezat, dându-i aspect respingător, sau poate avea efecte negative ireversibile asupra funcției fiziologice a mastecației. Tot astfel, pentru a se determina cât mai exact prejudiciul estetic adus fizionomiei persoanei vătămate prin pierderea dinților, mai pot fi avute în vedere si unele criterii specifice, cum ar fi vârsta, sexul sau profesia acestuia. Evident, la stabilirea împrejurării dacă pierderea dinților a avut ca efect sluțirea persoanei vătămate trebuie să se aibă în vedere, cu prioritate, gravitatea concretă a rezultatului imediat produs prin actul de violență, iar nu situația atenuantă prin înlocuirea dinților smulși sau rupți ori prin protezare. O atare interpretare se impune nu numai pentru ca recurgerea la procedee artificiale nu poate asigura repararea totalității însușirilor anatomice și fiziologice ale dintelui natural, ci și datorită lipsei celui lezat, cel puțin pentru o anumită perioadă, de înfățisarea sa firească. Se impune, deci, concluzia că acțiunea violentă având ca urmare smulgerea, ruperea sau lezarea unor dinți trebuie încadrată în infracțiunea de vătămare corporală (gravă) ori de câte ori această vătămare, prin natura urmărilor sale, poate fi considerată că a avut drept consecință pierderea întregului organ ce asigură masticația, încetarea funcționării acestuia, o infirmitate permanentă sau modificarea atât de severă a fizionomiei, încât să constituie o sluțire. Dar marea diversitate a consecințelor ce pot fi produse asupra fizionomiei victimei sau asupra funcției masticației, determinate nu numai de modul în care agresorul acționează, ci și de particularitățile anatomice și fiziologice ale fiecărui individ, fac dificilă, dar nu chiar imposibilă, generalizarea efectelor în raport cu numărul și pozitia dinților lezați. De aceea, neputându-se ajune la o concluzie cu valabilitate de generalizare asupra consecințelor deteriorării dentiției prin vătămarea produsă, este evident ca nici urmările la care se referă legea nu pot fi stabilite decât de la caz la caz, în raport de specificul fiecărei cauze, ceea ce nu se poate realiza decât de instanța învestită cu judecarea fiecărui proces concret.

Avortul: întreruperea cursului normal al sarcinii și expulzarea produsului de concepție;

făptuitorul trebuie să fi știut sau să fi prevăzut că victima este însărcinată;

nu poate fi reținut concurs ideal între infracțiunea de vătămare corporală atunci când vătămarea corporală are ca urmare provocarea avortului (art. 194 alin. (1) NCP) și cea de întrerupere a cursului sarcinii care a avut ca urmare vătămarea corporală (art. 201 alin. (3) NCP), deoarece la infracțiunea de vătămare corporală făptuitorul acționează în vederea producerii vătămării corporale, avortul producându-se ca urmare praeterintenționată, în vreme ce la infracțiunea prevăzută la art. 201 alin. (3) NCP făptuitorul acționează cu intenția întreruperii cursului sarcinii, vătămarea corporală fiind o urmare praeterintenționată.

Punerea în primejdie a vieții persoanei: când datorită leziunilor traumatice există pericolul să se producă moartea persoanei vătămate în lipsa unui tratament medical adecvat. În acest caz, făptuitorul urmărește vătămarea integrității corporale a victimei, iar punerea în primejdie a vieții se produce din culpă; dacă leziunile traumatice se agravează producându-se din culpă moartea victimei se va reține comiterea infracțiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Legătura de cauzalitate trebuie dovedită. Nu interesează dacă la producerea rezultatului au concurat și alte cauze preexistente (de exemplu, slăbiciunea organismului subiectului pasiv), ori concomitente (victima, din neatenție nu a observat cursa întinsă de autor).

2.2.5.2. Latura subiectivă

Vechiul Cod reglementa că infracțiunea de vătămare corporală (art. 181) se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Infracțiunea subzistă dacă autorul și-a dat seama că prin lovire sau alte violențe va produce o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale între 21 și 60 de zile, urmărind sau acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat. Fapta comisă din culpă constituie și ea infracțiune prevăzută la art. 184 – vătămare coporală din culpă. Nu interesează mobilul sau scopul urmărit.

Totodată, în art. 182 din vechiul Cod, și anume, vătămarea corporală gravă, vinovăția îmbracă forma intenției directe ori a praeterintenției, în cazul variantei tip și a primei variante agravante de la alin. (2), cu excepția consecinței punerii în primejdie a vieții victimei, care se reține a fi o vătămare corporală gravă doar dacă fapta a fost săvârșită cu praeterintenție.

În ipoteza variantei agravante de la alin (3), vinovăția poartă forma intenției directe calificate prin scopul producerii consecințelor enumerate la alineatele anterioare. Mobilul și scopul nu reprezintă relevanța pentru existența infracțiunii, cu excepția variantei agravante de la alin (3).

Conform noului Cod peal, infracțiunea poate fi săvârșită cu intenție indirectă sau praeterintenție (pentru forma tip), iar forma agravată prevăzută la art. 194 alin. (2) se comite din punct de vedere subiectiv doar cu intenție directă.

Fapta inculpaților minori care, deși au cunoscut efectele acidului sulfuric asupra propriilor haine, au dorit să testeze acest efect și asupra unui coleg, căruia i-au turnat soluție de acid sulfuric în cap și pe haine, producând distrugerea acestora, victima suferind leziuni care au necesitat spitalizarea și o intervenție chirurgicală, costituie infracțiunea de vătămare corporală, cu intenție indirectă, și nu infracțiunea de vătămare corporală din culpă.

În cazul în care infractorul vatămă corporal grav din eroare o altă persoană decât cea pe care vroia să o lovească, nu se va reție eroarea drept cauza de neimputabilitate.

Încercarea de a lovi cu scândura o persoană care se refugiază într-un autoturism, urmată de lovirea și spargerea geamului acestuia, cu consecința lezării ochiului persoanei vătămate cu cioburile geamului, ceea ce i-a cauzat o inflamație permanentă, constituie infracțiunea de vătămare corporală săvârșită cu intenție indirectă, și nu infracțiunea de vătămare corporală din culpă.

În cazul variantei agravată: lovirile sau alte violențe săvârșite în scopul producerii de leziuni traumatice pentru a căror vindecare sunt necesare îngrijiri medicale de cel puțin 91 de zile sau în scopul producerii uneia dintre următoarele consecințe: o infirmitate sau un prejudiciu estetic grav și permanent (art. 194. alin. (2) NCP).

În cazul în care făptuitorul exercită violențe asupra victimei în scopul punerii în primejdie a vieții acesteia, se va reține săvârșirea unei tentative la infracțiunea de omor/omor calificat săvârșită cu intenție indirectă, iar nu forma agravată prevăzută de art. 194 alin. (2) NCP.

În cazul în care făptuitorul exercită violențe asupra victimei cu intenție directă în scopul producerii avortului se va reține concursul de infracțiuni între vătămare corporală în forma de baza (art. 194 alin. (1) NCP) și infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 alin. (1) NCP).

2.2.6. Forme, modalități, sancțiuni

A. Forme. Art. 181 din vechiul Cod penal prevede faptul că infracțiunea se consumă în momentul când se produce rezultatul descris în norma de incriminare, adică vătămarea care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel puțin 21 de zile și cel mult 60 de zile. Actele de pregătire și tentativa, deși posibile, nu se pedepsesc. Momentul consumării nu se confundă cu momentul comiterii faptei (al exercitării violențelor). Infracțiunea se poate realiza și în formă continuată, momentul epuizării infracțiunii fiind acela al încetării exercitării violențelor.

Conform vechii reglementări a vătămării corporale grave, infracțiunea se consumă în momentul când se produce vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. (1) C. pen. În varianta tip a infracțiuni, tentativa nu se pedepsește. Tentativa se pedepsește, însă la faptele incriminate în art. 182 alin. (3), adică atunci când s-a comis fapta cu intenție directă.

Noul Cod penal reglementează faptul că consumarea infracțiunii are loc în momentul producerii urmării periculoase, adică atunci când îngrijirile medicale necesare pentru vindecarea leziunilor traumatice sunt de cel puțin 91 de zile, sau când se produce: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngriiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei.

Actele preparatorii sunt posibile însă nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă în cazul în care fapta comisivă este săvârșită cu intenție indirectă, nefiind însă incriminată (art. 194 alin. (1) NCP).

Tentativa nu este posibilă când fapta este săvârșită cu praeterintenție. Tentativa este posibilă și incriminată numai în variantele agravate comise cu intenție directă.

În situația în care, aceeași persoană și cu aceeași ocazie este lovită de făptuitor, se va reține existența unei singure infracțiuni de vătămare corporală, iar dacă infracțiunea este săvârșită în formă continuată, momentul epuizării îl reprezintă cel al exercității ultimelor acte de violență.

B. Modalități. Infracțiunea prevăzută de vechiul Cod și anume: vătămarea corporală (art. 181) este incriminată într-o variantă tip și una agravantă, prevăzută în alin. (11), singura deosebire între ele fiind calificarea subiecților infracțiuni, făptuitorul și victima fiind soți sau rude apropiate, care gospodăresc și locuiesc împreună.

Înfracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de vechiul Cod, are, pe lângă modalitățile normative descrise în art. 182 alin. (1) și două modalități agravate (art. 182 alin. (2) și (3)). Astfel, fapta este mai gravă dacă s-a produs pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei. Există vătămare corporală gravă, atunci când fapta a fost săvârșită în scopul producerii urmărilor dăunătoare prevăzute de art. 182 alin. (1) și (2) C. pen. În această ipoteză, scopul exprimă cerința cu privire la latura obiectivă a infracțiunii și urmărește să restrângă agravanta numai la faptele enumerate în art. 182, săvârșite cu intenție directă, excluzând pe cele praeterintenționate. Agravanta presupune că fapta să fi fost săvârșită cu intenție directă, ceea ce înseamnă că făptuitorul a prevăzut consecința sau consecințele grave care s-au produs și a urmărit ca aceasta să se producă. În practica judiciară mai recentă s-a hotărât ca în situația în care pe fondul unor relații proaste între părți, inculpații au așteptat victima și au lovit-o cauzându-i leziuni pentru care partea vătămată a necesitat îngrijiri medicale de 100–120 zile, fapta se încadrează în dispozitiile art. 182 alin. (1) C. pen. și nu în alin. (3), deoarece din probele administrate în cauză a rezultat ca inculpații nu au urmărit producerea consecințelor prevăzute în art. 182 alin. (1), ci doar aplicarea unei corecții.

Noul Cod penal prevede pentru această infracțiune o variantă tip (art. 194 alin. (1)) și una agravată, sâvârșită cu intenție în cu scopul producerii consecințelor enumerate la art. 194 alin. (2) NCP.

C. Sancțiunea. În cadrul infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de vechiul Cod, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. În formă agravată, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

Vătămarea corporală gravă reglementată de Codul penal din 1969 prevede faptul că, în formă simplă se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Pentru modalitățile prevăzute în art. 182 alin. (2) pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani, iar pentru cea prevăzută în art. 182 alin. (3), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.

Noua reglementare are ca pedeapsă închisoarea de la 2 ani la 7 ani pentru forma de bază, iar la varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

Aspecte procedurale

Conform vechiului Cod penal acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, cu excepția variantelor agravante, unde acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală în ambele ipostaze. Competența de judecată aparține în prima instanță judecătoriei. Urmărirea penală se efectuează de către organele de cercetare penală.

În cazul noului Cod penal acțiunea penală pentru această infracțiune se pune în mișcare din oficiu, iar împăcarea părților nu este posibilă nici la forma de baza și nici la varinatele agravate.

Legea penală mai favorabilă

Analiza celor doua Coduri evidențiază următoarele ipoteze de aplicare a legii penale mai favorabile:

dacă actele de violență au provocat leziuni care au necesitat pentru videcare între 61 și 90 de zile de îngrijiri medicale, portivit cu C. pen. fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen. (închisoare 2-7 ani) și potrivit NCP, infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2)-(6 luni – 5 ani sau amendă). Legea penală mai favorabilă va fi NCP, având în vedere limitele de pedeapsă a închisorii, posibilitatea aplicării pedepsei amenzii precum și faptul că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

în ipoteza în care actele de violență au provocat leziuni care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, potrivit C. pen., fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., (închisoarea între 2-7 ani) și potrivit NCP infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) NCP (închisoare 2-7 ani). Instanța va aplica NCP ca lege în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, nefiind identificată o lege penală mai favorabilă;

atunci când actele de violență au produs o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei, potrivit C. pen. fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. (închisoare 2-10 ani) și potrivit NCP vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin (1) lin. a), c) -e) NCP (închisoare 2-7 ani). În cazul în care instanța se orientează spre maximul special al pedepsei, legea mai favorabilă va fi NCP, întrucât prevede un maxim special mai scăzut. Dacă instanța se orientează spre minimul special, va fi aplicabil NCP neexistând prevederi mai favorabile;

în cazul în care actele de violență au fost săvârșite în scopul producerii unei infirmități, unui prejudiciu estetic grav și permanent sau în scopul provocării unor leziuni care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, potrivit C. pen. fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (3) C. pen., (închisoare 3–12 ani) și potrivit NCP infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (2) NCP (închisoare 3–10 ani). În cazul în care instața se orientează spre maximul special al pedepsei, legea mai favorabilă va fi NCP, întrucât prevede un maxim special mai scăzut. Dacă instanța se orientează spre minimul special va fi aplicabil NCP neexistând prevederi mai favorabile.

2.3. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

2.3.1. Conceptul infracțiunii

Infracțiunea constă în săvârșirea, cu praeterintenție, a orcărei din faptele ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor de lovire sau alte violențe, vătămare corporală (art. 193-194 NCP) conform NCP, dar și vătămarea corporală gravă (art. 182 C. pen.). Singura schimbare adusă de NCP este modificarea pedepsei, de la 5-15 ani la 6-12 ani.

2.3.2. Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic generic este reprezentat de integritatea corporală și sănătatea persoanei.

Obiectul juridic specific constă în dreptul la viață al persoanei.

Obiectul material este corpul persoanei în viață.

2.3.3. Subiecții infracțiunii

2.3.3.1. Subiectul activ poate fi orice persoana fizică sau juridică (necircumstanțiat). Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare sau complicitate. De asemenea, se va reține coautoratul și atunci când acțiunile violente ale făptuitorului privite indivizibil au condus împreună la moartea praeterintenționată a victimei.

2.3.3.2. Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică în viață, iar pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni.

2.3.4. Condiția premisă

Aceasta constă în corpul persoanei în viață.

2.3.5. Conținutul constitutiv

Acesta se bazează pe aceleași elemente analizate anterior în ipoteza celorlalte infracțiuni contra integrității corporale.

2.3.5.1. Latura obiectivă

Elementul material constă în activitatea de lovire sau vătămare corporală a integrității corporale sau a sănătății unei persoane prevăzute anterior (art. 180-182 C. pen. și art. 193-194 NCP), singura deosebire fiind însă, faptul că rezultatul infracțiunii constă în moartea subiectului pasiv, care se produce din culpă.

Urmarea imediată. Această legătură între activitatea făptuitorului și moartea victimei nu este înlăturată dacă la activitatea făptuitorului se adaugă și alți factori (constituția slabită a victimei, asociată eventual cu consumul de alcool sau refuzul victimei de a fi spitalizată ori aplicarea unui tratament medical inadecvat). În acest sens, în mod concret s-a considerat în practica judiciară că există raport de cauzalitate între fapta inculpatului și decesul victimei, chiar dacă moartea a fost favorizată de vârsta înaintată a victimei, sau de faptul că nu s-a efectuat o intervenție chirurgicală care ar fi putut salva viața persoanei vătămate, toate acestea nu exlud existența legăturii de cauzalitate între fapta săvârșită și deces.

Chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la data aplicării loviturii intenționate, infracțiunea subzistă.

Legătura de cauzalitate trebuie dovedită și trebuie demonstrat că subiecul pasiv nu ar fi încetat din viață în absența faptei autorului.

Astfel s-a decis, că se încadrează în această infracțiune fapta inculpatului care a îmbrâncit victima cu putere lovind-o cu capul de un corp dur, din care cauză persoana vătămată a încetat din viață, ori fapta persoanei care, îmbrâncind victima aflată pe trotuar, cu spatele la partea casosabilă a drumului, a făcut ca aceasta să se dezechilibreze și sa cadă sub roțile unui vehicul în mișcare, ceea ce i-a produs moartea, sau lovirea unei persoane care suferise de o gravă maladie cardiacă despre care făptuitorul avea cunoștință, urmată de moartea victimei din cauza insuficienței cardiace declanșate de violențele, stresul și efortul făcut în condițiile agresiunii, chiar dacă leziunile produse prin lovire au fost prin ele însele lipsite de gravitate.

În doctrina și practica judiciară s-a ridicat problema dacă pentru existența infracțiunii analizate este sau nu necesar ca moartea victimei să fie rezultatul unei acțiuni unice, imputabile exlusiv făptuitorului.

Opinia majoritară este aceea că va exista infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, chiar dacă faptei făptuitorului i s-au adăugat și alte cauze (factori cotributivi, anteriori, concomitenți sau posteriori).

2.3.3.2. Latura subiectivă. Această infracțiune este una praeterintenționată. Lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârșește cu intenție, iar urmarea mai gravă produsă – moartea victimei – are loc din culpa subiectului. Cu alte cuvinte, făptuitorul își da seama și vrea să lovească victima sau să-i producă o vătămare corporală, dar nu urmărește și nici nu acceptă posibilitatea producerii morții victimei, dacă totuși acest rezultat se produce el nu va atrage răspunderea penală a subiectului în baza art. 183 C. pen. și 195 NCP, decât dacă acesta a avut, în raport cu rezultatul mai grav, poziția subiectivă caracteristică culpei, fie în modalitatea ușurinței (subiectul a prevăzut rezultatul mai grav, dar a socotit cu ușurință că nu se va produce) ori în modalitatea deglijenței (subiectul nu a prevăzut rezultatul, deși trebuia și putea să-l prevadă).

Urmarea – moartea victimei se atribuie făptuitorului pe baza culpei dovedite, și nu pe baza unei prezumții de culpă.

Dacă se reține intenția făptuitorului nu doar de a lovi sau vătăma integritatea corporală, ci de a ucide, fapta va constitui infracțiune de omor.

Pozitia subiectivă a subiectului activ – intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală ori intenția de a ucide – se stabilește în fiecare caz, ținându-se seama de instrumentul folosit de făptuitor, zona vizată, numărul loviturilor, intensitatea acestora, precum și de toate celelalte împrejurări concrete în contextul cărora a fost comisă fapta.

2.3.6. Forme, modalități, sancțiuni

A. Forme. Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incrminate.

Tentativa nu este posibilă fiind vorba de o infracțiune praeterintenționată, iar consumarea se produce în momentul producerii urmării periculoase, adică a morții. Unele efecte ale legii penale (aplicarea legii penale în timp, minoritatea, grațierea, prescripția răspunderii penale etc.) se raportează la data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii care reprezintă data săvârșirii infracțiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului.

B. Modalități. Atât în vechiul Cod, cât și în noul, infracțiunea este incriminată într-o singură varianta tip.

C. Sancțiuni. Conform Codului penal din 1969 constă în închisoarea de la 5-15 ani, iar în NCP se prevede închisoarea de la 6-12 ani.

2.3.7. Aspecte procedurale

Atât NCP, cât și vechiul Cod reglementează faptul că acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, competența de judecată aparține tribunalului în primă instanță, iar urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror (art. 36 alin. (1) lit. b) NCPP, art. 56 alin. (3) lit. c) NCPP și art. 27 alin. (1 lit. b) C.C.P., art. 209 alin. (3) C.C.P)).

2.3.8. Legea penală mai favorabilă

În cazul în care instanța se orientează spre maximul special al pedepsei, legea penală mai favorabilă va fi NCP, deoarece prevede un maxim special mai scăzut.

Dacă instanța se orientează spre minimul special, legea penală mai favorabilă va fi legea veche, care prevede un minim special mai redus.

2.4. Vătămarea corporală din culpă

2.4.1. Conceptul infracțiunii

Vătămarea corporală din culpă urmărește logica reglementării uciderii din culpă; spre deosebire de vechiul Cod penal, vătămarea corporală din culpă prin care au fost produse leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare între 1 și 90 de zile de îngrijiri medicale nu este incriminată dacă fapta nu a fot săvârșită de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune; tot spre deosebire de vechiul Cod penal, NCP reține pluralitatea de victime ca variantă agravată a vătămării corporale din culpă, înlăturându-se astfel reglementarea electrică din vechiul Cod penal care prevedea o formă agravată a uciderii din cupă în cazul existenței unei pluralități de victime, dar un concurs de infracțiuni în ipoteza vătămării corporale din culpă a doua sau mai multe persoane.

2.4.2. Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic special este reprezentat de integritatea corporală și sănătatea persoanei și relațiile sociale în legătura cu acesta.

Obiectul material constă în corpul persoanei aflate în viață.

2.4.3. Subiecții infracțiunii

2.4.3.1. Subiectul activ. Conform reglementărilor vechiului Cod, subiectul activ este de regulă, necircumstanțiat, dar în cazul formelor agravante, prevăzute în alin. 3 – 4, subiectul activ trebuie să se afle în exercițiul unei meserii sau profesii, ori pentru îndeplinirea unei anume activități reglementate de lege.

Participația penală este posibilă și sub forma participației improprii – cei care instigă sau înlesnesc săvârșirea faptei vor fi sancționati pentru infracțiunile prevăzute de art. 180 alin. (2) sau (21) C. pen., art. 181 C. pen. sau art. 182 alin. (1) sau (2) C. pen., iar autorul pentru vătămare corporală din culpă. Este posibil coautoratul, când ambii autori săvârșesc fapta din culpă (de exemplu, neglijența a doi medici care duce la moartea unui pacient).

Conform noii reglementari, în cazul primei forme tip a infracțiunii este necesar ca subietul activ nemijlocit să fie o persoană fizică aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (aceste condiții trebuiesc îndeplinite doar de autor, nu de instigaor sau complice).

De asemenea, nu interesează dacă subiectul activ nemijlocit este sau nu calficat pentru desfășurarea activității.

În cea de-a doua forma tip a infracțiunii subietul activ al infracțiunii poate fi orice persoana fizică sau juridică cu capacitate penală.

Coautoratul este posibil în cazul reținerii culpei comune a mai multor persoane la săvârșirea faptei tipice. Este necesar ca la prima forma tip toți autorii să se fi aflat sub influența băuturilor alcoolice sau a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

Totodată, participația penală este posibilă, iar persoanele care au determinat, înlesnit sau ajutat în orice mod, cu intenție la săvârșirea vătămării corporale din culpă sunt sancționate pentru instigare, respectiv complicitate la infracțiunea de loviri sau alte violențe sau vătămare corporală.

2.4.3.2. Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică în viață, indiferent de starea acesteia de sănătate.

Conform NCP, pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la rețierea unui concurs de infracțiuni (cum era în cazul vechi reglementări), ci a variantei agravate prevăzute de art 196 alin. (4) NCP.

2.4.4. Condiția premisă

Aceasta constă în existența unei persoane în viață.

2.4.5. Conținutul constitutiv

2.4.5.1. Latura obiectivă

Elementul material, pentru infracțiunea prevăzută de vechiul Cod, se realizează prin lovire sau alte violențe, ori prin vătămări corporale. Aceste acțiuni/inacțiuni sunt identice cu cele enumerate în art. 180 alin (2) – 182 C. pen.

Din raportarea dispozițiilor art. 184 alin. (1) C. pen., la dispozițiile art. 180 alin. (1) și 181 C. pen., rezultă că ne găsim în prezența infracțiunii de vătămare corporală din culpa numai dacă durata îngrijirilor medicale, necesare pentru vindecare este mai mare de 10 zile, dar cel mult de 60 de zile.

Dacă lovirea sau actul de violență săvârșit din culpă a produs numai suferințe fizice sau o vătămare ce necesită pentru vinderare îngrijiri medicale ce nu depășesc 10 zile, fapta nu constituie infracțiune. Soluția se desprinde chiar din cuprinsul textului. Ar fi de adăugat că, în măsura în care fapta inculpatului nu poate costitui infracțiunea prevăzută de art. 184 alin. (1), prin lipsa duratei îngrijirilor medicale, inculpatul nu va răspunde nici pentru forma agravantă prevăzută de art. 184 alin. (3) (dacă celelalte condiții ale acestei agravante ar fi întrunite), deoarece textul presupune existența unei fapte, care să întrunească mai întâi cerințele din art. 184 alin. (1).

În varianta agravantă din alin. (2), latura obiectivă are același elemente constitutive cu cele ale infracțiunii de vătămare corporală gravă (art. 182 alin. (1) și (2) C. pen.). Astfel, constituie vătămare corporală din culpă în variantă agravantă, fapta care produce vătămări ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de peste 60 de zile, ori vreuna din consecințele menționate în art. 182 alin. (2): pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei.

NCP reglementează pentru prima formă tip a infracțiunii (art. 196 alin. (1) NCP) că elementul material constă în lovirea sau exeritarea oricărei alte violențe cauzatoare de suferințe fizice asupra corpului unei persoane dacă fapta este comisă de cel aflat sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive ori în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

De asemenea, violența poate să constea fie într-o acțiune directă, fie într-una indirectă, ori poate îmbraca forma unei infracțiuni.

Făptuitorul trebuie să se afle în momentul comiterii actelor de violență sub influența băuturilor alcoolice, fără a fi în stare de ebrietate, ori în stare de ebrietate (chiar dacă îmbibația alcoolică este sub 0,80 g/l alcool pur în sânge), sau să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, ori să fi ingerat înainte de comiterea faptei o substanță psihoactivă (de exemplu, canabis, heroina, cocaină, etnobotanice).

Constituie infracțiune comiterea faptei în forma tip și atunci când autorul nu se află sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive, dar comite fapta în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (de exemplu, conducerea unui vehicul fără permis).

În situatia în care conducătorul vehiculului se află sub influența băuturilor alcoolice ori în stare de ebrietate, fără însă a avea o îmbibație alcoolică peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, la momentul recoltării, fapta sa constituie infracțiunea unică prevăzută de art. 196 alin. (1) NCP.

În cazul celei de-a doua variante tip a acestei infracțiuni, elementul material constă în lovirea sau exercitarea oricărei alte violențe cauzatoare de suferințe fizice asupra corpului unei persoane, chiar dacă inculpatul nu se alfă sub influența băuturilor alcoolice, a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

Urmarea imediată. Vechiul cod regementa că urmarea imediată a infracțiunii, în forma simpla sau în formele agravante menționate în art. 180 alin. (2), 181 și 182 C. pen.

În cazul NCP, prima forma tip a infracțiunii are ca urmare imediată producerea unei vătămări a integrității corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1 și 90 de zile.

Se va reține lipsa tipicității obiective a faptei în ipoteza în care autorul vătămării corporale din culpă nu a consumat băuturi alcoolice ori substanțe psihoactive înainte de comiterea faptei și nici nu a comis fapta în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune, dacă numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea traumatismului este de cel mult 90 de zile; de asemenea, este necesar ca fapta să nu fi avut ca urmare o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei.

Așadar, conform vechii legislații orice fel de faptă săvârșită din culpă care necesită cel puțin 10 zile de îngijiri medicale reprezenta infracțiunea de vătămare corporală din culpă, pe când în actuala legislație pentru a se reține existența infracțiunii sunt necesare vătămări care necesită cel puțin 90 de zile de îngrijiri medicale. NCP va acționa ca o lege de dezincriminare, dispozițiile sale fiind, sub acest aspect, mai favorabile, inculpatului sau condamnatului.

Urmarea imediată în cazul celei de-a doua variantă tip constă în producerea unei vătămări a integrității corporale sau a sănătății ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau vreuna dintre următoarele consecințe: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei (indiferent de numărul de zile de îngrijiri medicale).

În cazul variantei agravate (art. 196 alin. (3)) urmarea imediata constă într-un traumatism ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecințe: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei, săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități.
Legătura de cauzalitate. Pentru existența infracțiunii este necesar să existe raport de cauzalitate între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și rezultat.

Latura subiectivă

Vinovăția îmbracă forma culpei simple ori cu prevedere.

Există în principiu culpă, atunci când activitatea materială, fiind săvârșită în vederea altui rezultat decât cel care s-a produs, făptuitorul nu a prevăzut, deci ar fi trebuit și putut să prevadă rezultatul intervenit, sau deși a avut previziunea lui, a sperat, în mod ușuratic, că el nu se va produce. Mobilul și scopul nu reprezintă relevanța pentru existența infracțiunii, ci, eventual, pentru individualizarea pedepsei.

În cazul în care nu se poate stabili culpa faptuitorului (sub nici o formă), nu va exista infracțiunea de vătămare corporală din culpă (de pildă, nu constituie infracțiune fapta conducătorului auto care produce un accident de circulație ca urmare a ruperii barei de directive a autovehiculului nou, aflt în garanția uzinei producătoare).

Fapta inculpatului Spitalul Clinic de urgență ,,Sf. I.” de a nesocoti obligațiile impuse de Lg. nr. 176/2000, republicată, și, respectiv, de Ordinul ministrului Sănătății nr. 1662/2007 privind controlul prin verificare periodică a dispozitivelor medicale, permițănd ca la Maternitatea B, să se utilizeze un incubator impropriu funcționării, în care, în urma unei proceduri de fototerapie la care a fost supus, nou-născutul D.G.A a suferit leziuni de arsură pentru a căror vindecare a necesitat 200 de zile de îngrijiri medicale, care i-au pus în pericol viața și care constituie o sluțire, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă. Elementul material al laturii obiective este caracterizat printr-o infracțiune a inculpatului. Astfel, Spitalul Clinic de urgenta ,,Sf. I.” nu a îndeplinit obligațiile legale stabilite în sarcina sa prin dispozițiile art. 8 din Legea 176/2000 privind dispozițiile medicale, republicată, conform cărora pentru dispozitivele medicale primite prin donație (cum este și incubatorul în care s-a produs incidentul) punerea în funcțiune și utilizarea se puteau realiza numai în urma evaluări performanțelor acesteia de către O.T.D.M și în baza avizului eliberat de către acesta. Totodată, același incuplat a încălcat și prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Ordinul ministrului sănătății nr. 1662/2007 – privind controlul prin verificare periodică a dispozitivelor medicale, privind obligarea de a asigura planificarea pentru controlul prin verificare periodică a dispozitivelor medicale aflate în utilizare, în condițiile respectivului ordin. Urmarea imediată a constituit-o folosirea la nivelul Maternității B; din subordinea acestei unități spitalicești, a unui dispozitiv medical (incubator) cu grave probleme de funcționare, fară o evaluare a performanțelor și un aviz de funcționare din partea O.T.D.M., fapt care a condus la producerea unor leziuni traumatice (leziuni de arsuri) ce au necesitat 200 de zile de îngrijiri medicale care i-au pus în pericol viața nou-născutului D.G.A și care constituie sluțire pentru acesta, leziuni produse în urma intrării nou-născutului în contact cu suprafețele metalice încinse din interiorul incubatorului. Având în vedere faptul că, în urma incidentului, nou-născutul a suferit leziuni traumatice (leziuni de arsuri) ce au necesitat 200 de zile de îngrijiri medicale, care au pus în primejdie viața nou-născutului, acesta prezentând sluțire. Și în cazul acesui inculpat, instanța va reține și dispozițiile formei agravate a infracțiunii, deoarece leziunile traumatice suferite de acest nou-născut au fost urmarea faptului că inculpatul nu a respectat dispozițiile legale pentru îndeplinirea unei anumite activități. Instanța constată că Spitalul Clinic de Urgență ,,Sf. I.” a ales sa ignore dispozițiile art. 8 din Legea nr. 176/2000 și art. 11 alin. (1) lit. c) din Ordinul ministrului Sănătății nr 1662/2007, neobținând evaluarea performanțelor și avizul O. T. D. M. pentru dispozitivele medicale și neasigurând planificarea pentru controlul prin verificare periodică a dispozitivelor medicale aflate în utilizare, fapt care a permis desfășurarea în condiții improprii a serviciilor medicale specifice Secției de Neonatologie din Maternitatea Bucur, privind tratamentul adecvat al nou-născuților. Sub aspect subiectiv, fapta inculpatului este caracterizată prin vinovăția sub forma cupei fără prevedere, neglijenței, inculpatul neprevăzând rezultatul periculos al faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă. Astfel, inculpatul nu a prevăzut că prin neîndeplinirea obligațiilor legale de a obține evaluarea performanțelor și avizul O.T.D.M. pentru dispozitivele medicale și de a asigura planificarea pentru controlul prin verificare periodică a dispozitivelor medicale aflate în utilizare, s-a dat posibiliatea folosirii unui dispozitiv medical cu grave probleme de fucționare, fapt care a condus la vătămarea corporală a nou-nascutului. Instanța apreciază că, în cazul acestui inculpat, acesta trebuia să prevadă rezultatul nesocotirii obligațiilor legale. La stabilirea culpei, instanța va avea în vedere specificul acestui inculpat, faptul că acesta este o unitate spitaliceacă, o persoană juridică care desfășoară un serviciu de interes public – servicii medicale, astel încât, în cazul acestuia, respectarea obligațiilor legale privind verificarea apărăturii medicale care este folosită în prestarea serviciilor medicale trebuie privită din prisma unei persoane prudente și diligente, pentru care securitatea pacienților și siguranța dispozitivelor medicale este o prioritate. Prin urmare, acest inculpat trebuia să prevadă urmările nerespectării obligațiilor stabilite prin actele normative în vigoare cu privire la folosirea dispozitivelor medicale, neputându-se primi nicio excepție care se poate justifica neîndeplinirea acestor obligații legale, nici măcar calitatea angajaților din subordine, lipsa disponibilităților bănești, sau slaba organizare anterior momentului producerii incidentului.

La fel ca și în cazul uciderii din culpă, pluralitatea de victime nu conduce la reținerea unui concurs de infracțiuni, ci a variantei agravate a unei singure infracțiuni de vătămare corporală din culpă.

2.4.6. Forme, modalități, sancțiuni

A. Forme. Infarcțiunea se consumă atunci când se produce rezultatul. Tentativa nu este posibilă, fiind vorba de o faptă comisă din culpă.

B. Modalități. Conform vechii reglementări, în afară de modalitățile formei simple, și anume, lovirea și actele de violență, infracțiunea de vătămare corporală din culpă cuprinde și trei modalități normative agravate. Astfel, potrivit art. 184 alin. (2), vătămarea corporală gravă săvârșită din culpă este sancționată mai aspru când acțiunea sau inacțiunea făptuitorului a produs o vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei pentru a cărei vindecare a fost nevoie de îngrijiri medicale de peste 60 de zile, când s-a produs pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanenta fizică sau psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei.

Cea de a doua modalitate agravată, prevăzută de art. 184 alin. (3) și (4), se referă la producerea unei vătămări corporale, ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anumite activități.

Cea de a treia modalitate agravată se referă la săvârșirea faptelor prevăzute în alin. (3) și (4) de o persoană aflată în stare de ebrietate.

În practica judiciară s-a statuat că fapta inculpatului, brigadier silvic, de a fi rănit grav din culpa cu arma pe care o avea în dotare, o persoana aflată în apropierea sa, constituie infracțiune de vătămare corporală din culpă, în formă agravată prevăzută de art, 184 alin. (4) C. pen., deoarece este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul profesiei. Tot astfel, s-a considerat că s-a comis infracțiunea de vătămare corporală din culpă în aceasta formă agravată, în situația când o persoană, fără a avea calificare pentru meseria de dulgher, lucrând la repararea acoperișului unei case, a pus pe grindă, fără să-l asigure, un stâlp lung de lemn, care, căzând, a cauzat unei persoane aflate în apropiere, vătamări corporale pentru a căror vindecare a avut nevoie de îngrijiri medicale timp de 75 de zile. În cazul când prin nerespectarea dispozițiilor prevăzute de textul legal, se provoacă din culpă, vătămarea corporală sau a sănătății mai multor persoane se comit atâtea infracțiuni câte persoane au fost accidentate, fiind vorba de un concurs ideal.

NCP reglementează două forme tip (art. 196 alin. (1) și alin. (2) – urmarea imediată făcând diferența, și două forme agravate: 1. când vătămarea corporală din culpă, comisă în condițiile celei de-a doua forme tip, a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozțiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru executarea unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități (art. 196 alin. (2) și (3) NCP); 2. când vătămarea corporală din culpă, comisă fie în condițiile vreunuia dintre formele tip, fie ale primei variante agravate a fost comisă față de două sau mai multe victime (art. 196 alin. (4) NCP).

Nu constituie variantă agravată a infracțiunii comiterea vătămării corporale din culpă față de un membru de familie, având în vedere particularitățile laturii subiective cu care este comisă infracțiunea; totuși în această ipoteză art. 199 alin. (2) NCP prevede posibillitatea exercitării acțiunii penale din oficiu, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

C. Sancțiuni. Conform Codului penal din 1069, fapta, în modalitate simplă, se pedepsește cu închisoare de la o luna la 3 luni sau amendă.

În formele agravate prevăzute în art. 184 alin. (2) și art. 184 alin. (3), infracțiunea se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta a produs una din urmările arătate în art. 182 C. pen. și dacă este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activități (art. 184 alin. (4)). Dacă faptele enumerate în alin. (3) și (4) sunt săvârșite de către o persoană aflată în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 3 ani în cazul alin. (3) și de la 1 la 5 ani în cazul alin. (4).

NCP reglementează pentru infracțiuea de vătămare corporală din culpă, în prima formă tip, închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă. Pentru a două variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amendă. Prima variantă agravată se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, iar a doua variantă agravată cu închisoare de la 4 luni la 1 an și 4 luni sau amendă (aferentă primei forme tip), respectiv de la 8 luni la 2 ani și 8 luni sau amendă (aferentă celei de-a doua formei tip), respeciv de la 8 luni la 4 ani sau amendă (aferenta primei variante agravate).

2.4.7. Aspecte procedurale

Conform vechiului Cod, acțiunea penală în situațiile prevăzute în art. 184 alin. (1) și (3), se pune în mișcare a planferea prealabilă a persoanei vătămate, iar în celelalte variante din oficiu. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală, pentru faptele prevăzute de art. (2) și (4). Competența de judecată în primă instanță aparține judecătoriei. Urmărirea penală se efectuează de către organele de cercetare penală.

NCP reglementează faptul că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate atât pentru formele tip cât și pentru variantele agravate; în cazul în care subiectul pasiv este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, dar care nu este membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, conform art. 157 alin. (4) NCP, însă împăcarea nu este posibilă, pentru că împăcarea este prevăzută de lege numai pentru membrii de familie.

2.4.8. Legea penală mai favorabilă

Analiza celor două Coduri evidențiază următoarele ipoteze de aplicare a legii penale mai favorabile:

atunci când fapta săvârșită din culpă care are ca urmare imediată o vătămare ce a necesitat spre vindecare cel mult 90 de zile de îngrjiri medicale și care nu îndeplinește una dintre condițiile esențiale impuse de art. 196 alin. (1) NCP, respectiv săvârșirea faptei de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însuși infracțiune – instanța va aplica NCP care dezincriminează fapta;

în ipoteza în care fapta aeste săvârșită din culpă, prin nerespectarea măsurilor de prevedere sau a dispozițiilor legale pentru exericțiul unei funcții, profesii sau activități, care a avut ca urmare imediată o vătamare ce a necesitat spre vindecare între 11 și 60 de zile de îngrijiri medicale și care îndeplinește una dintre condițiile esențiale impuse de art. 196 alin. (1) NCP: 1. Dacă făptuitorul se află sub influența băuturilor alcoolice, însă concentrația de alcool în sânge nu depășește 0,80 g/l, fapta va fi încadrată în dispozițiile art. 184 alin. (1) și (3) C. pen. (închisoare 3 luni-2 ani sau amendă), iar conform legii noi în dispozițiile art. 196 alin. (1) NCP (închisoare 3 luni – 1 an sau amendă); în acest caz, legea penală mai favorabilă va fi NCP, în cazul în care instanța se orientează spre aplicarea maximului special a pedepsei închisorii. Dacă instanța alege pedeapsa amenzii, legea penală mai favorabilă va fi C. pen., având în vedere limitele de pedeapsă, precum și obligația instanței de a înlocui amenda penală neexecutată din motive imputabile cu pedeapsa închisorii. 2. dacă persoana se afla în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (spre exemplu, vătămarea din culpă a unei persoane de către o persoană care conduce pe drumurile publice un autovehicul, deși nu posedă permis de conducere) – instanța va determina legea penală mai favorabilă în doi pași; mai întâi pentru stabilirea pedepsei fiecărei infracțiuni în parte și ulterior va determina legea penală mai favorabilă pentru tratamentul sancționator al concursului.

fapta săvârșită din culpă, prin nerespectarea măsurilor de prevedere sau a dispozițiilor legale pentru exercițiul unei funcții, profesii sau activități, care a avut ca urmare imediată o vătămare ce a necesitat spre vindecare între 61 și 90 de zile de îngrijiri medicale și care îndeplinește una dintre condițiile esențiale impuse de 196 alin. (1) NCP; 1. dacă persoana se află sub influnța băuturilor alcoolice, însă concentrația de alcool în sânge nu depașește 0,80 g/l, fapta va fi încadrata în dispozițiile art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. (închisoare 6 luni-3 ani), iar conform legii noi în dispozițiile art. 196 alin. (1) NCP (închisoare 3 luni-1 an sau amendă); în acest caz legea mai favorabilă va fi NCP, având în vedere limitele de pedeapsă mai reduse, precum și posibilitatea de a aplica pedeapsa amenzii; 2. dacă persoana se află în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însuși infracțiune (spre exemplu, vătămarea din culpă a unei persoane de către o persoană care conduce pe drumurile publice un autovehicul, deși nu posedă permis de conducere) – instanța va determina legea mai favorabilă în doi pași, mai întâi pentru stabilirea pedepsei fiecărei infracțiuni în parte, și ulterior va determina legea mai favorabilă pentru tratamentul sancționator al concursului.

fapta săvârșită din culpă, prin nerespectarea măsurilor de prevedere sau a dispozițiilor legale pentru exercițiul unei funcții, profesii sau activități, care a avut ca urmare imediată o vătămare ce a necesitat spre vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale sau a avut drept consecință producerea unei infirmități, a unui prejudiciu estetic grav și permnent, avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei: 1. dacă persoana nu se află în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însuși infracțiune (spre exemplu, vătămarea din culpă săvârșită ca urmare a neacordării priorității pietonului care traversa regulamentar), fapta va fi încadrată în dispozițiile art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. (închisoare 6 luni-3 ani), iar conform legii noi în dispozițiile art. 196 alin. (2) și (3) NCP (închisoare 6 luni – 3 ani sau amendă); în acest caz, instanța se orietează spre pedepsa închisorii vor fi aplicabile dispozițiile legii în vigoare, întrucât nu există diferențe în privința limitelor de pedeapsă; dacă instanța apreciază că poate fi aplicată amenda penală, legea mai favorabilă este NCP, întrucât numai aceasta prevede posibilitatea aplicării acestei sancțiuni; 2. dacă persoana se afla în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune, instanța va determina legea penală mai favorabilă în doi pași, mai întâi pentru stabilirea pedepsei fiecărei infracțiuni în parte și ulterior va determina legea mai favorabilă pentru tratamentul sancționator al concursului.

CAPITOLUL III. DELIMITĂRI ÎNTRE INFRACȚIUNILE CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU SĂNĂTĂȚII ȘI ALTE INFRACȚIUNI

3.1. Infracțiunea de loviri sau alte violențe reglementată de vechiul Cod prevede faptul că, dacă subiectul activ este membru de familie, atunci aceasta situație constituie o variantă agravată, fapt pentru care au existat probleme în a distinge între aceasta infracțiune și rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C. pen.), caz în care minorul este subiect pasiv, iar părintele subiect activ. Fiind nevoie de o clarificare în acest aspect, Înalta Curte de Casație și justiție a soluționat această problemă printr-un recurs în interesul legii și a stabilit că se vor reține în concurs ideal infractiunea de loviri sau alte violențe și aceea prevăzută în art. 306 C. pen.

NCP prevede o infracțiune distinctă reglementată la art. 199 NCP – violența în familie, renunțându-se la vechea formă agravată în care fapta era săvârșită asupra unui membru de familie.

Infracțiunea de loviri sau alte violențe este absorbită în conținutul infracțiunilor de vătămare corporală (art. 181 C. pen. și 194 NCP ), șantaj (art. 194 C. pen. și art. 207 NCP), ultraj (art. 239 C. pen. și art. 257 NCP), ultraj judiciar (art. 279 NCP).

3.2. Infracțiunea de vătămare corporală reglementată în vechiul Cod are aceeași dificultate în a distinge între aceasta și rele tratamente aplicate minorului, în cazul în care subiectul activ este un părinte, iar cel pasiv este copilul, discuție întâlnită și în cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe, Înalta Curte de Casație și Justiție clarificând problema printr-un recurs în interesul legii.

De asemenea, infracțiunea de vătămare corporală este absorbită în conținutul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, viol, tâlhărie.

Totodată, trebuie să se facă distincție între această infracțiune și tentativa la omor, țiându-se seama pe de o parte de intenția făptuitorului și pe de altă parte de zona vizată, obiectul folosit, numărul și intensitatea loviturilor.

Dacă victima l-a lovit pe inculpat cu o cârjă peste spate și, încercând să îl lovească din nou, incuplatul a prins cârja și apoi i-a dat drumul, victima dezechilibrându-se și căzând pe spate în stradă, iar în timp ce victima în vârstă de 73 de ani se află căzută în stradă, inculpatul i-a aplicat, cu putere, cu picioarele, multimple lovituri în zone vitale, fapta de încadrează în infracțiunea de omor calificat, săvârșită în condițiile circumstanței atenuante a provocării, iar nu în acțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, întrucât aplicând victimei, cu putere, cu picioarele, multiple lovituri în zone vitale, și având în vedere vârsta și starea de sănătate a victimei care se deplasa cu ajutorul unei cârje, inculpatul a prevăzut posibilitatea de a se produce moartea victimei și, chiar dacă nu a urmărit-o, a acceptat-o, existând intenția specifică infracțiunii de omor, în modalitatea intenției indirecte.

Rezoluția în baza căreia a acționat inculpatul este dovedită cu elementele exterioare ale faptei sale: după o primă lovitură cu bâta în zona cefei, inculpatul a acționat să lovească de mai multe ori partea vătămată căzută la pământ cu același obiect vulnerant, precum și cu picioarele, în zona abdomenului și în zona dorsală cu o intensitate deoasebită demonstrată de gravitatea leziunilor cauzate, cum rezultă din expertiza medico-legală: traumatism cranian în zona occipitală, ruptură de splină și hemoperitoneu, contuzie pancreatică. Acționând în modul descris, inculpatul a prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al faptei sale – suprimarea vieții victimei – rezultat pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat. Mijlocul folosit în agresiune – bâtă de basseball, zonele vitale vizate – capul și abdomenul, intensitatea deosebită a loviturile ducând la distrugerea unor organe interne constituie elemente suficiente pentru a se reține intenția de a ucide numai intervenția în timp util pe cale chirurgicală – extirparea splinei și drenajul a 2,5 l sânge din cavitatea peritoneală a împiedicat producerea decesului victimei. Se constată, așadar, că încadrarea juridică corectă a faptei este aceea dată de prima instanță, în tentativă la infracțiunea de omor.

3.3. Infracțiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte prezintă deseori dificultăți în a distinge între aceasta și infracțiunea de omor, întrucât în ambele cazuri urmarea imediată este moartea victimei. Principala deosebire între cele două infracțiuni rezidă în forma de vinovăție – praeterintenția pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și intenție în cazul infracțiunii de omor. Totodată, pentru a putea încadra fapta, trebuie să ținem cont de zona vizată, numărul și intensitatea loviturilor, obiectul folosit.

Loviturile aplicate și căderea victimei au produs leziuni care ar fi necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Între traumatismul cranio-facial și decesul datorat meningitei acute există însă o legătură de cauzalitate indirectă, secundară, complicațiile posttraumatice determinând moartea violentă a victimei. Chiar dacă acesta suferea de mai multe boli preexistente lovirilor, care puteau determina moartea și în afara condițiilor create prin traumatismul cauzat de inculpați, această stare patologică nu are relevanță sub aspectul cauzei determinante a morții; rezultatul, moartea victimei, nu a survenit pe calea unei evoluții naturale, la o dată imprevizibilă, ci la scurt timp după lovirea ei de către incuplați, ca urmare a traumatismului care a declanșat meningita acută purulentă. În aceste condiții, se constată că inculpații au săvârșit cu intenție fapta de lovire, dar nu au prevăzut, din cuplă, rezultatul survenit. Ca atare, ei au acționat cu intenție depășită, element subiectiv specific infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte.

Se va reține săvârșirea infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte dacă inculpatul aplică o lovitură de cuțit victimei, chiar dacă moartea acesteia a survenit din cauza unei septicemii datorate refuzului victimei de a fi spitalizată; septicemia nu întrerupe lanțul cauzal dintre activitatea inculpatului și moartea victimei, deoarece septicemia a avut ca punct de plecare plaga înjunghiată produsă de inculpat.

Conform NCP, dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă (art. 200 alin. (2) NCP).

O altă legătură a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte cu infracțiunea de uciderea din culpă este rezultatul – moartea victimei care survine în ambele situații, principala deosebire fiind intenția de a lovi sau a vătăma victima urmată de moartea praeterintenționată a acesteia, în cazul primei situații, iar culpa în cazul celei de-a doua infracțiune.

Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte absorb în conținutul ei infracțiunile de loviri sau alte violențe și vătămarea corporală.

3.4. În cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă s-a pus problema când aceasta intră în concurs real cu infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe. Așadar, în cazul în care conducătorul unui vehicul care are, la momentul prelevării mostrelor biologice, o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge a comis o vătămare corporală din culpă se va reține concurs real între infracțiunea prevăzută la art. 336 NCP și cea prevăzută de art.196 alin. (1)NCP.

În cazul în care conducătorul vehiculului se află sub influența băuturilor alcoolice ori în stare de ebrietate, fără însă a avea o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, la momentul recoltării, fapta sa constituie infracțiunea unică prevăzută de art. 196 alin. (1) NCP.

De exemplu, în cazul în care inculpatul care avea o armă de vânătoare a fost trezit din somn de un zgomot și, fiind noapte, a văzut o ,,mogâldeață” despre care a crezut greșit ca este un animal și, înfricoșat a tras în acea direcție un foc de armă vătămând grav integritatea corporală a unei persoane se va considera că există infracțiune de vătămare corporală din culpă deoarece: făptuitorul putea și trebuia să prevadă că “mogâldeața” în care descarcă focul de armă ar putea fi un om. În cauză ne aflăm în ipoteza prevăzută în art. 51 alin. (3) C. pen., deoarece inculpatul a fost în eroare cu privire la natura și starea obiectului, însă această prezentare ireală s-a datorat propriei sale culpe; într-adevăr el putea și trebuia să prevadă, că obiectul vizat nu este animal, ci un om, în consecință, să-l someze ori să facă unele investigații, în orice caz, să nu procedeze imprudent și precipitat.

CAPITOLUL IV – ASPECTE DE DREPT COMPARAT

Infracțiunile contra persoanei sunt reglementate întotdeauna într-un capitol/titlu distinct în legislațiile tuturor statelor. Prin dispozițiile acestui capitol persoana este ocrotită prin norme penale privind viața persoanei, libertatea, onoarea sau demnitatea persoanei, integritatea corporală și sănătatea. Codurile penale contemporane cât și cele moderne incriminează, fără excepție, faptele de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății. Având în vedere realitatea actuală, aceste infracțiuni au chiar o mare frecvență, fenomen explicabil tocmai datorită condițiilor de viață.

Analizând și comparând dispozițiile Codului penal roman din anul 1969 și noul Cod penal cu privire la infracțiunile de lovire sau vătămare a integrității corporale sau sănătății, cu cele din codurile penale moderne și contemporane vom constata că nu există diferențe profunde din punctul de vedere al conținutului normativ, adică al formei de reglementare juridică, având în vedere noua restructurare și practic clasare a NCP în structura codurilor moderne, europene, adaptat exigențelor jurisprudenței actuale și în special dezvoltărilor în materia drepturilor omului a CEDO.. De asemenea, o mare și totodată așteptată schimbare având în vedere reglementarea similară cu cea regăsită în art. 143 – 144 C. pen. portughez, art. 122 – 123 C. pen. elvețian, § 6 cap. 3 C. pen. suedez, § 226 C. pen. german este cea în privința formelor agravate ale vătămării corporale, și anume, au fost eliminate suprapunerile din reglementarea veche (infirmitate – pierderea unui simț sau organ – încetarea funcționării acestora).

4.1. De pildă, în Codul penal italian din 19 octombrie 1930, infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II-a.. În dispozitiile acestui titlu sunt prevăzute, în capitolul I – delictele contra vieții și integrității sau sănătății, în capitolul II – delictele contra onoarei, iar în capitolul III – delictele contra libertății individuale. Conform art. 582, fapta prin care s-a pricinuit integrității fizice sau psihice a persoanei o vătămare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Dacă fapta a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare cel mult 20 de zile de îngrijiri medicale și nu a avut nici una dintre consecințele prevăzute la art. 583 și 585 (pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, punerea în primejdie a vieții persoanei, etc.), acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă.

4.2. Noul Cod penal francez, intrat în vigoare la 1 martie 1994, în titlul II, denumit ,,Infracțiuni contra persoanei", în Capitolul II incriminează faptele îndreptate contra integrității fizice sau psihice a persoanei. Situat în Secțiunea 1, intitulată ,,Infracțiuni săvârșite cu intenție contra integrității fizice a persoanei", în Subsecțiunea 2 intitulată ,,Actele de violență", art. 222-13, alin. (1) prevede că actele de violență care au produs o incapacitate de muncă de cel mult 8 zile sau care nu au avut drept consecință o asemenea incapacitate se pedepsesc cu închisoare de 3 ani și amendă dacă au fost săvârșite:

aupra unui minor sub 15 ani;

asupra unei persoane a cărei vulnerabilitate, datorată vârstei, bolii, unei deficiențe fizice sau psihice sau stării de sarcină, este evidentă sau cunoscută de către făptuitor;

împotriva ascendenților sau adopatorilor;

împotriva unui judecător, procuror, avocat, membru al jandarmeriei, al poliției, vameșilor, etc.

împotriva soțului, ascendenților sau descendenților direcți ai acestor persoane sau care locuiesc, în mod obișnuit cu aceste persoane;

împotriva unui funcționar public;

împotriva unui martor, victimei sau părții civile, în vederea împiedicării participării într-o cauză;

datorită apartenenței sau neapartenenței la o comunitate etnică, națională, rasistă sau religioasă;

datorită orientării sexuale a victimei; de către sotul sau concubinul victimei; de către o persoană din cadrul unei autorități publice;

de mai multe persoane împreună;

cu premeditare;

prin folosire de arme;

în cadrul unei instituții de învățământ;

de către major asupra unui minor;

în mijloacele de transport în comun;

Conform alin. (2) al art. 222-13, fapta săvârșită împotriva unui minor sub 15 ani de către asendenți, adoptatori sau de către orice altă persoană cu autoritate asupra minorului se pedepsește cu închisoare de 5 ani și amendă. Dacă fapta prevăzută la alin. (1) săvârșită în două dintre circumstanțele prevăzute acolo, a avut drept consecință o incapacitate totală de muncă de cel mult 8 zile, se pedepsește cu închisoare de 5 ani și amendă, iar dacă a fost săvârșită în trei dintre circumstanțe enumerate la alin. (1), se pedepsește cu închisoare de 7 ani și amendă.

4.3. Codul penal german, din 13 noiembrie 1998 în capitolul 17 reglementează infracțiunile contra integrității corporale (vătămare simplă, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, vătămarea din culpă). Conform art. 223 alin. (1), fapta prin care se pricinuiește integrității corporale sau sănătății unei persoane o vătămare se pedepsește cu închisoarea de până la 5 ani sau cu amendă. Conform alin.(2) , tentativa se pedepsește. Conform art. 228 din Codul penal german, fapta prin care se pricinuiește o vătămare a integrității corporale sau sănătății unei persoane, cu consimțământul acesteia, constituie infracțiune numai dacă reprezintă o încălcare a bunelor moravuri.

4.4. Codul penal belgian din 8 iunie 1867, intrat în vigoare la 15 octombrie 1867, reglementează în Volumul 2 intitulat ,,Despre infracțiuni și despre reprimarea acestora în special", în Titlul VIII, infracțiunile contra persoanei. Conform art. 398, fapta care constă în rănirea sau lovirea cu intenție a unei persoane se sancționeză cu închisoare de la 8 zile la 6 luni și amendă. Dacă fapta a fost comisă cu premeditare, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 1 an și amendă (alin. (2) al art. 398). Art. 405 prevede o primă formă agravată a infracțiunii din art 398. Dacă fapta a fost săvârșită împotriva unui minor sau împotriva unei persoane care, din cauza sănătății fizice sau psihice, nu a putut să se întrețină, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 1 an și amendă, în cazul alin. (1) sau cu închisoare de la două luni la 2 ani și amendă, în cazul alin. (2) al art. 398.

4.5. În Codul penal austriac din 23 ianuarie 1974, Capitolul I din partea specială este destinat infracțiunilor contra vieții și integrității corporale. Conform art. 83, fapta prin care s-a pricinuit o vătămare a integrității corporale sau sănătății unei persoane se pedepsește cu închisoare de până la un an sau amendă; din interpretarea art. 84, se deduce că vătămarea trebuie să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 24 de zile. Conform art. 90, fapta prin care se pricinuiește o vătămare a integrității corporale sau sănătății unei persoane, cu consimțământul acesteia, constituie infracțiune numai dacă reprezintă o încălcare a bunelor moravuri.

4.6. Codul penal spaniol reglementează, de asemenea, infracțiunile contra persoanei. Titlul III, intitulat ,,Vătămările", situat în partea a doua a acestui cod (intitulată ,,Infracțiunile și pedepsele acestora”) este destinat infracțiunilor de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății. Conform art.147, fapta săvârșită cu violență, prin orice mijloace, împotriva integrității fizice sau psihice a persoanei, prin care s-a produs o vătămare ce necesită pentru vindecare, în afara unei prime asistențe facultative, tratament medical sau chirurgical, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Simpla supraveghere sau urmărirea facultativă a cursului evoluției vătămării nu se consideră tratament medical.

Fapta prin care s-a pricinuit unei persoane, prin orice mijloace, o vătămare neprevăzută ca infracțiune în Codul penal spaniol, precum și fapta care constă în lovirea sau alte violențe care nu au pricinuit vătămări dacă au fost săvârșite, în decurs de un an, de patru ori, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. (art. 147 coroborat cu art. 617, Cod penal spaniol).

4.7. Codul penal suedez, adoptat în 1962 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1965, reglementează infracțiunile contra vieții și sănătății în Capitolul 3 din partea specială, intitulată ,,Infracțiuni". Conform Secțiunii 2, fapta prin care s-a produs unei persoane o vătămare corporală, afecțiuni sau suferințe sau prin care persoana a fost adusă într-o stare de neputință sau într-o altă stare similară, se sancționează cu închisoare de până la 2 ani, iar dacă fapta nu este considerată gravă, cu amendă sau închisoare de până la 6 luni.

4.8. Conform art. 218 din Codul penal din Tunisia, fapta prin care, cu intenție s-a produs rănirea sau lovirea unei persoane, sau care constă în săvârșirea altor acte de violență se pedepsește cu închisoare de 1 an și amendă. Dacă fapta a fost săvârșită de către un descendent sau de către concubin se pedepsește cu închisoare de 2 ani și amendă. Atunci când fapta a fost comisă cu premeditare, pedeapsa este închisoare de 3 ani și amendă. Retragerea plângerii prealabile de către ascendenți sau de către concubin duce la încetarea procesului penal. Conform alineatului final al art. 218, tentativa se pedepsește.

4.9. Capitolul II din partea specială a Codului penal al Republicii Moldova este destinat infracțiunilor contra vieții și sănătății. Conform art. 153, vătămarea intenționată ușoară a integrității corporale sau a sănătății, urmată fie de o dereglare de scurtă durată a sănătății, fie de o pierdere neînsemnată, dar stabilă a capacității de muncă, se pedepsește cu amendă sau cu muncă neremunerată în folosul comunității, sau cu închisoare de până la un an. Conform articolului 154, fapta constând în lovirea intenționată sau alte acte de violență, dacă nu a provocat urmările prevăzute la art. 151-153 (pierderea unui organ ori încetarea funcționării acestuia, o boală psihică sau o altă vătămare a sănătății, însoțită de pierderea stabilă a cel puțin o treime din capacitatea de muncă, dereglarea îndelungată a sănătății, o pierdere considerabilă și stabilă a mai puțin de o treime din capacitatea de muncă, o dereglare de scurtă durată a sănătății, o pierdere neînsemnată, dar stabilă a capacității de muncă, etc.) se pedepsește cu amendă sau cu închisoare de până la 6 luni. Dacă fapta a fost săvârșită asupra soțului (soției) sau unei rude apropiate; cu bună-știință asupra unei femei gravide; asupra unui minor; asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea obligațiilor de serviciu; de două sau mai multe persoane; profitând de starea de neputință a victimei; prin folosirea unor instrumente speciale de tortură sau la comandă, se pedepsește cu amendă sau cu închisoare de până la un an.

CAPITOLUL V. JURISPRUDENȚĂ

Tentativa la omor. Vătămare corporală gravă. Elemente de diferențiere.

Decizia penală nr. 11/Ap din 14 ianuarie 2004 – Gh. R.

Prin sentința penală nr. 54/24 octombrie 2013, Tribunalul Covasna l-a condamnat pe inculpatul A.D. la pedeapsa principală de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii pe o durata de 4 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru infracțiunea de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în ziua de 30 aprilie 2003, fiind în stare de ebrietate, dupa ce inițial a avut un conflict cu partea vătămată și apoi s-au împăcat, ajungând la stâna situată la circa 3 km de satul Anghelus, inculpatul a lovit-o pe aceasta de mai multe ori cu o scândură pe toată suprafața corpului, câteva lovituri fiind în zona capului. Deși i s-a solicitat de 3 martori să înceteze, inculpatul a continuat să o lovească pe partea vătămată, încetând acțiunea numai la intervenția unuia dintre martori. Urmarea loviturilor primite, partea vătămată a suferit numeroare leziuni cranio-cerebrale, toracice și ale membrelor, acestea necesitând 25 de zile de îngrijiri medicale și punându-i viața în pericol.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul solicitând schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen. S-a motivat că, datorită stării de beție, nu a acționat cu voință conștientă, lipsind astfel intenția, chiar indirectă, de a ucide.

Apelul este nefondat.

În condițiile în care inculpatul a lovit-o pe partea vătămată în zone vitale ale corpului și cu o deosebită intensitate cu o scândură care s-a și rupt în urma loviturilor, aplicându-i încă o lovitură cu pumnul în zona feței după intervenția martorului C.O., este evident că inculpatul a prevăzut că prin aceasta îi pune în primejdie viața și, chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, cel puțin l-a aceptat.

Pentru a fi incidente prevederile art. 182 alin. (2) C.pen., în varianta în care fapta are drept consecință punerea în primejdie a vieții persoanei, ar trebui ca inculpatul să acționeze cu praeterintenție, adică cu intenție în ce privește o lovire, care în mod normal nu poate pune în pericol viața și din culpă în ceea ce privește periclitarea vieții. Ori, așa cum s-a arătat, din materialitatea faptei inculpatului rezultă că acesta a acționat cu intenție indirectă, ceea ce exclude încadrarea în dispozițiile art. 182 alin. (2) C. pen.

Vătămare corporală gravă și vătămare corporală. Elemente de diferențiere sub aspectul consecințelor produse.

Decizia penală nr. 518/R din 14 iunie 2004 – A. V.

Prin sentința penală nr. 110/2003, Judecătoria Zărnești a condamnat pe inculpatul S. A. D. la 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 182 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

S-a reținut că inculpatul, în cadrul unui conflict avut cu părțile vătămate le-a lovit pe acestea cu pumnul, provocându-le, printre altele, fracturi coronare dentare, în cazul parții vătămate C. la 4 dinți și în cazul părții vătămate I. la un dinte. S-a apreciat că pierderea dinților prezintă un prejudiciu estetic ireversibil și că sunt întrunite condițiile pentru reținerea sluțirii, înfățișarea părților vătămate fiind mai degrabă disgrațioasă decât cea anterioară lovirii. S-a mai apreciat că pierderea unor dinți echivalează cu pierderea unui organ osos, ceea ce reprezintă o altă consecință prevăzută de art. 182 C. pen.

Inculpatul a declarat apel împotriva acestei sentințe și a reiterat cererea de schimbare a încadrării juridică din art. 182 în art. 180 alin. (2) C. pen. pentru ambele fapte.

Prin decizia penală nr. 256/2004 Tribunalul Brașov a admis acest apel și a schimbat încadrarea juridică cu motivarea că un dinte sau câțiva dinți nu constituie organ din punct de vedere anatomic și numai împreună, întreg aparatul masticator, formează un organ.

S-a mai apreciat că pierderea unor dinți nu constituie sluțire, întrucât dizarmonia care se crează nu este atât de gravă, fiind posibilă remedierea totală a aspectului estetic.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a declarat recurs în ceea ce privește schimbarea de încadrare juridică și a solicitat menținerea dispozițiilor sentinței primei instanțe.

Recursul este nefondat.

Încadrarea juridică reținută de către instanța de apel este în deplină concordanță cu materialul probator administrat în cauză.

Pentru a se reține producerea unora dintre consecințele prevăzute de art. 182 C. pen,. este obligatoriu ca existența acestor consecințe să fie stabilite în mod indubitabil, încadrările juridice neputând fi reținute doar pe bază de aprecieri sau prezumții cu valoare de opinii personale.

În prezenta cauză, se pune în discuție dacă există sluțire ca urmare a pierderii unor dinți de către părțile vătămate și dacă pierderea acestor dinți reprezintă pierderea unui organ din punct de vedere anatomic și funcțional.

Serviciul Județean de Medicină Legală Brașov a stabilit că nu reprezintă sluțire, nici pierderea unui dinte și nici fractura coronară a patru dinți.

Cu ocazia judecării în apel, tot prin Serviciul Județean de Medicină Legală Brașov s-a stabilit că un dinte nu constituie un organ de sine stătător sau parte dintr-un organ, ci doar o formațiune anatomică ce formează o unitate funcțională numai împreună cu ceilalți 28-32 dinți.

Noțiunea de sluțire nu este definită în lege, dar din punct de vedere lingvistic înseamnă o înfățișare pocită, diformă, ceea ce duce la concluzia că sluțirea se poate reține doar în cazul unor dizarmonii și cu consecințe respingătoare și grave din punct de vedere estetic.

Pe de altă parte, la dosar nu există nici un fel de probe prin care să se fi stabilit că este vorba de sluțire sau pierderea unui organ, în timp ce singurul organism de specialitate abilitat să facă constatări sub aspect medical s-a exprimat fără echivoc asupra inexistenței sluțirii și asupra faptului că unul sau mai mulți dinți nu reprezintă un organ anatomic.

În raport de aceste elemente, este corectă decizia instanței de apel de a reține numai încadrarea juridică pentru care există probe clare, acordând eficiență prezumției de nevinovăție și principiul in dubio pro reo, așa cum era obligată prin lege.

Nota: prin decizia nr. II, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 28 octombrie 2002, în dosarul nr 4/2002, care a avut ca obiect un recurs în interesul legii privitor la practica neunitară a instanțelor în reținerea încadrării juridice prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., ca urmare a pierderii sau lezării unor dinți.

Recursul a fost respins pentru că nu s-a putut reține o practică neunitară.

În considerente s-a arătat că existența consecințelor cuprinse în art. 182 alin. (2) C. pen. ,,trebuie determinată numai pe baza evaluării tuturor modificărilor survenite în structura anatomică a victimei și a influenței acesteia asupra posibilității ei de masticație”… ,,Este necesar să se stabilească pe bază de probe convingătoare, dacă prin vătămarea respectivă s-a cauzat o modificare a fizionomiei victimei sau o diminuare a fucțiilor ei fiziologice, comparabile ca importanță cu celelalte consecințe avute în vedere prin art. 182 alin. (2) C. pen.”

Se impune deci, concluzia că acțiunea violentă având ca urmare smulgerea, ruperea sau lezarea unor dinți trebuie încadrată în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., ,,ori de câte ori această vătămare, prin natura urmărilor sale, poate fi considerată că a avut, drept consecință, pierderea întregului organ ce asigură masticația, încetarea funcționării acestuia, o infirmitate permanentă sau modificarea atât de severă a fizionomiei, încât să constituie o sluțire”.

Vătămare corporală gravă. Necesitatea efecuării unei expertize medico-legale care să stabilească existența legăturilor de cauzalitate între agresiunea exercitată și vătămarea produsă.

C. pen., art. 182 alin.(2)

Având în vedere că veridicitatea concluziilor medicale nu a fost contestată, realizându-se o investigație amănunțită axată pe toate aspectele cu caracter medical ridicate în cauză, concluziile inserate în acest document coroborându-se cu cele expuse în foaia de observație clinică generală relativ la localizarea leziunii traumatice, modalitatea de producere a acesteia, diagnosticul dat, nu mai este necesar a se recurge la efectuarea unor noi investigații medicale interdisciplinare (clinice și paraclinice).

Decizie penală nr. 91/R din 4 februarie 2005 – S.F.

Prin sentința penală nr. 94/2004, Judecătoria Târgu Secuiesc, făcând aplicarea prevederilor art. 182 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) și art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., a condamnat inculpatul B.R. la pedeapsa de un an închisoare executabilă în regim de detenție, reținând că, pe fondul unei discuții purtate în contradictoriu, provocată de partea vătămată, inculpatul ripostând i-a aplicat o lovitură cu bocancul în gleznă, după care a împins-o într-un șanț, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare posttraumatică un număr de 90 de zile de îngrijiri medicale.

Tribunalul Covasna, prin decizia penală nr. 132/2004, a admis în parte apelul promovat de către inculpat, desființând soluția dată la fond sub aspectul soluționării laturii civile, apreciind că suma de 15.000.000 lei acordată cu titlul de despăgubiri morale, funcție și de reținerea scuzei provocării, este suficientă pentru a suplini durerile psihice consecutive vătămării corporale și a constitui un substitut al prețului suferințelor îndurate.

Împotriva deciziei date în apel, inculpatul a declarat recurs, susținând că în speță se impune efectuarea unei expertize de specialitate menită a clarifica legătura de cauzalitate între fapta săvârșită, leziunile produse și numărul zilelor de îngrijiri medicale.

Curtea, în opinie majoritară, raportând hotărarea atacată la întregul complex al materialului probator, a reținut că la momentul întocmirii raportului de constatare medico-legală, existent în dosarul de urmărire penală, s-a realizat o investigație amănunțită axată pe toate aspectele cu caracter medical ridicate în cauză, concluziile inserate în acest document coroborându-se cu cele expuse în foaia de observație clinică generală relativ la localizarea leziunii traumatice (gamba stangă), modalitatea de producere a acesteia (lovirea cu un corp dur), diagnosticul dat, nefiind necesar a se recurge la efecuarea unor noi investigații medicale interdisciplinare (clinice și paraclinice).

Văzând că vătămarea cauzată s-a obiectivat prin leziuni traumatice a căror gravitate este estimată la 90 de zile de îngrijiri medicale, că aceasta s-a produs datorită manifestării brutale a inculpatului, ținând seama și de tipul de intenție cu care acesta a acționat, de faptul că la producerea rezultatului nu au concurat și alte cauze preexistente sau concomitente, Curtea, sesizând că au fost evidențiate în mod corect particularitățile leziunilor traumatice, funcție de caracteristicile corpului contondent (bocanc), relieful suprafeței de impact, că la aprecierea gravității leziunilor s-au avut în vedere toate criteriile medico-legale, a apreciat că în speță nu se mai impune efectuarea unei expertize de specialitate, mai ales că veridicitatea concluzilor medicale nu a fost contestată.

Nota: În speță, soluția a fost pronunțată cu opinie separată, în sensul admiterii recursului declarat de inculpat, casarea deciziei, desființarea sentinței penale și reținerea cauzei spre rejudecare pentru efecuarea unei expertize medico-legale care să stabilească legătură de cauzalitate între fapta inculpatului și leziunile produse, precum și a numărului de zile de îngijiri medicale necesare pentru vindecare.

În raport de concluziile expertizei medico-legale efectuate în cauză și celelalte probe administrate, trebuia să se demonstreze legătura de cauzalitate între leziunile părții vătămate și agresiune exercitată de către inculpat, legătura care poate fi demonstrată numai prin efectuarea unui raport de expertiză medico-legală.

Astfel, expertiza medico-legală aflată la dosarul de urmărire penală relevă că partea vătămată a suferit o fractură cominutivă 1/3 distală gamba stângă cu deplasare, la examenul local fiind constatate următoarele vătămări: tumefiere 1/3 distală gambă stângă în angulare cu sinusul intern 25-30 grade, mișcări anormale cu crepitații osoase, impotența funcțională totală a gambei stângi, la data de 6 februarie 2003 fiind efectuată osteosinteză centruo-medulară în bara de focar închis cu blocaj poximal și distal; s-au mai constatat și alte leziuni, și anume pe fața posterioară a antebrațului stâng 1/3 superioară echimoză verzuie de 5,3 cm, pe fața laterală gambă stângă 2/3 superioară zona echimotică brun violacee, neomogenă, neuiformă de 3/10 cm; pe fața medială a gambei stângi 1/3 medie echimoză brun verzuie de 15/10 cm, în concluziile raportului constatându-se ca leziunile traumatice prezentate de partea vătămată s-au putut produce prin lovituri repetate cu corp dur.

Partea vătămată, în declarația dată inițial în cursul urmăririi penale, a arătat că inculpatul l-a lovit cu piciorul drept în gleznă piciorului stâng după care a căzut. Partea vătămată a mai arătat că inculpatul și B. A. l-au aruncat în șanț lângă gardul martorului D. V., însă datorită strigătelor de durere aceștia au revenit l-au scos din șanț și l-au transportat până la ușa locuinței martorului B.

Este de observat că partea vătămată face vorbire de o singură lovitură pe care inculpatul i-a aplicat-o cu piciorul în glezna stângă, după care afirmă că a fost aruncat în șanț.

Nici celelatle probe administrate în cauză nu confirmă împrejurarea că inculpatul ar fi lovit partea vătămată în glezna stângă de mai multe ori.

Esențial în dezlegarea pricinii este a se lămuri dacă, urmare a unei lovituri aplicate cu piciorul peste glezna stângă și apoi a aruncării în șanț, se puteau produce leziunile traumatice descrise în raportul de constatare medico-legală, care a concluzionat că acestea s-au putut produce prin lovituri repetate cu corp dur.

Se impune a se preciza în acest sens că obiectivele oricărei expertize medico-legale traumatologice – clinice sunt reprezentate de demonstrarea realității traumatismului, obiectivarea circumstanțelor de producere a leziunilor traumatice, stabilirea cauzalității medico-legale și evaluarea gravității leziunilor traumatice.

Mai trebuie să se țină seama și de stabilirea fondului organic patologic preexistent traumatismului, deoarece este un element care contribuie la demonstrarea medico-legală a realității traumatismului afirmat de partea vătămată.

Este, de asemenea, important de precizat că cele expuse în foaia de observație clinică generală nu au fost contestate, deoarece nu releva nimic altceva decât existența leziunilor traumatice, intervenția chirurgicală, istoricul bolii, rezultatele examenului clinic general și ale altor examene clinice de specialitate, însă nu demonstrează legătura de cauzalitate între aceste leziuni traumatice și agresiunea exercitată de inculpat.

S-a constatat că partea vătămată prezintă la nivelul gambei stângi tumefiere 1/3 distală de sinusul intern 25-30 grade, leziuni pe fața laterală a acesteia 2/3 superioară, pe fața medială 1/3 medie echimoză și pe fața anterioară gambei 1/3 inferioară incizie operatorie.

Apreciez că aceste leziuni traumatice se datorează și altor agresiuni în legătură cu care în speță nu este dovedit că au fost exercitate de inculpat, câtă vreme chiar partea vătămată a declarat că a fost lovit de inculpat cu bocancul în gamba stângă o singură dată, după care a fost aruncat în șanț, pentru că, prin corelarea caracteristicilor leziunilor traumatice cu particularitățile obiectului vulnerant, mai ales că și medicul legist a concluzionat că acestea s-au putut produce prin lovituri repetate cu un corp dur.

Este demn de relevat, sub acest aspect, că lovirea activă exercitată de inculpat și care este o lovire cu corp dur (bocanc) generează leziuni traumatice numai în zona de impact.

Numai în situatia în care agentul traumatic mecanic dur, contondent acționează la nivelul capului, pot apărea leziuni traumatice diametral opuse (în zona de sprijin, de fixare), ceea ce nu eate cazul în speță.

Cu privire la aruncarea în șanț, este vorba de o lovire pasivă, lovire de corp dur, iar leziunile traumatice produse prin cădere sunt situate într-un singur plan, deoarece sunt unipolare, ceea ce înseamnă că nu pot fi produse leziuni în alte zone decât zona de impact.

Apare astfel o neconcordanță care nu poate fi lămurită decât prin efectuarea unei expertize medico-legale care să stabilească legătura de cauzalitate între agresiunea exercitată de către inculpat și leziunile traumatice produse, cu atât mai mult cu cât raportul de constatare efectuat inițial nu relevă fondul organic patologic preexistent posttraumatismului; în condițiile în care nu este stabilită cu certitudine această legătura de cauzalitate, se impune efectuarea probei știintifice care să lămurească acest aspect, absolut esețial sub aspectul existenței infracțiunii de vătămare corporală gravă și cu consecințe în planul răspunderii penale a incumpatului.

Împrejurarea că acestă lovitură de cauzalitate nu este demonstrată pe deplin este de natură să creeze un dubiu cu privire la vinovăția inculpatului și care nu poate profita decât acestuia, iar efectuarea expertizei ar conduce la stabilirea cu certitudine a vinovăției sau nevinovăției incupatului, în funcție de existența raportului de cauzalitate, care trebuie stabilit potrivit teoriei echivalenței condițiilor, și nici nu ar fi condus la tergiversarea cauzei, ci la stabilirea adevărului, potrivit principiului aflării adevărului.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Antoniu, G., Bulai, C., Practică judiciară penală, vol. III., Partea specială, Ed. Academiei Române, București, 1922.

Antoniu, G., Duvac, C., Grigă, I., Explicații preliminare ale noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, vol. I., 2010.

Boroi, A., Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

Diaconescu, G. Tratat de drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, vol, I., București, 2009.

Diaconescu, G., Infracțiunile în Codul penal român, vol. I, Ed. Oscar Print, București, 1997.

Dobrinoiu, V., Dima, T. Drept penal, Curs selectiv pentru licență. Partea generală și partea specială, Ed. Hamangiu, 2007.

Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R., Roșca, V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român: partea specială, Vol. III, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971.

Dumitrașu, M., Alexandru, M., Barbu, E., Barbu, M., Frăunguloiu, S., Hărăstașanu, A., Popa, L., Radu, G., Vasiliu, A., Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2005 Curtea de Apel Brașov, Ed. Hamangiu.

Ionaș, A., Infracțiuni prevăzute de Codul Penal Român. Partea specială – Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. OmniaLex 2009.

Loghin, O., Filipaș, A., Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă ,,Șansa” SRL, București, 1992.

Maniu, D., Considerații referitoare la vătămarea corporală din culpă săvârșită de o persoană în stare de ebrietate, în Dreptul nr. 4/2003.

Nistoreanu, G., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazăr, V., Drept penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1999.

Oancea, I., Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971.

Sopon V., Biro L., Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale pot fi săvârșite în mod continuat? în „Justiția Nouă”, nr. 2/1969.

Stoica, O. A., Drept penal: partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

Udroiu, M., Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2014.

Vasiliu, A., Radu, G., Alexandru, M., Frănguloiu, S., Hărăstășanu, A., Dumitrașcu, M., Pop, L., Barbu, M., Culegere de practică judiciară în materie penală 2003-2004 Curtea de Apel Brașov, Ed. All Beck, București, 2005.

Vasiliu, T., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Rămureanu, V., Codul penal comentat și adnotat. Partea specială, vol. I, Editura Știițifică și Enciclopedică, București, 1975.

Vasiu, I., Drept penal român: Partea specială, Cluj-Napoca, vol. I., 1997.

Vlădoiu, N. M., Curs de Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2012.

ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE

Iacob, M. C., Considerații actuale privind infracțiunea de lovire sau alte violențe, în Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” Iași, Tomul LII, Iași, Științe Juridice, 2009.

Rătescu, C., Aznavorian, H., Dolj, I., Pop, T., Periețeanu, I. Gr., Papadopolu, M. I., Dongoroz, V., Pavelescu, N., Codul penal ,,Carol al II-lea”: adnotat, Partea specială, Ed. Librăriei Socec & Co., București, 1937.

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie (M. Of. Nr. 367 din 29 mai 2003), astfel cum a fost modificată prin legea nr. 25/2012 (publicată în M. Of. Nr.165 din 13 martie 2012, în vigoare la 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial).

JURISPRUDENȚĂ

C. A. București, secția 1 penală, decizia nr. 723/2000, în C.P.J.P. 2000

Decizia penală nr. 11/Ap din 14 ianuarie 2004 – Gh. R.

Decizia penală nr. 518/R din 14 iunie 2004 – A. V.

Jud. sectorului 4 București, sentința penală nr. 3249/2011, nepublicată

Plen. Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 14/1967 – Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1967, București, Ed. Științifică

Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr.6/1974, R. R. D. nr. 3/1975

Trib. Constanța, secția penală, decizia nr. 1555/1969, în G. Antoniu, C. Bulai (coord.), Practică judiciară penală, vol III, partea specială

Trib. Iași, secția penală, decizia nr. 523/1981, în G. Antoniu, C. Bulai (coord.), Practică judiciară penală, vol. III, partea specială

Trib. Jud. Alba, decizia penală nr. 401/1969, R.R.D. nr. 5/1969

Trib. Jud. Bacău, decizia penală nr. 382/1972, R.R.D. nr. 11/1972

Trib. jud. Bistrița-Năsăud, decizia nr. 2257/1973, R.R.D. nr. 7/1974

Trib. Jud. Covasna, dec. nr. 121/1971, R.R.D. nr. 9/1971, p. 169; Trib. Jud. Ialomița, dec. nr. 609/1971, R.R.D. nr. 9/1972

Trib. jud. Covasna, decizia nr. 93/1983, R.R.D. nr. 1/1984

Trib. Jud. Ilfov, dec. nr. 757/1978. Vasile Papodopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, București, Editura Științifică și Enciclopedică

Trib. jud. Ilfov, decizia nr. 107/1979, R.R.D. nr. 7/1979

Trib. jud. Maramureș, decizia penală nr. 178/1992 cu nota de V. Gazdac, Dreptul nr. 4/1993

Trib. Municip. București, Secț. I. pen., sent. nr. 74/1990, Culegere de decizii în materie penală pe anul 1990

Trib. reg. Crișana, dec. pen. nr. 45/1965, R. R. D. nr. 4/1966

Trib. reg. Iași, dec. pen. nr. 367/1967, Justiția Nouă nr. 10/1967

Trib. Sup. Sect. pen. nr. 575/1970, Culegere de decizii în materie penală pe anul 1970

Trib. Supr., dec. nr. 1125/1975 și dec. nr. 964/1971, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1969 -1975

Trib. Supr., dec. nr. 2448/1983, Repertoriul de practică judiciară pe anii 1981-1985

Trib. Supr., dec. nr. 290/1977, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1976-1980

Trib. Supr., dec. nr. 478/1981, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981-1985

Trib. Supr., Sect. pen., dec. nr. 2872/1981, R.R.D. nr. 11/1982

Trib. Supr., Secț. pen., dec. nr. 174/1971, R.R.D. nr. 10/1971

Trib. Supr., Secț. pen., dec. nr. 313/1978, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1976-1980

Trib. Supr., Secț. pen., dec. nr. 4616/1972, Culegere de decizii în materie penală pe anul 1972

Trib. Suprem Sect. pen., dec. nr. 632/1981, Repertoriul de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985

Trib. Suprem, secția penală, decizia nr. 1166/1978, în G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală. Partea specială, vol.III

Trib. Suprem, secția penală, decizia nr. 454/1973, în G. Antoniu, C. Bulai (coord.), Practică judiciară penală, vol. III, partea specială

SITE-URI INTERNET

(Aceste pagini de internet au fot consultate la adresele de mai jos în perioada noiembrie 2013-martie 2014.)

C.A. București, secția penală, decizia nr. 1986/1995, www.legalis.ro.

C.S.J., secția penală, decizia nr. 1986/1995, www.legalis.ro.

C. S. J., secția penală, decizia nr. 1522/2002, www.legalis.ro.

I.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr. 2/2002, www.legalis.ro.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 292/2011, www.scj.ro

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 361/2005, www.legalis.ro.

C.S.J., secția penală, decizia nr.1173/2002, www.legalis.ro

V. ALTE SURSE

Academia Română, DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, Editia a II-a, 2012.

Hanga, V., Dicționar juridic A-Z, Ed. Lumina Lex, București, 2007

Constituția României, Ed. C.H.Beck, 2007.

Codul penal din anul 1969

Noul Cod penal în vigoare de la 1 februarie 2014

CUPRINS

CAPITOLUL I – NOȚIUNI GENERALE………………………………………….. 1

Aspecte introductive……………………………………………………………. 1

Precizări terminologice………………………………………………………… 4

Referințe istorice…………………………………………………………………. 9

CAPITOLUL II – ANALIZA ȘI STRUCTURA INFRACȚIUNII………………. 10

Infracțiunea de lovire sau alte violențe………………………………. 10

Conceptul infracțiunii……………………………………………… 10

Obiectul infracțiunii………………………………………………… 11

Subiecții infracțiunii………………………………………………… 12

Subiectul activ………………………………………….. 12

Subiectul pasiv…………………………………………. 13

Condiția premisă…………………………………………………… 14

Conținutul constitutiv……………………………………………… 15

Latura obiectivă……………………………………….. 15

Latura subiectivă………………………………………. 17

Forme, modalități, sancțiuni……………………………………. 18

Aspecte procedurale……………………………………………… 20

Legea penală mai favorabilă…………………………………… 20

Vătămarea corporală………………………………………………………… 22

Conceptul infracțiunii……………………………………………… 22

Obiectul infracțiunii………………………………………………… 23

Subiecții infracțiunii………………………………………………… 23

Subiectul activ………………………………………….. 23

Subiectul pasiv…………………………………………. 24

Condiția premisă…………………………………………………… 24

Conținutul constitutiv……………………………………………… 24

Latura obiectivă……………………………………….. 24

Latura subiectivă………………………………………. 31

Forme, modalități, sancțiuni……………………………………. 33

Aspecte procedurale……………………………………………… 34

Legea penală mai favorabilă…………………………………… 35

Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte……………………. 36

Conceptul infracțiunii……………………………………………… 36

Obiectul infracțiunii………………………………………………… 37

Subiecții infracțiunii……………………………………………………. 36

Subiectul activ……………………………………………… 36

Subiectul pasiv…………………………………………. 36

Condiția premisă…………………………………………………… 36

Conținutul constitutiv……………………………………………… 36

Latura obiectivă……………………………………….. 36

Latura subiectivă………………………………………. 38

Forme, modalități, sancțiuni……………………………………. 38

Aspecte procedurale……………………………………………… 39

Legea penală mai favorabilă…………………………………… 40

Vătămarea corporală din culpă…………………………………………. 40

Conceptul infracțiunii……………………………………………… 40

Obiectul infracțiunii………………………………………………… 40

Subiecții infracțiunii………………………………………………… 40

Subiectul activ………………………………………….. 40

Subiectul pasiv…………………………………………. 41

Condiția premisă…………………………………………………… 41

Conținutul constitutiv……………………………………………… 41

Latura obiectivă……………………………………….. 41

Latura subiectivă………………………………………. 44

Forme, modalități, sancțiuni……………………………………. 46

Aspecte procedurale……………………………………………… 48

Legea penală mai favorabilă…………………………………… 48

CAPITOLUL III – DELIMITĂRI ÎNTRE INFRACȚIUNILE CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU SĂNĂTĂȚII ȘI ALTE INFRACȚIUNI……………………………………………………………………………. 50

3.1. Delimitări între infracțiunea de lovire sau alte violențe cu alte infracțiuni…………………………………………………………………………………… 50

3.2. Delimitări între infracțiunea de vătămare corporală cu alte infracțiuni…………………………………………………………………………………. 50

3.3. Delimitări între infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte cu alte infracțiuni…………………………………………………………….. 51

3.4. Delimitări între infracțiunea de vătămare corporală din culpă cu alte infracțiuni…………………………………………………………………………………… 53

CAPITOLUL IV – ASPECTE DE DREPT COMPARAT…………………… 53

4.1. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății în Codul penal italian………………………………………………………………………………………… 54

4.2. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănatății în Codul penal francez…………………………………………………………………………………….. 54

4.3. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănatății în Codul penal german…………………………………………………………………………………….. 55

4.4. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănatății în Codul penal belgian…………………………………………………………………………………….. 55

4.5. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănatății în Codul penal austriac…………………………………………………………………………………… 56

4.6. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănatății în Codul penal spaniol…………………………………………………………………………………….. 56

4.7. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănatății în Codul penal suedez……………………………………………………………………………………. 56

4.8. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănatății în Codul penal din Tunisia……………………………………………………………………………….. 56

4.9. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănatății în Codul penal din Republica Moldova……………………………………………………………….. 57

CAPITOLUL V – JURISPRUDENȚĂ…………………………………………… 57

5.1. Tentativa la omor. Vătămare corporală gravă. Elemente de diferențiere………………………………………………………………………………. 57

5.2. Vătămare corporală gravă și vătămare corporală. Elemente de diferențiere sub aspectul consecințelor produse…………………………….. 58

5.3. Vătămare corporală gravă. Necesitatea efectuării unei expertize medico-legale care să stabilească existența legăturilor de cauzalitate între agresiunea exercitată și vătămarea produsă…………………………. 60

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………. 65