Aspecte Teoretice Si Practice Privind Infractiunea de Arestare Nelegala Si Cercetare Abuziva

ABREVIERI

alin. = alineat (ul);

art. = articol (ul);

C.E.D.O. = Curtea Europeană pentru Drepturile Omului;

cit. = citat (ul);

Ed. = editura;

lit. = litera;

M.Of. = Monitorul Oficial;

nr. = număr (ul);

op.cit. = operă citată;

pag. = pagina;

vol. = volum (ul);

urm. = următoarele.

INTRODUCERE

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției constituie, din punct de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în complexul grupului de infracțiuni care fac obiectul reglementărilor din Titlul VI intitulat "Infracțiuni care aduc atingere activității organizațiilor de stat, organizațiilor obștești sau altor activități reglementate de lege". Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției formează astfel o categorie distinctă în cadrul acestui titlu, alcătuind conținutul celui de al doilea Capitol. Caracterul periculos al acestei infracțiuni este subliniat, așadar, și de așezarea lor în cuprinsul Titlului VI, printre primele despărțăminte ale acestuia.

Denumirea genetică de "Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției" reflectă calificarea de ansamblu a acestor infracțiuni și se răsfrânge ca o caracteristică asupra fiecărei infracțiuni în parte. Această denumire de grup este stabilită în raport cu valoarea socială a "înfăptuirii justiției", ocrotită de legea penală prin aceste incriminări.

Dată fiind omogenitatea în esență a infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției, determinată, după cum arată, de unitatea valorii sociale ocrotite, aceste infracțiuni nu sunt subdivizate în Codul penal în vigoare din 1969 în funcție de aspectele speciale ale acestei valori ocrotite, spre deosebire de Codul penal anterior care împărțea "Infracțiunile contra administrației justiției" în: "Delicte contra activității judiciare", "Delicte contra autorității hotărârilor judecătorești" și "Duelul".

Obiectul juridic comun constă în ansamblul relațiilor sociale, formarea și desfășurarea normală a acestora fiind condiționate de apărarea valorii sociale referitoare la înfăptuirea justiției, relații care sunt incompatibile cu orice ingerință în desfășurarea normală a activității organelor judiciare. Fiecare dintre aceste infracțiuni are și un obiect juridic special, constând în relațiile sociale referitoare numai la un aspect al activității de înfăptuire a justiției. Unele infracțiuni au un obiect juridic secundar, constând, de exemplu, în anumite valori sociale conexe, cum ar fi: viața, demnitatea sau integritatea corporală a persoanei în cazul infracțiunii de supunere la rele tratamente (art. 267 Cod penal); relațiile sociale referitoare la libertatea și demnitatea persoanei, în cazul represiunii nedrepte (art. 268 Cod penal).

Obiectul material constă în corpul persoanei împotriva căreia se săvârșește fapta, în cazul infracțiunilor care au ca obiect juridic secundar relațiile sociale referitoare la integritatea corporală a personei. Obiectul material constă într-un bun, în cazul favorizării infractorului (art. 264 Cod penal), atunci când fapta constă în ajutorul dat unui infractor pentru a păstra bunul provenit din infracțiune. Potrivit altor opinii numai anumite infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției au obiect material.

Subiectul activ nemijlocit al unora dintre infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției poate fi, de regulă, orice persoană cum ar fi, de exemplu, în cazul infracțiunilor de denunțare calomnioasă (art. 259 Cod penal), favorizarea infractorului (art. 264 Cod penal). În cazul altor infracțiuni, subiectul activ trebuie să îndeplinească o anumită calitate stabilită explicit sau implicit pentru fiecare infracțiune în parte. De exemplu, mărturia mincinoasă (art. 260 Cod penal) nu poate fi săvârșită decât de un martor, expert sau interpret; omisiunea sesizării organelor judiciare (art. 263 Cod penal) nu poate fi săvârșită decât de un funcționar public; arestarea nelegală și cercetarea abuzivă (art. 266 Cod Penal) sunt infracțiuni care nu pot fi săvârșite decât de un funcționar cu anumite atribuții. La unele infracțiuni, cerința calității persoanei constituie o condiție de agravare (persoană cu funcție de conducere într-o organizație de stat sau obștească sau persoană cu atribuții de control, art. 263 alin. 2; persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, art. 270 alin. 1 și 2).

Participația penală este posibilă, de regulă, sub toate formele. Subiectul pasiv (general și imediat) al infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției este statul ca titular al valorilor sociale ocrorite.

În afară de subiectul pasiv principal, unele infracțiuni au și un subiect pasiv secundar și anume persoana fizică vătămată prin săvârșirea infracțiunii în integritatea ei corporală sau în libertatea ori demnitatea sa. De regulă, acest subiect pasiv poate fi orice persoană. Totuși, la anumite infracțiuni, legea prevede explicit sau implicit necesitatea existenței unei calități sau condiții speciale a subiectului pasiv (de exemplu, art. 265, 266, 267).

Dar subiectul pasiv secundar poate fi și o organizație din cele prevăzute la art. 145 Cod penal, ale cărei interese sunt vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției (mărturia mincinoasă, reținerea sau distrugerea de înscrisuri).

La marea majoritate a infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției intră în conținutul lor juridic, ca element component, pe lângă conținutul constitutiv, și o situație permisă.

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt în general infracțiuni comisive, elementul lor material realizându-se printr-o acțiune. La unele infracțiuni însă, elementul material se realizează printr-o inacțiune (nedenunțarea unor infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, omisiunea încunoștiințării organelor judiciare).

Printr-o acțiune, se realizează învinuirea mincinoasă a unei persoane cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, în cazul denunțării calomnioase (art. 259 Cod penal); mărturia mincinoasă (art. 260 Cod penal), atunci când martorul face afirmații mincinoase; încercarea de a determina mărturia mincinoasă (art. 261 Cod penal); împiedicarea participării în proces (art. 261¹ Cod penal); favorizarea infractorului (art. 264 Cod penal); arestarea nelegală și cercetarea abuzivă (art. 266 Cod penal); supunerea la rele tratamente (art. 267 Cod penal); tortura (art. 267¹ Cod penal); represiunea nedreaptă (art. 268 Cod penal); evadarea (art. 269 Cod penal); înlesnirea evadării (art. 270 Cod penal); nerespectarea hotărârilor judecătorești (art. 271 Cod penal); reținerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 272 Cod penal) și sfidarea organelor judiciare (art. 272¹ Cod penal).

Printr-o inacțiune se realizează: mărturia mincinoasă (art. 260 Cod penal) atunci când martorul nu spune tot ceea ce știe cu privire la împrejurările esențiale ale cauzei asupra cărora a fost întrebat; nedenunarea unor infracțiuni (art. 262 Cod penal); omisiunea sesizării organelor judiciare (art. 263 Cod penal); omisiunea de a încunoștiința organele judiciare (art. 265 Cod penal).

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiției. La unele infracțiuni, în secundar, sunt încălcate și relațiile sociale privind libertatea, demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

Latura subectivă presupune vinovăția făptuitorului sub forma intenției, care poate fi directă sau indirectă, cu excepția infracțiunii de înlesnire a evadării, în forma prevăzută de art. 270 alin. 4 Cod penal, care se săvârșește din culpă. Nucleul vinovăției trebuie să-l constituie conduita cu care făptuitorul face învinuirea mincinoasă sau produce ori ticluiește probe neadevărate în sprijinul unei astfel de învinuiri.

Tentativa este pedepsită în cazul infracțiunilor de împiedicare a participării în proces (art. 261¹ Cod penal); tortură (art. 267¹ Cod penal); evadare (art. 269 Cod penal) și înlesnire a evadării (art. 270 alin. 1-3 Cod penal).

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care, săvârșindu-se acțiunea sau inacțiunea incriminată, se produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru înfăptuirea justiției.

Infracțiunile din prezentul capitol sunt sancționate cu pedeapsa închisorii. La unele infracțiuni, alternativ cu pedeapsa închisorii este prevăzută și amenda, cum ar fi, de exemplu, în cazul infraciunilor de încercare de a determina mărturia mincinoasă (art. 261 Cod penal), omisiunea de încunoștiințare a organelor judiciare (art. 265 Cod penal), sfidarea organelor judiciare (art. 272¹ Cod penal).

Unele dintre infracțiuni sunt prevăzute atât în formă simplă, cât și în formă agravată, cum ar fi, de exemplu, omisiunea sesizării organelor judiciare (art. 263 Cod penal); tortura (art. 267¹ Cod penal); favorizarea infractorului (art. 264 Cod penal); evadarea (art. 269 Cod penal); înlesnirea evadării (art. 270 Cod penal); nerespectarea hotărârilor judecătorești (art. 271 Cod penal). Agravanta se referă după caz, la subiectul infracțiunii, la latura obiectivă a acesteia ori la alte elemente.

Legiuitorul a prevăzut cauze speciale de nepedepsire la următoarele infracțiuni: mărturia mincinoasă (art. 260 alin. 2 Cod penal); nedenunțarea unor infracțiuni (art. 262 alin. 2 și 3 Cod penal); favorizarea infractorului (art. 264 alin. 3 Cod penal) și omisiunea de a încunoștiința organele judiciare (art. 265 alin. 2 Cod penal). În ceea ce privește cauzele speciale de reducere a pedepsei, legiutorul vorbește despre infracțiunile de denunțare calomnioasă (art. 259 alin. 3 Cod penal) și mărturie mincinoasă (art. 260 alin. 3 Cod penal).

Legislația în materie penală din cele mai vechi timpuri incriminau faptele îndreptate împotriva înfăptuirii justiției sub denumiri și caracterizări diferite. Astfel de exemple în dreptul roman erau incriminate faptele de evadare, mărturie mincinoasă, corupere de martori, corupere a judecătorului, denunțare calomnioasă, favorizarea infractorului și omisiunea denunțării. Codul penal de la 1864 incrimina în art. 287 până la 291 mărturia mincinoasă ca un delict contra particularilor. Se făcea distincție în lege între mărturia mincinoasă săvârșită în materie criminală, într-o cauză corecțională, într-o cauză “de poliție” sau într-o cauză civilă. În art. 291 era prevăzută și pedepsită fapta martorului mincinos care beneficia în schimbul delictului de un folos material sau de promisiunea unui astfel de folos.

ARGUMENT

În această lucrare mi-am propus să prezint elementele definitorii ale infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă, infracțiune care face parte din grupul infracțiunilor ce împiedică înfăptuirea justiției, prevăzute în capitolul al II-lea, titlul al VI-lea, art. 266, Cod penal, partea specială.

Infracțiunea despre care vom trata în paginile ce urmează, constă în două fapte prevăzute în același text: arestarea nelegală și cercetarea abuzivă. Arestarea nelegală constă în reținerea sau supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispozițiile legale. Cercetarea abuzivă constă în întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obținerea de declarații, precum și față de un martor, expert sau interpret.

Alegerea acestei teme nu a fost făcută la întâmplare, ea reprezentând un interes deosebit atât prin specificul acesteia, cât și prin actualitate.

În „Introducere” mi-am propus să prezint succinte considerații generale privind infracțiunile care împierdică înfăptuirea justiției, interesând din acest punct de vedere cadrul legal al acesora, caractertisticile, aspectele comune (obiectul juridic, obiectul material, subiecții infracțiunii, latura obiectivă, latura subiectivă, tentativa și consumarea, sancționarea formele agravante, cauzele speciale de nepedepsire, cauzele speciale de reducere a pedepsei) și, desigur, referințele istorice.

În primul capitol sunt prezentate unele aspecte legate ții persoanei constituie o condiție de agravare (persoană cu funcție de conducere într-o organizație de stat sau obștească sau persoană cu atribuții de control, art. 263 alin. 2; persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, art. 270 alin. 1 și 2).

Participația penală este posibilă, de regulă, sub toate formele. Subiectul pasiv (general și imediat) al infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției este statul ca titular al valorilor sociale ocrorite.

În afară de subiectul pasiv principal, unele infracțiuni au și un subiect pasiv secundar și anume persoana fizică vătămată prin săvârșirea infracțiunii în integritatea ei corporală sau în libertatea ori demnitatea sa. De regulă, acest subiect pasiv poate fi orice persoană. Totuși, la anumite infracțiuni, legea prevede explicit sau implicit necesitatea existenței unei calități sau condiții speciale a subiectului pasiv (de exemplu, art. 265, 266, 267).

Dar subiectul pasiv secundar poate fi și o organizație din cele prevăzute la art. 145 Cod penal, ale cărei interese sunt vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției (mărturia mincinoasă, reținerea sau distrugerea de înscrisuri).

La marea majoritate a infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției intră în conținutul lor juridic, ca element component, pe lângă conținutul constitutiv, și o situație permisă.

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt în general infracțiuni comisive, elementul lor material realizându-se printr-o acțiune. La unele infracțiuni însă, elementul material se realizează printr-o inacțiune (nedenunțarea unor infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, omisiunea încunoștiințării organelor judiciare).

Printr-o acțiune, se realizează învinuirea mincinoasă a unei persoane cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, în cazul denunțării calomnioase (art. 259 Cod penal); mărturia mincinoasă (art. 260 Cod penal), atunci când martorul face afirmații mincinoase; încercarea de a determina mărturia mincinoasă (art. 261 Cod penal); împiedicarea participării în proces (art. 261¹ Cod penal); favorizarea infractorului (art. 264 Cod penal); arestarea nelegală și cercetarea abuzivă (art. 266 Cod penal); supunerea la rele tratamente (art. 267 Cod penal); tortura (art. 267¹ Cod penal); represiunea nedreaptă (art. 268 Cod penal); evadarea (art. 269 Cod penal); înlesnirea evadării (art. 270 Cod penal); nerespectarea hotărârilor judecătorești (art. 271 Cod penal); reținerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 272 Cod penal) și sfidarea organelor judiciare (art. 272¹ Cod penal).

Printr-o inacțiune se realizează: mărturia mincinoasă (art. 260 Cod penal) atunci când martorul nu spune tot ceea ce știe cu privire la împrejurările esențiale ale cauzei asupra cărora a fost întrebat; nedenunarea unor infracțiuni (art. 262 Cod penal); omisiunea sesizării organelor judiciare (art. 263 Cod penal); omisiunea de a încunoștiința organele judiciare (art. 265 Cod penal).

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiției. La unele infracțiuni, în secundar, sunt încălcate și relațiile sociale privind libertatea, demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

Latura subectivă presupune vinovăția făptuitorului sub forma intenției, care poate fi directă sau indirectă, cu excepția infracțiunii de înlesnire a evadării, în forma prevăzută de art. 270 alin. 4 Cod penal, care se săvârșește din culpă. Nucleul vinovăției trebuie să-l constituie conduita cu care făptuitorul face învinuirea mincinoasă sau produce ori ticluiește probe neadevărate în sprijinul unei astfel de învinuiri.

Tentativa este pedepsită în cazul infracțiunilor de împiedicare a participării în proces (art. 261¹ Cod penal); tortură (art. 267¹ Cod penal); evadare (art. 269 Cod penal) și înlesnire a evadării (art. 270 alin. 1-3 Cod penal).

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care, săvârșindu-se acțiunea sau inacțiunea incriminată, se produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru înfăptuirea justiției.

Infracțiunile din prezentul capitol sunt sancționate cu pedeapsa închisorii. La unele infracțiuni, alternativ cu pedeapsa închisorii este prevăzută și amenda, cum ar fi, de exemplu, în cazul infraciunilor de încercare de a determina mărturia mincinoasă (art. 261 Cod penal), omisiunea de încunoștiințare a organelor judiciare (art. 265 Cod penal), sfidarea organelor judiciare (art. 272¹ Cod penal).

Unele dintre infracțiuni sunt prevăzute atât în formă simplă, cât și în formă agravată, cum ar fi, de exemplu, omisiunea sesizării organelor judiciare (art. 263 Cod penal); tortura (art. 267¹ Cod penal); favorizarea infractorului (art. 264 Cod penal); evadarea (art. 269 Cod penal); înlesnirea evadării (art. 270 Cod penal); nerespectarea hotărârilor judecătorești (art. 271 Cod penal). Agravanta se referă după caz, la subiectul infracțiunii, la latura obiectivă a acesteia ori la alte elemente.

Legiuitorul a prevăzut cauze speciale de nepedepsire la următoarele infracțiuni: mărturia mincinoasă (art. 260 alin. 2 Cod penal); nedenunțarea unor infracțiuni (art. 262 alin. 2 și 3 Cod penal); favorizarea infractorului (art. 264 alin. 3 Cod penal) și omisiunea de a încunoștiința organele judiciare (art. 265 alin. 2 Cod penal). În ceea ce privește cauzele speciale de reducere a pedepsei, legiutorul vorbește despre infracțiunile de denunțare calomnioasă (art. 259 alin. 3 Cod penal) și mărturie mincinoasă (art. 260 alin. 3 Cod penal).

Legislația în materie penală din cele mai vechi timpuri incriminau faptele îndreptate împotriva înfăptuirii justiției sub denumiri și caracterizări diferite. Astfel de exemple în dreptul roman erau incriminate faptele de evadare, mărturie mincinoasă, corupere de martori, corupere a judecătorului, denunțare calomnioasă, favorizarea infractorului și omisiunea denunțării. Codul penal de la 1864 incrimina în art. 287 până la 291 mărturia mincinoasă ca un delict contra particularilor. Se făcea distincție în lege între mărturia mincinoasă săvârșită în materie criminală, într-o cauză corecțională, într-o cauză “de poliție” sau într-o cauză civilă. În art. 291 era prevăzută și pedepsită fapta martorului mincinos care beneficia în schimbul delictului de un folos material sau de promisiunea unui astfel de folos.

ARGUMENT

În această lucrare mi-am propus să prezint elementele definitorii ale infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă, infracțiune care face parte din grupul infracțiunilor ce împiedică înfăptuirea justiției, prevăzute în capitolul al II-lea, titlul al VI-lea, art. 266, Cod penal, partea specială.

Infracțiunea despre care vom trata în paginile ce urmează, constă în două fapte prevăzute în același text: arestarea nelegală și cercetarea abuzivă. Arestarea nelegală constă în reținerea sau supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispozițiile legale. Cercetarea abuzivă constă în întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obținerea de declarații, precum și față de un martor, expert sau interpret.

Alegerea acestei teme nu a fost făcută la întâmplare, ea reprezentând un interes deosebit atât prin specificul acesteia, cât și prin actualitate.

În „Introducere” mi-am propus să prezint succinte considerații generale privind infracțiunile care împierdică înfăptuirea justiției, interesând din acest punct de vedere cadrul legal al acesora, caractertisticile, aspectele comune (obiectul juridic, obiectul material, subiecții infracțiunii, latura obiectivă, latura subiectivă, tentativa și consumarea, sancționarea formele agravante, cauzele speciale de nepedepsire, cauzele speciale de reducere a pedepsei) și, desigur, referințele istorice.

În primul capitol sunt prezentate unele aspecte legate de cadrul juridic general și particular al infracțiunii, respectiv caracterele infracțiunii mai sus enunțate în raport cu cadrul juridic general și particular.

În capitolul al doilea sunt aprofundate dimensiunile reglementărilor internaționale în dreptul român și aspecte privind Convenția Europeană a Drepturilor Omului, începând cu elementele descriptive privind felurile de deținere în contextul dreptului civil și penal și garanțiile procesuale în situația privării de libertate.

În capitolul al treilea se trasează și dezbate dimensiuni de ordin constituțional în ceea ce privește libertatea și siguranța persoanei, făcându-se o succintă paralelă între libertatea și siguranța persoanei din Constituția României și cea din Constituția Spaniei.

Capitolul al patrulea se constituie într-o amplă prezentare a instituției arestării nelegale și cercetării abuzive, a regulilor de bază din Codul de procedură penală, măsurilor preventive și procesuale, cazurilor generale în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată, clasării, scoaterii de sub urmărire, încetării urmăririi penale, achitării și încetării procesului.

În capitolul al cincilea „Concluzii și propuneri” se prezintă concluziile autorului cu privire la caracteristicile mai sus enunțate ale instituției arestării nelegale și cercetării abuzive.

Finalul lucrării se încheie sugestiv cu capitolul al șaselea intitulat „Practica judiciară în sistemul de drept românesc” în care se relatează aspectele strict practice referitor la infracțiunea de arestare nelegală și cercetare abuzivă.

Am ales această temă pentru abordare, deoarece consider că, în lumina noilor reglementări în materie de lege penală, o pertinentă abordare în ceea ce privește infracțiunea de arestare nelegală și cercetare abuzivă se impune.

Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind infracțiunea de arestare nelegală și cercetare abuzivă, pentru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:

Analiza izvoarelor, esenței, importanței și evoluției reglementărilor privind infracțiunea arestării nelegale și cercetării abuzive;

Studierea și stabilirea noțiunii, conținutului legal, obiectului juridic special, subiecților, laturii obiective și subiective, formelor, modalităților și sancțiunilor infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă în România;

Analiza și stabilirea distincției clare între libertatea și siguranța persoanei în Constituția României și libertatea și siguranța persoanei în Constituția Spaniei;

Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.

CAPITOLUL I

SECȚIUNEA I

– CADRUL JURIDIC GENERAL

ȘI PARTICULAR AL INFRACȚIUNII –

Caracterele infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă în raport cu cadrul juridic general

Libertatea individuală și siguranța persoanei reprezintă una dintre cele mai sensibile și complexe valori ale ființei umane care alături de alte drepturi fundamentale ocupă un rol primordial în cadrul unei societăți democratice. În urma transformărilor survenite în societatea românească după anul 1990, odată cu abolirea regimului totalitar, libertatea și siguranța individuală a facut obiectul unor reglementări constituționale tot mai clare și mai detaliate, în scopul evitării interpretărilor arbitrare din partea autorităților. Astfel, în art. 23 alin 1 din Constituție se prevede expres și necondiționat că: “Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”.

De asemenea, în urma dezvoltării economico-sociale și a declanșării procesului de armonizare a legislației naționale cu dispozițiile europene, documentele internaționale în materia drepturilor omului și nu numai, au dobândit o tot mai mare importanță. În acest context, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă instrumentul principal care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Prin raportare la dispozițiile acesteia și la jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului (C.E.D.O.) în materie, se observă acordarea unei atenții sporite libertății individuale tocmai datorită caracterului esențial al acestui drept pentru ființa umană, nerespectarea lui având consecințe importante atât din punct de vedere fizic, cât și psihic și social.

Garantarea libertății persoanei a constituit una dintre preocupările continue ale legiuitorului român, motiv pentru care în prezent dispozițiile interne în materia protecției dreptului la libertate și siguranță individuală, consacrate în Constituție de art. 23 și Codul de procedură penală de art. 5, urmăresc satisfacerea exigențelor C.E.D.O., care din momentul ratificării a devenit obligatorie în dreptul intern. Asemănător prevederilor constituționale, art.5 din Convenție garantează în termeni preciși dreptul la libertate și siguranță al oricărei persoane. În completare, acest text prevede în mod expres și limitativ cazurile și condițiile în care este permisă limitarea libertății persoanei (art. 5 paragraful 1 lit. a-f ), precum și garanțiile recunoscute persoanelor private de libertate (art. 5 paragrafele 2-5).

Referitor la determinarea domeniului de aplicabilitate al art. 5 din Convenție, pornind de la o analiză sumară a acestui text, putem constata aplicabilitatea cu caracter universal a acestor dispoziții. Astfel, dreptul la libertate și siguranță aparține oricărei persoane, inclusiv celor aflate în stare de arest preventiv sau în stare de detenție în urma pronunțării unei hotărâri de condamnare, deoarece orice persoană, în libertate sau deținută, are dreptul la protecție, adică dreptul de a nu fi sau nu rămâne privată de libertate, decât cu respectarea exigențelor art. 5.

Noțiunea de “libertate” în sensul Convenției si al reglementărilor constituționale, a fost percepută în accepțiunea sa clasică, adică libertatea fizică a persoanei de a pleca și de a veni, de a se deplasa în mod liber. Privitor la înțelesul conceptului de „drept la siguranță a persoanei” sunt necesare anumite precizări care au făcut obiectul analizei doctrinare. Astfel, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate “libertatea și siguranța trebuie privite împreună, ca un drept fundamental ce nu cunoaște alternativă; există libertate sau stare de lipsire de libertate, după cum starea de semi-libertate, de libertate sub supraveghere sau libertate condiționată sunt privite ca lipsiri de libertate.” Așadar, neputând fi detașată de libertatea fizică, dreptul la siguranță semnifică faptul că nici o persoană nu poate fi supusă ingerințelor arbitrare ale autorităților publice în dreptul său la libertate. Pentru a se asigura dreptul la siguranță al persoanei, orice măsură luată în temeiul art. 5 din Convenție trebuie să respecte condițiile de formă și de fond prevăzute de legislația națională, ceea ce înseamnă că în acest sens noțiunea de “siguranță” se suprapune peste cea de “legalitate”. Cu toate acestea, folosirea ambilor termeni nu trebuie să conducă la ideea că autoritățile ar avea obligația de a asigura “securitatea persoanei”, înțeleasă ca securitate socială, fizică, ori economică, deoarece o astfel de interpretare depășește domeniul de aplicabilitate al art.5.

Astfel, așa cum rezultă din cele prezentate mai sus, dar și din bogata jurisprudență a Curții Europene, întregul text al art. 5 din Convenție gravitează în jurul unui singur scop și anume protecția libertății și siguranței persoanei împotriva arestărilor și deținerilor arbitrare. În acest sens s-a arătat că o privațiune de libertate va fi considerată inacceptabilă dacă ea constituie un mijloc de interferență cu alte drepturi și libertăți garantate de Convenție sau dacă ea se bazează pe o lege aplicată arbitrar sau care poate fi considerată deficientă.

Raportat la dispozițiile Convenției, aceasta impune două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită: conformitatea măsurii cu dreptul intern și obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în Convenție. Dat fiind faptul că textul analizat pornește de la o prezumție de libertate („Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță”), autoritățile împuternicite cu posibilitatea de a priva pe cineva de libertate sunt cele care trebuie să procedeze la o verificare a respectării limitelor impuse de art. 51.

Conform jurisprudenței C.E.D.O., pentru ca o privare de libertate să corespundă exigențelor Convenției, aceasta trebuie să fie dispusă cu respectarea dispozițiilor substanțiale și procedurale din dreptul intern și să fie conformă cu scopul art. 5 de a proteja orice persoană împotriva arbitrariului. Astfel, în literatura de specialitate s-a arătat că nu este suficient ca o privațiune de libertate să fie în conformitate cu dreptul intern, deoarece orice încălcare a dreptului intern cu ocazia deținerii sau arestării unei persoane atrage după sine o încălcare a art. 5 din Convenție, iar Curții îi este rezervat dreptul de a exercita un anumit control asupra modului în care au fost aplicate reglementările interne. Astfel, instanța europeană verifică atât în privința adoptării. cât și în privința executării, dacă măsura privativă de libertate este compatibilă cu scopul art. 5, neezitând în cazuri particulare să își substituie propria apreciere celei a autorităților naționale.

Privitor la primul aspect ce trebuie avut în vedere și anume în cauza Steel cu Marea Britanie, Curtea a evidențiat încălcarea acestora. Astfel, arestarea reclamantului, pe motivul că a împărțit fluturași în cadrul unei conferințe, este nelegală chiar dacă legislația internă prevedea posibilitatea reținerii persoanelor care tulburau o manifestație publică. Curtea a constatat că procedural, acest caz de arestare era bine determinat în sistemul de drept englez, însă datorită faptului că activitatea reclamantului nu a împiedicat în nici un fel desfășurarea conferinței, că nu a comis nici un act care să incite la violență, pe fond, măsura luată în aceste circumstanțe de autoritățile publice este nejustificată.

În ceea ce privește România, o problemă asupra căreia Curtea s-a pronunțat în mai multe rânduri, a fost aceea a nemotivării reținerii sau arestării de către autoritățile statului, acestea din urmă mulțumindu-se să facă o trimitere generică la textul de lege aplicabil. În acest sens putem aduce în discuție cauza Hussain cu România în care reclamantul, deținut într-un centru special în vederea expulzării, nu a avut posibilitatea de a cunoaște motivul reținerii, durata acesteia și nici drepturile și obligațiile prevăzute străinilor aflați în astfel de situații, deși o astfel de comunicare era consacrată în dreptul intern în Legea 123/2001 privind regimul străinilor în România. În aceste condiții, Curtea a concluzionat că detenția reclamantului în Centrul de Tranzit Otopeni în perioada 1-17 august 2001 nu a fost conformă cu dreptul intern, fiind vorba de o violare a art. 5. Tot astfel, în cauza Tase cu România, Curtea a constat, că și în alte cauze în care pârât era statul român, că este contrară dispozițiilor legale naționale, practica obișnuită a procurorilor de a nu menționa motivele concrete pentru dispunerea măsurii arestării preventive, (în special în ceea ce privește pretinsul pericol pentru ordinea publică), deși obligativitatea motivării este consacrată expres în lege.

Pe lângă cele prezentate anterior, pentru ca o privare de libertate să fie compatibilă cu dispozițiile Convenției aceasta trebuie să aibă „o bază legală pe toată durata existenței ei”. În acest context vom analiza situația în care măsura privativă de libertate inițial a fost legală, însă și-a pierdut această calitate datorită expirării termenului pentru care autoritățile aveau temei legal de a reține o persoană. Astfel, cu prilejul cauzei K. F. cu Germania, Curtea a arătat că deși potrivit legislației germane durata maximă de a reține o persoană în scopul verificării datelor sale de identificare era de 12 ore, eliberarea reclamantulului s-a făcut cu o întârziere de 45 de minute. În consecință, atâta timp cât în dreptul intern durata măsurii privative de libertate are un caracter absolut și obligația de eliberare decurge din lege, o depășire a acesteia, chiar cu câteva minute, constituie o încălcare a dispozițiilor art. 5 din Convenție. De asemenea în cauza Labita cu Italia s-a constatat o violare a dispozițiilor europene, datorită faptului că eliberarea reclamantului s-a făcut cu o întârziere de zece ore din rațiuni administrative, respectiv absența angajatului de la registratura care avea îndatorirea de a verifica dacă reclamantul nu era acuzat într-o altă cauză.

Raportat la situația României, prezintă importanță cauza Konolos cu România în care Înalta Curte de Casație și Justiție a prelungit arestarea preventivă a reclamantului fără a menționa însă durata pentru care fusese prelungită. Analizând cauza din punct de vedere a dispozițiilor legale interne și a exigențelor art. 5 paragraful 1 din Convenție, Curtea a evidențiat că la data faptelor exista o decizie a Curții Constituționale, obligatorie pentru instanțele interne, ce impunea controlul legalității arestării preventive la fiecare 30 de zile până la soluționarea cauzei.

Accesibilitatea presupune posibilitatea oricărei persoane interesate de a lua la cunoștință de existența și conținutul unei legi, motiv pentru care, nu îndeplinește această condiție legislația secretă sau cea nepublicată. Astfel, în cauza Hilda Hafsteinsdóttir cu Islanda, Curtea a constatat că exigența legalității în raport cu art. 5 nu a fost respectată întrucât arestarea reclamantului s-a bazat pe o practică administrativă și nu pe dispoziții legale.

Previzibilitatea legii presupune ca aceasta să fie redactată cu suficientă claritate, astfel încât orice persoană să poată anticipa situațiile în care legea se aplică precum și consecințele faptelor sale. În dreptul nostru, prin Legea 24/2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, sunt consacrate anumite reguli care asigură respectarea condiției previzibilității.

O altă garanție împotriva arbitrariului la care vom face referire, este aceea a necesității sau proporționalității măsurii luate în raport cu circumstanțele cauzei. În jurisprudența C.E.D.O., necesitatea a fost apreciată ca un criteriu care justifică măsurile privative ori restrictive de libertate, dacă acestea sunt oportune, rezonabile, absolut necesare și strict cerute de împrejurările situației. În acest context, ilustrativă este hotărârea Curții în cauza Witold Litwa cu Polonia în care Curtea a reținut că detenția unei persoane reprezintă o măsură atât de gravă încât poate fi justificată numai dacă alte măsuri, mai puțin severe, s-au dovedit ineficiente pentru apărarea interesului urmărit.

Caracterele infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă în raport cu cadrul juridic particular

Calificată în literatura de specialitate drept cea mai gravă masură procesuală, arestarea preventivă constituie o măsură cu caracter excepțional, ce constă în privarea de libertate a unei persoane înainte de intervenirea unei hotărâri de condamnare, datorită unor rațiuni legate de desfășurarea normală a procesului penal.

Deoarece starea de detenție reprezintă o restrângere importantă a dreptului la libertate al persoanei, luarea măsurii arestării preventive nu se poate face în mod arbitrar, ci depinde de întrunirea mai multor condiții care au fost riguros stabilite atât în cuprinsul reglementărilor naționale, cât și în cele internaționale.

Așa cum s-a arătat în doctrină, această masură ridică probleme complexe de natură juridică, psihologică și socială, ea putând genera în privința individului o veritabilă prezumție de culpabilitate ce nu se conciliază întotdeauna cu principiul fundamental al prezumției de nevinovăție, dar mai ales ea poate incita judecătorul să pronunțe o pedeapsă cel puțin egală cu durata detenției preventive. Pornind de la aceste afirmații, trebuie subliniat faptul că arestarea preventivă, deși se aseamănă cu constrângerea realizată prin executarea pedepsei închisorii, reprezintă o măsură ce poate fi dispusă numai din rațiuni procesuale, pe perioada procedurii de tragere la răspundere juridică a persoanei bănuite de săvârșirea unei infracțiuni. Întrucât ea nu este o pedeapsă, ci are o natură esențial administrativ-procesuală, ea nu trebuie să dureze decât atât cât o cere necesitatea procesuală, motiv pentru care avantajele și inconveniențele arestării preventive trebuie cântărite totdeauna prin raportare concretă la gravitatea faptei și periculozitatea infractorului, astfel ca ea să își păstreze natura procesuală și să nu se transforme într-o sancțiune antecondamnatorie.

Având ca punct de plecare prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenția Europeană care admite privarea de libertate a unei persoane „dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”, în cele ce urmează vom trece la o analiză comparativă a reglementărilor naționale și a celor europene în materia arestării preventive.

Astfel, în deplină concordanță cu exigențele C.E.D.O., în legislația internă sunt consacrate o serie de garanții constituționale potrivit cărora „arestarea unei persoane este permisă doar în cazurile și cu procedura prevăzută de lege” (art. 23 alin. 2 din Constituție), iar restrângerea exercițiului unor drepturi deși posibilă, trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și să nu conducă la suprimarea libertății sau a dreptului protejat (art. 53 din Constituție). Tot astfel, în spiritul reglementărilor constituționale și europene, Codul de procedură penală consfințește caracterul de excepție al privării de libertate al persoanei în cursul procesului penal și stabilește expres și limitativ, în cuprinsul art. 143 și 148 Cod procedură penală, condițiile și cazurile care pot justifica măsura arestării preventive.

O primă condiție absolut necesară și obligatorie pentru luarea măsurii arestării preventive o reprezintă existența unui proces penal. Astfel, după cum au precizat judecătorii de la Strasbourg în hotărârea Ciulla versus Italia, orice reținere urmată de o aducere în fața unui judecător care vizează un alt scop decât declanșarea unei proceduri penale împotriva celui reținut, va fi considerată ca fiind contrară art. 5 paragraful 1 lit. c. În același sens, dreptul român consacra în art. 136 Cod procedură penală regula potrivit căreia măsura arestării preventive poate fi luată față de învinuit sau inculpat, calitate care după cum se știe, presupune existența unui proces penal început. De asemenea, în termeni succinți, Constituția României prevede în art. 23 alin. 4 că „arestarea preventivă se dispune de judecător numai în cursul procesului penal”, adică numai după începerea urmăririi penale și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.

Cea de-a doua condiție care va face obiectul analizei noastre o reprezintă existența unor motive verosimile de a bănui că persoana care urmează a fi privată de libertate a săvârșit o infracțiune. Sintagma „motive verosimile”, deși lipsită de exactitate la prima vedere, este o noțiune autonomă care a fost definită de Curtea Europeană în mai multe cauze în care a fost solicitată să se pronunțe. Acestea presupun existența unor fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune. Cu toate acestea, Curtea a arătat că ceea ce poate trece drept plauzibil depinde, totuși, de ansamblul circumstanțelor cauzei.

Spre deosebire de noțiunea consacrată în textul european a cărei definire a făcut obiectul jurisprudenței C.E.D.O., legiuitorul român a optat pentru definirea expresă a conceptelor de „probă” și „indicii temeinice” în chiar cuprinsul reglementărilor în care acestea sunt conținute. Astfel, potrivit art. 63 Cod procedură penală prin „probă” se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. Există indicii temeinice, în sensul art. 68¹ Cod procedură penală atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta. Spre deosebire de indiciile temeinice care sunt simple presupuneri sau bănuieli care permit formularea unei deducții logice privind aspecte ale rezolvării cauzei, probele se pot obține doar prin intermediul mijloacelor de probă și doar cu respectarea procedurii prevăzute de lege, aspect evidențiat de art. 64 alin. 2 Cod procedură penală potivit căruia, mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Prin urmare, luând în considerare toate cele expuse, apreciem eronate opiniile exprimate în doctrină conform cărora legislația națională asigură garanții suplimentare împotriva arbitariului datorită stabilirii exprese a temeiurilor de arestare în art. 148 Cod procedură penală. Aceste soluții reprezintă de fapt consecința directă și imediată a greșitei interpretări a dispozițiilor Convenției în sensul că simpla suspiciune privind săvârșirea unei infracțiuni este suficientă pentru dispunerea măsurii arestării preventive. De asemenea, deși Convenția nu consacră expres decât două dintre temeiurile de arestare, o parte dintre acestea au fost implicit definite și dezvoltate, făcând obiectul unei bogate jurisprudențe a instanței de la Strasbourg.

Încă de la o analiză succintă a acestei chestiuni se poate constata că legea română se află în neconcordanță cu cerințele art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenție. Deși, suntem de părere că la momentul redactării Convenției această distincție nu a făcut obiect de discuție, apreciem că arestarea unei persoane pentru simplul fapt că acțiunea săvârșită de aceasta se regăsește printre dispozițiile unui act normativ, ar putea altera caracterul de excepție în procesul penal al acestei măsuri.

CAPITOLUL AL II-LEA

SECȚIUNEA I

– REGLEMENTĂRI INTERNAȚIONALE

ÎN DREPTUL ROMÂN –

Constituția României prin art. 20 stabilește un principiu de incontestabilă actualitate și care exprimă într-o viziune modernă corelația dintre dreptul internațional și dreptul intern, cu aplicația sa specifică în domeniul drepturilor constituționale.

Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituției constă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor privind drepturile și libertățile cetățenești în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte. Este nominalizată Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ce privește celelalte documente internaționale se vorbește despre pacte și tratate, deși într-o viziune largă, științifică, pactele fiind tratate.

Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaționale, desigur celor cuprinse în tratatele ratificate de România, în situația în care s-ar ivi anumite nepotriviri, conflicte, necorcondanțe între ele și reglementările interne, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Trebuie menționat că această prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nefiind aplicabilă altor domenii.

Dispozițiile art. 20, în perspectiva aplicării lor, implică două consecințe majore.

O primă consecință privește chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna și obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută și le adoptă se corelează cu tratatele internaționale la care România este parte.

O a doua consecință privește autoritățile publice competente a negocia, încheia și ratifica tratatele internaționale, care vor trebui să manifeste o atenție sporită în observarea corelației dintre prevederile actului internațional și dreptul românesc, iar în situații mai dificil de depășit să se folosească procedeul rezervelor sau declarațiilor. În acest sens, art. 146 lit. b din Constituție stabilește competența Curții Constituționale a României de a controla constituționalitatea tratatelor și a altor acorduri internaționale, evident anterior ratificării lor. Această dispoziție trebuie corelată cu cea a art. 11 din Constituție, care face posibilă ratificarea unui tratat internațional ce ar cuprinde dispoziții contrare legii fundamentale doar după revizuirea Constituției.

De vreme ce aceste dispoziții se referă la toate tratatele internaționale, considerăm că cu atât mai mult că ele se vor aplica în materia tratatelor internaționale referitoare la drepturile omului.

SECȚIUNEA A II-A

– ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE

PRIVIND CONVENȚIA EUROPEANĂ

A DREPTURILOR OMULUI –

Feluri de deținere prevăzute de art. 5

Convenția Europeană a Drepturilor Omului admite privarea de libertate a unei persoane „dacă a fost arestată sau reținută în vederea audierii sale în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia” (art. 5 paragraful 1 lit. c al Convenției).

Dispoziția comentată se referă la reținerea și arestarea preventivă a unei persoane. Convenția permite luarea acestor măsuri numai în cadrul procesului penal, urmând ca după efectuarea cercetărilor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, la posibilitatea săvârșirii unei infracțiuni sau la intenția autorului de a fugi după săvârșirea unei infracțiuni, să se confirme sau să se infirme motivele reținerii și să se acționeze în consecință.

Deținerea în contextul dreptului penal

În privința primului motiv de privare de libertate, Convenția condiționează legalitatea acestei măsuri de existența unor motive verosimile de a bănui că o persoană a săvârșit o infracțiune. Noțiunea de motive verosimile a fost interpretată de Curte în sensul existenței unor date, informații, care să convingă un observator obiectiv, că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârșit o infracțiune. Aceste date nu trebuie să aibă aceeași forță ca cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a formula o acuzare, nefiind necesar ca persoana să fie într-un final și acuzată ori trimisă în judecată. Scopul reținerii este să se continue cercetările, urmând să se confirme sau să se infirme motivele care constituie temei al reținerii. Caracterul temeinic al acestor motive, necesar pentru a nu se lua măsuri arbitrare, urmează a fi stabilit în funcție de circumstanțele cauzei.

În legislația română (art. 143 Cod procedură penală), se prevede, ca și condiții generale, posibilitatea luării măsurii reținerii sau arestării preventive numai dacă există probe (ca elemente de fapt care servesc la constatarea existenței ori inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei – art. 63 alin. 1 Cod procedură penală) sau indicii temeinice că s-a săvârșit fapta prevăzută de legea penală (adică atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală, a săvârșit o faptă – art. 68/1 Cod procedură penală).

Deținerea în contextul dreptului civil

Art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că: „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.

Sensul esențial al prevederilor art. 5 este protecția individului împotriva arbitrarului autorităților statale și, totodată, asigurarea condițiilor pentru exercitarea altor drepturi și libertăți. Scopul principal al art. 5 este protejarea libertății și siguranței persoanei contra arestărilor și detențiilor arbitrare. Mergând pe aceeași linie, o altă hotărâre precizează că orice individ fie el liber sau deținut, are dreptul la protecția sa, adică să nu fie sau să nu rămână privat de libertatea sa, fără respectarea exigențelor cuprinse în paragraful 1 și, dacă se găsește în stare de arest sau detenție, are dreptul să beneficieze de diverse garanții cuprinse în paragrafele 2-5, în măsura în care sunt incidente în cauză.

Așadar, potrivit art. 129 alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătorul va pune în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor din proces, iar conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

Astfel, în situația în care unui reclamant, aflat în stare de deținere și lipsit de mijloace financiare, nu i s-a adus la cunoștință de către instanță dreptul său la asistență judiciară, anularea acțiunii sale pentru neplata unor taxe judiciare modice constituie o împiedicare de exercitare a dreptului de acces la justiție.

Garanții procesuale în cazul privării de libertate

Noțiunea de ,,celeritate” este o constantă a dreptului european, fiind reluată frecvent în textele Convenției și în jurisprudența Curții care, la rândul ei, este foarte strictă în privința respectării acestei garanții, atât în materie civilă cât și în materie penală. În art. 5 unde sunt reglementate modalitățile de trimitere în detenție preventivă, ideea sau exigența de ,,celeritate” este reluată de patru ori. Mai întâi, în paragraful 2 al art. 5 este inserată o garanție fundamentală care prevede că ,,orice persoană arestată trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt…asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa”. Mai apoi, paragraful 3 al art. 5 stipulează două garanții speciale, anume: aducerea celui arestat sau deținut ,,de îndată” (aussitôt, promptly) în fața unui judecător sau a altui magistrat, pe de-o parte și dreptul celui arestat sau deținut de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe parcursul procedurii, pe de altă parte. În fine, art. 5 prin paragraful 4 impune dreptul oricărei persoane private de libertate de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale.

Dreptul de a fi informat

Potrivit paragrafului 2 al art. 5 orice persoană are dreptul de a fi informată asupra motivelor arestării sale. În acest caz avem de-a face cu o garanție fundamentală, deosebită de garanțiile speciale cuprinse în paragraful 3. Cu toate că art. 5 paragraful 2 face trimitere numai la persoanele ,,arestate”, atât doctrina cât și jurisprudența Curții, afirmă în unanimitate că ,,arestarea” la care se face referire depășește cadrul unei măsuri cu caracter penal fiind vizate în realitate toate formele de privare de libertate a unei persoane, inclusiv în materie civilă. Astfel, spre deosebire de cazul celorlalte două garanții speciale, comunicarea motivelor detenției aplică tuturor categoriilor prevăzute în paragraful 1 din art. 5, iar nu numai persoanelor arestate sau deținute în virtutea punctului c).

Arestarea preventivă

Art.5 paragraful 3 consacră două garanții speciale pentru persoanele lipsite de libertate, anume dreptul de a fi adus de îndată în fața unui judecător sau a altui magistrat și dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat. În ceea ce privește aceste două garanții, domeniul lor de aplicare este precizat atât în textul tratatului, cât și în jurisprudență. Instanța europeană a statuat în una din primele sale hotărâri că această normă privește numai persoanele arestate sau reținute legal, în condițiile prevăzute la paragraful 1 lit. c, deoarece persoana a fost arestată sau reținută pentru a fi adusă în fața unei autorități judiciare competente, pentru că există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o asemenea faptă sau să fugă, după săvârșirea acesteia. În consecință, art. 5 paragraful 3 nu se aplică în cauzele în care este vorba despre măsuri de privare de libertate, luate în vederea garantării executării unei obligații prescrise de lege în sensul alineatului 1, cum ar fi detenția unei persoane în vederea extrădării (art. 5 §1 lit. f).

Habeas Corpus

Textul francez al Convenției prin folosirea adverbului ,,aussitôt”, evocă ideea de iminență, confirmând faptul că gradul de suplețe legat de noțiunea de ,,promptitudine” (promptness), este limitat. Scopul acestei exigențe este de a reduce la minim riscul arbitrariului, subliniindu-se astfel importanța dreptului la libertate. În 1988, Curtea a dat o hotărâre de principiu în acest sens, prin care a interpretat clauza ,,de îndată”, hotărând că o reținere de 4 zile și 6 ore, fără prezentarea la un judecător, depășește limitele stricte ale duratei permise de noțiunea de promptitudine. Acest principiu este reluat în mai multe hotărâri de către Curte. De exemplu, într-o hotărâre recentă, Medvedyev și alții cu Franța, Curtea a amintit că în ceea ce privește interpretarea art. 5 paragraful 3, trei mari principii izvorăsc din jurisprudența sa: interpretarea strictă a excepțiilor, regularitatea detenției și rapiditatea controlului jurisdicțional.

Comparând termenul ,,de îndată” utilizat în prima parte a art. 5 paragraful 3, cu exigența duratei rezonabile a măsurii arestării preventive, din cea de-a doua parte a articolului, vom constata că există o distincție netă între cele două. Cele două exigențe se deosebesc datorită faptului că noțiunea din prima parte a paragrafului 3 este mai strictă decât cea din partea a doua, care la rândul ei, după cum vom vedea este mai strictă decât cea din art. 6 paragraful 1. Mutatis mutandis, chiar dacă celeritatea se apreciază prin analizarea in concreto a fiecărei cauze, importanța acordată circumstanțelor concrete nu poate aduce atingere substanței dreptului protejat de art. 5 paragraful 3. Aceasta înseamnă că statele nu pot fi dispensate de obligația prezentării cu rapiditate a persoanei arestate în fața unei autorități judiciare.

De asemenea, din această prevedere rezultă o obligație pozitivă în sarcina statelor, aceea de a face posibil controlul judiciar, nu numai rapid ci și în mod automat și necondiționat. Aceasta înseamnă că persoana privată de libertate nu trebuie să formuleze o cerere în acest sens. Acest lucru este subliniat în mai multe hotărâri date împotriva României.

CAPITOLUL AL III-LEA

SECȚIUNEA I

– ASPECTE DE ORDIN CONSTITUȚIONAL. LIBERTATEA ȘI SIGURANȚA PERSOANEI ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI –

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului sunt nu numai o realitate, ci și finalitatea întregii activități umane, bineînțeles a aceleia progresiste și democratice. Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale ramificații și implicații teoretice, dar mai ales practice, este prezentă atât la nivelul preocupărilor fiecărui stat cât și la nivelul comunității umane internaționale.

Pornind de la definiția dată în literatura juridică de dl. prof. Muraru care spune că „drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective aparținând cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și legi", putem spune că instituția drepturilor și libertăților fundamentale își justifică deplin existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi prin importanța economică, socială și politică pe care o au. Aceasta justifică și interesul teoretic și practic al reluării în discuție a naturii juridice a drepturilor fundamentale.

Vom examina succint doar unele teorii privind natura juridică.

Cea mai răspândită teorie a fost și este teoria drepturilor naturale (Locke, Wolf, Bllakstone etc.). Această teorie consideră drepturile omului inalienabile, eterne proprii persoanei oricând și oriunde. Marele ei merit a fost acela de a despărți legea și drepturile omului de scolastica medievală. În această teorie se consideră că libertățile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetățeanul le dobândește în calitate de om, sunt opozabile statului și nu sunt stabilite deci prin legi, contracte etc.

O altă teorie a fost teoria individualistă (F. Bastiat, Laski, Chenan). Astfel, Esmeiu fundamentează diferențierea acestor drepturi și libertăți fundamentale de alte drepturi care erau creația societății, găsind că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur e o ființă reală, liberă și responsabilă. În teoria drepturilor reflexe nu se face deosebire de natură juridică între drepturile individuale și celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o creație a dreptului obiectiv. Totuși, Jellinek face o distincție pornind de la diferența dintre noțiunea de putere juridică și cea de posibilitate juridică. Astfel drepturile obișnuite ar conține în ele atât o posibilitate juridică cât și o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voință create exclusiv de lege care nu presupun și o activitate naturală garantată de lege.

Ca o trăsătură generală a multor teorii în privința naturii juridice a drepturilor omului este aceea că nu există deosebiri de natură juridică între drepturile fundamentale și celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.

Teoriile nihiliste, în spațiul cărora amintim și metoda „realistă" a lui Duguit, teoriile realiste apărute în peninsula Scandinavică, doctrina etatistă a lui Kelsen etc. neagă dreptul subiectiv reducându-l la dreptul obiectiv.

Deși se pleacă de la o bază comună și anume categoria drepturilor subiective, concluziile diferă. Precum spunea și prof. Muraru în lucrarea „Drept constituțional și instituții politice" drepturile și libertățile fundamentale sunt privite ca drepturi subiective. Într-o opinie plecându-se de la teza că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective și că aceste drepturi nu pot exista decât în cadrul unui raport juridic concret, se consideră că acest raport juridic concret este cetățenia ca raport juridic între persoana fizică, membru al societății date, și stat, în calitate de reprezentant juridic al societății, iar drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor constituie tocmai conținutul acestui raport. Bineînțeles, spune prof. Muraru, că drepturile fundamentale sunt drepturile subiective.

Putem, astfel, reține că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. Împreună cu celelalte drepturi subiective și cu îndatoririle corelative ele formează statutul juridic al cetățeanului.

Drepturile omului sunt astăzi asemuite, pe bună dreptate, cu religia sfârșitului de mileniu. Interesul și actualitatea unui asemenea demers sunt firești, știut fiind că în România, drepturile și libertățile cetățenești s-au caracterizat prin formalism și ineficiente, aproape jumătate de secol. Revoluția din 1989 a impus o reală deschidere spre statul de drept și democratic. În contextul acestei deschideri s-a elaborat Constituția României din 1991, o constituție ce încorporează eforturi și străduințe, dominate de bună credință și mai ales de a prefigura viitorul, perspectivele.

În exprimarea câtorva gânduri privind acest domeniu prof. I. Muraru s-a oprit la două explicații preliminare ce se impun. Prima în sensul că reglementarea juridică a drepturilor omului este prima tradiție de esența Constituției. Ca atare Constituția trebuie să cuprindă ca parte distinctă drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale. Este în afara oricărei îndoieli că valoarea drepturilor omului, clauze esențiale ale naturii cum le numea Rouseau se exprimă și se confirmă numai prin Constituție. O a doua explicație privește formularul. În mod curent se folosesc două exprimări: drepturile omului și drepturile cetățenești (deseori denumite și fundamentale).

În ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenești, doctrina românească de drept constituțional a adus importante precizări. Astfel s-a remarcat că drepturile fundamentale ale cetățeanului sunt drepturi vitale, fundamentale care prezintă o anumită importanță pentru însăși existența omului și afirmarea lui, fapt ce face ca ele să fie determinate pe baza unui proces de selecție, fiind selectate pe criteriul valoric și înscrise ca drepturi fundamentale.

Dacă drepturile și libertățile omului sunt cele enunțate și stabilite pe plan internațional, drepturile și libertățile cetățeanului reprezintă un concept cu conotații mult mai concrete, desprinse pe baza practicii.

Titlul al II-lea al Constituției României reglementează în capitolul Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului, corelându-le cu dispozițiile tratatelor internaționale privind drepturile omului. O primă categorie o formează inviolabilitățile, adică acele drepturi și libertăți care, prin conținutul lor, asigură viața, posibilitatea de mișcare liberă, siguranța fizică și psihică, precum și siguranța domiciliului persoanelor fizice. În această categorie includem: dreptul la viață, la integritate fizică, la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulație, dreptul la ocrotirea vieții intime, familială și privată, inviolabilitatea domiciliului. A doua categorie este formată din drepturile și libertățile social-economice si culturale, adică acele drepturi și libertăți care prin conținutul lor asigură condiții sociale și materiale de viață, educație și posibilitatea protecției acestora. În această categorie includem: dreptul la învățătură, dreptul la ocrotirea sănătății, la muncă și protecție socială, la grevă, la proprietate etc. O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice (dreptul de vot și dreptul de a fi ales), acele drepturi care prin conținutul lor, pot fi executate de către cetățeni numai pentru participare la guvernare. A patra categorie o formează drepturile și libertățile social politice, adică acele drepturi și libertăți care prin conținutul lor pot fi exercitate de către cetățeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale și spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi și libertăți asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor și opiniilor fapt pentru care deseori sunt numite libertăți de opinie. În fine, a cincea categorie, este formată din drepturile garanții, adică din acele drepturi care prin conținutul lor, joacă în principal rolul de garanții constituționale.

Constituția din 1991 a României a receptat „noua viziune", modernă și eficientă, asupra relației dintre reglementările juridice interne și internaționale. Patru mari principii constituționale, explicite motivează această afirmație și anume:

Angajamentul de a îndeplini întocmai și cu bună credință obligațiile ce revin din tratatele la care România este parte (art. 11 alin. 1 Constituție);

Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii fac parte din dreptul intern (art. 11, alin. 2);

Interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte;

Prioritatea reglementărilor internaționale privitoare la drepturile omului față de cele interne, în cazul în care între acestea apar neconcordanțe (art. 20, alin. 2).

SECȚIUNEA A II-A

– ASPECTE DE ORDIN CONSTITUȚIONAL COMPARAT. CONSTITUȚIA SPANIEI–

Așa cum arăta prof. Valentin Georgescu, constituționalismul românesc incipient se manifestă până în 1822 în cadrul unor tradiții bizantine. După 1822 s-au cristalizat odată cu unirea celor două țări românești primele acte constituționale: Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris, Constituția de la 1866 precum și cele care au urmat 1923, 1938, plus Constituțiile socialiste, pentru ca în anul 1991 constituționalismul românesc să cunoască una dintre cele mai importante perioade de dezvoltare.

Art. 5 al Constituției de la 1866, precum și celelalte articole din celelalte constituții românești, proclamă dreptul românilor la libertatea conștiinței, a învățământului, a presei și a întrunirilor. Constituția din 1923 a adăugat la sfera libertăților prevăzute de Constituția din 1866 și dreptul de asociere și a prevăzut că de drepturile și libertățile respective se bucurau toți românii fără deosebire de origine etnică, lingvistică sau religioasă. Legea fundamentală din 1948 a introdus restricții politice ale exercitării drepturilor electorale prevăzând că nu se bucură de dreptul de vot persoanele nedemne, declarate ca atare de organele în drept.

În Constituția din 1965 drepturile și libertățile cetățenești capătă o formulare liberală, statul garantând exercitarea deplină a acestora, fapt ce conferea legii fundamentale, aspectul formal al unei constituții modeme și democratice, în fapt regimul comunist era incompatibil cu exercitarea reală efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale.

Ceea ce aduce nou în privința restrângerii exercitării drepturilor Constituția din 1991 este compatibilitatea acesteia cu prevederile internaționale prin consacrarea expresă a restrângerii exercitării unor drepturi în art. 49. În conformitate cu acest articol, exercitarea unor drepturi și libertăți poate fi restrânsă numai prin lege și numai dacă se impune după caz pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății sau a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori a unui sinistru deosebit de grav.

Un articol asemănător art. 49 în celelalte acte fundamentale nu există.

În doctrină s-a exprimat opinia că ar fi trebuit să fie prevăzute în mod expres excepțiile legale în temeiul cărora libertatea individuală poate fi restrânsă. Spre deosebire de prevederile C.E.D.O., legea română din 1991 conține în articole separate dreptul de apărare (art. 24), dreptul la interpret (art. 127), dreptul la recurs (art. 128), ultimele două făcând parte din capitolul VI Autoritatea judecătorească care sunt în același timp garanții interne legate de libertatea și siguranța persoanei.

Constituția spaniolă are 169 de articole cu caracter juridic material; mai are ca anexe, numerotate separat, dispoziții adiționale (Paragrafe I – IV), Dispoziții tranzitorii (Paragrafele I – X), o Dispoziție derogatorie și o altă Dispoziție finală.

Drepturile fundamentale sunt riguros reglementate, chiar didactic, și sunt în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Convenția Europeană a Drepturilor Fundamentale și cu normele Uniunii Europene. Astfel, potrivit art. 13, alin. 2 dreptul cetățenilor rezidenți pe teritoriul Spaniei, de a avea în alegerile municipale dreptul de sufragiu activ (de a alege) a fost revizuit in 1992, conferindu-li-se acestora și dreptul la sufragiu activ (de a fi aleși).

Forma de guvernământ adoptată de Constituția Spaniolă este monarhia constituțională ereditară. Regele este capul Statului, simbolul unității și permanenței statale. El nu poate avea alte tribute afară de cele conferite în mod expres prin Constituție.

CAPITOLUL AL IV-LEA

SECȚIUNEA I

– ARESTAREA NELEGALĂ ȘI CERCETAREA NELEGALĂ – INSTITUȚIE A DREPTULUI PENAL ROMÂN – PARTEA SPECIALĂ –

Noțiune

În textul de lege sunt de fapt cuprinse trei infracțiuni distincte, și anume: arestarea nelegală, care constă în reținerea sau arestarea nelegală a unei persoane, apoi fapta de supunere a unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative în alt mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale și în sfârșit fapta de cercetare abuzivă, reprezentând folosirea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflate în procesul penal.

Conținutul legal

Infracțiunea de arestare nelegală și cercetare abuzivă este o infracțiune care face parte din grupul infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției, prevăzute în capitolul al II-lea, titlul al VI-lea, art. 266, Cod penal, partea specială, aceasta constând în două fapte prevăzute în același text: arestarea nelegală și cercetarea abuzivă. Arestarea nelegală constă în reținerea sau arestarea nelegală ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispozițiile legale. Cercetarea abuzivă constă în întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obținerea de declarații, precum și față de un martor, expert sau interpret.

Obiectul juridic special

Obiectul juridic special principal al infracțiunii de arestare ilegală și a celei de cercetare abuzivă îl formează relațiile sociale a căror formare și dezvoltare depinde de apărarea activității de înfăptuire a justiției penale contra abuzurilor săvârșite de către cei care participă la această activitate.

Întrucat prin săvârșirea faptelor incriminate în art. 266 Cod penal se aduce atingere nu numai valorii sociale a înfăptuirii justiției, ci și persoanei (în libertatea sa fizică sau psihică), infracțiunile de arestare nelegală și de cercetare abuzivă au ca obiect juridic secundar și adiacent și relațiile sociale ocrotite prin apărarea persoanei fizice.

Infracțiunile prevăzute în art. 266 Cod penal au, de cele mai multe ori, un obiect material care este corpul persoanei împotriva căreia se săvârșesc aceste fapte. Astfel, constituie obiect material corpul persoanei care este ilegal privată de libertate sau care este, în condiții ilegale, supusă la executarea pedepsei inchisorii sau a unei măsuri de siguranță ori educative care implică privare de libertate, ori al persoanei aflate în curs de urmărire penală sau de judecată, sau al martorului, expertului ori interpretului, asupra căruia se întrebuințează violențe.

Subiectul infracțiunii

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de arestare nelegală poate fi numai o persoană calificată, faptele de arestare nelegală și de cercetare abuzivă având caracterul unor infracțiuni proprii.

Arestarea nelegală în varianta tip (reținere sau arestare nelegală) poate fi săvârșită numai de către:

Un organ judiciar care are dreptul să ia măsura reținerii sau a arestării preventive (organele de urmărire penală sau judecătorul, după caz);

Organul care dispune arestarea în vederea executării pedepsei închisorii, prin emiterea mandatului de executare a închisorii (instanța de executare, potrivit art. 420 Cod procedură penală);

Organul de executare a mandatului de arestare sau a mandatului de executare a pedepsei închisorii (potrivit art. 152 Cod procedură penală și art. 422 Cod procedură penală);

Organele de la locurile de deținere care au însărcinarea de a primi și elibera deținuții (potrivit art. 422 Cod procedură penală).

Arestarea nelegală în varianta tip nu poate fi săvârșită de persoanele care au dreptul de a prinde un făptuitor în caz de infracțiune flagrantă, pentru a-1 conduce înaintea autorității (art. 465 Cod procedură penală).

Persoanele care nu au una din calitățile arătate mai sus și care privează de libertate o altă persoană nu comit o arestare nelegală, ci infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, conform art. 189 Cod penal.

Autor al infracțiunii de arestare nelegală în varianta asimilată (supunerea unei persoane la executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță, sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispozițiile legale), poate fi numai persoana ce desfășoară o activitate în unitățile în care se execută pedeapsa, măsura de siguranță sau măsura educativă.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de cercetare abuzivă poate fi numai o persoană care funcționează ca organ de urmărire penală – procurorul, potrivit art. 209 alin. 3 Cod procedură penală și organele de cercetare penală, potrivit art. 201 Cod procedură penală și art. 206-208 Cod procedură penală -, sau ca judecător în cadrul instanțelor de judecată, numai acestea putând lua declarații de la învinuit, inculpat ori martor sau îndruma efectuarea activității experților sau interpreților.

Infracțiunile de arestare nelegală și de cercetare abuzivă sunt susceptibile de participație penală, în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

Pentru existența coautoratului, însă, este necesar ca toți autorii să aibă calitatea cerută de lege la data comiterii infracțiunii de arestare nelegală sau de cercetare abuzivă.

Subiect activ al acestor infracțiuni poate fi și o persoană juridică, cu limitarile și în condițiile prevăzute în art. 191 alin. 1 Cod penal.

Subiectul pasiv al infracțiunii de arestare nelegală este statul, ca titular al valorii sociale a înfăptuirii justiției.

Subiect pasiv eventual al infracțiunii de arestare nelegală varianta tip (reținere sau arestare nelegală) poate fi orice persoană ce întrunește condițiile generale pentru a răspunde penal, iar în varianta asimilată, acesta nu poate fi decât o persoană condamnată la pedeapsa închisorii sau, respectiv, o persoană față de care s-a luat o măsură de siguranță, sau un minor față de care s-a luat o măsură educativă restrictivă de libertate.

Subiectul pasiv al infracțiunii de cercetare abuzivă în varianta tip, prevăzută în art. 266 alin. 2 Cod penal, poate fi numai o persoană care se află în curs de urmărire penală ori de judecată, deci numai o persoană care are calitatea de învinuit (art. 229 Cod procedură penală) sau de inculpat (art. 23 Cod procedură penală), iar în varianta asimilată, prevăzută în alin. 3 al art. 266 Cod penal, poate fi numai persoana care are în procesul penal calitatea de martor, expert, interpret.

Termenii de martor, expert, interpret au același înțeles ca în Codul de procedură penală.

Latura obiectivă

Elementul material. Arestarea nelegală și cercetarea abuzivă sunt incriminate, în cuprinsul aceluiași articol, ca infracțiuni distincte, după cum indică și denumirea marginală binomica a art. 266 Cod penal.

În primul alineat este incriminată fapta de arestare nelegală, în două variante: reținerea sau arestarea nelegală și supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative, în alt mod decât cel prevăzut în dispozițiile legale, iar în alin. 2 și 3, fapta de cercetare abuzivă, tot în două variante: întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflate în curs de urmărire penală ori de judecată, pentru obținerea de declarații, în alin. 2 și întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe față de un martor, expert ori interpret, în alin. 3.

Arestarea nelegală și cercetarea abuzivă constituie o variantă a abuzului în serviciu contra intereselor persoanei, deoarece subiectul activ nemijlocit este individualizat, fiind un anume funcționar public, iar urmarea imediată se răsfrânge în principal asupra bunei desfășurări a activității unor organe de stat care, în acest caz, sunt organe care înfăptuiesc justiția.

Infracțiunea de arestare nelegală în varianta tip, săvârșită prin reținere sau arestare nelegală, pentru a putea fi săvârșită, este necesar ca în prealabil să se fi săvârșit sau să existe presupunerea că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penala. Dacă această condiție nu este îndeplinită, acțiunea de privare de libertate a unei persoane nu constituie infracțiunea prevăzută în art. 266 alin. 1 Cod penal, ci, după caz, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189 Cod penal) sau infracțiunea de represiune nedreaptă (art. 268 Cod penal).

Elementul material descris în varianta de tip a arestării nelegale constă în acțiunea de a reține sau a aresta. ,,Reținerea" și ,,arestarea" au în art. 266 Cod penal același sens juridic ca și în Codul de procedură penală. Prin ,,reținerea" unei persoane se înțelege luarea (dispunerea) sau executarea măsurii preventive a reținerii în condițiile și cazurile prevăzute în Codul de procedură penală român.

Prin ,,arestarea" unei persoane se înțelege luarea (dispunerea) sau executarea măsurii arestării preventive (a mandatului de arestare), cât și dispunerea arestării în vederea executării pedepsei închisorii în condițiile și cazurile prevăzute în Codul de procedură penală român.

Elementul material al arestării nelegale există în caz de primire în locurile de deținere a unei persoane care nu este în situația legală de reținere sau arestare. Arestarea sau reținerea poate consta într-o acțiune sau într-o inacțiune (ex.: omisiunea de a elibera pe cel reținut sau arestat la expirarea termenului legal).

Elementul material al infracțiunii de arestare nelegală, săvârșită în varianta asimilată, constă în supunerea unei persoane la executarea în mod ilegal a unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative, privative de libertate.

Acțiunea de supunere la executare poate fi realizată atât prin acte comisive, cât și printr-o atitudine omisivă. ,,A supune" o persoană la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță ori educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispozițiile legale, înseamnă a impune acesteia un mod de executare contrar prevederilor legale.

,,Măsurile educative" la care se referă art. 266 Cod penal sunt internarea minorului într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ.

Elementul material al infracțiunii de cercetare abuzivă constă în acțiunea de a întrebuința fie promisiuni, fie amenințări, fie violențe împotriva unei persoane aflate în curs de urmărire penală ori de judecată sau împotriva unui martor, expert sau interpret.

În esență, elementul material al infracțiunii de cercetare abuzivă constă fie în acțiunea de a constrânge pe o persoană aflată în curs de urmărire penală sau de judecată, ori pe un martor, expert sau interpret pentru a face declarații, expertize ori interpretări pe care altfel nu le-ar fi făcut, constrângere realizată prin întrebuințare de amenințări sau violențe, fie în acțiunea de a face promisiuni pentru a determina acele persoane să facă declarative, expertizele sau interpretările dorite.

Comite această infracțiune ofițerul de poliție care, în timp ce-1 cerceta pe R.M., de exemplu, în legătură cu săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, 1-a lovit în mod repetat pentru a-1 determina să recunoască săvârșirea faptei, violențele exercitându-se mai înainte de a se fi început urmărirea penală, respectiv în cursul actelor premergătoare. De asemenea, fapta inculpatului, având calitatea de ajutor de șef de post la poliția unei comune, de a întrebuința violențe împotriva unei persoane în exercitarea activității de cercetare penală, pentru a obține de la aceasta o declarație de recunoaștere a unei fapte de furt, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cercetare abuzivă prevăzută în art. 266 alin. 2 Cod penal.

Prin art. 266 alin. 2 Cod penal se sancționează încălcarea dispozițiilor din art. 68 Cod procedură penală. Nu are nici o relevanță pentru existența infracțiunii dacă persoana față de care s-au întrebuințat promisiuni, amenințări sau violențe a dat sau nu declarația cerută sau dacă aceasta corespunde sau nu adevărului, deoarece pentru consumarea infracțiunii este suficientă numai folosirea acestor mijloace în scopul arătat.

Acțiunea de a întrebuința promisiuni, amenințări sau violențe privește, deci, procedee alternative, așa încât oricare dintre ele poate realiza elementul material al infracțiunii de cercetare abuzivă. Dacă aceeași persoană a întrebuințat mai multe dintre aceste procedee în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, va exista o singură infracțiune, însă pluralitatea procedeelor întrebuințate va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.

,,Promisiunile" întrebuințate pot fi referitoare la bani sau alte bunuri ori foloase materiale sau la alte avantaje ori favoruri, care pot privi sau nu situația învinuitului sau inculpatului în procesul în care se găsește acesta. ,,Întrebuințarea de amenințări" înseamnă folosirea de mijloace de constrângere psihică, de natură a provoca o stare de temere, sub stăpânirea căreia libertatea psihică a persoanei supuse amenințării este atinsă. ,,Întrebuințarea de violențe" înseamnă folosirea de mijloace de constrângere fizică, utilizarea forței proprii sau a altei energii, sub presiunea căreia persoana față de care acționează această forță, cu greu ar putea să se împotrivească. Folosirea actelor de violență constituie elementul material al infracțiunii de cercetare abuzivă, chiar dacă prin ele însele nu constituie faptă de lovire sau alte violențe (art. 180 Cod penal). În noțiunea de „violențe" intră și relele tratamente (de ex.: privarea persoanei de hrană ori de odihnă, supunerea la munci istovitoare sau alte acte cauzatoare de suferințe fizice). În acest caz, dacă este vorba de un învinuit sau de un inculpat, infracțiunea prevăzută în art. 266 Cod penal va intra în concurs cu cea prevăzută în art. 267 Cod penal.

Latura subiectivă

Forma de vinovăție a acestor infracțiuni este intenția directă sau indirectă.

Faptele de arestare nelegală și de cercetare abuzivă, săvârșite din culpă, nu sunt incriminate.

Există intenție când făptuitorul și-a dat seama de caracterul nelegal sau abuziv al acțiunii sale și a prevăzut rezultatul acesteia, rezultat pe care 1-a urmărit anume (intenție directă) sau, deși nu 1-a urmărit, a acceptat totuși riscul producerii lui (intenție indirectă).

Într-o altă opinie, s-a susținut că cercetarea abuzivă nu poate fi comisă decât cu intenție directă calificată prin scop (obținerea unei declarații sau efectuarea unui raport de expertiză sau traduceri).

Nu sunt prevăzute cerințe esențiale referitoare la mobil sau scop, cu excepția celui cerut pentru cercetarea abuzivă. Mobilul și scopul (cu excepția arătată) nu interesează pentru existența infracțiunii de arestare nelegală sau de cercetare abuzivă, ci doar pentru stabilirea gradului de pericol social concret al faptei comise de agent și la individualizarea pedepsei.

Forme. Modalități. Sancțiuni

Forme

Arestarea nelegală și cercetarea abuzivă fiind infracțiuni comisive cu execuție lentă și intenționate, săvârșirea lor este susceptibilă de faza actelor preparatorii și a tentativei, dar aceste faze nu sunt incriminate. Actele preparatorii pot fi însă pedepsite ca acte de participație, în cazul în care fapta în vederea căreia s-au efectuat, s-a săvârșit și sunt comise de alte persoane decât autorul.

Fiind infracțiuni de pericol, acestea se consumă de îndată ce s-au săvârșit acțiunile care constituie elementul material și au fost îndeplinite cerințele esențiale prevăzute în norma de incriminare.

Arestarea nelegală are caracter de infracțiune continuă deoarece, după atingerea momentului în care fapta s-a consumat, activitatea de reținere sau de arestare, adică privarea de libertate a persoanei reținute sau arestate, implicit urmarea imediată, se prelungesc în timp până la redarea libertății acestei persoane sau până la legalizarea reținerii sau arestării.

Arestarea nelegală se epuizează deci în momentul în care lipsirea de libertate ilegală încetează.

Modalități

Dacă în momentul consumării infracțiunii sau înainte de epuizarea ei, survin alte urmări cu relevanță penală, va exista un concurs de infracțiuni între infracțiunea de arestare nelegală și infracțiunea care a dat loc urmării complementare.

Cercetarea abuzivă poate prezenta caracterul de infracțiune continuată, prin repetarea actelor de promisiune, amenințare sau violență în baza aceleiași rezoluții, situație în care fapta se va epuiza în momentul îndeplinirii ultimului act de promisiuni, de amenințări ori de violențe.

Sancțiuni

Arestarea nelegală se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Pentru infracțiunea de cercetare abuzivă (varianta de tip și asimilată), pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 1 la 5 ani.

Persoana juridică se sancționează cu amendă cuprinsă între 5.000 lei și 600.000 lei, potrivit art. 71l alin. 2 Cod penal.

SECȚIUNEA A II-A

– PRINCIPIILE ÎNSCRISE EXPRES CA REGULI DE BAZĂ ÎN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ –

Principiul legalității procesuale

Această regulă este reglementată de art. 2 alin. 1 Cod procedură penală, care prevede că „procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.”

Conform regulii enunțate, principiul legalității se aplică atât în cursul urmăririi cât și al judecății, acest principiu verificându-se în raport cu toate normele care reglementează un act și nu numai în raport cu o anumită dispoziție legală.

Întregul procesul penal este o activitate reglementată de lege, în sensul că toate activitățile participanților în cadrul acestuia se realizează doar în conformitate cu dispozițiile legii.

Acest principiu este necesar să se regăsească în orice activitate judiciară regăsindu-se în Constituție. Art. 51 al legii fundamentale prevede că respectarea Constituției și a supremației legii este obligatorie, astfel încât art. 2 Cod procedură penală, devine o aplicare într-un domeniu concret a unui principiu cu aplicabilitate generală.

Respectarea legislației se aplică pe toată durata procesului penal oglindindu-se în sarcinile organelor judiciare (procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, iar între parchete și instanță există un control reciproc (control încrucișat).

Legalitatea substanțială presupune legalitatea incriminării și sancțiunilor de drept penal, verificându-se în raport cu toate normele care reglementează un act, garanții procesuale, sancțiuni juridice care intervin în caz de nerespectare și răspundere penală, civilă, administrativă, disciplinară a unor subiecți care încalcă acest principiu.

Principiul legalității presupune deci, ca întreaga desfășurare procesuală, toate activitățile participanților la procesul penal, să aibă loc și să se realizeze numai în conformitate cu dispozițiile legii, consecința efectuării unui act de procedură cu nerespectarea dispozițiilor legale, fiind nulitatea acelui act și necesitatea refacerii lui.

Principiul aflării adevărului

Art. 3 Cod procedură penală enunță: „În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.”

Această regulă este reluată sub alte forme și de alte dispoziții ale Codului de procedură penală precum art.67 Cod procedură penală în baza căruia părțile pe tot parcursul procesului penal pot solicita administrarea unor probe ce pot ajuta organele judiciare la stabilirea situației de fapt reale și implicit la aflarea adevărului.

A afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordanță deplină între situația de fapt, așa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei și concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la împrejurările respective. De asemenea, presupune cunoașterea realității situației de fapt și toate împrejurările referitoare la persoana făptuitorului.

Adevărul trebuie dovedit și descoperit sub toate aspectele. Ceea ce influențează aflarea adevărului este sistemul probator, constatarea existenței sau inexistenței faptei, forma de vinovăție, mobilul și scopul, concordanța între situația de fapt și concluziile organelor judiciare.

Adevărul judiciar presupune concordanța care se realizează între aspecte reținute de organe judiciare și care determină convingerea, probele strânse și administrate în speță, diferit de adevărul obiectiv.

Principiul aflării adevărului este completat cu diferite dispoziții legale dintre care, poate cea mai importantă este aceea din art. 1 Cod de procedură penală, conform căreia procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Principiul garantării libertății persoanei

Art. 23 din Constituție prevede că libertatea individuală a persoanei este inviolabilă, această reglementare regăsindu-se în art. 5 Cod procedură penală: „În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată de libertate în alt mod și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertății consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanței competente, potrivit legii. Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege.”

Garanțiile procesual penale ale libertății persoanei pot îmbrăca diferite forme, dar ele pot fi grupate în funcție de câteva aspecte semnificative:

Măsurile preventive pot fi dispuse în condiții strict enumerate de lege;

Măsurile de prevenție sunt dispuse de organe judiciare specializate (atribuțiile celor mai calificate organe);

Măsurile preventive sunt limitate ca timp, și pot fi înlăturate atunci când nu mai sunt întrunite temeiurile care au justificat măsura.

Libertatea persoanei este un drept fundamental al omului cu o valoare socială de mare importanță – reținerea, arestarea preventivă se pot disune decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege – măsurile preventive au o durată diversificată în funcție de caracterul lor limitat în timp – libertate provizorie – revocare sau înlocuire.

Principiul garantării dreptului de apărare

Acest principiu are o consacrare națională cât și internațională.

În dreptul intern, art. 24 din Constituție instituie ca regulă fundamentală a activității judiciare acest drept, textul legii fundamentale prevăzând că dreptul la apărare este garantat, iar în tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistați de un avocat, ales sau numit din oficiu, fapt confirmat și de art.6 Cod procedură penală: „Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligația să-l încunoștințeze, de îndată și mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligația să încunoștiințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condițiile și în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.”

La nivel internațional art. 6 C.E.D.O. obligă organele judiciare ale statelor semnatare să garanteze dreptul persoanei de a avea acces la o justiție echitabilă.

Componenta ce mai importantă a dreptului la apărare este asistența juridică, legislația internă respectând acest drept prin art.6 Cod procedură penală care obligă organele judiciare să aducă la cunoștința învinuitului, înainte de a i se lua prima declarație, că are dreptul de a fi asistat de un avocat. Mai mult, chiar în situația în care învinuitul este reținut, arestat în altă cauză, minor, militar sau ori de câte ori se apreciază a fi necesar (art.171 Cod procedură penală) asistența juridică este obligatorie.

Dreptul la apărare poate îmbrăca următoarele aspecte:

Partea își poate apăra singură interesele (situațiile în care asistența juridică nu este obligatorie) legea procesual penală instituind o serie de drepturi și garanții procesuale care îi permit acest lucru;

Organul judiciar este obligat să ia în considerare aspectele în favoarea fiecărei părți;

În anumite situații asigurarea dreptului la apărare este obligatoriu.

Trăsăturile esențiale ale dreptului la apărare sunt următoarele:

Dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului;

Dreptul la apărare este garantat tuturor părților;

Poate îmbrăca forme multiple raportat la faza în care se află procesul penal prin independența instanței, prin căile de atac, prin ierarhia instanțelor sau modul de organizare al instanțelor etc.

Art. 6 alin. 2 și 3 C.E.D.O. stipulează că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată a fi nevinovată, având dreptul să fie informată în termenul cel mai scurt asupra naturii și cauzei acuzației reținute împotriva sa, să dispună de timpul și înlesnirile necesare exercitării apărării sale, să se apere (singur sau de un apărător), să asculte sau să ceară ascultarea unor martori (sau astfel spus dreptul de a solicita administrarea de probe).

Toate aceste drepturi ce acționează în mod interdependent sunt o garanție că fiecare parte a unui proces penal va avea parte de un proces echitabil.

Principiul prezumției de nevinovăție

Art.52 din Codul de procedură penală stipulează: „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.”

Prezumția de nevinovăție garantează protecția persoanelor în procesul penal împotriva arbitrariului în stabilirea și tragerea la răspundere penală.

Pe de altă parte, acest principiu îl scutește pe inculpat de a-și dovedi nevinovăția, stabilind acuzatorului sarcina de a proba vinovăția prin mijloacele de probă reglementate de lege.

Astfel, conform art. 66 Cod procedură penală, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa. În cazul când există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Prezumția de nevinovăție poate fi interpretată și ca o regulă conform căreia nici o persoană nevinovată nu poate fi trasă la răspundere penală. Această prezumție este însă relativă, putând fi răsturnată prin probe care atestă vinovăția fără nici un dubiu. Atunci când probele administrate într-o cauză lasă loc de îndoială în ceea ce privește vinovăția persoanei cercetate, prezumția de nevinovăție nu este răsturnată urmând a se face aplicarea regulii conform căruia orice dubiu profită învinuitului sau inculpatului (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo – orice îndoială este în favoarea inculpatului – se referă numai la situații de fapt nu și la interpretarea normelor juridice și nici a dispozițiilor cu caracter echivoc dintr-o hotărâre. Această regulă este strâns legată de aflarea adevărului, stând la baza tuturor garanțiilor procesuale legate de protecția persoanei în procesul penal și garantând protecția persoanei împotriva arbitrariului în stabilirea și tragerea la răspundere penală.

SECȚIUNEA A III-A

– MĂSURILE PREVENTIVE. NOȚIUNEA DE MĂSURĂ PROCESUALĂ ȘI FELURILE ACESTEIA –

Noțiune

Având în vedere specificul obligațiilor ce decurg din exercitarea acțiunii civile în cadrul proceslui penal și ținând seama de necesitatea asigurării unei mai bune desfășurări a acțiunilor ce se întreprind în rezolvarea cauzelor penale, este necesară, uneori, luarea anumitor măsuri procesuale.

În literatura de specialitate, măsurile procesuale sunt definite ca instituții de drept procesual penal care constau în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal.

Într-o altă definiție se arată că prin măsura procesuală se înțelege mijlocul de constrângere prin care organul judiciar asigură îndeplinirea de către părți și celelalte persoane care participă la proces, a obligațiilor lor procesuale și garantează executarea pedepsei și recuperarea pagubei produse prin infracțiune.

Ambele definiții surprind esența conținutului măsurilor procesuale, dar, în opinia noastră, ar putea fi formulată într-o definiție mult mai sintetică, prin care să se exprime natura și funcționalitatea acestor instituții de drept procesual penal.

Măsurile procesuale sunt mijloace de privațiune ori de constrângere puse de lege la dispoziția organelor judiciare, prin care se asigură desfășurarea normală a procesului penal, adică îndeplinirea obligațiilor procesuale, garantarea executării pedepsei și a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Măsurile procesuale sunt instituții de drept procesual penal folosite de organele judiciare în vederea desfășurării normale și eficiente a urmăririi penale și judecății. Funcționalitatea lor constă în a preveni sau înlătura împrejurările care împiedică realizarea în bune condiții a procesului penal.

În cursul procesului penal pot surveni impedimente, obstacole sau dificultăți de natură a periclita eficacitatea activității judiciare. Astfel, dacă nu se iau măsuri, învinuitul sau inculpatul ar putea săvârși în continuare alte infracțiuni după cum ar putea să îngreuneze stabilirea adevărului prin ștergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau mijloace de probă materiale sau chiar să dispară încercând să zădărnicească aplicarea sancțiunii penale. În alte situații sunt necesare măsuri care să evite riscul ca executarea silită a celor obligați la suportarea despăgubirilor civile sau a pedepselor la amendă să nu aibă eficacitate.

Pentru a se evita inconvenientele de felul celor arătate mai sus, în legea de procedură au fost instituite măsurile procesuale ca mijloace care asigură eficiența procesului penal.

Măsurile procesuale nu fac parte din desfășurarea activității principale a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activități adiacente celei principale.

Intervenția reală și efectivă a măsurilor procesuale se manifestă numai dacă în procesul penal apar dificultăți, greutăți ori se profilează situații a căror evitare impune luarea lor.

Este posibil ca desfășurarea cauzei penale să nu necesite luarea unor măsuri procesuale, ceea ce demonstrează că instituția nu intră obligatoriu în fondul principal al activităților legate de rezolvarea cauzei.

Cele mai multe măsuri procesuale constau în privațiuni sau constrângeri mai mult sau mai puțin drastice. Constrângerea sau privațiunea este evident foarte severă când vizează starea de libertate, unul dintre cele mai importante drepturi ale persoanei, mai ales când privarea de libertate poate deveni mai îndelungată (în cazul prelungirii unei stări de arestare preventivă a inculpatului.)

Datorită obiectului și funcționalităților măsurile procesuale pot fi dispuse și folosite de organul judiciar numai în cadrul procesului penal.

Măsurile procesuale fiind legate de buna desfășurare a procesului penal nu se justifică nici dincolo de epuizarea activității judiciare.

În mod excepțional pentru anumite rațiuni și în condiții strict limitate de lege este posibil ca unele măsuri procesuale să se mențină temporar și după stingerea procesului penal. Astfel, procurorul poate dispune menținerea măsurilor de asigurare și după încetarea urmăririi penale (art. 245 Cod procedură penală) la fel, când în urma achitării inculpatului și nesoluționării acțiunii civile potrivit art. 346 alin. 4 Cod procedură penală, procesul penal ia sfârșit, măsurile asiguratorii se mențin (art. 356 alin. 3 Cod procedură penală). În ambele cazuri măsurile procesuale menținute produc efecte juridice cel mult 30 de zile, după care încetează de drept.

Felul măsurilor procesurale

Măsurile procesuale se diferențiază după anumite criterii de clasificare.

O împărțire a măsurilor procesuale avută în vedere de către toți autorii, are drept temei de sistematizare valoarea socială asupra căreia se îndreaptă acestea. Sub acest aspect măsurile pot fi personale sau reale. Sunt măsuri procesuale cu caracter personal, oricare măsură preventivă privativă de libertate, măsurile de ocrotire precum și măsurile procesuale de siguranță care pot fi luate în cursul procesului penal potrivit art. 162 Cod procedură penală. Dimpotrivă, restrângerile vizând anumite bunuri sau relații față de ele constituie măsuri reale – sechestrul asigurator, poprirea, inscripția ipotecară, restituirea lucrului, restabilirea situației anterioare.

Dintre clasificările măsurilor procesuale cea mai importantă este cea dată de Codul de procedură penală. Legea împarte aceste măsuri în măsuri preventive și alte măsuri procesuale.

Măsurile preventive reprezintă măsurile procesuale cele mai drastice datorită faptului că se referă la restrângerea în condițiile legii a libertății persoanei. În cea de a doua categorie intră celelalte măsuri care au ca obiect asigurarea unei ocrotiri procesuale. Într-un fel sau altul, aceste măsuri pot ocroti societatea dar și pe învinuit sau inculpat (în cazul unui tratament medical obligatoriu ori a unei internări medicale provizorii); de asemenea, sunt apărate interesele unei persoane neajutorate în cazul măsurilor de ocrotire și sunt promovate interesele părții civile în cazul măsurilor asigurătorii, a restituirii lucrurilor și a restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

Măsurile sunt preventive fiindcă funcționează în vederea înlăturării unor pericole. Pentru luarea unor măsuri preventive există:

Condiția generală: pentru ca pericolul care ar amenința buna desfășurare a procesului penal să poată duce la luarea unei măsuri preventive trebuie ca fapta care formează obiectul procesului penal să fie o infracțiune sancționată de lege cu pedeapsa închisorii. În caz de concurs de infracțiuni pus în sarcina aceluiași învinuit sau inculpat, este suficient ca una din faptele aflate în concurs să fie sancționată de lege cu închisoarea pentru a se putea lua o măsură preventivă. Când o infracțiune săvârșită în străinătate este urmărită de organele judiciare din țara noastră, pentru luarea măsurilor preventive se va ține seama de legea cea mai blândă.

Condiția specială: luarea măsurilor preventive este special condiționată de competența organului judiciar care dispune asupra luării măsurii.

Potrivit dispoziției art. 136 alin. 3 Cod procedură penală, măsura preventivă a reținerii poate fi luată de către organul de cercetare penală, deci și de procuror atunci când efectuează personal urmărirea penală (art. 209 Cod procedură penală). Textul nu atribuie instanței judecătorești competența de a lua măsura reținerii, deoarece o asemenea dispoziție ar fi contravenit dispozițiilor art. 31 din Constituție; de altfel instanța, atunci când simte nevoia să ia o măsură preventivă privativă de libertate, poate dispune arestarea preventivă (art. 299 alin. 2 și art. 388 Cod procedură penală)

Criteriile care trebuie avute în vedere la luarea și alegerea măsurii preventive sunt enumerate în dispoziția din ultimul aliniat al art. 136 Cod procedură penală. Aceste criterii privesc: scopul ce se urmărește prin luarea măsurii respective, gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.

Prin scopul ce se urmărește se înțelege ce pericol anume trebuie să fie preântâmpinat sau înlăturat, organul judiciar fiind obligat să aleagă măsura potrivită pentru atingerea acelui scop.

Prin gradul de pericol social al infracțiunii se înțelege gravitatea faptei imputate în raport cu încadrarea legală și cu împrejurările concrete în care a fost comisă.

În ceea ce privește condiția personală a învinuitului sau inculpatului (sănătate, vârstă, antecedente sau alte situații), aceasta servește ca un criteriu complementar față de primele criterii.

Natura juridică a măsurilor preventive și fundamentarea concepțiilor asupra acestora

Cu toate că are marele ei neajuns – lipsirea de libertate a individului -, rațiunile existenței arestării preventive nu pot fi contestate, neputându-se găsi alte instrumente procesuale prin care să se realizeze scopul ei de împiedicare a sustragerii infractorului de la tragerea la răspundere penală, de apărare socială împotriva unor indivizi periculoși și de realizare a ordinii juridice.

Arestarea preventivă are o natură legală și derivă din dreptul statului de a trage la răspundere persoanele care încalcă legea penală.

Deși implică o constrângere asemănătoare cu cea care rezultă din executarea pedepsei închisorii, arestarea preventivă se deosebește de pedeapsa închisorii, întrucât se ia numai în mod excepțional, în vederea realizării scopului procesului penal.

În literatura de specialitate s-a subliniat că arestarea preventivă nu are caracter infamant ci este custodia honesta și că nu are caracter propriu-zis jurisdicțional, ci are o natură administrativ-procesuală, chiar și atunci când este ordonată jurisdicțional.

Dispoziții generale privind măsurile preventive

Între măsurile procesuale un loc important ocupă măsurile de prevenție prevăzute de articolul 136 Cod procedură penală. Aceste măsuri sunt: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă.

Măsurile preventive vizează starea de libertate a individului sau a inculpatului și au drept efect fie privarea de libertate (reținere, arestare), fie restrângerea libertății de mișcare (obligarea de a nu părăsi localitatea), reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 23 din Constituție privind garantarea libertății individuale.

În concepția juridică din ultimele decenii a devenit o opinie de necontestat că libertatea persoanei trebuie garantată de legislația oricărui stat. Dispozițiile care permit privarea de libertate ca sancțiune de natură penală sau ca măsură judiciară urmează să corespundă unor standarde de largă aplicabilitate înscrise în diverse documente internaționale.

În materia măsurilor preventive, un document internațional care stă la baza reglementărilor din legislațiile procesual penale europene este ”Convenția europeană a drepturilor omului” semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. În art. 5 al acestei convenții se stipulează principiul general că ”nimeni nu poate fi privat de libertate” și se înscriu și excepțiile la această regulă printre care și arestarea preventivă.

Din prevederile Convenției europene se degajă și câteva idei generale dintre care menționăm:

Privarea de libertate în principiu nu poate fi dispusă decât de un magistrat;

Privarea de libertate urmează să asigure infractorului ajungerea în fața organului competent să-l tragă la răspundere penală pentru fapta săvârșită;

Privarea de libertate trebuie să fie limitată în timp, în așa fel încât până la soluționarea definitivă a cauzelor penale, măsurile de prevenție să aibă o durată cât mai scurtă;

Privarea de libertate trebuie să poată fi înlocuită în anumite condiții legale cu alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfășurare a cauzei penale fără menținerea stării de arest, inculpatul putând fi eliberat (în condiții de control judiciar, pe cauțiune etc.)

Privareade libertate trebuie să poată fi contestată de cel arestat în fața judecătorului, cei interesați având la îndemână posibilitatea folosirii unor căi de atac.

Scopul măsurilor preventive este acela de a se asigura buna desfășurarea a procesului penal și de a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Alegerea masurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.

Pentru a putea fi luată o măsură preventivă împotriva învinuitului sau inculpatului, legea cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

Infracțiunea cu privire la care se dispune luarea măsurii preventive să fie sancționată cu închisoarea sau detențiunea pe viață; condiția se realizează și în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda, cu excepția arestării preventive unde legea prevede în mod expres în art. 136 alin. 6 Cod procedură penală că această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii;

Să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală; potrivit art.681, sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză există presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a savârșit fapta;

Să existe vreunul din următoarele cazuri prevăzute de art. 148 lit. a-f:

Inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;

Inculpatul a încălcat, cu rea-credinta, masura obligarii de a nu parasi localitatea sau tara ori obligatiile care ii revin pe durata acestor masuri;

Există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;

Există date că inculpatul pregătește săvâșirea unei noi infracțiuni;

Inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune;

Există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta;

Inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publicăa.

Învinuitul sau inculpatul să fie ascultat numai în prezența apărătorului;

În cadrul criteriilor complementare, scopul măsurii de prevenție nu se confundă cu scopul general fixat în art. 136 alin. 1. Scopul general al măsurii de prevenție este fixat în raport cu o anumită persoană și cu împrejurările concrete ale unei cauze penale. Spre exemplu, scopul special al unei măsuri de prevenție ar putea fi crearea condițiilor unui contract permanent și sigur al organului judiciar cu învinuitul în cazul obligării de a nu părăsi localitatea. Desigur că acest scop special se subsumează scopului general al măsurilor de prevenție.

În cazul criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunii nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii acesta fiind exprimat prin limite de pedeapsă prevăzute în art. 148. În cadrul acestor criterii, pericolul social trebuie privit prin prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei, cumar fi: frecvența infracțiunii în raza teritorială în care își desfășoară activitatea organul judiciar, starea de tulburare a publicului, cu alte cuvinte se ține seama de rezonanțele ulterioare comiterii infracțiunii.

Împotriva persoanelor juridice se pot distinge următoarele măsuri preventive, conform art. 4795 alin. 1:

Suspendarea procedurii de dizolvare;

Suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice;

Interzicerea nor operațiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvența persoanei juridice;

Interzicerea de a încheia anumite acte juridice stabilite de organul judiciar;

Interzicerea de a desfășura activități de natura celor în exercițiul sau cu ocazia cărora a fost comisă infracțiunea.

Măsurile pot fi dispuse de către judecător, în cursul urmăririi penale (prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu), la propunerea procurorului, sau de către instanță, în cursul judecății, cu îndeplinirea următoarelor condiții:

Să existe motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârșit o faptă prevăzută de legea penala;

Să se asigure buna desfășurare a procesului penal.

Măsurile preventive se pot dispune pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea acestora; fiecare prelungire nu poate depăși 60 de zile.

Persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauțiuni al cărui cuantum nu poate fi mai mic de 5000 de lei în vederea asigurării respectării măsurilor preventive dispuse.

În vederea garantării libertății persoanei, legislația noastră prevede că măsurile de prevenție se iau, de regulă, de către judecător sau instanța de judecată (în funcție de faza în care se află procesul penal) și procuror, singura măsură pe care o pot lua organele de cercetare penală fiind reținerea pe cel mult 24 de ore.

Anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 356/2006, măsurile preventive constând în obligarea de a nu părăsi localitatea, respectiv obligarea de a nu părăsi țara, puteau fi dispuse, în cursul urmăririi penale numai de către procuror. În acest mod, în ipoteza soluționării de către judecător a unei cereri de înlocuire a arestării preventive cu una dintre cele două măsuri, putea fi invocată excepția imposibilității dispunerii de către judecător a restrângerii libertății de mișcare a învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale.

Argumentul uzitat pentru ca judecătorul să poată dispune obligarea de a nu părăsi localitatea ori țara constă în raționamentul a fortiori, în conformitate cu care, dacă judecătorul putea dispune, prin intermediul intituției prelungirii măsurii preventive respective, obligarea învinuitului de a nu părăsi localitatea ori țara pentru un termen maxim de 1 an sau 2 ani, avea dreptul și de a dispune în acest sens și pentru primele 30 de zile.

Măsura arestării preventive poate fi luată, ca urmare a modificărilor constituționale intervenite, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, numai de către judecător.

În considerarea rațiunilor invocate pentru ipoteza în care se dispune obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi țara, se impunea modificarea art. 136 alin. 5, după cum urmează: „măsura prevăzută în alin. 1 lit. d poate fi luată de judecător, în cursul urmăririi penale, sau de instanța de judecată, în cursul judecății".

Din economia dispozițiilor legale (art. 143-160) rezultă că măsurile de prevenție pot fi luate prin: ordonanță de către organul de cercetare penală; ordonanță de către procuror; hotărârea instanței de judecată (sentință/decizie sau încheiere). Față de reglementările intervenite în anul 2003, observăm că a fost înlăturată posibilitatea procurorului de a lua o măsură de prevenție prin rechizitoriu, știut fiind că arestarea preventivă este de competența instanței de judecată.

Art. 137 conține dispoziții generale privind cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă. Sunt prevăzute o serie de dispoziții comune tuturor măsurilor preventive precum și dispoziții specifice. Astfel, în cuprinsul actului prin care se dispune oricare dintre cele patru măsuri preventive, se vor indica: fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită. în ipoteza reținerii și arestării preventive, actul prin care se iau aceste măsuri trebuie să indice, suplimentar, cazul prevăzut în art. 148, precum și temeiurile concrete din care rezultă existența acestuia. În cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, actul prin care se ia această măsură trebuie să indice temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii, fără a se face referire la vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 (neexistând prevederi legale care să instituie această condiție pentru luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara).

Potrivit art. 137 alin. 2, în cazul când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, este prevăzută obligația judecătorului, de a încunoștința despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru al familiei celui arestat ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces verbal.

Cel reținut poate să ceară să fie încunoștințat despre măsura luată una din persoanele arătate mai sus, iar cererea sa se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepțional, dacă organul de cercetare penală apreciază că acest lucru ar afecta urmărirea penală, îl informează pe procuror, care va decide cu privire la înștiințarea solicitată de reținut.

Încetarea de drept a măsurilor preventive

În timp ce revocarea măsurilor de prevenție este un act procesual a cărui oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor de prevenție este un obstacol legal împotriva menținerii acestora. Așadar, ori de câte ori legea prevede că măsura preventivă încetează de drept, organul judiciar este obligat să dispună desființarea măsurii.

Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute în art. 140.

În primul rând, măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare.

Se poate spune că au expirat termenele prevăzute de lege în cazurile în care măsurile de prevenție au fost dispuse pe durata maximă a termenelor prevăzute de lege; spre exemplu, măsura arestării preventive a învinuitului încetează de drept când a fost luată pentru 10 zile și acest termen a expirat.

Durata arestării inculpatului este de cel mult 30 de zile și la expirarea acestui termen, în cursul urmăririi penale, dacă se dorește menținerea acestei măsuri instanța are obligația constituțională să decidă prelungirea arestării.

Când organul judiciar dispune luarea măsurii preventive pe un termen mai mic decât termenul maxim prevăzut de lege și acest termen fixat de organul judiciar s-a scurs, se poate spune că măsura de prevenție a încetat de drept, deoarece a expirat termenul stabilit de organul judiciar. De exemplu, organul judiciar a dispus arestarea învinuitului pe o durată de 3 zile și acest termen a expirat, situație în care măsura încetează la expirarea termenului stabilit.

Măsurile preventive încetează de drept și la expirarea termenului prevăzut în art. 160b alin. 1, dacă instanța nu a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive în acest termen (art. 140 alin. 1 lit. a).

Măsurile de prevenție încetează de drept și în situațiile în care a fost dată o soluție care absolvă de răspundere penală pe învinuit sau inculpat. În acest sens, în art. 140 lit. b se arată că măsurile de prevenție încetează de drept în caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare.

Măsura arestării preventive încetează de drept și atunci când, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea ce face obiectul învinuirii, fără a se putea depăși, în cursul urmăririi penale, durata maximă de 180 de zile, stabilită de art. 159 alin. 13, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Prin această expresie sunt vizate prevederile art. 350 alin. 3, potrivit cărora măsurile de prevenție privative de libertate încetează de drept, când instanța pronunță:

O pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive;

O pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării sau cu executare la locul de muncă;

Amenda;

O măsură educativă.

În cazurile menționate mai sus, instanța de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul, în cazul reținerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligația să dispună punerea de îndată în libertate a celui reținut sau arestat, trimițând administrației locului de deținere o copie de pe dispozitiv sau ordonanță ori un extras cuprinzând următoarele mențiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul și data ordonanței, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum și temeiul legal al liberării.

Reținerea în dreptul procesual român

Reținerea este extrema anterioară luptei cu criminalitatea. Ea permite împiedicarea activității criminale, preîntâmpinarea fugii contravenientului de a-i identifica personalitatea, dacă nu este cunoscută, a asigura participarea sa la acțiunile procesuale, împiedică amenințarea martorilor și a părții vătămate, falsificarea probelor de către bănuit și a altor încercări de a împiedica stabilirea adevărului. Acțiunea în procesul penal, reprezintă prin sine o presare de scurtă durată a libertății persoanei bănuite în săvârșirea infracțiunii.

Persoana supusă reținerii, în mod esențial este lipsită de drepturi. Persoana reținută este lipsită de dreptul de a se deplasa, comunica cu alte persoane, de dispunere a averii sale, de asemenea corespondența lui fiind verificată și el fiind supus percheziției corporale.

Reținerea provoacă suferințe morale, atât persoanei reținute, cât și membrilor familiei sale.

Ținând cont de toate acestea, trebuie de menționat faptul că reținerea se poate aplica numai în acele cazuri, când ea este cu adevărat necesară pentru descoperirea sau preîntâmpinarea infracțiunii. Aceasta este posibilă numai în cazul existenței temeiurilor indicate în legislație și petrecută prin respectarea strictă a procedurii prevăzute de lege. Cu alte cuvinte reținerea trebuie să fie legitimă și întemeiată.

Nivelul legalității în țară în mare măsură este determinat de legalitatea reținerii, măsuri destul de aspre și răspîndite în lupta împotriva sfidătorilor de lege. Pînă la 2/3 din rețineri au loc în cazurile cînd dosarul penal nu este intentat, nu toate reținerile fiind supuse arestării.

Reținerea spontană și regimul izolării influențează deprimant psihicul bănuitului. Moralul său este distrus și de la el se poate aștepta, cu aceeași probabilitate, atât recunoașterea sinceră, cât și o relatare ce combate circumstanțele cauzei.

Reținerea în procesul penal reprezintă prin sine o măsură specifică și atrage după sine și una din măsurile preventive. Din acest motiv, scopul reținerii și scopul măsurilor preventive, în esență coincid. Aceasta este preîntâmpinarea abaterii bănuitului de la cercetarea penală și ancheta preliminară de a împiedica tentativa îngreunării de a stabili adevărul pe cauză penală, combaterea activității criminale pe viitor.

Limitarea libertății constă în următoarele patru tipuri:

Pedeapsa pentru fapta săvîrșită (privarea de libertate, atât ca pedeapsă penală cît și arestul administrativ);

Măsura procesuală preventivă (reținerea procesual penală, administrativă, arestarea preventivă ca măsură preventivă, ținerea sub arest în procesul executării sentinței);

Internerea forțată a personalului într-o instituție medicală sau educațională (ca măsură de apărare a internării forțate a persoanei într-o instituție de boli mintale, care a săvîrșit o faptă socială periculoasă în stare de iresponsabilitate sau dacă s-a îmbolnăvit după săvârșirea infracțiunii de o boală mintală), internarea forțată a alcoolicilor și narcomanilor cronici în instituții medicale;

Intentarea forțată a persoanelor în instituții de boli mintale, pentru efectuarea expertizei pe dosare penale și civile (expertiza învinuiților, bănuiților, expertiza de stabilire a capacității pe dosare civile).

După cum vedem, interesează două grupuri de măsuri de constrângere, din care face parte și reținerea procesual penală.

Clasificarea expusă ne permite să atribuim reținerii alte forme de limitare a libertății, de a studia interferențele a diferitor tipuri de reținere și de a argumenta sistemul de calculare a termenelor diferitor tipuri de limitare a libertății.

Arestarea învinuitului

Potrivt art. 229 învinuitul este persoana față de care se efectuează urmărirea penală, cât nu a fost pusă în mișcare împotriva sa acțiunea penală.

Necesitățile procesului penal pot impune ca după epuizarea celor 24 de ore afectate reținerii, învinuitul să fie privat de libertate. Întrucât reținerea nu poate fi prelungită, legea a instituit pentru aceasta măsura preventivă a arestării învinuitului.

Când organul de cercetare penală consideră că este necesară a se lua măsura arestării preventive, acesta înaintează procurorului, în primele zece ore de la reținerea învinuitului, odată cu încunoștințarea la care se referă art. 143 alin. 1, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înăuntrul termenului prevăzut în alin. 1, potrivit art. 146.

Când măsura reținerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de zece ore de la luarea măsurii reținerii, potrivit art. 146.

Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate, prin care organul judiciar competent dispune deținerea învinuitului sau inculpatului pe durata și în condițiile prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop în interesul urmăririi penale și al judecății.

Codul de Procedură penală, reglementează în art. 146, condițiile ce se cer a fi îndeplinite pentru arestarea învinuitului: „Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și există vreunul dintre cazurile prevazute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că arestarea învinuitului este necesară în interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, întocmește propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului”.

Aceste condiții sunt:

Să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;

Pentru fapta săvârșită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea; măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda;

Să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 Cod procedură penală;

Învinuitul să fi fost ascultat în prealabil numai în prezența apărătorului ales sau a celui numit din oficiu.

În cazul în care inculpatul se află în stare de reținere sau de arestare potrivit art. 146 și din cauza stării sănătății ori din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii.

Legea nr. 281/2003 și Ordonanța de Urgență a Guvernlui nr. 109/2003, au intervenit ca urmare a jurisprudenței Curții Constituționale care a statuat că art. 146 este constituțional numai în măsura în care se asigură învinuitului aceleași drepturi procesuale ca și inculpatului, în temeiul garanțiilor constituționale privind libertatea individuală și siguranța persoanei; prin urmare reglementările menționate mai sus (art. 1491 alin. 6 și art. 150), referitoare la ascultarea inculpatului, trebuiau aplicate și învinuitului.

Măsura arestării învinuitului în cursul urmăririi penale se dispune, ca urmare a noilor reglementări constituționale, numai de către judecător, prin încheiere, după o procedură detaliată în art. 146.

Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, dacă apreciază că arestarea învinuitului este necesară în interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, întocmește propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului.

Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală se prezintă președintelui ori unui judecător delegat de acesta de la instanța competentă.

În privința instanței al cărei președinte ori judecător delegat primește dosarul, legea stabilește o competență alternativă, ce revine fie instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, fie instanței corespunzătoare acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

După primirea dosarului cauzei și a propunerii de arestare făcută de procuror, președintele instanței sau judecătorul delegat de acesta, fixează ziua și ora de soluționare a propunerii, până la expirarea celor 24 de ore de reținere (în cazul în care învinuitul este reținut), pe care le comunică atât apărătorului ales sau din oficiu, cât și procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezența în fața instanței a învinuitului reținut.

Propunerea de arestare preventivă se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii. Învinuitul este adus în fața judecătorului și va fi asistat de apărător, participarea procurorului fiind obligatorie.

După ascultarea învinuitului, judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, de îndată, prin încheiere motivată. Dacă se dispune arestarea preventivă a învinuitului, în această încheiere, dată înainte de expirarea duratei reținerii dacă această măsură a fost luată, trebuie arătate în concret temeiurile care justifică luarea măsurii și durata pentru care s-a luat.

Declarațiile învinuitului sunt un mijloc de probă dintre cele mai importante pentru că învinuitul cunoaște cel mai bine împrejurările faptei. Acest mijloc are o dublă funcționalitate: pe de-o parte, de a furniza informațiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, este prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează a fi tras la răspunderea penală își exercită dreptul la apărare. Cu toată această importanță, mărturisirea nu mai constituie „regina probelor”, ci o simplă recunoaștere, care nu este un temei suficient pentru condamnare.

Învinuitul nu este obligat să dea declarație, pentru că este un drept al său, nu o obligație.

Declarațiile învinuitului pot fi judiciare sau extrajudiciare. Declarațiile sunt judiciare când sunt date în fața organelor judiciare în cursul procesului penal, potrivit procedurii legale. Declarațiile sunt extrajudiciare când au fost date în afara procesului penal și conținutul lor ajunge la cunoștința organului judiciar prin alte mijloace (declarațiile unui martor, scrisorile).

Codul de procedură penală instituie, pentru organele judiciare, obligația de a obține declarațiile de la învinuit sau de la inculpat, această obligație încetând când învinuitul este dispărut, se sustrage de la cercetări sau se prezintă la proces, deși a fost legal citat, nu locuiește în țară etc.

Încălcările dispozițiilor legale privind ascultarea învinuitului atrag sancțiunea nulității, pentru că prin acestea este violat dreptul său la apărare.

Procedura de ascultare a învinuitului se desfășoară, de regulă, la sediul organului judiciar. La început, învinuitul este întrebat cu privire la locul de muncă, ocupație, adresă, antecedente penale, studii, stare civilă, situație materială și la alte date necesare pentru a stabili situația sa personală.

Învinuitului i se aduce la cunoștiință fapta ce formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător și, potrivit art. 70 alin. 2 modificat prin Legea 281/2003, i se aduce la cunoștiință că are dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se atenția că acea declarație ar putea fi folosită împotriva sa. Învinuitului i se atrage atenția să declare tot ceea ce știe cu privire la faptă.

Învinuitul nu poate fi supus jurământului și nici nu poate fi obligat să spună adevărul. Trecând la ascultarea propiu-zisă, organul de urmărire penală îi cere învinuitului să dea o declarație scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. Dacă învinuitul refuză să scrie personal o declarație sau nu poate, se va întocmi un proces verbal în care se va consemna motivul pentru care nu scris declarația personal.

Învinuitul este lăsat să expună liber tot ceea ce știe în cauză și este interzis ca în timpul ascultării să prezinte o declarație scrisă mai înainte (dar se poate folosi de însemnări). După ce face expunerea liberă, i se pot pune întrebări (de precizare, de control, de completare, ajutătoare) pentru a se obține completări sau pentru a se verifica exactitatea relatării. Fiind și un mijloc de apărare, cu ocazia ascultării învinuitului acesta este întrebat și asupra probelor pe care înțelege să le propună.

Ca reguli specifice, învinuitul este ascultat de organele de urmărire penală sau de procuror fără a fi de față ceilalți învinuiți din aceeași cauză. Instanța de judecată îi ascultă pe inculpați în prezența celorlalți și doar prin excepție în lipsa lor.

Spre deosebire de urmărirea penală, unde numai organul de urmărire pune întrebări, la judecată întrebările se pot pune, prin intermediul președintelui completului, de oricare judecător, de procuror, de părți, de ceilalți inculpați și de apărători.

Pentru a putea fi folosite în procesul penal, legea prevede obligativitatea consemnării în scris a acestor declarații în mod complet și exact. În fiecare declarație se va consemna ora începerii și ora ascultării, iar declarația scrisă se citește învinuitului și, dacă el cere, i se dă să o citească. Când e de acord cu conținutul ei, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Când nu poate sau refuză să o semneze, se va face o mențiune scrisă, în acest sens, în declarație. Când învinuitul revine asupra uneia dintre declarațiile sale sau dorește să facă completări, acestea se vor semna ca și declarația dată inițial.

Pentru a i se oferi caracter oficial, declarația învinuitului se semnează atât de cel care a dat-o, cât și de organul de urmărire penală în fața căruia a fost ascultat. Declarațiile date la instanță se semnează de către președintele completului și de grefier, iar dacă declarația a fost dată prin interpret, acesta o va semna și el la rândul său.

Ori de câte ori învinuitul se găsește în imposibilitatea de a se prezenta spre a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanța procedează la ascultarea acestuia în locul unde se află, cu excepția cazurilor când legea prevede altfel.

Declarațiile învinuitului, făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, când sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. De aici se trage concluzia că legea nu acordă o forță probantă deosebită acestui mijloc de probă și că organul judiciar are obligația să admită probe care susțin învinuirea chiar dacă învinuitul recunoaște fapta. Luată izolat, declarația învinuitului nu are forță probantă. În același fel se apreciează declarația învinuitului care tăgăduiește comiterea faptei. Declarațiile învinuitului sunt divizibile, în sensul că faptele relatate pot fi acceptate total sau parțial, după cum pot fi confirmate sau nu. Astfel, organul judiciar poate considera acea parte din declarație prin care se recunoaște fapta și poate să înlăture ca necorespunzătoare din declarație partea ce se referă la legitima apărare și care nu a fost confirmată de celelalte probe.

În cazul în care învinuitul, după ce a făcut o declarație într-un anumit sens, o retractează și face relatări contrare, se pune problema care din aceste relatări este adevărată. Legea nu prevede nici o ordine în privința declarațiilor. Organul judiciar poate să pună temei pe oricare dintre declarații, cu condiția de a arăta motivat faptele ce rezultă din ansamblul probelor și care o confirmă. În aceelași mod se apreciează declarația unui învinuit ce relatează fapte de natură a-l învinui pe altul, fiind necesară, pentru a se ajunge la condamnarea inculpatului, să fie confirmată coînvinuirea de ansamblul probelor administrate.

Durata maximă pentru care se poate dispune arestarea preventivă a învinuitului este de 10 zile și nu poate fi prelungită.

Totodată, judecătorul emite de urgență mandat de arestare a învinuitului ce va cuprinde o parte din mențiunile prevăzute de art. 151 Cod procedură penală ce reglementează conținutul mandatului de arestare al inculpatului. Astfel în mandatul de arestare trebuie să se arate:

Instanța care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;

Data și locul emiterii;

Numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;

Arătarea faptei ce formează obiectul învinuirii;

Denumirea infracțiunii;

Durata pentru care este dispusă arestarea preventivă;

Semnătura președintelui completului de judecată.

Mandatul se execută potrivit dispozițiilor art. 152 alin. 1.

În caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau măsura obligării de a nu părăsi țara (art. 146 alin. 111).

Împotriva acestei încheieri a instanței se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.

Arestarea învinuitului poate fi dispusă și în faza de judecată. În art. 147 se arată că instanța dispune luarea acestei măsuri cu privire la învinuit în situațiile arătate în Partea Specială, Titlul al II-lea, în cazurile și condițiile privind arestarea învinuitului în faza de urmărire penală.

Înainte de a menționa cazurile în care instanța de judecată poate dispune arestarea învinuitului în faza de judecată, subliniem faptul că măsura vizează o persoană împotriva căreia nu s-a desfășurat urmărirea penală, știut fiind că persoana trimisă în judecată după terminarea urmăririi penale are întotdeauna calitatea de inculpat.

Analizând conținutul dispozițiilor titlului al II-lea al părții speciale a Codului de procedură penală, observăm că o persoană poate să devină învinuit în fața instanței de judecată în cazul infracțiunilor de audiență și în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane (art. 377).

Cu privire la arestarea învinuitului în cazul infracțiunilor de audiență, în art. 229 alin. 2 se arată că instanța, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar președintele emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face mențiune în încheierea de ședință. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul-verbal de constatare a infracțiunii de audiență și cu mandatul de arestare.

În cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, instanța poate dispune arestarea învinuitului în baza dispozițiilor art. 338.

Arestarea inculpatului

Faza de urmărire penală constituie prima fază a procesului penal și este delimitată de momentul începerii urmăririi penale (art. 228) și cel al trimiterii în judecată a inculpatului.

Începerea urmăririi penale constituie un moment de maximă importanță pentru că determină limita în timp a declanșării procesului penal și poziția procesuală a părților, fixându-le drepturile și obligațiile procesuale.

Condițiile arestării inculpatului

Având în vedere că măsura arestării inculpatului este cea mai aspră prin durata ei din măsurile privative de libertate, legiuitorul a prevăzut condiții multiple ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru luarea acestei măsuri

Condițiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru a se lua măsura arestării preventive față de inculpat sunt:

Existența unui inculpat în cauză;

Pentru fapta săvârșită legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii;

Situația personală a inculpatului recomandă luarea măsurii (alegerea măsurii arestării se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura);

Să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;

Să existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 Cod procedură penală;

Inculpatul să fi fost ascultat în prealabil numai în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu.

În primul rând, este necesară existența unui inculpat în cauză, ceea ce implică punerea în mișcare a acțiunii penale.

Pentru declanșarea acțiunii penale, (editio actionis) trebuie să existe o faptă prevăzută de legea penală și un făptuitor cert determinat, întrucât obiectul acțiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a unei persoane, iar răspunderea penală are caracter personal.

Mai este necesară existența unor probe temeinice care să susțină imputarea comiterii faptei, precum și inexistența unor împrejurări care să împiedice punerea în mișcare a acțiunii penale (art. 10 Cod procedură penală).

Se cere ca pentru infracțiunea săvârșită legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii.

Dacă înainte de modificarea Codului de procedură penală măsura arestării se putea lua și atunci când pedeapsa închisorii era prevăzută alternativ cu pedeapsa amenzii, reglementarea actuală exclude posibilitatea luării arestării preventive în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii. Rezultă că, măsura arestării preventive poate fi dispusă numai în cazul săvârșirii unor infracțiuni de o anumită gravitate, accentuându-se caracterul de excepție al măsurii arestării preventive.

Conform art. 136 alin. 1 Cod procedură penală, modificat prin Legea nr. 281/2003 măsura arestării preventive poate fi luată și atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață.

În privința condițiilor arestării, art. 148 alin. 1 face trimitere la art. 143 care prevede, între altele, că inculpatul poate fi privat de libertate dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Aceste prevederi care acordă indiciilor temeinice o valoare egală cu probele, justifică întrebarea până unde poate ajunge echivalența dintre probe și indicii în luarea măsurii arestării preventive.

Prin probe se înțeleg elementele de fapt la care se referă legea și care sunt obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege (art. 63 alin. 1 și art. 64 Cod procedură penală).

Potrivit art. 143 alin. 3, prin indicii temeinice se înțeleg acele date existente în cauză din care rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.

În doctrină se arată că indiciile sunt fapte, împrejurări, situații care luate în sine nu au valoare probatorie, constituind doar temeiul unor bănuieli în măsură să orienteze activitatea judecătorească. Indiciile temeinice sunt bănuieli care au o bază serioasă, convingătoare din care se pot desprinde concluzii asemănătoare.

De exemplu, suntem în prezența unor indicii temeinice atunci când, cu ocazia cercetării la fața locului în cazul unui furt prin efracție au fost găsite obiecte aparținând persoanei suspectate că a comis fapta, ori în situația în care cu ocazia percheziției corporale efectuate asupra unei persoane, imediat după omor s-a găsit cuțitul cu care s-a săvârșit fapta.

După unele opinii, în cazul arestării inculpatului este necesară existența unor probe că a săvârșit o faptă prevăzută de lege penală; existența unor indicii nu este suficientă, întrucât nu se poate realiza obiectul acțiunii penale, de tragere la răspundere penală pe baza unor indicii, oricât ar fi ele de temeinice.

Faptul că legiuitorul a prevăzut luarea măsurii arestării preventive și pe baza unor indicii temeinice, nu înseamnă că tragerea la răspundere penală se va realiza numai pe baza acestor indicii care sunt considerate ca fiind temeinice numai în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Se conferă suficiente garanții procesuale celui în cauză prin faptul că luarea măsurii arestării preventive este posibilă numai dacă există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148.

Prevederea referitoare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală trebuie aplicată în lumina dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenția europeană a drepturilor omului, care condiționează arestarea unei persoane de săvârșirea unei infracțiuni. În consecință, în momentul luării măsurii arestării preventive, trebuie să fie îndeplinite toate cerințele cuprinse în art. 17 Cod penal.

În această ordine de idei, se impune necesitatea existenței unei referiri exprese la săvârșirea unei infracțiuni și nu a unei fapte prevăzute de legea penală, dat fiind faptul că arestarea preventivă a inculpatului este cea mai gravă măsură preventivă.

Măsura arestării inculpatului se poate lua numai când există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 lit. a-f, h, i.

Prin enumerarea precisă a cazurilor în care poate fi dispusă măsura arestării inculpatului, s-a urmărit preîntâmpinarea săvârșirii de abuzuri cu ocazia luării acestei măsuri. Incidența vreunui caz trebuie constatat de către judecătorul care dispune arestarea preventivă.

Cazurile arătate în art. 148 privesc în principal arestarea preventivă a inculpatului, dar ele au o aplicație și în cazul celorlalte măsuri privative de libertate, în reglementarea cărora se face trimitere la art. 148.

Când cu privire la același inculpat există mai multe din cazurile care pot justifica arestarea vor trebui să fie menționate toate în hotărârea prin care se ia măsura arestării:

Identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare. Pentru acest caz nu se prevede o limită de pedeapsă prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de care este condiționată aplicabilitatea acestui caz, astfel că, teoretic măsura arestării s-ar putea lua indiferent de pedeapsa închisorii prevăzută de lege.

Infracțiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de un an. Se observă că durata pedepsei prevăzută de lege pentru această infracțiune s-a modificat de la 3 luni la 1 an ceea ce înseamnă că acest caz își va găsi aplicarea numai în cazul în care se săvârșește o infracțiune flagrantă de o gravitate sporită.

Inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum și dacă în cursul judecății sunt date că inculpatul urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei.

Sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte.

Inculpatul a comis din nou o infracțiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârșirii unei alte infracțiuni. Acest caz a primit o nouă formulare prin care s-a restrâns sfera de aplicare a acestui caz, întrucât "datele existente" privesc iminența săvârșirii altei infracțiuni, ceea ce presupune referirea lor la o activitate anume a inculpatului, care va determina luarea măsurii, ea fiind singura modalitate de împiedicare, pe când "datele" din textul anterior modificărilor puteau numai justifica o "temere" că s-ar putea săvârși altă infracțiune.

Inculpatul este recidivist. Acest caz se justifică prin faptul că inculpatul fiind recidivist, dovedește că este incorigibil și perseverează în săvârșirea de infracțiuni, cu toate că împotriva sa a fost pronunțată pedeapsa închisorii.

Cazul referitor la existența unor circumstanțe agravante a fost abrogat prin Legea nr. 281/2003.

Inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Conform deciziei Curții Constituționale, condiția privitoare la săvârșirea unei infracțiuni de o anumită gravitate nu înseamnă că inculpatul este considerat că a comis o infracțiune

Există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înțelegere frauduloasă cu aceasta.

Procedura dispunerii arestării

Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă în cursul urmăririi penale numai de către judecător.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o jurisprudență evolutivă a statuat că imparțialitatea se determină în mod obiectiv față de părțile procesului penal, în particular față de inculpatul arestat preventiv, presupunând că magistratul care se pronunță asupra privării de libertate, fără a-i fi interzis să exercite alte funcții, nu trebuie să exercite sau să aibă vocația de a exercita funcții care ar naște bănuieli legitime că imparțialitatea sa obiectivă ar fi pusă în discuție.

Astfel, faptul că magistratul-procuror, la momentul când dispunea privarea de libertate avea posibilitatea legală să exercite, într-o fază ulterioară a procesului penal a funcției de acuzare, ca parte în proces, prin întocmirea actului de trimitere de judecată și prin ocuparea locului Ministerului Public în ședința de judecată, ca acuzator, atrage nerespectarea condiției fundamentale de imparțialitate reclamată de art. 5 paragraful 3 din Convenție.

În lumina modificărilor aduse în această materie prin revizuirea Constituției în octombrie 2003 și prin adoptarea Ordonanței de Urgență nr. 109/2003, s-au armonizat reglementările interne cu prevederile Convenției și cu practica Curții Europene Drepturilor Omului, evitându-se disfuncționalitățile care au existat în trecut în activitatea de urmărire penală.

Se pune problema dacă este compatibilă cu principiul imparțialității situația în care un judecător, fiind competent în luarea măsurii arestării preventive față de un inculpat, își asumă și rolul de a judeca cauza față de același inculpat.

Necesitatea controlului stării de libertate de către un judecător este întâlnită și în sistemul francez. Astfel, în Franța, autoritatea judiciară poate să ordone detenția provizorie a unui inculpat, măsură care constă în privarea de libertate a persoanei și încarcerarea acesteia într-un loc de deținere pentru a fi la dispoziția justiției. Această măsură poate fi dispusă numai în mod excepțional.

Pentru luarea măsurii preventive s-a creat un judecător necunoscut în sistemul nostru de drept, denumit "judecătorul libertății și detenției", (juge des libertes et de la detention), care a preluat o parte din prerogativele judecătorului de instrucție. Potrivit Codului de procedură penală francez, judecătorul libertății și detenției este competent să dispună detenția provizorie, în urma ascultării inculpatului, să prelungească detenția provizorie și să se pronunțe cu privire la cererile de punere în libertate formulate de arestat. Acesta este sesizat prin ordonanță motivată de către judecătorul de instrucție, care-i transmite și dosarul de urmărire penală.

Conform art. 1491, propunerea de arestare preventivă a inculpatului, întocmită de procuror din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, este soluționată de judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau de la instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de detenție.

În legătură cu compunerea instanței, art. 1491 alin. 4 prevede că propunerea de arestare preventivă se soluționează în camera de consiliu, de către un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii.

Problema compunerii instanței a făcut obiectul unor precizări în doctrină, considerându-se că indiferent de natura infracțiunii care constituie temeiul arestării, completul de judecată este format dintr-un singur judecător.

În speță este vorba de infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 din Codul penal, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Conform acestei legi, modificată prin Legea nr. 161/2003, judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute de această lege se face în complete formate din doi judecători.

Propunerea de arestare preventivă întocmită de procuror în această cauză a fost admisă prin încheierea din 9 iulie 2003 în complet format din 2 judecători de către Tribunalul Covasna. Prin încheierea nr. 5 din 11 iulie 2003, pronunțată în dosarul penal nr. 898/2003 cu majoritatea membrilor completului, Curtea de Apel Brașov a respins recursul declarat de inculpat, motivând că tribunalul a fost legal compus din doi judecători, în cauză fiind aplicabilă Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003, care constituie norma specială în raport cu norma prevăzută de art. 1491 alin. 6 Cod procedură penală.

Potrivit opiniei separate, încheierea tribunalului este lovită de nulitate absolută, conform art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, întrucât completul trebuia format dintr-un singur judecător.

Pentru justificarea acestei opinii, se arată că prevederea din art. 1491 alin. 6, care debutează în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 are caracterul unei norme speciale, deoarece se aplică numai cu privire la compunerea instanței în cauzele având ca obiect soluționarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale și, în consecință, are prioritate.

Se susține că la data edictării Legii nr. 78/2000, judecătorul nu avea competența luării măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, cu excepția arestării învinuitului în cazul săvârșirii unei infracțiuni de audiență, și în consecință este evident că această normă, fiind și ea la rândul ei specială, nu avea cum să reglementeze și acest aspect. Normele speciale sunt de strictă interpretare și sunt aplicabile numai situațiilor avute în vedere de legiuitor.

Prin urmare, singura normă aplicabilă în materia compunerii completului de judecată cu ocazia soluționării propunerii de arestare preventivă, este cea prevăzută de art. 1491 alin. 6 Cod procedură penală.

În cursul urmăririi penale măsura arestării preventive a inculpatului se dispune prin încheiere motivată. Încheierea prin care s-a dispus arestarea inculpatului, ca de altfel orice încheiere prin care s-a soluționat propunerea procurorului privind arestarea preventivă, se întocmește în patru exemplare, dintre care unul se depune la mapa de hotărâri, unul rămâne la dosarul instanței, unul se atașează la dosarul de urmărire penală, iar unul se înmânează reprezentantului parchetului și ține loc de comunicare. În cuprinsul acestei încheieri se arată temeiurile care justifică luarea măsurii arestării și se fixează durata acesteia, arătându-se fapta care face obiectul învinuirii, textul de lege în care aceasta se încadrează și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.

După întocmirea încheierii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite de urgență mandat de arestare.

În cadrul procedurii de luare a măsurii, judecătorul are obligația de a-l asculta pe inculpat (art. 150). Dacă în situațiile permise de lege, mandatul a fost emis fără ascultarea prealabilă a inculpatului, acesta va fi ascultat de către judecător de îndată ce va fi prins, ori se va prezenta de bunăvoie. Situațiile în care mandatul poate fi emis fără ascultarea inculpatului sunt strict determinate de lege. Astfel, în cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire, de la judecată ori, aflându-se în stare de arest nu poate fi adus în fața judecătorului datorită stării de sănătate, forței majore ori cazului fortuit, operațiunea ascultării se va efectua după înfățișarea sa în fața instanței.

În ceea ce privește procedura de ascultare a inculpatului, art. 70 alin. 2 prevede că organul judiciar are obligația de a aduce la cunoștința inculpatului obiectul cauzei, dreptul de a avea un avocat și dreptul de a nu face nici o declarație precum și faptul că declarațiile făcute pot fi folosite și împotriva sa. Prin această prevedere s-a introdus în legislația noastră procesuală regula dreptului la tăcere. Conform acestui principiu director al întregului proces penal, preluat dintr-un alt sistem juridic, sistemul common law, inculpatul nu este obligat să facă declarații cu privire la fapta care face obiectul inculpării, iar tăcerea inculpatului nu are valoarea unei autoincriminări.

Executarea mandatului de arestare

Luarea măsurii arestării preventive a inculpatului presupune emiterea unui mandat de arestare de către judecător. În ipoteza în care prin aceeași hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpați, se emite câte un mandat de arestare separat pentru fiecare inculpat (art. 151 alin. 2).

Mandatul de arestare este actul procedural în temeiul căruia organul de poliție procedează la arestarea inculpatului arătat în mandat, iar locul de deținere îl primește și îl deține pe arestat.

Mandatul este mijlocul prin care se aduce la îndeplinire dispoziția cuprinsă în încheiere prin care s-a luat măsura arestării preventive și implică existența prealabilă a încheierii pe care le pune în aplicare.

Mandatul de arestare are caracter individual și trebuie să cuprindă, potrivit art. 151 alin. 3 Cod procedură penală următoarele mențiuni:

Instanța care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;

Data și locul emiterii;

Numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;

Datele privitoare la persoana inculpatului, prevăzute în art. 70, și codul numeric personal;

Arătarea faptei ce formează obiectul inculpării și denumirea infracțiunii;

Încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;

Temeiurile concrete care determină arestarea;

Ordinul de a fi arestat inculpatul;

Indicarea locului unde urmează a fi deținut cel arestat;

Semnătura judecătorului.

De o deosebită importanță sunt mențiunile privind încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege, precum și indicarea temeiurilor concrete care determină arestarea, deoarece în raport de aceste mențiuni se poate verifica legalitatea și temeinicia emiterii mandatului de arestare.

Executarea mandatului de arestare se face de către organele de poliție.

În privința executării mandatului de arestare, legea (art. 152, 153, 154 Cod procedură penală) prevede două reglementări distincte, după cum măsura arestării a fost dispusă în prezența inculpatului sau în lipsa acestuia.

În cazul în care inculpatul a fost prezent și mandatul de arestare a fost emis după ascultarea acestuia, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliție pentru a fi predat la locul de deținere odată cu arestatul.

În cazul în care inculpatul nu a fost prezent și măsura arestării a fost luată în lipsa acestuia, mandatul de arestare emis se trimite în dublu exemplar organelor de poliție pentru executare. Organul de poliție, găsind pe inculpatul a cărui arestare a fost dispusă procedează la arestarea acestuia, îi predă un exemplar al mandatului și îl conduce în fața judecătorului care a emis mandatul.

Este posibil ca cel arestat să ridice obiecții în ceea ce privește identitatea. În această situație arestatul este condus în fața instanței locului unde a fost găsit.

Prin această reglementare s-a urmărit crearea unei garanții în plus cu privire la ocrotirea libertății persoanei, deoarece pot exista situații în care localitatea unde a fost găsit cel cu privire la care judecătorul a luat măsura arestării se găsește la o distanță mai mare de la sediul instanței unde s-a luat măsura arestării. Dacă rezolvarea obiecțiilor cu privire la identitatea celui arestat are loc numai după transportarea acestuia la sediul instanței unde s-a luat măsura arestării și se dovedește că persoana găsită nu este aceea care urmează a fi arestată, rezultă că, în mod practic, persoana în tot acest timp ar fi privată de libertate în mod ilegal.

Prelungirea duratei arestării

În ceea ce privește reglementarea duratei arestării, legea trebuie să cuprindă dispoziții clare și amănunțite în vederea preîntâmpinării abuzurilor și ilegalităților prin care s-ar putea aduce atingere libertății persoanei.

Actuala reglementare răspunde acestor cerințe, legea cuprinde dispoziții clare care înlătură contradicțiile existente anterior.

Conform dispozițiilor constituționale, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile.

Necesitatea corelării dispozițiilor constituționale cu normele cuprinse în Codul de procedură penală a impus modificarea art. 149. Astfel, arestarea inculpatului dispusă în cursul urmăririi penale poate depăși 30 de zile numai în cazul în care este prelungită în condițiile legii cu câte cel mult 30 de zile, iar durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi nu poate depăși un termen rezonabil și în nici în caz mai mult de 180 de zile.

În consens cu principiul libertății individuale, este necesară stabilirea unui termen care nu poate fi depășit.

De altfel, în toate legislațiile democratice putem constata existența unor astfel de termene. Ceea ce diferă este, doar tehnica de fixare, în general fiind cunoscute două procedee tehnice. Este vorba despre tehnica termenelor necesare sau a raportării la un termen maxim, cum este, de exemplu, în Anglia, Belgia, Japonia, Franța și Germania. Potrivit acestui sistem, detenția nu trebuie să depășească un anumit termen în afară de cazul în care este prelungită în anumite condiții strict determinate. Se mai cunoaște tehnica termenului tampon, cum este, de pildă, în Canada, în Scoția sau în Italia. După acest sistem punerea în libertate se impune cu necesitate putând să conducă, mai ales dacă termenul este destul de scurt, la accelerarea procedurii, nefiind posibilă prelungirea.

Potrivit art. 1491 alin. 11, arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reținut sau arestat. În ipoteza în care judecătorul dispune arestarea învinuitului pe o durată de zece zile, și ulterior, după punerea în mișcare a acțiunii penale, dispune arestarea inculpatului, durata pentru care poate lua măsura arestării inculpatului este de 20 de zile, astfel ca durata arestării dispuse de acesta să nu depășească 30 de zile, cât este prevăzut atât în Constituție și în Codul de procedură penală.

În situația în care o cauză penală este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Cu alte cuvinte, prin trecerea cauzei de la un organ la altul nu este afectată curgerea termenului de arestare. Pentru a opera dispoziția cu privire la valabilitatea mandatului de arestare emis anterior, este necesar ca măsura arestării preventive să fi fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale.

Termenul de arestare curge după caz, fie din momentul emiterii mandatului de arestare, fie din momentul prezentării inculpatului în fața judecătorului. Termenul se va socoti de la data emiterii mandatului când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului și de la data punerii în executare a mandatului în cazul în care arestarea a fost dispusă în lipsa sa.

Termenele în materia măsurilor preventive sunt denumite în literatura de specialitate termene substanțiale. Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale, pe când termenele substanțiale privesc proteguirea unor drepturi sau interese extraprocesuale, în situațiile care atrag restrângerea sau privarea de acele drepturi ori îngrădirea unor interese.

Potrivit art. 188, în calcularea termenelor privind măsurile preventive ora sau ziua de la care începe și cea la care se sfârșește intră în durata acestuia. Acest mod de calcul constituie așa-numitul sistem pe unități curente, sistem pe zile pline și se justifică prin natura și finalitatea acestor termene instituite pentru a pune o limită anumitor stări care atrag înlăturarea sau restrângerea unor drepturi sau interese.

Expirarea duratei arestării prin împlinirea termenului de 30 de zile atrage de drept încetarea efectului măsurii. Această regulă, instituită de art. 185 alin. 2 are caracter de ocrotire și de garanție împotriva unei prelungiri ilegale a măsurii arestării și concordă cu dispozițiile mai cuprinzătoare din art. 140 Cod procedură penală, care privesc de asemenea încetarea de drept a măsurilor preventive.

Prelungirea duratei arestării preventive se dispune numai în faza de urmărire penală. În faza de judecată, măsura arestării preventive, luată în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății poate fi menținută.

Din întreaga reglementare a instituției arestării preventive rezultă că prelungirea este posibilă numai în cazul inculpatului arestat.

Durata arestării învinuitului nu poate fi prelungită. Faptul că instanța dispune prin încheiere arestarea învinuitului, iar apoi, după ce s-a pus în mișcare acțiunea penală, se ia față de aceeași persoană, dar de această dată în calitate de inculpat, măsura arestării, nu constituie o prelungire a mandatului de arestare. Măsura luată reprezintă consecința înlocuirii poziției procesuale a persoanei din învinuit în inculpat. Nici în acest caz, durata arestării inculpatului nu poate depăși împreună cu durata arestării persoanei în calitate de învinuit, termenul de 30 de zile, așa cum rezultă expres din prevederile actualei reglementări (art. 1491 lit. 11 Cod procedură penală), precum și din deciziile Curții Constituționale.

Prin consacrarea instituției prelungirii arestării preventive se urmărește reglementarea acelor situații în care temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. În caz contrar, expirarea termenului de arestare preventivă atrage după sine încetarea de drept a măsurii luate cu consecința punerii de îndată în libertate a persoanei arestate (art. 140 lit. a ).

În conformitate cu art. 5 din Constituție, în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, prevedere transpusă în normele de procedură penală (art. 155, 156, 159).

După unele opinii, precizarea făcută de legiuitor cu ocazia modificării textului art. 155 alin. 1 Cod procedură penală, în sensul că instanța poate dispune prelungirea arestării și când "există temeiuri noi" nu este de natură să influențeze prelungirea arestării. Se arată că prin "temeiuri" trebuie să înțelegem atât temeiurile de drept (art. 148 Cod procedură penală), cât și temeiurile de fapt ale arestării (cuprinse în art. 143 Cod procedură penală), iar aceste temeiuri nu pot justifica prelungirea unei arestări, care presupune doar subzistența temeiurilor inițiale, ci numai luarea unei măsuri noi.

Această interpretare se bazează pe sistemul actual în care se prevede cu exactitate că luarea unei măsuri, nu prelungirea ei, presupune întrunirea condițiilor prevăzute de art. 143 Cod procedură penală, adică existența unor probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și existența unor probe din care să rezulte vreunul din cazurile prevăzute de art. 148. Cod procedură penală.

Competența de a dispune prelungirea arestării preventive aparține exclusiv instanței de judecată. Potrivit art. 155 alin. 2 prelungirea duratei arestării inculpatului se dispune de către instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau de instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere.

Prelungirea arestării preventive se face pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală. În cazul în care urmărirea penală se efectuează de către organul de cercetare penală, propunerea făcută de către acest organ trebuie avizată de procurorul care exercită supravegherea.

Procurorul, dacă apreciază că nu este cazul ca inculpatul să fie pus în libertate, sesizează, cu cel puțin cinci zile înainte de expirarea duratei arestării instanța competentă.

Natura juridică a termenului de cinci zile, prevăzută de art. 156 din Codul de procedură penală a născut controverse în doctrină. Astfel, s-au conturat două opinii: într-o opinie se apreciază că ar fi vorba despre un termen de recomandare, deoarece legiuitorul nu a prevăzut vreo sancțiune cu decăderea din exercițiul dreptului procesual sau nulitatea absolută a actului în cazul nesocotirii termenului. Încălcările care atrag nulitatea absolută sunt prevăzute expres în art. 197 din Codul de procedură penală, în acest text nefăcându-se nici o referire cu privire la acest termen. Această argumentare este depășită în contextul noii reglementări în care se prevede în mod explicit că recursul împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării se soluționează înainte de expirarea duratei arestării preventive. Prin analogie, putem constata că dacă recursul trebuie soluționat înainte de expirarea duratei arestării preventive, înseamnă că și prelungirea arestării trebuie dispusă în mod obligatoriu înainte de expirarea duratei.

Ca atare, interpretarea făcută de către unii cu privire la natura juridică a termenului de cinci zile, ca având caracter peremptoriu și imperativ este în concordanță cu prevederile reglementării actuale. Se aduc următoarele argumente: pe de o parte, acest termen privește libertatea persoanei și are ca scop garantarea libertății, ca atare termenul este imperativ, iar pe de altă parte, privește sesizarea legală a instanței, nesocotirea sa conducând la nulitate absolută.

În concluzie, propunerea se va înainta în mod obligatoriu instanței competente cu cel puțin cinci zile înainte de expirarea duratei arestării și se anexează la adresa de sesizare a instanței. Propunerea trebuie motivată. În cuprinsul adresei se pot arăta și alte motive care justifică prelungirea, decât cele cuprinse în propunerea.

Dacă arestarea a fost dispusă de o instanță inferioară celei competente să acorde prelungirea, propunerea se adresează instanței competente.

Dosarul cauzei va fi depus odată cu sesizarea instanței. Prevederea unui termen pentru depunerea dosarului se justifică prin aceea că, în acest mod apărătorul va avea posibilitatea de a consulta dosarul. Această posibilitate constituie încă o garanție a dreptului la apărare cu consecințe directe asupra garantării libertății persoanei.

Procedura de soluționare a propunerii de prelungire se aseamănă cu procedura soluționării propunerii de arestare. Aceasta se va soluționa în camera de consiliu, de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii, chiar și în cazul infracțiunilor de corupție arătate în Legea nr. 161/2003, pentru care judecata se înfăptuia de un complet specializat alcătuit din doi judecători. Participarea procurorului este obligatorie. Inculpatul va fi adus în fața judecătorului și va fi asistat de apărător. Examinarea propunerii fără prezența inculpatului este posibilă numai în câteva cazuri expres prevăzute de lege: inculpatul arestat se află în spital și din cauza sănătății nu poate fi adus în fața instanței sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă. În toate aceste cazuri prezența apărătorului este obligatorie, el putând pune concluzii.

Dacă prelungirea arestării preventive se face fără ca un apărător ales sau numit din oficiu să fie prezent, încheierea pronunțată este lovită de nulitate absolută, conform art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.

Instanța, judecând cererea de prelungire a arestării inculpatului o poate admite sau respinge, în funcție de temeinicia motivelor arătate în propunerea făcută de procuror și ținând seama de apărarea făcută în contradictoriu de inculpatul arestat și apărătorul său.

Pentru a respecta principiul celerității, având în vedere că soluționarea prelungirii trebuie făcută mai înainte de expirarea duratei arestării, se prevede că instanța trebuie să soluționeze și să se pronunțe asupra prelungirii în termen de 24 de ore de la primirea dosarului. Pentru cei în lipsă, încheierea va fi comunicată tot în același termen de 24 de ore.

Încheierea dată de instanța competentă să soluționeze prelungirea poate fi atacată cu recurs. Calea de atac a recursului se exercită de către procuror sau inculpat în termen de 24 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți, sau de la comunicare pentru cei lipsă.

Discuțiile care în mod frecvent au fost purtate pe marginea practicii judiciare în materia efectului recursului, precum și pronunțarea Curții Constituționale în această materie, au determinat legiuitorul să intervină. Prin modificările aduse s-a clarificat situația, în sensul că nu se mai pune problema expirării duratei arestării inițiale înainte de soluționarea recursului, întrucât în art. 159 alin. 8 Cod procedură penală se prevede expres că recursul se soluționează înainte de expirarea duratei arestării preventive. Aplicându-se acest text de lege, se va evita în viitor situațiile în care, ca urmare a expirării mandatului anterior de 30 de zile, starea de arest s-a menținut în baza unei hotărâri judecătorești nedefinitive, iar în ipoteza admiterii recursului, durata arestării preventive după expirarea primului mandat de 30 de zile, pe perioada judecării recursului a rămas fără fundamentare legală.

În toate cazurile, recursul va fi judecat înaintea de expirarea duratei arestării. Astfel, declararea recursului împotriva încheierii prin care s-a admis prelungirea arestării preventive nu va suspenda executarea (art. 159 alin. 9 Cod procedură penală), inculpatul arestat va fi menținut în stare de arest pe perioada judecării recursului. Inculpatul este adus la judecarea recursului, necesitatea aducerii nefiind lăsată la aprecierea instanței.

Neexercitarea căii de atac a recursului în termenul prevăzut atrage după sine rămânerea definitivă a încheierii primei instanțe, care este obligată să restituie dosarul, la ivirea acestei situații procurorului în termen de 24 de ore socotit de la expirarea termenului de recurs.

Când în aceeași cauză se găsesc mai mulți inculpați arestați, pentru care durata prelungirii arestării expiră la date diferite, procurorul care sesizează instanța potrivit art. 156 pentru unul din inculpați, va sesiza, totodată, instanța și cu privire la ceilalți inculpați.

În alineatul final al art. 159 Cod procedură penală se arată că instanța poate acorda și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile. Aceste prelungiri pot fi acordate respectându-se procedura pe care am învederat-o mai sus.

Un câștig semnificativ al modificărilor din Codul de procedură penală îl reprezintă faptul că în textul art. 159 alin. 13 se prevede durata maximă a arestării preventive la care se poate ajunge prin acordarea mai multor prelungiri de câte cel mult 30 de zile pe parcursul urmăririi penale. Astfel, durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi nu poate depăși un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile. Observăm că, de fapt, se prevăd două termene. Termenul de 180 de zile este un termen imperativ, care nu poate fi depășit. La expirarea termenului inculpatul arestat trebuie pus în libertate. La aprecierea sintagmei "termen rezonabil" trebuie să avem în vedere interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ea procedează la verificarea minuțioasă a motivelor invocate de către organele naționale și fondate pe legislația internă și examinează durata procedurii, complexitatea cauzei, activitatea autorităților naționale precum și comportamentul arestatului. Chiar dacă există un motiv concret pentru justificarea detenției preventive, durata acesteia nu este justificată, atunci când cauza nu este deosebit de complexă sau când autoritățile naționale au dat dovadă de pasivitate în timpul perioadei de detenție. Autoritățile naționale au obligația de a rezolva cu celeritate cauza care prezintă un grad mare de complexitate și există inculpat arestat preventiv. Cu toate acestea, caracterul îndelungat al cercetărilor nu poate fi imputat organului judiciar atunci când inculpatul a avut un comportament de natură să prelungească cercetările. Imposibilitatea organelor de urmărire penală de continua cercetările și de a întocmi rechizitoriul se poate datora uneori comportamentului inculpatului, care utilizând toate căile procesuale în vederea punerii sale în libertate prelungește faza urmăririi. Curtea arată că arestatul are dreptul de a utiliza toate căile de atac și toate mijloacele legale în vederea punerii sale în libertate. Nu putem nega faptul că comportamentul său va influența aprecierea termenului rezonabil al duratei arestării preventive.

În doctrina și jurisprudența penală s-a pus problema referitoare la posibilitatea de a acorda prelungirea arestării preventive și cu privire la un inculpat aflat deja în stare de libertate, ca urmare a liberării, în orice mod, dintr-o arestare anterioară. Astfel, se arată că problema își păstrează actualitatea în contextul noilor reglementări, în care nu sunt aduse precizări suplimentare față de legea veche. Pentru a înlătura orice discuții în viitor, ar fi trebuit să se prevadă expres că prelungirea arestării inculpatului este condiționată de starea de deținere a acestuia.

Într-o opinie s-a susținut că cerințele care trebuie realizate pentru acordarea prelungirii sunt cele referitoare la temeiurile și motivarea, și nicidecum starea de deținere a inculpatului. S-a considerat că este fără relevanță faptul că în momentul prelungirii arestării preventive inculpatul se află sau nu în detenție preventivă, deoarece pot exista situații în care, deși s-a dispus arestarea inculpatului, măsura nu a fost pusă în executare datorită sustragerii inculpatului, fapt ce nu împiedică prelungirea arestării preventive, cu condiția ca în momentul prelungirii să nu fi expirat durata arestării.

Potrivit punctului de vedere contrar, care își găsește reflectarea în noile texte de lege, propunerea de prelungire a arestării privește situația inculpatului aflat în stare de deținere, nu și a celui față de care această măsură a încetat. Termenul de prelungire, în sens literal, are caracter de continuitate, nu de discontinuitate. Nu este întâmplător faptul că legiuitorul a reglementat instituția prelungirii în secțiunea consacrată arestării preventive.

Plecând de la o decizie a instanței supreme, s-a considerat că "prelungirea unei arestări nu poate avea loc, sub nici o formă, în privința unei persoane aflate în stare de libertate" și că starea de detenție reprezintă o condiție sine qua non de prelungire, în toate cazurile.

Completarea măsurii de prevenție

În faza de judecată, măsura arestării preventive poate fi menținută, atât în cazul în care a fost luată în cursul urmăririi penale, cât și în cazul în care a fost luată în cursul judecății.

În ceea ce privește cazul în care măsura arestării a fost luată în cursul urmăririi, art. 160 prevede că procurorul, dispunând prin rechizitoriu trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, va înainta dosarul cauzei instanței competente cu cel puțin cinci zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării.

Astfel, în cazul inculpatului trimis în judecată în stare de arest, instanța, după ce dosarul a fost înregistrat, are obligația să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea și temeinicia arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Menținerea arestării are loc atunci când instanța constată că temeiurile avute în vedere la dispunerea arestării impun în continuare privarea de libertate. Instanța dispune menținerea arestării prin încheiere motivată (art. 300 alin. 3).

Inculpatul este adus în fața instanței și va fi asistat de apărător, iar în acele cazuri de excepție în care inculpatul nu se poate prezenta, apărătorului i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea procurorului este obligatorie.

Arestarea preventivă dispusă în cursul judecății se menține când cu ocazia verificărilor periodice efectuate de către instanța de judecată asupra legalității și temeiniciei măsurii, se constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate.

Conform principiului fundamental al prezumției de nevinovăție, chiar și în cazul în care instanța de fond, condamnându-l pe inculpat la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispune arestarea sau menținerea arestării prin hotărâre, instanța de apel sau de recurs verifică, din oficiu la termenul fixat pentru judecată legalitatea arestării.

SECȚIUNEA A IV-A

– ALTE MĂSURI PROCESURALE. MĂSURILE DE SIGURANȚĂ. –

Măsurile procesuale sunt instituții de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare pentru buna desfășurare a procesului penal și asigurarea realizării obiectului acțiunilor exercitate în procesul penal.

Cea mai importantă clasificare a măsurilor procesuale făcută de literatura de specialitate a fost în funcție de criteriul legal instituit prin dispozițiile Codului de procedură penală. Astfel măsurile procesuale se împart în măsuri preventive (care reprezintă măsurile procesuale cele mai drastice datorită faptului că se referă la restrângerea libertății persoanei în condițiile legii – reținerea, arestare preventivă a învinuitului și inculpatului, obligarea de a nu părăsi locuința) și alte măsuri procesuale (măsuri de ocrotire și siguranță, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii).

Între măsurile preventive și celelalte măsuri procesuale enumerate există asemănări dar și deosebiri esențiale.

Liantul acestor instituții procesuale este tocmai finalitatea lor, aceea de mijloace prevăzute de legea procesual penală de care pot uza organele judiciare penale pentru a asigura desfășurarea normală a procesului penal, executarea pedepsei și repararea pagubei produse prin săvârșirea infracțiunii.

Totuși fiecare din aceste măsuri procesuale are în compoziția sa un scop special ce le face diferite – constrângerea (în cazul măsurilor preventive), ocrotirea (în cazul măsurilor de ocrotire, a măsurilor de siguranță, restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare).

Ambele tipuri de măsuri procesuale nu fac parte din desfășurarea activității principale a procesului penal. Ambele tipuri au caracter adiacent. Dacă în procesul penal apar dificultăți, se poate impune luarea lor.

Luarea măsurilor preventive – a oricăreia dintre ele – impune persoanelor obligația generală de a se supune privării de libertate sau de a nu o eluda prin sustragere asemănător privării de libertate decurgând dintr-o condamnare. Din acest punct de vedere măsurile de prevenție se apropie de regimul juridic al executării pedepselor privative de libertate, de altfel ele fiind reglementate în același act normativ (Legea nr. 23/1969 privind executare pedepselor).

Luarea altor măsuri procesuale impune de asemenea persoanei o obligație generală, dar aceasta e diferită ca finalitate după cum e vorba de măsuri de ocrotire sau măsuri de siguranță.

Luarea măsurilor de ocrotire constituie o expresie a umanismului legislației noastre care înțelege să apere persoanele care ar avea de suferit în urma luării unor măsuri de prevenție privative de libertate sau a unor măsuri de siguranță care implică restrângerea libertății persoanei.

În cazul măsurilor de ocrotire se observă caracterul lor de rezultantă, de acoperire și atenuare a efectelor produse de luarea altor măsuri procesuale: art. 161 prevede că atunci când a fost luată măsura reținerii sau arestării preventive față de un inculpat care are în ocrotire un minor, trebuie să fie înștiințată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire. Rezultă că aceste măsuri se iau cu privire la alte persoane decât învinuitul sau inculpatul.

Luarea măsurilor de siguranță se înscrie pe aceleași coordonate ale garantării bunei desfășurări a procesului penal. Obligarea la tratament medical și la internarea medicală – ca măsuri de siguranță și nu ca sancțiuni de drept penal – pot fi luate în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau judecății numai dacă făptuitorul din cauza unei boli sau a intoxicării cronice prin alcool sau alte asemenea substanțe, prezintă pericol pentru societate. Astfel, în cazul măsurilor de siguranță componența medicală este elementul determinant în ce privește luarea lor. În cadrul procesului penal, al acțiunii civile și penale apar obligații de ordin patrimonial. Pentru garantarea executării lor au fost instituite măsurile asiguratorii. Finalitatea lor este legată de asemenea de persoana inculpatului, dar spre deosebire de celelalte măsuri procesuale, ele au un caracter real și au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului, învinuitului sau părții responsabile civilmente. Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asiguratorii sunt indisponibilizate, în sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau greva cu sarcini.

Tot ca măsură procesuală reală, dar îndreptată de această dată către persoana vătămată, este restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare.

Restituirea lucrurilor este privită ca o modalitate de reparare în natură a pagubelor produse prin infracțiune, cu prioritate înaintea celorlalte modalități de reparare a pagubei, dar ea poate fi anticipată prin restituirea lucrurilor înainte de rezolvarea definitivă a acțiunii civile în cadrul procesului penal.

Raportând măsurile preventive la celelalte măsuri procesuale, devine evident faptul că acestea sunt de departe cele mai drastice și stricte nu numai prin scopul lor – privarea de libertate, cât și prin regimul juridic ce prevede cazuri exprese când pot fi luate, competența limitată la anumite persoane și termene extrem de stricte. Astfel reținerea are termenul legal de 24 de ore. Reținerea poate fi prelungită. Durata arestării preventive a învinuitului potrivit art. 146 alin. 1 Cod procedură penală este de până la zece zile. Arestarea preventivă a învinuitului poate fi prelungită.

Astfel, dacă măsurile preventive nu pot ființa fără o activitate judiciară, în mod excepțional, pentru anumite rațiuni și în condiții strict limitate de lege este posibil ca unele măsuri procesuale să se mențină temporar și după stingerea procesului penal. Astfel procurorul poate dispune menținerea măsurilor de asigurare și după încetarea urmăririi penale (art. 245 Cod procedură penală) la fel, când în urma achitării inculpatului și nesoluționării acțiunii civile potrivit art. 346 alin. 4 Cod procedură penală procesul penal ia sfârșit, măsurile asiguratorii se mențin (art. 353 alin. 3 Cod procedură penală). În ambele cazuri măsurile procesuale menționate produc efecte juridice cel mult 30 de zile, după care încetează de drept.

Deși diferă ca funcție și finalitate, deși unele se referă exclusiv la persoana inculpatului sau învinuitului, altele la ocrotirea persoanelor ce sunt afectate de măsurile luate împotriva învinuitului sau inculpatului (măsurile de ocrotire), la bunurile ce aparțin învinuitului sau inculpatului (măsurile asiguratorii) sau la bunuri produs al infracțiunii proprietate a părții vătămate (restituirea lucrurilor) sau la situații create prin săvârșirea infracțiunii (restabilirea situațiilor anterioare), măsurile procesuale per ansamblul lor îndeplinesc un scop comun, asigurarea în bune condiții a procesului penal.

Ele se află într-o strânsă interdependență de fapt și de drept fără de care aplicarea singulară a uneia din ele nu și-ar putea atinge decât scopul intim, propriu, fără a realiza scopul comun.

SECȚIUNEA A V-A

– CAZURI GENERALE ÎN CARE PUNEREA ÎN MIȘCARE SAU EXERCITAREA ACȚIUNII PENALE ESTE ÎMPIEDICATĂ

(ART. 10 COD PROCEDURĂ PENALĂ)–

În cazul în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare pe parcursul urmăririi penale, procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin rechizitoriu să pună în mișcare acțiunea penală (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală) și să dispună trimiterea în judecată, când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de învinuit și că acesta răspunde penal.

În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal la alte fapte sau la alte persoane, acțiunea penală se pune în mișcare prin declarația verbală a procurorului care participă la judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a Cod procedură penală). Dacă procurorul nu participă la judecată, instanța de judecată este aceea care dispune extinderea procesului penal la alte fapte, punând în mișcare acțiunea penală printr-o încheiere (art. 336 alin. 2 Cod procedură penală).

Din analiza prevederilor art. 336 alin. 1 și art. 337 alin. 1 Cod procedură penală rezultă că, în cazul extinderii procesului penal la alte persoane, instanța nu poate pune în mișcare acțiunea penală, legea făcând precizarea că procurorul poate cere extinderea procesului penal, de unde se desprinde concluzia că este în vederea legiuitorului numai ipoteza în care procurorul participă la judecată.

Pentru infracțiunile prevăzute în art. 279 lit. a Cod procedură penală, partea vătămată poate sesiza organul de cercetare penală sau procurorul. În cazul acesta, plângerea prealabilă constituie nu numai actul de sesizare al organelor de urmărire penală, ci și actul prin care se pretinde tragerea la răspundere penală a infractorului și punerea în mișcare a acțiunii penale. Introducerea plângerii de către partea vătămată nu declanșează acțiunea penală, dar reprezintă o condiție indispensabilă a punerii ei în mișcare de către procuror – plângerea prealabilă nu constituie un act de inculpare.

Punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane conferă acesteia calitatea de inculpat, calitate procesuală ce are rezonanțe specifice în compartimentul drepturilor și obligațiilor din cadrul raportului juridic procesual penal.

Momentului punerii în mișcare a acțiunii penale îi succede momentul exercitării ei. Prin exercitarea acțiunii penale se înțelege susținerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului sau a persoanei juridice care a săvârșit infracțiuni.
Exercitarea acțiunii penale se înfăptuiește de acei subiecți, care, potrivit legii, pot reprezenta în această activitate statul ca subiect activ al acțiunii. Un asemenea subiect oficial este procurorul.

Cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea exercitării acesteia sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate în două mari categorii și anume: cazuri în care acțiunea penală se stinge ca lipsită de temei (art. 10 lit. a-e Cod procedură penală) și cazuri în care acțiunea penală este lipsită de obiect sau este exercitabilă numai în anumite condiții (art. 10 lit. f-j Cod procedură penală). Pentru cazurile în care acțiunea penală este lipsită de temei, procurorul, în faza de urmărire penală, dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanța, în cursul judecății, pronunță achitarea. Pentru cazurile în care acțiunea penală este lipsită de obiect se dispune, după caz, încetarea urmăririi penale de către procuror, în faza de urmărire penală sau âncetarea procesului penal de către instanta de judecată, în faza judecății.

Putem întâlni cazuri care pot avea caracter permanent și temporar, după cum efectele se produc pentru totdeauna sau pentru un anumit interval de timp, cu posibilitatea răsturnării ulterioare a soluției și efectelor sale. De exemplu: amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor, constituie piedici definitive și cu consecinte permanente de împiedicare a exercitării acțiunii penale; pe când lipsa plângerii prealabile are caracter temporar, întrucât partea vătămată poate modifica oricând, în termenul legal, atitudinea sa, și poate introduce o plângere ulterioară, care determină punerea în mișcare a acțiunii penale.

În afara cazurilor de incidență generală prevăzute în art. 10 din Codul de procedură penală, care constituie impedimente posibile în orice cauză penală, legea cuprinde și numeroase cazuri speciale, ce constituie piedici în exercitarea acțiunii penale în situații restrânse sau cu valabilitate numai pentru o anumită infracțiune. Aceste împrejurări, cunoscute sub denumirea de cazuri speciale, sunt prevăzute în mod obișnuit în Codul penal sau în diverse legi speciale cu conținut penal, purtând numele de situații sau cazuri de nepedepsire.

Unele din aceste situații se referă la implicațiile de parte generală, de exemplu împiedicarea consumării faptei de catre un participant înainte de descoperirea ei (art. 43 alin. 1 Cod penal).

Relativ, numeroase sunt cazurile de nepedepsire în partea specială a Codului penal: întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic (art. 190 alin. 5); reluarea de bunăvoie a îndatoririlor în cazul punerii în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji (art. 198 alin. 2); prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia (art. 227 alin. 3); tăinuirea săvârșită de soț sau de o rudă apropiată (art. 267 alin. 2 Cod penal); denuntarea complotului (286 alin. 4); nedenuntarea (art. 292 alin. 2, 3 și 4); denunțarea dării de mită (art. 309 alin. 5); denunțarea traficului de influență (art. 312 alin. 3); retragerea mărturiei mincinoase în condițiile legii (art. 335 alin. 3); nedenunțarea unor infracțiuni (art. 338 alin. 3 și 4); favorizarea infractorului săvârșită de soț sau de o rudă apropiată (art. 340 alin. 3); omisiunea de a încunoștința organele judiciare (art. 341 alin. 2); denunțarea autorităților a grupului infracțional organizat (art. 354 alin. 4); denunțarea autorităților cu privire la asocierea sau gruparea în vederea săvârșirii de infracțiuni (art. 355 alin. 3); tăinuirea săvârșita de soț sau de o rudă apropiată (art. 357 alin. 2); încăierarea împotriva voinței sale sau care a încercat să despartă pe alții, să respingă un atac ori să apere pe altul (art. 366 alin. 4); înlăturarea rezultatului infracțiunii, făcând ca bunul să reintre în acel patrimoniu sau fond (art. 415 alin. 3) și denunțarea autorităților competente despre participarea sa la o asociație sau înțelegere în vederea producerii și punerii în circulație de mărfuri și dispozitive pirat (art. 432 alin. 10 Cod penal).

Acțiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal, însă pot avea situații când promovarea acțiunii penale este împiedicată. Dacă aceste situații survin înainte de declanșarea acțiunii, au drept rezultat împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale, iar când apar în cursul exercitării acesteia duc la stingerea ei. Cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate după natura lor juridică deosebită, efectele diferite și solțiile diferențiate pe care le determină, în: cazuri care înlătură temeiul acțiunii penale și cazuri în care acțiunea penală este lipsită de obiect sau se poate exercita numai în anumite condiții.

Cazurile în care acțiunea penală este lipsită de temei sunt:

Fapta nu există. Potrivit dispozițiilor din Codului penal (art. 17 alin. 1), infracțiunea este o faptă care prezintă pericol social, este săvârșită cu vinovăție și este prevăzută de legea penală. Din moment ce nu se poate constata existența faptei, nu se pune nici problema existenței infracțiunii ca atare. Neexistând infracțiune, nu există nici răspundere penală, întrucât infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 17 alin. 2 Cod penal). În acest caz, nu există fapta nici măcar în obiectivitatea ei materială, așa că nu sunt îndeplinite niciuna din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, neavând la ce să fie raportate. Constatarea inexistenței unei fapte materiale exclude imputarea ei oricărui făptuitor, iar procesual nu poate fi pusă în mișcare sau exercitată o acțiune penală. În prezența acestei situații nu există nici dreptul la acțiunea civilă. Nu poate fi pornit nici procesul penal, întrucât urmărirea penală, ca primă fază a procesului penal, începe numai în legătură cu infracțiunea săvârșită.

Fapta nu este prevăzută de legea penală. În materialitatea ei, fapta există, a fost comisă, dar nu este prevăzută de legea penală. Prevederea în legea penală a faptei constituie una din trăsăturile esențiale, care dă acesteia caracterizarea juridică de faptă penală. Chiar dacă fapta prezintă pericol social și a fost săvârșită cu vinovăție, dar nu este incriminată de lege sub sancțiunea unei pedepse, nu constituie infracțiune (art. 17 alin. 1 Cod penal).

Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Potrivit prevederilor Codului penal, o faptă săvârșită constituie infracțiune dacă este prevăzută de legea penală, prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție. Art. 19 din Codul penal stabilește că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusa uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
În cazul în care se constată că fapta săvârșită aduce o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea penală, în așa fel încât să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracțiuni, ea nu atrage aplicarea unei sancțiuni penale, deoarece îi lipsește una din trăsăturile sale esențiale, și anume pericolul social. Având în vedere existența sau inexistența pericolului social al unei fapte, o concluzie justă poate fi trasă de către organele judiciare numai în urma unei analize dialectice a tuturor împrejurărilor cauzei penale, în care făptuitorul nu poate fi disociat de fapta pe care a săvârșit-o. În cazul faptelor care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, procurorul sau instanța de judecată aplică una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 19 din Codul penal.
Aceste sancțiuni nu sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte, nu sunt prevăzute ca pedepse în art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte aceste sancțiuni se aplică numai atunci când se consideră că fapta nu constituie infracțiune. Aplicarea amenzii administrative are ca efecte diminuarea patrimoniului persoanei sancționate și mărirea patrimoniului parchetului sau organului judecătoresc care a aplicat amenda și care va putea folosi aceste sume ca venituri extrabugetare.

Fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat. În acest caz, fapta există în obiectivitatea ei, iar după cum rezultă din formularea legii "fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat", înseamnă că acea faptă constituie infracțiune și deci există răspunderea penală. Din punctul de vedere al dreptului material există dreptul la acțiune, numai că procesual acțiunea penală a fost îndreptată greșit în contra unei persoane învinuite sau inculpate pe nedrept.

Faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii.
Trăsăturile esențiale ale oricărei fapte prevăzute de legea penală sunt reglementate în partea generală a Codului penal, iar conținutul constitutiv al fiecărei infracțiuni este desemnat în partea specială care incriminează fapta respectivă. În consecință, fapta săvârșită pentru a fi considerată o infracțiune determinată (furt, tâlhărie, delapidare, distrugere etc.), pe lângă trăsăturile esențiale, trebuie să aibă un conținut concret, unele însușiri concrete, obiective și subiective, specifice acelei fapte. Cu ajutorul elementelor constitutive ale acestui conținut se realizează practic încadrarea faptelor concrete și se ajunge la exacta lor calificare.

Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Caracterul penal al faptei rezultă din trăsăturile esențiale ale acesteia, cerute de lege pentru existența infracțiunii, precum și din condițiile care concură la încadrarea acelei fapte, în dispozițiile legii și care-i determină conținutul. Numai având caracter penal o faptă este considerată infracțiune și, pe cale de consecință, atrage și răspunderea penală. Legea penală prevede un număr de cauze, constând din stări, împrejurări, situații, în prezența cărora fapta săvârșită, deși prevăzută de legea penală, nu are caracter penal, deci nu constituie infracțiune. Acestea sunt cauze justificative, prevăzute în art. 21-25 și cauze care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 26-33 Cod penal; cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii și comanda autorității legitime, consimțământul victimei; cauze care înlătură caracterul penal al faptei: constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beția accidentală completă și eroarea de fapt.

Lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. În ceea ce privește acest caz, trebuie să distingem trei situații, și anume:

Lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de existența acesteia. Deși fapta prevăzută de legea penală a fost comisă, ea nu poate fi urmărită și nici acțiunea penală nu poate fi promovată din moment ce persoana vătămată nu folosește dreptul de a face plângere prealabilă. Existența plângerii prealabile a părții vătămate constituie o condiție fără de care acțiunea penală nu se poate exercita, când legea penală prevede expres aceasta (infracțiunea de lovire sau alte violențe, vătămarea corporală, amenințarea, violarea de domiciliu, hărțuirea sexuală, însușirea bunului găsit etc.).

Lipsa autorizării sau a sesizării organului competent, în cazurile în care legea condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de existența acesteia. Și în această situație fapta prevăzută de legea penală există, dar pentru pornirea acțiunii penale sunt necesare autorizații sau sesizări din partea unor organe.

Lipsa oricărei alte condiții prevăzute de lege ca fiind necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Prin expresia "altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale" trebuie înțelese toate situațiile în care o anumită imprejurare poate constitui un impediment în calea exercitării acțiunii penale. Așa este cazul faptelor săvârșite în condițiile art. 13 Cod penal, pentru urmărirea cărora se impune condiția dublei incriminări, cu excepțiile arătate în alineatul final al aceluiași articol. Legiuitorul, prin formularea generală cuprinsă în teza finală a art. 10 lit. f Cod procedură penală, a dorit să se refere la orice situație care duce la netragerea la răspundere penală sau nepedepsirea făptuitorului, în anumite condiții prevăzute în partea generală și mai ales în partea specială a Codului penal sau în unele legi speciale.

A intervenit amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor. Aceste patru cauze privesc direct răspunderea penală. Amnistia și prescripția fac parte din cauzele care înlătură răspunderea penală și privesc săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Intervenția lor nu înlătură existența infracțiunii, așa cum se întâmplă cu grupul cauzelor "care înlătură caracterul penal al faptei". Infracțiunea există și, deci, există și răspundere penală. În prezența uneia dintre aceste cauze, consecințele imediate sau eventuale ale răspunderii penale sunt înlăturate. Fapta își păstrează caracterul său penal, dar aceste cauze înlătură răspunderea penală existentă în momentul intervenirii lor.

Amnistia este prevăzută în Codul penal (art. 137) ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Dacă intervine după condamnare înlătură și executarea pedepsei pronunțate. Amnistia se acordă, potrivit art. 73 alin. 3 lit. i din Constituție, de către Parlament.

Prescripția este cea de-a doua cauză distinctă prevăzuta în art. 10 lit. g Cod procedură penală. Ca și amnistia, prescripția face parte din grupul cauzelor care au ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a consecințelor condamnării. Ea are două modalități, prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei.

Decesul făptuitorului este cea de-a treia cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Aceasta este o cauză de împiedicare a executării acțiunii penale, întrucât răspunderea penală este strict personală.

A fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Retragerea plângerii prealabile operează numai la infracțiunile pentru care legea penală a prevăzut expres necesitatea plângerii prealabile, în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale.

S-a dispus înlocuirea răspunderii penale. Conform actualei reglementări răspunderea penală nu poate fi înlocuită decât printr-o sancțiune cu caracter administrativ, aplicată de instanță.

Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale a fost introdus acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acțiunii penale, avându-se în vedere faptul că legea penală prevede unele cauze de nepedepsire.

Există autoritate de lucru judecat. Acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acțiunii penale produce efecte, chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar putea da o altă încadrare juridică. La autoritatea de lucru judecat se ajunge prin promovarea și exercitarea acțiunii penale, până la soluționarea cauzei în mod definitiv de către instanța de judecată.

SECȚIUNEA A VI-A

CLASAREA, SCOATEREA DE SUB URMĂRIRE, ÎNCETAREA URMĂRIRII PENALE, ACHITAREA ȘI ÎNCETAREA PROCESULUI (ART. 11 COD PROCEDURĂ PENALĂ) –

În faza de urmărire penală, exercitarea acțiunii penale presupune strângerea, administrarea și verificarea tuturor probelor în baza cărora să se poată decide trimiterea în judecată sau eventual, dacă este cazul, dă o soluție de neurmărire care să ducă la stingerea acțiunii. Această activitate se înfăptuiește sub conducerea judiciară a procurorului care realizează supravegherea urmăririi penale sau de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea penală. La sfârșitul urmăririi penale, dacă este cazul, procurorul emite rechizitoriul și trimite pe inculpat sau persoana juridică care a săvârșit infracțiuni în judecată, îndeplinind astfel un important act de promovare al acțiunii penale. Persoana juridică este asistată la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale de reprezentatul său legal.

Dacă pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe s-a început urmărirea penală și împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta își numește un mandatar pentru a o reprezenta. În ipoteza în care persoana juridică nu își numește un mandatar, acesta este desemnat de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată din rândul practicienilor în insolvență, autorizați potrivit legii.

În faza de judecată, procurorul exercită acțiunea penală prin diversele cereri și concluzii pe care le formulează în fața instanței: prin susținerea învinuirii, prin folosirea căilor de atac.

Procurorul poate renunța la învinuire punând, potrivit art. 316 alin. 3 Cod procedură penală, concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. Aceasta nu echivalează cu o revocare a acțiunii penale, care este indisponibilă, constituind numai o renunțare la exercitarea ei, instanța fiind obligată să dea soluția legală ce se impune, indiferent de atitudinea procurorului.

Acțiunea penală poate fi exercitată de partea vătămată, în condiții particulare și cu o rază mai restrânsă de posibilități, în cauzele la care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă. Activitatea părții vătămate este amplificată sau complinită de cea a procurorului, care practic niciodată nu poate fi exclus de la exercițiul unei acțiuni penale puse în mișcare..

Între momentele procesuale importante pe care le distingem în desfășurarea acțiunii penale, se înscrie și epuizarea sau stingerea acesteia. Epuizarea acțiunii penale prin soluționarea cauzei necesită desfășurarea procesului penal până la obținerea unei hotărâri judecătorești definitive. În urma soluției pronunțate de instanță, acțiunea penală și-a realizat integral finalitatea ajungând la epuizare. Scopul acțiunii penale a fost atins pentru că ori s-a pronunțat condamnarea celui vinovat, realizându-se până la capăt tragerea sa la răspundere penală, ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe nedrept și înlăturate consecințele greșitei implicări în cauza penală. Sub aspectul frecvenței, aceasta este modalitatea obișnuită de a considera că acțiunea penală a ajuns la momentul său final.

Stingerea acțiunii penale intervine în toate cazurile când prin dispozițiile legii dispare aptitudinea funcțională a acțiunii penale și nu se mai permite exercitarea ei in continuare până la epuizare. Stingerea acțiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mișcare, ori de câte ori se constată existența uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din Codul de procedură penală, înainte ca organele competente să fi pus în mișcare acțiunea penală. Stingerea acțiunii penale are loc însă, în mod frecvent, după punerea ei în mișcare.

CAPITOLUL AL V-LEA

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Extinderea criminalității în societate și necesitatea luării unor măsuri eficiente pentru asigurarea siguranței cetățenilor implică în mod obligatoriu stabilirea unui echilibru între modalitățile de reacție a societății împotriva criminalității și protecția drepturilor individuale.

În acest sens se înscriu modificările actuale prin care s-a propus armonizarea prevederilor Codului de procedură penală cu principiile, recomandările și reglementările cuprinse în documentele internaționale în domeniul justiției penale și transpunerea în legislația națională a prevederilor Convenției europene a drepturilor omului.

Noile prevederi în materia instituției arestării preventive și a infracțiunilor împotriva înfăptuirii justiției au darul de a aduce celeritate în actul de justiție, respectiv în soluționarea procesului penal când inculpatul este privat de libertate, și de a accentua caracterul de excepție al măsurii arestării preventive. Măsura arestării preventive are un caracter excepțional, nici o persoană neputând fi reținută, arestată sau privată de libertate în alt mod decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege, conform principiului potrivit căruia "starea de arest preventiv trebuie să aibă caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile".

În conformitate cu acest principiu, trebuie acceptată drept condiție a arestării preventive existența unei situații excepționale care justifică această măsură. Aplicarea măsurii arestării preventive trebuie făcută în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare necesitatea respectării libertății individuale și a prezumției de nevinovăție, precum și necesitatea desfășurării procesului penal în condiții care să asigure respectarea scopului acestuia, prevăzut în art. 1 Cod procedurp penală, "constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".

Existența unei situații care justifică starea de arest preventiv a persoanei față de care se desfășoară procesul penal nu se poate aprecia exclusiv în funcție de gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea respectivă, ci luând-se în considerare o serie de alte aspecte, precum caracterul inculpatului, antecedentele penale, profesia, domiciliul, moralitatea.

O altă importantă noutate în materia instituției arestării preventive este cea privind competența de luare a măsurii arestării preventive. În deplin acord cu art. 5 paragraful 3 din Convenția europeană a drepturilor omului și practica Curții Europene, luarea măsurii arestării preventive a fost dată exclusiv în competența judecătorului.

În urma modificării dispozițiilor art. 48 lit. a din Codul de procedură penală, judecătorul care a emis mandatul de arestare preventivă a învinuitului sau a inculpatului, în cursul urmăririi penale, este incompatibil să mai judece, în prim grad sau sau în căile de atac, în cauza respectivă.

Rămâne în discuție dacă judecătorul care a emis mandatul de arestare a inculpatului în cursul judecății în condițiile art. 160a Cod procedură penală este sau nu incompatibil să judece acea cauză, întrucât acest motiv de incompatibilitate nu este prevăzut în mod expres de lege.

De lege ferenda propun completarea art. 48 lit.a din Codul de procedură penală cu prevederea expresă potrivit căreia judecătorul care a emis mandatul de arestare a inculpatului în cursul judecății, este, de asemenea incompatibil de a judeca în cauza respectivă.

Fără a fi atins toate problemele care se pot pune în legătură cu instituția arestării preventive a inculpatului, am încercat să înfățișez elementele de noutate apărute în legislația procesual penală actuală din România și discuțiile purtate în doctrina și practica judiciară pe marginea unor aspecte noi legate de arestarea preventivă a inculpatului, infracțiunea de arestare nelegală și cercetare abuzivă, punând accent pe ideea potrivit căreia starea normală a inculpatului este starea de libertate, el putând fi privat de libertate doar în cazuri excepționale, în condițiile și cazurile prevăzute expres de lege.

Traian Pop menționa, printre altele: "A priva pe cineva de libertate numai în urma unei bănuieli, deci înainte de a fi judecat, găsit vinovat și condamnat, este contrar principiului constituțional privind libertatea individuală. Și totuși justiția nu poate sta cu mâinile încrucișate în fața sfidării pe care i-o aruncă inculpatul prin încercările sale de a compromite aflarea adevărului sau în fața periculozității pe care o prezintă persoana inculpatului, astfel că justiția trebuie să-și ia prompt și energic măsuri de a preveni sau înlătura aceste neajunsuri. Ori pentru ca justiția să-și îndeplinească rolul, este posibil să nu existe altă alegere decât recurgerea la măsura radicală a arestării preventive."

CAPITOLUL AL VI-LEA

PRACTICA JUDICIARĂ ÎN

SISTEMUL DE DREPT ROMÂNESC

Aspecte practice privind infracțiunea de arestare nelegală și cercetare abuzivă

Dată fiind importanța și gravitatea măsurii arestării preventive, aceasta a constituit o permanentă preocupare pentru legiuitorul român, motiv pentru care, numeroasele modificări ale Codului de procedură penală au urmărit printre altele, instituirea unor noi garanții procesuale care să asigure că drepturile și libertățile persoanei suspectate de săvârșirea unei infracțiuni nu vor fi încălcate sau limitate. Transformările esențiale ale legislației naționale în materia arestării preventive au avut ca scop principal armonizarea dispozițiilor procesual penale interne cu exigențele impuse de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiile unui proces european, dezvoltate în jurisprudența instanței de la Strasbourg. În acest context, prezintă însemnătate modificările aduse părții generale a Codului de procedură penală prin Legea 356/2006, Legea 281/2003 și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2003, pe care ne propunem să le analizăm în continuare. În legătură cu acestea, într-o opinie s-a apreciat că „o mare parte din aceste modificări nu corespund evoluțiilor actuale ale procesului contemporan, complicând în mod inutil procedura și făcând-o de nenumărate ori nefuncțională și că o altă parte se află deja în dezacord cu dispozițiile constituționale”. Așadar, luând în considerare reglementările Legii 356/2006, o primă modificare la care vom face referire privește dispozițiile art. 146 Cod procedură penală care, fără a suferi o prelucrare substanțială, prezintă unele ajustări. Astfel, spre deosebire de reglementările anterioare, pentru dispunerea măsurii arestării preventive a învinuitului nu mai trebuie să existe probe din care să rezulte vreunul din cazurile de la art. 148, fiind suficient să fie întrunite condițiile prevăzute de la art. 143 și să existe unul din cazurile enumerate la art. 148 din Codul de procedură penală Deși prin această modificare legiuitorul a consacrat un tratament egal între învinuit și inculpat în ceea ce privește dispunerea măsura arestării preventive, noua reglementare constituie un regres dacă avem în vedere că exigențele probatorii atât de necesare pentru a proteja individul de detențiile arbitrare au fost înlocuite cu „simple date”. De asemenea, noul conținut al art. 146 Cod procedură penală nu satisface nici exigențele C.E.D.O., întrucât în art. 5 lit. c se face referire la „indicii temeinice”, care reprezintă fapte și informații de natură a convinge un observator obiectiv cu privire la existenta cazului de arestare.

O noutate pentru procedura noastră penală adusă de Legea 356/2006, a fost aceea a introducerii alin. 11¹ printre dispozițiile art. 146 Cod procedură penală în ideea de a oferi judecătorului o alternativă la măsura privativă de libertate a arestării preventive, obiectiv care, așa cum vom arăta, este departe de a fi atins. Astfel, textul mentionat prevede expres că „în caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau aceea de a nu părăsi țara”. Deși la prima vedere, această completare a codului apare ca fiind în deplină concordanță cu principiul proporționalității măsurii cu gravitatea acuzației aduse unei persoane și a principiului măsurii pentru atingerea scopului urmărit, dezvoltate în jurisprudența C.E.D.O., în realitate judecătorului nu i se permite să țină seama de o anumită ordine de preferință în luarea uneia sau alteia dintre măsurile preventive. Astfel, legiuitorul nu a creat alternative la arestare în competența judecătorului, din moment ce acesta din urmă nu are posibilitatea de a alege decât în situația în care respinge propunerea procurorului de arestare preventivă. Un asemenea mod de reglementare face abstracție de caracterul excepțional și subsidiar al măsurii arestării preventive, motiv pentru care completarea adusă de legea amintită nu asigură nici parțial, respectarea exigențelor C.E.D.O. În acest context, prezintă însemnătate, Recomandarea Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei, (2006) 13 care, la punctul 3 și 4 prevede: „atât în spiritul prezumției de nevinovăție cât și al prezumției în favoarea libertății, reținerea în detenție a persoanelor suspectate de o infracțiune va constitui excepția, mai degrabă decât regula (…) reținerea în detenție se va aplica numai atunci când acest lucru este strict necesar și ca o măsură de ultimă instanță, iar pentru a evita aplicarea inadecvată a reținerii în detenție, va fi pusă la dispoziție cea mai variată gamă de măsuri alternative, mai puțin restrictive”. Așadar, tinând cont de regula libertății, analiza ar trebui să înceapă cu controlul judiciar, prin cele două măsuri preventive neprivative de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara), urmând ca, numai în cazul aprecierii insuficienței acestuia, să poată fi luată măsura arestării preventive.

Tot în legătură cu luarea măsurii arestării preventive, Legea 356/2006 a completat art. 151 Cod procedură penală de o manieră criticabilă, stabilind plenitudinea de competență a instanței de recurs pentru luarea măsurii arestării preventive, atunci când aceasta se pronunță asupra recursului formulat de procuror împotriva soluției de respingere a propunerii de arestare preventivă.

În continuarea analizei noastre referitoare la modificările legislative survenite în materia arestării preventive, ne vom raporta la un aspect care a facut subiectul de discuție în numerose dezbateri din doctrina română. Astfel, după ce decenii de-a rândul măsura arestării preventive a fost luată în cursul urmăririi penale de către chiar organele de cercetare penală cu intenția manifestă de a se aduna mai ușor probe de vinovăție, ca urmare a modificării dispozițiilor constituționale precum și a Codului de procedură penală prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2003, instituția arestării preventive a suferit o transformare radicală, care o apropie foarte mult de reglementările din țările cu tradiție democratică. Prin ordonanța amintită s-a stabilit competența exclusivă a judecătorului în materia luării măsurii arestării preventive, acesta fiind unicul garant al drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor împotriva arbitrariului. În legislația internă, anterior intrării în vigoare a Legii 281/2003 (ulterior modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2003), procurorul putea emite mandate de arestare, iar împotriva ordonanțelor de arestare se putea face doar plângere la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Cu privire la acest aspect, în doctrina noastră 3 s-a arătat că, atâta timp cât declanșarea controlului legalității arestării este lăsat la inițiativa persoanei private de libertate, între reglementarea internă și cea europeană nu există contrarietate, chiar mai mult, s-a susținut că opțiunea legiuitorului nostru este mai convenabilă, deoarece în ipoteza în care cel arestat nu are motive să exercite calea de atac împotriva privării sale de libertate, se ajunge la soluția mai operativă a cauzei. Acestă practică s-a dovedit a fi incompatibilă cu dispozițiile Convenției Europene care prevăd expres obligativitatea aducerii persoanei arestate în fața unui magistrat imparțial și independent, însărcinat cu exercitarea de atribuții judiciare. Astfel, deși în vechea reglementare, persoana arestată avea posibilitatea să se plângă judecătorului cu privire la legalitatea arestării sale, această operațiune era privită ca o facilitate aflată la îndemâna celui arestat și nicidecum ca o obligație autonomă și necondiționată în sarcina organelor judiciare 1, asemeni celei consacrată actualmente în Convenție.

Referitor la independența și imparțialitatea procurorului român, jurisprudența Curții Constituționale atât înainte cât și după condamnare, a fost surprinzătoare și a generat o serie de dezbateri în doctrină. Pornind în principal de la dispozițiile legii fundamentale conform cărora procurorul face parte din categoria „magistraților”, Curtea Constituțională a stabilit printr-o decizie în anul 2000 că „în sistemul procesual penal românesc procurorul corespunde noțiunii de „alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare”, la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Având în vedere cele susținute mai sus, se poate conchide că anterior modificărilor survenite în legislația procesual penală prin Legea 281/2003 (ulterior modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2003), procurorul român nu satisfăcea exigențele C.E.D.O. pentru a fi calificat „magistrat” și datorită inexistenței imparțialității sale față de părți. Astfel, atâta timp cât Codul nostru de procedură penală a permis procurorului să supravegheze sau să efectueze personal urmărirea penală, inclusiv să ia măsura arestării preventive, iar ulterior în faza de judecată, să îndeplinească funcția de acuzare având toate drepturile procesuale a unei părți, imparțialitatea acestuia în raport cu învinuitul sau inculpatul arestat era indiscutabil inexistentă. Așa cum s-a susținut în doctrină, este absolut indiferent că, potrivit legii, procurorul este obligat să acționeze cu imparțialitate, că a depus un jurământ pentru îndeplinirea cu onoare, conștiință și fără părtinire a atribuțiilor, că în activitatea de urmărire penală el are obligația de a aduna probe atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului, că anterior luării măsurii privative de libertate el procedeză la ascultarea nemijlocită a persoanei în cauză și că, potrivit legii naționale, el nu este considerat parte în proces.Simpla posibilitatea a cumulului între funcția de instrucție și cea de acuzare, fără instituirea vreunei incompatibilități în acest sens reprezintă o vădită neconcordanță în raport cu normele și principiile europene, motiv pentru care, modificarea legislației naționale privind posibilitatea procurorului de a dispune măsura arestării preventive nu a fost doar necesară, ci cât se poate de urgentă.

Ulterior condamnării României în cauza Pantea, Curtea Supremă de Justiție fiind chemată să se pronunțe asupra legalității arestării preventive dispusă de procuror într-o cauză 1, a recunoscut valoarea de sursă de drept în sistemul juridic român a jurisprudenței C.E.D.O. în conformitate cu art. 20 din Constituție, arătând că: „procurorul care a emis ordonanța de arestare preventivă și a dispus arestarea preventivă a inculpatei, prin mandat, nu poate fi considerat magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare" în accepțiunea art. 5 paragraful 3 din Convenție, deoarece este în mod vădit dependent de puterea executivă și, fiind implicat în exercitarea acțiunii penale prin actele de urmărire efectuate, nu poate fi nici imparțial. Altfel spus, dacă privarea de libertate a fost dispusă de un alt organ decât un judecător, spre pildă de un procuror, prevederile Convenției nu ar fi nesocotite atâta timp cât persoana arestată este adusă imediat și de la sine, în fața unui magistrat abilitat să exercite funcții judiciare.

În concluzie, incompatibilitatea dintre noțiunea de „magistrat” în sens național și calificarea europeană atribuită aceleași noțiuni este doar aparentă, întrucât nu trebuie pierdut din vedere faptul că textele din Convenție operează cu noțiuni autonome al căror sens nu corespunde cu cel consacrat în legislațiile naționale. Astfel, deși procurorul român nu poate fi calificat drept ”magistrat” în sens european, deoarece nu satisface exigențele de independență și imparțialitate pentru a decide asupra unei privări de libertate, el poate fi calificat „magistrat” de normele constituționle, legale și jurisprudențiale interne române. În acest sens, apreciem ca fiind surprinzătoare decizia Curții Constituționale, pronunțată după condamnarea statului român în cauza Pantea, prin care Curtea a continuat să afirme că procurorul român „este un alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare, în sensul cerut de art. 5 pct. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și în sensul art. 23 alin. (4) din Constituție”.

Din toate cele prezentate anterior, rezultă fară echivoc că modificările succesive ale Codului de procedură penală, îndeosebi în materia luării măsurii arestării preventive, reprezintă consecința directă a necesității corelării legislației interne cu cerințele Convenției. Cu toate că schimbările aduse prin legile amintite, nu au fost cu adevărat reformatoare, cel puțin s-a realizat, sau s-a încercat un prim pas pentru aducerea Codului de procedură penală la nivelul standardelor europene. Astfel, considerăm că în prezent dispozițiile naționale, în mare parte mai exigente decât vechile reglementări, urmăresc asigurarea protecției individului împotriva abuzurilor autorităților și apropierea sistemului de drept românesc de celelalte sisteme ale statelor semnatare ale Convenției. În acest context, un rol însemnat îl are initiativa deja exteriorizată a instanțelor interne de a percepe jurisprudența C.E.D.O. ca o veritabilă sursă de drept în cadrul sistemul juridic român, întrucât doar în acest fel se poate asigura o interpretare a dispozițiilor naționale în spiritul prevederilor Convenției.

Spețe

Dosar nr. 3043/88/2008 Tribunalul Tulcea

Sentința penală nr. 86 din 17 martie 2009

Prin plângerea introdusă la data de 26 septembrie 2008 la Judecătoria Tulcea, petentul A. B. a solicitat desființarea Ordonanței nr. 151/II/2/2008/9 septembrie 2008 pronunțată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea și restituirea cauzei la procuror în vederea completării probatoriului sau reținerea cauzei la instanță pentru aceleași motive.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că întregul material probator administrat la parchet este incomplet întrucât, deși a solicitat în susținerea plângerii sale audierea mai multor persoane care au perceput în mod direct incidentul, persoane ale căror nume și adrese le-a indicat cu lista pentru a fi citați și audiați, aceste persoane nu au fost audiate; mai mult, nu i s-a adus la cunoștință învinuirea și deși a solicitat să i se permită studiul dosarului pentru a afla numele învinuiților și obiectul plângerii formulate de aceștia, împotriva sa, acest lucru i-a fost interzis în permanență, chiar și în prezența apărătorului ales, motivația dată de procuror fiind, de fiecare dată, natura secretă a dosarului în care petentul avea dublă calitate de învinuit și parte vătămată.

A mai arătat petentul că i-au fost încălcate cele mai elementare drepturi procesuale; dreptul la apărare, garantarea libertății persoanei, respectarea demnității umane, prezumția de nevinovăție, etc., organul de cercetare neavând nici un rol activ și neurmărind aflarea adevărului.

Judecătoria Tulcea, prin Sentința penală nr. 1453/19 decembrie 2008, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, reținând că infracțiunea de arestare nelegală și cercetare abuzivă pentru care au fost cercetați intimații A. B. și B. C.se judecă de tribunal conform art. 27 pct. 1 lit. a Cod procedură penală.

La Tribunalul Tulcea, dosarul a fost înregistrat sub nr. 3043/88/2009.

Petentul, prin avocat, a mai invocat în susținerea plângerii sale că pe parcursul urmăririi penale a fost citat pe strada G., deși locuiește pe strada H., schimbarea de domiciliu ce a fost comunicată parchetului odată cu adresa prin care solicita studiul dosarului și admiterea unor probe, adresă depusă personal de avocat. A mai susținut că petentul ar fi avut un comportament agresiv și că certificatul medico-legal a fost obținut ca urmare a automutilării, dar că, totuși, analizând acest certificat se observă că, acesta a avut răni ce au necesitat 4 -5 zile îngrijiri medicale, deci nu se poate susține că și-ar fi autoprovocat rănile, și că măsura încătușării nu era necesară, petentul nefiind cercetat pentru comiterea unei infracțiuni.

Examinând legalitatea și temeinicia ordonanței și rezoluției atacate, în raport de criticile formulate, tribunalul reține că prin ordonanța nr. 155/P/2007 din 31 iulie 2008, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A. B. și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în cuantum de 1000 lei pentru neînceperea urmăririi penale față de agenții șefi de poliție B. C. și C. D.pentru săvârșirea infracțiunii de lovire prevazută de art. 180 alin. 2 și de cercetare abuzivă și arestare nelegală prevazută de art. 266 alin. 1 Cod penal.

Pentru a se pronunța astfel, procurorul a reținut că în seara zilei de 13 aprilie 2007, în jurul orelor 22,00, agenții de poliție B. C. și C. D. aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au observat un grup de tineri care se manifestau zgomotos și chiar violent, printre tineri aflându-se și petentul A. B. care s-a opus legitimării, a devenit și mai agresiv, îndreptându-se amenințător spre agentul de poliție B. C. cu intenția de a-l lovi, situație în care agentul a folosit spray-ul lacrimogen din dotare față de învinuitul petent care, la rândul lui, a folosit un spray iritant, pulverizând un jet asupra celor doi polițiști.

S-a mai reținut că, întrucât evenimentele luau amploare, cei doi agenți au încercat să-l izoleze și să-l imobilizeze pe învinuit, fiind ajutați de patrula formată din agenții D. E. și F. G. împotriva cărora învinuitul a folosit spray-ul lacrimogen și că, într-un final, învinuitul a fost încătușat și condus la sediul poliției în vedere legitimării și întocmirii procesului-verbal de sancțiune contravențională.

Revăzând actele premergătoare și actele de cercetare administrate în dosarul penal nr. 155/P/2007 prin prisma criticilor formulate de petent, tribunalul constată că petentul nu a formulat nicio cerere în probatoriu, la dosarul de urmărire penală neexistând o asemenea cerere și nicio cerere de studiu formulată de avocatul său. Acest aspect rezultă nu numai din probele dosarului ci și din precizările făcute de Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea prin adresa nr. 50/II/2/2009 din 26 februarie 2009.

În legătură cu citarea petentului în cursul urmăririi penale la o altă adresă decât cea de domiciliu, tribunalul constată că învinuitul a fost citat la adresa trecută în actul său de identitate, astfel cum rezultă din raportul încheiat la data de 13 aprilie 2007 de agenții de poliție B. C. și C. D.

Împrejurarea că învinuitul și-a schimbat domiciliul nu a fost adusă la cunoștința organelor de cercetare penală. De altfel, învinuitul a susținut că a precizat noul domiciliu în cererea de studiu al dosarului, dar cum cererea este inexistentă, evident că citarea s-a făcut la adresa cunoscută de organele de anchetă.

Audierea învinuitului nu a fost posibilă, întrucât deși citat cu mandate de aducere, acesta nu s-a prezentat, fiind plecat din țară, astfel cum a precizat mama sa.

Reproșul făcut organelor de cercetare penală cu privire la lipsa de rol activ este nejustificat. Din piesele dosarului de urmărire penală rezultă că au fost audiați cei patru agenți de poliție implicați în incident, cercetați pentru cele două infracțiuni amintite în paragrafele anterioare, alți doi angajați ai Poliției Municipiului Tulcea,G. A., H. B., mama petentului care s-a prevalat de dispozițiile art. 80 Cod procedură penală, alți doi martori la incident, B. B., C. C., D. A. și A. I.

De asemenea, procurorul de caz a făcut verificări la I.G.P.R. – Direcția Cercetări Penale, și la Administrația Generală a Penitenciarelor, instituții care au comunicat că petentul nu este încarcerat în aresturile I.P.J. și în penitenciarele din țară.

Pe parcursul cercetărilor, petentul a fost reprezentat de avocat ales. J. A. (împuternicirea avocațială nr. 83 din 14 septembrie 2007) care a adus la cunoștința procurorului de caz faptul că învinuitul A. B. este plecat din țară și nu a luat legătura cu familia sa.

În acest context, tribunalul constată că petentului nu i-au fost încălcate drepturile procesuale elementare enumerate în cuprinsul plângerii.

Susținerea relativă la imposibilitatea automutilării nu poate fi reținută, ea fiind contrazisă de înregistrările efectuate cu sistemul video de supraveghere în sediul Poliției Municipiului Tulcea (fila 90 dosar U.P., înregistrarea petentului), din care rezultă că petentul s-a manifestat extrem de violent, lovindu-se cu capul de fișetele metalice aflate în biroul în care a fost legitimat și s-a încheiat procesul verbal de contravenție, de geamurile unei ferestre pe care le-a și spart, petentul tăindu-se superficial pe brațe cu cioburile rezultate în urma spargerii geamului.

Petentul a mai susținut că încătușarea sa nu era necesară, însă agenții de poliție au fost nevoiți să recurgă la imobilizarea petentului prin încătușare în urma comportamentului extrem de agresiv al petentului, astfel cum rezultă din coroborarea declarațiilor martorilor oculari și a celor patru agenți de poliție cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă. De altfel, imobilizarea prin încătușare este permisă de dispozițiile art. 36 alin. 2 lit. a din Dispoziția I.G.P.R. nr. 643/2005 referitoare la Manualul de bune practici și de intervenție ale polițistului de ordine publică, articol care prevede că încătușarea se efectuează obligatoriu asupra persoanelor care se manifestă agresiv, sunt violente, ori se opun măsurilor legale luate de polițiști, iar rezistența lor nu poate fi înfrântă în alt mod.

În acest context, tribunalul constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale a celor patru agenți de poliție pentru săvârșirea infracțiunilor de lovire sau alte violențe, arestare nelegală și cercetare abuzivă este corectă.

Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 2781 alin. 8 lit. a Cod procedură penală, urmează a respinge plângerea ca nefondată și a menține ordonanța și rezoluția atacată ca legală și temeinică.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Literatura de specialitate

„ABC-ul drepturilor omului”, Societatea Independentă Română a Drepturilor Omului (S.I.R.D.O.), București, 1993.

Antoniu, G. și alții, „Dicționar de procedură penală”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988;

Antoniu, George și Volonciu, Nicolae și Neagu, Ion și Stoica, Valeriu și Popescu, Dana și Papadopol, Vasile, „Practică judiciară penală”, vol. IV, Ed. Academiei Române, București, 1993;

Aristotel, „Metafizica”, Editura Academiei, București, 1965;

Berger, Vicent, „Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”, Institutul Român pentru Drepturile Omului (I.R.D.O.), București, 1998;

Boroi, Alexandru, ”Drept penal. Partea specială”, Ed. C.H. Beck, București, 2006;

Boroi, Alexandru și Nistoreanu, Gheorghe, ”Drept penal. Partea specială”, ediția a III-a, Ed. All Beck, București 2005;

Buergenthal, Thomas și Weber Renate, „Dreptul internațional al drepturilor omului”, Editura All, București, 1996;

Butoi, Ioana-Teodora și Butoi, Tudorel, „Psihologie judiciară – curs universitar”, ediția a II-a, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2004;

Ciobanu, Viorel Mihai, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, Ed. Național, București, 1997;

Coman, Florian și Purdă, Nicolae, „Protecția juridică a drepturilor omului”, Ed. Era, București, 1999;

“Culegere de practică judiciară a Tribunalului București 1994-1997”;

Diaconescu, Gh., „Infracțiunile în Codul penal român”, Ed. Oscar Print, București, 1997;

Diaconescu, Horia, ”Drept penal. Partea specială”, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005;

Dobrinoiu, Vasile, „Drept penal. Partea specială”, Vol. I – „Teorie și practică”, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Dongoroz, Vintilă, „Curs de drept penal”, Ed. Societății Studenților în Drept, București, 1941;

Dongoroz, Vintilă și Dărângă, Gheorghe și Kahane, Siegfried și Lucinescu, Dumitru și Nemeș, Aurel și Popovici, Mihai și Sârbulescu, Petre și Stoican, Vasile, „Noul Cod penal și Codul penal anterior, prezentare comparativă”, Ed. Politică, București, 1968;

Dongoroz, Vintilă și Kahane, Siegfried și Oancea, Ion și Fodor, Iosif și Iliescu, Nicoleta și Bulai, Constantin și Stănoiu, Rodica și Roșca, Victor, „Explicații teoretice ale Codului de procedură penală – partea generală”, Ed. Academiei, București, 1975;

Dongoroz, Vintilă și Kahane, Siegfried și Oancea, Ion și Fodor, Iosif și Iliescu, Nicoleta și Bulai, Constantin și Stănoiu, Rodica și Roșca, Victor, „Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. III, „Partea specială”, Ed. Academiei, București, 1971;

Dongoroz, Vintilă și Kahane, Sigfried și Oancea, Ion și Stănoiu, Rodica și Fodor, Iosif și Iliescu, Nicoleta și Bulai, Constantin și Roșca, Victor, ”Explicații teoretice ale Codului Penal Român”, vol. IV, ediția a II-a, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, București, 2003;

Duculescu, Victor, „Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale”, Ed. Lumina Lex, București, 1998;

Gheorghiu-Brădet, Ion, „Drept penal român – partea specială”, vol. I, Ed. Europa Nova, București, 1994;

Gionea, V. și Daniel, N., „Curs de drept constituțional”, Ed. „Scaiul”, București, 1996;

Loghin, Octavian și Toader, Tudorel, „Drept penal, partea specială”, Ed. „Șansa” S.R.L., București, 1994;

Lupașcu, Dan și Zglimbea, Luminița Livia și Alexandru, Niculina și Dragomir, Iulian și Gagescu, Risantea și Jipa, Cristian și Popa, Rodica-Aida, „Drept penal. Drept procesual penal”, Ed. All Beck, București, 1999;

Mazilu, Dumitru, „Drepturile omului – concept, exigențe și relații contemporane”, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Micu, Doina, „Garantarea drepturilor omului”, Ed. All Beck, București, 1998;

Mitrache, C., „Drept penal român – partea generală”, ediția a III-a revăzută și adăugită, Casa de Editură Presă „Șansa” S.R.L., București, 1997;

Mitrofan, Nicolae și Zdrenghea, Voicu și Butoi, Tudorel, „Psihologie judiciară”, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1994;

Moroianu-Zlătescu, Irina, „Drepturile omului”, Ed. André, București, 1993;

Muraru, I., „Drept constituțional și instituții politice”, ediția a VI-a, revăzută și adăugită, Ed. Actami, București, 1995;

Neagu, Ion, „Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, București, 2002;

Nistoreanu, Gheorghe și colectiv, „Manual de Drept Procesual Penal”, Ed. Europa Nova, București, 1999;

Nistoreanu, Gheorghe și Dobrinoiu, Vasile și Boroi, Alexandru și Pascu, Ilie și Molnar, Ioan și Lazăr, Valerică, „Drept penal – partea specială”, Ed. Europa Nova, București, 1997;

Papadopol, Vasile, „Curtea de Apel București. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996”, Ed. Holding Reporter, București, 1996;

Papadopol, Vasile, „Curtea de Apel București. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998”, Ed. All Beck, București, 1999;

Papadopol, Vasile și Popovici, Mihai, „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977;

Paraschiv, Carmen, „Drept procesual penal”, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

Predescu, Ovidiu, „Convenția Europeană a Drepturilor Omului – Implicațiile ei asupra dreptului penal român”, Ed. Lumina Lex, București, 1998;

Răducanu, Ruxandra,”Drept penal. Partea specială”, Ed. Universul Juridic, București 2009;

Sima, Constantin, „Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000”, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Stanciu, E, „Criminalistica”, Ed. Actami, București, 1997;

Suceavă, Ion și Viorel, Marcu și Constantin, Gheorghe, „Omul și drepturile sale”, Ministerul de Interne, București, 1991;

Tanoviceanu, Ioan, „Tratatat de drept și procedură penală”, vol. III, Ed. Curierul Judiciar, București, 1924;

Tulbure, Adrian Ștefan și Tatu, Angela Maria, „Tratat de drept procesual penal”, Ed. All Beck, București, 2001;

Vida, Ioan, „Drepturile omului în reglementări internaționale”, Ed. Lumina Lex, București, 1999;

Volonciu, Nicolae, „Tratat de procedură penală – partea generală”, vol. I, Ed. Paideia, ediția a III-a, revizuită și adăugită, București, 1996;

Volonciu Nicolae, „Tratat de procedură penală – partea specială”, vol. II, Ed. Paideia, București, 1996;

Ungureanu, Augustin, „Curtea de Apel Bacău. Jurisprudența penală pe anul 1997”, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

B. Articole și studii de specialitate

Antoniu, G., „Reforma penală și principiile fundamentale ale dreptului penal român”, în „Revista de Drept Penal”, nr. 3/1996;

Badinter, G., „Un prejugement: la detention preventive (Le Monde, 1973)” în revista „Dreptul”, nr. 2/1991;

Boar, M., „Metode și criterii de evaluare a despăgubirilor bănești pentru daune morale”, în „Revista Dreptul”, anul VII, seria a III-a, nr. 10/1996;

Boar, M., „Repararea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest-europene”, în „Revista Dreptul”, anul VII, seria a III-a, nr. 8/1996;

Comea, N., „Considerații în legătură cu deosebirea dintre reținere și unele măsuri polițienești”, în revista „Dreptul”, nr. 4/1995;

„Competența de soluționare a plângerii împotriva măsurii arestării preventive luate de procuror”, în revista „Dreptul”, nr. 1/1992;

lliescu, Nicoleta, „Libertatea persoanei în lumina dispozițiilor din Codul de procedură penală”, în „Buletinul Casației”, nr. 3, din 1971;

Turianu, C., „Răspunderea civilă pentru daune morale”, în „Revista Dreptul”, anul IV, seria a III-a, nr. 4/1993.

C. Acte normative

Constituția României în forma revizuită în anul 2003, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003;

Constituția Spaniei

Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României nr. 65 din 16 aprilie 1997 și actualizat prin: Lega nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 258/2012, Legea nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicată în Monitorul Oficial nr. 180/2012, Decizia Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 741 din Codul penal publicată în Monitorul Oficial nr. 363/2011, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor publicată în Monitorul Oficial nr. 714/2010, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 198/2008 privind modificarea și completarea Codului penal publicată în Monitorul Oficial nr. 824/2008, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 198/2008 privind modificarea și completarea Codului penal publicată în Monitorul Oficial nr. 824/2008, Legea nr. 58/2008 pentru completarea art. 258 din Codul penal publicată în Monitorul Oficial nr. 228/2008, Legea nr. 337/2007 pentru completarea art. 195 din Codul penal publicată în Monitorul Oficial nr. 841/2007, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi publicată în Monitorul Oficial nr. 764/2006, Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi publicată în Monitorul Oficial nr. 601/2006, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente publicată în Monitorul Oficial nr. 653/2005, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 351/2002, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2004 pentru completarea Codului penal publicată în Monitorul Oficial nr. 1115/2004, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 143/2002 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal și unele legi speciale, în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale publicată în Monitorul Oficial nr. 804/2002, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 93/2002 pentru modificarea și completarea Codului penal publicată în Monitorul Oficial nr. 453/2002, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 351/2002, Legea nr. 169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale publicată în Monitorul Oficial nr. 261/2002, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 89/2001 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni privind viața sexuală publicată în Monitorul Oficial nr. 338/2001, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 10/2001 pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 271/2000 privind regimul activităților de transport, comercializare și recuperare a țițeiului, gazolinei, condensatului și etanului lichid și stabilirea regimului de urmărire și judecare în procedură urgentă a unor fapte penale publicată în Monitorul Oficial nr. 62/2001, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 594/2000, Legea nr. 197/2000 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal publicată în Monitorul Oficial nr. 568/2000 și Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri publicată în Monitorul Oficial nr. 362/2000;

Codul de procedură penală republicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 30 aprilie 1997 și actualizat prin: Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative publicată în Monitorul Oficial nr. 931/2011, Decizia Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 alin. 1 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 853/2011, Decizia Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 853/2011, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor publicată în Monitorul Oficial nr. 714/2010, Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României publicată în Monitorul Oficial nr. 672/2010, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi publicată în Monitorul Oficial nr. 677/2006, Legea nr. 195/2009 privind modificarea art. 453 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 365/2009, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 31/2008 privind modificarea art. 482 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 224/2008, Legea nr. 57/2008 pentru modificarea alin. 1 al art. 172 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 228/2008, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 31/2008 privind modificarea art. 482 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 224/2008, Legea nr. 79/2007 pentru modificarea art. 281 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 225/2007, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi publicată în Monitorul Oficial nr. 764/2006, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi publicată în Monitorul Oficial nr. 677/2006, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană publicată în Monitorul Oficial nr. 1179/2005, Legea nr. 576/2004 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 1223/2004, Legea nr. 480/2004 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 1088/2004, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 72/2004 pentru completarea art. 209 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 909/2004, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală publicată în Monitorul Oficial nr. 594/2004, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2004 pentru modificarea Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 592/2004, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 748/2003, Ordonanța de Urgență nr. 66/2003 privind modificarea unor dispoziții din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 502/2003, Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale publicată în Monitorul Oficial nr. 468/2003, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 351/2002, Legea nr. 169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale publicată în Monitorul Oficial nr. 261/2002, Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate publicată în Monitorul Oficial nr. 2/200, Legea nr. 704/2001 privind asistența judiciară internațională în materie penală publicată în Monitorul Oficial nr. 807/2001, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 594/2000, Legea nr. 296/2001 privind extrădarea publicată în Monitorul Oficial nr. 326/2001 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 594/2000; 

Convenția internațională cu privire la drepturile civile și politice, adoptată la 16 decembrie 1996, de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite;

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale amendată de Protocoalele nr. 11 și 14 și însoțită de Protocolul adițional și de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 și 13, semnată pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953;

Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994;

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția 217 A, în cadrul celei de-a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite în 1948.

D. Alte surse

Practica Curții de Apel Bacău;

Practica Curții și Comisiei Europene a Drepturilor Omului;

www.indaco.ro (site de legislație);

www.lexexpert.ro (program de legislație realizat de Compania de Informatică Neamț);

www.scj.ro (site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție a României).