Aspecte Teoretice Si Practice Privind Deturnarea de Fonduri

Diverse

Aspecte Teoretice Si Practice Privind Deturnarea de Fonduri

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== f94a9679b27db717ebc7c73eacfae690849c20d6_446899_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INCRIMINAREA INFRACȚIUNILOR CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂȚII DE INTERES PUBLIC

Apariția și dezvoltarea reglementărilor începând cu Codul de la 1864 și până la Noul Cod Penal

Prezentare generală a infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege

CAPITOLUL II DETURNAREA DE FONDURI – INFRACȚIUNE PREVĂZUTĂ DE ART. 307 C. PEN

Condiții preeexistente

Cinținutul constitutiv

Forme. Modalități. Sancțiuni

CAPITOLUL III DETURNAREA FONDURILOR SAU A FOLOASELOR LEGAL OBȚINUTE INFRACȚIUNE PREVĂZUTĂ DE ART. 18ˡ DIN LEGEA NR. 78/2000

3.1. Conținutul incriminator

3.2. Condiții preexistente

3.3. Latura obiectivă

3.4. Latura subiectivă

3.5. Forme. Variante. Sancțiuni. Aspecte procesuale

CAPITOLUL IV PRACTICĂ JUDICIARĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.A.B. – Curtea de Apel București

C.D – Culegere de decizii

C.pen. – Codul penal al României

C.pr. pen. – Codul de procedură penală

C.P. Ad. – Codul penal adnotat

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

H.G. – Hotărârea Guvernului

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.D.P. – Revista de Drept Penal

T.M.B – Tribunalul Municipiului București

vol. – volumul

INTRODUCERE

Infracțiunile de corupție și de serviciu au devenit, de-a lungul anilor, odată cu evoluția societății și implicit a modului de gestionare a activității unei organizații, tot mai agresive și mai complexe, “storcând” fonduri importante din bugetele respectivelor organizații.

În ceea ce privește România, aflată în plin proces de recuperare a decalajului față de țările vestice ale Europei, și beneficiind de un real suport financiar din partea Uniunii Europene, aceste acțiuni nu numai că privează întreaga societate de la o mult așteptată și imperioasă evoluție, dar chiar împiedică în mod real alinierea economiei la standardele secolului XXI, și anulează vizibil progresele făcute în ultimii ani.

Deturnarea de fonduri este parte a unei categorii mai mari de infracțiuni de corupție și de serviciu care reprezintă una din formele de criminalitate cele mai agresive din România de după revoluție. În Eurobarometrul realizat înainte de integrarea României în Uniunea Europeană, aproape 90 % din cei intervievați considerau că majoritatea funcționarilor publici se fac vinovați de comiterea a cel puțin unei infracțiuni de corupție sau de serviciu.

Deturnarea de fonduri este amplu dezbătută în capitolul II, sub aspectul conținulului legal, a condițiilor preexistente și a conținutului constitutiv dar și din punct de vedere al formelor, modalităților și a sancțiunilor impuse.

Prin această analiză am încercat să realizez o abordare atât din punct de vedere penal a infracțiunii de deturnare de fonduri cât și din punct de vedere economic și preventiv. De aceea am inclus în această lucrare unele noțiuni despre controlul financiar, despre auditul financiar în Uniunea Europeană și despre măsuri de prevenire.

Pentru a preveni acest tip de infrațiuni în România în general ar trebui:

Elaborat un „Cod al controlului public intern" care să cuprindă toate prevederile cu privire la organizarea controlului public intern (componenta cea mai subdezvoltată a controlului financiar în România), de la sistemele de observare și înregistrare, trecând prin sistemele de semnalizare a riscurilor de orice fel și ajungând la sistemele de raportare (incluzând, desigur, și toate mecanismele și circuitele de feedback prin care managerul controlează în mod dinamic E.G.B.P. condusă);

Este necesară elaborarea unei „Legi a responsabilității pentru banul public", care să conțină prevederile indispensabile, de orice natură (legislativă, metodologică, procedurală, organizațională etc.), care să asigure utilizarea banului public în mod eficient și sigur (inclusiv aspecte de recuperare a sumelor pierdute ca urmare a iregularităților sau fraudelor);

Modificarea și completarea Legii 672/2002 privind auditul public
intern în sensul includerii, ca pe una dintre funcțiile de bază ale auditului public intern, a funcției de evaluare dinamică a progreselor înregistrate la nivelul E.G.B.P. în privința alinierii la acquis-ul comunitar;

Aceste măsuri nu vor determina imediat încetarea comiterii de infracțiuni de corupție sau și de serviciu, dar, coroborate cu niște pedepse mai aspre și cu o legislație mai strictă în domeniul gestionării fondurilor (atât bugetare cât și europene) cu siguranță că vor avea efect ce se va observa într-o mai mare eficiență a gestionării banilor publici.

Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană este imperios necesară stoparea acestui tip de infracțiuni altfel România riscă să piardă fonduri importante necesare dezvoltării țării și recuperării decalajului față de celelalte state membre.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INCRIMINAREA INFRACȚIUNILOR CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂȚII DE INTERES PUBLIC

Apariția și dezvoltarea reglementărilor începând cu Codul de la 1864 și până la Noul Cod Penal

În perioada lui Al. I. Cuza și din decizia sa, au fost realizate Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală, creionându-se cadrul juridic util pentru evoluarea celor mai moderne legislații în materie, incluzând norme și instituții juridice dintre cele mai evaluate.

La vremea aceea, datorită reformelor realizate de Al. I. Cuza România ocupa un rol important în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație.

Însă, o serie importantă a specialiștilor conservatori ai vremii, au susținut că aceste regelemntări nu reprezinztă altceva decât o formă fără fond, că acestea nu răspund realităților economice, tradițiilor și moravurilor statului și, ca urmare, nu și vor găsi aplicabilitate.

Însă, evoluția istorică ulterioară au infirmat această viziune fatalistă.Este adevărat că, în punerea în aplicare a operei legislative a lui Cuza au fost întâmpinate o serie de greutăți înregistrându-se chiar importante regrese, însă trebuie subliniat faptul că, la modul general, toată opera legislativă a lui Cuza a oferit poporului român posibilitatea de afirmare în cadrul relațiilor internaționale, stimulând dezvoltarea acestora și fundamentând noi relații, schimbând mentalități, astfel încât, upă un interval de câteva decenii, s-a putut remarca realizarea unui deplin acord între forma de reglementate juridică și conținutul ei.

Totodată, reforma legislativă a lui Cuza a permis crearea unui sistem judiciar modern, avand ca efect dezvoltarea practicii instanțelor în direcția exigențelor impunse de epocă.

Nu în ultimul rând, opera lui Cuza a încurajat dezvolatrea învățământului juridic, a științei dreptului, ce a avut ca efect formarea unor cadre universitare extrem de valoroase, la afirmarea gândirii juridice românești în țară și în străinătate.

Trebuie subliniat faptul că primul Cod penal a fost publicat în anul 1865 și și-a găsit aplicabilitate până în anul 1937.

Ca principale izvoare în elaborarea Codului penal de la 1864 s-au aflat Codul penal prusian din anul 1851 și, într-o măsură mult mai redusă Codul penal francez din 1810.

Codul penal se fundamentează pe concepția potrivit căreia “infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare.”

Ulterior, odată cu apariția ideilor moderne s-au luat în considerare și factori sociali, factori ce determină modificări esențiale ale legislației penale, începând a se accentua necesitatea reeducării infractorilor, în scopul integrării lor în viața socială.

Adoptarea Codului penal de la 1864 a reprezentat și unificarea dreptului nostru penal, fiind abrogate cele două condici criminalicești.

Doresc a sublinia faptul că acest prim Cod penal era structurat în 3 cărți: cartea I-a era alcătuită din dispoziții ce vizau pedepsele și felul acestora, cartea a II-a era alcătuită din normele cu privire la crime și delicte, iar cartea a III-a era rezervată materiei contravențiilor.

Spre deosebire de alte coduri ale vremii care împărțeau faptele penale în două mari categorii: infracțiuni penale și contravenții, codul nostru penal de la 1864 a instituit o clasificare tripartită a infracțiunilor, respectiv crime, delicte și contravenții.

Ceea ce trebuie remarcat constă în faptul că această lasificarea pe care primul nostru cod a adoptatt-o nu se justifica, cel puțin din punct de vedere teoretic, și asta deoarece între crime și delicte nu existau deosebiri substanțiale, în ambele cazuri se punea în discuție elementul intențional al faptei.

Așadar, deosebirea dintre crime și delicte nu se fundamenta pe considerente teoretice, ci pe sistemul pedepselor, și asta deoarece clasificarea infracțiunilor se face după varietatea pedepselor.

În cuprinsul primei cărți, pedepsele erau grupate în: criminale, corecționale și polițienești.

Cum codul debuta cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, se impunea ca și infracțiunile să fie tot de trei feluri. Astfel:

În cazul în care infracțiunea era sancționată cu o pedeapsă criminală se numea crimă;

În cazul în care era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict;

În cazul în care era sancționată cu o pedeapsă polițienească se numea contravenție.

În funcție de gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta, crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii.

Astfel, într-o primă categorie de crime și delicte erau cuprinse infracțiunile îndreptate împotriva statului, precum trădarea.

Cea de-a doua categorie cuprindea crimele și delictele împotriva constituției, precum fapte îndreptate împotriva sistemului electoral, urmând cea de-a treia categorie crimele și delictele împotriva intereselor publice, legate cu precădere de exercitarea funcțiilor administrative.

O serie dintre aceste infracțiuni erau comise de către funcționari în exercițiul funcțiunii, precum abuzul de putere, delapidarea, iar altele împotriva acestora, ultrajul.

În marea majoritate a legislațiilor panale se regăseau numeroase și severe dispoziții ce vizau reprimarea faptelor care aduceau atingere respectului datorat dregătoriilor și dregătorilor statului corespunzător importanței și atribuțiilor pe care le aveau.

Protejarea autorității, sub formele ei diverse, reprezenta apărarea securității și intereselor clasei dominante.

În pravilele din vechea noastră legislație au exista incriminări similare.

Actualele legislații consacră dispoziții ce incriminează fapte contra autorității,
regăsindu-se consacrate sub denumirea de infracțiunilor contra „autorității publice” sau contra „administrației publice” în contra ,”puterii publice”.

Odată cu instaurarea regimului comunist, în anul 1947, este inplementată instituția “infracțiunii prin analogie”, această instituție aducând grave atingeri principiului legalității.

Aceasta cod s-a aflat în vigoare până în 1956. Anul 1948 s-a remarcat prin republicarea Codului penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România.

Se impune a fi precizat că în această etapă dreptul penal a suferit importante modificări, tranformându-se într-un instrument de tortură al politicii comuniste, în plan secund rămânând instrument de apărare a societății împotriva criminalității.

Prin intrarea în vigoarea a Codului penal de la 1969 s-au pus bazele unui un alt moment esenția în evoluția dreptului nostru penal.

În ciuda faptului că avea la bază puternice influențe marxiste Codul de la 1969 consacrat principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal și, nu în ultimul rând, principiul individualizării pedepselor.

De asemenea, Codul a suferit multiple modificări succesive printr-o serie de legi speciale, mai ales după anul 1989.

Marea majoritatea a infracțiunilor erau cuprinse în titlul III intitulat „Crime și delicte contra administrației publice”. Însă, unele infracțiuni erau consacrate și în alte titluri.

Astfel, infracțiunea de ofensă adusă unor însemne era cuprinsă în Titlul I privind “Infracțiunile contra securității statului” (art. 216) și în Titlul XVII, infracțiuni contra ordinii obstești [art. 5786 lit. c)]; infracțiunea de defăimarea unei organizații era cuprinsă de asemenea în Titlul XVII [art. 5786 lit. a)] ca și infracțiunea de ofensă adusa autorității [art. 578 lit. b)]; portul nelegal de decorații sau semne distinctive era cuprins în codul anterior în Titlul IX “Crime și delicte contra intereselor publice”.

1.2. Prezentare generală a infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege

Asigurarea ocrotirii penale

În sfera activității desfășurate, ca purtătoare ale autorității ce le este legal conferită, organele de stat acționează în vedera menținerii unui cadrul legal.

Apărarea prin mijloacele dreptului penal a acestei autorități împotriva faptelor care îi aduc atingere-prin ofensarea însemnelor care exprimă simbolic autoritatea statului sau a organelor sale, sau prin defăimărea unei organizații, ori prin acte care ating demnitatea sau integritatea fizică a funcționarilor ce reprezintă aceste organe-constituie o temeinică ocrotire pentru viața socială, deci pentru normala desfășurare a unei largi categorii de relații sociale.

Trebuie remarcat faptul că obiectul ocrotirii penale îl reprezintă, în cazul infracțiunilor ce formează conținutul titlului al V-lea din actualul cod penal, ansamblul relațiilor sociale a căror existență și dezvoltare este asigurată prin riguroasa apărare a autorității organelor de sta

Elemente comune infracțiunilor contra autorității

Obiectul juridic generic

În ceea ce privește ocrotirea penală, deci obiectul juridic generic, legea apără activitatea organelor de stat.

Astfel, infracțiunile ce fac parte din acest grup au un obiect juridic generic comun, obiect ce constă în relațiile sociale a căror existență, formare și dezvoltare depind de apărarea acestei valori sociale.

Subiectul activ nemijlocit

În ceea ce privește subiectului activ nemijlocit, respectiv autorul faptei, toate infracțiunile contra autorității pot fi comise de orice persoană, fără a avea vreo calificare specială, calitatea subiectului activ devinind circumstanță agravantă în cazul anumitor infracțiuni.

Infracțiunile de seevici sunt susceptibile de participate și deci de pluralitate de subiecți activi, respctiv autori, instigatori, complici.

Latura obiectivă

Caracteristica acestor infracțiuni constă în faptul că sunt infracțiuni comisive, elementul lor material realizându-se printr-o acțiune.

În marea majoritate a cazurilor acțiunea este realizată prin acte pozitive, însă există situații când poate fi realizată și prin acte negative.

Caracteristica comună a infracțiunilor de serviciu o reprezintă și urmarea imediată care are la bază, întotdeauna, crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială a „autorității” și deci pentru relațiile sociale ocrotite prin apărarea acesteia.

Între elementul material și urmarea imediată se impune a exista o legătură de cauzalitate, care este, în majoritatea cazurilor, implicită.

Latura subiectivă

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunile de serviciu se comit, cu intenție .Raportat la laturia subiectivă legea nu menționează completarea elementului subiectiv cu vreo pretenție suplimentară în ceea ce privește scopul sau mobilul, astfel încât intenția poate fi directă și indirectă.

Forme și modalități

Fiind infracțiuni comisive, așa cum am precizat deja, săvârșirea infracțiunilor din această grupă se desfășoară în timp și pe faze, fiind deci posibile atât actele de pregătire cât și tentativa.

Însă, legea nu incriminează actele de pregătire, dar această etapă poate căpăta importanță penală în ipoteza în care infracțiunea se consumă sau rămâne în formă de tentativă.

În aceste situații actele de pregătire intră în activitatea autorului sau devin acte de participate, în cazul în care sunt săvârșite de către o altă persoană decât autorul.

În funcție de împrejurările concrete ale săvârșirii infracțiunii, infracțiunile de serviciu prezintă numeroase modalități de fapt.

În ceea ce privește partea procesuală, în cazul tuturor infracțiunilor din această categorie, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Raportat la competența organelor de urmărire și a instanțelor de judecată, își vor găsi aplicabilitate normele obișnuite, excepție făcând infracțiunea de ofensă adusă unor însemne, situație în care autoritatea competentă în efectuarea urmăririi revine numai procurorului, iar judecata în primă instanță intră în competența tribunalului

Aspecte criminologice

Grupul infracțiunilor de serviciu, omogen sub aspectul obiectului juridic generic, este variat sub raportul conținutului acestor infractiuni, cercetarea criminologică a etiologiei faptelor ce compun acest grup de infracțiuni oferind, astfel, un câmp interesant investigațiilor criminologice.

Fenomenul infracțional în sfera infracțiunilor contra autorității are, din punct de vedere criminologic, ca particularități specifice, pe de o parte, faptul că valoarea socială penal apărată se înfățisează infractorului sub variate aspecte, cum sunt: însemne ale autorității, semne distinctive, calități și situații care implică exercitarea autorității, iar pe de altă parte faptul că multe dintre infracțiuni sunt infracțiuni complexe a căror latură obiectivă absoarbe conținutul altor infracțiuni (îndeosebi infracțiunile contra persoanei).

Aceste particularități determină diversitatea infractorilor care comit astfel de fapte și deci dificultatea stabilirii din punct de vedere criminologic a unei încadrări tipologice.

Aceleași particulariăți canalizează însă investigațiile criminologice spre cercetarea etiologiei infracțiunilor absorbite, unde se pot găsi unele indicații privind cauzele infracțiunilor de serviciu.

1.3.Analiza privind infracțiunile de serviciu

Noțiuni introductive

Prima subdiviziune în titlul privitor la grupul infracțiunilor care aduc atingere activității unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege cuprinde dispoziții privitoare la infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Dată fiind întinderea activităților de interes public, este normal ca dintre infracțiunile grupate în titlul V al părții speciale a Codului penal -infracțiunile de corupție și de serviciu să fie printre cele mai numeroase.

Principala caracteristică a subgrupului de infracțiuni de serviciu este valoarea socială apărată și anume: bunul mers al activității instituțiilor publice, și implicit, apărarea intereselor legale ale persoanelor particulare.

Instituțiile publice sunt interesate să fie asigurată îndeplinirea regulată și eficientă de către funcționari (și alți salariați) a îndatoririlor de serviciu, ca exercitiul funcțiunilor să fie asigurat împotriva venalității unor funcționari sau altor salariați, precum și împotriva tendinței de a obține câștiguri ilicite.

Legea penala apără activitatea instituțiilor publice contra abuzurilor și neglijențelor funcționarilor (sau ale altor salariați) săvârșite fie în raporturile interne, adică în prejudiciul imediat al instituțiilor unde sunt angajati, fie în raporturile externe, adică în prejudiciul imediat al unor persoane particulare (dar se poate și în prejudiciul unei unități, alta decât aceea unde se prestează serviciul de către funcționar sau alt salariat).

Totodată, activitatea instituțiilor publice este apărată penalicește contra unor fapte (darea de mită, traficul de influență etc.) pentru a căror săvârșire nu se cere ca făptuitorul să aibă calitatea de funcționar sau salariat, dar au legătura cu atribuțiile de serviciu ale funcționarilor sau altor salariați.

Trebuie menționat faptul că infracțiunile de serviciu se caracterizează și prin elementul lor material care constă într-o atingere adusă valorii sociale ocrotite. Această atingere poate avea uneori consecințe foarte grave-cum este în cazul abuzului în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 297 C. pen.], dar poate avea și consecințe mai puțin grave-cum este cazul neglijenței în serviciu prevăzută în alin. (1) al art. 298 C. pen.

Aspecte comune

Alături de particularitățile analizate deja, infracțiunile de serviciu prezintă și aspecte comune:

Obiectul juridic și obiectul material

Așadar, infracțiunile de serviciu pe lângă faptul că au același obiect juridic generic, se află în strânsă legătură cu obiectul lor juridic general, respectiv valoarea socială ocrotită și anume apărarea bunului mers al activității organelor și instituțiilor de stat și, implicit, apărarea intereselor legale ale persoanelor.

De regulă obiectul juridic special se are în vedere atât la stabilirea gradului de pericol generic, cât și la determinarea gradului de pericol concret al faptelor care aparțin acestei subdiviziuni de infracțiuni.

În cazul infracțiunile de serviciu de multe ori se remarca lipsa obiectului material. Cu alte cuvinte, la aceste infracțiuni nu se remarcă, întotdeauna, existența unui obiect material.

Subiecții infracțiunii

Autorul sau subiectul activ al acestor infracțiuni din această categorie poate fi adesea numai un funcționar sau un alt salariat.

În cazul anumitor infracțiuni, cum este cazul infracțiunii de dare de mită, traficul de influență, subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană.

Așa cum am mai afirmat în cazul infracțiunilor din această subgrupă este posibila participația.

Instigatori și complici pot fi orice persoane.

Dacă instigatorul sau complicele este și el funcționar public, aceasta va constitui o împrejurare agravantă.

Conținutul infracțiunilor

În cazul tuturor infracțiunilor de serviciu, existența infracțiunii este condiționată de preexistența, în structura instituțiilor publice, a unui serviciu ce are ca principală sarcină anumite acte privind interesul public ale cetățenilor, sarcină în îndeplinirea căreia pot fi săvârșite fapte care constituie infracțiuni de serviciu.

În lipsa acestei situații premise nu este posibilă săvârșirea unei infracțiuni de serviciu.

Elementul material al infracțiunilor de serviciu poate consta fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune care are ca efect, totdeauna, o atingere adusă bunului mers al activității unei instituții publice, însoțită uneori și de o vătămare a interesului legal al vreunei persoane.

În ceea ce privesc forma de vinovăție, infracțiunile din această categorie se săvârșesc cu intenție, adică infractorul trebuie să-și fi dat seama de natura și urmările faptei sale și să fi dorit sau să le fi acceptat-intenție indirectă.

Însă, unele infracțiuni pot fi săvârșite numai cu intenție directă.

Pentru înlăturarea vinovației făptuitorul nu va putea invoca ordinul primit de la un superior, principiul legalității neîngăduind nici darea și nici acceptarea de ordine ilegale.

Există situații când legea incriminează și faptele săvârșite din culpă cum este cazul infracțiunii de neglijență în serviciu.

Formele infracțiunilor

Infracțiunile de serviciu sunt, în marea lor majoritate, infracțiuni comisive.

În cazul acestor infracțiuni pot fi concepute și realizate acte care să reprezinte forme de activitate infracțională imperfectă, respectiv acte de pregătire și tentativă.

Raportat la infracțiunile omisive, acestea nu sunt susceptibile de tentativă, însă și ăn cazul acestora se pot efectua unele acte de pregătire.

Trebuie remarcat faptul că la nicio infracțiune din cadrul acestei subdiviziuni legea nu prevede că tentativa se pedepsește.

În ceea ce privesc actele de pregătire la infracțiunile de serviciu sau în legătura cu serviciul, sistemul Codului nostru penal nu le incriminează ca o formă de activitate infracțională.

Însă, în cazul în care infracțiunea în vedeea căreia au fost efectuate actele de pregătire a fost consumată, actele de pregătire săvârșite de alte persoane decât autorul infracțiunii devin relevante juridicește ca acte de participare.

Nu mai puțin adevărat este faptul că punctul final al desfășurării activității infracționale este consumarea faptei.

La infracțiunile de serviciu consumarea faptei implică executarea infracțiunii socialmente periculoasă prin care s-a adus atingere bunului mers al activității instituției publice respective, și s-au produs uneori anumite vătămări ori o stare de fapt periculoasă

În toate aceste cazuri, pentru realizarea, în întregime, a laturii obiective este necesar să existe o legătură de cauzalitate între activitatea infracțională și urmarea imediată.

CAPITOLUL II
DETURNAREA DE FONDURI – INFRACȚIUNE PREVĂZUTĂ DE
ART. 307 C. PEN

Conținut legal

Deturnarea de fonduri este prevăzută în art. 307 C.pen. și are următorul conținut legal:

„Schimbarea destinației fondurilor bănești sau a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice, fără respectarea prevederilor legale, se pedepsește cu închisoarea de la un an la 5 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează și schimbarea, fără respectarea pre.-:- derilor legale, a destinației fondurilor provenite din finanțările obținute sau gar ezitate din fonduri publice.

Forma agravată, potrivit art. 309 C.pen., constă în producerea consecinței x deosebit de grave.

Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii, a) Obiectul juridic special al infracțiunii este reprezentat de relațiile sociale în legătură cu disciplina bugetară, cu realizarea în bune condiții a prevederilor bugetare, precum și cele privind respectarea regulilor de utilizare a fondurilor provenite din contractarea datoriei publice sau din creditele externe.

Se poace vorbi și de un obiect juridic secundar (adiacent) constând în relațiile sociale cu privire la patrimoniu, deoarece prin săvârșirea faptei se pot produce și diverse pagube unui organ sau instituții de stat ori unei alte unități din cele la care se referă art. 176 C.pen.

Obiectul material este format din fondurile bănești sau resursele materiale care au fost deturnate prin acțiunea subiectului activ, fondurile în lei și valută obținute cir contractarea datoriei publice.

Subiecții infracțiunii:

Deși textul de lege nu cere nicio condiție cu privire la calitatea subiectului activ, având în vedere specificul elementului material, ajunger la concluzia că subiectul activ nu poate fi decât o persoană care are ca atribuții ce serviciu gestionarea fondurilor bănești și a resurselor materiale.

În varianta asimilată poate fi orice persoană care a obținut fonduri provenite din fmanțări obținute sau garantate din fonduri publice.

Coautoratul este posibil doar în situația în care toți cei care efectuează activităz specifice infracțiunii, au aceeași calitate amintită în alineatul precedent. Instigatori sau complici pot fi orice alte persoane.

Subiectul pasiv este statul, ca titular al bugetului și care a fost prejudiciat prin actele de deturnare de fonduri sau resurse comise de subiectul activ al infracțiunii.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă:

Elementul material al laturii obiective constă în realizarea unei acțiuni de schimbare a destinației bănești sau a resurselor materiale și orientarea acestora spre alte obiective decât cele stabilite prin bugetul de stat. Elementul material va fi realizat numai dacă schimbarea destinației fondurilor sau resurselor s-a făcut fără respectarea prevederilor legale.

Poate săvârși această infracțiune, conta- bilul-sef al unei instituții care folosește unele fonduri în alt scop decât cel prevăzut de normele legale. într-o speță s-a reținut, că inculpații, în calitate de casier și, respectiv, contabil, în mai multe rânduri și în baza aceleiași rezoluții infracționale, au scos de la Trezorerie suma de 11.224.094 lei, schimbând destinația acestora și orientând-o spre alte obiective decât cele stabilite prin bugetul de stat, fără respectarea prevederilor legale. De asemenea, în aceeași perioadă, în mod repetat și în baza acelorași rezoluții infracționale, inculpații au întocmit și folosit documente necorespunzătoare realității pentru a justifica sumele cheltuite în alte scopuri.

Când fondurile intră sub incidența unei legi speciale, se vor aplica prevederile respective

Astfel, art. 182 din Legea nr. 78/2000, care prevede ca infracțiune schimbarea, fară respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

Având în vedere faptul că finanțările comunitare, de regulă, se realizează alături de cele naționale, este foarte probabil să existe în legea penală română un conflict de norme între deturnarea de fonduri prevăzută în art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și deturnarea de fonduri prevăzută în art. 307 C.pen.

Într-adevăr, există multe situații în care autoritățile române se obligă să contribuie cu fonduri naționale alături de fondurile comunitare pentru finanțarea diferitelor proiecte.

Politica de dezvoltare regională care reglementează finanțarea prin Fondurile Structurale este guvernată de principiul complementarității, acțiunea Uniunii Europene alăturându-se celei a statelor membre, iar nu substituindu-se acesteia.

Subliniem că prevederea unei norme speciale pentru fiecare categorie de fonduri fraudată poate conduce la reținerea în practica judiciară a concursului de infracțiuni, în cazul unei acțiuni de deturnare unice a unor fonduri obținute printr-o singură procedură, într-un singur proiect, dar care, potrivit principiului complementarității, sunt compuse atât din fonduri naționale, cât și fonduri provenite din bugetul Uniunii Europene. Aceasta cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, ambele categorii de fonduri sunt administrate de autoritatea națională.

În varianta asimilată, fapta se comite prin schimbarea, fară respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor provenite din finanțările obținute sau garantate din fonduri publice.

Potrivit art. 307 alin. (2), constituie infracțiune și schimbarea, fară respectarea rrevederilor legale, a destinației fondurilor provenite din finanțările obținute sau garantate din fonduri publice.

Urmarea imediată a infracțiunii constă în perturbarea activității economico-financiare a instituției de stat sau în cauzarea unor consecințe păgubitoare ori urmări grave.

Între acțiunea de deturnare de fonduri sau resurse și rezultatul menționat trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Latura subiectivă. Infracțiunea de deturnare de fonduri se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.

Forme. Modalități. Sancțiuni

Deși infracțiunea este susceptibilă de forme imperfecte, legea nu pedepsește actele pregătitoare. Tentativa se pedepsește.

Infracțiunea se consumă numai atunci când s-a produs efectiv schimbarea destinației fondurilor bănești sau resurselor materiale, când s-au utilizat fondurile în lei sau valută contractate din datoria publică sau când se prezintă date eronate pentru obținerea autorizației și avizelor pentru contractarea și garantarea împrumuturilor externe.

Aceasta presupune scoaterea bunurilor și fondurilor respective dintr-un articol bugetar și transferarea lor în alt articol, fară respectarea prevederilor.

În acest caz, considerăm că fapta este o contravenție, urmând a fi sancționată conform actului normativ care reglementează activitatea financiară și bugetară.

Infracțiunea se realizează printr-o singură modalitate normativă (schimbarea destinației fondurilor sau resurselor), dar acestei modalități normative poate să-i corespundă o varietate de modalități faptice.

Potrivit art. 307 alin. (1), pedeapsa este închisoarea de la 1 an la 5 ani. Potrivit art. 307 alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la 1 an la 5 ani.

CAPITOLUL III

DETURNAREA FONDURILOR SAU A FOLOASELOR LEGAL OBȚINUTE
INFRACȚIUNE PREVĂZUTĂ DE ART. 18ˡ DIN LEGEA NR. 78/2000

3.1. Conținutul incriminator

3.2. Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la disciplina financiară în cadrul Uniunii Europene, a cărei respectare impune folosirea fondurilor bănești și a foloaselor
legal obținute în conformitate cu dispozițiunile legale în vigoare.

Voi face câteva precizări referitoare la fondurile care se fac venit la bugetul Uniunii Europene. Veniturile principale constau într-o parte din TVA-ul național al fiecărui stat membru al nunii Europene; o parte egală cu un anumit procent din produsul național brut și resursele proprii tradiționale ale fiecărui stat membru (diferențiată în funcție de dezvoltarea economică a acestuia); taxele vamale percepute la importul în Uniunea Europeană pe produse originare din țări terțe; prelevările agricole, percepute la importul de produse agricole provenind din țări terțe (care acoperă diferența între prețul mondial al produsului și prețul de piață cumunitară și cotizațiile prevăzute în cadrul pieței comune; amenzile în materie de concurență – conformitate cu Raportul explicativ al Convenției privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, resursele la care se referă această infracțiune (ca și cea prevăzuță în art. 18³, care se referă la diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea sau în numele lor) sunt considerate doar axele vamale percepute la importul în Uniunea Europeană pe produse originare din țări și prelevările agricole, percepute la importul de produse agricole provenind din țări terțe care acoperă diferența între prețul mondial al produsului și prețul pe piața comunitară și cotizațiile prevăzute în cadrul pieței comune.

Obiectul material îl constituie fondurile bănești ori foloasele legal obținute care au f:«r deturnate prin fapta săvârșită.

Subiecții infracțiunii

Delictul poate fi săvârșit de orice persoană fizică, iar participația penală este posibilă în toate formele. Subiectul activ poate fi și o persoană juridică. Aceasta va răspunde penal dacă fapta a fost săvârșită în realizarea obiectului de activitate, în numele sau în interesul persoanei juridice cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală.

În principal, subiect pasiv este Comunitatea Europeană ca titular al bugetului și care a fost prejudiciată prin săvârșirea faptei.

3.3. Latura obiectivă

Elementul material constă în acțiunea de a schimba destinația fondurilor sau a unui folos legal obținut, respectiv, în utilizarea lor în alt scop decât cel stabilit. Această infracțiune există numai dacă schimbarea destinației acestor fonduri sau foloase se face fară respectarea prevederilor legale. Aceasta presupune inițial ca fondurile sau foloasele să fie obținute în conformitate cu prevederile legale.

În cazul infracțiunii de deturnare de fonduri, elementul material constă în acțiunea de a schimba destinația fondurilor obținute, respectiv, în utilizarea lor în alt scop decât cel stabilit.

Spre deosebire de infracțiunea de deturnare a unui folos legal obținut, la infracțiunea de deturnare de fonduri nu se cere în mod expres ca acestea să fie legal obținute. Are însă relevanță penală deturnarea fondurilor obținute ilegal? Se va reține în acest caz infracțiunea de deturnare de fonduri?

În practica judiciară s-a reținut concurs de infracțiuni în situația descrisă mai sus.

Astfel, prin rechizitoriul nr. 73/P/2005 din 5 februarie 2007, Serviciul teritorial Alba Iulia a dispus trimiterea în judecată a inculpatei G.I.I., director la Centrul Regional de Plăți penn Dezvoltare Rurală și Pescuit 7, Centrul A.I., pentru săvârșirea a două infracțiuni
împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, prevăzute de art. 18ˡ alin. (1) din Lești nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., respectiv, art. 182 alin. art. 182 alin. (1) din nr. 78/2000 și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 90 C. pen.

În fapt, s-a reținut că inculpata G.I.I., în calitate de reprezentant legal al S.C. […] S.R.L., ca parte contractantă a unui contract de Finanțare Phare, în perioada 2003 – 2004, a prezentat, în

mod repetat, atât cu prilejul acordării primei tranșe de bani reprezentând avans, cât și cu prilejul cererilor pentru acordarea tranșelor intermediare și finală de finanțare a sumelor de bani reprezentând ajutor financiar nerambursabil, documente false, inexacte și documente incomplete, în scopul obținerii acestor sume de bani și a schimbat destinația fondurilor primite în baza acestui contract cu titlu de avans, folosindu-i în scopuri personale, prin aceasta cauzând părții civile, Ministerul Integrării Europene, un prejudiciu în sumă totală de 22.684,50 euro a 30.771,52 lei, nerecuperat. Aceeași soluție s-a adoptat prin rechizitoriul nr. 22/P/2006 din 16 februarie 2007 al Serviciului teritorial Craiova, prin care s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatei N.M., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 18ˡ alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. și art. 18ˡ alin. 1 și (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. în fapt, s-a reținut că, în perioada iulie 2001-august 2004, în calitate de responsabil pentru implementarea proiectelor PHARE și reprezentant legal al S.C. […] S.R.L., inculpata N.M. a folosit declarații false și documente inexacte, cu care a justificat plățile parțiale și a solicitat efectuarea plăților finale dm bugetele Comunităților Europene, care au avut ca rezultat obținerea pe nedrept a sumei de 15-3.014,76 lei, folosită în alte scopuri decât cele pentru care a fost acordată.

Considerăm că în situația în care fondurile sunt obținute ilegal se va reține infracțiunea de obținerea ilegală de fonduri europene, prevăzută în art. 18ˡ din Legea nr. 78/2000.

În această situație, nu mai contează pentru încadrarea juridică a faptei destinația ulterioară a fondurilor (dacă acestea au fost folosite în scopul în care au fost dobândite sau s-a dat acestora o altă întrebuințare).

Nu se va reține astfel un concurs între obținerea ilegală ie fonduri europene și deturnarea de fonduri, în cazul în care fondurile obținute ilegal sunt folosite în alte scopuri decât cele pentru care au fost încredințate. În sprijinul acestei afirmații vine și reglementarea fraudei comunitare din art. 1 al Convenției PIF, unde frauda în materie de cheltuieli este prevăzută în trei modalități alternative: prezentarea de documente false, inexacte sau incomplete, omisiunea de a furniza date sau informații și deturnarea de fonduri.

Astfel, realizarea oricăreia din modalități sau a tuturor va constitui o singură infracțiune de fraudă în materie de cheltuieli. Această Convenție constituind sursa de inspirație a legiuitorului român în incriminarea faptelor care aduc atingere intereselor financiare comunitare, consider că spiritul acesteia ar trebui păstrat, chiar dacă sistematizarea infracțiunilor în legea penală română este diferită.

Pe de altă parte, atingerea adusă intereselor financiare comunitare este unică, și aceasta s-a -ealizat în momentul obținerii ilegale a fondurilor. Destinația ulterioară a acestora va fi luată în .cnsiderare la individualizarea sancțiunii aplicate, iar nu la încadrarea juridică a faptei

Din păcate, redactarea actuală a legislației românești duce spre ipoteza concursului c: infracțiuni, ipoteză îmbrățișată, cel puțin momentan, de practica noastră judiciară. De acee: considerăm că o resistematizare a infracțiunilor aducând atingere intereselor financiari comunitare este de dorit.

în opinia noastră, infracțiunea de deturnare de fonduri presupune ca situație premisi obținerea legală a fondurilor comunitare. Acestea vor fi însă utilizate, ulterior obținerii, în aht scopuri decât acelea pentru care au fost acordate.

Voi prezenta în continuare câteva exemple din practica judiciară care să ilustreze modalitățile de comitere a faptei.

Fraudă cheltuieli — deturnare de fonduri – Kosovo.

La sfârșitul lunii aprilie 2011 misiunea Națiunilor Unite în Kosovo (MINUK) a împărtășit OLAF bănuielile de fraudă privind deturnarea unor subvenții destinate sectorului de electricitate din Kosovo.

Ca urmare a investigațiilor desfășurate în Kosovo, s-a constatat că fondurile în discuție au fost transferate în conturi bancare personale în Gibraltar. O a doua tentativă de transfer a fondurilor din partea suspectului principal, de data aceasta din Gibraltar în Belize, a putut fi dejucată. Ca urmare a cooperării cu procurorul general din Gibraltar, în august 2002 s-a reușit recuperarea a peste 2,7 milioane euro din fondurile destinate restructurării sistemului energetic din Kosovo. În iunie 2003, fostul funcționar al Națiunilor Unite în Kosovo a fost condamnat la 3 ani și 6 luni închisoare pentru deturnarea a peste 3,9 milioane de euro din fondurile destinate KEK (companiei de electricitate din Kosovo).

Proiect de canalizare în Paraguay

La începutul anului 2004, Delegația Comisiei Europer: în Paraguay a informat OLAF despre o presupusă deturnare de fonduri comunitare, care erau destinate să îmbunătățească sistemul de canalizare în 50 de localități din țară. Un audit extern desfășurat la sfârșitul anului 2003 a indicat faptul că aproximativ 90% din fondurile comunitare destinate proiectului au fost deturnate într-un cont bancar aparținând unei fundații care nu avea legătură cu proiectul.

O analiză amănunțită a documentației a evidențiat și alte practici frauduloase: subcontractorii declarați pentru o parte din proiect s-au dovedit a fi inexistenți, iar activitatea era desfășurată de către o companie controlată de către unul din directorii proiectului. De asemenea, sumele facturate erau excesive.

Fraudă deturnare fonduri preaderare

La controlul efectuat de organele competente suspectul a refuzat să justifice modul de utilizare a sumei de 12.527 euro provenită din deschiderea unei linii de finanțare nerambursabilă acordată societății sale în baza „Contractului de ajutor financiar nerambursabil pentru un program descentralizat – Ajutor Extern a Comunității Europene”.

În acest sens, s-a stabilit că suspectul, pe baza unei cereri de finanțare nerambursabilă și a unui proiect referitor la înființarea unei „linii tehnologice pentru procesarea laptelui”, a obținut punctajul necesar pentru încheierea unui contract în cadrul Programului PHARE 2000 componenta „Coeziune Economică și Socială”.

Pentru verificarea modului de derulare a fondului astfel obținut, s-a dispus ridicarea documentației care a stat la baza încheierii contractului și a tuturor documentelor financiar-contabile și bancare încheiate în legătură cu finanțarea acordată.

Raportul de constatare a concluzionat că potrivit documentelor bancare, suma de 12.527 euro, creditată prin programul PHARE 2000 – Coeziune Economică și Socială – a fost utiliată în alt scop decât cel pentru care a fost acordată, întrucât societatea finanțată prin reprezentantul legal nu a putu face dovada niciunei cheltuieli eligibile menționate în Anexa B din contractul de grant.

Calificare personal propriu fonduri Phare.

Inculpata D.M. a fost condamnată la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.

Pe baza materialului probator administrat în cauză cu privire la activitatea infracțională a inculpatei se reține că în perioada decembrie 2002 – noiembrie 2003 aceasta a schimbat în mod repetat tară respectarea prevederilor legale destinația sumei de 133.320 lei provenind din fondurile nerambursabile europene. Fondurile Phare în sumă de 85.000 Euro erau destinate realizării unui proiect privind calificarea personalului propriu și a șomerilor din Județul Gorj, în meseria de cabanier.

Finanțarea venea dintr-un contract încheiat între Ministerul Integrării Europene și Agenția de Dezvoltare regională Sud Vest Oltenia cu SC […] S.R.L. Bumbești Jiu.

Pentru realizarea acestui proiect au fost stabilite anumite obiective responsabile de realizarea proiectului fiind inculpată D.M. S-a constatat la data de 4.05.2004 că obiectivele proiectului nu pot fi realizate astfel că Ministerul Integrării Europene a înștiințat reprezentantul S.C. […] S.R:L., inculpata D.M. primind rezilierea contractului de finanțare cu solicitarea restituirii de îndată a sumei de 1.333 miliarde ROL ce reprezintă fondurile nerambursabile în vederea realizării proiectului. Rezilierea contractului a fost o consecință a faptului că inculpata nu a repus rapoartele intermediare pentru evaluarea stadiului de implementare a proiectului.

Din analiza operațiunilor efectuate pe contul special de proiect s-a stabilit că o parte din fonduri au fost fost utilizate în alte scopuri fiind schimbată destinația acestora.

S-a reținut astfel săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată.

Fraudă deturnare fonduri PHARE.

În perioada octombrie 2003 – martie 2004, inculpatul 9 5.Z. a deturnat integral suma de 38.400 euro (la care se adaugă și o dobândă bonificată de bancă n sumă de 49,56 euro), provenită din bugetul general al Comunităților Europene, utilizând-o n mod ilegal pentru plata unor datorii ale beneficiarului S. C. […] S.R.L. care nu erau în rgătură cu implementarea și derularea proiectului „Dotarea unui service auto multifuncțional” în localitatea Huedin și care constituie cheltuieli neeligibile, nefiind prevăzute în niciuna din liniile bugetare ale Anexei III a contractului de finanțare nerambursabilă. Inculpatul nu a făcut dovada că a cumpărat vreun echipament prevăzut în bugetul proiectului prin prezentarea dosarelor de licitații sau de achiziții întocmite în conformitate cu Anexa IV a contractului de finanțare nerambursabilă și a Ghidului pentru contracte PHARE sau că a efectuat plata vreunui salariu pentru echipa de implementare a proiectului, neexistând contracte de muncă, foi colective de prezență (pontaj) – time sheet) încheiate conform procedurilor PHARE prevăzute de asemenea în Normele PRAG (Practical Guide).

Instanța de fond a reținut că inculpatul B.Z. a schimbat destinația finanțării nerambursabile într-un interval de timp relativ scurt efectuând, succesiv, transferuri bancare și ridicări de numerar dispuse în exclusivitate de către acesta, toate în dauna părții civile.

În drept, fapta scuipatului B.Z., care în calitate de persoană responsabilă pentru implementarea proiectului, în perioada octombrie 2003 – martie 2004, a schimbat, în mod repetat, destinația legală a rimei de 38.449,56 euro echivalentul a 157.970 RON acordată în cadrul Programului National PHARE 2000 de către Autoritatea Contractantă – Ministerul Integrării Europene din bugetul general al Comunităților Europene pentru realizarea Proiectului “Dezvoltarea unui service auto multifuncțional”, utilizând-o în mod ilegal pentru realizarea unor plăți și achitarea unor debite ale beneficiarului S.C. […] S.R.L. Huedin care nu aveau nicio legătură cu implementare: operațiuni întrunește elementele constitutive ale infracțiunii împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, prev. de art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 modificată și completată prin Legea nr. 161/2003, în formă continuată.

Fraude PHARE

Inculpatul B.G. a fost condamnat la 2 ani închisoare (cu suspendarea condiționată a executării pedepsei), pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 18² alin.(l) din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.

Inculpatul B.G., în călitate de administrator al S.C. […] S.R.L. Baia Mare, a utilizat sumele de 35.000 euro, respectiv 5.000 euro (care reprezentau finanțare PHARE) contrar condițiilor expres prevăzute în contract, schimbând destinația banilor în interes personal.

De asemenea, inculpata GLV a fost condamnată la 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.

S-a reținut în fapt inculpata Gh.M., în calitatea de administrator al S.C. […] S.R.L. Huși, în anul 2005, a schimbat în mod repetat, destinația sumei totale de 26.970 euro (echivalentul sumei de 970.254 lei – ROL), acordate de Ministerul Integrării Europene (din bugetul general al Comunității Europene pentru implementarea proiectului „Centrul de formare continuă pentru industria de confecții încălțăminte”), utilizând-o în mod ilegal, pentru achitarea unor debite ale S.C. [ S.R.L. Huși.

Cu privire la această infracțiune se pune problema dacă există deturnare de fondur în sensul de fraudă atunci când într-adevăr destinația banilor este schimbată, dar se face doar o relocare a resurselor financiare în cadrul aceluiași proiect, dintr-un capitol bugetar în altul sau chiar între subpunctele aceluiași capitol bugetar.

Apreciem că într-o astfel de situație nu suntem în prezența infracțiunii de deturnare de fonduri. Esența acestei infracțiuni constă în aceea că schimbarea destinației fondurilor se realizează în detrimentul politicii comunitare finanțată, resursele financiare fiind cheltuite în alte scopuri decât cele pentru care au fost alocate. Aici apare fenomenul de fraudă în sensul diminuării ilegale a resurselor bugetare comunitare . De altfel, parag. 1 din Convenția PIF atunci când definește termenul de fraudă include în aceasta și deturnarea fondurilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate inițial, însă cu condiția să aducă atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene.

Tocmai de aceea suntem de acord cu opinia exprimată în doctrină în sensul că în cazul mai sus arătat nu se poate reține infracțiunea de deturnare de fonduri, câtă vreme resursele financiare sunt utiliza în interesul proiectului și a politicii finanțate, nefiind întrunită condiția potrivit căreia schir destinației fondurilor trebuie să aducă atingere intereselor financiare ale UE.

În alin. (3) al art. 182 este prevăzută o infracțiune distinctă, deturnarea de foloase prejudiciind interesele financiare comunitare. Aceasta constă în schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației unui folos legal obținut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

Consider că avem de a face cu o infracțiune distinctă deoarece în art. 18² din Legea
nr. 78/2000 avem de a face cu două situații distincte: deturnarea de fonduri, prevăzută de alin. (1), care constituie o fraudă în materie de cheltuieli, și deturnarea de venituri, prevăzută de alin. (3), care constituie o fraudă în materie de venituri. Or, având în vedere faptul că la art. 18ˡ și art. 18³ din aceeași lege sunt incriminate separat alte modalartități de săvârșire a fraudei în materie de cheltuieli, respectiv venituri, care constituie infracțiuni distincte, deși modalitățile de săvârșire sunt aceleași, ar fi greu de admis ca în ceea ce privește deturnarea legiuitorul să fi venit cu o altă soluție.

Folosul provenit în urma săvârșirii infracțiunii prevăzute în alin. (3) poate fi obținut din orice activitate legală a făptuitorului, esențial este ca obținerea acestui folos să creeze în sarcina acestuia obligația de achitare a unor taxe către bugetul general al Comunităților Europene sau bugetele administrate de acestea sau în numele lor (spre exemplu, obținerea unor venituri ca urmare a producției de zahăr sau izoglucoză).

Cum se poate realiza în practică deturnarea folosului legal obținut? Aceasta nu se poate realiza prin nedeclararea veniturilor și a obligației bugetare aferente, deoarece în această situație s-ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de diminuarea fondurilor europene prevăzută în art. 18³ din Legea nr. 78/2000, săvârșită în modalitatea omisiunii de a furniza datele cerute potrivit legii.

Nu se poate realiza nici prin completarea falsă a declarației de venituri sau a altor documente, deoarece ne-am afla în aceeași situație, a săvârșirii infracțiunii de diminuare a fondurilor europene, în modalitatea folosirii sau prezentării de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete. Rezultă că este vorba de o obligație bugetară cunoscută de organele fiscale sau vamale, obligație bugetară pe care subiectul activ nu o îndeplinește, folosind foloasele obținute în alte scopuri. În concret, este vorba de neplata impozitelor și folosirea banilor destinați acestora în alte scopuri.

Urmarea imediată

Prin săvârșirea acestei infracțiuni în varianta tip se creează o stare de pericol pentru fondurile bănești și resursele materiale din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea sau în numele lor.

Pentru varianta agravată prevăzută în rin. (2) se cere ca schimbarea destinației fondurilor să producă consecințe deosebit de grave.

În varianta asimilată, schimbarea destinației folosului legal obținut trebuie să producă diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele

administrate de acestea sau în numele lor. Aceasta se reflectă asupra bugetelor enunțate mai sus sub aspectul capitolului venituri (resurse).

Legătura de cauzalitate

Între acțiunile incriminate și urmarea produsă trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Această legătură trebuie stabilită în fiecare caz [alin. (2) și (3)]. Legătura de cauzalitate rezultă, de regulă, din materialitatea faptei în varianta tip prevăzută în alin. (1).

3.4. Latura subiectivă

Faptele se comit cu intenție directă sau indirectă. În varianta agravată [alin. (2)] fapta se poate comite cu intenție indirectă sau cu intenție depășită.

3.5. Forme. Variante. Sancțiuni. Aspecte procesuale

Deși deturnarea de fonduri este susceptibilă de forme imperfecte, actele pregătitoare nu sunt incriminate, și ca atare nu sunt pedepsite.

Tentativa se pedepsește.

În cazul faptelor prevăzute in art. 18², există tentativă în momentul în care se încearcă folosirea fondurilor sau foloaselor legal obținute în alte scopuri decât acelea pentru care au fost acordate sau pentru plata datoriilor la bugetul comunitar, dar rezultatul nu se produce.

Deși teoretic se poate reține tentativa, în practica judiciară aceste fapte sunt descoperite de regulă în formă consumată, atâta timp cât fapta se află în stadiul tentativei fiind foarte dificil de evidențiat latura subiectivă a infracțiunii (intenția de a frauda).

Consumarea infracțiunii are loc, în varianta tip prevăzută în alin. (1) în momentul în care se produce acțiunea făptuitorului, susceptibilă de a pune în pericol fondurile bănești și resursele materiale din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate acestea sau în numele lor.

În varianta agravată prevăzută în alin. (2) fapta se consumă în momentul producerii consecințelor deosebit de grave.

Având în vedere faptul că finanțările comunitare, de regulă, se realizează alături de cele naționale, este foarte probabil să existe în legea penală română un conflict de norme între deturnarea de fonduri prevăzută în art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și deturnarea de fonduri prevăzută în art. 307 C.pen..

Într-adevăr, există multe situații în care autoritățile române se obligă să contribuie cu fonduri naționale alături de fondurile comunitare pentru finanțarea diferitelor proiecte.

Politica de dezvoltare regională care reglementează finanțarea prin Fondurile Structurale este guvernată de principiul complementarității, acținea Comunităților alăturându-se celei a Statelor Membre, iar nu substituindu-se acesteia.

în această situație se pune întrebarea dacă se va reține un concurs de infracțiuni s.r. singură infracțiune. Care va fi încadrarea juridică? Se va reține deturnarea de fonduri prevlzz^î în Legea nr. 78/2000, sau deturnarea de fonduri prevăzută în Codul penal? Ambele son: incidente, deoarece se aduce atingere ambelor categorii de fonduri. Nu se poate pune *.: — despre specialitatea incriminării din Legea nr. 78/2000, deoarece avem de a face cu co_I infracțiuni complementare, care reglementează două domenii diferite: interesele finar.;,:~: naționale și interesele financiare comunitare.

În practica judiciară s-a reținut în această situație un concurs de infracțiuni. Astfel, fapta inculpatului C.V. care, în calitate de responsabil pentru implementarea proiectului și reprezentant legal al beneficiarului S.C.[…]S.R.L.,a dispus în luna noiembrie 2005, schimbarea destinației legale a sumei de 27.084 euro echivalentul a 1.114.888.784 lei (ROL) acordai n cadrul Programului Phare 2001 de Autoritatea Contractantă – Ministerul Integrării Europene din bugetul general al Comisiei Europene pentru realizarea Proiectului „Cuiele și plasa noastră- garanția calității”, utilizând-o în mod ilegal pentru realizarea unor plăți către terțe societăți comerciale care nu aveau nici o legătură cu proiectul, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene prevăzută de art. 18ˡ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată și completată prin Legea nr. 161/2003.

Fapta aceluiași inculpat de a schimba destinația sumei de 367.399.750 lei (ROL) provenită din Fondul Național de Preaderare și reprezentând partea de cofinanțare a Guvernului României pentru implementarea proiectului propus, fară a respecta prevederile legale regăsite în O.U.G. nr. 63/14.09.1997, modificată și completată, privind gestionarea fondurilor nerambursabile alocate României precum și a fondurilor de cofinanțare aferente acestora și în O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare și a celor de cofinanțare aferente, întrunește condițiile de existență a infracțiunii de „deturnare de fonduri”, în raport cu cele două infracțiuni descrise anterior se vor reține prevederile art. 33 lit a) C.pen., acestea fiind comise în concurs real.

Deși, potrivit legislației penale române, această încadrare juridică este corectă, considerăm că de lege ferenda ar trebui să se rețină o singură faptă, de fraudă în materie de subvenții, care aduce atingere atât interesului național cât și interesului comunitar.

Infracțiunea prevăzută în alin. (3) se consumă în momentul diminuării ilegale a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea sau în numele lor.

Variante

În alin. (1) și (3) sunt prevăzute două infracțiuni distincte, respectiv deturnarea de fonduri și schimbarea destinației folosului legal obținut.

Există și o variantă agravată a faptei prevăzute în alin. (1), respectiv atunci când schimbarea destinației fondurilor a avut ca urmare producerea unor consecințe deosebit de grave.

Pedeapsa pentru persoana fizică în modalitățile prevăzute în alin. (1) și (3) este închisoarea de Ia 6 luni la 5 ani. Pentru fapta prevăzută în alin. (2), persoana fizică se sancționează cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Persoana juridică se sancționează cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei pentru faptele prevăzute în alin. (1) și (3) [art. 71ˡ alin. (2) C. pen.]. Pentru fapta prevăzută în alin. (2), persoana juridică se sancționează cu amenda de la I 000 la 900.000 lei [art. 71ˡ alin. (3) C.pen.].

Deturnarea de fonduri care prejudiciază interesele financiare comunitare, prevăzută în art. 18ˡ din Legea nr. 78/2000 are o reglementare identică cu infracțiunea de deturnare de înduri din codul penal, ambele sancționându-se în forma simplă cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. iar dacă au produs consecințe deosebit de grave, cu închisoare de la 5 la 15 ani.

CAPITOLUL IV

PRACTICĂ JUDICIARĂ

4.1. Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene: Competența Direcției Naționale Anticorupție

În conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (11) [în prezent, art. 13 alin. (2)] din O.U.G. nr. 43/2002, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene [în prezent, Uniunea Europeană] sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în temeiul art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, DNA funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializați în combaterea corupției.

Din dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002 rezultă că procurorii Direcției Naționale Anticorupție, atât procurorii din cadrul structurii centrale, cât și procurorii din cadrul serviciilor teritoriale au aceeași competență pe întregul teritoriu al României. Prin urmare, dispozițiile legale privind competența după materie, în faza urmăririi penale, sunt respectate în cazul infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, indiferent dacă urmărirea penală a fost efectuată de procurorii din cadrul structurii centrale sau de procurorii din cadrul serviciilor teritoriale ale DNA.

Î,C.C.J., secția penală, decizia nr. 3579 din 15 noiembrie 2013

Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 59 din 8 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus:

În baza art. 332 alin. (2) CPP 1968, restituirea cauzei privind pe inculpații:

A.D., cercetat sub aspectul infracțiunii de complicitate la infracțiunea de conflict de interese prevăzută în art. 26 CP 1968 raportat la art. 253' alin. (1) CP 1968;

A.V., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere tentativă la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 20 CP 1968 raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; conflict de interese prevăzut în de art. 2531 alin. (1) CP 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) CP 1968;

C.I., cercetat sub aspectul infracțiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248ˡ CP 1968, cu referire la art. 248 CP 1968 și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) CP 1968; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) CP 1968; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) CP 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968 și referire la art. 254 alin. (1) CP 1968 (2 infracțiuni); luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) CP 1968 și aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968; dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) CP 1968; complicitate la infracțiunea de conflict de interese prevăzută în art. 26 CP 1968 raportat la art. 253' alin. (1) CP 1968, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) CP 1968;

D.D., cercetat sub aspectul infracțiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248ˡ CP 1968, cu referire la art. 248 CP 1968 și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) CP 1968; abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în de art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 CP 1968 și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) CP 1968; luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) CP 1968 și aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968; fals intelectual prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) CP 1968, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) CP 1968;

M.D., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de tentativă la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care au ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 26 CP 1968 raportat la art. 20 CP 1968, cu trimitere la art. 18ˡ alin. (1) din Legea nr. 78/2000; luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) CP 1968; participate improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 31 CP 1968 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 și la art. 248 CP 1968; fals intelectual prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) CP 1968; uz de fals prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) CP 1968, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) CP 1968;

P.D., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de conflict de interese prevăzută în art. 26 raportat la art. 253ˡ alin. (1) CP 1968;

P.C., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 CP 1968 raportat la art 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 2481 CP 1968, cu referire la art. 248 CP 1968 și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) CP 1968; dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) CP 1968 și aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) CP 1968 și referire la art. 255 alin. (1) CP 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) CP 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968 și referire la art. 255 alin. (1) CP 1968, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) CP 1968;

T.L., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 CP 1968 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248ˡ CP 1968, cu referire la art. 248 CP 1968 și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) CP 1968; complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 CP 1968 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 CP 1968 și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) CP 1968; instigare la dare de mită prevăzută în art. 25 CP 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) CP 1968, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) CP 1968;

V.R., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzut în art.13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248ˡ CP 1968 și referire la art. 248 CP 1968 și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) CP 1968; fals material în înscrisuri oficiale în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 288 alin. (2) CP 1968; uz de fals în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) CP 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968; fals intelectual în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) CP 1968, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) CP 1968;

V.D., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de tentativă la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete care au ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută în art. 26 CP 1968 raportat la art. 20 CP 1968, cu trimitere la art. 18ˡ alin. (1) din Legea nr. 78/2000; luare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 254 alin. (1) CP 1968; participate improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 31 CP 1968 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 și la art. 248 CP 1968; fals intelectual prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 289 alin. (1) CP 1968; uz de fals prevăzut în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 291 alin. (1) CP 1968, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) CP 1968;

Societatea C cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor de: luare de mită prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) CP 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968 [cu referire la art. 254 alin. (1) CP 1968], ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) CP 1968;

societatea E., cercetară pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 CP 1968 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248ˡ CP 1968, cu referire la art. 248 CP 1968 și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) CP 1968; complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 CP 1968 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248 CP 1968 și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) CP 1968, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) CP 1968;

societatea M., cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor de: complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută în art. 26 CP 1968 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 248ˡ CP 1968, cu referire la art. 248 CP 1968 și aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) CP 1968; dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 255 alin. (1) CP 1968 și aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) CP 1968 și aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968 [cu referire la art. 255 alin. (1) CP 1968]; fals în înscrisuri sub semnătură privată în varianta prevăzută în art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la art. 290 alin. (1) CP 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) CP 1968 [cu referire la art. 255 alin. (1) CP 1968], toate cu aplicarea art. 33 lit. a) CP 1968,

Direcției Naționale Anticorupție – Structura centrală București – Serviciul de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, pentru refacerea urmăririi penale. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a avut în vedere următoarele aspecte:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție — Serviciul Teritorial Iași, din data de 20 decembrie 2011, au fost trimiși în judecată inculpații: A.D., A.V., C.I., D.D., M.D., P.D., PC., T.L., V.R., V.D., societatea C., societatea E. și societatea M

La termenul din data de 25 aprilie 2013, instanța a pus în discuție regularitatea actului de sesizare, în conformitate cu dispozițiile art. 300 CPP 1968, ocazie cu care apărătorii inculpaților au înțeles să invoce și motive de nulitate absolută a urmăririi penale, în temeiul art. 332 alin. (2) CPP 1968

Cu acea ocazie, procurorul de ședință a învederat faptul că verificarea actului de sesizare este pur formală și se referă la dispozițiile art. 262, art. 264 CPP 1968, astfel că nu vizează legalitatea actelor de urmărire penală.

Curtea de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate aceste susțineri ale procurorului. Astfel, verificarea regularității actului de sesizare implică, printre altele, așa cum chiar procurorul a arătat, și îndeplinirea cerințelor prevăzute în art. 264 CPP 1968, respectiv dacă a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul competent prevăzut la alin. (3) al acestui articol.

Or, instanța nu poate face o astfel de verificare, fără să analizeze dacă urmărirea penală a fost sau nu efectuată de către organul de urmărire competent, și aceasta pentru că, în situația în care s-ar constata că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, în mod implicit, și verificarea actului de sesizare al instanței sub aspectul legalității și temeiniciei s-a făcut, de asemenea, de un procuror necompetent. A interpreta legea în sens contrar ar însemna să se ajungă la o situație contradictorie, și anume ca, după ce instanța ar constata că actul de sesizare a fost regulat întocmit și verificat, să constate că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, lucru ce ar atrage nulitatea actelor de urmărire penală, precum și încălcarea dispozițiilor art. 264 CPP 1968, rechizitoriul fiind nu doar întocmit, ci și verificat de un procuror necompetent.

De aceea, curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 332 alin. (2) CPP 1968, cel puțin cele relative la competența organului de urmărire penală, au prevalentă asupra celor de la art. 300 CPP 1968, constatarea încălcării acestor dispoziții atrăgând nulitatea absolută, în conformitate cu dispozițiile art. 197 alin. (2) CPP 1968, nulitate ce poate fi invocată în orice stadiu al procesului, chiar înaintea dispozițiilor art. 300 CPP 1968, și care este sancționată cu nulitatea întregii urmăriri penale, inclusiv a actului de sesizare.

În speță, curtea de apel a constatat că s-au încălcat, într-adevăr, dispozițiile relative la competența după materie a organului care a efectuat urmărirea penală.

Astfel, în cazul infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene prevăzute în Legea nr. 78/2000 s-a stabilit o competență specială de cercetare și urmărire penală.

Potrivit art. 13 alin. (I1) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene sunt de competența exclusivă a DNA.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Ordinul nr. 2184/C/2006 al Ministrului Justiției, pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al DNA, „la nivel central, Direcția Națională Anticorupție este organizată în secții, servicii, birouri și alte compartimente de activitate.”

În cadrul Secției de combatere a corupției funcționează Serviciul de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene.

Potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Ordinul nr. 2184/C/2006, Serviciul de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene are, ca principală atribuție, efectuarea urmăririi penale în cauzele privind infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, prevăzute în art. 181 din Legea nr. 78/2000 și în art. 13 alin. (I1) din .U.G. nr. 43/2002.

Or, în speță, urmărirea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Iași, fără ca acesta să fi primit vreo delegare din partea Serviciului de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, din cadrul Secției de combatere a corupției, care la rândul său face parte din Structura centrală a Direcției Naționale Anticorupție, în vederea efectuării urmăririi penale în ce privește infracțiunea prevăzută în art. 18' din Legea nr. 78/2000, așa cum se stipulează în art. 135 CPP 1968.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că în cauză au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la competența după materie a organului de urmărire penală, încălcare care, potrivit dispozițiilor art. 332 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (2) CPP 1968, duce la nulitatea tuturor actelor de urmărire penală efectuate în cauză și, implicit, și a actului de sesizare a instanței.

Așa fiind, instanța, în baza art. 332 alin. (2) CPP 1968, a restituit cauza la DNA – Structura centrală București – Serviciul de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, pentru refacerea urmăririi penale.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, între alții, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava a criticat hotărârea primei instanțe, în primul rând, pentru faptul că instanța a constatat că au fost încălcate dispozițiile referitoare la competența după materie a organului de urmărire penală cu ocazia verificării legalității și temeiniciei regularității actului de sesizare potrivit art. 300 CPP 1968, moment în care trebuia să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 263, art. 264 CPP 1968, condiții care sunt îndeplinite.

De asemenea, un alt aspect pentru care hotărârea instanței de fond este criticabilă este faptul că, deși în baza art. 332 CPP 1968 a restituit cauza procurorului ca fiind făcută urmărirea penală de către un organ necompetent, a restituit cauza practic aceluiași organ pe care instanța l-a apreciat ca necompetent și a avut în vedere această soluție întemeindu-se, în drept, pe un text de lege dintr-un ordin de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, neținând seama de dispozițiile absolut clare și explicite ale O.U.G. nr. 43/2002, act normativ adoptat printr-o lege, în raport cu ordinul de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al DNA, care are valoare de act administrativ.

În susținerea recursului s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2002, potrivit cărora DNA are sediul în Municipiul București și își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializați în combaterea infracțiunilor de corupție”, iar din aceste dispoziții, precum și din întreaga O.U.G. nr. 43/2002 și din Legea nr. 78/2000 rezultă că procurorii DNA au aceeași competență pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializați cu grad de parchet general, funcționând în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție – DNA, împărțirea teritorială fiind doar o chestiune administrativă și internă de organizare a DNA care nu poate prima legii.

Considerentele instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA- Serviciul Teritorial Suceava, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Circumscrisă dispozițiilor art. 300 CPP 1968 sub titlul „verificarea sesizării instanței”, Codul de procedură penală din 1968 reglementează expres și neechivoc etapele procesuale ce se impun a fi parcurse ori de câte ori instanțele sunt învestite cu un rechizitoriu.

Verificarea legalității sesizării, conform art. 300 CPP 1968, presupune numai verificarea rechizitoriului prin prisma respectării dispozițiilor art. 263 și art. 264 CPP 1968, și nu obligă instanța și la verificarea legalității actelor de urmărire penală care au precedat întocmirea rechizitoriului.

Potrivit art. 317 CPP 1968,,judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a instanței”, iar potrivit art. 300 alin. (1) CPP 1968, „instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare”.

Această procedură presupune, în raport cu dispozițiile menționate, verificarea actului procedural scris, a rechizitoriului, în care este consemnat actul de dispoziție al procurorului de trimitere în judecată.

Prin urmare, raportat la aceste aspecte trebuie verificat dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 263-264 CPP 1968, referitoare la limitele și conținutul rechizitoriului.

Restituirea cauzei la procuror, „de lege lata”, se poate dispune pe două temeiuri: restituirea în vederea refacerii rechizitoriului [art. 300 alin. (2) CPP 1968]; restituirea pentru refacerea urmăririi penale (art. 332 CPP 1968).

Conform art. 300 alin. (1) CPP 1968, instanța este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare. Potrivit art. 264 alin. (1) CPP 1968, „rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecată”.

Jurisprudența și doctrina sunt, în majoritate, în sensul opiniei că verificările instanței, conform art. 300 alin. (1) CPP 1968, poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conținutul actului de sesizare și respectării art. 264 alin. (3) CPP 1968 în principiu, examinarea eventualelor nulități din cursul urmăririi penale (încălcarea unor norme care reglementează faza urmăririi penale) este o activitate distinctă de examinarea regularității actului de sesizare și rezultă din existența, distinctă, a art. 300 CPP 1968, respectiv, a art. 332 CPP 1968 în măsura în care se constată nulități ale urmăririi penale, care presupun restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii acesteia, ca o consecință firească se impune, evident, și refacerea rechizitoriului.

Această observație trebuie, însă, corelată cu alte principii în materia efectelor nulității, astfel cum sunt acceptate în doctrină (izolarea efectului nulității și efectul extensiv al nulității), susținându-se constant – în doctrină – că în reglementarea Codului de procedură penală din 1968 nu sunt dispoziții exprese în ceea ce privește efectul extensiv al nulității, urmând ca propagarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare în raport cu relația ce există între actul lovit de nulitate și celelalte acte procesuale întocmite, iar „de lege lata” această concepție a legiuitorului este reflectată de dispozițiile art. 197 alin. (1), (2) și (3) CPP 1968, art. 197 alin. (1) și (4) CPP 1968, respectiv, art. 332 alin. (1) și (2) CPP 1968 Revenind la aspectele de drept ale prezentei cauze, respectiv la situația de fapt din prezenta speță, înalta Curte de Casație și Justiție, cu referire directă la cele precizate, a constatat următoarele:

Instanța fondului, în mod greșit, a sărit peste etapa prevăzută în art. 300 CPP 1968, încălcând ordinea firească pe care trebuie să o parcurgă procesul penal în esența sa, apreciind că încălcări ale legii în activitatea organului de urmărire penală fac imposibilă respectarea acestei etape de verificare a regularității actului de sesizare.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că motivul invocat de instanța de fond, în sensul că nu poate face o astfel de verificare, întrucât urmărirea penală nu a fost efectuată de către organul de urmărire penală competent, nu numai că nu este întemeiat, dar, mai mult decât atât, nu a fost analizat, așa cum prevăd dispozițiile legale în vigoare, în cadrul criticilor de legalitate circumscrise art. 300 CPP 1968 și prin propagarea efectului pretinsei nulități a urmăririi penale asupra actului de sesizare și în raport cu relația ce există între actul lovit de nulitate și celelalte acte procesuale întocmite, așa cum se impunea.

Pentru că practic în cadrul acestei etape și prin valorificarea corectă a acestei instituții, ar fi trebuit să facă analiza integrală a tuturor criticilor invocate de inculpați, fără a le selecta și fără a fi necesar să se acorde termene distincte scindând o etapă procesuală importantă în mai multe părți, cu consecința verificării la mai multe termene a unor critici ce se impuneau a fi analizate în tot și în cadrul aceleiași faze procesuale.

Cu referire directă la excepția de necompetență materială a organului de urmărire penală, ce a generat din punctul de vedere al instanței de fond imposibilitatea verificării legalității actului de sesizare,Îînalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în cauză, nu ne aflăm în prezența unei atari excepții, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Potrivit Codului de procedură penală, noțiunea juridică de „excepții” – în sensul propriu-zis al acesteia – se referă la aspectele privind competența organelor judiciare, iar nu la nulități („excepția nulității”).

Modalitatea juridică prin care procurorul sau părțile pot invoca necompetență organelor judiciare este „excepția de necompetență”, aceasta realizându-se prin formularea unei cereri prin care se „ridică excepția de necompetență” (în acest sens fiind art. 39 CPP 1968).

Potrivit Codului de procedură penală, „nulitatea” nu este o excepție, ci o sancțiune procedurală care intervine în cazul încălcării dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal (art. 197 CPP 1968).

Distinct de „excepții”, „cereri” și „chestiuni prealabile” – astfel cum sunt reglementate de Codul de procedură penală – pentru verificarea anumitor acte ale fazei urmăririi penale au fost instituite proceduri juridice specifice (speciale) care trebuie aplicate de instanță în ordinea lor firească.

Astfel, pentru verificarea actului de sesizare (rechizitoriului), legiuitorul a instituit o procedură specifică, cea reglementată în art. 300 CPP 1968.

Potrivit art. 300 alin. (2) CPP 1968, în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.

În doctrină și jurisprudență se apreciază că nerespectarea dispozițiilor privitoare la „sesizarea instanței” are în vedere încălcarea dispozițiilor privitoare la „sesizarea primară” (sesizarea prin rechizitoriu), „sesizarea suplimentară” (extinderea acțiunii penale, extinderea procesului penal) și „sesizarea de trimitere” (casarea cu trimitere, declinarea competenței, regulatorul de competență, strămutarea).

Toate aceste aspecte relevă că verificările instanței, conform art. 300 alin. (1) CPP 1968, poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește conținutul actului de sesizare și respectării art 264 alin. (3) CPP 1968, iar când în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 197 alin. (2) CPP 1968 cu referire la art. 332 CPP 1968, va face analiza incidenței și acestor dispoziții, fără însă a le ignora pe celelalte, astfel cum a procedat instanța de fond.

Or, din actele dosarului Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că nu există, la acest moment procesual, temeiuri pentru a concluziona că nu au fost respectate „dispozițiile privitoare la sesizarea instanței”, în sensul arătat, nefiind încălcate normele relative la competența după materie a organului care a efectuat urmărirea penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanța de fond a dat valoare și putere de lege nepermisă unui ordin de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al DNA, fară a ține seama, însă, de dispozițiile absolut clare și explicite ale O.U.G. nr. 43/2002, act normativ adoptat printr-o lege, în raport cu ordinul de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al DNA (care are valoare de act administrativ) și care arată clar și neechivoc, în art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2002, că DNA are sediul în Municipiul București și își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializați în combaterea infracțiunilor de corupție, iar din aceste dispoziții, precum și din întreaga O.U.G. nr. 43/2002 și din Legea nr. 78/2000 rezultă că procurorii DNA au aceeași competență pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializați cu grad de parchet general, funcționând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA, împărțirea teritorială fiind doar o chestiune administrativă și internă de organizare a DNA.

Analiza coroborată a tuturor actelor normative care-i reglementează funcționarea relevă, așadar, neechivoc că DNA este o structură unitară, care-și desfășoară activitatea prin serviciile sale teritoriale care au implicit competență și în cazul infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene și nu poate fi admisă motivarea că sunt înfrânte regulile generale de competență între serviciile aceleiași structuri și care să atragă incidența dispozițiilor art. 197 alin. (2) CPP 1968 raportat la art. 332 CPP 1968.

Soluția adoptată în recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava împotriva sentinței nr. 59 din 8 mai 2013 a Curții de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, a casat sentința penală atacată și a trimis cauza pentru continuarea judecății la aceeași instanță, Curtea de Apel Suceava

4.2. Hotărâri judecătorești privind infracțiunea prevăzută de art. 18ˡ din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție de către Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Timișoara și Curtea de Apel Bacău, celelalte curți de apel comunicând că nu au identificat jurisprudență privind problemele de drept relevate.

Î.C.C.J, compl.DCD pen., decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015

Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 28 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.238/297/2013, Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

"1. Dacă dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârșit fapta prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum și datorită necunoașterii cu exactitate ori a imposibilității de cunoaștere a dispozițiilor legale ce reglementează condițiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul «relei-credințe» prevăzut în norma actuală de incriminare, situație în care sunt sau nu incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/2012;

2. Dacă simplele neconcordanțe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum și neatașarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noțiunea de «suspiciune de fraudă» sau «fraudă» definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenția pentru protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 și art. 2 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora;

3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situații mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, motivat și de faptul că norma de incriminare nu întrunește cerințele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenție;

4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul Cod penal atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoașterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial."

Expunerea succintă a cauzei și opinia instanței care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava din data de 3 iunie 2013 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpaților:

1. A.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, și înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal, constând în aceea că, în calitate de fermier în campaniile anilor 2008, 2009 și 2010, în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale, a prezentat și a folosit documente și declarații false și inexacte, pe care le-a depus la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, prin care a solicitat sprijin financiar pentru suprafețe de teren mai mari decât cele pe care le deținea legal cu contracte de arendă, modalitate prin care a obținut pe nedrept fonduri din bugetul Comunităților Europene și din bugetul național, prejudiciul fiind recuperat parțial prin modalitatea încasare-compensare;

2. A.L.D. și A.B., pentru tentativă la infracțiunea de folosire sau prezentare de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută de art. 20 din Codul penal, raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, și la infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 20 din Codul penal, raportat la art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal, constând în aceea că, în calitate de fermier, în campania anului 2010 a prezentat și a folosit documente și declarații false și inexacte, prin care a solicitat sprijin financiar pentru o suprafață de teren pentru care nu avea contract de arendare și în care a înscris suprafețe de teren mai mari decât cele deținute prin contracte de arendă, pe care le-a depus la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, modalitate prin care ar fi putut obține pe nedrept fonduri din bugetul Comunităților Europene și din bugetul național, respectiv că, în calitate de fermier, în campania anului 2010, a prezentat și a folosit documente și declarații false și inexacte, depuse la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, în cuprinsul cărora a făcut declarații nereale în sensul că o anumită suprafață de teren ar fi fost arendată, ocazie cu care a atașat mai multe înscrisuri cu mențiuni fictive, modalitate prin care ar fi putut obține pe nedrept fonduri din bugetul Comunităților Europene și din bugetul național.

Prin Sentința penală nr. 285 din 23 aprilie 2014 a Judecătoriei Săveni s-au pronunțat soluții de condamnare, astfel:

1. inculpatul A.I. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de folosire () cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 1 (unu) an și 6 (șase) luni închisoare, și pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 244 alin. (1) și (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare;

2. inculpatul A.L.D. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la folosirea () cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 20 din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 181 alin. (1) și (4) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare, și pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la înșelăciune în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 20 din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 244 alin. (1) și (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare;

3. inculpatul A.B. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la folosirea () cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 20 din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 181 alin. (1) și (4) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare, și pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la înșelăciune în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 20 din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 244 alin. (1) și (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 și art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Suceava și inculpații.

La termenul din 13 mai 2015, Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori a pus în discuția părților aplicabilitatea art. 475 din Codul de procedură penală referitor la chestiunile de drept cu privire la care inculpații, prin apărător ales, au solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Punctul de vedere cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept, exprimat de inculpați, prin apărătorul ales, a fost următorul>

Din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, act normativ care definește în conținutul art. 2 noțiunile de "neregulă", "nereguli cu caracter sistemic/de sistem" și "fraudă", se constată o evidentă intenție a legiuitorului de a distinge între disfuncționalități ivite în procesul accesării și implementării unor programe de investiții cu sprijin comunitar; nu toate "abaterile" de la legislația națională specifică ori de la legislația comunitară având caracter exclusiv infracțional, încadrându-se deci în noțiunea de "fraudă".

Legiuitorul a admis că în procedura obținerii și folosirii fondurilor comunitare pot apărea și simple "nereguli", recomandând autorităților competente să distingă între acestea și faptele cu caracter penal – fraudele.

Legiuitorul național a definit noțiunea de "fraudă" ținând cont și de definiția conferită de dispozițiile art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 al Comisiei din 8 decembrie 2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și a Regulamentului (CE) nr. 1.080/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind Fondul European de Dezvoltare Regională, potrivit cărora prin "suspiciune de fraudă" se înțelege "o neregularitate care determină inițierea unei proceduri administrative sau judiciare la nivel național pentru a stabili existența unei intenții, în special de fraudă, astfel cum este prevăzută la art. 1 alin. (1) lit. (a) din Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, instituită în temeiul articolului K. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană". Modificarea art. 181 din Legea nr. 78/2000, prin adăugarea sintagmei "cu rea-credință", presupune comiterea acestei fapte penale numai cu intenție directă, astfel că în sarcina inculpaților nu ar mai putea fi reținută infracțiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, fiind incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/2012, întrucât nu rezultă din probe existența relei-credințe în obținerea de către inculpați a sprijinului financiar pentru agricultură.

Reprezentantul Ministerului Public a precizat că sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar problemele de drept invocate de apărătorul ales al inculpaților sunt pertinente.

Reprezentantul părții civile Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a arătat că lasă la aprecierea instanței sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Completul învestit cu soluționarea apelului a apreciat admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a îndeplinirii condițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, și a constatat că, la data reținută prin actul de sesizare ca fiind data săvârșirii de către inculpați a presupuselor infracțiuni, art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu conținea referirea la reaua-credință.

Cu privire la punctul doi al sesizării a constatat că legislația relevantă o constituie dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenția pentru protecția intereselor financiare ale Comunității Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 și art. 2 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011.

Cu privire la punctul trei al sesizării, referitor la previzibilitatea normei de incriminare prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, a apreciat că aceasta respectă exigențele Convenției europene a drepturilor omului, modificările survenite în timp în conținutul infracțiunii constituind aspecte de tehnică legislativă și de politică penală a statului.

Referitor la punctul patru din sesizare, Curtea a constatat că în cazul existenței unor acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoașterii sau interpretării eronate a acelor norme, această situație poate constitui cauza de neimputabilitate reglementată de art. 30 alin. (4) și (5) din Codul penal.

III. Opinia instanțelor judecătorești

În urma solicitării punctului de vedere al instanțelor judecătorești, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, au fost comunicate mai multe opinii, conturate în raport cu sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava în ansamblul ei, dar și în raport cu fiecare întrebare din cuprinsul acesteia.

Astfel, o primă opinie a fost în sensul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu întrunește cumulativ cerințele impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, apreciindu-se că problema de drept supusă discuției vizează întrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni într-o cauză concretă, în baza unor elemente de fapt ce trebuie stabilite în urma judecării cauzei aflate pe rolul Curții de Apel Suceava.

Sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să vizeze exclusiv o chestiune de drept conform cerinței de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, or, în speță, astfel cum se poate constata din modul de formulare a sesizării, se tinde la pronunțarea unei decizii definitive și obligatorii cu privire la o chestiune de fapt.

În sensul inadmisibilității sesizării au fost exprimate puncte de vedere la nivelul Curții de Apel Cluj, Tribunalului Maramureș, Curții de Apel Brașov, Curții de Apel Bacău, Curții de Apel Constanța (cu privire la a doua și a treia întrebare).

În cadrul celorlalte instanțe, în legătură cu primul punct al sesizării, s-a exprimat opinia că sunt aplicabile dispozițiile privind legea penală de dezincriminare prevăzute în art. 4 din Codul penal și în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, întrucât fapta nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi, fiind modificate elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, sub forma vinovăției (punct de vedere conturat la nivelul Curții de Apel Timișoara, Curții de Apel București – Secția a II-a penală, Tribunalului Dolj, Tribunalului Timiș, Tribunalului București, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Teleorman, Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, Judecătoriei Giurgiu, Judecătoriei Turnu Măgurele, Judecătoriei Videle, Judecătoriei Zimnicea).

O opinie contrară, evidențiată la nivelul Curții de Apel Oradea, Curții de Apel Galați, Curții de Apel Constanța, Tribunalului Olt, a fost în sensul că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare, subliniindu-se că infracțiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 are în conținutul său constitutiv o acțiune, iar forma de reglementare anterioară modificării aduse prin Legea nr. 187/2012 presupunea comiterea faptei cu intenție directă sau indirectă, nefiind incriminată comiterea faptei din culpă. După modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012, singura modificare adusă infracțiunii vizează latura subiectivă, prin impunerea condiției comiterii infracțiunii cu rea-credință consacrându-se forma intenției directe în săvârșirea acestei infracțiuni.

Referitor la a doua întrebare, într-o opinie, s-a apreciat că simplele neconcordanțe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum și neatașarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare se încadrează în noțiunea de "suspiciune de fraudă" sau "fraudă", așa cum este definită în legislația relevantă enumerată în sesizare (punct de vedere conturat în cadrul Tribunalului Olt, Tribunalului Timiș, Secției I penale a Tribunalului București, Judecătoriei Sectorului 4 București, Tribunalului Giurgiu).

A fost exprimată și opinia contrară, în cadrul Curții de Apel Galați, în sensul că aspectele prezentate nu se încadrează în noțiunea de "suspiciune de fraudă" sau "fraudă", întrucât această noțiune este caracterizată de un scop, fiind vorba de o vinovăție sub forma intenției, iar aspectele de fapt prezentate se circumscriu culpei ca formă a vinovăției, opinie conturată și în cadrul Tribunalului Ilfov, Judecătoriei Giurgiu, Tribunalului Teleorman, Judecătoriei Zimnicea.

Față de acest punct de vedere s-a considerat că situațiile menționate nu mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 (Judecătoria Zimnicea, Tribunalul Teleorman), motivat și de faptul că norma de incriminare nu întrunește cerințele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Judecătoria Zimnicea).

În cadrul Judecătoriei Videle s-a opinat că, în măsura în care reaua-credință rezultă din împrejurări concrete, acestea pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000.

Sub același aspect, în cadrul Judecătoriei Videle s-a opinat că relevant este, pe lângă constatarea existenței unor neconcordanțe în documentele depuse, precum și a neatașării în termen a documentelor necesare (depuse ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor), și existența unor împrejurări din care să reiasă că documentele cuprinzând simple neconcordanțe au fost în mod voit depuse astfel, făptuitorul prevăzând că ar putea avea ca efect perceperea sau reținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, același raționament aplicându-se și în cazul neatașării în termen a respectivelor documente. În lipsa acestor împrejurări s-a considerat că nu poate fi vorba despre o "suspiciune de fraudă" ori "fraudă", așa cum aceste noțiuni au fost definite în actele normative menționate la al doilea punct al sesizării.

Totodată, în cadrul Tribunalului București s-a apreciat că prin "suspiciune de fraudă", prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenția pentru protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, nu se poate înțelege orice neconcordanță existentă în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar sau neatașarea în termen a unor documente, din moment ce această noțiune este incompatibilă cu forma de vinovăție a culpei.

S-au mai exprimat opinii care se circumscriu ideii că, la a doua întrebare cuprinsă în sesizare, nu poate fi dat un răspuns general valabil, întrucât existența "fraudei" sau a unei "suspiciuni de fraudă" se stabilește în concret de către instanța de judecată învestită, în fiecare cauză, în funcție de probele administrate (în acest sens fiind punctul de vedere transmis de Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, Tribunalul Bacău).

În ceea ce privește a treia și a patra întrebare, opinia majoritară este în sensul că dispozițiile art. 181 din Legea nr. 78/2000 respectă cerințele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar în ipoteza prezentată se poate reține cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul Cod penal.

IV. Punctul de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție

Direcția de specialitate din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a exprimat punctul de vedere potrivit căruia sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, formulată în Dosarul nr. 3.558/1/2015, este inadmisibilă, fiind argumentată această concluzie, punctual, cu privire la fiecare dintre cele patru întrebări ce fac obiectul încheierii de sesizare, astfel:

Referitor la prima întrebare, aceasta privește infracțiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În concepția art. 475 din Codul de procedură penală, admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune existența unei chestiuni de drept susceptibile să genereze o practică judiciară neunitară, dispozițiile care reglementează sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile constituind "dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare" (titlul cap. VI al titlului III din partea specială a Codului de procedură penală, capitol în cadrul căruia este cuprinsă reglementarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este denumit "dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare").

În consecință, o chestiune de drept necontroversată, nesusceptibilă să genereze o practică judiciară neunitară, nu poate forma obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

În acest sens, în materie civilă, prin Decizia nr. 4/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 13 mai 2015), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respingând sesizarea, ca inadmisibilă, a reținut că "în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății. În acest sens, în doctrină, a fost exprimată opinia, deși textul nu o afirmă expres, că sesizarea trebuie să vizeze chestiuni de drept susceptibile de interpretări diferite, care, odată aplicate în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare".

Cerința ca fapta să fie săvârșită "cu rea-credință", introdusă prin Legea nr. 187/2012, privește intenția ca formă de vinovăție cerută de lege pentru existența infracțiunii prevăzute în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, culpa neconstituind o formă de vinovăție prevăzută de lege în cazul acestei infracțiuni nici anterior și nici ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012.

Fapta prevăzută în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârșită din culpă, nu a fost niciodată incriminată și, ca urmare, nu se poate ridica problema de drept a incidenței dispozițiilor privind legea penală de dezincriminare prevăzute în art. 4 din noul Cod penal și în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012.

În enunțul primei întrebări din încheierea de sesizare, instanța se referă la săvârșirea faptei "din culpă, precum și datorită necunoașterii cu exactitate a dispozițiilor legale ce reglementează condițiile de acordare a sprijinului financiar."

În legătură cu acest enunț, deși nu se poate desprinde cu claritate semnificația acestuia în economia întrebării, în măsura în care "necunoașterea cu exactitate a dispozițiilor legale ce reglementează condițiile de acordare a sprijinului financiar" constituie elemente pe baza cărora se stabilește existența culpei, acestea nu prezintă nicio relevanță pentru incidența dispozițiilor privind legea penală de dezincriminare prevăzute în art. 4 din noul Cod penal și în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, întrucât, așa cum s-a arătat, fapta prevăzută în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, comisă din culpă, nu a fost și nu este incriminată.

În măsura în care enunțul ridică problema erorii asupra normei extrapenale, dispozițiile art. 30 alin. (4) din noul Cod penal, care reglementează explicit eroarea asupra normei extrapenale, confirmă soluția asimilării erorii asupra normei extrapenale cu eroarea asupra unui element de fapt, soluție rezultată din interpretarea dispozițiilor art. 51 din Codul penal anterior. Așadar, noul Cod penal nu a modificat regimul erorii asupra normei extrapenale. Regimul erorii asupra normei extrapenale sub imperiul Codului penal anterior și sub imperiul noului Cod penal – care atribuie erorii asupra normei extrapenale efectele erorii asupra unui element de fapt în ambele reglementări – nu poate ridica problema de drept a incidenței dispozițiilor privind legea penală de dezincriminare prevăzute în art. 4 din noul Cod penal și în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012.

În acest context, s-a precizat că, atât în concepția Codului penal anterior, cât și în concepția noului Cod penal, eroarea asupra normei extrapenale la care face referire norma de incriminare, indiferent dacă este vincibilă sau invincibilă, exclude existența intenției.

În raport cu argumentele expuse, se opinează că prima întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare nu conține chestiuni de drept în accepțiunea art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind prima întrebare fiind inadmisibilă.

Referitor la a doua întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare, s-a constatat că:

Partea din întrebare, prin care se solicită interpretarea art. 1 paragraful 1 lit. a) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, precum și interpretarea art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006, nu intră în sfera de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci în sfera de competență a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Potrivit art. 1 din Protocolul elaborat în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind interpretarea, cu titlu preliminar, de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene (devenită Curtea de Justiție a Uniunii Europene), a Convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, "Curtea de Justiție a Comunităților Europene este competentă să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea Convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene și a Protocolului la această Convenție, elaborat la 27 septembrie 1996, denumit în continuare primul protocol."

În conformitate cu art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii."

În raport cu reglementările europene invocate, competența de a interpreta, cu titlu preliminar, Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene și Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006, ca act adoptat de o instituție a Uniunii Europene, îi revine Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Partea din întrebare, prin care se solicită interpretarea art. 2 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 (denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011) nu conține o chestiune de drept, în accepțiunea art. 475 din Codul de procedură penală.

În art. 2 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 se prevede că: "În sensul prezentei ordonanțe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: fraudă – infracțiunea săvârșită în legătură cu obținerea ori utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, incriminată de Codul penal ori de alte legi speciale".

Art. 2 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011, prin formularea clară și neechivocă, neavând aptitudinea de a ridica o chestiune de drept controversată sau susceptibilă să genereze o practică judiciară neunitară, nu poate forma obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

În cadrul întrebării, instanța solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească "dacă simplele neconcordanțe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum și neatașarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare (depuse, însă, ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noțiunea de suspiciune de fraudă sau fraudă", în condițiile în care frauda este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 66/2011 ca "infracțiunea săvârșită în legătură cu obținerea ori utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, incriminată de Codul penal ori de alte legi speciale". Practic, instanța solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească, în concret, existența sau inexistența infracțiunii ori încadrarea juridică a acesteia.

Or, stabilirea existenței sau a inexistenței infracțiunii ori determinarea încadrării juridice a acesteia, într-o speță concretă, constituie atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, iar exercitarea acestui atribut presupune stabilirea stării de fapt pe baza probelor administrate în cauză.

În cadrul mecanismului sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție analizează chestiuni de drept, prin interpretarea dispozițiilor legale in abstracto, iar nu întrunirea sau neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni într-o anumită cauză. În acest sens, prin Decizia nr. 14/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respingând sesizarea, ca inadmisibilă, pentru însăși lipsa existenței unei chestiuni de drept, a reținut următoarele:

Pentru a examina însă admisibilitatea sesizării (…), Înalta Curte trebuie să verifice, în prealabil, dacă ne aflăm sau nu în fața unei veritabile chestiuni de drept în înțelesul pe care art. 475 din Codul procedură penală îl conferă acestei sintagme. Or, în acest sens, Înalta Curte constată că instanța de trimitere nu solicită interpretarea unor dispoziții legale in abstracto, ci analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracțiuni într-o cauză concretă. Problema ridicată de instanța de trimitere nu poate primi o rezolvare de principiu în lipsa elementelor de fapt ce urmează a fi stabilite în urma judecării cauzei respective.

Cu alte cuvinte, instanța de trimitere nu tinde la o rezolvare a unei chestiuni de drept, ci la stabilirea de către Înalta Curte a încadrării juridice în speța supusă judecății. Or, stabilirea încadrării juridice a unei fapte depinde de circumstanțele comiterii ei, de starea de fapt ce urmează să fie reținută în raport cu probele administrate în cauză și este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei respective.

În raport cu argumentele expuse, concluzia formulată este că a doua întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare, pe de o parte, depășește parțial sfera de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar pe de altă parte, nu conține chestiuni de drept, în accepțiunea art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind a doua întrebare fiind, de asemenea, inadmisibilă.

Privitor la a treia întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a susținut că aceasta este subsidiară în raport cu a doua întrebare și, în consecință, inadmisibilitatea întrebării principale determină inadmisibilitatea întrebării subsidiare. În plus, și în cadrul acestei întrebări, instanța solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să analizeze întrunirea sau neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni într-o cauză concretă, contrar art. 475 din Codul de procedură penală. În enunțul întrebării din încheierea de sesizare, instanța se referă la "faptul că norma de incriminare nu întrunește cerințele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenție".

Cu privire la acest enunț, se arată că, prin Decizia nr. 869/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011), Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 181 din Legea nr. 78/2000, reținând următoarele: "În ceea ce privește critica referitoare la absența din conținutul reglementării a exigențelor de previzibilitate și precizie, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi primită, deoarece textul are o redactare univocă, nefiind susceptibil de o interpretare abuzivă sau arbitrară. De altfel, în Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove contra Marii Britanii, paragraful 40, Curtea de la Strasbourg a decis că legea internă pertinentă trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, circumstanțele care pot rezulta dintr-un act determinat. Or, nu se poate susține că dispozițiile legale criticate sunt văduvite de o astfel de cerință, deoarece acestea nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanțiat al obținerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Uniunii Europene."

Referitor la a patra întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare, s-au relevat următoarele:

Prin Decizia nr. 11/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 503 din 7 iulie 2014), Decizia nr. 17/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 691 din 22 septembrie 2014) și Decizia nr. 21/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 549 din 23 iulie 2015), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respingând sesizările, ca inadmisibile, a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și art. 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului.

De asemenea, prin Decizia nr. 16/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțând o soluție de respingere a sesizării ca inadmisibilă, a reținut că, pentru admisibilitatea sesizării, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să conducă la soluționarea pe fond a cauzei. Această condiție de admisibilitate, prin referirea expresă la soluționarea "pe fond" a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal.

Dispozițiile art. 30 alin. (5) din noul Cod penal reglementează eroarea asupra normei penale, ca eroare asupra caracterului ilicit sau interzis al faptei. În concepția noului Cod penal, eroarea invincibilă asupra normei penale constituie o cauză de neimputabilitate. Enunțul întrebării privește însă eroarea asupra normei extrapenale, referindu-se la necunoașterea sau interpretarea eronată a unor norme civile.

Dispozițiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora "folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi", pot ridica problema existenței unei erori asupra normei extrapenale, referirea la normele extrapenale din conținutul normei penale realizându-se prin folosirea expresiei "pe nedrept", însă eroarea asupra normei extrapenale este reglementată în art. 30 alin. (4) din noul Cod penal, iar nu în art. 30 alin. (5) din același cod.

În consecință, interpretarea dispozițiilor art. 30 alin. (5) din noul Cod penal, care reglementează eroarea asupra normei penale, nu poate constitui o chestiune de drept determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale, într-o cauză în care nu se ridică problema erorii asupra normei penale, ci, eventual, a erorii asupra normei extrapenale.

Pe de altă parte, în principiu, nepublicarea în Monitorul Oficial al României a unei norme juridice poate genera o eroare invincibilă asupra normei juridice, însă unicul act normativ cu privire la care se susține în cuprinsul încheierii de sesizare că nu ar fi fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, este Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condițiilor specifice și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și ajutoare naționale tranzitorii în sectorul vegetal și pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate, iar ordinul menționat a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 25 aprilie 2008.

În raport cu argumentele expuse, a concluzionat că a patra întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare nu ridică o chestiune de drept de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind a patra întrebare fiind inadmisibilă.

V. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 2.664/C/2662/III-5/2015 din data de 12 noiembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă interpretării.

Opinia exprimată în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei este în sensul că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv ca de lămurirea chestiuni de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

Argumentele în susținerea acestui punct de vedere au fost expuse și oral, fiind consemnate în partea introductivă a hotărârii.

VI. Examenul jurisprudenței

1. Jurisprudență națională

În materialul transmis de către Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Timișoara și Curtea de Apel Bacău au fost identificate hotărâri judecătorești privind infracțiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000.

La nivelul Judecătoriei Galați a fost identificată Sentința penală nr. 670 din 6 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 35.515/212/2011, împotriva căreia a fost exercitată calea de atac, dosarul aflându-se pe rolul Curții de Apel Galați, hotărâre în care s-au reținut următoarele: "Modalitatea de redactare a normei de incriminare relevă faptul că infracțiunea de obținere pe nedrept a fondurilor europene este o formă atipică a infracțiunii de înșelăciune în convenții (art. 215 alin. 1 și 3 Cod penal din anul 1969). Latura obiectivă a acesteia se poate realiza fie printr-o acțiune comisivă (în cazul alin. 1) ce presupune prezentarea unor documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, fie printr-o acțiune omisivă (în cazul alin. 2) atunci când, cu știință, se omite furnizarea unor date cerute de lege, date care dacă ar fi cunoscute ar conduce la neacordarea fondurilor. În ambele modalități de comitere a faptei – omisiune sau comisiune – este indusă în eroare autoritatea competentă să decidă asupra eligibilității unui proiect și să acorde fonduri bănești din bugetele comunitare".

Tribunalul Bacău a înaintat jurisprudența identificată la nivelul Judecătoriei Bacău, respectiv: Sentința penală nr. 115 din 25 ianuarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 10.157/180/2008*, și Sentința penală nr. 667 din 6 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 13.346/180/2012.

Prin Sentința penală nr. 667 din 6 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 13.346/180/2012, Judecătoria Bacău a apreciat că nu se poate reține că fapta este dezincriminată, modificările legislative vizând doar latura subiectivă, forma de vinovăție fiind în prezent intenția directă.

Curtea de Apel Constanța a înaintat Sentința penală nr. 418 din 2 octombrie 2014 a Tribunalului Tulcea, prin care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, iar Curtea de Apel Timișoara a făcut referire la Decizia penală nr. 534/A din 19 mai 2015, pronunțată într-o ipoteză similară cu cea menționată în sesizare.

Curtea de Apel Iași a înaintat Decizia penală nr. 543 din 29 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 36.950/245/2011, și Decizia penală nr. 603 din 23 iulie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.571/99/2014, hotărâri prin care s-a reținut săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

2. Jurisprudență relevantă a Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 552 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 10 iunie 2008, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 181 și 182 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, s-au reținut următoarele: ". . . dispozițiile legale criticate din Legea nr. 78/2000, care reglementează una dintre modalitățile de săvârșire a infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, au fost instituite de legiuitor în vederea ocrotirii relațiilor sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente în vederea obținerii de fonduri din bugetul general al instituției europene. . . .Cât privește critica referitoare la absența din conținutul reglementării a exigențelor de previzibilitate și precizie, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, deoarece textul are o redactare univocă, nefiind susceptibil de o interpretare abuzivă sau arbitrară. . . Introducerea prin lege specială a unei noi infracțiuni distincte cu un regim sancționator mai sever al faptelor enumerate în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu este de natură a afecta dispozițiile art. 20 alin. (2) referitoare la prioritatea reglementărilor internaționale, deoarece, pe de o parte, aceste prevederi constituționale sunt aplicabile numai în domeniul drepturilor omului și, pe de altă parte, vizează o problemă de aplicare a legii, constând în prioritatea reglementărilor internaționale mai favorabile, aspect care excedează competenței Curții Constituționale."

Totodată, asupra constituționalității dispozițiilor art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 869 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011, fiind respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale menționate.

Distinct, în considerentele acestei din urmă decizii se menționează că "prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție nu au incidență în cauză, iar prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală referitoare la principiul legalității pedepsei nu sunt încălcate, întrucât dispozițiile legale contestate instituie cu suficientă precizie cadrul sancționator."

3. Jurisprudență relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Decizia nr. 217/A din 16 iulie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, publicată în Buletinul Casației nr. 12/2014; Decizia nr. 1.313 din 14 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, publicată în Buletinul Casației nr. 3/2015.

4. Jurisprudență relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

Hotărârea S.W. contra Marii Britanii din 22 noiembrie 1995, Cererea nr. 20.166/90 (www.jurisprudentacedo.com), prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că statele au obligația de a asigura definirea clară a oricărei infracțiuni prin lege. Această condiție este îndeplinită ori de câte ori orice persoană poate să anticipeze, pe baza textului legal și a interpretării acestuia de către instanțele de judecată, care sunt actele sau omisiunile ce pot atrage răspunderea sa penală.

Noțiunea de "lege" înglobează atât dreptul scris, cât și pe cel nescris și implică, pe lângă condiții formale, și condiții calitative, precum accesibilitatea și previzibilitatea.

VII. Dispoziții legale incidente

Art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (înainte de 1 februarie 2014 – data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal):

"Art. 181. – (1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri.

(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi."

Art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (începând cu 1 februarie 2014 – data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal)

"Art. 181. – (1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri.

(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate."

Art. 4. – Cod penal – Aplicarea legii penale de dezincriminare

"Art. 4. – Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi."

Art. 30 din Codul penal – Eroarea

"Art. 30. – (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.

(3) Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.

(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător și în cazul necunoașterii unei dispoziții legale extrapenale.

(5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată."

Art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

"Art. 3. – (1) Dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.

(2) Dispozițiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire."

Art. 1 din Convenția pentru protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene – Dispoziții generale

"(1) În sensul prezentei convenții, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunității Europene:

a) în materie de cheltuieli, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la: folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete care au ca efect perceperea sau reținerea pe nedrept a unor fonduri care provin din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora; necomunicarea unei informații prin încălcarea unei obligații specifice, având același efect; deturnarea acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate inițial, având același efect;

b) în materie de venituri, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la: folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităților Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora; necomunicarea unei informații prin încălcarea unei obligații specifice, având același efect; deturnarea unui avantaj obținut în mod legal, având același efect."

Art. 27 din Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1.828/2006 – Definiții

"(c) «frauda suspectă» înseamnă o iregularitate care generează inițierea procedurilor administrative sau juridice la nivel național în vederea stabilirii prezenței unei vinovății intenționate, în particular frauda referită în punctul (a) al art. 1 (1) al Convenției redactată pe baza art. K.3 al Tratatului Uniunii Europene pentru protejarea intereselor financiare ale Comunității Europene."

Art. 2 lit. a), a1), b), c), d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora

"Art. 2. – (1) În sensul prezentei ordonanțe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

a) neregulă – orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit;

a1) nereguli cu caracter sistemic/de sistem – nereguli generate de modul în care sunt îndeplinite cerințele-cheie ale sistemelor de management și control care se produc ca urmare a unor deficiențe de proiectare a procedurilor de management și control, a unor erori sistematice de aplicare a procedurilor de management și control sau din necorelarea prevederilor legislației naționale cu reglementările comunitare;

b) fraudă – infracțiunea săvârșită în legătură cu obținerea ori utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, încriminată de Codul penal ori de alte legi speciale;

c) fonduri europene – sumele provenite din asistența financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general al Uniunii Europene și/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei;

d) fonduri publice naționale aferente fondurilor europene – sumele provenite din bugetul general consolidat, utilizate pentru: asigurarea cofinanțării, plata prefinanțării, înlocuirea fondurilor europene în situația indisponibilității/sistării temporare a plății acestor fonduri, completarea fondurilor europene în vederea finalizării proiectelor, precum și alte categorii de cheltuieli legal reglementate în acest scop;".

Art. 7 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale – Nicio pedeapsă fără lege

"1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național și internațional.

De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii."

VIII. Raportul asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării

În cuprinsul raportului întocmit de judecătorul desemnat, s-a propus respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de

Curtea de Apel Suceava – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori.

Soluția instanței supreme

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, reține următoarele:

Reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanțe, învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

În speță, se constată că sesizarea Curții de Apel Suceava referitoare la infracțiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 vizează decelarea unor aspecte de fapt și, numai consecutiv acestui demers și raportat la determinarea elementelor de fapt, identificarea soluției în drept. Acest demers, deși util judecătorului cauzei, este inadmisibil în cadrul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală.

Instanța supremă, în unificarea practicii judiciare prin mecanismul hotărârii prealabile, vizează acele chestiuni de drept ce influențează soluția în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept și nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi, acestea aparținând exclusiv instanței învestite cu soluționarea acțiunii penale (în acest sens, Decizia nr. 14/2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015).

Pronunțarea unei hotărâri prealabile presupune indicarea chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluția pe fond a cauzei. În cazul prezentei sesizări, tehnica de redactare a întrebărilor este neadecvată, nepermițând înțelegerea conținutului ori sensului demersului și prin aceasta negând posibilitatea identificării problematicii și formulării unui răspuns circumscris interesului vizat.

Instanța care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție a preluat întrebările formulate de apărare fără a constata necesitatea acestora pentru soluționarea cauzei, aspect ce rezultă din considerentele încheierii ce constituie actul de sesizare. În acest context trebuie subliniat și faptul că sesizarea instanței supreme trebuie să fie consecința constatării utilității demersului, simpla solicitare a apărării nefiind o condiție suficientă. Această concluzie se desprinde din caracterul normei, supletiv, iar nu imperativ, completul va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept. De altfel, jurisprudența recentă a valorificat acest caracter, existând încheieri prin care s-au respins solicitările de sesizare ca nefiind necesare în raport cu problematica ce urma a fi soluționată (încheierile din 14 octombrie 2015 în Dosarul nr. 3.469/2/2014 și 16 septembrie 2015 în Dosarul nr. 1.725/2/2013, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală; Încheierea din 15 septembrie 2015 în Dosarul nr. 10.347/111/2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea)

În consecință, constatând că sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava nu îndeplinește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, chestiunile de drept invocate nu pot primi o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 475 și 477 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.238/297/2013, având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarelor probleme de drept:

"1. Dacă dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârșit fapta prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum și datorită necunoașterii cu exactitate ori a imposibilității de cunoaștere a dispozițiilor legale ce reglementează condițiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul «relei-credințe» prevăzut în norma actuală de incriminare, situație în care sunt sau nu incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/2012;

2. Dacă simplele neconcordanțe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum și neatașarea în termen, la cererea acestora a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noțiunea de «suspiciune de fraudă» sau «fraudă» definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenția pentru Protecția Intereselor Financiare ale Comunităților Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 și art. 2 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora;

3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situații mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, motivat și de faptul că norma de incriminare nu întrunește cerințele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenție;

4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul Cod penal atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoașterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial."

Pentru considerentele expuse Înalta Curte de Casație și Justiție decide:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.238/297/2013, având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarelor probleme de drept:

"1. Dacă dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârșit fapta prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum și datorită necunoașterii cu exactitate ori a imposibilității de cunoaștere a dispozițiilor legale ce reglementează condițiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul «relei-credințe» prevăzut în norma actuală de incriminare, situație în care sunt sau nu incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/2012;

2. Dacă simplele neconcordanțe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum și neatașarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noțiunea de «suspiciune de fraudă» sau «fraudă» definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenția pentru Protecția Intereselor Financiare ale Comunităților Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 și art. 2 lit. b) din Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora;

3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situații mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, motivat și de faptul că norma de incriminare nu întrunește cerințele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenție;

4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul Cod penal atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoașterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial.

BIBLIOGRAFIE

I. LЕGISLAȚIЕ

Lеgеa nr. 278/2006 – Pеntru modificarеa și complеtarеa Codului pеnal, prеcum și pеntru modificarеa și complеtarеa altor lеgi

Noul Cod pеnal actualizat la 1 fеbruariе 2014.

Lеgеa nr. 255/2013 pеntru punеrеa în aplicarе a Lеgii nr. 135/2010 privind Codul dе procеdură pеnală și pеntru modificarеa și complеtarеa unor actе normativе carе cuprind dispoziții procеsual pеnalе, publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013

II. MONOGRAFIЕ, CURSURI, TRATATЕ ȘI ARTICOLE

Antoniu G., Vlăscеanu A., Barbu A., Codul dе procеdură pеnală – tеxtе, jurisprudеnță, hotărâri C.Е.D.O., Еditura Hamangiu, Bucurеști, 2006.

Antoniu G., Bulai C., Griga I., Ivan Gh., Mitrachе C-tin., Molnar I., Pascu I., Pșca V., Prеdеscu O., Еxplicații prеliminarе alе noului Cod pеnal, volumul I, articolе 1-52, Еditura Univеrsul Juridic, Bucurеști, 2010.

Antoniu G., Mitrachе C-tin, Stăniu R. M., Molnar I., Pașca V., Filipaș A., Ionеscu I., Iliеscu N., M. Basarab, Noul Cod pеnal. Comеntat, volumul I. (art.1-56), Еditura C. H. Bеck, Bucurеști, 2006.

Basarab M., Drеpt pеnal. Partеa gеnеrală, volumul II, еdiția a-IV-a, rеvăzută și adăugită, Еditura Lumina Lеx, Bucurеști, 2001.

Basarab M., Pașca V., Matеuț Gh., Butiuc C., Codul pеnal comеntat, volumul I., Partеa gеnеrală, Еditura Hamangiu, Bucurеști, 2007.

Bâca Gh. și colab., Drеpt pеnal. Partеa gеnеrală, Еditura Fundațiеi România dе Mainе, Bucurеști, 2007

Bogdan S., Drеpt pеnal, partе spеcială, Еditura Univеrsul Juridic, Bucurеști, 2009.

Boroi Al., Drеpt pеnal. Partеa gеnеrală, еdiția 2, Curs univеrsitar, Еditura C. H. Bеck, Bucurеști, 2008.

Boroi Al., Nistorеanu Ghе., Partеa Gеnеrală – Drеpt Pеnal, Еd.All Bеck, Bucurеști, 2004.

Boroi, G., Drеpt civil. Partеa gеnеrală. Pеrsoanеlе (еdiția a III-a, rеvizuită și adăugita), Еditura Hamangiu, 2008.

Al. Boroi, Drеpt pеnal. Partеa gеnеrală. Conform noului Cod pеnal, Еditura C.H.Bеck, Bucurеști, 2010.

Ciobanu P., Noul Cod pеnal și Noul Cod dе procеdură pеnală, еdiția a-II-a, rеvizuită, Еditura Roșеții Intеrnațional, 2014.

Bulai C., Bulai N. B., Manual dе drеpt pеnal, Partеa gеnеrală, Еditura Univеrsul Juridic, Bucurеști, 2007.

Crânguș I., Nițu A., Dragomir Iliе, Drеpt pеnal: partеa gеnеrală: culеgеrе dе lеcții, еdiția a-II-a, Еditura Ministеrului Administrațiеi și Intеrnеlor, Bucurеști, 2006.

Dima T., Drеpt pеnal. Partеa gеnеrală, еdiția a-II-a, rеvăzută și adăugită în baza Lеgii nr. 278/2006 dе modificarе a Codului pеnal, Еditura Hamangiu, Bucurеști, 2007.

Dobrinoiu V., Pașcu I., Hotca M. A., Gorunescu M., Dobrinoiu M., Chiș I., Păun C., Neagu N., Sinescu M. C., Noul cod penal comentat, partea specială ediția a –II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014.

V. Dongoroz, ș. a, Еxplicații tеorеticе alе Codului pеnal român, Partеa gеnеrală, еdiția a-II-a, Еditura Acadеmiеi Românе, volumul I, Bucurеști, 2003.

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București, 2002.

Dongoroz V., Gh. Danga, Siegfried K., D. Lucinescu, A. Nemes, M. Popovici, P. Sarbulescu, V. Stoican, Noul Cod Penal si Codul penal anterior prezentare comparativa, Editura Politica, București, 1968.

Еxpunеrе dе motivе în Codul pеnal, Еditura C. H. Bеck, Bucurеști, 2009.

Dragu C., Еlеmеntе dе drеpt pеnal și procеsual pеnal, Galați, 2008.

Hotca M. A., Noul Cod Pеnal și Codul Pеnal antеrior. Aspеctе difеrеnțialе și situații tranzitorii, Еditura Hamangiu, Bucurеști, 2009.

Ioniță I. G., Drеpt pеnal, Partеa spеcială pе înțеlеsul studеnților titlul VI-XII, еdiția a –II-a rеvăzută și adăugită, Analiza dispozițiilor Codului pеnal al Româniеi, Еditura Univеrsul Juridic, Bucurеști, 2013.

Jidovu N., Bâca Gh., Drеpt procеsual pеnal, Еditura Fundațiеi România dе Mâinе, Bucurеști, 2007.

Lupașcu D., Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală, legislație consolidată în vigoare de la 1 februarie 2014, Editura Universul Juridic, București, 2014

Moldovan A. T., Drеpt pеnal. Partеa gеnеrală, Еditura Lux Libris, Brașov, 2009.

Morărеanu Ș. C., Drеpt procеsual pеnal: curs univеrsitar, еdiția a-2-a, rеvizuită, Еditura Hamangiu, Bucurеști, 2009.

Mrеjеru T., Mrеjеru B., Probеlе în procеsul pеnal, Aspеctе tеorеticе și jurisprudеnță în matеriе, еdiția a –II-a-, rеvizuită, Еditura Nomina Lеx, Bucurеști, 2010.

Mrejeru T., Mrejeru B., Tratat de drept procesual penal, Editura Nomina Lex, 2011.

Nеagu I., Tratat dе procеdura pеnală. Partеa gеnеrală, еdiția a-II-a, rеvăzută și adăugită, Еditura Univеrsul Juridic, Bucurеști, 2010.

Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Al. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Drept penal. Partea specială, Editura Europa Nova, București, 1997.

V. Pașca, Drеpt pеnal, Partеa gеnеrală, volumul I, Еditura Worldtеach, Timișoara, 2006.

Popovici L.R., Drеpt pеnal, partеa gеnеrală, tеorii și aplicații practicе pеntru sеminarii, Еditura Pro Univеrsitaria, Bucurеști, 2013.

Strеtеanu F., Moroșanu R., Instituții și infracțiuni în noul Cod pеnal, Bucurеști, 2010.

Tănăsеscu I., Tănăsеscu C., Tănăsеscu G., Drеpt pеnal gеnеral, Еditura All Bec, Bucurеști, 2002.

Tănăsescu C., Tănăsescu G., Tănăsescu I., Tipologii criminogene, Ed. C.H. Beck, 2007.

Thеodoru Gr., Tratat dе drеpt procеsual pеnal, еdiția a-II-a, Еditura Hamangiu, Bucurеști, 2008.

Todеr T., Drеpt pеnal. Partеa spеcială, еdiția a-V-a, Еditura Hamangiu, Bucurеști, 2010.

Toadеr T., Noul Cod pеnal, Noul Cod dе procеdură pеnală, еdiția 2014, Еditura Hamangiu, Bucurеști, 2014.

Udroiu M., Drеpt pеnal, еdiția a-IV-a, Partеa gеnеrală, partеa spеcială, Еditura C. H. Bеck, Bucurеști, 2013.

III. WEB SITE-URI

*** www.jurisprudеntacеdo.com,

*** http://www.jurisprudеnta.com,

*** www.portal.just.ro

*** www.studiiiuridice.ro

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Aspecte Teoretice Si Practice Privind Deturnarea de Fonduri (ID: 110461)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Aspecte Teoretice Si Practice Privind Deturnarea de Fonduri

Copyright Notice

Sistemul Monetar International Istorie Si Principii de Functionaredocx

Perspectivele Turismului Religios în România

Fenomenul Prostitutiei

Învătarea Unui Limbaj DE Programare Folosind Resurse Web

Raportul Donatiilor Si Datoriilor In Dreptul Civil Roman Si Strain

Analiza Si Perfectionarea Metodelor de Combatere a Evaziuni Tva, Taxe Vamale din Operatiuni Intracomunitare

Copyright Notice

Similar Posts