Aspecte Teoretice Si Practice Privind Competenta Judecatorului de Camera Preliminara
Cuprins
Abrevieri
Cuprins
Secțiunea I.Introducere
Secțiunea a II-a. Aspecte generale privind competența judecătorului de cameră preliminară
Secțiunea a III-a. Camera preliminară.Verificarea trimiterii în judecată
§ 1. Camera preliminară, fază distinctă a procesului penal
§ 2. Precendente legislative
§ 3. Aspecte de drept comparat
§ 4. Obiectul camerei preliminare
4.1. Precizări prealabile
4.2. Verificarea competenței instanței
4.3. Verificarea legalității sesizării
4.4. Verificarea legalității administrării probelor și a legalității actelor efectuate de către organul de urmărire penală
§ 5. Durata și participanții
§ 6. Etapele camerei preliminare
6.1. Etapa măsurilor premergătoare
6.2. Etapa soluționării cererilor și excepțiilor
§ 7. Soluțiile judecătorului de cameră preliminară
7.1. Declinarea de competență
7.2. Începerea judecății
7.3. Restituirea cauzei la parchet
§ 8. Calea de atac. Contestația
§ 9. Neconstitutionalitatea anumitor dispoziții legale privind camera preliminară
§ 10. Propuneri de lege ferenda privind procedura de cameră preliminară
Secțiunea a IV-a. Plângerea la judecătorul de cameră preliminară împotriva soluțiilor procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată
§ 1. Considerații preliminare
§ 2. Actele supuse controlului judecătorului de cameră preliminară
§ 3. Titularii plângerii
§ 4. Condițiile și termenul de introducere a plângerii
§ 5. Competența de soluționare a plângerii
§ 6. Măsurile premergătoare. Procedura de judecată
§ 7. Soluțiile
7.1. Situația în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare
7.2. Situția în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare
§ 8. Calea de atac. Contestația
Secțiunea a IV-a. Alte competențe ale judecătorului de cameră preliminară
§ 1. Confirmarea redeschiderii urmăririi penale
§ 2. Procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării
2.1. Domeniu de aplicare
2.2. Organul competent
2.3. Sesizarea judecătorului de cameră preliminară
2.4. Procedura de judecată și soluțiile judecătorului de cameră preliminară
2.5. Calea de atac. Contestația
§ 3. Luarea măsurilor preventinve în cursul fazei de cameră preliminară
§ 4. Procedura de aplicare provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical
§ 5. Procedura de luare a măsurilor asigurătorii
Secțiunea a V-a. Concluzii
Bibliografie
Secțiunea I. Introducere
Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal îl reprezintă separarea funcțiilor judiciare, conceput să înbunătățească considerabil actul de justiție, garantând că în procesul penal se exercită patru funcții judiciare: de urmărire penală, de dispoziție asupra drepturilor și libertăților persoanei în faza de urmărire penală, de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și de judecată. Astfel, se realizează o delimitare clară a funcțiilor procesuale, context în care funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată apare ca o instituție autonomă ce nu se indentifică nici cu faza de urmărire penală, nici cu cea de judecată, constituind, în sine, o veritabilă fază a procesului penal și, deopotrivă, un filtru care să asigure premisele că la judecata în primă instanță vor ajunge numai acele cauze legal instrumentate de către procuror.
Prezentul studiu abordează într-o manieră amănunțită, teoretică și practică, aspectele de ordin procedural vizând competența judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este reglementată de noul Cod de procedură penală.
În esență, lucrarea își propune să analizeze această instituție din perspectiva utilității acesteia, a consecințelor pe care aplicarea acesteia le-a produs în plan jurisprudențial, urmând a formula și propuneri de lege ferenda.
Fucția judecătorului de cameră preliminară îi determină competența de a se pronunța cu privire la: verificarea legalității trimiterii în judecată dispuse de procuror, verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, soluționarea altor situații expres prevăzute de lege.
Obiectivele vizate de prezenta lucrare constau în principal în identificarea aspectelor legale ce au condus la interpretări distincte în teorie și în plan practic, precum și în stabilirea unor soluții considerate în acord cu cerințele reglementării.
Modalitatea prin care se va răspunde obiectivelor asumate este una punctuală, și anume fiecărei probleme identificate i se va da o soluție argumentată, iar prezentarea subiectelor va fi una graduală, urmărind ordinea propusă de legiuitor pentru subiectul dezbătut.
Tema aleasă a constituit obiectul a numeroase studii de specialitate, prin prisma importanței sale, nefiind însă exprimate opinii unanime sub toate aspectele, motiv pentru care interesul pentru abordarea sa este unul de actualitate.
Secțiunea a II-a. Aspecte generale privind competența judecătorului de cameră preliminară
Judecătorul de cameră preliminară, a fost reglementat în noul Cod de procedură penală ca organ judiciar de sine stătător, distinct de instanța de judecată.
Judecătorul de cameră preliminară este cel chemat să ofere, prin exercitarea atribuțiilor sale, garanțiile necesare pentru respectarea deplină a aplicării noului principiu al separării funcțiilor judiciare în procesul penal.
Prin introducerea principiului separării funcțiilor judiciare s-a creat cadrul normativ pentru exercitarea, în mod distinct, de autorități judiciare diferite, respectiv de părțile implicate în procesul penal a acestor patru funcții judiciare, stabilindu-se că îndeplinirea unei funcții este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepțiile prevăzute de lege.
Judecătorul de cameră preliminară, organ judiciar nou, conceput în rațiunea aplicării noului principiu al separării funcțiilor judiciare, are menirea de a crea, prin exercitarea atribuțiilor sale specifice, noi garanții necesare, cu privire la legalitatea, rigoarea și calitatea probelor și actelor de urmărire penală și de a contura condiții de maximă obiectivitate în activitatea de judecată pentru judecătorul care exercită funcția de judecată
Art.3 din NCPP consacră faptul că în desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția funcției de judecată și a funcției de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată, care sunt compatibile una cu cealaltă. Art. 346 alin. (7) NCPP prevede că judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză, acesta nefiind incompatibil.
În ceea ce privește conpetența judecătorului de cameră preliminară, aceasta nu se limitează doar la atribuțiile de verificare-filtru din procedura camerei preliminare.
Privită în general, competența judecătorului de cameră preliminară este aceea prevăzută în dispozițiile art. 54 NCPP. Potrivit acestui text legal, judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței sale:
verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
verifică legalitatea administrării problemor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;
soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărie sau netrimitere în judecată;
soluționează alte situații expres prevăzute de lege;
Din lecturarea art. 54 NCPP rezultă faptul că, doar primele două atribuții, prevăzute la lit. a și b sunt desfășurate în cadrul procedurii-filtru de cameră preliminară, restul fiind efectuate de judecător de cameră preliminară, în afara acesteia.
Printre activitățiile desfășurate de judecătorul de cameră preliminară, în afara procedurii-filtru, putem menționa:
-confirmarea sau infirmarea ordonanței de redeschidere a urmăririi penale(art.335 alin.4);
-soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată (art. 340);
-soluționarea cererilor în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale ori a desfințării unui înscris în ipoteza clasării sau renunțării la urmărirea penală (art. 549).
Între atribuțiile judecătorului de cameră preliminară, în cadrul procedurii-filtru, altele decât cele specifice verificării-filtru, sunt de menționat următoarele:
-luarea măsurilor asigurătorii;
-instituirea măsurilor de protecție privind martorul amenințat;
-luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau constatarea încetării de drept a măsurilor preventive cu privire la inculpat, precum și verificarea legalității și temeiniciei acestora.
Judecătorul de cameră preliminară are și alte atribuții, intrinseci desfășurării unui proces penal, precum: îndreptarea erorilor materiale (art.278 NCPP), aplicarea, anularea ori reducerea amenzii judiciare (art.284 NCPP), soluționarea cererilor de abținere sau recuzare a grefierului etc. Totodată, judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară soluționează contestațiile împotriva hotârârilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la instanța iararhic inferioară, în condițiile legii.
Secțiunea a III-a. Camera preliminară.Verificarea trimiterii în judecată
§ 1. Camera preliminară, fază distinctă a procesului penal
În cadrul noului Cod de procedură penală, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, au fost reglementate instituții procesuale cu caracter de noutate legislativă, intre care se regăsește si procedura camerei preliminare, reglementată de dispozițiile art. 342-348 NCPP.
În literatura de specialitate juridică există o mare controversă cu privire la procedura de cameră preliminară reglementată în cadrul Noului Cod de procedură penală. Controversa vizează dacă camera preliminară reprezintă sau nu o fază a procesului penal sau dacă aceasta este doar o etapă a fazei de judecată.
Într-o primă opinie doctrinară se susține ideea în raport cu care procedura de cameră preliminară reprezintă doar o etapă a fazei de judecată, etapă ce este plasată la începutul judecății în primă instanță.
Cea de-a doua opinie, la care aderăm, consacră teza potrivit căreia prin introducerea în Noul Cod de procedură penală a instituției camerei preliminare, legiuitorul a creat o a patra fază a procesului penal. Astfel, considerăm faptul că procedura de cameră preliminară constituie o veritabilă fază a procesuală, pentu toate argumentele ce se vor expune în cele ce urmează.
Înainte de a trece la expunerea și analiza pe larg a fiecărui argument în parte, considerăm necesar a defini exact conceptul de fază a procesului penal. Astfel, prin fază a procesului penal se înțelege acel ansamblu de acte și măsuri procesuale și procedurale, efectuate de organele judiciare și părți, în vederea realizării unui obiectiv precis și limitat, în vederea realizării scopului procesului penal. De asemenea, obiectivul fazei procesuale are drept scop pregătirea dosarului pentru faza următoarea, astfel încât să se ajungă la ultima fază când se atinge cu adevărat scopul procesului penal.
Un prim argument în susținerea tezei potrivit căreia camera preliminară este o fază a procesului penal este reprezentat chiar de modul sitematizat în care legiuitorul a înțeles să reglementeze cele patru faze ale procesului penal. Astfel, camera preliminară a fost reglementată într-un titlu distinct de faza de judecată, respectiv în Titlul II al părții speciale, în timp ce judecata își găsește reglementarea în titlul imediat următor, respectiv Titlul III. Considerăm faptul că, prin această manieră de reglementare distinctă a procedurii în discuție, legiuitorul a înțeles să creeze o nouă fază a procesului penal. De menționat ar fi faptul că, dacă dorința legiuitorului era aceea ca procedura camerei preliminare să facă parte din faza de judecată, putea să o reglementeze chiar înăuntrul titlului alocat judecății, așa cum sunt reglementate, de pildă, cercetarea judecătorească și dezbaterea în fond a procesului.
Un alt argument ar fi acela conform căruia, la sfârșitul procedurii de cameră preliminară, judecătorul pronunță o încheiere prin care dispune începerea judecății, astel cum prevăd dispozițiile art. 346 alin.(2) NCPP. Cu siguranță rechizitoriul a fost și rămâne singurul act prin care instanța de judecată este sesizată. Odată ajuns rechizitoriul în camera preliminară nu se poate afirma că dosarul a ajuns în faza de judecată, având în vedere că un rechizitoriu nelegal întocmit nu va trece de această procedură, fiind restituit procurorului. Considerăm faptul că, actul care declanșează începerea fazei de judecată este încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care se dispune începerea judecății, iar în lipsa acesteia rechizitoriul nu produce niciun efect în faza de judecată.
De asemenea, legiutorul a conscrat pentru prima dată în art. 3 NCPP, principiul separării funcților judiciare, care garantează că în procesul penal se exercită patru funcții judiciare: de urmărire penală, de dispoziție asupra drepturilor și libertăților persoanei în faza de urmărire penală, de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și de judecată. Astfel, se realizează o delimitare clară a funcțiilor procesuale, context în care funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată apare ca o instituție autonomă ce nu se indentifică nici cu faza de urmărire penală, nici cu cea de judecată, constituind, în sine, o veritabilă fază a procesului penal și, deopotrivă, un filtru care să asigure premisele că la judecata în primă instanță vor ajunge numai acele cauze legal instrumentate de către procuror.
De remarcat ar fi și faptul că faza de judecată se desfășoară în condiții de deplină publicitate, oralitate și contradictorialitate. Dacă problema lipsei de oralitate și contradictorialitate în camera preliminară a fost rezolvată de Curtea Constituțională prin pronunțarea unor decizii de neconstituționalitate, nu același lucru s-a întâmplat și cu publicitatea acesteia, camera preliminară continuând să se desfășoare în ședință nepublică. Lipsa de publicitate în camera preliminară, în comparație cu faza judecății, este un alt aspect pe care îl considerăm relevant în susținerea opiniei noastre.
Problema incompatibilității exercitării diferitelor funcții judiciare în aceeași cauză s-a pus în jurisprundența C.E.D.O. în special cu privire la imparțialitatea instanței de judecată desemnate pentru soluționarea pe fond a cauzei, în cazurile în care judecătorul s-a pronunțat deja asupra arestării preventive a inculpatului sau asupra trimiterii acestuia în judecată, nefiind stabilite cu claritate niște repere jurisprudențiale.
Considerăm că reglementarea unei incompatibilități între cele două funcții judiciare, ar fi fost de natură să ridice numeroase probleme în practică, în situația în care judecătorul de cameră preliminară și cel învestit cu soluționarea cauzei pe fond, ar fi ajuns la opinii total diferite cu privire la legalitatea probelor administrate la urmărirea penală.
În opinia noastră, judecătorul cauzei nu și-ar putea întemeia o hotărâre de achitare sau condamnare, pe o probă administrată în cursul urmăririi penale pe care o consideră ca fiind nelegal obținută, deși judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea acesteia.
§ 2. Precendente legislative
Ședința pregătitoare. Instituția camerei preliminare reprezintă o noutate introdusă de noul Cod de procedură penală, dar o instituție similară, denumită „ședința pregătitoare” a existat anterior în cadrul sistemului dreptului procesual românesc o scurtă perioadă de timp, mai exact între anii 1953-1957.
Ședința pregătitoare a fost introdusă prin Decretul nr. 506/1953, iar art. 269 prevedea următoarele: “Cauzele primite de la procuror sunt supuse spre examinare într-o ședință pregătitoare, în scopul ca în fața instanței de fond să ajungă spre judecare numai acele cauze în care sunt probele necesare, suficiente și legal administrate, astfel încât instanța, judecând cauza în fond, să poată hotărî dacă faptele sunt dovedite și dacă învinuitul le-a săvârșit și este vinovat de săvârșirea lor”.
Procedura în ședința pregătitoare era prevăzută în dispozițiile art. 270-279 din Decretul nr. 506/1993. Ședința pregătitoare era una nepublică, iar prezența părților și a procurorului nu era admisă, cu excepția cazurilor în care instanța considera necesară prezența învinuitului.
Instanța de judecată, în ședință pregătitoare, în urma analizării actului de sesizare, putea dispune trimiterea în judecată sau restituirea cauzei pentru completarea sau refacerea urmăririi penale. Spre deosebire de procedura camerei preliminare, în cadrul ședinței pregătitoare instanța mai putea dispune fie clasarea, fie încetarea procesului penal, dacă aprecia că există o cauză care împiedică continuarea procesului penal.
Instituția ședinței pregătitoare a ridicat multiple chestiuni controversate, cum ar fi : dacă instanța trebuia să se pronunțe și asupra vinovăției învinuitului; dacă în ședința pregătitoare instanța putea analiza temeinicia probelor; dacă judecătorul care a participat la ședința pregătitoare este sau nu incompatibil cu exercitarea funcției de judecată în cauză etc.
Controversele de ordin juridic generate de instituția ședinței pregătitoare de la acea vreme, precum și faptul că, pe plan practic, s-a constat că aceasta îngreunează procedurile judiciare au dus la abrogarea ei în anul 1967.
De asemenea, și vechiul Cod de procedură penală cuprindea o serie de dispoziții care puneau în sarcina instanței judecătorești obligația de a verifica rechizitoriul. De remarcat ar fi faptul că, spre deosebire de noua reglementare, judecătorul verifica rechizitoriul la un moment situat după începerea judecății, chiar la primul termen de judecată. Părțile aveau posibilitatea ca la primul termen de judecată să formuleze excepții cu privire la legalitatea actului de sesizare.
Astfel, potrivit art. 300 alin. (1) C.p.p.anterior, la începutul judecății, la prima zi de înfățișare, instanța era datoare să verifice, din oficiu, regularitatea actului de sesizare.
Potrivit art. 300 alin. (2), în cazul în care instanța constata că sesizarea nu era facută potrivit legii, iar neregularitatea nu poatea fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituia la parchet, în vederea refacerii acestuia.
Îndeplinirea cerințelor prevăzute în art. 300 alin.(1) și (2) din C.p.p.anterior obliga instanța să verifice legalitatea sesizării, atât prin actele principale (rechizitoriu și plângere), cât și prin actele de sesizare suplimentare sau complimentare. În cazul sesizării prin rechizitoriu, instanța trebuia să verifice dacă acesta îndeplinește condițiile prevăzute de lege, atât sub aspectul conținutului său prevăzut în art. 263, cât și sub aspectul conformității acestuia cu dispozițiile art. 264 alin. (3).
§ 3. Aspecte de drept comparat
În S.U.A. procedura „audierii preliminare” (preliminary hearing sau cum mai este cunoscută în doctrina americană „a probable caause hearing”) este o etapă importantă în cadrul procesului. Scopul acestei audieri preliminare este acela de a determina dacă procurorul a obținut destule probe care să justifice acuzarea inculpatului. Audierea preliminară are loc în fața unui judecător care, după ce ascultă procurorul și dă șansa inculpatului, prin avocatul său, să se apere, decide dacă există motive întemeiate ca inculpatul să fie judecat în fața unui juriu. Judecătorul respinge dosarul dacă probele nu sunt întemeiate sau trimite dosarul mai departe, „Camerei Marelui Juriu”.
Există și situații în care acuzatul nu are dreptul la o audiere preliminară, și anume când dosarul este prezentat Marelui Juriu înainte ca acuzatul să fi fost arestat pentru vreo infracțiune, iar acuzatul află despre aceasta după ce Marele Juriu a emis un act de condamnare.
În dreptul american audierea preliminară nu trebuie să depășească o durată rezonabilă, și anume „nu mai târziu de 10 zile de la începerea audierii atunci când acuzatul este arestat, și nu mai târziu de 20 de zile atunci când acuzatul este liber”.
Asemănător procedurii sus menționate, în legislația procesual penală din Regatul Unit al Marii Britanii, obiectivul audierii preliminare îl constituie constatarea dacă “Coroana” are destule dovezi pentru a justifica actul trimiterii în judecată. Trimiterea dosarului în judecată se produce doar atunci când judecătorul apreciază că dovezile sunt suficiente, în caz contrar dosarul este respins.
De asemenea, în dreptul continental sunt regăsite reglemetări ale camerei preliminare, menite să blocheze trimiterea în judecată în cazul acuzațiilor lipsite de un probatoriu temeinic și suficient. În Germania, așa numitul „judecător intermediar” și în Italia „judecătorul de anchete preliminare”, au competențe doar în stadiul inițial al procesului penal. Audierea preliminară este considerată, potrivit doctrinei intaliane, ca fiind un filtru destinat să blocheze acuzările netemeinice.
Această instituție este reglementată și în Statutul Curții Penale Internaționale și are ca scop verificarea existenței unor probe suficiente cu privire la acuzația penală, care să justifice desfășurarea fazei de judecată.
Rezultă că, indiferent dacă ne raportăm la sistemul de drept anglo-saxon ori la cel continental, procedura camerei preliminare constituie o etapă importantă a procesului penal, care are drept obiectiv verificarea condițiilor, în planul legalității, a trimiterii în judecată a celui acuzat și, totodată, crearea unui “filtru” de specialitate destinat să blocheze derularea în faza judecății a unor acuzări netemeinice, nesustenabile probatoriu.
§ 4. Obiectul camerei preliminare
4.1. Precizări prealabile
Scopul instituției camerei preliminare îl constituie înlăturarea duratei excessive a procedurilor în faza de judecată, asigurarea legalității trimiterii în judecată și a legalității administrării probelor, dar și eliminarea unora dintre deficiențele care au condus la condamnarea României de către C.E.D.O. pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal, astfel cum însuși legiutorul a susținut.
Potrivit art. 342 din NCPP, în procedura de cameră preliminară judecătorul are obligația de a verifica, după trimiterea în judecată, următoarele aspecte:
competența instanței;
legalitatea sesizării instanței;
legalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale;
legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală.
Acestă fază procesuală este obligatorie în cazul emiterii rechizitoriului și reprezintă un filtru pe care un organ jurisdicțional îl aplică asupra întregii faze de urmărire penală, dar și o verificare a legalității sesizării și competenței instanței de judecată. Practic, ceea ce se realiza sub imperiul Codului de procedură penală anterior direct de către instanță, în prima parte a judecății în primă instanță, cade acum sub sarcina judecătorului de cameră preliminară.
În cadrul acestei proceduri nu se analizează temeinicia acuzației și nici substanța probelor. De asemeneea, judecătorul nu se va pronunța asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatului, nu va soluționa acțiunea penală și nici pe cea civilă, iar la finalul procedurii este posibilă trecerea dosarului în faza judecății ori, în anumite situații, dosarul va fi întors în faza de urmărire penală.
De menționat ar fi faptul că, după rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a dispus începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la parchet.
4.2. Verificarea competenței instanței
Judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice dacă procurorul a sesizat instanța competentă să judece cauza, potrivit legii. Astfel, trebuie verificat dacă procurorul atunci când a dispus trimiterea în judecată, a respectat regurile privind competența funcțională, teritorială, materială și după calitatea persoanei.
Procurorul sesizează instanța de judecată competentă să judece cauza în primă instanță, sesizarea adresându-se acestei instanțe și nu judecătorului de cameră preliminară, întrucât acesta va fi stabilit ulterior, prin repartizare aleatorie în sistemul informatic ECRIS.
În măsura în care se invocă excepția de necompetență, iar judecătorul o va aprecia ca fiind întemeiată, acesta va dispune declinarea de competență, fără a mai analiza și alte aspecte.
4.3. Verificarea legalității sesizării
Considerăm că noțiunea de verificare a legalității actului de sesizare este mult mai largă decât cea a verificării regularității acestuia.
Astfel, dacă instanța ar fi, în mod ipotetic, sesizată prin ordonanță, și nu prin rechizitoriu, ori dacă ar fi sesizată cu un rechizitoriu întocmit de organul de cercetare penală, și nu de procuror, ne-am afla în mod cert în prezența unei nelegale sesizări, nu a unui act neregulat întocmit. Noțiunea de regularitate a actului de sesizare a fost interpretată de practica judiciară ca reprezentând o verificare exclusiv a condițiilor de formă și conținut ale rechizitoriului. Distincția ni se pare a fi importantă, întrucât în cazul neregularităților actului de sesizare, odată constatate în procedura camerei preliminare, sunt aduse la cunoștința procurorului care are posibilitatea de a le remedia în termenul stabilit de lege. Elementele de nelegalitate, altele decât cele de conținut și de formă ale rechizitoriului, nu ar putea să facă obiectul unei remedieri din partea procurorului, ci doar a unei sancționări cu nulitatea a actului de sesizare.
În ceea ce privește regularitatea actului de sesizare, acesta trebuie să îmbrace o anumită formă și să aibă un anumit conținut. Astfel, trebuie analizat dacă actul de sesizare:
– cuprinde date cu privire la fapta inculpatului și cu privire la încadrarea juridică;
– se limitează doar la fapta pentru care s-a efectuat urmărirea penală;
– menționează probele și mijloacele de probă;
– cuprinde în mod corespunzător mențiunile de la art. 286 alin.(2) referitoare la cuprins;
– conține expres dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei;
-cuprinde mențiunile prevăzute la art. 330 și art. 331 NCPP, privitoare la măsurile preventive sau asigurătorii și măsurile de siguranță.
În practica judiciară, cele mai des întâlnite neregularități ale actului de sesizare sunt cele legate de nelimitarea acestuia la faptele și persoanele care au făcut obiectul urmăririi penale, de felul în care probele sunt doar enumerate, nefiind și evaluate de către procuror, precum și cele legate de descrierea fiecărei fapte și indicarea inculpaților care au participat la săvârșirea ei.
Atunci când probele nu au fost indicate sau nu au fost evaluate de către procuror, procurorului i se vor comunica aceste omisiuni, putând să le remedieze în termenul pe care îl are la dispoziție.
În ceea ce privește descrierea fiecărei fapte, putem spune că aceasta poate fi și cea mai importantă chestiune privind neregularitatea actului, întrucât constă în însăși obiectul judecății, iar judecata trebuie să se bazeze pe un rechizitoriu în care sunt descrise cât se poate de clar faptele trimise în judecată.
Astfel, infracțiunea care face obiectul trimiterii în judecată trebuie să fie descrisă într-o manieră detaliată, indiferent de numărul inculpaților și al faptelor, să se refere la toate înprejurările de loc, mijloace, timp, scop pentru care a fost săvârșită, întrucât aceastea produc consecințe în planul elementelor constitutive ale infracțiunii și cu privire la încadrarea juridică.
De exemplu, judecătorul de cameră preliminară va constata nelegalitatea actului de sesizere în situația în care, în cursul urmăririi penale, probele și actele de urmărire penală au fost administrate și efectuate în lipsa suspectului sau a inculpatului, deși participarea acestuia era obligatorie. Acceași sancțiune a nulității va fi aplicată și în cazul în care constată încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistarea era obligatorie.
Se impune a fi menționat faptul că în această fază de cameră preliminară nu se poate pune în discuția părților schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în rechizitoriu, acest lucru urmând a fi făcut, dacă este cazul, doar în faza de judecată.
4.4. Verificarea legalității administrării probelor și a legalității actelor efectuate de către organul de urmărire penală
Tot în cadrul fezei de cameră preliminară, judecătorul trebuie să analizeze, la cerere sau din oficiu, dacă probele au fost administrate în mod legal și loial, precum și dacă actele au fost efectuate în deplină legalitate.
În conformitate cu acest obiectiv al procedurii de cameră preliminară, judecătorul va trebui să realizeze o minuțioasă verificare – exclusiv din prisma legalității – a fiecărei probe și a mijlocului prin care a fost administrată, a fiecărui act procedural și act procesual efectuat sau dispus în cursul urmăririi penale, fie de către procuror, fie de către organele de cercetare penală.
Spre exemplu, în această procedură nu se poate pune în discuție corecta stabilire a prejudiciului, întrucât evaluarea concluziilor raportului de expertiză financiar-contabilă este o chestiune ce ține de fondul cauzei, în procedura camerei preliminare verificările limitându-se la respectarea condițiilor procedurale în administrarea unei probe.
Cu privire la legalitatea probelor, judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice conformarea activității de probațiune anterior efectuate cu principiile loialității administrării probelor (reglementat în art.101 NCPP) și cel al legalității probelor (reglementat în art.102 NCPP).
Având în vedere dispozițiile art. 97 NCPP, prin probă se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Analizând conformitatea probatoriului cu pricipiul loialității administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va exclude probele care au fost obținute:
-prin întrebuințare de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și prin promisiuni sau îndemnuri [art.101 alin.(1) NCPP];
-prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele, chiar dacă persoana ascultată ar consimți la astfel de metode sau tehnici [art.101 alin.(2) NCPP];
-prin provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unor probe [art.101 alin.(3) NCPP].
De asemenea, judecătorul de cameră preliminară va sancționa cu excluderea și probele care au fost obținute prin încălcarea, în tot sau în parte, a pricipiului legalității probelor, respectiv:
– probele obținute prin tortură și probele derivate din acestea [art.102 alin.(1) NCPP];
– probele obținute în mod nelegal și cele derivate din acestea [art.102 alin.(2) și (4) NCPP];
– probele care au fost administrate printr-un act de dispunere sau autorizare care este lovit de nulitate [art.102 alin.(3) NCPP];
Constatarea nelegalității unor probe duce la excluderea acestora din materialul probator și la neluarea în considerare în cursul judecății. Pentru această sancțiune nu există un remediu imediat din partea procurorului, acesta neputând să refacă sau să înlocuiască probatoriul cu un alt probatoriu legal administrat, în cazul restituirii cauzei la parchet. Astfel, procurorul poate doar să aprecieze dacă își menține dispoziția de trimitere în judecată (judecată în care pot fi folosite doar probele neexcluse), ori să ceară restituirea cauzei la parchet.
În ceea ce privește legalitatea actelor organelor de urmărire penală, sancțiunea ce poate fi aplicată de judecătorul de cameră prelimimară este nulitatea. Nulitatea poate fi absolută sau relativă.
Pentru a opera nulitatea abosultă este suficient să se constate și să se dovedească doar încălcărea anumitor dispoziții expres prevăzute în cuprinsul art. 281 alin. (1) NCPP. În procedura de cameră preliminară, nulitatea absolută poate invocată atât din oficiu, de către judecător, cât și la cererea inculpatului, părții civile sau părții responsabile civilmente.
În cazul nulității relative, cel ce o invocă, trebuie să demonstreze nu doar încălcărea legii, ci și existența unei vătămări, În ceea ce privește vătămarea invocată, trebuie ca aceasta să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin desființarea actului respectiv. Nulitatea relativă nu poate fi invocată de către judecătorul de cameră preliminară, ci doar de inculpat, partea civilă sau partea responsabilă civilmente, întrucât trebuie să se facă dovada vătămării.
Odată constatată, nulitatea produce aceleași consecințe, indiferent de caracterul relativ sau absolut, și anume desființarea actului și lipsirea acestuia de efecte juridice. Mai mult, în cazul actelor procesuale sau procedurale aflate într-o anumită interdependență, potrivit art. 280 alin.(2) NCPP „actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea și actul declarat nul”.
§ 5. Durata și participanții
Durata. Potrivit art. 343 NCPP, durata procedurii camerei preliminare este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță. Considerăm faptul că termenul de 60 de zile nu este un termen absolut obligatoriu a cărui depășire atrage o anumită sancțiune, ci este doar un termen de recomandare, pe care judecătorul trebuie să-l aibă în vedere.
Suntem de părere că acest termen nu este unul suficient pentru rezolvarea camerei preliminare, chiar dacă acesta nu înclude și termenul de rezolare a eventualei contestații, având în vedere dispozițiile art. 347 alin.(3) .
Există situații în care termenul de 60 de zile nu poate fi respectat, din motive neimputabile judecătorului, de pildă, când inculpatul locuiește în străinătate și nu a indicat o adresă pe teritoriul României sau o adresă de poștă electronică; în alte situații, succesiunea unor declarații de abținere din partea judecătorilor desemnați succesiv (în cazul în care au fost admise) duce, de asemenea, la nerespectarea termenului legal.
Procedura camerei preliminare trebuie să fie desfășurată într-un termen rezonabil, astfel încât drepturile părților să nu fie prejudiciate. În actuala reglementare nu este prevăzută în mod expres, nicio sancțiune în ceea ce privește nerespectarea duratei de 60 de zile.
Contestația privind durata procesului penal, în cadrul acestei proceduri, nu poate fi exercitată, întrucât dispozițiile privind această instituție se limitează doar la faza de urmărire penală și la judecată. Considerăm că ar fi benefic ca și în cadrul procedurii de cameră preliminară să fie posibilă exercitarea unei astfel de contestații, în măsura în care s-ar încălca în mod flagrant și din motive imputabile, principiul termenului rezonabil.
Participanții. La procedura camerei preliminare participă judecătorul de cameră preliminară, procurorul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, precum și partea responsabilă civilmente.
Reglementările procedurii camerei preliminare se rezumau la a indica, ca persoane participante în această fază procesuală, doar pe procuror și pe inculpat. Prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat faptul că, la această procedură trebuie să participe atât inculpatul, cât și persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente, având în vedere că acestea se bucură de o multitudine de drepturi prevăzute la art. 81 NCPP, drepturi ce trebuie exercitate și în camera preliminară.
Atât la judecătorie, tribunal, curtea de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, camera preliminară se soluționeză de un complet format dintr-un singur judecător de cameră preliminară. La instanța supremă, din constituirea completului de judecată face parte și magistratul-asistent care participă cu vot consultativ la deliberări, redactând hotărârea pronunțată.
În cadrul acestei proceduri are un rol și grefierul de ședință care participă la ședintele de judecată, întocmește comunicările prevăzute de lege, redactează încheierile de ședință și toate actele de procedură prevăzute de lege și urmărește termenele prevăzute de lege.
§ 6. Etapele camerei preliminare
Faza camerei preliminare, astfel cum este reglementată de NCPP, cumprinde 3 etape, și anume: -etapa măsurilor premergătoare;
-etapa soluționării cererilor și excepțiilor;
-etapa soluționării camerei preliminare.
6.1. Etapa măsurilor premergătoare
Etapa măsurilor premergătoare este prima etapă a procedurii de cameră preliminară și presupune efectuarea unor activități cu caracter administrativ, realizarea de comunicări ale instanței către inculpat, ale inculpatului către instanță, ale instanței către parchet, precum și ale parchetului către instanță. De asemnea, aceste comunicări privesc și persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Astfel, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară, prin sistemul informatic ECRIS.
Judecătorul de cameră preliminară îndeplinește următoarele activități:
-dispune comunicarea fiecărui inculpat, a unei copii certificate de pe rechizitoriu;
-dispune comunicarea unei adrese către fiecare inculpat, prin care i se aduce la cunoștină: obiectul procedurii de cameră preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător, precum și faptul inculpatul poate formula, in scris și în termenul fixat, cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și cu privire la legalitatea actelor efectuate de către procuror;
– desemnarea unui avocat din oficiuu, în situația în care asistența juridică este obligatorie, iar inculpatul nu are angajat un avocat ales;
– analizează probele și actele efectuate de către procuror, iar dacă este cazul,poate invoca, din oficiu, excepții cu privire la legalitatea probelor ori a actelor efectuate.
Inculpatul, după ce îi sunt comunicate copia rechizitoriului și adresa de înștiințare, are dreptul, personal sau prin apărător, de a formula cereri și de ridica excepții cu privire la competența instanței, legalitatea sesizării acesteia, legalitatea probelor și a actelor de urmărire penală. În masura în care inculpatul formulează cereri sau ridică excepții, acestea trebuie să fie și motivate, nu doar ridicate.
După expirarea termenelor stabilite de către judecătorul de cameră preliminară, acesta comunică către parchet cererile și excepțiile invocate, fie de către inculpat, fie din oficiu, pentru ai da posibilitatea să răspundă cu un punct de vedere, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare.
Concluziile parchetului din cuprinsul punctului de vedere vor fi comunicate inculpatului și celorlalte părți, astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia nr. 641/11.11.2014.
6.2. Etapa soluționării cererilor și excepțiilor
În măsura în care nu s-au formulat cereri sau excepții, nici de către inculpat, nici din oficiu și nici de către celelalte părți, judecătorul de cameră preliminară va trece direct la soluționarea camerei preliminare, dispunând începerea judecății.
Judecătorul de cameră preliminară, în măsura în care s-au formulat cereri sau excepții, le poate respinge în întregime, dispunând începerea judecății.
Atunci când a fost admisă excepția de necompetență, dispune declinarea de competență. În măsura în care admite excepții și constată neregularități ale actului de sesizare, comunică parchetului aceste lipsuri, punându-i în vedere ca în termen de 5 de la comunicare să remedieze neregularitățile. Dacă se constată nelegalitatea unei probe, dispune excluderea acestei probe, iar dacă se constată nelegalitatea unui act de urmărire penală îl sancționează cu nulitatea.
Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra cererilor și excepțiilor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, inculpatului, a părții civile, a persoanei vătămate și a părții responsabile civilmente.
Procurorul, în termen de 5 zile de la comunicare, remediază neregularitățile și comunică judecătorului de cameră preliminară dacă își menține sau nu dispoziția de trimitere în judecată.
O altă controversă apărută în practică se referă la actul procedural prin care judecătorul, din oficiu, invocă excepțiile privind legalitatea rechizitoriului. Într-o primă opine, se apreciază faptul că invocarea excepțiilor se face printr-o adresă care este comunicată părților. Într-o altă opine la care aderăm, judecătorul invocă excepțiile printr-o încheiere. Considerăm a fi corectă această soluție întrucât adresa este doar modalitatea prin care se comunică către părți majoritatea actelor emise de către instanță, iar nu actul prin care se invocă anumite chestiuni de către judecător.
§ 7. Soluțiile judecătorului de cameră preliminară
Judecătorul soluționează camera preliminară printr-o încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu. Soluțiile ce pot fi pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, la sfârșitul proceduri, sunt următoarele: – declinarea de competență; începerea judecății; restituirea cauzei la parchet.
7.1. Declinarea de competență
Declinarea se impune în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară a admis excepția de necompetență a instanței sesizate și a dispus prin încheiere motivată declinarea de competență.
Excepția de necompetență are prioritate în fața celorlalte cereri și excepții, motiv pentru care, judecătorul de cameră preliminară, atunci când o apreciază ca fiind întemeiată, nu mai poate analiza regularitatea actului de sesizare, de a analiza și sacționa legalitatea probelor și a actelor de urmărire penală.
În cazul declinării de competență, judecătorul de cameră preliminară se desesizează fără a soluționa camera preliminară, întrega procedură urmând a fi îndeplinită în fața instanței competente potrivit legii, desemnate prin declinare ori, eventual în procedura conflictului de compețență. Încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară prin care acesta își declină competența este o hotărâre definitivă, nefiind supusă niciunei căi de atac.
7.2. Începerea judecății
Judecătorul de cameră preliminară dispune soluția începerii judecătții, în cazurile prevăzute de art. 346 alin.(2) și (4), și anume :
nu au fost invocate cereri sau excepții, nici de către părți, nici de către judecător, iar acesta constată legalitatea sesizării, a probelor și a actelor de urmărire penală;
au fost invocate cereri sau excepții, însă au fost respinse, ca neîntemeiate;
au fost invocate astfel de cereri sau excepții, însă, deși au fost admise:
cu privire la regularitatea actului de sesizare a instanței, neregularitățile constatate au
fost remediate de parchet sau chiar dacă nu s-au remediat, acestea nu împiedică stabilirea obiectului și a limitelor judecății;
cu privire nelegalitatea probelor sau a actelor de urmărire penală, judecătorul a
sancționat cu nulitatea unele probe sau acte, caz în care trebuie să fie indeplinite cumulativ două condiții: – nu au fost exluse toate probele;
– în urma comunicării încheierii prin care au fost excluse probele procurorul își menține dispoziția de trimitere în judecată.
După cum se poate observa, judecătorul de cameră preliminară, la finalul procedurii nu dispune trimiterea în judecată. Trimiterea în judecată este o manifestare specifică funcției de urmărire penală și aparține exclusiv procurorului. Judecătorul de cameră preliminară are rolul, față de dispoziția de trimitere în judecată, în urma verificărilor realizate în această procedură, după caz, să permită începerea judecății (dispunând începerea judecății) ori să nu permită începerea judecății (dispunând restituirea cauzei la parchet).
Potrivit art.10314 din R.O.I. al instanțelor judecătorești, după rămânerea definitivă a încheierii prin care s-a dispus, în procedura de cameră preliminară, începerea judecății, completul de judecată fixează primul termen de judecata, dispunand citarea partilor, precum și, după caz, alte măsuri pentru pregatirea judecății, în condițiile legii.
7.3. Restituirea cauzei la parchet
Judecătorul de cameră preliminară poate dispune restituirea cauzei la parchet, în următoarele ipoteze:
când se apreciază că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu
a fost remediată de procuror în termenul de la art.345 alin.(3), dacă această neregularitate duce la imposibilitatea stabilirii obiectului și limetelor judecății;
când au fost excluse toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Într-o astfel
de ipoteză, întrucât procurorul nu are ce să remedieze, ar fi absurd ca acesta să răspundă instanței în sensul menținerii trimiterii în judecată. Dacă procurorul și-ar menține dispoziția de trimitere în judecată, soluția ar fi, în mod obligatoriu, tot restituirea cauzei.
procurorul solicită restituirea cauzei la parchet, ori nu răspunde în termenul prevăzut
la art. 345 alin.(3) NCPP. Această ultimă ipoteză în care se dispune restituirea cauzei la parchet, vizează situația în care procurorul nu declară, în termenul prevăzut de lege, dacă își menține sau nu trimiterea în judecată. Astfel, tăcerea procurorului duce la sancțiunea restituirii cauzei.
În situația în care s-a dispus începerea judecății, iar în cursul fazei de cameră preliminară judecătorul a exclus anumite probe, acestea nu vor mai fi avute în vedere la soluționarea în fond a cauzei.
Un lucru foarte important ce se impune a fi menționat este acela că judecătorul de cameră preliminară nu poate pronunța soluția încetării procesului penal atunci când constată existența vreunul dintre cauzele de la art. 16 alin.(1) lit.e)-j) NCPP.
Aceste cazuri prevăzute la art. 16 NCPP sunt chestiuni ce trebuie analizate de către judecător la momentul judecării în fond a dosarului, ci nu în faza prealabilă judecății. Spre exemplu, în situația în care inculpatul a decedat în cursul procedurii de cameră preliminară judecătorul de cameră preliminară nu poate pronunța o sentință prin care să dispună încetarea procesului penal. Într-o astfel de situație judecătorul va dispune începerea judecății, iar în faza de judecată, ca și judecător al fondului, va pronunța sentința de încetare a procesului penal față de inculpatul decedat.
§ 8. Calea de atac. Contestația
Potrivit dispozițiilor art. 347 din noul Cod de procedură penală, împotriva hotărârilor dispuse de către judecătorul de cameră preliminară, cu privire la obiectul acesteia, se poate declara calea de atac a contestației.
Titularii acestei căi de atac pot fi procurorul, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. În calea de atac a contestației părțile dobândesc calitatea de contestator și de intimat.
Contestația se depune în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia către inculpat, respectiv către procuror. Astfel, termnul de 3 zile nu începe să curgă de la data pronunțării închierii judecătorului de cameră preliminară, ci de la o dată ulterioară, după ce încheierea de la fond a fost motivată în integralitate. Cu toate acestea, dreptul de a exercita contestația se naște încă de la momentul pronunțării încheierii.
Competența de soluționare a contestației aparține judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei în cadrul căreia s-a desfășurat procedura de cameră preliminară în fond. Completul de judecată de la instanța ierarhic superioară este format dintr-un singur judecător de cameră preliminară. În cazul în care camera preliminară a fost soluționată în fond de către judecătorul cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție, competența în soluționarea contestației va aparține completului competent, potrivit legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, potrivit art. 31 alin.(1) lit. d din acest act normativ, contestația împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii de drepturi și libertăți și judecătorii de cameră preliminară de la Î.C.C.J., se soluționează de către un complet format din 2 judecători.
Obiectul contestației se deduce atât din dispozițiile speciale ale art. 347 alin.(1), cât și din cele generale ale art. 4251 alin.(7) NCPP.
Art. 347 alin.(1) NCPP prevede posibilitatea de a ataca pe calea contestației, separat sau împreună, două laturi distincte ale soluțiilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară. Pe de-o parte, contestatorul poate critica modul în care au fost soluționate cererile și excepțiile, fie prin încheierea intermediară, fie prin încheierea finală. Pe de altă parte, contestatorul poate critica modul în care a fost soluționată camera preliminară, respectiv când s-a dispus începerea judecății sau restituirea cauzei la parchet.
Așa cum s-a arătat anterior, două dintre soluțiile judecătorului de cameră preliminară, nu pot fi atacate cu contestație, iar calea de atac declarată împotriva acestor soluții poate fi respinsă ca inadmisibilă, respectiv:
-atunci când judecătorul de cameră preliminară a dispus declinarea de competență potrivit art. 346 alin.(6) NCPP;
– atunci când, nu au fost invocate cereri și excepții, iar judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării, a probelor și actelor de urmărire penală, dispunând inceprea judecății, potrivit art. 346 alin.(2) NCPP.
Cu privire la această ultimă ipoteză, potrivit art. 4251 alin.(7) pct. 2 lit. b NCPP, considerăm faptul că una dintre soluțiile ce pot fi date contestației este aceea de desființare a hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare de către judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat-o, în situația în care camera preliminară a fost soluționată cu nerespectarea dispozițiilor privind citarea. O lipsă a procedurii de citare față de inculpat poate constitui chiar motivul pentru care inculpatul s-a aflat în imposibilitatea de a invoca excepții sau de a formula cereri. Astfel, contestația este admisibilă și se poate dispune desființarea încheierii și trimiterea spre rejudecarea camerei preliminare.
În etapa contestației formulate împotriva modului de rezolvare a cererilor și excepțiilor, precum și împotriva soluțiilor prevăzute la art. 346 alin.(3)-(5), trebuie analizate aspecte precum tardivitatea, admisibilitatea și carecterul fondat al contestației.
Soluțiile ce pot fi pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierahic superioară, ori de către completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt:
respingerea contestației ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, caz în
care se meține încheierea atacată;
admiterea contestației desființarea încheierii atacate și soluționarea cauzei;
admiterea admiterea contestației, desființarea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre
rejudecare la judecătorul de cameră preliminară de la fond, cand nu au fost respectate măsurile privind citarea ori când se constată alte cauze de nelegalita ori nulitate.
Hotărârea prin care se pronunță asupra contestației este o decizie definitivă, pronunțată în camera de consiliu, cu participarea procurorului, a inculpatului și a celorlalte părți.
§ 9. Neconstitutionalitatea anumitor dispoziții legale privind camera preliminară
Curtea Constituțională a României a constatat că este neconstituțională legislativa din cuprinsul art. 341 alin. (5) NCPP potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii "fară participarea inculpatului, a procurorului, a parții civile și a parții resposabile civilmente, prin Decizia nr. 599/21.10.2014.
De asemenea, Curtea a mai stabilit prin Decizia nr. 641/11.11.2014 faptul că, pe de o parte, art. 344 alin. (4) NCPP este neconstituțional, iar pe de altă parte, art. 345 alin. (1), 346 alin. (1) si 347 alin. (3) NCPP conțin soluții legislative neconstituționale.
Cu privire la neconstituționalitatea art. 344 alin. (4) Curtea a reținut ca procurorul are acces la cererile și exceptiile formulate de către inculpat și instantă, pe când inculpatului nu i se comunică nici excepțiile ridicate din oficiu de către instanță, nici răspunsul parchetului la acestea. De asemenea, Curtea reține că cererile si excepțiile formulate de către inculpat, excepțiile ridicate din oficiu si răspunsul parchetului nu sunt comunicate părții civile sau părții responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urma și neputând fi combătute.
Reglementând in acest mod, legiuitorul a restrâns in mod absolut posibilitatea părților de a avea cunoștință și de a dezbate excepțiile ridicate din oficiu și susținerile parchetului, plasându-le într-o situație dezavantajoasă față de procuror.
Neconstituționalitățile din cuprinsul art. 345 alin. (1), 346 alin. (1) și a 347 alin. (3) se referă la faptul că judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra cererilor și excepțiilor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului.
Reglementand în acest mod procedura camerei preliminare și având în vedere influența pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încalcat dreptul părților la un proces echitabil în componența sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor.
Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului.
§ 10. Propuneri de lege ferenda privind procedura de cameră preliminară
Considerăm că durata procedurii în camera preliminară nu este suficientă, conform
dispozițiilor care prevăd că durata procedurii de cameră prelimnară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță, durată care include și timpul necesar soluționării eventualei contestații formulate potrivit art. 347 alin.(1) NCPP împotriva soluției dispuse prin încheiere de către judecătorul de cameră preliminară.
Apreciem că ar fi fost oportună posibilitatea prelungirii acestei proceduri cu încă 60 de zile și, de asemenea, că s-ar fi impus ca legiuitorul să reglementeze în mod expres sancțiunea nerespectării termenului,în condițiile în care durata acestuia este instituită legal.
În sprijinul susținerii ideii de prelungire a duratei procedurii camerei preliminare, invocăm necesitatea unui timp suficient pe care judecătorul să-l aibă la dispoziție pentru rezolvarea multitudinii problemelor ivite în această veritabilă fază procesuală, semnificația deosebită a încheierii pe care o pronunță judecătorul în soluționarea cererilor și excepțiilor, încheiere prin care s-ar impune a fi analizată faza de urmărire penală pentru a constata decă există premise sigure pentru a se accede în faza de judecății.
O altă problemă neelucidată constă în aceea că legea nu indică o modalitate specifică
de remediere a neregularităților actului de sesizare, în concret, nu se arată actul procedural prin care procurorul să răspundă celor semnalate de judecătorul de cameră preliminară în încheierea motivată și comunicată.
În urma interpretării sistematice a dispozițiilor art. 286 alin.(1) NCPP, s-ar putea deduce că remedierea urmează să se facă prin ordonanță, în care să se redea partea refăcută a actului de sesizare în forma remediată.
În practica judiciară s-a observat că în aplicarea art. 345 alin.(3) NCPP s-a apelat și la o altă modalitate, acceea de refacere efectivă a rechizitoriului, în sensul că instanței i-a fost comunicat actul de sesizare în forma remediată. Considerăm că varianta întocmirii de către procuror a unui alt rechizitoriu remediat, nu este în acord cu exigențele procedurale, întrucât emiterea actului de trimitere în judecată este unică și produce consecințe atât în plan procesual, cât și în planul dreptului substanțial, așa încât emiterea unui alt rechizitoriu, fie el și remediat, nu este justificată.
Apreciem că legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze în mod expres care este actul procedural ce ar trebui întocmit în astfel de situații, având în vedere importanța ce trebuie acordată manierei în care procurorul procedează la îndreptarea deficiențelor semnalate de judecătorul de cameră preliminară.
Considerăm că s-ar fi impus ca principiul loialității procedurale, care se referă, printre
altele, și la provocare, să fie expres reflectat în dispozițiile procedurii de cameră preliminară, în ipoteza expresă a excluderii de către judecătorul de cameră preliminară a unor probe. Am ajuns la această concluzie, remarcând în acest sens că, dacă nu se dovedește provocarea în obținerea probelor acuzării în cursul urmăririi penale, trecerea cauzei prin camera preliminară, fără ca apărarea să fi invocat excepții ce țin de provocare, elimină posibilitatea contituirii apărării, în faza de judecată, pe elementul provocării.
O altă chestiune pe care o apreciem ca fiind benefică, prin introducerea sa în Codul de
procedură penală, se referă la asistența juridică a inculpatului în procedura de cameră preliminară. Astfel, considerăm că, în procedura camerei preliminare, asistența juridică trebuie să fie obligatorie, în toate cazurile, având în vedere complexitatea aspectelor ce se impun a fi invocate, analizate și dezbătute în această etapă.
Suntem de părere că procedura camerei preliminare ar putea fi imbunătățită și în ceea
ce privește posibilitatea pe care o are judecătorul de cameră preliminară de a elimina una sau mai multe probe ilegal administrate în cursul urmăririi penale. În teorie, această pârghie pe care legiuitorul a pus-o la îndemâna judecătorului de cameră preliminară este funcțională, însă practica relevă o situație puțin complicată. Spre exemplu, ilegalitatea unei probe, în sensul obținerii sale, este în anumite cazuri greu de demostrat, iar judecătorul de cameră preliminară nu poate, în procedura reglementată de art. 345 NCPP, în ceea ce privește legalitatea interceptărilor depuse de procuror la dosar și contestate de inculpat, decât să constate valabilitatea semnăturii de certificare a procurorului pe procesul-verbal care atestă transcrierile interceptărilor. De subliniat că inculpatul contestă, într-o astfel de ipoteză, că interceptările rezumative depuse în transcriere la dosarul cauzei redau conținutul exact al spuselor, afirmațiilor sale, iar discuțiile purtate și interceptate sunt salvate pe copii ale suporturilor originale, veridicitatea celor prezentate de către procuror judecătorului de cameră preliminară neputând fi certificată, autentificată de vreo instituție ori expert independent.
Legiuitorul ar fi trebuit să prevedă expres faptul că la procedura camerei peliminare
trebuie să participe chiar procurorul care a efectuat urmărirea penală, având în vedere complexitatea problemelor ce se discută în această fază. În practică au fost întâlnite o multitudine de situații în care procurorului de ședință i-a fost imposibil să clarifice anumite chestiuni puse în discuție de către instanță, din oficiu, sau invocate de către părți.
Înțelegem să finalizăm capitolul destinat abordării propunerilor de lege ferenda prin a remarca faptul că, criteriile puse de legiuitor la îndemâna judecătorului de cameră preliminară nu sunt suficiente pentru a stabili dacă procedura în faza de urmărire penală a avut un caracter legal și temeinic pentru a se putea proceda la judecarea în fond ori pentru a se opta în vederea sancționării actelor nelegal întocmite și a refacerii lor.
Secțiunea a IV-a. Plângerea la judecătorul de cameră preliminară împotriva soluțiilor procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată
§ 1. Considerații preliminare
Ca o garanție a respectării legalității procesului penal, legiuitorul a posibilitatea ca orice perosană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să poată face plângere împotriva acestora, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor legitime.
Plângerea reprezintă intrumentul juridic și modalitatea generală prin care, persoana interesată, care a primit legitimare procesuală în acest sens, provoacă un control de legalitate și temeinicie cu privire la actele și soluțiile din faza din urmărire penală.
Legiuitorul actualului Cod de procedură penală a înteles să reglementeze în Capitolul VII al Titlului I a Părții Speciale instituția denumită ”Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală”. Astfel, este reglementată procedura de soluționare a plângerilor formulate de persoana care justifică un interes legitim impotriva măsurilor și actelor de urmărire penală.
Această instituție procesual penală a existat și inainte de intrarea in vigoare a noului cod de procedură penală. Plângerea împotriva soluțiilor dispuse de procuror a fost reglementată în premieră în legislația procesual penală din România prin Legea nr.281/2003.
Printr-o astfel de implementare, a fost creat cadrul legal necesar pentru asigurarea accestului la justiție persoanelor nemulțumite și a căror drepturi au fost vătămate de soluțiile procurorului, astfel încât dispozițiile art. 21 din Constitiție să fie pe deplin aplicate.
De altfel, chiar înainte de modificarea Codului de procedură penală anterior, prin Legea nr. 281/2003, instanța supremă, în baza jurisprudenței Curții Constituționale, a statuat că cei interesați pot critica dispozițiile organelor de urmărire penală în fața instanțelor de judecată, invocându-se prevederile Constituției României, ale legilor de organizare judecătorească și ale Convenției europene a drepturilor și libertăților fundamentale cu referire la liberul acces la justiție. În acest sens, s-a stabilit că „fiind vorba de acte și măsuri luate de procuror în cursul precesului penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar și controlului din partea instanțelor judecătorești”.
Plângerea împotriva actelor procurorului a fost concepută din dorința de armonizare în plan procesual a normelor și jurisprundenței constituționale referitoare la accesul la justiție, iar pe parcursul timpului a generat p practică judiciară diversificată, dar totodată și neunitară.
Din perspectiva obiectului plângerii, respectiv a soluțiilor ce pot fi atacate pe calea plângerii, noua reglementare prezintă elemente pozitive, ne natură a rezolva o serie de controverse pe care doctrina și jurisprudența le-a evidențiat în urma aplicării instituții conform vechiului Cod de procedură penală.
§ 2. Actele supuse controlului judecătorului de cameră preliminară
Specific actelor de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată, spre deosebire de actele ordinare ale procurorului, este împrejurarea că, în ipoteza respingerii de către procurorul ierarhic superior a plângerii inițiale, persoana interesată poate ataca soluția la judecătorul de cameră preliminară.
Procedura reglementată pentru atacarea dispozițiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată este formată din două etape distincte. Prima etapă constă în introducerea plângerii la procurorul ierarhic superior celui carea a dispus soluția, iar cea de-a doua constă în controlul judecătoresc exercitat de judecătorul de cameră preliminară sesizat cu plângerea împotriva ordonanței de respingere a plângerii de către procurorul ierarhic superior.
Plângerea reglementată de dispozițiile art. 340 NCPP poate fi formulată numai impotriva unei soluții de clasare sau de renunțare la urmărirea penală dispuse prin ordonanță sau prin rechizitoriu.
Cu privire la soluția de renunțare la urmărirea penală, trebuie menționat faptul că această instituție, reglementată de art. 318 NCPP, a fost declarată neconstituțională de Curtea Constituțională a României, în prezent această soluție nu mai poate fi dispusă de către procurorul competent să efectueze și soluționeze urmărirea penală. Astfel, pot forma obiect al plângerii doar ordonanțele de renunțare la urmărirea penală dispuse anterior pronunțării și publicării in Monitorul Oficial al României a Deciziei de neconstituționalitate, întrucât după această dată procurorul nu mai are posibilititatea să dispună o astfel de soluție.
Nu poate forma obiect al plângerii la judecătorul de cameră preliminară soluția dispusă de către procurorul ierarhic superior cu ocazia soluționării unei plângeri formulate împotriva unui act uzual al procurorului, (de exemplu: disjungerea, suspendarea urmăririi penale, restituirea dosarului la organul de cercetare penală, trimiterea dosarului la un alt organ de cercetare penală competent etc), plângerea putând fi formulată doar împotriva soluției procurorului prin care a dispus o soluție de neurmărire sau de netrimitere în judecată.
Soluțiile de clasare sau renunțare la urmărirea penală nu pot fi atacate direct cu plângere adresată judecătorului de cameră preliminară, ci trebuie atacate mai întâi la procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția.
Având în vedere dispozițiile art. 341 alin.(1) teza a II-a NCPP, în situația în care judecatorul de cameră preliminară este sesizat direct cu o astfel de plângere, are obligația să o trimită pe cale administrativă organului judiciar competent, iar nu să o respingă, ca inadmisibilă. Respingerea ca inadmisibilă pare excesivă, mai ales în condițiile în care poate conduce și la pierderea de către petent a termenului de 20 de zile în care s-ar fi putut adresa procurorului ierarhic superior ( pentru pronunțarea soluției, judecătorul trebuie în prealabil să fixeze termen, ceea ce ar putea conduce la situația în care, la momentul respingerii ca inadmisibilă a plângerii, să fi expirat deja perioada în care petentul s-ar fi putut adresa procurorului).
Atrage sancțiunea inadmisibilității plângerii în fața judecătorului de cameră preliminară împotriva ordonanțelor de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, dacă plângerea a fost introdusă la procurorul ierarhic superior celui care a dispus măsura după expirarea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 339 alin.(4) NCPP.
Niciun alt act al organelor de urmărire penală nu poate fi supus analizei judecătorului de cameră preliminară, în temeiul art. 340 NCPP, la plângerea persoanei nemulțumite de modul de rezolvare a actelor uzuale de la urmărirea penală ( de exemplu, împotriva ordonanței de începere a urmăririi penale in rem sau de punere în mișcare a acțiunii penale se poate face numai plângere în temeiul art. 336-339 NCPP, iar după respingerea acestei plângeri, o nouă plângere la judecătorul de cameră preliminară este inadmisibilă, nefiind prevăzuta în ipoteza art. 340 NCPP). De asemenea, este inadmisibilă o plângere adresată judecătorului de cameră preliminară în ipoteza în care în cauză nu a fost dispusă încă nicio soluție de către procuror sau atunci când aceasta vizează ordonanța prin care este infirmată o soluție de neurmărire sau netrimitere în judecată.
În cazul în care prin aceeași ordonanță se dispune atât clasarea sau renunțarea la urmărirea penală față de o persoană, cât și disjungerea sau trimiterea cauzei la alt organ de cercetare penală cu privire la o alta, numai soluția de netrimitere în judecată poate fi atacată cu plângere la judecătorul de cameră preliminară.
În practică, se poate întâlni situația în care persoana vătămată formulează plângere împotriva soluției, iar procurorul ierarhic superior admite plângerea, dar schimbă doar temeiul clasării, menținând soluția de netrimitere în judecată. Admiterea plângerii de către procurorul ierarhic superior și schimbarea doar a temeiului clasării, nu și a soluției în sine, echivalează, de fapt, cu o respingere în parte a plângerii, având în vedere că scopul urmărit de perosana vătămată este trimiterea în judecată. Cu privire la acest aspect, comform opiniei exprimate în literatură de specialitate, ar trebui să se recunoască admisibilitatea plângerii la judecătorul de cameră preliminară.
De menționat ar fi faptul că, în procedura reglementată în art. 340 NCPP se verifică numai legalitatea și temeinicia soluției de de clasare sau de renunțare la urmărirea penală dată de procurorul de caz, în această procedură judecătorul neputând examina ordonanța procurorului ierarhic superior prin care a respins plângerea petentului (cu excepția situației în care procurorul ierarhic superior admite plângerea, dar schimbă doar temeiul clasării sau motivele acesteia, menținând soluția de netrimitere în judecată).
§ 3. Titularii plângerii
Titular al plângerii împotriva soluțiiolor de neurmărire sau de netrimitere în judecată poate fi orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin soluția procurorului. Astfel, se pot adresa cu plângere la judecătorul de cameră preliminară părțile, subiecții procesuali principali, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate sau sunt susceptibile de a fi vătămate prin soluția de neurmărire sau de netrimitere în judecată.
Spre exemplu, poate face plângere la judecătorul de cameră preliminară, persoana care a avut calitatea de inculpat, împotriva soluției de netrimitere în judecată, solicitând clasarea în baza unui alt impediment mai favorabil de la art. 16 alin.(1) NCPP. De asemenea inculpatul poate face plângere și solicitând clasarea în baza aceluiași caz de stingere a acțiunii penale, dar cu o altă motivare a considerentelor ordonanței, în măsura în care acestuia i se aduce o vătămare.
Referitor la martori și experți, aceștia pot face plângere în temeiul art.339 NCPP la procurorul ierarhic superior, întrucât sunt nemulțumiți de modul de soluționare a cererilor de decontare a cheltuielilor de transport sau acordare a onorariului, însă nu au posibilitatea de a formula plângere în baza art. 340 NCPP la judecătorul de cameră preliminară, întrucât interesul legitim invocat de ei nu este vătămat prin respectiva soluție de clasare sau de renunțare la urmărirea penală.
De asemenea, nici avocatul, ca participant în procesul penal, nu poate face plângere în baza art. 340 NCPP la judecătorul de cameră preliminară, acesta având doar un drept propiu de a face plângere în temeiul art.336-339 NCPP, astfel cum prevăd dispozițiile art. 95 alin.(1) NCPP.
Plângerea poate fi făcută persoanal de către părți, subiecți procesuali principali și de peroanele interesate sau prin mandatar. În cazul în care plângerea este formulată de mandatar, mandatul dat trebuie să fie unul special, iar procura specială trebuie să fie atașată plângerii.
În practica judiciară s-a arătat că în categoria oricăror alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate, sunt cuprinse atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice de drept privat,cum sunt fundațiile, dacă vătămarea intereselor legitime ale acestora este dovedită. Astfel, respingerea ca inadmisibilă a plângerii împotriva soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată formulată de către o fundație care își desfășoară activitatea în domeniul prevenirii încălcării drepturilor omului, cu motivarea că o asemenea fundație nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de lege contravine art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, privitor la accesul la justiție.
Potrivit art. 13 din C.A.D.O.L.F., orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.
Instanța supremă, investită cu soluționarea unui recurs în interesul legii, a statuat faptul că Agenția Națională de Integritate nu are calitate procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, chiar dacă organul de urmărire penală a fost sesizat de către această instituție, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile. Înalta Curte, pronunțând această decizie de interpretare și aplicare unitară a legii, a reținut,în esență, următoarele:
„Ținând seama de modurile de sesizare prevăzute în Codul de procedură penală, este evident că în situația de față, nu putem fi decât în prezența unor denunțuri. Pentru a stabili dacă denunțătorul poate fi o "persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate", trebuie delimitată noțiunea de "interese legitime", prin raportare la conduita denunțătorului, care acționează, fie pentru că legea îl obligă la un asemenea demers (de exemplu, în cazul infracțiunilor a căror nedenunțare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea însăși o infracțiune), fie pentru că spiritul etic sau civic îl determină la o asemenea acțiune.
În aceste cazuri nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret și actual pe care l-ar avea denunțătorul pentru a depăși demersul inițial, de încunoștințare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârșire a unei infracțiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanță să acționeze (o obligație legală sau propria conștiință).
Or, încunoștințând organele judiciare cu privire la săvârșirea unei presupuse infracțiuni, denunțătorul acționează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoștință pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu).
Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală și nu conferă denunțătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanței de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată.”
Sancțiunea care intervine în cazul în care plângerea este formulată de o persoană care nu justifică un interes legitim vătămat prin soluția de clasare sau de renunțare la urmărirea penală este inadmisibilitatea plângerii.
§ 4. Condițiile și termenul de introducere a plângerii
Plângerea la judecătorul de cameră preliminară poate fi formulată doar după ce procurorul ierarhic superior a respins plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Astfel, în situația în care plângerea formulată la procurorul ierarhic superior a fost admisă și ordonanța de clasare sau de renunțare la urmărirea penală a fost infirmată, nu se mai poate face plângere la judecătorul de cameră preliminară, întrucât o astfel de plângere este inadmisibilă.
Plângerea adresată judecătorului de cameră preliminară este inadmisibilă, urmând a fi respinsă în situația în care petentul nu a exercitat calea de atac a plângerii în fața procurorului ierarhic superior în termenul prevăzut de lege; de asemenea este asimilată acestei situații ipoteza în care procuorul ierarhic superior respinge plângerea în mod legal și temeinic ca tardivă (totuși judecătorul trebuie să verifice caracterul legal și întemeiat al tardivității);
În ceea ce privește termenul în care trebuie formulată plângerea, potrivit art. 340 alin.(1) NCPP, se poate face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de procurorul ierarhic superior a modului de rezolvare, dacă plângerea a fost rezolvată de către procurorul ierarhic superior în termen de 20 de zile de la înregistrare .
În situația în care plângerea adresată procurorului ierarhic superior nu a fost rezolvată de către acesta în termen de 20 de zile de la înregistrare, plângerea la judecătorul de cameră preliminară poate fi formulată oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării soluției. (spre exemplu, de la data primirii plângerii inițiale, procurorul are la dispoziție un termen de 20 de zile să o soluționeze, dar, dacă s-a împlinit acest termen și procurorul nu a soluționat plângerea, persoana interesată poate să introducă plângere la judecătorul de cameră preliminară. În acest caz, câtă vreme plângerea inițială rămâne nesoluționată, petentul este în drept să se adreseze oricând judecătorului. În situația în care, ulterior, după ce persoana interesată a formulat plângere la judecător, procurorurl rezolvă plângerea inițială și comunică soluția, va începe să curgă un nou temen pentru forlumarea plângerii, dar acesta poate să nu fie valorificat de persoana interesată, care deja s-a adresat judecătorului. Petentul poate însă aștepta și rezolvarea de către procurorul ierarhic superior, chiar cu întârziere, a plângerii, caz în care se poate apoi adresa judecătorului cu plângere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la comunicarea întârzită, a soluției de respingere date de procurorul ierarhic superior.
De menționat ar fi faptul că, termenul de 20 de zile în care persoana interesată poate face plângere la judecător este un termen procedural de decădere. În materia plângerii la judecătorul de cameră preliminară nu operează instituția repunerii în termenul de formulare a acesteia, întrucât această instituție se referă doar la calea de atac a apelului și a contestației, neputând fi aplicată prin analogie în cazul instituției plângerii, întrucât norma de drept procesual penal este de strictă interpretare.
§ 5. Competența de soluționare a plângerii
Plângerea împotriva soluției de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, confirmată ca urmare a respigerii plângerii de către procurorul ierarhic superior, se soluționează de judecătorul de cameră prelimnară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, să judece cauza în primă instanță, având în vedere încadrarea juridică dată de procuror la momentul dispunerii soluției respective.
Ca o dovadă a caracterului subsidiar al funcției pe care o exercită judecătorul de cameră preliminară, activitatea acestuia se circumscrie aceleiași competențe materiale, personale și teriotoriale a instanței din care face parte. Astfel, plângerea poate fi formulată la judecătorul de la judecătorie, tribunal, curtea de apel, respctiv și Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece toate aceste instanțe au comptență materiala și personală de judecare în primă instanță.
În cazul în care plângerea a fost depusă și trimisă unui judecător de cameră preliminară de la o instanță necompetentă, acesta va dispune declinarea cauzei în favoarea instanței pe care o consideră competentă.
Atunci când soluția atacată este cuprinsă în rechizitoriu, competența se determină în funcție de fapta și persoana care nu a fost trimisă în judecată, iar nu în raport de cele care fac obiectul trimiterii în judecată (spre exemplu, prin rechizitoriu se dispune trimiterea în judecată a unui magistrat-asistent de la instanța supremă pentru infracțiunea de luare de mită și clasarea pentru un grefier, complice la săvârșirea infracțiunii; într-o astfel de situație, dacă se formulează plângere împotriva soluției de clasare dispună față de grefier, aceasta este de competența tribunalului, iar nu a curții de apel).
Având în vedere că potrivit art. 340 alin.(1) NCPP competența în cazul plângerilor este stabilită comform acelorași reguli ca și în cazul judecării în primă instanță a cauzei, judecătorul va verifica în continuare dacă a fost respectată ordinea cazurilor de competență de la art.41 alin.(1) NCPP, iar în situația în care constată că nu a fost respectată această ordine își va declina competența.
Atât la judecătorie, tribunal, curtea de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, plângerea se soluționeză de un complet format dintr-un singur judecător de cameră preliminară. La instanța supremă, din constituirea completului de judecată face parte și magistratul-asistent care participă cu vot consultativ la deliberări, alături de judecător.
§ 6. Măsurile premergătoare. Procedura de judecată
După ce plângerea a fost înregistrată la registratura instanței și repartizată în mod aleatoriu prin intermediul sistemului infromatic ECRIS, aceasta se trimite în aceeași zi judecătorului de cameră preliminară căruia i s-a repartizat, pentru luarea tutuor măsurilor premergătoare în vederea soluționării plângerii.
Judecătorul de cameră preliminară, după ce primește plângerea, stabilesțe termenul de soluționare, care este comunicat prucurorului, petentului și intimatului. Astfel, se poate observa faptul că temenul nu mai este stabilit direct de către sistemul informatic ECRIS.
Având în vedere deczia Curții Constituționale nr. 599/2014, ulterior stabilirii temenului de soluționare, judecătorul va dispune citarea părților. Astfel, nu se va efectua doar comunicarea termenului, ci se va dispune si citarea. În ceea ce privește citarea persoanelor interesate, trebuie considerat că legiuitoru a avut în vedere nu numai părțile, ci și subiecții procesuali principali, care au interes direct în ceea ce privește soluția dispusă de procuror.
Odată cu comunicarea termenului de soluționare se comunică și un exemplar al plângerii, procurorului și părților, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, iar petentului i se comunică doar termenul de soluționare. Procurorului i se pune în vedere să transmită judecătorului dosarul cauzei, în termen de cel mult 3 zile de la primirea copiei plângerii
Persoanei care a avut la urmărirea penală calitatea de inculpat i se adue la cunoștință, prin citație, că are dreptul de a formula cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. În ceea ce privește acest aspect, în situația în care cel care a avut calitatea de inculpat este intimat, acesta nu ar avea motiv să conteste soluția de netrimitere în judecată prin invocarea unor astfel de excepții.
Astfel, se poate observa că dispozițiile art. 341 alin.(2) limitează dreptul de a invoca excepții doar la persoana inculpatului, fiind în condradicție cu art. 21 alin.(3) din Constituția României, sub aspectul asigurării egalității de arme în procesul penal.
În acord cu opinia exprimată în doctrină, dacă am considera că persoana vătămată, deși are dreptul de a formula plângere, nu poate critica legalitatea administrării probelor ori a efectuării actelor de urmărire penală, am accepta posibilitatea exercitării formale a plângerii, calea de atac fiind lipsită de conținut.
Potrivit art. 341 alin.(5) NCPP, până la declarea neconsituțională a acestuia, judecătorul soluționa plângerea prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului, a petentului și a intimaților. Astfel, ca urmare a acestei decizii de neconstituționalitate, judecarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată se face cu participarea obligatorie a procurorului și cu citarea părților și subiecților procesuali principali. Participarea procurorului este obligatorie, sub sancțiunea nulității absolute.
La termenul de judecată fixat, judecătorul de cameră preliminară verifică dacă procedura de citare este legal îndeplinită, iar în caz contrar ia măsurile necesare pentru refacerea acesteia. Neprezentarea persoanelor care au fost legat citate nu împiedică soluționarea cauzei.
Judecarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată se face în camera de consiliu, fără prezenta publicului, iar judecătorul de cameră preliminară se pronunță prin încheiere motivată. Întocmirea minutei este obligatorie.
Soluționarea unei asemenea plângeri nu cunoaște stadiul unei cercetări judecătorești, în modalitatea în care aceasta a fost stabilită de legiuitor ăn procedura judecății în primă instanță,ci se rezumă, în esență, la verificarea legalității și temeiniciei soluției atacate și, eventual, a legalității administrării probelor și efectuării urmăririi penale, când a fost pusă în mișcare acțiunea penală, toate acestea strict în baza materialului probator din dosarul constituit la urmărirea penală.
§ 7. Soluțiile
În sistemul actualului Cod de procedură penală, soluțiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate pronunța în procedura plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, sunr diferite, împărțindu-se în în două mari categorii, după cum în cauză a fost pusă sau nu în mișcare acțiunea penală.
În urma verificării întregului material probator al dosarului de urmărire penală, ținând cont și concluziile pententului, intimatului și procurorului, precum și de eventualele cereri și excepții invocate de persoana care a avut calitatea de inculpat, judecătorul de cameră preliminară poate pronunța una sau mai multe soluții, astfel cum vor fi analizate în cele ce urmează.
7.1. Situația în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare
Dacă în cauză nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală, judecătorul poate pronunța una din următoarele soluții:
a) respinge plângerea, ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată;
Tardivitatea plângerii se va constata în situația în care plângerea a fost introdusă cu nerespectarea de art. 340 NCPP, în care este reglementat termenului în care se poate introduce plângere la judecătorul de cameră preliminară împotriva actelor de neurmărire sau netrirmitere în judecată.
Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea unui recurs în interesul legii, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penlă, a statuat faptul că termenele stabilite de Codul de procedură penală anterior, pentru introducerea plângerilor împotriva actelor de netrimitere în judecată, sunt termene de decădere.
Inadmisibilitatea plângerii este sancțiunea care intervine în situațiile în care: plângerea nu vizează o ordananță sau o dipoziție din rechizitoriu de clasare sau de renunțare la urmărirea penală; plângerea a fost formulată de o persoană care nu are calitatea procesuală de a introduce plângerea (spre exemplu persoana nu justifică un interes); plângerea a fost introdusă fără ca petentul să fi exercitat în termenul legal plângerea la procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția, ori dacă deși a fost formulată aceasta a fost admisă; plângerea are același obiect cu o altă plângere care a fost anterior soluționată definitiv printr-o hotărâre a judecătorului de cameră preliminară etc.
Cu privire la ultima ipoteză, plângerea va fi respinsă ca nefondată, în situașia în care judecătorul de cameră preliminară menține soluția atacată, de neurmărire sau netrimitere în judecată, constatând caracterul legal și temeinic al acesteia. Spre exemplu, în practica judiciară, judecătorul de cameră preliminară a dispus respingerea plângerii ca nefondată, reținând următoarele argumente: „Curtea, analizând plângerea formulată de petentă, constată că aceasta este nefondată. Petenta a formulat plângere împotriva procurorilor D. J. și N. U. pentru că aceștia au dat soluții de neînceperea urmăririi penale față de numiții E. E. și G. N., pentru care petenta formulase plângere penală.Petenta nu a indicat în ce constă infracțiunea de abuz în serviciu săvârșită de cei doi procurori.Curtea constată că în mod corect pentru cei doi intimați s-a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale, întrucât magistrații nu răspund penal pentru soluțiile pronunțate, decât dacă activitatea lor îmbracă aspecte penale, ceea ce nu s-a dovedit în cauză, temeinicia sau netemeinicia acestor soluții putând fi cenzurată prin intermediul căilor de atac reglementate de lege pentru actul respectiv.”
b) admite plângerea și desființează soluția atacată, trimițând motivat cauza la procuror pentru începerea urmăririi penale, completarea urmăririi penale sau pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și completarea urmăririi penale;
În situația în care procurorul a dispus o soluție de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, înainte de a incepe urmărirea penală (soluție de neurmărire penală), judecătorul de cameră preliminară, dacp constată că plângerea îndeplinește condițiile prevăzute de lege și că nu este incident vreun caz de la art. 16 NCPP, admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite cauza la procuror în vederea începerii urmăririi penale. Dacă soluția de clasare sau de renunțare la urmărirea penală a fost dispusă după ce urmărirea penală fusese începută, judecătorul de cameră preliminară, dacă apreciază că există suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârsirea unei infracțiuni și nu există o cauză de la art. 16 NCPP, admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale (caz de reluare a urmăririi penale).
Dacă judecătorul de cameră preliminară constată că există probe din care rezultă că o anumită persoană a săvârșit o infracțiune și nu nu există o cauză de la art. 16 NCPP, admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite cauza la procuror în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale și completării urmăririi penale (caz de reluare a urmăririi penale).
În toate aceste cazuri de mai sus, având în vedere principiul separării funcțiilor judiciare, nu judecătorul de cameră preliminară este cel care va dispune începerea urmăririi penale sau redeschiderea urmăririi penale, ci procurorul prin ordonanță. Procurorul este obligat să se conformeze cu cele dispune prin hotărârea judecătorului de cameră preliminară.
Judecătorul de cameră preliminară are obligația de a motiva în drept și în fapt soluția, îndicând, totodată, în considerentele încheierii, faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate, precum și probele ce urmează a fi administrate, procurorul fiind ținut de hotărârea judecătorului.
c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea;
În ceea ce privește această soluție, judecătorul de cameră preliminară menține în continuare soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată, schimbând doar temeiul de drept al acesteia. Astfel, spre exemplu, atunci când judecătorul de cameră preliminară constată că procurorul în mod greșit a dispus soluția de clasare în temeiul art. 16 alin.(1) lit.f NCPP, iar în mod corect temeiul clasării era cel prevăzut de art. 16 alin.(1) lit.c NCPP.
Cu caracter de noutate legislativă, în această situație, prin schimbarea soluției de clasare, judecătorul de cameră preliminară nu va putea să dispună o altă soluție care să fie mai defavorabilă persoanei care a făcut plângerea (principiul non reformatio in peius). Așadar, dacă inculpatul a făcut plângerea împotriva soluției de clasare dispuse în temeiul art. 16 alin.(1) lit.c (nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea) NCPP, judecătorul nu poate schimba temeiul clasării pentru cazul de la art. 16 alin.(1) lit.d (există o cauză justificativă sau de neimputabilitate).
De asemenea, dacă în cauză s-a dispus soluția renunțării la urmărirea penală, judecătorul de cameră prelminară poate schimba această soluție de netrimitere în judecată, dispunând o soluție de clasare care este cu siguranță mai favorabilă.
De menționat este faptul că, încheierile pronuntațe de judecătorul de cameră prelimnară în soluționarea unei plângeri împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, în cauzele în care nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală sunt definitive, neputând fi atacate cu constestație. O eventuală contestație declarată împotriva unei astfel de încheieri este inadmisibilă.
7.2. Situția în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare
În cauzele în care procurorul a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră prliminară verifică, în primul rând, dacă plângerea este formulată în termen și dacă îndeplinește condițiile de admisibilitate. Dacă judecătorul de cameră prliminară constată că plângerea a fost formulată cu nerespectarea termenului prevăzut de lege sau că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă, fără să procedeze la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării urmăririi penale.
Dacă constată că plângerea este formulată în termen și îndeplinește condițiile admisibilitate, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori sancționeată, potrivit dispozițiilor art. 280-282 NCPP (unde sunt reglementate cauzele de nulitate), actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale. Astfel, judecătorul de cameră preliminară procedează ca și cum cauza s-ar afla în procedura filtru de cameră preliminară.
În această etapă, judecătorul de cameră preliminară va verifica cazurile de nulitate absolută prevăzute la art. 281 alin.(1) NCPP, fiind obligat chiar să le invoce din oficiu, în situația în care constată incidența vreunuia. În ceea ce privelte cauzele de nulitatea absolută reglementate de art. 282 NCPP judecătorul nu le poate ridica din oficiu, acesta urmând a se pronunța asupra lor doar dacă au fost invocate de părți.
Judecătorul de cameră preliminară va analiza atât legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală, cât și legalitatea încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți a încuviințat, autorizat sau confirmat diferite procedee probatorii, respectiv mijloacele de probă obținute în urma procedeului probatoriu încuviințat de judecător; deopotrivă, se va verifica dacă actele procesuale sau procedurale au fost efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, în ordinea impusă de NCPP, dacă au fost parcurse etapele obligatorii ale urmăririi penale prevăzute de NCPP sau dacă este incident vreunul dintre cazurile de nulitate prevăzute de lege sau a unei alte încălcări a legii în legătură cu actele procesuale sau procedurale care să atragă sancțiunea nulității.
Dacă judecătorul de cameră preliminară a exclus probe, acestea nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, în situația în care se admite plângerea și se dispune începerea judecății.
În urma acestor verificări privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una din următoarele soluții:
a) respinge plângerea ca nefondată, prin încheiere definitivă, caz în care menține soluția atacată, de neurmărire sau netrimitere în judecată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, prin încheiere definitivă (caz de reluare a urmăririi penale);
c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dsipune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul urmăririi penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând dosarul pentru repartizare aleatorie (această soluție este specifică doar ipotezei în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală);
Începerea judecății în aceste condiții reprezintă o formă atipică de desfășurare a procesului penal, mai ales având în vedere că procesul penal se desfășoară, în acest caz, fără parcurgerea procedurii de cameră preliminară, încheierea judecătorului de cameră preliminară de admitere a plângerii reprezentând actul de sesizare a instanței de judecată. Activitatea propriu-zisă de judecată se materializează ulterior momentului în care judecătorul de cameră preliminară apreciază suficiența probelor, dispunând începerea judecății, și se desfășoară de instanța de judecată în condiții de publicitate, nemijlocire și contradictorialitate.
În acord cu opinia exprimată în doctrină, apreciem că nu este exclus ca, soluția de începere a judecății să coexiste cu o trimitere a cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale, caz în care trebuie să se dispună și o disjungere ( spre exemplu, procurorul a clasat cauza atât cu privire la inculpat, cât și față de suspect, iar judecătorul admite plângerea, considerând că probele sunt suficiente pentru începerea judecății cu privire la inculpat și că urmărirea penală trebuie completată față de suspect).
Având în vedere prevederile art. 64 alin.(5) NCPP, judecătorul care a paricipat la soluționarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeași cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Cu privire la această stare de incompatibilitate, în acord cu opinia exprimată de unii autori, de menționat ar fi faptul că, judecătorul de cameră preliminară este incompatibil nu numai în situația în care a admis plângerea și a dispus începerea judecății, ci în orice situație în care a soluționat plângerea împotriva soluțiilor procurorului, indiferent că a dispus începerea judecății sau a restituit cauza la parchet.
Cu privire la această soluție, judecătorul de cameră preliminară, când admite plângerea și dispune începerea judecății, pronunță o încheiere care poate fi atacată cu contestație, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Astfel, acest lucru reprezintă o excepție de la regula potrivit căreia încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care se soluționează plângerea este definitivă.
c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea;
Așa cum am arătat anterior, când am analizat această soluție în cazul în care nu fusese pusă în mișcare acțiunea penală, judecătorul de cameră preliminară menține în continuare soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată, schimbând doar temeiul de drept al acesteia.
Prin schimbarea soluției de clasare, judecătorul de cameră preliminară nu va putea să dispună o altă soluție care să fie mai defavorabilă persoanei care a făcut plângerea (principiul non reformatio in peius). Dacă în cauză s-a dispus soluția renunțării la urmărirea penală, judecătorul de cameră prelminară poate schimba această soluție de netrimitere în judecată, dispunând o soluție de clasare care este cu siguranță mai favorabilă.
Deși nu este reglementată în mod expres, în actuala reglementare a instituției analizate, posibilitatea petentului de a renunța la plângerea formulată, asta nu înseamnă că o astfel de situație nu își găsește aplicarea.
Astfel, considerăm că sunt aplicabile în continuare dispozițiile Deciziei nr. 27/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secțiilor Unite, astfel că judecătorul de cameră preliminară investit cu soluționarea plângerii, în cazul retragerii acesteia de către persoana care a făcut-o , urmează sa ia act de această manifestare de voință, încheierea nefiind supusă vreunei căi de atac.
§ 8. Calea de atac. Contestația
De regulă, încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată este definitivă. Prin excepție de la această regulă, potrivit art. 341 alin.(8) și (9) se poate face contestație doar împotriva încheierii prin care s-a admis plângerea și s-a dispus începerea judecății.
Titularii contestației sunt numai procurorul și inculpatul. Contestația poate privi numai modul de soluționare a cererilor și excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Prin urmare, dacă se critică doar aprecierea judecătorului de cameră preliminară că probele sunt suficiente pentru începerea judecății, fără a se critica și modul de rezolvare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, contestația va fi respinsă ca inadmisibilă.
Contestația trebuie să fie formulată în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii judecătorului de cameră preliminară și trebuie întodeauna să fie motivată. Nemotivarea contestației atrage inadmisibilitatea acesteia.
Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a soluționat plângerea uționare și se judecă de judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară sau de completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Completul de judecată de la instanța ierarhic superioară este format dintr-un singur judecător de cameră preliminară. În cazul în care plângerea a fost soluționată de către judecătorul cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se soluționează de către un complet format din 2 judecători din cadrul aceleiași secții.
Soluțiile pe care le poate pronunța judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierahic superioară, ori completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt:
a) respinge contestația ca tardivă sau inadmisibilă (spre exemplu atunci când este formulată împotriva unei încheieri prin care s-a respins plângerea) ori, după caz, ca nefondată, caz în care se meține încheierea atacată;
b) admite contestația, desființează încheierea atacată și procedează la rejudecarea plângerii, procedând în conformitatea cu art. 341 alin.(7) pct.2 NCPP și pronunând una dintre cele patru soluții posibile. Astfel, în ipoteza în care contestația este admisă, se poate menține dispoziția de începere a judecății, cu precizarea că se dă o altă rezolvare cererilor și excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale;
c) admite contestația, desființează încheierea atacată și trimiterea cauzei spre rejudecare la judecătorul de cameră preliminară inițial investit. Cu privire la această ultimă ipoteză, potrivit art. 4251 alin.(7) pct. 2 lit. b NCPP (dispoziții generale în materia contestației), una dintre soluțiile ce pot fi date contestației este aceea de desființare a hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare de către judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat-o, în situația în care plângerea a fost soluționată cu nerespectarea dispozițiilor privind legala citarea.
Procedura de judecată a contestației se desfășoară cu particiaprea procurorului și cu citarea părților, în camera de consiliu, iar hotărârea prin care se pronunță asupra contestației este o încheiere definitivă.
Dispozițiile date de către judecătorul de cameră preliminară sunt obligatorii pentru procuror, iar probele excluse nu vor putea fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.
Secțiunea a IV-a. Alte competențe ale judecătorului de cameră preliminară
§ 1. Confirmarea redeschiderii urmăririi penale
Noul cod de procedură penală instituie, în dispozițiile art. 332, trei cazuri de reluare a urmăririi penale (încetarea cauzei de suspendare, restituirea cauzei de către judecătorul de cameră preliminară și redeschiderea urmăririi penale), toate fiind condiționate de împrejurarea de a nu fi intervenit între timp vreo cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.
Redeschiderea urmăririi penale se dispune : dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale; în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale; când constată că suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile impuse prin soluția de renunțare la urmărirea penală; când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluției și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale.
Pentru ipotezele de reluare determinată de redeschiderea urmăririi penale ca urmarea a invalidării clasării sau revocării renunțării la urmărirea penală, ordonanța de redeshidere a urmăririi penale este supusă comfirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de 3 zile, sub sancțiunea nulității. Este vorba de un nou control judecătoresc pe care NCPP îl instituie asupra activității procurorului (în vechea reglementare, procurorul putea oricând să infirme o soluție de neurmărire sau netrimitere în judecată, fără vreo verificare din partea judecătorului). Procedura de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, efectuată de către judecătorul de cameră preliminară, a fost introdusă în actualul Cod de procedură penală pentru a se armoniza legislația statului român cu prevederile art. 6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a constatat faptul că, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, parchetului îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizarea vreunei instanțe de judecată naționle, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii. Curtea a arătat, totodată, că nu poate ignora faptul că procurorii români, care acționează în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu răspund cerințelor de independență față de executiv.
Instanța supremă, sesizată cu o întrebare preliminară în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, a statuat faptul că redeschiderea urmăririi penale prevăzută de art.335 din Codul de procedură penală este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, atât în urma infirmării soluției procurorului de către procurorul ierarhic superior în procedura prevăzută de art.336 și urm. din Codul de procedură penală, cât și în cazul infirmării dispuse din oficiu.
În termen de cel mult 3 zile de la emiterea ordonanței de redeschidere a urmăririi penale, procurorul are obligația de a sesiza judecătorul de cameră preliminară, în vederea confirmării redeschiderii urmăririi penale. Termenul de cel mult 3 zile, prevăzut sub sancțiunea nulității, este un termen de decădere, nu de recomandare și se referă strict la termenul în care este sesizat judecătorul de cameră preliminară, nu include și perioada în care se soluționează cererea de cofirmare a redeschiderii urmăririi penale. În cazul nerespectării acestui termen, ordonanța de redeschidere a urmăririi nu produce niciun efect.
Judecătorul de cameră preliminară, sesizat cu cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, hotărăște oprin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu participarea procurorului și a suspectului sau, după caz, a inculpatului. Încheierea judecătorului de cameră preliminară, indiferent că este de admitere sau de respingere are caracter definitiv.
§ 2. Procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării
2.1. Domeniu de aplicare
Confiscarea sau desființarea totală sau parțială a unui înscris în cazul clasării sau renunțării la urmărirea penală constituie o procedură specială, prin care judecătorul de cameră preliminară competent rezolvă sesizarea făcută de către procurorul care dispus soluția de netrimitere în judecată. Astfel cum rezultă din dispozițiile legale incidente, procedura specială ce face obiectul prezentei subsecțiuni este plasată de către legiuitor ulterior soluțiilor procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată.
Procedura de confisccare sau desființare a unui înscris în cazul clasării sau renunțării la urmărirea penală reprezintă o garație a respectării drepturilor fundamentale prevăzute de art.6 și 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană.
Procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării sau renunțării la urmărirea penală, reprezintă o instutiție cu caracter de noutate legislativă, introdusă în cadrul NCPP pentru a suplimenta dispozițiile art. 315 ali.(2) lit. c) și d) NPP, potrivit cărora ordoananța de clasare, pe lângă alte elemente, și dispoziții privind:
– sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale;
– sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris.
De menționat ar fi faptul că, în cadrul acestei proceduri, judecătorul de cameră preliminară nu poate să analizeze legalitatea sau temeinicia soluției procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată sau schimbarea încadrării juridice pentru care s-a dispus soluția și nici nu poate să dispune măsura confiscării extinse.
2.2. Organul competent
În economia vechiului Cod de procedură penală, procurorul avea atribuția de a dispune, odată cu încetarea urmăririi penale, confiscarea bunurilor supuse confiscării speciale conform Codului penal și atribuția de a sesiza instanța civilă cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris.
Potrvit dispozițiilor noului Cod de procedură penală, competența de a dispune asupra confiscării sau desființării totale sau parțiale a unui înscris, în cazul unei soluții de neurmărire sau netrimitere în judecată, aparține judecătorului de cameră preliminară, iar nu procurorului care a emis ordonanța de clasare și nici instantei de judecată, întrucât aceasta nu este sesizată.
În situația rezolvării cauzei penale de către procuror, fie prin soluția clasării, fie prin soluția de renunțare la urmărirea penală, acțiunea penală se stinge în cursul fazei de urmărire penală. Una dintre consecințele acestui mod de rezolvare a urmăririi penale constă în imposibilitatea sesizării instanței penale cu desființarea unui înscris, modalitate de reparare a pagubei în natură, deoarece instanța penală poate fi sesizată cu soluționarea acțiunii civile numai în măsura în care este investită cu soluționarea acțiunii penale, față de care acțiunea penală este accesorie. Astfel, având în vedere că, atât în cazul confiscării, cât și în cazul desființării unui înscris, nu se poate sesiza instanța de judecată, legiuitorul a înteleș stabilească în competența judecătorului de cameră preliminară această procedură specială.
Competența de a soluționa propunera procurorului de confiscare sau desființare a unui înscris aprține instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, să judece cauza în primă instanță, respectiv judecătorului de cameră preliminară de la această instanță. Astfel, spre exemplu dacă soluția de neurmărire sau de netrimitere în judecată vizează pe o persoană care are calitatea de avocat, competența de a soluționa propunerea aparține judecătorului de cameră preliminară de la curtea de apel, având în vedere competența după calitatea persoanei.
2.3. Sesizarea judecătorului de cameră preliminară
Sesizarea judecătorului de cameră preliminară poate fi făcută doar de către procurorul care a dispus soluția de clasare sau de renunțare la urmărirea penală. Actul prin care judecătorul de cameră preliminară este sesizat, este reprezentat de ordonanța sau rechizitoriul (în situația în care prin rechizitoriu s-a dat și o clasare sau renunțare la urmărirea penală) și trebuie să cuprindă expres și dispoziția de sesizare a judecătorului de cameră preliminară. În situația în care procurorul dispune trimiterea în judecată, asupra desființării unui înscris sau asupra confiscării speciale se va pronunța doar instanța de judecată care judecă fondul cauzei.
De menționat este faptul că, persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate nu au calitatea procesuală activă de a sesiza judecătorul de cameră preliminară pentru desființarea unui înscris, aceastea putând doar sesiza instanța civilă cu o acțiune pentru a dovedi că respectivul înscris este falsificat.
Potrivit art. 5491 alin.(1) NCPP, sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru a se pronunța asupra confiscării sau desființării unui înscris, se va face doar după expirarea termenelor până la care se poate face plângere împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată. În situația în care s-a formulat o astfel de plângere la judecătorul de cameră preliminară, sesizarea se va face după pronunțarea unei hotărâri prin care plângerea a fost respinsă.
Procurorul are obligația de a trimite judecătorului de cameră prelimnară,ordonanța de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, însoțită de dosarul penal al cauzei.
2.4. Procedura de judecată și soluțiile judecătorului de cameră preliminară
Având în vedere faptul că dispozițiile art. art. 5491 alin.(2), alin.(3) și alin.(5) NCPP au fost declarate neconstituționale, procedura de soluționare a propunerii de confiscare sau de desființare a unui înscris se desfășoară în ședință publică, cu pariciparea obligatorie a procurorului și cu citarea persoanelor ale căror drepturi și interese legitime vor fi afectate prin măsura confiscării sau desființării.
Astfel, judecătorul de cameră preliminară va fixa un termen de judecată pentru dezbaterea propunerii procurorului cu respectarea oralității și egalității de arme, termen la care procurorul și persoanele citate vor putea să propună probe, formula cereri și invoca excepții în fața judecătorului de cameră preliminară, iar în ipoteza în care nu sunt formulate astfel de chestiuni se va acorda cuvântul în dezbateri procurorului și persoanelor prezente.
Judecătorul de cameră preliminară, în urma ascultării susținerilor părților și a concluziilor procurorului, dispune prin încheiere pronunțată în ședință publică, una din următoarele soluții:
a) respinge propunerea și dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării;
În ceea ce privește acestă soluție, în doctrină s-au formulat două opinii cu privire la modalitatea în care este respinsă propunerea procurorului, în situația în care sesizarea judecătorului de cameră preliminară a fost făcută anterior expirării termenelor în care se putea face plângere împotriva soluției procurorului.
Într-o primă opinie, se susține că în situația în care procurorul nu asteaptă expirarea termenelor prevăzute de lege pentru formularea plângerii, judecătorul de cameră preliminară urmează să respingă propunerea procurorului ca inadmisibilă.
Într-o altă opinie, cu care suntem de acord, în literatura de specialitate juridică se susține faptul că, judecătorul de cameră preliminară poate să respingă propunerea procurorului, ca prematură, în situația în care este facută înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege pentru depunerea plângerii.
b) admite propunerea și dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desființarea înscrisului;
2.5. Calea de atac. Contestația
Împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară se fpoate formula contestație de către procuror sau de către persoanele care au participat la procedură, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Contestația nemotivată este inadmisibilă.
Contestația se soluționează în ședință publică, cu pariciparea obligatorie a procurorului și cu citarea persoanelor ale căror drepturi și interese legitime sunt afectate prin măsura confiscării sau desființării, de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară sau de completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție (2 judecători).
Soluțiile pe care le poate pronunța judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierahic superioară, ori completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt:
a) respinge contestația ca nefondată, tardivă sau inadmisibilă;
b) admite contestația, desființează încheierea atacată și procedează la rejudecarea propunerii de luare a măsurii confiscării sau desființării unui înscris.
§ 3. Luarea măsurilor preventinve în cursul fazei de cameră preliminară
Având în vedere importanța efectelor măsurilor preventive în realizarea unei cauze penale și caracterul de excepție al unora dintre acestea, legiuitorul a înțeles să resposabilizeze judecătorul de cameră preliminară în a se pronunța, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a acestora.
Procedura pe care trebuie să o urmeze judecătorul de cameră preliminară este prevăzută în art. 207 NCPP, text de lege care statuează cu privire la obligațiile judecătorului de cameră preliminară, la termenele în care se impun a fi efectuate anumite acte procedurale și a soluțiile pe care le poate pronunța judecătorul.
Controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă pot fi luate de judecătorul de cameră preliminară la solicitarea motivată a procurorului sau din oficiu, cu citarea inculpatului, cererea soluționându-se cu participarea obligatorie a procurorului și a avocatului inculpatului.
În ceea ce privește arestarea preventivă, aceasta poate fi luată față de inculpat, din oficiu sau la cererea procurorului, după regurile de la procedura de soluționare a propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale. Față de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeași cauză, această măsură se mai poate lua numai dacă au intervenit temeiuri noi care să facă necesară privarea de libertate.
Potrivit dispozițiilor art. 207 NCPP, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, iar într-un termen de cel mult 3 zile de la înregistrarea dosarului judecătorul verifică din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, anterior expirării duratei acesteia, cu citarea inculpatului și participarea procurorului.
Tot în cadrul acestei proceduri, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic temeinicia arestării preventiv și a măsurii arestului la domiciliu. Controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune nu se mai verifică, ci se mențin pâna la pronunțarea hotărârii în primă instanță, cu excepția cazurilor în care se dispune revocarea sau înlocuirea măsurii.
Încheierile dispuse de judecătorul de cameră preliminară cu privire la măsurile preventive sunt supuse căii de atac a contestației. Contestația se soluționează de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța iararhic superioară, sau de către completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție (format din 2 judecători). Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară privitoare la măsurile preventive se soluționează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consliu.
Judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecății a fost atacată cu contestație, are competența de a se pronunța asupra măsurilor preventive, conform dispozițiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluționarea contestației prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală.
§ 4. Procedura de aplicare provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical
Judecătorul de cameră preliminară, așa cum am arătat anterior, are și alte competențe decât cele de soluționare a procedurii filtru de cameră preliminară, între care se regăsește și competența de luare provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical.
În literatura de specialitate juridică măsurile de siguranță au fost definite ca fiind sancțiuni de drept penal constând în măsuri de constrângere cu caracter preventiv care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală. Deși sunt considerate sancțiuni de drept penal, măsurile de siguranță se dispun și pe parcursul procesului penal, fără ca aplicarea lor să fie condiționată de existența răspunderii penale.
Dintre măsurile de siguranță prevăzute de Codul penal, obligarea la tratament medical și internarea medicală, pot fi dispuse provizoriu în cursul procedurii de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, acestea devenind măsuri procesuale.
Judecătorul de cameră preliminară dispune luarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, doar la propunerea motivată a procurorului, judecătorul neputând lua această măsură din oficiu.
Indiferent de măsura de siguranță solicitată de procuror, judecătorul de cameră preliminară va putea analiza cererea doar după efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice care va trebui să stabilească starea de boală a inculpatului și starea de pericol pe care acesta o prezintă.
Judecare propunerii de luare provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical se soluționează în camera de consiliu, în prezența inculpatului și a apărătorului acestuia și cu participarea obligatorie a procurorului. Judecătorul de cameră preliminară dispune măsura după audierea inculpatului, putând dispune chiar emiterea unui mandat de aducere.
Judecătorul de cameră preliminară poate aprecia dacă se impune continuarea procedurii sau poate respinge plângerea ca neîntemeiată, atunci când din probele care însotesc propunerea nu rezultă necesitatea luării măsurii de siguranță, iar în situația în care apreciază că se impune continuarea procedurii,poate dispune efectuarea unei expertize.
După efectuarea expertizei, judecătorul de cameră preliminară se pronunță prin încheiere motivată, ce poate fi atacată cu contestație în termen de 5 zile de la pronunțare.Această încheiere este executorie, iar formularea contestației nu suspendă măsura de siguranță.
În situația în care pe parcursul executării măsurii de siguranță starea de sănătate a inculpatului s-a ameliorat sau inculpatul s-a vindecat de boala de care suferea, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere ridicarea măsurii de siguranță.
§ 5. Procedura de luare a măsurilor asigurătorii
O altă competență specifică judecătorului de cameră preliminară este luarea, în cursul fazei de cameră preliminară, a măsurilor asigurătorii.
Măsurile asigurătorii sunt măsurile procesuale ce constau în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile ale inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestor bunuri. În unele situații măsurile asigurătorii pot fi luate și față de bunurile părții responsabile civilmente sau ale altor pesoane. Acestea sunt luate pe parcursul precesului penal pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor de judecată ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.
Potrivit art. 330 NCPP, în situația în care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate cuprinde și propunerea de luare, menținere sau revocare a măsurilor asigurătorii. Astfel, competetent să soluționeze această propunere privind măsurile asiguărotorii este chiar judecătorul de cameră preliminară investitu cu verificarea legalității rechizitoriului.
Măsurile asigurătorii în cursul procedurii de cameră preliminară se dispun de către judecătorul de cameră preliminară, la cererea procurorului sau din oficiu. În situația măsurilor pentru repararea pagubei produse prin infracțiune, acestea pot fi dispuse și la cererea părții civile. Actul prin carea judecătorul de cameră dispune asupra acestor măsuri este încheierea.
Articolul 250 alin. (6) din Codul de procedură penală care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, a fost declarat neconstituțional. Astfel, până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate se putea face contestație doar împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară, nu și împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii.
Curtea Constituțională a constatat faptul că soluția legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională. Curtea a reținut că dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 coroborate cu cele ale art. 129, referitoare la accesul liber la justiție și exercitarea căilor de atac, precum și prevederilor art. 44 din Legea fundamentală, care consacră dreptul de proprietate privată.
Secțiunea a V-a. Concluzii
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri, monografii, articole și studii
■ Brutaru Versavia, Camera preliminară.O nouă instituție de drept procesual penal. Precedente legislative. Drept Comparat, în lucrarea „Dreptul românesc în contextul exigențelor Uniunii Europene”, Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu”, Ed. Hamangiu, București 2009;
■ Bulai Costică, Bogdan Bulai, Manualul de drept penal.Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007;
■ Buneci Petre, Gheorghe Șerban, Iuliana Ciolcă, Ionuț Dragnea, Alexandru Vasilache, Sebastian Crețu, Adrian Pichler, Ion Vasilache, Viorica Stoica, Dana Titan, Mihai Jiganie-Șerban, Noul Cod de procedură Penală. Note. Corelatii. Explicatii, Editura C.H. Beck, București 2014;
■ Iordache Magdalena, Camera preliminară în noul Cod de procedură penală (coord. Mihail Udroiu), Editura Universul Juridic, București, 2014;
■ Iordache Magdalena și Gabriela Alexandroiu, Plângerea împotriva soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată. Aspecte teoretice și practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2007;
■ Micu Bogdan, Alina Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală – Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură, Editura Hamangiu, București 2014;
■ Micu Bogdan, Alina Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală – Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste-grilă, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București 2015;
■ Neagu Ion, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală – în lumina noului Cod de procedură penală, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2015;
■ Neagu Ion, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea Specială- în lumina noului Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2015;
■ Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea Specială, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
■ M. Pisani, A. Molari, V. Perchinunno, P. Corso, Manuale di procedura penale, Monduzzi Editore, Bologna, 1994, pag.383 și urm.;
■ Stephen A. Saltzburg, Daniel J. Capra, American Criminal Procedure, fifth edition, West Publishing Co., 1996, Statele Unite ale Americii, p. 718-722
■ Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București, 2014;
■ Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2015;
■ Voicu Corina, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva, Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu, București, 2014;
■ Volonciu Nicolae , Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Georgiana Tudor, Daniel Atasiei, Corina Voicu, Cristinel Ghigheci, Victor Văduva, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriță, Noul Cod de procedură penală. Comentat, Editura Hamangiu, București 2014;
■ Volonciu Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Georgiana Tudor, Daniel Atasiei, Corina Voicu, Cristinel Ghigheci, Victor Văduva, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriță, Noul Cod de procedură penală. Comentat, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București 2015;
■ Zarafiu Andrei, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
■ Zarafiu Andrei, Atribuțiile judecătorului de cameră preliminară și procedura de cameră preliminară, publicat în Curierul Judiciar nr.5/2014, Ed. CH.Beck, București, 2014;
II. Jurisprudență națională
■ C.S.J., Secția penală, decizia nr.3816/2001, Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2001, Ed. All Beck, București, 2003
■ Î.C.C.J., Complet RIL, decizia nr. 27 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 919 din 11 decembrie 2015;
■ Î.C.C.J., Secția penală., decizia nr. 3827 din 21 noiembrie 2012, publicată pe site-ul www.scj.ro;
■ Î.C.C.J., Secția penală., decizia nr. 377 din 02 februarie 2010, publicată pe site-ul www.scj.ro;
■ Î.C.C.J., complet RIL, decizia nr. 4/2014, publicată în M.Of. nr. 821 din 11 noiembrie 2014;.
■ Î.C.C.J., complet RIL, decizia nr. 5/2014, publicată în M.Of. nr. 821 din 30 ianuarie 2015;.
■ Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr.3838/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2006, Ed. CH.Beck, București, 2007;
■ Î.C.C.J., Complet RIL, decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. Partea I nr. 794 din 09/11/2011;
■ Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1370 din 11 aprilie 2008, publicată pe www.scj.ro;
■ Î.C.C.J., Secții Unite, decizia nr. 15 din 6 aprilie 2009, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 735 din 29/10/2009;
■ Î.C.C.J., Secții Unite, decizia nr. 27/2008, Publicată în Monitorul Oficial nr. 423 din 22 iunie 2009;
■ C.A. București, Secția a II-a Penală, sentința nr. 305/2009, www.jurisprudenta.org (jurindex);
■ Judecătoria Sector 6 București, încheierea din 23 iunie 2014, nepublicată;
III. Jurisprudență C.C.R.
■ C.C.R., decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 886 din data de 5 decembrie 2014;
■ C.C.R., decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014;
■ C.C.R., decizia nr. 733 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. nr. 59 din 27 ianuarie 2016;
■ C.C.R., decizia nr.468 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr.105 din martie 1997;
■ C.C.R., decizia nr. 496 din data de 23.06.2015:, publicată în Monitorul Oficial, nr.708 din data de 22.09.2015;
■ C.C.R., decizia nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial, nr.264 din 21 aprilie 2015;
IV. Jurisprudență C.E.D.O.
■ C.E.D.O., cauza Stoianova și Nedelcu c. României, Hotărârea din 4 august 2005, www.echr.coe.int ;
■ C.E.D.O., cauza Vasilescu c. României, Hotărârea din 22 mai 1998, www.echr.coe.int;
■ C.E.D.O., cauza Pantea c. României, Hotărârea din 3 iunie 2003, www.echr.coe.int;
V. Legislație
■ Noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014;
■ Cod de procedură penală 1968;
■ Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;
■ Legea nr.281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003;
■ Proiectului Legii nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010;
■ Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005 și publicat în Monitorul Oficial al României nr. 958 din 28 august 2005;
VI. Pagini Web
■ www.scj.ro, site-ul oficial al Înaltei Curți de Casație și Justiție a României;
■ www.ccr.ro, site-ul oficial al Curții Constituționale a României;
■ www.jurisprudenta.org, Indexul jurisprudenței naționale;
■ www.rolii.ro, portalul de jurisprudență românească;
■ www.portal.just.ro, Ministerul Justiției, Portalul instanțelor de judecată;
■ www.echr.coe.int, site-ul oficial al Curții Europene a Drepturilor Omului;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Teoretice Si Practice Privind Competenta Judecatorului de Camera Preliminara (ID: 126498)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.