Aspecte Teoretice ȘI Practice Privind Auditul Financiar LA O Societate Bancară
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR“ – BUCUREȘTI
FACULTATEA DE FINANȚE, BĂNCI ȘI CONTABILITATE
PROGRAMUL DE MASTERAT „GESTIUNE ȘI AUDIT FINANCIAR ”
LUCRARE DE DISERTAȚIE
ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND AUDITUL FINANCIAR LA O SOCIETATE BANCARĂ
CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. univ. dr. MUNTEANU VICTOR
ABSOLVENT:
BULĂU N. NICOLETA GIANINA
BUCUREȘTI
2016
* Pentru fiecare criteriu de apreciere se trece semnul X, corespunzător calificativului și notei acordate.
** Nota acordată de conducătorul științific se calculează cu relația: Suma totală a notelor acordate / 10
CUPRINS
CAPITOLUL 1: ASPECTE GENERALE PRIVIND AUDITUL FINANCIAR
1.1. Noțiuni generale despre audit.
1.2. Auditul financiar – definiție, etape, obiective.
1.3. ISA- cadrul legislativ privind auditul financiar.
CAPITOLUL 2: ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND AUDITUL FINANCIAR LA SOCIETĂȚILE BANCARE
2.1. Auditul situațiilor financiare la entitățile bancare.
2.2. Riscul operațional. Fraude specifice.
2.3. Auditul portofoliului de imprumuturi.
2.4. Auditul rezervelor și provizioanelor.
CAPITOLUL 3: CAZ PRACTIC PRIVIND AUDITUL SITUAȚIILOR FINANCIARE LA GARANTI BANK SA
3.1. Prezentarea “SC GARANTI BANK SA”.
3.2. Prezentarea situațiilor financiare individuale ale “SC GARANTI BANK SA”.
3.2.1. Bazele întocmirii situațiilor financiare.
3.2.2. Politicile contabile semnificative.
3.3. Managementul riscului financiar.
3.4. Estimări contabile folosite în aplicarea politicilor contabile.
3.5. Raportul de audit financiar.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL 1: ASPECTE GENERALE PRIVIND AUDITUL FINANCIAR
1.1. Noțiuni generale despre audit.
Deși cuvântul audit a pătruns în limbajul cotidian al societății românești în forma sa englezească, se pare că originile acestuia se găsesc în latinescul auditus, care înseamnă a asculta, a audia. Acest termen, în Roma antică, avea chiar o conotație financiară, fiind practicată verificarea verbală a fondurilor sau ascultarea fondurilor. Așadar, s-a constatat existenta unei prime semnificații a activității de audit – aceea de verificare; sensul acesteia a fost îmbogățit pe măsură ce activitatea economică a devenit din ce în ce mai complexă, în condiții de risc amplificat. În timp, nu a mai fost suficient controlul asupra unor anumite domenii, înregistrări sau evidențe, ci asupra întregii contabilități și gestiuni; s-a făcut saltul de la aprecierile cantitative la cele calitative, de la constatări la consultanță; pentru că nu a mai fost suficientă verificarea post factum, ci a devenit importantă prevenirea manifestării riscurilor, iar greutatea s-a deplasat de la auditul extern la cel intern. În același timp, aria activității de audit s-a extins de la administrarea banilor publici către entitățile private. Atât procesul acesta evolutiv, cât și considerațiile filosofice explică multiplele valențe conferite auditului în zilele noastre.
Există foarte multe definiții date auditului, dar nu în accepțiunea sa generală, ci pe componente ale sale.
Astfel, Compania Națională a Comisarilor de Conturi din Franța dă definiția auditului financiar ca fiind examinarea realizată de un profesionist competent și independent de organizație, în vederea exprimării unei opinii motivate asupra regularității, sincerității și imaginii fidele a conturilor anuale ale societății.
Institutul American al Contabililor Publici Autorizați (AICPA) prezintă auditul ca pe o examinare ordinară a situațiilor financiare, efectuată de un contabil public autorizat, în vederea exprimării unei opinii cu privire la corectitudinea cu care aceste documente prezintă situația financiară, rezultatele operațiunilor efectuate și schimbările intervenite în situația financiară a organizației, în conformitate cu principiile contabile general acceptate – Standardul de Audit nr.1.
În România, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar (cu modificările ulterioare) prezintă auditul financiar ca “activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii asupra situațiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internaționale de audit și adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România”. Sunt prezentate, așadar, trei definiții date auditului financiar din care răzbate un filon comun, și anume că acesta reprezintă o activitate de examinare a situațiilor financiare, de către o persoană competentă sau autorizată (francezii nu au dat măsura “competenței”), pentru formularea unei opinii asupra corectitudinii cu care aceste documente prezintă situația financiară a organizației, atât static, cât și în dinamică. Și pentru ca această opinie să fie “motivată”, se folosesc și reperele în funcție de care se fac aprecierile: “principiile contabile general acceptate” sau standardele de audit.
Datorită rigurozității în exprimare cât și a trăsăturilor naționale transpare și o altă diferență: în Franța s-ar părea că această activitate este încredințată “comisarilor de conturi” (persoane abilitate să efectueze controlul legal al conturilor societăților comerciale), în SUA numai contabilii publici autorizați pot să desfășoare activități de audit, iar în România – auditorii financiari. Astfel, primele două definiții arată apropierea dintre audit financiar și controlul contabil, în schimb, în a treia definiție apare o categorie distinctă de specialiști, iar pentru a înțelege la ce se referă această categorie este necesară analiza activităților pe care aceștia le pot desfășura, prezentate în același act normativ: activitatea de audit financiar, de audit intern, de consultanță financiar – contabilă și fiscală, de asigurare a managementului financiar – contabil, de expertiză contabilă, de evaluare, activități de reorganizare judiciară și lichidare. Prin urmare, este vorba de un multi-specialist, care ar trebui să se numească auditor.
Obiectivul oricărui tip de audit îl constituie îmbunătățirea utilizării informației iar elementele principale care definesc auditul, în general, sunt:
examinarea unei informații trebuie să fie exclusiv o examinare profesională;
scopul examinării unei informații este acela de a exprima o opinie asupra acesteia;
opinia exprimată asupra unei informații trebuie să fie responsabilă și independent ceea ce presupune că persoana care face această examinare are anumite responsabilități pentru activitatea sa și trebuie să fie o persoană independentă;
examinarea trebuie să se faca după reguli dinainte stabilite cuprinse într-un standard, normă legală ori profesională care constituie criteriu de calitate;
statutul de independență al persoanelor care realizează aceste misiuni de audit și autonomia organismului din care face parte auditorul.
Clasificarea auditurilor se face după tip, în funcție de obiectivele urmărite dar și în funcție de specialiștii care le realizează ( vezi tabel 1).
A audita a avut inițial semnificația de a verifica situațiile financiare ale unei societați; azi, a audita poate avea în plus semnificația studierii unei societăți pentru a-i aprecia procesele, tranzacțiile și situațiile financiare (audit financiar), pentru a-i ameliora performanțele (audit operatțonal) sau pentru a face o judecată asupra gestiunii (audit de gestiune).
Este imposibil azi să se răspundă convingător care este adevăratul audit, cel financiar sau cel statutar, sau cine este adevăratul auditor, cu exceptia unui singur tip de audit pentru care există texte oficiale și o directivă europeană: auditul legal, cunoscut și sub denumirea de control legal sau de audit statutar.
Auditul statutar numit și legal, este singurul tip de audit reglementat la nivel european ( Directiva a VIII-a) și prevăzut, de regulă, prin legea companiilor și prin actele constitutive ( statutele) acestora;
Denumirea simplă de "audit financiar" poate fi folosită pentru a desemna numeroase alte misiuni ca, de exemplu:
-auditul financiar al procedurilor informatizate de ținere a contabilitătii;
-auditul financiar al operațiunilor de schimb pentru a verifica prezentarea regulamentară a acestora în situațiile financiare;
-auditul financiar al contabilizării cheltuielilor sociale pentru a verifica respectarea legislației sociale;
-auditul financiar asupra situației fiscale;
-auditul financiar asupra conturilor de clienți pentru a verifica dacă evaluarea creanțelor îndoielnice s-a făcut de o manieră prudentă etc.
Din cele prezentate rezultă că sintagma "audit financiar" este mult mai cuprinzătoare decât cea de "audit statutar".
Reglementarea europeană (Directiva a VIII-a) și reglementările naționale se referă numai la auditul statutar, adică auditul asupra situațiilor financiare ale entității.
“Auditul operațional” are ca obiectiv cerința de a face analiza riscurilor și a deficiențelor existente în vederea furnizării de sfaturi. Auditorii în general nu pot avea imixțiuni în gestiunea entităților auditate și ca urmare, aceștia nu pot efectua audit operațional la entitatea la care fac auditul situașiilor financiare și nici consultanță.
“Auditul de gestiune” are ca obiectiv fie găsirea de probe ale unei fraude, fie de a aduce o judecată critică asupra unei operațiuni de gestiune sau asupra performanțelor unei entități sau a unui grup de entități. Auditul are tendința de a se generaliza la numeroase domenii care nu au raporturi directe cu situațiile financiare ale entității, de tip social, de calitate, de mediu, în acest caz, auditul desemnează diagnosticul de organizare și de gestiune și în mod deosebit controlul procedurilor și maniera în care entitatea acționează în raport cu atribuțiile și obiectivele acesteia.
Confuzia creată între auditul financiar și auditul statutar a stat la baza unor măsuri cum ar fi desființarea cenzorilor în întreprinderile care sunt supuse auditului financiar, aceștia fiind înlocuiți cu:
-auditorul financiar sau auditorul independent ;
-auditorul intern sau auditorul subordonat Consiliului de administrație.
Abia în anul 1999, în România, a fost legiferat auditul financiar contabil ca și domeniu de vârf al profesiei contabile, cunoscând pași importanți atât prin CECCAR cât și prin Ministerul Finanțelor fiind înființată Camera Auditorilor din România, care a elaborat Standardele de Audit și Codul privind conduita etică profesională în domeniul auditului financiar, dupa IFAC. Obligativitatea efectuării auditului financiar contabil prevăzut prin lege de toate societățile comerciale, regiile autonome, institutiile publice, băncile, fondurile de investiții, etc. venea să prevină falimentul, bancruta frauduloasa sau pierderile de resurse financiare ale populației printr-o informare corectă, reală, onestă a tuturor participanților la viața economico-socială.
Scopul unui audit financiar a fost și este să îmbunătățească gradul de încredere a utilizatorilor situațiilor financiare. Acest lucru este obținut prin exprimarea unei opinii de către auditor cu privire la situațiile financiare, dacă acestea se încadrează sub toate aspectele semnificative în conformitate cu un cadru de raportare financiară aplicabil. Auditul financiar-contabil este exercitat în România de către membrii Camerei Auditorilor Financiari în baza reglementărilor emise
Legislația românească, prevede obligația tuturor entităților economice care la data bilanțului depășesc limitele a două dintre următoarele criterii de mărime să-și auditeze situațiile financiare, și anume – total active 3 650 000 Eur, cifra de afaceri netă 7 300 000 Eur, numărul mediu de angajați 50.
1.2. Auditul financiar – definiție, etape, obiective.
Auditul financiar contabil a fost definit în literatura de specialitate straină și națională, la unison în corelație cu exprimarea unei opinii motivate de îndeplinire a imaginii fidele de către situațiile/raportările financiare.
Pentru realizarea calității informațiilor prezentate în situațiile/raportările financiare se vor aplica Standardele Internaționale de Raportare Financiară și reglementările contabile naționale. Între producătorii și beneficiarii informației contabile se interpune auditorul financiar. Relevanța și reprezentarea exactă a informației contabile sunt date de respectarea Cadrului general conceptual pentru raportarea financiară.
Auditul financiar-contabil este orientat către verificarea respectării cadrului conceptual al contabilității, general acceptat, a procedurilor interne stabilite de conducerea agentului economic și, de asemenea, către verificarea și certificarea situațiilor financiare, imaginii lor fidelă, clară și completă pe întreg exercițiul financiar
La baza executării auditului financiar contabil rezidă anumite norme de referință în baza cărora auditorul își fixează obiectivele de atins și își stabilește tehnicile de investigare cele mai potrivite. Normele de referință ale auditului sunt normele contabile și normele specifice auditului. Normele specifice auditului se împart în următoarele categorii: norme profesionale de lucru, norme de raportare a opiniilor și norme de comportament profesional.
Produsul contabilității este reprezentat de informația contabilă, obiectul său fiind obținerea unei imagini fidele a situațiilor financiare anuale care cuprind bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, situația fluxurilor de trezorerie, situația modificărilor capitalurilor proprii și notele la conturile anuale.
În funcție de modul de organizare a activității de audit se definesc tipurile de audit- intern și extern.
Auditul intern este definit ca o evaluare sau monitorizare organizată de către conducerea unei entități sub forma unui serviciu privind examinarea sistemelor proprii de contabilitate și de control intern. Auditul intern este de fapt o activitate independentă de asigurare obiectivă și consultativă destinatăsă adauge valoare și să antreneze îmbunătățirea obiectivelor, printr-o abordare sistematică și ordonată a evaluării riscului de control și de conducere. Ca activitate independentă, auditul intern se referă atât la independența funcției de audit intern în raport cu activitățile auditate, cât și cu la obiectivitatea auditorilor interni. Rolul primordial al auditului intern este de a acorda asistență personalului organismului auditat în îndeplinirea responsabilităților, oferind conducerii asigurarea că politicile, procedurile și controalele, efectuate în scopul evitării erorilor umane și combaterea fraudelor sau a acțiunilor greșite, acționează eficient. Astfel auditorii interni sunt răspunzători în fața conducerii, în general, și în fața celor care răspund direct de funcția de audit intern, în special.
Auditul extern este prestart/efectuat de un profesionist independent și răspunde nevoilor terților și entității auditate în ceea ce privește gradul de încredere care poate fi acordat tranzacțiilor și situațiilor financiare ale acestuia( auditul de atestare financiară ), respectarera reglementărilor legale, statutelor, regulamentelor și deciziilor managerial ( auditul conformității sau legalității ), precum și respecatrea principiilor economicității, eficienței si eficacității in activitatea desfășurată ( auditul performanței ). Auditul extern este independent de managementul entității atât sub aspectul aprecierilor externe, cat și al atitudinii generale nfață de audit.
Auditul extern are în cele mai multe cazuri sarcina de a examina și raporta asupra eficacității auditului intern.
In concluzie auditul are la bază o teorie, în sens restrains, fiind o teorie normativă deoarece furnizează un ghid despre cum ar trebui să fie practica de audit, altfel spus : ”scopul teoriei auditului este să furnizeze un cadru conceptual rațional și coerent pentru determinarea procedurilor de audit necesare pentru atingerea obiectivelor de audit definite și pentru evaluarea continuă a practicilor curente în scopul perfecționării lor”.
Obiectivele auditului au în vedere: patrimoniul, rezultatul exercițiului, bilanțul și situația financiară a societății.
Obiectivele auditului financiar sunt urmărite după aserțiunile conducerii referitoare la conținutul situațiilor financiare anuale, după cum urmează:
existența: un activ sau o obligție există la o anumită data;
drepturi și obligații: un activ sau o obligație aparține entității la o anumită dată;
apariție: o tranzacție sau un eveniment care privește entitatea în cauză și care s-a produs în timpul perioadei;
exhaustivitate: nu exisă active, obligații, tranzacții sau evenimente neînregistrate sau elemente neprezentate;
valorizarea: un activ sau o obligație este înregistrat(ă) la valoarea contabilă adecvată;
evaluarea: un activ sau o obligație este înregistrat(ă) la valoarea corespunzătoare, iar venitul sau cheltuiala este alocat(ă) perioadei corespunzătoare;
prezentarea informațiilor: un element este prezentat, clasificat și descris în conformitate cu cadrul general de raportare financiară adecvat.
O altă categorie de obiective stabilită de către auditorul financiar se referă la tranzacțiile reflectate în rulajul conturilor, urmărindu-se dacă:
tranzacțiile înregistrate au avut loc în realitate;
toate tranzacțiile care au avul loc au fost înregistrate , atât exhaustiv cât si fară omisiuni;
evaluarea tranzacțiilor în funcție de acuratețea înregistrarilor privind cantități, prețuri sau calcule și dacă jurnalele contabile sunt corecte;
înregistrarile atât din punct de vedere al alocării în timp cât și cronologic asigură independența exercițiilor;
gruparea tranzacțiilor pe conturi privind activele imobilizate, activele circulante, vânzări în numerar, vânzări pe credit comercial, s-a făcut corect.
Obiectivele urmărite din punct de vedere al soldurilor conturilor sunt:
se verifică existența la închiderea exercițiului a activelor, a datoriilor și a capitalurilor proprii;
în soldurile conturilor sent cuprinse numai sumele care trebuiau incluse fara alte înregistrari în plus;
toate activele și datoriile sunt ale entității audiate și nu a altor persoane;
toate elementele patrimoniale sunt reflectate în soldurile conturilor, fară omisiuni;
soldurile conturilor sunt corect evaluate, calculele sunt corecte, sunt în concordanță cu inventarierile, cu confirmările primite de la terți, cu evidențele operative și contabilitatea analitică;
alocarea, clasificarea, impunerea, pe conturi este corectă.
Auditorul, urmărește obiectivele referitoare la conținutul si prezentarea situațiilor/raportărilor financiare astfel:
nu sunt incluse în situațiile financiare active, datorii, capitaluri proprii care nu există în realitate sau care nu aparțin entității. Veniturile și cheltuielile provin din tranzacții și evenimente care trebuiau incluse;
nu s-au omis din situații financiare unele informații care trebuiau incluse;
nu s-au încălcat principiile contabilității cu ocazia întocmirii situațiilor financiare, dacă s-a respectat permanența metodei, intangibilitatea bilanțului, prudența, necompensarea, independența exercițiului;
evaluarea elementelor din situațiile contabile, privind costul istoric, valoarea realizabilă,valoarea recuperabilă,valoarea justă, s-a efectuat conform referențialului contabil identificat;
soldurile conturilor sunt grupate/clasificate pe elemente ale situațiilor financiare în mod adecvat. Informațiile suplimentare din notele explicative sunt complete, sunt descries într-un mod inteligibil și sunt correct combinate sau divizate;
Totodată se pot confirma ca și obiective ale auditului financiar credibilitatea, profesionalismul, calitatea serviciilor și încrederea dar pentru realizarea acestor obiective trebuie să se respecte următoarele principii:
a.Integritatea auditorilor;
b.Obiectivitatea;
c.Competența profesională și atenția cuvenită;
d.Confidențialitatea;
e.Conduita profesională;
f.Standardele tehnice.
Directiva privind auditul statutar se ocupa de calificarea și înregistrarea auditorilor statutari și a firmelor de audit și stabilea câteva principia la nivel înalt cu privire la etică și disciplină, și reprezintă ultimul cuvânt în materie de reglementare a profesiei în ceea ce-i privește pe auditori.
Ca și cadrul unic pentru profesia de auditor statutar din europa, implementarea directive contribuie la restaurarea credibilității conturilor auditate, prevenirea conflictelor de interese ale auditorilor și crește gradul de protecție al Uniunii cu privire la scandalurile financiare de tipul celui înregistrat la Enron.
Directiva vizează un grad înalt de armonizare a auditului statutar la nivel UE, precum și crearea unui sistem de supraveghere public pentru auditoria statutari.
Figura nr.1. Obiectivele Directivei 2006/43/CE
Etapele efectuării unui audit financiar, acțiunile întreprinse de către auditorul financiar în cadrul fiecărei etape în parte, informații suplimetare aferente fiecărei acțiuni în parte și diferite observații sunt prezentate in tabelul 2.
Validarea de către auditor a integrității patrimoniului are în vedere:
– ținerea corectă și la zi a contabilității;
– realizarea inventarierii patrimoniului, corecta valorificare a rezultatelor acesteia și
cuprinderea sa în bilanțul contabil;
– preluarea corectă în balanța de verificare a datelor din conturile sintetice și concordanța lor
cu conturile analitice;
– efectuarea corectă a tuturor operațiunilor legate de înregistrarea și modificarea capitalurilor
proprii;
– evaluarea corectă a patrimoniului conform Regulamentului de aplicare a Legii Contabilității
nr. 82/1991 și Cadrului general
– întocmirea bilanțului contabil pe baza balanței de verificare după inventariere.
Obiective Criterii
Figura nr .2. Obiectivele și criteriile auditului financiar contabil
( Sursa Biblioteca digitală ASE )
1.3. ISA- cadrul legislativ privind auditul financiar.
Standardele Internaționale de Audit (ISA) sunt standardele profesionale pentru efectuarea de audit financiar de informații financiare. Aceste standarde sunt emise de către Federația Internațională a Contabililor (IFAC), prin intermediul Consiliului pentru Standarde Internaționale de Audit și Asigurare (IAASB).
Standardele Internaționale de Audit (ISA) sunt utilizate în auditarea situațiilor financiare.
ISA se utilizează, de asemenea, adaptate conform necesităților, la auditarea altor informații și servicii conexe.
ISA conține principiile de bază și procedurile esențiale (identificate după fontul literei cu care sunt tipărite, și anume, caractere aldine), precum și recomandările aferente, sub forma materialelor explicative și a altor materiale. Principiile de bază și procedurile esențiale trebuie să fie interpretate în contextul materialelor explicative, și al altor materiale care oferă îndrumări privind modul de aplicare. Pentru înțelegerea și aplicarea principiilor de bază și a procedurilor esențiale, precum și a recomandărilor aferente trebuie să se ia în considerare întregul text al ISA, incluzându-se și materialele explicative și celelalte materiale conținute în
ISA, și nu doar textul tipărit cu caracter aldin.
În situații excepționale, un auditor financiar poate considera necesară abaterea de la ISA, cu scopul de a realiza mai eficient obiectivul unui audit financiar. Când apar astfel de situații, auditorul financiar trebuie să fie pregătit să justifice această abatere. ISA trebuie să se aplice doar aspectelor semnificative.
Scopul acestui Standard Internațional de Audit (ISA) este de a stabili reguli și de a oferi recomandări auditorilor externi atunci când aceștia iau în considerare rezultatele activității de audit intern. Acest ISA nu tratează situațiile în care persoanele din departamentele de audit intern oferă asistență auditorilor externi în efectuarea procedurilor de audit extern. Procedurile din acest ISA trebuie aplicate doar în cadrul activităților de audit intern care sunt relevante în procesul de auditare a situațiilor financiare.
Auditorul extern trebuie să ia în considerare activitățile specifice auditului intern și efectele acestora, dacă există, asupra procedurilor de audit extern.
„Auditul intern” înseamnă o activitate de evaluare în cadrul unei entități, activitate care reprezintă un serviciu efectuat în favoarea entității. Funcțiile sale includ, printre alte lucruri, examinarea, evaluarea și monitorizarea gradului de adecvare și eficienței sistemelor de contabilitate și de control intern.
Pentru că auditorul extern are responsabilitatea exclusivă pentru opinia de audit exprimată și pentru determinarea naturii, duratei și gradului de cuprindere a procedurilor de audit extern, anumite părți ale activității de audit intern pot fi utile auditorului extern.
Standardele Internaționale de Audit (ISA):
ISA 200 Obiective generale ale auditorului independent și desfășurarea unui audit în conformitate cu Standardele Internaționale de Audit
ISA 210 Convenirea asupra termenilor misiunilor de audit
ISA 220 Controlul calității pentru un audit al situațiilor financiare
ISA 230 Documentația de audit
ISA 240 Responsabilitățile auditorului privind frauda în cadrul unui audit al situațiilor financiare
ISA 250 Luarea în considerare a legii și reglementărilor într-un audit al situațiilor financiare
ISA 260 Comunicarea cu persoanele însărcinate cu guvernanța
ISA 265 Comunicarea deficienților în controlul intern către persoanele însărcinate cu guvernanța și către conducere
ISA 300 Planificarea unui audit al situațiilor financiare
ISA 315 Identificarea și evaluarea riscurilor de denaturare semnificativă prin înțelegerea entității și a mediului său
ISA 320 Pragul de semnificație în planificarea și desfășurarea unui audit
ISA 330 Răspunsul auditorului la riscurile evaluate
ISA 402 Considerații de audit aferente unei entități care utilizează o organizație prestatoare de servicii
ISA 450 Evaluarea denaturărilor identificate pe parcursul auditului
ISA 500 Probe de audit
ISA 501 Probe de audit – considerații specifice pentru elementele selectate
ISA 505 Confirmări externe
ISA 510 Misiuni de audit inițiale – solduri inițiale
ISA 520 Proceduri analitice
ISA 530 Eșantionarea în audit
ISA 540 Auditarea estimărilor contabile, inclusiv a estimărilor contabile la valoarea justă și a prezentărilor aferente
ISA 550 Părți afiliate
ISA 560 Evenimente ulterioare
ISA 570 Principiul continuității activității
ISA 580 Declarații scrise
ISA 600 Considerente speciale – auditul situațiilor financiare ale grupului (inclusiv activitatea auditorilor componentelor)
ISA 610 Utilizarea activității auditorilor interni
ISA 620 Utilizarea activității unui expert din partea auditorului
ISA 700 Formarea unei opinii și raportarea cu privire la situațiile financiare
ISA 705 Modificări ale opiniei raportului auditorului independent
ISA 706 Paragrafele de observații și paragrafele explicative din raportul auditorului independent
ISA 710 Informații comparative – cifre corespondente și situații financiare comparative
ISA 720 Responsabilitățile auditorului cu privire la alte informații din documentele care conțin situații financiare auditate
ISA 800 Considerente speciale – auditul situațiilor financiare întocmit în conformitate cu cadrele generale cu scop special
ISA 805 Considerente speciale – audituri ale componentelor individuale ale situațiilor financiare, elementelor specifice, conturi sau aspecte ale situațiilor financiare
ISA 810 Misiuni de raportare cu privire la situații financiare simplificate.
ISA-urile sunt scrise în contextual auditării situațiilor financiare de către un auditor. Ele trebuie adaptate în funcție de necesitatea în situațiile în care sunt aplicate pentru auditarea altor informații financiare istorice.
Responsabilitățile auditorului ar putea să difere de acelea stabilite prin ISA-uri. În consecință, în timp ce auditorul ar putea regăsi în ISA aspect utile în asemenea circumstanțe, este responsabilitatea auditorului să asigure conformitatea cu toate obligațiile legale, de reglementare sau profesionale relevante.
Scopul unui audit este să îmbunătățeasca gradul de încredere al utilizatorilor vzați ai situațiilor financiare.Acest lucru este obținut prin exprimarea uneii opinii de către auditor cu privire la faptul dacă situațiile financiare sunt pregătite sub toate aspectele semnificative în conformitate cu cadrul general de raportare financiară aplicabil. În cazul majorității cadrelor de raportare generale, opinia se referă la faptul dacă situațiile financiare sunt prezentate în mod corect, sub toate aspectele semnificative, sau oferă o imagine fidelă si corectă în conformitate cu cadrul general de raportare. Un audit efectuat în conformitate cu ISA si dispoziții etice relevante permite auditorului să își formeze acea opinie.
Situațiile financiare supuse auditării sunt acelea aparținând entității, pregătite de către conducerea entității sub supravegherea persoanelor însărcinate cu guvernanța.
Ca bază pentru opinia auditorului, ISA-urile cer ca auditorul să obțină o asigurare rezonabilă în legătură cu faptul că situațiile financiare ca întreg nu conțin denaturări semnificative fie ele
datorate fraudei sau erorii. Asigurarea rezonabilă reprezintă un nivel de asigurare ridicat. Ea se obține atunci când auditorul a obținut suficiente probe adecvate de audit pentru a reduce riscurile de audit la un nivel acceptabil de scăzut (de exemplu, riscul ca auditorul să exprime o opinie neadecvată atunci când situațiile financiare sunt denaturate semnificativ). Totuși, asigurarea rezonabilă nu reprezintă un nivel absolut de asigurare, pentru că există limitări inerente ale unui audit care rezultă în majoritatea probelor de audit pe baza cărora auditorul trage concluzii și își bazează opinia auditorului ca fiind mai degrabă convingătoare decât concludentă.
Conceptul de prag de semnificație aplicat de către auditor atât în planificarea și efectuarea auditului cât și în evaluarea efectului denaturărilor identificate asupra auditului și a erorilor necorectate, dacă este cazul, asupra situațiilor financiare. În general, denaturările, inclusiv omisiunile, sunt considerate a fi semnificative dacă, în mod individual sau în totalitate, ele ar putea să genereze o așteptare rezonabilă cum că ar putea să influențeze deciziile economice ale utilizatorilor luate în baza situațiilor financiare. Judecățile cu privire la pragul de semnificție sunt afectate de percepția auditorului cu privire la nevoile de informare ale utilizatorilor în legătură cu situațiile financiare și în legătură cu mărimea sau natura unei denaturări sau o combinație a celor două. Opinia auditorului se referă la situațiile financiare ca întreg și ca urmare auditorul nu este responsabil pentru detectarea denaturărilor care nu sunt semnificative la nivelul situațiilor financiare ca întreg.
ISA-urile conțin obiective, cerințe și aplicații și alte material explicative care sunt proiectate pentru a-l susține pe auditor în obținerea unei asigurări rezonabile.
ISA-urile solicit ca auditorul să exrcite raționamentul professional și să își păstreze scepticismul professional planificării și efectuării auditului și printre altele:
Să identifice și să evalueze riscurile de denaturare semnificativă, fie ele datorate fraudei sau erorii, pe baza înțelegerii entității și a mediului său, inclusiv controlul intern al entității.
Să obțină suficiente probe de audit adecvate cu privire la faptul dacă denaturările semnificative există, prin proiectarea și implementarea unor răspunsuri adecvate la riscurile evaluate.
Să își formeze o opinie cu privire la situațiile financiare bazată pe concluziile trase în baza probelor de audit obținute.
Forma opiniei exprimate de către auditor va depinde de cadrul general de raportare financiară aplicabil și orice alte legi sau reglementări aplicabile.
În efectuarea unui audit al situațiilor financiare, obiectivele generale ale auditorului sunt:
a) Să obțină asigurări rezonabile cu privire la măsura în care situațiile financiare ca întreg nu conțin denaturări semnificative, fie ele ca urmare a fraudei sau erorii, permițând astfel auditorului să exprime o opinie cu privire la măsura în care situațiile financiare sunt pregătite, din toate punctele de vedere semnificative, în conformitate cu cadrul general de raportare financiară aplicabil; și
b) Să raporteze cu privire la situațiile financiare și să comunice așa cum cer ISA-urile, în conformitate cu identificările auditorului.
În toate situațiile, atunci când asigurarea rezonabilă nu poate fi obținută, iar o opinie modificată în raportul auditorului nu este suficientă în circumstanțele date în scopul raportării către utilizatorii vizați ai situațiilor financiare, ISA-urile cer ca auditorul să anunțe imposibilitatea exprimării unei opinii sau să se retragă (sau să demisioneze) din misiune, acolo unde retragerea este permisă de legea sau reglementările aplicabile.
Auditorul trebuie să se conformeze dispozițiilor etice relevante, inclusiv celor referitoare la independență, în legătură cu misiunile de auditare a situațiilor financiare.
Pentru efectuarea unui audit în conformitate cu ISA-urile este necesară respectarea ISA-urilor relevante pentru audit.
Auditorul trebuie să se conformeze tuturor ISA-urilor relevante pentru audit. Un ISA este relevant pentru audit când acesta este în vigoare, iar circumstanțele la care ISA se adresează există.
Auditorul trebuie să dispună de o înțelegere a întregului text al unui ISA, inclusiv a modului de aplicare a acestuia și altor materiale explicative necesare pentru a îi înțelege obiectivele și a îi aplica dispozițiile în mod adecvat.
În raportul auditorului, auditorul nu trebuie să declare conformitatea cu ISA decât în cazul în care a respectat dispozițiile prezentului ISA și a tuturor celorlalte ISA relevante pentru audit.
Pentru a atinge obiectivele generale ale auditorului, auditorul trebuie să utilizeze obiectivele declarate în ISA-urile relevante pentru planificarea și efectuarea auditului, având în vedere interdependența dintre ISA-uri, pentru a:
(a) Determina măsura în care este necesară efectuarea oricăror alte proceduri în plus față de cele impuse de ISA-uri, pentru a atinge obiectivele declarate în ISA-uri; și
(b) Evalua măsura în care au fost obținute suficiente probe de audit adecvate
Sub rezerva prevederilor in situații excepționale, auditorul trebuie să se conformeze fiecărei dispoziții a unui ISA, exceptând situația în care, date fiind circumstanțele auditului:
(a) Întregul ISA nu este relevant; sau
(b) Dispoziția nu este relevantă pentru că este afectată de o condiție iar condiția nu există.
În situații excepționale, auditorul va putea considera necesar să se abată de la dispozițiile relevante dintr-un ISA. În asemenea circumstanțe, auditorul trebuie să efectueze proceduri de audit alternative pentru a atinge scopul dispoziției. Necesitatea ca auditorul să se abată de la o dispoziție relevantă se așteaptă să apară doar acolo unde dispoziție este dată pentru ca o procedură specifică să fie realizată, iar în circumstanțele specifice auditului acea procedură ar fi ineficace în atingerea scopului dispoziției.
Dacă un obiectiv dintr-un ISA relevant nu poate fi atins, auditorul trebuie să evalueze măsura în care acest fapt îl împiedică să își atingă obiectivele sale generale de auditor, fiind necesar astfel ca acesta să își modifice opinia în conformitate cu ISA-urile sau să se retragă din misiune (acolo unde retragerea este permisă de legea sau reglementările aplicabile). Incapacitatea de a atinge un obiectiv reprezintă o problemă importantă care necesită documentare în conformitate ISA 230.
În cazul domeniului de aplicare a unui audit, opinia auditorului cu privire la situațiile financiare tratează măsura în care situațiile financiare sunt pregătite, sub toate aspectele semnificative, în conformitate cu cadrul general de raportare financiară aplicabil. O asemenea opinie este comună pentru toate auditurile situațiilor financiare. Opinia auditorului așadar nu asigură, de exemplu, viabilitatea în viitor a entității și nici eficiența sau eficacitatea cu care conducerea a organizat activitățile entității. În anumite jurisdicții, totuși, legile sau reglementările aplicabile ar putea solicita ca auditorii să ofere opinii cu privire la alte aspecte specifice, cum ar fi eficacitatea controlului intern, sau consecvența dintre un raport separat al conducerii și situațiile financiare.
Intocmirea situațiilor financiare, prin lege, pot stabili responsabilitățile conducerii, iar acolo unde este cazul, a persoanelor însărcinate cu guvernanța în legătură cu raportarea financiară. Totuși, întinderea acestor responsabilități, sau modul în care acestea sunt descrise ar putea să difere de la o jurisdicție la alta. În ciuda acestor diferențe, un audit în conformitate cu ISA-uri este efectuat pe baza premizei că aceștia au responsabilitatea ca pentru pregătirea situațiilor financiare în conformitate cu cadrul general de raportare financiară aplicabil, incluzând acolo unde este cazul prezentarea lor fidelă și totodată pentru un control intern de o asemenea natură pe care cei responsabili îl consideră necesar pentru a permite pregătirea unor situații financiare care să nu conțină denaturări semnificative, fie ele datorate fraudei, fie erorii.
Pentru pregătirea situațiilor financiare și pentru un audit în conformitate cu ISA, cei responsabili, trebuie să ofere auditorului acces la toate informațiile considerate a fi relevante cum ar fi înregistrări, documentație și alte aspecte, să ofere informații adiționale pe care auditorul le-ar putea solicita conducerii și, acolo unde este cazul, persoanelor însărcinate cu guvernanța în scopul auditării și acces nerestricționat la persoanele din cadrul entității de la care auditorul consideră necesar să obțină probe de audit.
Pregătirea situațiilor financiare de către conducere și, acolo unde este cazul de persoanele însărcinate cu guvernanța necesită identificarea cadrului general de raportare financiară aplicabil în contextul oricăror legi sau reglementări relevante, pregătirea situațiilor financiare în conformitate cu acel cadru general includerea unei descrieri adecvate a acelui cadru general în situațiile financiare. Pregătirea situațiilor financiare cere conducerii exercitarea unui raționament profesional în efectuarea de estimări contabile care sunt rezonabile în circumstanțele date, precum și selectarea și aplicarea politicilor contabile adecvate. Aceste raționamente sunt efectuate în contextul cadrului general de raportare financiară aplicabil.
Anumite cadre de raportare financiară sunt cadre de prezentare fidelă, în timp ce restul sunt cadre de conformitate. Cadrele de raportare financiară care conțin în principal standardele de raportare financiară stabilite de o organizație care este autorizată sau recunoscută pentru a promulga standarde care să fie folosite de entități pentru pregătirea situațiilor financiare cu scop general sunt adesea proiectate pentru a oferi o prezentare fidelă, de exemplu Standardele internaționale de raportare financiară (IFRS-uri) emise de către Consiliul pentru standarde internaționale de contabilitate (IASB). Dispozițiile cadrului general de raportare financiară aplicabil determină de asemenea ce anume reprezintă un set complet de situații financiare. În cazul în care există mai multe cadre, se intenționează ca situațiile financiare să ofere informații cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxul de numerar al unei entități. Pentru asemenea cadre, un set complet de situații financiare ar include un bilanț, o declarație privind veniturile, o declarație privind variația capitalurilor, o situație privind fluxurile de numerar și notele explicative legate de acestea. Pentru alte cadre de raportare financiară un singur set de situații financiare și notele explicative la acestea ar putea constitui un set complet de situații financiare.
ISA 210 stabilește dispozițiile și oferă îndrumare în determinarea gradului de acceptare a cadrului general de raportare financiară aplicabil .
ISA 800 se referă la anumite considerații cu privire la situațiile în care situațiile financiare sunt pregătite în conformitate cu un cadru general cu scop special.
Datorită semnificației premizei în efectuarea un audit, auditorul va trebui să obțină acceptul conducerii și, acolo unde este cazul, a persoanelor însărcinate cu guvernanța în legătură cu faptul că aceștia recunosc și înțeleg că au responsabilități stabilite, ca o condiție primară pentru acceptarea misiunii de audit.
Opinia exprimată de auditor se referă la măsura în care situațiile financiare sunt întocmite, din toate punctele de vedere semnificative, în conformitate cu cadrul general de raportare financiară aplicabil. Forma opiniei auditorului, totuși, va depinde de cadrul general de raportare financiară și de orice alte legi sau reglementări aplicabile. Majoritatea dispozițiilor cadrelor de raportare financiară includ dispoziții legate de prezentarea situațiilor financiare ; pentru asemenea cadre, pregătirea situațiilor financiare în conformitate cu cadrul general de raportare financiară aplicabil include și prezentarea.
Auditorul este supus anumitor dispozițți etice, inclusiv cele care se referă la independență, legate de misiunile de audit a situațiilor financiare. Cerințele etice relevante conțin adesea părțile A și B din Codul etic al profesioniștilor contabili (Codul IFAC) legate de auditul unor situații financiare împreună cu dispozițiile naționale care sunt mai restrictive.
Partea A al codului IFAC stabilește principiile fundamentale ale eticii profesionale relevante pentru auditor atunci când efectuează un audit al situațiilor financiare și oferă cadrul general conceptual pentru aplicarea acelor principii. Principiile fundamentale pe care auditorul trebuie să le respecte conform Codului IFAC sunt:
Integritatea;
Obiectivitatea;
Competența profesională și atenția cuvenită;
Confidențialitatea; și
Comportamentul profesional.
Partea B a Codului IFAC ilustrează modul în care cadrul general conceptual trebuie aplicat în situații specifice.
În cazul auditorului, scepticismul profesional include acordarea atenției cu privire la probe de audit care contrazic alte probe de audit obținute, informații care pun la îndoială fiabilitatea documentelor și răspunsurile la intervievări care vor fi folosite ca dovezi de audit, condiții care ar putea indica o posibilă fraudă, circumstanțe care sugerează nevoia efectuării de proceduri de audit adiționale față de cele impuse de ISA-uri.
Menținerea scepticismului profesional pe parcursul auditului este necesară dacă auditorul trebuie, de exemplu să reducă riscul privind omiterea unor circumstanțe neobișnuite, generalizarea în momentul în care trage concluziile din observațiile de audit, folosirea unor prezumții necorespunzătoare în determinarea naturii, momentului și întinderii procedurilor de audit și în evaluarea rezultatelor acestora.
Raționamentul profesional este esențial pentru efectuarea unui audit adecvat. Acest lucru se datorează faptului că interpretarea cerințelor etice relevante și a ISA-urilor și luarea deciziilor necesare pe parcursul auditului în cunoștință de cauză nu se pot realiza fără aplicarea cunoștințelor relevante și experienței cu privire la fapte și circumstanțe. Raționamentul profesional este necesar în special în legătură cu decizii legate de:
Pragul de semnificație și riscul de audit,
Natura, momentul și întinderea procedurilor de audit folosite pentru a îndeplini dispozițiile ISA-urilor și a strânge probe de audit,
Evaluarea măsurii în care au fost obținute suficiente probe de audit adecvate, și a măsurii în care mai trebuie făcut ceva pentru a atinge obiectivele ISA-urilor și prin acestea, obiectivele generale ale auditorului,
Evaluarea raționamentelor conducerii în aplicarea cadrului general de raportare financiară aplicabil,
Tragerea de concluzii pe baza probelor de audit obținute, de exemplu evaluarea gradului de rezonabilitate a estimărilor făcute de către management în pregătirea situațiilor financiare.
CAPITOLUL 2: ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND
AUDITUL FINANCIAR LA SOCIETĂȚILE BANCARE
2.1. Auditul situațiilor financiare la entitățile bancare.
Aspectele privind activitatea de audit al situațiilor financiare individuale și consolidate sunt reglementate, în România, de mai multe acte normative, prevederile acestora completându-se odată cu transpunerea în legislația națională a Directivei 2006/43/CE1.
Principalele acte normative emise în acest sens sunt Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, republicată, cu modificările ulterioare, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2008 privind auditul statutar al situațiilor financiare anuale și al situațiilor financiare anuale consolidate, cu modificările și completările ulterioare.
Datorită importanței auditului financiar, instituțiile cu atribuții de reglementare și supraveghere în domeniul contabilității au cuprins în legislația specifică unele prevederi referitoare la auditul financiar. De asemenea, în legislația contabilă emisă de Ministerul Finanțelor Publice există prevederi referitoare la auditul situațiilor financiare anuale.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului – cuprinde prevederi referitoare la auditorul care efectuează audit la instituțiile de credit. Astfel, la art. 155, 156, 157, 158, 218 și 219 din ordonanța menționată, se prevăd următoarele:
auditorii financiari ai instituțiilor de credit trebuie să fie aprobați de Banca Națională a României;
Banca Națională a României poate respinge numirea unui auditor financiar dacă apreciază că acesta nu dispune de experiență și/sau independență adecvate pentru îndeplinirea sarcinilor specifice sau dacă există constatări potrivit cărora acesta nu a respectat cerințele de conduită etică și profesională specifice;
instituțiile de credit au obligația să înlocuiască periodic auditorul financiar sau să solicite auditoru-lui financiar înlocuirea periodică a coordonatorului echipei care realizează auditul financiar, conform cerințelor Băncii Naționale a României;
auditorul financiar al unei instituții de credit trebuie să informeze Banca Națională a României de îndată ce, în exercitarea atribuțiilor sale, a luat cunoștință despre orice fapt sau decizie în legătură cu instituția de credit care:
reprezintă o încălcare semnificativă a legii și/sau a reglementărilor ori a altor acte emise în aplicarea acesteia, prin care sunt stabilite condițiile de autorizare sau cerințe privind desfășurarea activității;
este de natură să afecteze capacitatea instituției de credit de a funcționa în continuare;
poate conduce la un refuz din partea auditorului financiar de a-și exprima opinia asupra situațiilor financiare sau la exprimarea de către acesta a unei opinii cu rezerve;
la solicitarea Băncii Naționale a României, auditorul financiar al instituției de credit are obligația să furnizeze orice detalii, clarificări, explicații legate de activitatea de audit financiar desfășurată;
obligațiile prevăzute în actul normativ revin auditorului financiar al instituției de credit și în situația în care exercită sarcini specifice într-o entitate care are legături strânse decurgând dintr-o relație de con-trol cu instituția de credit;
îndeplinirea cu bună-credință de către auditorul financiar a obligației de a informa Banca Naționa-lă a României nu constituie o încălcare a obligației de păstrare a secretului profesional, care revine aces-tuia potrivit legii sau clauzelor contractuale, și nu poate atrage răspunderea de orice natură a acestuia;
Banca Națională a României are acces la orice documente întocmite de auditorii financiari pe parcursul acțiunii de audit;
Banca Națională a României poate retrage aprobarea acordată unui auditor financiar, în situația în care acesta nu își îndeplinește în mod corespunzător atribuțiile prevăzute de lege sau nu respectă cerințele de conduită etică și profesională specifice;
Banca Națională a României poate emite reglementări specifice cu privire la relația auditor finan-ciar – autoritate competentă;
Banca Națională a României poate să schimbe informații cu auditorii financiari, din România și din celelalte state membre, ai instituțiilor de credit și ai altor instituții financiare;
autoritățile, organismele și auditorii financiari din România, prevăzuți în actul normativ, pot să schimbe informații cu autorități competente din celelalte state membre;
schimbul de informații are în vedere exercitarea atribuțiilor de supraveghere ale Băncii Naționale a României, ale autorităților competente din alte state membre și ale autorităților, organismelor și auditorilor financiari;
informațiile primite de autoritățile, organismele și auditorii financiari din România sunt supuse cerințelor referitoare la secretul profesional;
Banca Națională a României schimbă informații cu autoritățile, organismele și auditorii financiari din alte state membre, numai dacă informațiile primite de respectivele autorități, organisme sau de audi-torii financiari sunt supuse unor cerințe de păstrare a secretului profesional similare celor prevăzute de ordonanță;
Banca Națională a României poate schimba informații cu autorități din România sau din alte state membre, responsabile cu supravegherea auditorilor financiari ai instituțiilor de credit, ai firmelor de inves-tiții, ai societăților de asigurare și ai altor instituții financiare.
De la 1 ianuarie 2015 a intrat în vigoare OMFP nr.1802/20014, care aprobă reglementările contabile conforme cu Directiva nr 34/2013 privind contabilitatea ca act de referință în conducerea contabilității și întocmirea situațiilor financiare anuale.
Situațiile financiare anuale, respectiv Exercițiul financiar, reprezintă perioada penru care trebuie întocmite situațiile financiare anuale, și de regulă, coincide cu anul calendaristic, durata exercițiului financiar fiind de 12 luni, Exercițiul financiar poate fi diferit de anul calendaristic.
Persoanele juridice au obligația să întocmeasca situații financiare anuale, inclusiv în situația fuziunii, divizării sau încetării activității acestora, în condițiile legii.
Ministerul Finanțelor Publice poate stabili întocmirea și depunerea situațiilor financiare și la alte perioade decât anual, în cadrul excercițiului financiar.
Pentru persoanele juridice care aplică reglementări contabile conforme cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară, situațiile financiare anuale se compun din bilanț, cont de profit și pierdere, situația modificărilor capitalului propriu, situația fluxurilor de trezorerie, politici contabile și note explicative.
Persoanele juridice care nu îndeplinesc criteriile stabilite pentru aplicarea reglementărilor prevăzute mai sus aplică reglementări contabile conforme cu directivele europene și întocmesc situații financiare anuale, care se compun din bilanț, cont de profit și pierdere, politici contabile și note explicative.
Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial situațiile financiare anuale se compun din bilanț, contul rezultatului exercițiului, politici contabile și note explicative. Situațiile financiare anuale constituie un tot unitar și sunt însoțite de raportul administratorilor.
Pentru sucursalele din Romania ale instituțiilor de credit si ale altor instituții financiare cu sediul în străinatate, instituțiile prevazute la art. 4 alin. (2) stabilesc conținutul situațiilor financiare anuale care trebuie publicate de aceste sucursale. Instituțiile respective stabilesc și cerințele referitoare la informațiile privind activitatea proprie a sucursalelor, care trebuie publicate de sucursalele respective în situația în care acestea nu sunt obligate să publice situații financiare anuale referitoare la activitatea proprie.
Situațiile financiare anuale consolidate constituie un tot unitar. Acestea cuprind bilanțul consolidat, contul de profit și pierdere consolidat, precum și celelalte componente, respectiv informații referitoare la activitatea grupului, potrivit reglementărilor contabile aplicabile, politici contabile și note explicative la situațiile financiare anuale consolidate, și vor fi făcute publice împreuna cu situațiile financiare anuale individuale ale societății-mama.
Din punct de vedere al rolului și importanței situațiilor financiare anuale, acestea trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței, modificării capitalurilor proprii și fluxurilor de trezorerie ale entității pentru respectivul exercițiu financiar.
Situatiile financiare sunt o reprezentare financiara structurată a poziției financiare a unei entitate si a tranzacțiilor efectuate de aceasta. Obiectivul situațiilor financiare generale este de a oferi informații despre poziția financiară, performanța și fluxurile de numerar ale unei entități, utile pentru o gamă largă de utilizatori în luarea deciziilor economice. Situațiile financiare prezintă, de asemenea, rezultatele gestiunii resurselor încredințate conducerii entităților. Pentru a atinge acest obiectiv, situațiile financiare oferă informații despre:
activele controlate de entitate;
datoriile entitătii;
capitalurile proprii, ca interes rezidual al proprietarilor în activele controlate de entitate;
veniturile și cheltuielile, inclusiv câștigurile și pierderile, rezultatul net al entității și, într-o accepție mai largă, performanța sa economică, redate prin reflectarea evoluției capitalurilor proprii (activului net), evoluție din care sunt excluse efectele operațiilor efectuate de entitate direct cu proprietarii săi;
fluxurile de trezorerie trecute , ce se pot constitui în bază pentru determinarea fluxurilor de trezorerie viitoare .
Aceste informații, împreună cu alte informații din notele la situațiile financiare, ajută utilizatorii la estimarea viitoarelor fluxuri de numerar ale entității și, în special, a momentului și gradului de certitudine a generării numerarului și echivalentelor de numerar.
BNR, în calitate de autoritate de supraveghere, stabilește dacă entitatea bancară este viabilă, dacă respectă cerințele de reglementare și dacă este „sănătoasă” și aptă să-și îndeplinească angajamentele finentității bancare pot periclita, sau nu, siguranța sistemului bancar per ansamblu.
În cadrul institutiilor de credit auditarea situațiilor financiare trebuie să cuprindă situația poziției financiare la finele execrcițiului financiar, contul și pierdere, situația rezultatului global, situațtia modificărilor capitalului propriu și situația fluxurilor de trezorerie pentru exercițiul financiar încheiat și un sumar al politicilor contabile semnificative și alte note explicative , după caz.
Responsabilitatea conducerii pentru situațiile financiare revine conducerii entității bancare, atât pentru întocmirea și prezentarea fidelă a acestor situații in conformitate cu IFRS adoptate de Uniunea Europeană si Ordinul BNR nr.27/2010 cât și pentru acel control intern pe care conducerea îl cdonsideră necesar pentru apermite întocmirea situațiilor financiare care sunt lipsite de denaturări semnificative, cauzate fie de fraudă, fie de eroare.
Auditarea situațiilor financiare a apărut datorită nevoii pe care o au utilizatorii externi de a
se baza pe și de a avea încredere în aceste situații.
Rolul auditorului, în special al auditorului extern, este în principal acela de a spori încrederea
utilizatorului în informația contabilă, de a aduce un plus de siguranță faptului că informația
contabilă a fost obținută, tratată și prezentată în conformitate cu standardele și principiile contabile acceptate.
Auditul poate releva prezența unor greșeli sau a unei fraude, dar aceste elemente sunt
trăsături secundare, ce apar în urma unei activități normale de audit. Acesta implică în general, acțiuni de verificare și control a activității entității bancare și certificarea în final a corectitudinii, sub toate aspectele semnificative, a cifrelor înscrise în documentele financiar-contabile finale.
Responsabilitatea din punct de vedere al auditorului este ca în baza auditului efectuat să exprime o opinie asupra situațiilor financiare, să efectueze auditul conform Standardelor de audit adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România, respectându-se cerințele etice, iar prin planificarea și efectuarea auditului să se obțină o asigurare rezonabilă că situațiile financiare nu conțin erori semnificative.
Audit-ul constă în efectuarea de proceduri pentru obținerea probelor de audit cu privire la sumele și informațiile prezentate în situațiile financiare. Procedurile selectate depind de raționamentul profesional al auditorului, incluzând evaluarea riscurilor de denaturare semnificativă a situațiilor financiare ale entității bancare.
Auditorii externi caută să asigure că situațiile financiare oferă o imagine fidelă a condiției
reale a entității bancare. În plus, auditorii externi sunt solicitați să evalueze dacă managementul îndeplinește sau nu, obiectivele stabilite de consiliu și să constate dacă managementul expune, sau nu, capitalul entității bancare la riscuri exagerate. Entităților bancare li se cere, de obicei, să treacă printr-un audit extern care implică cel puțin situațiile financiare de la sfârșitul exercițiului financiar.
O evaluare credibilă a situației financiare a unei entități bancare solicită analiștii și supraveghetorii, întrucât multe active bancare sunt nelichide și nu posedă o valoare de piață determinată obiectiv.
Noile instrumente financiare fac și mai dificilă evaluarea activului net al entităților bancare și altor instrumente financiare într-o manieră oportună.
Dorința de a ascunde informații, în special cele care reflectă rezultate slabe, poate să se transforme de cele mai multe ori într-o lipsă de transparență, care este evidențiată chiar și în
economiile cu sisteme bancare avansate.
Cerințele de prezentare a informațiilor financiare se concentrează, de regulă, pe publicarea de informații cantitative și calitative în raportul financiar anual al unei entități bancare, întocmit pe o bază consolidată.
Formatul de prezentare obligă la un set de situații financiare complet auditate.
Riscul ca informațiile prezentate să nu fie corecte reprezintă riscul informațional asumat de
întreprindere. El reflectă probabilitatea ca informațiile pe care s-a bazat estimarea riscului economic să nu fie exacte. Auditul nu are nici o influență asupra riscului economic, însă poate avea un impact semnificativ asupra riscului informațional. Astfel, prin sporirea credibilității informațiilor financiar-contabile, auditul reduce într-o măsură semnificativă „riscul informației” pentru utilizatorii situațiilor financiare. S-a constatat că pentru instituțiile mai mari, este mai practic să se suporte cheltuielile privind reducerea riscului informațional, decât pentru cele mici, fapt care poate fi realizat fie prin verificarea informațiilor la sursă fie prin auditarea situațiilor financiare.
Informațiile auditate sunt utilizate în procesul decizional, pornindu-se de la ipoteza că aceste informații sunt rezonabil de complexe, exacte și nepărtinitoare.
De obicei, managementul angajează un auditor, care va asigura utilizatorii că situațiile financiare sunt fiabile. Astfel, rolul auditorului independent este de a asigura calitatea informațiilor de natură contabilă, în vederea prevenirii distorsionării informației.
Reducerea riscului informațional reduce prin urmare și prima de risc pe care investitorii o
pot pretinde. Astfel, auditul situațiilor financiare ale unei companii aduce, în ultimă instanță, la diminuarea costurilor totale ale acesteia, promovând o mai bună alocare a resurselor pe ansamblul economiei.
Deși nu există o rețetă universal valabilă care, odată aplicată, să asigure un audit complet și
un rezultat garantat, el servește drept control asupra calității informațiilor, deoarece:
• furnizează o verificare independentă a informațiilor contabile în conformitate cu criteriile
prestabilite care sunt de presupus că reflectă dorințele și nevoile utilizatorului.
• motivează preparatorul informației să își conducă procesul contabil pe care îl are sub control de o manieră care să fie în conformitate cu criteriile utilizatorului, deoarece acesta știe că eforturile sale vor constitui obiectul unei revizuiri de specialitate independente.
În cazul în care până la urmă se constată că situațiile financiare sunt incorecte, auditorul
poate fi dat în judecată atât de utilizatorii informațiilor cât și de managerii care l-au angajat. Fără îndoială, auditorii poartă o mare răspundere juridică semnificativă privind munca pe care oprestează.
Entitățile bancare, prin legea bancară în vigoare, sunt obligate să apeleze la un auditor extern-o societate de expertiză contabilă autorizată în condițiile legii să desfășoare activitate în România – care va acorda asistență de specialitate, va certifica situațiile financiare finale și va
informa BNR cu privire la orice act fraudulos. Instituția de credit va numi auditorul independent și va avea obligația de a publica situațiile financiare consolidate împreună cu opinia auditorului independent.
Consiliile de Administrație ale băncilor vor contracta servicii de audit financiar cu auditorii
financiari, membri ai Camerei Auditorilor Financiari din România (CAFR) sau societății
internaționale de audit financiar agreate de CAFR.
Auditul bancar intern este activitatea de audit organizată în interiorul unei instituții de credit,
ca o componentă a activității de monitorizare a sistemului de control intern și a evaluării gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii în funcție de riscurile la care băncile sunt expuse, în vederea asigurării unei evaluări independente a adecvării politicilor și procedurilor stabilite și a modului în care acestea sunt respectate.
Auditul intern trebuie să acopere activitățile desfășurate de bancă, atât la nivelul direcțiilor
generale, direcțiilor de specialitate și compartimentelor funcționale din cadrul centralei băncii
respective, cât și la nivelul unităților teritoriale, având ca obiect sprijinirea conducerii centrale și a unităților teritoriale în vederea adaptării celor mai adecvate măsuri în activitatea proprie, în raporturile cu BNR, cu acționarii și clienții entității bancare.
Instituțiile de credit își vor organiza activitatea de audit intern în cadrul unor angajamente de
asigurare sau, după caz, prin furnizarea unor servicii de consultanță, potrivit statutului auditului intern.
Auditul intern poate utiliza, în funcție de obiectivul urmărit, una din următoarele forme,
specifice unui angajament de asigurare: auditul financiar (ce are în vedere verificarea credibilității sistemului contabil și informatic și a situațiilor financiare anuale), auditul de conformitate (ce are ca obiectiv verificarea conformității cu legile, reglementările, politicile și procedurile), auditul operațional (ce are ca obiectiv verificarea calității și adecvării sistemelor și procedurilor, analiza critică a structurii organizatorice, evaluarea adecvării metodelor și resurselor în raport cu obiectivele stabilite) și audit al conducerii (ce are ca obiectiv evaluarea din punct de vedere calitativ a modului în care este exercitată funcția de conducere pentru îndeplinirea obiectivelor băncii).
În limita statutului, auditului intern i se pot oferi următoarele tipuri de servicii de consultanță:
• angajamente oficiale de consultanță – planificate și formalizate într-un document scris;
• angajamente neoficiale de consultanță – activități de rutină, cum ar fi: participarea la comitete permanente, proiecte pe durată limitată, întruniri ad-hoc și schimb de informații;
• angajamente speciale de consultanță – participări la fuziuni și achiziții;
• angajamente de consultanță pentru cazuri deosebite – participarea într-o echipă stabilită pentru redresarea sau menținerea activităților după un dezastru sau alt eveniment extraordinar sau întro echipă desemnată să acorde sprijin temporar pentru îndeplinirea unei cerințe speciale.
Activitatea de audit bancar intern este organizată la nivel de centrală bancară, de către Comitetul de Audit. Comitetul de Audit este format din trei membri ai Consiliului de Administrație care nu fac parte din Comitetul de Direcție. Comitetul de Audit se întrunește cel puțin o dată pe semestru. După fiecare ședință, președintele Comitetului de Audit va redacta un raport care va cuprinde concluziile controlului efectuat de Comitetul de Audit și care va fi transmis Consiliului de Administrație pentru informare.
Principalele atribuții ale Comitetului de audit sunt:
• analizează, independent de conducerea instituției de credit, pertinența metodelor contabile și a procedurilor interne de colectare a informațiilor;
• evaluează calitatea auditului și a controlului intern, în special cu privire la măsurarea, supravegherea și controlul riscurilor și propune, dacă este cazul, măsurile care ar trebui luate;
• analizează alte aspecte specifice indicate de către Consiliul de Administrație;
• încurajarea comunicării între membrii Consiliului de Administrație, conducătorii băncii, auditul intern, auditorul financiar al băncii și BNR;
• asigurarea relației cu auditorul financiar al băncii, în sensul primirii planului de audit al acestuia și analizării constatărilor și recomandărilor acesteia, precum și ale altor organe de supraveghere și control din afara băncii.
Activitatea de audit intern și cel extern poate fi identică sau complementară. În cazul
intervențiilor identice, se face recurs la audit extern cum ar fi: lipsa de disponibilitate a auditorului intern sau din rațiuni tehnice, atunci când auditul intern nu stăpânește un anumit domeniu. În ceea ce privește intervențiile complementare, intervenția auditului extern vine în completarea lucrărilor realizate de auditul intern și este în special cazul intervențiilor de audit financiar, pentru certificarea situațiilor financiare. În nici un caz auditul extern nu trebuie interpretat ca o denigrare a auditului intern de către conducerea entitații bancare. Din acest motiv, este preferabil și natural să se stabilească relații de colaborare între echipa de audit intern și cea de audit extern, în scopul de a optimiza costurile și timpii de intervenție. De aceea, pentru a-și completa imaginea asupra entității bancare și a-și formula o opinie riguroasă, auditorul extern se va baza pe concluziile formulate de departamentul de audit intern, concentrându-și atenția în continuare asupra evaluării sistemelor de control intern concepute pentru a asigura acuratețea înregistrărilor contabile și a securității activelor.
Acest gen de cooperare este aplicabilă și organelor de control ale autorității de supraveghere,
întrucât acestea se pot baza pe lucrările auditului intern pentru a determina domeniul ce urmează să fie investigat. Totodată autoritățile de supraveghere comunică cu auditorii externi, în sensul că opinia și sesizările acestuia pot fi un motiv pentru exercitarea unui control din partea autorității sau ea însăși poate apela în exercitarea controlului la serviciile unui auditor independent. Această supraveghere se realizează pe baza raportărilor de prudență bancară făcute de către departamentele specializate ale entității bancare și prin inspecții efectuate de către personalul BNR, împuternicit în acest sens, sau de către auditori independenți numiți de banca centrală.
În multe privințe, autoritatea de supraveghere și auditorul extern au preocupări complementare privind aceleași probleme, deși focalizarea preocupărilor lor poate fi diferită. De aceea, este necesar ca, atunci când un supraveghetor utilizează situații financiare auditate, acesta să țină cont de faptul că situațiile au fost întocmite pentru un scop care este diferit de scopul pentru care el dorește să le folosească.
Așadar, rolul auditorului este acela de a spori încrederea utilizatorului în informația contabilă, de a-l asigura că informația contabilă a fost obținută, tratată și prezentată în conformitate
cu reglementările și principiile contabile acceptate.
Gradul de asigurare se referă la întregul proces de audit. Culegerea informațiilor, clasificarea
și sinteza acestora în vederea stabilirii concluziilor și formării opiniei auditorului referitoare la calitatea și conținutul situațiilor financiare se bazează în mare parte pe reflexii și raționamente profesionale.
Auditorul are îndatorirea de a cunoaște și aprofunda cadrul general al legislației financiar-bancare și al reglementărilor de profil stabilite de autoritatea de supraveghere pentru a putea
înțelege modul de respectare a acestora în cadrul tranzacțiilor entității bancare, al ofertei de produse și servicii, servicii adresate clienților săi.
Lipsa de conformitate, parțială sau totală a activității entității bancare cu prevederile legale și
reglementare creează susceptibilitatea producerii de erori semnificative care pot fi ascunse sau ușor detectabile de către auditor în situațiile financiare ale exercițiului. Pe de altă parte, entitățile bancare efectuează operațiuni specifice complexe și importante, care pot fi observate numai din documentația folosită la prelucrarea tranzacțiilor și reflectarea acestora în datele contabile ale entității. Acest lucru determină apariția riscului potrivit căruia detaliile tranzacției pot să fie înregistrate complet. De aceea, auditorul trebuie să evalueze sistemele aferente de control intern și să efectueze proceduri necesare pentru a obține o informare rezonabilă, în ceea ce privește finalizarea înregistrărilor contabile aferente acestor tranzacții, existența unor controale adecvate care să limiteze riscurile bancare ce pot apărea datorită acestor tranzacții și caracterul adecvat al oricărei informări necesare, privind situațiile financiare.
Prin urmare, calitatea informației contabile în general și în mod deosebit a celei din situațiile
financiare ale exercițiului, se află în strânsă interdependență cu riscul de audit, cu mărimea, felul și intensitatea acestuia. Auditorul stabilește nivelul acceptabilității, caracterul semnificativ, pragul de semnificație al informației încă din momentul alcătuirii planului de audit.
Domeniile semnificative se stabilesc de către auditor ținând seama de conturile semnificative care, prin natura și rulajele lor, pot ascunde erori semnificative sau prezintă probabilitatea existenței erorilor. Erorile semnificative pe care auditorul le poate constata în situațiile financiare sunt purtătoare de riscuri semnificative. Raportul între erori și riscuri este invers proporțional, adică cu cât pragul de semnificație este mai ridicat, cu atât riscul este mai scăzut și invers. Nivelul riscului poate fi micșorat în procesul de audit prin efectuarea unui număr mai mare de teste de control.
La încheierea misiunii de audit, auditorul are obligația să evalueze aprecierile și să-și
stabilească opinia cu privire la situațiile financiare. Analiza pe care o face cu acest prilej trebuie să conducă la stabilirea unor concluzii din care să rezulte opinia afirmativă, negativă sau, după caz, imposibilitatea exprimării opiniei referitoare la: politice contabile folosite de banca auditată și reflectarea acestora în situațiile financiare; standardele și procedurile contabile folosite pe durata exercițiului; informația financiară cuprinsă în situațiile financiare este suficient fundamentată pentru a fi înțeleasă și verificată.
2.2. Riscul operațional. Fraude specifice.
Riscul operațional reprezintă riscul de pierderi datorete proceselor, sistemelor interne și resurselor umane inadecvate sau necorespunzătoare sau unor evenimente și acțiuni externe, conform figura nr 3, prezentată.
O
Figura nr .3. Cauze și efecte privind riscul operațional
( Sursă proprie )
Riscul operațional include și riscul juridic.
Evenimentele de risc operațional se clasifică, în conformitate cu Basel II, în următoarele categorii de bază:
frauda internă – se identifică în cazul pierderilor apărute din acțiuni precum cele realizate cu intenția de fraudă, de achiziționare frauduloasă de bunuri, în sensul juridic, sau încălcarea reglementărilor, legislației sau politicii instituției de credit, în care este implicată cel puțin o persoană din interior ;
frauda externă – se identifică în cazul pierderilor rezultate din acțiuni precum cele comise cu intenția de fraudă, de achiziție de bunuri sau violări frauduloase ale legii, comise de un terț;
practici ale angajaților și siguranța la locul de muncă- se identifică în cazul pierderilor rezultate din acțiuni care contravin legilor sau convențiilor din punct de vedere al angajării, sanătății și siguranței la locul de muncă, din plata de daune pentru vătămare personală sau practici/evenimente de discriminare sau de încălcare a principiilor diversității;
clienți, produse și practici de business- se identifică în cazul pierderilor rezultate din violări neintenționate ale îndatoririlorsau obligațiilor profesionale fața de client, inclusiv încrederea , siguranța și adecvarea cerințelor;
daune ale activelor corporale- se identifică în cazul pierderilor rezultate din pierderea sau daunele activelor fizice în urma unor dezastre natural sau alte evenimente;
întreruperea activității și disfuncționalități ale sistemelor- se identifică în cazul pierderilor rezultate din întreruperea activității sau nefuncționarea sistemelor;
executarea, livrarea și procese de management- se identifică în cazul pierderilor rezultate din neprocesarea tranzacțiilor sau procese de management inadecvate, pierderi din relații de business/parteneriate comerciale și furnizori.
Sistemul de control include factori care pot contracaragenerarea sau propagarea riscului/evenimentului cu pierdere. Acesta cuprindeorganizarea entității bancare, procedurile, sistemele și controalele interne, luând în considerare profilul de risc al entitațtii bancare.
Structura de guvernanță a unei entități bancare, în ceea ce privește riscul operațional se bazează pe următoarele linii:
toate unitățile/departamentele entității bancare, fiecare dintre ele fiind responsabilă în mod direct cu controlul și minimizarea riscului operațional în cadrul activităților de afaceri proprii conform standardelor si politicilor entității bancare;
Aria de Risc respectiv Departamentul de Administrare Riscuri, este responsabil/ă cu implementarea politicii de risc operațional la nivelul entității bancare și cu informarea Comitetului de Administrare a Riscurilor cu privire la nivelul general al expunerii de risc.
Direcția de Audit Intern, care este responsabilă cu asigurarea în mod independent cu privire la eficiența, adecvarea și funcționarea cu integritate a cadrului de risc operațional. Departamentul Control Permanent acționează ca paret a sistemului de control intern având misiunea de a urmări modul în care sunt respectate reglementările astfel încât evenimentele de risc sa fie prevenite și reduse ca și număr .
Identificarea și reducerea eficientă a riscurilor este fundamentată pe o metodologie care s e bazează pe următoarele componente:
Tipologia riscului operațional, care are ca obiectiv definirea, terminologia și clasiifcarea generală a evenimentelor de risc operațional;
Planificarea riscului, oferă un flux de lucru complet pentru identificarea și evaluarea numeroaselor riscuri operaționale cu care se confruntă afacerea și unitățile de suport;
Indicatorii de risc cheie, sunt metode de monitorizare care au ca obiectiv surprinderea expunerii la risc a entității bancare, fie înainte-previziune, fie după-informare- apariția riscului;
Colectarea datelor de pierderi, defineștw tipul informației și al pierderilor care vor fi salvate într-o bază de date centralizată, procesul de colectare al informațiilor și legarea acestor incidente cu acțiunile de management, prin planuri de acțiune, și a cadrului de raportare;
Planuri de acțiune, au ca țintă implementarea măsurilor și a conroalelor pentru a preveni și limita efectele apariției riscurilor;
Măsurarea capitalului riscului operațional, determină suma necesară a capitalului reținut conform reglementărilor pentru riscul operațional;
Raportarea riscului operțional, asigură că informația corespunzătoare este furnizată potrivit și la timp persoanelor interesate interne și externe pentru a avea o privire clara despre statusul și eficiența managementului riscului operaționalși în consecință intensificarea luării deciziilor în funcție de risc.
În orice formă ar apărea, frauda este un fenomen care stabilește principiile mediului de afaceri în care entitatea își desfășoară activitatea, distrugând încrederea clienților în aceasta. Uneori pierderile provocate de acest fenomen sunt considerabile, afectând reputația entității în portofoliul căruia a avut loc.
În acest sens, chiar dacă frauda a fost preluată în portofoliu, este impetuos necesar ca mijloacele de detectare și investigare să acționeze cât mai repede, iar minimizarea pierderilor și recuperarea prejudiciilor să fie considerate prioritate. Drept urmare, măsurile de prevenire, detectare și investigare reprezintă totalitatea reglementărilor și proceselor interne ale unei entități bancare care, corroborate cu legislația română în vigoare, să acționeze ca un tot unitar atribuit minimizării pierderilor.
Termenul “frauda” înseamnă că persoana este conștientă că acțiunea întreprinsă nu este corectă și reprezintă un fals, persoana întreprinde acțiunea de a înșela cu intenție sau întreprinde acțiuni eronate sau cu anumite distorsiuni alături de o serie de alte iregularități și mijloace ilegale. Frauda poate fi efectuată în interes propriu sau în interesul altei personae, care cunoaște entitatea și poate fi facută atât de personae din interiorul cât si din exteriorul entității.
Tipurile de fraudă întâlnite pot fi interne sau externe.
Frauda internă se manifestă prin atragerea de beneficii de către angajati în interesul lor personal, îmbrăcând forma de fraudă deliberată.
Cauzele fraudei pot fi definite astfel:
Oportunitatea- un proces poate fi conform situațiilor obișnuite, dar când apar situații neașteptate, determină prezența oportunităților de a comite frauda și poate să conducă la apariția unor lacune în funcționarea controalelor interne. Poate apărea datorita fluxurilor și mecanismelor nepregătite adecvat sau necontrolate. Poate fi cauzată de către manageri, care nu intituie o cultură de control adecvată în cadrul echipelor lor sau pur și simplu nu controlează sufficient și de aceea oferă angajaților șansa de a încălca regulile sau de a comite greșeli datorită controalelor inadecvate4 pe care le fac;
Motivația- apare sub influența nevoilor financiare de tip al datoriilor, nevelului de trai ridicat, sub influența provocărilor de tip spargerea de parole, deținerea de informații confidențiale cu acces limitat, sub influența răzbunării apar în cazul angajaților care au experimentat în trecut un tratament neadecvat din partea colegilor sau au un salariu insufficient.
Găsirea unei scuze- situații în care oamenii se pot vedea adesea ca fiind buni chiar dacă fac greșeli și se pot convinge de acest argument găsind scuze sau motive. Situatii în care oamenii consider că banii sau activele financiare pe care le fură sunt nesemnificative în comparație cu totalul activelor financiare ale entității, și cred deja că ei câstigă prea puțin în comparație cu cât muncesc. Situații în care oamenii consider că vor returna activele furate după ce se vor stabiliza din punct de vedere financiar.
În cazul fraudei interne se actionează fie în dauna entității prin primirea de mită,deturnarea de fonduri, folosirea de informații în interes propriu sau fără autorizarea necesară,furt, fie în câștigul entității prin mită, înregistrări contabile care reflect în mod intenționat informații false, acțiuni împotriva legilor, regulilor și regulamentelor în vigoare, deficiențe produse cu intenția de a reduce datoria din punct de vedere fiscal.
În cazul fraudei externe se acționeaza prin săvârșirea abuzurilor în vederea prejudicierii entității , din exteriorul acesteia, prin falsificarea, modificarea sau alterarea calității unor informații sau al oricărui document ce aparține entității, însușirea unor bunuri încredințate decătre entitate unei personae de către alta persoană având ca rezultat prejudicierea financiară a entității, prejudicierea entității prin divulgarea unor date confidențiale la care o terță persoană are acces prin natura muncii sale/ însușirea frauduloasă a respectivelor date aparținând entitații, nerespectarea clauzelor de securitate instituite de entitatea bancară.
2.3 Auditul portofoliului de împrumuturi.
Principala operațiune a unei entități bancare este creditarea, creditele situându-se pe primul loc între plasamentele băncilor. Felul în care banca alocă fondurile pe care le gestioneaza și modul în care își asumă riscurile de acordare a creditelor influențează înregistrarea de pierderi la portofoliul de credite , atunci când unii debitori nu își onorează obligațiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operațiile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism.
Riscul de credit denumit și risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de nerambursare este definit ca posibilitatea că debitorul sau co-contractantul bancii să nu-și poată îndeplini obligațiile în conformitate cu condițiile agreate. Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcție a conducerii băncii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta, deoarece slaba calitate a creditelor este principala cauza a falimentului bancar.
Procesul de analiză a calității portofoliului de credite constituie o acțiune care se repetă, parcurgând mai multe etape, dintre care :
momentul care precede acordarea creditului și care include , în principal, analiza finnaciară a clientului la care se aduc în completare și aspecte nefinanciare;
etapa acordării și postacordării creditului, care presupune o atentă supraveghere a clientului beneficiar de împrumut, a modului în care se rambursează ratele de credit și dobânzile .
Pentru creditele individuale, riscul de credit se referă la capacitatea și disponibilitatea debitorului de a plăti.
Alte surse de risc de credit sunt scrisorile de garanție bancară.
În cadrul Legii nr. 58/1998, cu modificările și completările ulterioare și a normelor de prudențialitate și de limitare a riscului de credit în activitatea bancară, emise de B.N.R., sunt definiți o serie de termeni necesari evaluării riscului de credit, precum: capital propriu, fonduri proprii, expunere brută, expunere netă, expunere mare, un singur debitor, entitate de risc, grup și persoane aflate în relații speciale cu banca.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998, cu modificările și completările ulterioare, ale Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor și a plasamentelor, constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, ale Normelor metodologice nr. 12/2002, băncile, persoanele juridice române, sunt obligate ca în scopul protejării capitalului băncii, precum și a depozitelor persoanelor fizice și juridice și a acoperirii eventualelor credite care prezintă certitudini în recuperare, să constituie provizioane specifice de risc de credit și dobânda. De asemenea, în conformitate cu prevederile Regulamentului B.N.R. nr. 5/2002, serviciul datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-și onora datoriile la scadență și se exprimă ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenței, iar performanța financiară evidențiaza potențialul economic și soliditatea financiară a unei entități economice și se determină pe baza datelor din situațiile financiare periodice.
Serviciul datoriei unui agent economic față de bancă va fi unic și se va stabili în funcție de modul de achitare a datoriilor împrumutatului (credite și dobanzi ), indiferent dacă acestea provin de la creditele în lei sau de la cele în valută . De asemenea, serviciul datoriei unui agent economic este determinat de vechimea cea mai mare a creditelor și/sau a dobânzilor neplătite.
Inițierea de proceduri juridice este reprezentată de cel puțin una dintre următoarele măsuri adoptate în scopul recuperării creanțelor:
darea de către instanță a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;
declanșarea procedurii de executare silită.
Analiza și clasificarea portofoliului de credite se fac având în vedere și evaluarea performanțelor financiare ale împrumutatului, precum și serviciul datoriei acestuia, respectiv a capacității sale de a-și onora datoriile la scadență.
Auditorul analizează politicile de creditare și are în vedere:
dacă politicile sunt revizuite și actualizate periodic pentru a se asigura relevanța lor față de condițiile în schimbare ale pieței și noile linii de activitate ale băncii;
dacă cei însarcinați cu guvernanța au aprobat politicile și dacă banca le respectă;
dacă rapoartele cuprind identificarea creditelor-problema, informații curente privind riscul de portofoliu, informatii privind apariția unor trenduri în cadrul portofoliului și domeniilor de creditare?
Auditorul are în vedere eficiența administrării creditelor și gestionarea portofoliilor prin examinarea:
filozofiei generale de creditare a conducerii într-o astfel de manieră încât să se obțină răspunsurile conducerii;
efectului creditelor care nu sunt susținute de informații financiare curente și complete și analiza capacității de rambursare;
efectului creditelor pentru care documentația privind expunerea la risc și documentația privind garanțiile este deficienta;
adecvării transferurilor de credite de slabă calitate către sau de la o alta entitate afiliata;
exactității și integralității rapoartelor.
Auditorul are în vedere daca există politici și proceduri pentru creditele-problemă și soluționarea acestora.
Pe lânga evaluarea adecvarii provizioanelor pentru expunerile individuale, auditorul verifica daca trebuie constituite și alte provizioane pentru anumite categorii sau clase de expuneri și evaluează adecvarea provizioanelor pe care banca le-ar fi putut constitui prin discuții cu conducerea.
2.4. Auditul rezervelor și provizioanelor.
Băncile sunt obligate ca, în scopul protejării capitalului propriu, precum și a depozitelor persoanelor fizice și juridice și a acoperirii eventualelor credite pe termen scurt, mediu și lung, care prezintă incertitudini în recuperare, să constituie anumite rezerve denumite provizioane specifice de risc de credit și de dobândă.
În acest sens, creditele și plasamentele bșncilor trebuie clasificate lunar, prin aplicarea simultană a criteriilor privind serviciul datoriei, performanța financiară și inițierea de proceduri judiciare.
Un provizion reprezintă, în general, o sumă recunoscută în contabilitate pentru cheltuieli viitoare care vor fi angajate în mod sigur sau probabil, dar pentru care există o incertitudine privind suma care va fi plătită și/sau momentul plății. Cheltuielile viitoare trebuie să rezulte din tranzacții și evenimente anterioare.
IAS 37 ”Provizioane, datorii contingente și active contingente”, definește un provizion ca fiind o datorie cu exigibilitate sau valoare incertă.
Pornind de la definiția provizionului pot fi făcute câteva considerații, după cum urmează:
Provizioanele reprezintă o sub-clasă de datorii. Datoriile sunt definite în Cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare ca fiind obligații curente ale unei entității, rezultate din evenimente anterioare, a căror stingere se așteaptă să determine o ieșire de resurse concretizate în beneficii economice ale entității. Prin urmare, este clar că doar intenția fără obligație este insuficientă pentru a justifica constituirea unui provizion.
Un eveniment care obligă este un eveniment care generează o obligație legală sau implicită, astfel încât entitatea nu are altă alternativă realistă decât să onoreze obligația respectivă.
O obligație implicită este obligația care rezultă din acțiunile unei entități în cazul în caren prin stabilirea unei practici anterioare, prin politica scrisă a firmei sau dintr-o declarație suficient de specifică, entitatea a indicat partenerilor săi că își asumă anumite responsabilități; și ca rezultat, entitatea a indus partenerilor ideea că își va onora acele responsabilități.
Incertitudinea este o caracteristică cheie a unui provizion. IAS 37 identifică patru tipuri de datorii:
a) datorii din credite comerciale- datorii ce constituie obligații de plată a bunurilor sau serviciilor ce au fost primite de la/sau prestate de furnizori și care au fost facturate sau a căror plată a fost convenită în mod oficial cu furnizorii. Acestea prezintă, în general, un risc redus de incertitudine.
b) angajamente- obligațiile de plată pentru bunuri și servicii care au fost primite de la furnizori sau prestate de aceș-tia, dar care nu au fost încă plătite, facturate sau nu s-a convenit oficial asupra plății lor cu furnizorul. Deși uneori este necesară o estimare a valorii sau exigibilității acestor datorii, elementul de incertitudine este în general mult mai redus decât în cazul provizioanelor. Angajamentele sunt adesea raportate ca parte a datoriilor din credite comerciale sau de altă natură, iar provizioanele sunt raportate separat.
c) provizioane- sunt datorii, deoarece ele constituie obligații curente și este probabil că vor fi necesare ieșiri de re-surse care să încorporeze beneficiile economice pentru stingerea obligațiilor.
d) datorii contingente care nu sunt recunoscute ca și datorii, deoarece sunt fie obligații posibile, dar pentru care trebuie să se confirme dacă entitatea are o obligație curentă care poate genera o reducere de resurse care încorporează beneficii economice fie obligații curente care nu îndeplinesc criteriile de recunoaștere ale IAS 37, deoarece ori nu este probabil să fie necesară o reducere a resurselor entității care încorporează beneficii economice pentru stingerea obligației ori nu poate fi realizată o estimare suficient de credibilă a valorii obligației.
În unele țări, termenul ”provizion” este utilizat, de asemenea, în contextul unor elemente precum amortizarea, deprecierea activelor și creanțelor îndoielnice etc. și nu sunt incluse în definițiile de mai sus deoarece acestea constituie ajustări ale valorii contabile a activelor și nu sunt datorii. Aceasta nu înseamnă că acele elemente nu pot să apară în contabilitate, ci doar că acestea nu sunt acoperite de IAS 37 care tratează ”provizioanele” ce reprezintă datorii.
Provizioanele pot fi constituite pentru o varietate de elemente, inclusiv: costuri de restructurare, garanții, costuri legate de mediu, renovări/recondiționări importante, costuri de scoatere din uz, procese juridice împotriva companiei, impozite amânate, pierderi din contracte.
Există unele caracteristici ale provizioanelor care dau naștere unor probleme din punct de vedere al recunoașterii acestora în contabilitate. Incertitudinea este o astfel de caracteristică a provizioanelor și, prin urmare, este necesar ca aici să intervină raționamentul profesional pentru a se decide dacă este necesar sau nu să se constituie un provizion.
Constituirea și utilizarea ulterioară a provizioanelor poate avea un impact asupra profitului raportat anual și asupra evoluției profiturilor într-un număr de ani, de aceea efectuarea unei analize atente a incidenței provizioanelor asupra performanțelor unei întreprinderi este absolut necesară. Practica a dovedit că provizioanele sunt utilizate adesea pentru diminuarea rezultatului exercițiului prin suplimen-tarea cheltuielilor atunci când se înregistrează profit și contribuie la îmbunătățirea rezultatului și atunci când se reiau la venituri în exercițiile financiare cu performanțe slabe.
Orice entitate trebuie să prezinte în situațiile financiare informații despre estimările semnificative privind perioadele viitoare și alte surse importante de incertitudine la data bilanțului, care prezintă un risc ridicat de a genera o ajustare a valorii contabile a activelor și datoriilor în anul financiar următor. Aceste informații trebuie să includă natura estimărilor și valoarea lor contabilă la data bilanțului.
Potrivit Standardelor Internaționale de Audit,” estimările contabile “ reprezintă o aproximare a valorii unui element în absența unor mijloace de evaluare precise. Sunt menționate ca exemple : ” impozitele amânate; provizioanele pentru pierderi provenite în urma unui proces; pierderi din contracte de con- strucții în derulare; provizioanele pentru satisfacerea garanțiilor“. Auditarea situațiilor financiare în care sunt prezente estimări contabile prezintă un risc de denaturare semnificativă ridicat. De aceea, auditorul trebuie să obțină probe de audit suficiente, care să certifice dacă aceste estimări sunt rezonabile, respectiv dacă datele pe care acestea se bazează sunt precise, complete și relevante, iar procedurile și metodele utilizate pentru realizarea lor sunt adecvate structurilor bilanțiere cărora li se aplică.
Constituirea provizioanelor, ca modalitate de reflectare a incertitudinilor în contabilitate, contribuie la reprezentarea fidelă a poziției financiare a entității. Astfel de incertitudini sunt recunoscute prin prezentarea naturii și valorii lor, dar și prin exercitarea prudenței la întocmirea situațiilor financiare. Prudența înseamnă găsirea acelor estimări contabile, asociate condițiilor de incertitudine date, care să nu supraevalueze activele și veniturile, iar datoriile și cheltuielile să nu fie subevaluate. Exercitarea pru-denței nu ar trebui să permită, de exemplu, constituirea de rezerve ascunse sau provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor sau cheltuielilor. Această cerință este imperativă, întrucât investitorii își fundamentează deciziile economice plecând de la analiza situațiilor financiare, ca imagine fidelă a poziției financiare și a peformanței unei entități.
Asa cum este menționat și în Ordinul 1802/2014 la secțiunea 4.10 provizioanele sunt destinate să acopere datoriile a căror natură este clar definită și care la data bilanțului este probabil să existe sau este cert că vor exista, dar care sunt incerte în ceea ce privește
valoarea sau data la care vor apărea. La data bilanțului, valoarea unui provizion reprezintă cea mai bună estimare a cheltuielilor probabile sau, în cazul unei obligații, a sumei necesare pentru stingerea acesteia. Ca urmare, provizioanele nu pot depăși din punct de vedere valoric sumele care sunt necesare stingerii obligației curente la data bilanțului.
Provizioanele trebuie să fie strict corelate cu riscurile și cheltuielile estimate. Provizioanele nu pot fi utilizate pentru ajustarea valorilor activelor. Nu se recunosc provizioane pentru pierderile viitoare din exploatare deoarece aceste pierderi viitoare nu corespund definiției unei datorii și nu sunt îndeplinite criteriile de recunoaștere a provizioanelor.
Previzionarea unor pierderi viitoare din exploatare indică faptul că anumite active de
exploatare ar putea fi depreciate. Ca urmare, entitatea testează aceste active pentru depreciere.
Angajamentele entităților sunt prezentate, de regulă, ca parte a datoriilor rezultate din credite comerciale sau din alte activități, în timp ce provizioanele sunt raportate separat.
Se recunosc provizioane doar pentru acele obligații generate de evenimente anterioare
care sunt independente de acțiunile viitoare ale entității (de exemplu, modul de desfășurare a activității în viitor). Exemple de astfel de obligații sunt amenzile sau costurile de eliminare a efectelor negative, produse mediului, pedepsite de lege, ambele generând ieșiri de resurse care încorporează beneficii economice, indiferent de acțiunile viitoare ale entității. Similar, o entitate recunoaște un provizion pentru costurile de închidere a unei instalații petroliere, cu condiția ca respectiva entitate să remedieze daunele produse deja. Dacă o entitate poate intenționa sau poate avea nevoie, datorită presiunilor de ordin comercial.
CAPITOLUL 3: CAZ PRACTIC PRIVIND AUDITUL SITUAȚIILOR
FINANCIARE LA GARANTI BANK SA
3.1. Prezentarea “SC GARANTI BANK SA”.
Garanti Bank SA a fost înmatriculată în România în anul 2009 sub numele de GE Garanti Bank SA și este autorizată de către B.N.R. să desfășoare activități bancare începând cu 17 august 2009. Banca nu a desfășurat activități bancare până în mai 2010, atunci când a achiziționat activele și pasivele Garantibank Internațional NV, Sucursala România, care a fost activă pe piața din România încă din anul 1998.
Pe data de 29 iunie 2010 numele Băncii a fost schimbat în Garanti Bank SA.
În România, Garanti Bank SA, este în principal implicată în operațiuni bancare cu personae fizice și juridice și avea 1075 angajați la 31 decembrie 2015. Banca operează prin sediul central din București și cele 84 de sucursale și agenții din România. La 31 decembrie 2015 numele și sediul social al Băncii erau:
Garanti Bank SA
Str. Fabrica de Glucoză, Nr.5
Novo Park, Clădirea F, Etajele 5-6,
Sector 2, București, România.
Număr de ordine în Registrul Comerțului: J40/4429/2009
Cod de înregistrare fiscală: RO 25394008
Înregistrată în Registrul de Evidență a Prelucrărilor de Date cu Caracter Personal sub nr. 16842 și 16849.
Activitatea de bază a Băncii o constituie desfășurarea de activități bancare, în conformitate cu Legea societăților comerciale 31/1990 și Ordonanța de Urgență nr.99/2006 privind situațiile de credit și adecvarea capitalului.
Conform Actului Constitutiv, Banca poate desfășura următoarele activități:
Atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;
Acordare de credite, iunclusiv, dar fără a se limita la:credite de consum, credite ipottecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv forfetare;
Operațiuni de plăți;
Emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar fi carțăi de credit, cecuri de călatorie șli alte asemenea, exclusiv monedă electronică;
Emitere de garanții și asumare de angajamente;
Tranzacționare în cont propriu si/sau pe contul clienților, în condițiile legii cu:
Instrumente ale pieței monetare, cum ar fi cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;
Valută;
Instrumente având la bază cursul de schimb sau rata dobânzii;
Tranzacționare în cont propriu si/sau pe contul clienților, în condițiile legii cu valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabile;
Intermediere pe piața interbancară;
Prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe în domeniul creditării;
Operațiuni în mandat:
Activități auxiliare ale caselor de asigurări și de pensii- intermediere în asigurări, în calitate de agent de asigurare subordonat-Bsncassurance;
Activitatea de marketing al fondurilor de pensii administrate privat și activitatea de marketing alo prospectelor schemelor de pensii facultative:
Dobândirea de participații la capitalul altor entități;
Închiriere de casete de siguranță;
Colectarea și livrarea de numerar de la/către clienții băncii;
Prestarea de servicii clientelei proprii care, deși nu sunt conexe activități desfășurate, reprezintă o prelungire a operațiunilor bancare, inclusiv servicii de evaluare a bunurilor mobile și imobile în vederea admiterii acestora la garantarea împrumuturilor, evaluarea prin experți a documentațiilor tehnico-economice și a studiilor de prefezabilitate și fezabilitate prezentate de clienți în vederea acordării creditelor;
Operațiuni nefinanciare în mandat sau de comision, în special pe contul altor entități din cadrul grupului din care face parte instituția de credit, inclusiv, dar fără a se limita la intermediere activități de leasing;
Alte activități auxiliare: operațiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile si/sau imobile aflate în proprietatea sa dar neafectate desfășurării activităților financiare, ce au ca obiect bunuri mobile și imobile dabândite în urma executării creanțelor, cu respectarea, în privința operațiunilor de închiriere a unor asemenea bunuri, a legislației bancare.
Adunarea Generală a Acționarilor este autoritatea cu cel mai înalt rang, urmată de Consiliul de Administrație și de Comitetul de Direcție.
Componența Consiliului de Administrație la 31 decembrie 2015 era:
Sait Ergun Oyen Președinte
Muammer Cuneyt Sezgin Membru
Turgay Gonensin Membru
Faruk Nafiz Karadere Membru
Onur Genc Membru
Javier Bernal Dionis (*) Membru
Ufuk Tandogan Membru
*) La data de 7 decembrie 2015, acționarii Băncii au hotărât numirea domnului Javier Bernal Dionis ăn funcția de membru al Consiliului de Administrație al Băncii; numirea sa așteaptă aprobarea Băncii Naționale a României și înregistrarea ulterioară la Registrul Comerțului.
Membrii Conducerii Executive Garanti Bank SA
Ufuk Tandogan
Director General
Luminița Steluța Cioacă
Director General Adjunct (Aria Financiar – Contabilitate)
Anca Cornelia Motca
Director General Adjunct (Aria Managementul Vanzarilor)
Levent Ozgu
Director General Adjunct (Aria Credite)
Recep Cagri Memisoglu
Director General Adjunct (Aria Tranzactii Corporate & Organizare)
Bogdan Constantin Neacșu
Director General Adjunct (Aria Risc)
Acționarul majoritar al Băncii este G Netherlands B.V., o companie cu răspundere limitată cu sediul în Amsterdam, Olanda, care este deținută 100% în mod indirect de Turkiye Garanti Bankasi A.S.- Banca Mamă. La data de 31 decembrie 2015, Banca Mamă era controlată de către Banco Bilbao Vizcaya Argentaria SA- BBVA.
In 2015, profitului net al Garanti Bank s-a ridicat la 65,3 milioane lei. De asemenea, depozitele au ajuns la 5,73 miliarde lei, o crestere de 40% de la an la an, în timp ce volumul total de credite s-a ridicat la 6,74 miliarde lei în 2015, majorându-se cu 15,7% față de 2014. Creditele acordate segmentului corporate au înregistrat cea mai mare creștere, de 28%, cele acordate IMM-urilor cu 8,6%, iar cele adresate segmentului retail cu 10,8%. Totodată, Garanti Bank și-a majorat cota de piață și este actualmente a 10-a banca din sistem.
La finalul lunii iulie 2015, Agenția de Evaluare Financiară Fitch Ratings a îmbunătățit ratingul Garanti Bank România pentru datorii pe termen lung la ‘BBB-‘. Fitch a accentuat, astfel, importanța strategică a Garanti Bank pentru banca sa mamă.
Acceptarea mandatului și contractarea lucrărilor de audit pentru situațiile financiare ale Băncii sunt auditate annual de către auditorul extern al Băncii, Deloitte Audir SRL.
Pentru anul 2015, auditorul extern a acceptat continuarea relatiei contractuale conform contract semnat. Anexa I .
3.2. Prezentarea situațiilor financiare individuale ale “SC GARANTI BANK SA”.
Rezultatele anului 2015, în conformitate cu situațiile financiare individuale, sunt sumarizate mai jos.
Următoarele date prezentate din situațiile financiare individuale au fost aprobate de Consiliul de administrație în data de 30 martie 2016 și au fost semnate în numele acestuia de Director General, Ufuk Tandogan respectiv Director General Adjunct Financiar și Contabilitate, Luminița Cioacă.
Situația economic-financiară comparativă pe ultimii 2 ani este prezentată mai jos, cu notele menționate anexate.
SITUAȚIA EVOLUȚIEI CAPITALURILOR PROPRII
PENTRU ANUL ÎNCHEIAT LA 31 DECEMBRIE 2015
Din punct de vedere al situației financiar-contabilă, în decursul anului 2015, activitatea de bază a Garanti Bank S.A s-a desfășurat în condiții de contibnuitate și nu au avut loc evenimente, tranzacții sau schimbări economice care să afecteze semnificativ veniturile din activitatea de bază și situațiile financiare.
Situațiile financiare au fost întocmite in conformitate cu:
Standardelor Internaționale de Raportare Financiară (“IFRS”) emise de către Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate (“IASB”) așa cum au fost acestea adoptate de Uniunea Europeană.
Ordinul Băncii Naționale a României nr.27/2010, pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu IFRS adoptate de UE aplicabile instituțiilor de credit, cu modificările ulterioare;
Legea contabilității nr.82/1991 (republicată și modificată);
Politicile contabile prezentate în notele la situațiile financiare, anexate acestei lucrări.
3.2.1. Bazele întocmirii situațiilor financiare.
Aceste situațiile financiare individuale au fost întocmite pe baza convenției costului istoric, exceptând urmatoarele cazuri:
instrumentele financiare derivate sunt evaluate la valoarea justă;
activele financiare disponibile pentru vânzare sunt evaluate la valoarea justă;
datoriile privind beneficiile acordate angajaților la pensionare care nu dau naștere la o obligație implicită, sunt recunoscute la valoarea actualizată a obligației, calculată prin metode actuariale.
Situațiile financiare individuale sunt prezentate în lei (RON), aceasta reprezentând și moneda funcțională a Băncii. Exceptând cazurile indicate, informațiile financiare sunt prezentate în mii lei cu rotunjire până la cea mai apropiată mie.
Întocmirea situațiilor financiare în conformitate cu IFRS necesită folosirea unor estimări contabile cu impact semnificativ și, de asemenea, solicită Conducerii Băncii să își exercite judecata în procesul aplicării politicilor contabile ale Băncii. Zonele în care este necesar un nivel mai avansat de judecată și complexitate, sau zonele în care ipotezele și estimările folosite sunt semnificative pentru situațiile financiare sunt descrise în Nota 5. Cu toate că aceste estimări se bazează pe cele mai bune cunoștințe ale Conducerii Băncii despre evenimentele și întâmplările curente, rezultatele efective pot fi diferite de aceste estimări.
3.2.2. Politicile contabile semnificative.
Principalele politici contabile folosite în întocmirea acestor situații financiare sunt enumerate mai jos. Aceste politici au fost aplicate consecvent în toate perioadele prezentate.
A. Standarde și interpretări în vigoare în perioada curentă
Următoarele amendamente aferente standardelor existente, emise de către Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate (“IASB”) și adoptate de către Uniunea Europeană sunt în vigoare în perioada curentă:
Amendamente la diverse standarde ”Îmbunătățiri ale IFRS (ciclul 2011-2013)” care rezultă din proiectul anual de îmbunătățire a IFRS (IFRS 3, IFRS 13 și IAS 40) cu scopul principal de a elimina inconsecvențele și de a clarifica anumite formulări – adoptate de UE pe 18 decembrie 2014 (aplicabile pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 ianuarie 2015),
IFRIC 21 “Impozite” adoptat de UE pe 13 iunie 2014 (aplicabil pentru perioadele anuale începând cu sau după 17 iunie 2014);
B. Amendamente emise de către IASB și adoptate de UE, dar neintrate in vigoare
La data autorizării acestor situații financiare, următoarele amendamente la standardele existente, emise de IASB și adoptate de către UE, nu erau încă în vigoare:
Amendamente la IFRS 11 “Asocieri în participație” – Contabilitatea achiziției de interese în asocieri în participație – adoptate de UE pe 24 noiembrie 2015 (aplicabile pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 ianuarie 2016);
Amendamente la IAS 1 “Prezentarea situațiilor financiare” – Inițiativa privind cerințele de prezentare – adoptate de UE pe 18 decembrie 2015 (aplicabile pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 ianuarie 2016);
Amendamente la IAS 16 “Imobilizări corporale” și IAS 38 “Imobilizări necorporale” – Clarificări privind metodele de amortizare acceptabile – adoptate de UE pe 2 decembrie 2015 (aplicabile pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 ianuarie 2016);
Amendamente la IAS 16 “Imobilizări corporale” și IAS 41“Agricultura” – Agricultura: Pomi fructiferi – adoptate de UE pe 23 noiembrie 2015 (aplicabile pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 ianuarie 2016);
Amendamente la IAS 19 “Beneficiile angajaților” – Planuri de beneficii definite: contribuțiile angajaților – adoptate de UE pe 17 decembrie 2014 (aplicabile pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 februarie 2015);
Amendamente la IAS 27 “Situații financiare individuale” – metoda punerii în echivalență în situațiile financiare individuale – adoptate de UE pe 18 decembrie 2015 (aplicabile pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 ianuarie 2016);
Amendamente la diverse standarde ”Îmbunătățiri ale IFRS (ciclul 2010-2012)” care rezultă din proiectul anual de îmbunătățire a IFRS (IFRS 2, IFRS 3, IFRS 8, IFRS 13, IAS 16, IAS 24 și IAS 38) cu scopul principal de a elimina inconsecvențele și de a clarifica anumite formulări – adoptate de UE pe 17 decembrie 2014 (aplicabile pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 februarie 2015);
Amendamente la diverse standarde ”Îmbunătățiri ale IFRS (ciclul 2012-2014)” care rezultă din proiectul anual de îmbunătățire a IFRS (IFRS 5, IFRS 7, IAS 19 și IAS 34) cu scopul principal de a elimina inconsecvențele și de a clarifica anumite formulări – adoptate de UE pe 15 decembrie 2015 (aplicabile pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 ianuarie 2016).
C. Standarde noi și amendamente la standardele existente, emise de către IASB, dar încă neadoptate de către UE
În prezent, IFRS așa cum sunt adoptate de către UE nu diferă semnificativ de regulamentele adoptate de către IASB, cu excepția următoarelor standarde, amendamente la standardele existente și noi interpretări, ce nu intraseră încă în vigoare până la data de 30 martie 2016:
IFRS 9 “Instrumente financiare” (aplicabil pentru exercițiile financiare începând cu data sau ulterior datei 1 ianuarie 2018);
IFRS 14 “Conturi de deferare pentru entitățile reglementate” (aplicabil pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 ianuarie 2016) – Comisia Europeană a decis sa nu inițieze procesul de adoptare a acestui standard interimar, ci să aștepte emiterea standardului final;
IFRS 15 “Venituri din contractele cu clienții” cu amendamentele ulterioare (aplicabil pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 ianuarie 2018);
IFRS 16 „Leasing” (aplicabil pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 ianuarie 2019);
Amendamente la IFRS 10 “Situații financiare consolidate”, IFRS 12 “Prezentarea informațiilor privind interesele în alte entități” și IAS 28 “Investiții în entități asociate și asocieri în participație” – Societăți de investiții: aplicarea excepției de consolidare (aplicabile pentru perioadele anuale începând cu sau după 1 ianuarie 2016);
Amendamente la IFRS 10 “Situații financiare consolidate”și IAS 28 “Investiții în entități asociate și asocieri în participație”- Vânzarea de sau contribuția cu active între un investitor și entitățile asociate sau asocierile în participație ale acestuia și amendamentele ulterioare (data intrării în vigoare a fost amânată pe perioadă nedeterminată, până când se va finaliza proiectul de cercetare privind metoda punerii în echivalență).
Amendmente aferente IAS 12 “Impozit pe profit” – Recunoașterea creanțelor privind impozitului amânat pentru pierderile nerealizate (se aplică efectiv pentru perioade începând cu sau dupa 1 ianuarie 2017).
Banca nu a adoptat în avans standarde noi sau amendamente ale standardelor existente în cursul anului 2015. Conducerea Băncii anticipează că adoptarea acestor modificări ale standardelor existente și interpretările acestora nu vor avea un impact semnificativ asupra situațiilor financiare ale Băncii cu excepția a IFRS 9. Adoptarea IFRS 9 poate avea impact asupra sumelor raportate privind activele și datoriile financiare. Cu toate acestea, nu se poate oferi practic o estimare rezonabilă a efectelor IFRS 9 până când nu este finalizată o analiză în detaliu.
D. Combinări de întreprinderi prin metoda achiziției
Combinările de întreprinderi sunt contabilizate folosind metoda achiziției la data achiziției, reprezentând data la care controlul este transferat către Bancă. Controlul este capacitatea de a guverna politicile financiare și operaționale ale unei entități în scopul de a obține beneficii din activitățile acesteia. Banca calculează valoarea fondului comercial ca fiind valoarea justă a contravalorii transferate minus valoarea justă a activelor nete și pasivelor identificabile dobândite la data achiziției.
E. Combinări de întreprinderi aflate sub control comun
Combinările de întreprinderi care decurg din transferurile de control asupra entităților ce se află sub acționariat comun sunt contabilizate ca și când achiziția ar fi avut loc la începutul primei perioade comparative prezentate; în acest scop, comparativele sunt retratate. Activele și pasivele achiziționate sunt recunoscute la valorea contabilă recunoscută anterior în situațiile financiare consolidate ale actionarului ce controleaza entitățile.
F. Conversia în monedă străină
Tranzacțiile în monedă străină sunt convertite în moneda funcțională la ratele de schimb valabile la data tranzacțiilor. Diferențele de conversie rezultate din încheierea acestor tranzacții și din conversia activelor și pasivelor monetare exprimate în monedă străină folosind ratele de schimb de sfârșit de an sunt evidențiate în contul de profit și pierdere.
Modificările valorii juste ale titlurilor monetare denominate în monedă străină clasificate ca fiind disponibile pentru vânzare sunt analizate separat: diferențe de conversie rezultate din modificarea costului amortizat al titlurilor și alte modificari în valoarea titlurilor respective. Diferențele de conversie aferente modificării costului amortizat sunt recunoscute în contul de profit și pierdere, iar celelalte modificări sunt recunoscute în rezultatul global.
Ratele de schimb pentru cele mai importante valute au fost:
G. Instrumente financiare
Banca își clasifică instrumentele financiare în următoarele categorii: active financiare evaluate la valoarea justă prin contul de profit și pierdere, credite și creanțe, investiții deținute până la scadență și active financiare disponibile spre vânzare. Conducerea stabilește clasificarea activelor sale financiare la momentul recunoașterii inițiale.
(I)Active financiare evaluate la valoarea justă prin contul de profit și pierdere („AFVPL”)
Această categorie cuprinde două subcategorii: active financiare deținute în scopul tranzacționării (HFT) și instrumente financiare desemnate la valoare justă prin contul de profit și pierdere la momentul recunoașterii inițiale. Un instrument financiar este clasificat în această categorie dacă a fost achiziționat în principal în scopul obținerii de profit pe termen scurt. În prezent Banca nu are active financiare desemnate la valoarea justă prin contul de profit și pierdere. Instrumentele derivate deținute pentru gestionarea riscurilor sunt clasificate ca deținute pentru tranzacționare. Valoarea instrumentelor derivate a caror valoare justă este pozitivă sunt raportate ca active financiare deținute pentru tranzacționare. Pe parcursul anilor 2015 și 2014, Banca nu avea alte instrumente clasificate ca fiind active financiare deținute pentru tranzacționare.
(II)Credite și creanțe
Creditele și creanțele sunt active financiare nederivate cu plăți fixe sau determinabile care nu sunt cotate pe o piață activă, altele decât: (a) cele pe care entitatea intenționează să le vândă imediat sau în viitorul apropiat, acestea fiind clasificate ca deținute în scopul tranzacționării, și cele pe care Banca, în momentul recunoașterii inițiale, le clasifică ca fiind la valoare justă prin contul de profit și pierdere; (b) acelea pe care Banca, în momentul recunoașterii inițiale, le clasifică ca fiind disponibile pentru vânzare; sau (c) cele pentru care deținătorul nu își poate recupera în mod substanțial toată investiția sa inițială, din alte motive decât deteriorarea creditului. Acestea apar atunci când Banca ofera bani direct unui debitor fără intentia de a tranzactiona creantele. Creditele si creantele cuprind împrumuturi si avansuri către bănci si clienti.
(III) Investiții deținute până la scadență (“HTM”)
Investițiile deținute până la scadență reprezintă acele active financiare nederivate cu plăți fixe sau determinabile și scadențe fixe, si care nu se încadrează în definiția de „Credite și Creanțe”, pe care Conducerea Băncii are intenția fermă și posibilitatea de a le deține până la scadență. În cazul în care Banca intenționează să vândă o parte semnificativă din investițiile deținute până la scadență, întreaga categorie va fi modificată și reclasificată ca disponibilă spre vânzare. Pe parcursul anilor 2015 și 2014, Banca nu a deținut instrumente financiare clasificate ca investiții deținute până la scadență.
(IV) Active financiare disponibile spre vânzare (“AFS”)
Active financiare disponibile spre vânzare sunt acele active financiare care sunt desemnate ca disponibile spre vânzare sau nu sunt clasificare ca: (i) AFVPL, (ii) credite și creanțe (iii) active HTM. Activele financiare disponibile spre vânzare includ participații și titluri de creanță.
Achizițiile și vânzările de active financiare sunt înregistrate la data decontării, data la care Banca se angajează să achiziționeze sau să vândă activul respectiv. Creditele și creanțele sunt recunoscute atunci când numerarul este transferat către împrumutat. Activele financiare sunt recunoscute inițial la valoarea justă plus costurile tranzacției pentru toate activele financiare neînregistrate la valoarea justă prin contul de profit și pierdere.
Activele financiare sunt derecunoscute atunci când drepturile de a primi fluxuri de numerar din activele financiare au expirat sau acolo unde Banca a transferat substanțial toate drepturile și beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra activului și Banca nu a reținut controlul asupra activului financiar. Obligațiile financiare sunt derecunoscute atunci când sunt decontate – și anume, atunci când obligația este plătită, anulată, expiră sau în cazul unei schimbări majore a termenilor instrumentului.
Activele financiare AFS sunt reevaluate ulterior, la valoarea justă. Creditele și creanțele sunt înregistrate la costul amortizat folosind metoda ratei efective a dobânzii. Câștigurile și pierderile rezultate din modificările valorii juste pentru categoria AFS sunt recunoscute direct în rezultatul global, până când activul financiar este derecunoscut sau depreciat, moment în care câștigul sau pierderea cumulată recunoscută anterior în capitaluri proprii trebuie recunoscută în contul de profit și pierdere. Dobânda calculată utilizând metoda dobânzii efective este recunoscută în contul de profit și pierdere. Dividendele aferente instrumentelor AFS sunt recunoscute în contul de profit și pierdere când se stabilește că Banca are dreptul să le primească. Costul amortizat al unui activ financiar sau al unei datorii reprezintă valoarea la care activul sau datoria financiară este măsurată la recunoașterea inițială, mai puțin rambursările de principal, la care se adaugă sau se scade amortizarea cumulată până la momentul respectiv, determinată folosind metoda ratei efective a dobânzii pentru diferențele dintre valoarea recunoscută inițial și valoarea la data maturității, mai puțin reducerile din deprecierea activelor. Valoarea justă reprezintă prețul ce urmează a fi primit prin vânzarea unui activ sau plătit de catre participanții pieței pentru a transfera o datorie în cadrul unei tranzacții cu caracter obișnuit la data evăluării. Prin urmare, este măsurată cu ajutorul prețurilor cotate pe piață la data situațiilor financiare fără nici o deducere a costurilor de tranzacție. Dacă nici o cotație de piață nu este disponibilă, valoarea justă a unui instrument este estimată folosind piața disponibilă și metodologiile de evaluare adecvate. Cu toate acestea, judecata este neapărat necesară pentru interpretarea datelor din piață pentru a determina estimarea valorii juste. În consecință, estimările făcute nu sunt neaparat indicative pentru sumele care ar putea fi obținute din tranzacțiile efectuate pe piață. Determinarea valorii juste a activelor și datoriilor financiare se bazează pe cotațiile de piață sau pe cotațiile intermediarilor pentru instrumentele financiare tranzacționate pe o piață activă. Pentru toate celelalte instrumente financiare, valoarea justă se determină folosind tehnici de evaluare. Tehnicile de evaluare includ tehnici bazate pe valoarea prezentă netă, metoda fluxurilor de numerar actualizate, metoda comparațiilor cu instrumente similare pentru care există un preț de piață observabil și alte metode de evaluare. Participațiile nelistate pentru care nu se poate face o estimare fiabilă a valorii de piață sunt evaluate la cost și sunt testate periodic pentru deprecierea valorii. Activele financiare AFS sunt recunoscute în conturi din afara bilanțului între data tranzacționării și data decontării. Pe parcursul perioadei dintre data tranzacției și data decontării, orice schimbare a valorii juste a activelor este recunoscută direct în situația rezultatului global.
(V) Compensarea instrumentelor financiare
Activele și pasivele financiare sunt compensate, iar rezultatul net este prezentat în situațiile financiare atunci când există un drept legal de compensare și dacă există intenția decontării lor pe o bază netă sau dacă se intenționează realizarea activului și stingerea datoriei în mod simultan
(VI) Instrumente financiare derivate și contabilitatea de acoperire împotriva riscurilor
Instrumentele derivate sunt recunoscute inițial la valoarea justă la data în care este încheiat contractul respectiv, fiind ulterior reevaluate la valoarea justă. Toate instrumentele derivate sunt înregistrate ca active atunci când valoarea justă este pozitivă, și ca datorii, atunci când valoarea justă este negativă. Cele mai bune dovezi privind valoarea justă a unui instrument derivat la recunoașterea inițială sunt reprezentate de prețul tranzacției (valoarea justă a sumei achitate sau primite) cu excepția cazurilor în care valoarea justă a instrumentului respectiv este evidențiată prin compararea cu alte tranzacții curente de pe piață pentru același instrument (fără modificare sau prezentare sub o altă formă) sau pe baza unei tehnici de evaluare ale cărei variabile includ date de pe piețele analizate. Atunci când există astfel de dovezi, Banca recunoaște profitul imediat în ziua 1. Instrumentele derivate includ contracte încheiate cu terți și cu Banca Mamă. Valorile juste ale instrumentelor derivate care nu sunt tranzacționate la bursă sunt estimate la sumele pe care Banca și părțile sale afiliate le-ar primi sau plăti pentru a rezilia contractele la data situațiilor financiare, ținând cont de condițiile actuale ale pieței și de bonitatea actuală a contrapartidelor. Anumite instrumente derivate încorporate în alte instrumente financiare, precum opțiunea de conversie într-o obligațiune convertibilă, sunt tratate ca instrumente derivate separate atunci când caracteristicile și riscurile economice ale acestora nu sunt în strânsă legatură cu cele ale contractului de bază, iar acesta din urmă nu este înregistrat la valoarea justă prin contul de profit și pierdere. Aceste instrumente derivate încorporate sunt evaluate la valoarea justă, modificările de valoare justă fiind recunoscute în contul de profit și pierdere. Banca nu a identificat instrumente derivate încorporate care să necesite separare în cursul perioadei raportate. Valoarea justă a Total Return Swap-urilor este stabilită utilizând tehnici de evaluare ce încorporează date observabile despre condițiile pieței și alți factori care pot influența valoarea justă a instrumentelor, cum ar fi valoarea în timp a banilor, riscul de credit pentru activele de referință și bonitatea contrapartidelor. Metoda de recunoaștere a câștigului sau pierderii de valoare justă depinde de faptul dacă instrumentul derivativ este desemnat ca instrument de acoperire împotriva riscurilor, și în cazul în care este astfel desemnat, de natura elementului acoperit. Banca nu a desemnat nici un instrument derivat ca un instrument de acoperire a riscurilor pe parcursul anilor 2015 și 2014 și nu a aplicat contabilitatea de acoperire a riscurilor. În consecință, toate câștigurile sau pierderile privind valoarea justă au fost recunoscute în contul de profit și pierdere.
(VII) Înregistrarea veniturilor și cheltuielilor din dobânzi
Veniturile și cheltuielile din dobânzi sunt înregistrate în contul de profit și pierdere pentru toate instrumentele evaluate la cost amortizat și instrumentele disponibile spre vânzare purtătoare de dobândă, utilizând metoda dobânzii efective. Veniturile din dobânzi includ cupoanele aferente titlurilor de valoare cu venit fix, discount-urilor și primelor acumulate la certificatele de trezorerie. Metoda dobânzii efective este o metodă de calcul a costului amortizat al unui activ financiar sau a unei datorii financiare și de alocare a venitului sau a cheltuielii din dobânzi pe o perioadă relevantă de timp. Rata dobânzii efective este rata care actualizează exact fluxurile viitoare estimate de numerar de plătit sau de încasat pe perioada de viață a instrumentului financiar, sau, când e cazul, pe o perioadă mai scurtă, la valoarea netă raportată a activului sau datoriei financiare. Pentru calculul ratei efective a dobânzii, Banca estimează fluxurile viitoare de numerar luând în considerare toți termenii contractuali ai instrumentului financiar, dar nu ține cont de pierderi viitoare din credit. Metoda de calcul include toate spezele și comisioanele plătite sau primite între părțile contractuale care sunT parte integrantă a ratei efective a dobânzii, costurile de tranzacționare, și alte prime și discounturi. Atunci când un activ financiar sau un grup de active financiare au fost scoase în afara bilanțului ca urmare a unei pierderi din depreciere, veniturile din dobânzi sunt recunoscute pe baza ratei dobânzii care a fost utilizată pentru actualizarea fluxurilor de numerar viitoare în scopul evaluării pierderii din depreciere. Efectul ajustarii dobânzii pentru activele depreciate („unwinding” ) este recunoscut ca o reducere a cheltuielii cu provizioanele și o reducere a veniturilor din dobânzi. În cazul în care într-o perioadă ulterioară activul nu mai este depreciat, veniturile din dobânzi anterior nerecunoscute se înregistrează în perioada curentă. Dobânda acumulată aferentă activelor depreciate ca urmare a efectului de „unwinding” este recunoscuta ca o reducere a costului amortizat al creditelor si avansurilor acordate clientelei si ca o reducere pierderilor din depreciere. Asa cum este prezentat in nota 3.28, prezentarea efectului de unwinding s-a modificat in cursul anului 2015.
(VIII) Venituri din speze și comisioane
În general, spezele și comisioanele sunt recunoscute pe baza principiului contabilității de angajament în momentul prestării serviciului. Comisioanele de acordare a creditelor cu posibilitate de retragere sunt deferate și recunoscute ca ajustări ale ratei efective a dobânzii creditului. Spezele și comisioanele cuprind, în principal, comisioanele încasate pentru activitatea de transfer a sumelor pentru clienți, tranzacționare de titluri de valoare și operațiuni de schimb valutar, emiterea de scrisori de garanție bancară și de acreditive.
(IX) Venitul net din tranzacționare
Venitul net din tranzacționare este reprezentat de diferența între câștigul și pierderea din activele și datoriile tranzacționabile, instrumente derivate deținute în scopul managementului riscului și active și datorii financiare evaluate la valoarea justă prin contul de profit și pierdere, și include modificările de valoare justă realizate și nerealizate, dobânzi și diferențe de conversie valutară aferente acestor instrumente.
(X) Dividende
Veniturile din dividende sunt recunoscute în contul de profit și pierdere la data la care este stabilit dreptul de a primi aceste venituri iar intrarea viitoare de numerar este probabilă.
(XI) Contracte de vânzare cu clauză de răscumpărare
Titlurile vândute pe baza unor contracte de vânzare cu clauză de răscumpărare („titluri date în pensiune livrată” –„repo'” sunt clasificate în situațiile financiare ca active gajate atunci când cesionarul are dreptul prin contract sau reglementări să vândă sau să re-gajeze garanția; iar obligația contrapartidei este inclusă în sumele datorate băncilor sau depozite datorate clienților, după caz. Titlurile primite în pensiune livrată („reverse repo”) sunt înregistrate în categoria credite și avansuri acordate băncilor sau clienților, după caz. Diferența între prețul de vânzare și cel de răscumpărare este considerată dobândă și este înregistrată pe durata de viață a contractelor de vânzare cu clauză de răscumpărare, folosind metoda dobânzii efective. Titlurile de valoare plasate la contrapartide sunt reflectate, de asemenea, în situațiile financiare.
(XII) Deprecierea activelor financiare
La data raportării, Banca evaluează dacă există dovezi obiective ca un activ financiar sau un grup de active financiare să fie depreciat. Un activ financiar sau un grup de active financiare este depreciat și pierderi din depreciere sunt înregistrate dacă, și numai dacă, există dovezi obiective de depreciere ca urmare a unuia sau mai multor evenimente ce au avut loc ulterior recunoașterii inițiale a activului (un „eveniment de pierdere”), iar acel eveniment de pierdere (sau evenimente) are impact asupra fluxurilor de numerar estimate ale activului financiar sau grupului de active financiare care pot fi previzionate în mod rezonabil. Criteriile pe care Banca le utilizează pentru a determina dacă există dovezi obiective privind pierderea din depreciere includ:
dificultăți financiare semnificative ale emitentului sau debitorului;
întarzieri contractuale de plată a creditului sau a dobânzii aferente;
încălcarea acordurilor sau condițiilor de împrumut;
probabilitatea ca împrumutatul va intra in faliment sau o alta forma de reorganizare financiară (sau este deja in această situație); și
măsuri de restructurare implementate.
Perioada estimată între momentul în care are loc pierderea și momentul identificării acesteia este determinată de către Conducere pentru fiecare categorie de portofoliu în parte. În general, aceste perioade variază între 6 luni și 12 luni. În primă fază, Banca evaluează dacă există dovezi obiective de depreciere la nivel individual pentru active financiare ce sunt semnificative individual, și colectiv pentru active financiare care nu sunt semnificative la nivel individual. Dacă Banca stabilește că nu există dovezi obiective de depreciere pentru un activ financiar evaluat la nivel individual, fie că este semnificativ sau nu, activul este inclus într-un grup de active financiare cu caracteristici de risc de creditare similare, fiind evaluate în mod colectiv în vederea identificării deprecierii. Activele evaluate individual în vederea identificării deprecierii și pentru care pierderea din depreciere este sau continuă să fie recunoscută nu sunt incluse într-o evaluare colectivă de depreciere. Valoarea pierderii este evaluată ca diferență între valoarea contabilă a activului și valoarea actualizată a fluxurilor de numerar viitoare estimate (excluzând pierderile viitoare din credite care nu au fost încă înregistrate) actualizate la rata inițială efectivă a dobânzii pentru activul financiar respectiv. Valoarea contabilă a activului este redusă prin utilizarea unui cont de provizion, iar valoarea pierderii este înregistrată în contul de profit și pierdere. În cazul în care un credit sau un activ financiar păstrat până la scadență prezintă o rată variabilă a dobânzii, rata de actualizare pentru evaluarea pierderii din depreciere este rata efectivă curentă a dobânzii stabilită conform contractului. Calcularea valorii actualizate a fluxurilor de numerar viitoare aferente activelor financiare garantate reflectă fluxurile de numerar care ar putea rezulta din aplicarea procedurii de luare a dreptului de răscumpărare a unei garanții minus costurile de obținere și vânzare a garanției, indiferent dacă această procedură este probabilă sau nu. În scopul evaluării colective pentru identificarea deprecierii, activele financiare sunt grupate pe baza caracteristicilor similare privind riscul de creditare (de ex. pe baza tipului clientului sau colateralulul deținut). Aceste caracteristici sunt relevante pentru estimarea fluxurilor de numerar viitoare aferente grupurilor de astfel de active, fiind elocvente în ceea ce privește capacitatea debitorului de a achita toate sumele datorate în conformitate cu termenii contractuali aferenți activelor evaluate. Fluxurile de numerar viitoare aferente unui grup de active financiare evaluate împreună în vederea identificării deprecierii sunt estimate pe baza fluxurilor de numerar contractuale aferente activelor Băncii și pe baza experienței anterioare privind pierderea legată de active cu caracteristici de risc de creditare similare cu cele ale Băncii. Experiența istorică a pierderilor este ajustată pe baza informațiilor cuantificabile curente pentru a reflecta efectele condițiilor curente care nu au afectat perioada pe care se bazează experiența anterioară a pierderilor și pentru a înlătura efectele condițiilor din perioada istorică, aceste condiții nemaifiind valabile. Estimările privind modificările fluxurilor de numerar viitoare pentru grupe de active trebuie să reflecte și să fie consecvente cu modificările de informații cuantificabile de la o perioadă la alta (de exemplu, modificări privind rata șomajului, prețurile proprietăților, situația de plată, sau alți factori ce indică modificări în ce privește probabilitatea înregistrării de pierderi în cadrul grupei, precum și mărimea acestora). Metodologia și ipotezele utilizate pentru estimarea fluxurilor de numerar viitoare sunt revizuite în mod periodic de către Bancă pentru a reduce diferențele dintre estimările de pierderi și experiența efectivă de pierdere. În momentul în care un credit este considerat nerecuperabil, acesta este scos în afara bilanțului împreună cu provizionul pentru depreciere aferent. Scoaterea în afara bilanțului are loc după efectuarea procedurilor legale (inclusiv proceduri juridice) și doar atunci când valoarea pierderii este cunoscută. În cursul anului 2014, legislația s-a modificat astfel încat băncile pot să scoată în afara bilanțului credite, garantate sau negarantate, cu serviciul datoriei mai mare de 360 zile, acoperite integral cu provizioane si care sunt considerate nerecuperabile. Recuperările ulterioare aferente acestor credite sunt prezentate ca reduceri ale provizioanelor pentru depreciere recunoscute în contul de profit și pierdere. Pierderile din creditele scoase în afara bilanțului, precum și câștigurile din această operațiune sunt incluse în cheltuiala cu deprecierea aferenta pierderilor din creditare. Dacă, în perioada ulterioară, valoarea pierderii din depreciere se diminuează, iar diminuarea poate fi asociată obiectiv unui eveniment care are loc după ce a fost recunoscută deprecierea (cum ar fi o îmbunătățire a condițiilor de creditare a debitorului), pierderea din depreciere anterior recunoscută este reversată prin ajustarea contului de provizioane. Suma reversată este recunoscută în contul de profit și pierdere. Pierderile din creditele scoase în afara bilanțului, precum și câștigurile din această operațiune sunt incluse în cheltuiala cu deprecierea aferente pierderilor din creditare.
La data raportării, Banca evaluează dacă există dovezi obiective ca un activ financiar sau un grup de active financiare să fie depreciat. În cazul participațiilor clasificate ca fiind disponibile spre vânzare, este luat în considerare declinul semnificativ sau prelungit al valorii juste a titlului sub costul acestuia pentru a stabili dacă activele sunt depreciate. Dacă există astfel de dovezi pentru activele financiare disponibile spre vânzare, pierderea acumulată – determinată ca diferență între costul de achiziție și valoarea justă curentă, minus pierderile din depreciere ale activului financiar respectiv recunoscute anterior în contul de profit și pierdere – este eliminată din capitaluri proprii și recunoscută în contul de profit și pierdere. Pierderile din depreciere recunoscute în contul de profit și pierdere pentru participații nu sunt stornate prin contul de profit și pierdere. Dacă, în perioada ulterioară, valoarea justă a unui instrument de datorie clasificat ca fiind disponibil spre vânzare crește, iar creșterea poate fi asociată în mod obiectiv unui eveniment care are loc după recunoașterea pierderii din depreciere în profit și pierdere, pierderea din depreciere este reversată prin contul de profit și pierdere.
În această categorie intră creditele care au fost restructurate din cauza deteriorării condițiilor financiare ale debitorului și unde Banca a făcut anumite concesii, care nu ar fi fost făcute în condiții normale. Odată ce creditul a fost restructurat, el rămâne în această categorie indiferent dacă performanța este satisfăcătoare după restructurare.
(XIII) Imobilizări necorporale
Fondul comercial reprezintă surplusul costului de achiziție față de valoarea justă a activelor nete identificabile ale afacerii transferate, la data transferului. Fondul comercial este testat anual pentru depreciere și este contabilizat la cost minus depreciere cumulată. Marca și drepturile de utilizare a relațiilor cu clienții dobândite prin combinarea de întreprinderi sunt recunoscute la valoarea justă la data achiziției. Ambele sunt contabilizate la cost mai puțin amortizarea cumulată. Amortizarea este calculată folosind metoda liniară pe durata de viață utilă. Sistemele informatice și licențele achiziționate sunt capitalizate pe baza costurilor suportate pentru a dobândi și pentru a aduce în stare de funcționare sistemele informatice respective. Costurile asociate cu întreținerea sistemelor informatice sunt recunoscute drept cheltuieli pe măsură ce sunt efectuate.
Activele necorporale sunt amortizate folosind metoda liniară pe perioada vieții lor utile, după cum urmează:
Clădirile și vehiculele sunt contabilizate la cost minus depreciere cumulată.
Cheltuielile cu reparațiile și renovările sunt înregistrate în contul de profit și pierdere în momentul efectuării lor. Costul de înlocuire a pieselor sau componentelor majore ale clădirilor și echipamentelor este capitalizat, iar piesa înlocuită este casată. Câștigurile și pierderile din vânzarea mijloacelor fixe se determină prin raportare la valoarea lor contabilă la data vânzării și sunt recunoscute în contul de profit și pierdere. Terenurile nu se depreciază.
Deprecierea altor clădiri și echipamente este calculată pe baza metodei liniare pentru a distribui costul acestora la valoarea reziduală pe durata de viață utila a acestora.
Valoarea reziduală a unui activ reprezintă valoarea pe care Banca estimează că o va obține la cedarea acestuia după deducerea prealabilă a costurilor de vânzare, dacă activul respectiv avea deja durata de viață necesară și era deja în starea estimată pentru sfârșitul duratei de viață utilă. Valoarea reziduală a unui activ este zero dacă Banca estimează să utilizeze activul până la sfârșitul duratei fizice. Valorile reziduale ale activelor și duratele de viață utilă sunt revizuite și ajustate, acolo unde este necesar, de fiecare dată la data raportării.
Activele care au o durată de viață utilă nedeterminată nu sunt amortizate și sunt revizuite anual pentru identificarea pierderilor din depreciere. Activele ce sunt supuse amortizării sunt revizuite pentru identificarea pierderilor din depreciere ori de câte ori evenimente sau schimbări de circumstanțe indică faptul că valoarea contabilă nu mai poate fi recuperată. O pierdere din depreciere este recunoscută în echivalentul sumei cu care valoarea contabilă a unui activ depășește valoarea recuperabilă. Valoarea recuperabilă este maximul dintre valoarea justă a activului minus costurile de vânzare și valoarea de utilizare. Pentru calculul acestei pierderi, activele sunt grupate până la cel mai mic nivel de detaliu pentru care pot fi identificate fluxuri independente de numerar (unități generatoare de numerar). Activele nefinanciare, altele decât fondul comercial, care au suferit deprecieri sunt revizuite în vederea unei posibile reversări a deprecierii la data de raportare. Pierderea din deprecierea fondului comercial nu este reversată. În ceea ce privește alte active, pierderile din depreciere recunoscute în perioadele anterioare sunt evaluate la fiecare dată de raportare pentru a observa dacă există indicii că pierderea a scăzut sau nu mai există. Pierderea din depreciere este reversată dacă a existat o modificare în estimările folosite pentru determinarea valorii recuperabile. Pierderea din depreciere este reversată numai în măsura în care valoarea contabilă a activului nu depășește valoarea contabilă care ar fi fost determinată, netă de amortizare sau depreciere, în cazul în care nici o pierdere din depreciere nu ar fi fost recunoscută.
(XIV) Datorii privind leasingul financiar și operational
Acolo unde Banca este locatară în cadrul unui contract de leasing în care Banca își asumă toate riscurile și beneficiile aferente proprietății, activele închiriate sunt capitalizate în clădiri și echipamente la inițierea leasingului la valoarea cea mai mică dintre valoarea justă a proprietății aflate în regim de leasing și valoarea prezentă a plăților minime de leasing. Fiecare plată este împărțită între elementul de capital și dobândă pentru a se obține o rată constantă a dobânzii pe durata rambursării. Obligațiile legate de leasing, nete de costurile de finanțare, sunt incluse în împrumuturi. Cheltuielile cu dobânda sunt trecute în contul de profit și pierdere pe durata contractului utilizând metoda dobânzii efective. Imobilizările corporale obținute în cadrul contractelor de leasing financiar sunt depreciate pe parcursul duratei de viață utilă sau pe perioada mai scurtă a contractului de leasing în cazul în care Banca nu este în mod rezonabil sigură că va obține dreptul de proprietate asupra activului respectiv până la sfârșitul perioadei de leasing. Plățile totale efectuate in cadrul contractelor de leasing operațional sunt înregistrate în alte cheltuieli operaționale în contul de profit și pierdere pe baza metodei liniare, pe perioada leasing-ului. Atunci când un leasing operațional este încheiat înainte ca perioada de leasing să expire, plățile obligatorii pentru locator sub forma de penalizări sunt recunoscute drept cheltuieli în perioada în care are loc terminarea contractului.
(XV) Numerar și echivalente de numerar
Referitor la situația fluxurilor de numerar, numerarul și echivalentele de numerar cuprind: numerar în casierie, titluri, credite și avansuri acordate băncilor, depozite colaterale la bănci, active financiare foarte lichide, cu scadența inițială de mai puțin de 3 luni, precum soldurile ne-restricționate cu băncile centrale, inclusiv rezervele minime obligatorii.
(XVI) Provizioane
Provizioanele sunt recunoscute dacă, drept urmare a unui eveniment trecut, Banca are o obligație prezentă legală sau implicită care poate fi estimata în mod rezonabil, și este probabil ca o ieșire de beneficii economice să fie necesară pentru stingerea obligației. Acolo unde există un anumit număr de obligații similare, probabilitatea ca o ieșire de resurse să fie necesară pentru decontare este determinată prin luarea în considerare a întregii categorii de obligații. Provizionul este recunoscut chiar dacă probabilitatea legată de oricare dintre elementele incluse în aceeași categorie de obligații este mică. Provizioanele sunt evaluate la valoarea actualizată a cheltuielilor estimate necesare pentru a deconta obligația respectivă utilizând o rată brută înainte de impozitare care reflectă evaluările curente de piață privind valoarea în timp a banilor și riscurile specifice obligației. Creșterea provizionului datorită trecerii timpului este recunoscută în cheltuiala cu dobânda.
(XVII) Contracte de garanție financiară
Contractele de garanție financiară sunt contractele care stipulează ca emitentul să efectueze anumite plăți pentru a rambursa debitorului o pierdere înregistrată de acesta ca urmare a faptului că un anumit debitor nu a efectuat plățile la data scadentă, în conformitate cu termenii instrumentului de datorie. Aceste garanții financiare sunt acordate băncilor, instituțiilor financiare și altor organisme în numele clienților în vederea garantării împrumuturilor, descoperirilor de cont și a altor facilități bancare. Garanțiile financiare sunt inițial recunoscute în situațiile financiare la valoarea justă de la data acordării garanției. Ulterior recunoașterii inițiale, datoriile Băncii ca urmare a acestor garanții sunt evaluate la maximul dintre evaluarea inițială minus amortizarea calculată pentru a recunoaște în contul de profit și pierdere veniturile din comisioane încasate pe baza metodei liniare pe parcursul duratei de viață a garanției și cea mai bună estimare a cheltuielilor necesare pentru a deconta o obligație financiară apărută la data raportarii. Aceste estimări sunt determinate pe baza experienței cu tranzacții similare și pe baza istoricului de pierderi, la care se adaugă estimările Conducerii Băncii. Orice creștere a obligației legate de garanții este trecută în contul de profit și pierdere în categoria cheltuielilor din exploatare.
(XVIII) Alte angajamente de credit
În desfășurarea normală a activității, Banca încheie alte angajamente de credit, acestea incluzând angajamente de credit și acreditive. Banca înregistrează provizioane pentru alte angajamente de credit acolo unde Banca are o obligație prezentă rezultată din evenimente trecute, când este probabilă o ieșire de resurse pentru decontarea obligației și când poate fi făcută o estimare fiabilă în ceea ce privește valoarea obligației.
(XIX) Obligații legate de pensii și de alte beneficii post-pensionare
Banca, în desfășurarea normală a activității, execută plăți către fondurile de pensii de stat românești, pentru pensii, asigurări de sănătate și șomaj, pentru angajații săi din România. Toți angajații Băncii sunt incluși în sistemul de pensii de stat. Banca nu menține nici un alt plan de pensionare și, deci, nu are nici o altă obligație referitoare la pensii. Banca dispune de o schemă de beneficii după pensionare ca si practica informala care nu da nastere la o obligatie implicita, prin care fiecare angajat primește cuantumul unui salariu lunar dacă acesta îndeplinește vârsta de pensionare în serviciul băncii – suma a fost evaluată și preliminată utilizând metode actuariale. Banca nu a plătit beneficii post-pensionare sub această schemă de la constituirea sa. Prin urmare, Banca a recunoscut răspunderea pentru obligația neimplicită în conformitate cu IAS 37 "Provizioane, datorii contingente și active contingente". Banca nu are alte obligații de a furniza alte servicii foștilor sau actualilor angajați.
(XX) Impozitul pe profit
Banca își înregistrează cheltuiala cu impozitul pe profit net pe baza situațiilor financiare în conformitate cu Reglementările contabile din România și legislația fiscală. Legislația fiscală românească se bazează pe ani fiscali încheiați la 31 decembrie. Pentru înregistrarea atât a impozitului curent cât și a celui amânat pentru anul încheiat, Banca a calculat o cheltuială anuală cu impozitul pe baza legislației fiscale românești în vigoare (parțial sau total) la data raportării. Impozitul pe profit amânat este determinat folosind metoda datoriilor bilanțiere pentru acele diferențe temporare ce apar între baza fiscală de calcul a impozitului pentru active și pasive, și valoarea contabilă determinată în scopul raportării financiare. Impozitul pe profit amânat este determinat utilizând ratele de impozitare (și legislația) implementate sau care au fost substanțial implementate la data raportării și care sunt estimate să fie aplicate atunci când impozitul pe profit amânat de recuperat este valorificat sau obligația privind impozitul amânat este decontată. Rata de impozitare atât pentru impozitul curent cât și pentru cel amânat este de 16%. Diferențele temporare principale provin din provizioane pentru credite, reevaluarea anumitor active, provizioane pentru datorii potentiale, provizioane pentru alte active, provizioane pentru beneficii după pensionare precum și pierderi fiscale. Impozitul amânat nu este înregistrat în contabilitate dacă acesta apare la recunoașterea inițială a unui activ sau a unei obligații într-o tranzacție alta decât o achiziție de societate care la data tranzacției nu afectează profitul sau pierderea impozabilă și nici pe cea contabilă. Impozitul amânat aferent reevaluării la valoarea justă a titlurilor de plasament disponibile pentru vânzare, care sunt trecute în debit sau credit direct în capitaluri proprii, este de asemenea creditat sau debitat direct în capitaluri proprii și ulterior recunoscut în contul de profit și pierdere împreună cu câștigul sau pierderea amânată. Elementul de activ privind impozitul amânat este recunoscut în măsura în care este probabil ca profitul impozabil viitor va fi disponibil datorită faptului că diferențele temporare pot fi utilizate.
(XXI) Împrumuturi
Împrumuturile sunt înregistrate inițial la valoarea justă netă de costurile de tranzacționare. Împrumuturile sunt înregistrate ulterior la cost amortizat, orice diferență între suma înregistrată inițial și valoarea de răscumpărare este recunoscută în contul de profit și pierdere pe durata contractului de împrumut pe baza metodei dobânzii efective.
(XXII) Capital social și rezerve
Capitalul social este egal cu valoarea nominală a acțiunilor, respectiv cu valoarea capitalului contribuit, a rezervelor din prime și rezervelor încorporate sau alte operațiuni care au dus la modificarea sa. Capitalul subscris și vărsat este înregistrat distinctiv în contabilitate, pe baza documentelor de încorporare ale Băncii și a documentelor suport aferente capitalului vărsat. Rezervele legale sunt stabilite în conformitate cu cerințele legale în vigoare, prin alocarea a maximum 5% din profitul brut înainte de taxare, până în momentul în care fondul rezervei atinge 20% din întregul capital social subscris și vărsat. Această rezervă nu se poate distribui acționarilor. În conformitate cu legislația fiscală, atunci când apare o modificare în destinația rezervei legale sau a rezervelor reprezentând facilități fiscale, se vor calcula impozitul pe profit, dobânzi și penalități începând cu momentul în care beneficiile fiscale au fost acordate Băncii. Rezerva din reevaluare pentru activele financiare disponibile pentru vanzare reprezintă variația netă a valorii juste a activelor financiare disponibile pentru vanzare la sfârșitul anului.
(XXIII) Colaterale redobândite
Colateralele redobândite sunt recunoscute în momentul în care Banca obține active non-financiare prin intrarea în posesie a unor colaterale ce au fost inițial deținute ca fiind gajuri pentru portofoliul de împrumuturi. Politica Băncii este să determine opțiunea cea mai bună în ceea ce privește utilizarea activului redobândit, dacă acesta va fi utilizat în operațiunile interne sau va fi vândut. Activele ce vor fi considerate ca fiind utile în operațiunile interne și în scopul activității Băncii sunt transferate în grupa de “imobilizări corporale” relevantă, la valoarea cea mai mică dintre valoarea la care au fost redobândite și valoarea lor contabilă de la momentul în care era gajat inițial. Activele pentru care se decide vânzarea acestora sunt transferate în categoria “alte active” la valoarea la care au fost redobândite la momentul redobândirii, în concordanță cu politica Băncii. Politica Băncii prevede vânzarea proprietăților redobândite printr-o procedură obișnuită. In perioada 2015 și 2014 Banca nu a utilizat proprietăți redobândite în scopul activității desfășurate.
(XXIV) Persoane aflate în relații speciale
Pe baza definiției persoanelor aflate în relații speciale conform IAS 24, Banca a identificat următorul grup de persoane în relații speciale pentru anul curent și cel precedent: societățile grupurilor Doguș Group și BBVA (2014: Doguș Group și BBVA), societățile asociate ale acestora, membrii Consiliul de Administrație, ai Comitetului de Direcție, toți Directorii Băncii, precum și membrii apropiați ai familiilor acestor persoane.
(XXV) Comparative
Acolo unde a fost necesar, sumele comparative au fost ajustate pentru a reflecta modificările din perioada curentă.
Retratarea valorilor comparative ale anului 2014 a fost necesară în 2015, cu scopul de a alinia prezentarea exercițiului financiar anterior la prezentarea exercițiului financiar curent, ca urmare a modificării modului de prezentare a efectului de unwinding determinat de ajustările pentru dobânzile activelor depreciate (a se vedea notele 3.8, 4.2.2 si 15). Aceasta modficare nu are impact în valoarea contabilă netă a creditelor.
Impactul modificării modului de abordare este prezentat mai jos:
3.3. Managementul riscului financiar.
A. Strategia utilizării instrumentelor financiare
Activitățile Băncii presupun expunerea la o diversitate de riscuri financiare precum riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de piață și riscul operațional. Asumarea riscului reprezintă elementul principal al activității financiare, iar riscurile operaționale reprezintă o inevitabilă consecință a implicării în acest domeniu. Scopul Băncii este în consecință să atingă un echilibru între risc și randament și să minimizeze potențialele efecte adverse asupra performanțelor financiare ale Băncii. Politicile Băncii de administrare a riscului sunt desemnate pentru a identifica și analiza aceste riscuri, de a stabili limitele și controalele corespunzătoare ale riscurilor, și de a monitoriza riscurile și aderarea la limite prin intermediul sistemelor informaționale sigure și actualizate. Banca își revizuiește periodic politicile și sistemele de management al riscului pentru a reflecta modificările piețelor, produselor și celor mai bune practici in domeniu. Managementul riscului este desfășurat printr-o Direcție centrala de Trezorerie (Trezoreria Băncii) și prin Direcția de Risc, conform politicilor aprobate de Consiliul de Administrație. Trezoreria Băncii identifică, evaluează și acoperă riscurile financiare în strânsă cooperare cu unitățile operaționale ale Băncii. Consiliul de Administrație furnizează principii scrise pentru întregul management al riscului, precum și politici scrise ce acoperă arii specifice, cum sunt riscul valutar, riscul ratei dobânzii, riscul de credit, utilizarea instrumentelor financiare derivate și a instrumentelor financiare nederivate. În completare, auditul intern este responsabil pentru revizia independentă a managementului riscului și a mediului de control. Cele mai importante tipuri de risc sunt: riscul de creditare, riscul de lichiditate, riscul de piață și riscul operațional. Riscul de piață include riscul valutar și riscul ratei dobânzii. Prin natura lor, activitățile Băncii sunt în principal legate de utilizarea instrumentelor financiare. Banca acceptă depozite din partea clienților atât la rate fixe cât și variabile și pe diferite perioade, și intenționează să obțină marje de dobândă peste medie prin investirea acestor fonduri în active de calitate înaltă. Banca intenționează să mărească aceste marje prin consolidarea fondurilor pe termen scurt și plasarea lor pe perioade mai lungi la rate mai mari ale dobânzii, menținând în același timp lichidități suficiente pentru a onora obligațiile scadente. Banca intenționează, de asemenea, să mărească marjele de dobândă pentru a obține marje peste medie, net de deduceri, prin acordarea de împrumuturi companiilor și altor bănci cu diferite riscuri de credit. Acest tip de expuneri vizează nu numai împrumuturi și avansuri. Banca participă, de asemenea, la garanții și alte angajamente cum ar fi acreditivele și alte obligațiuni.
B. Riscul de creditare
În măsurarea riscului de creditare al creditelor și avansurilor acordate clienților și băncilor la nivel de contrapartidă, Banca reflectă trei componente (i) „probabilitatea neachitării” de către client sau contrapartidă a obligațiilor sale contractuale; (ii) expunerile actuale față de contrapartida și dezvoltarea sa viitoare probabilă, din care Banca derivă „expunerea la neplată”; și (iii) raportul probabil de recuperabilitate al obligațiilor nerespectate („pierdere din cauza neplății”). Banca este expusă la riscul de creditare, ce presupune că una dintre contrapartide nu va fi în măsură să plătească sumele integral la scadență. Provizioanele sunt constituite atunci când există dovezi obiective că Banca nu va putea să colecteze toate sumele scadente. Schimbările semnificative din economie, sau privind bunul mers al unui anumit segment din industrie care reprezintă o parte importantă din portofoliul Băncii, pot avea ca rezultat situații diferite de cele în urma cărora s-au constituit provizioane la data raportării. În consecință, Conducerea Băncii administrează cu atenție expunerea la riscul de creditare. Banca clasifică nivelurile de risc de creditare asumat prin stabilirea de limite ale valorii riscului acceptat la nivelul fiecărui debitor, sau grupuri de debitori, la zone geografice sau segmente industriale. Aceste riscuri sunt monitorizate în sistem revolving și sunt supuse uneia sau mai multor verificări anuale. Limitele aferente nivelului de risc de creditare pe produse și sectoare industriale sunt aprobate de Conducerea Băncii. Expunerea cu privire la orice debitor, inclusiv bănci și brokeri, este restricționată în continuare prin sub-limite ce acoperă expuneri bilanțiere și extra-bilanțiere, și limite de risc de livrare zilnică privind elementele comerciale precum contractele forward cu implicații de curs valutar. Expunerile efective privind limitele sunt monitorizate zilnic. Expunerea la riscul de credit este administrată prin analize periodice a capacității debitorilor sau potențialilor debitori de a onora obligațiile de rambursare a capitalului și dobânzii și prin modificarea acestor limite de împrumut acolo unde este necesar. Expunerea la riscul de creditare este, de asemenea, administrată parțial prin obținerea de garanții colaterale, personale și ale companiilor. În Nota 15 este prezentată împărțirea portofoliului de Credite și avansuri acordate de către Bancă clienților, iar expunerea specifică a Băncii față de Guvernul României și Banca Națională a României este prezentată în Nota 30. Banca nu are expunere geografică față de altă piață în afară de România, care să depășească 10% din activele totale.
Pentru titlurile de creanță și alte certificate, Trezoreria Băncii utilizează evaluarea externă, cum este cea facută de Moody’s sau orice echivalent al acesteia, în vederea administrării expunerilor la riscul de creditare. Plasamentele în aceste titluri de valoare și certificate sunt văzute ca o cale de îmbunătățire a calității portofoliului de credit și de menținere a unei surse imediat disponibile pentru a se întruni și cererile de finanțare în același timp. Banca folosește o gamă de politici și practici de micșorare a riscului de creditare. Cea mai uzuală dintre acestea este folosirea garanțiilor colaterale care este o practică foarte obișnuită. Banca implementează instrucțiuni asupra acceptabilității claselor specifice de garanții sau micșorarea riscului de creditare. Principalele tipuri de garanții pentru împrumuturi și avansuri sunt:
Ipoteci asupra proprietăților rezidențiale;
Gaj asupra activelor companiilor cum sunt sediile, stocurile și conturile de creanțe;
Gaj asupra instrumentelor financiare cum sunt titlurile de creanță și capitalurile proprii.
Finanțarea pe termen lung și creditele acordate companiilor sunt în general securitizate; iar facilitățile individuale de credit revolving sunt în general nesecuritizate. De asemenea, pentru a minimiza potențialele pierderi din creditare, Banca încearcă să obțină garanții suplimentare de la contrapartide în momentul în care sunt identificați indicatori de depreciere ai creditelor și avansurilor.
Natura garanțiilor deținute pentru securizarea activelor financiare altele decât creditele și avansurile sunt determinate de natura instrumentului. Titlurile de creanță, certificatele de trezorerie și alte certificate eligibile sunt în general nesecuritizate, cu excepția împrumuturilor garantate prin active și a instrumentelor similare, care sunt securitizate de portofoliile instrumentelor financiare .
Banca menține limite stricte de control asupra pozițiilor nete deschise pe derivative (diferența între contractele de cumpărare și vanzare), atât la nivelul sumelor cât și al perioadelor instrumentelor. Astfel, în orice moment, suma supusă riscului de credit este limitată la valoarea justă prezentă a instrumentelor care sunt favorabile Băncii (adică acele active a căror valoare justă este pozitivă), care în relație cu derivativele constituie numai o mică fracție a contractului, sau la valoarea noțională utilizate pentru a exprima volumul rămas de plată al instrumentelor respective. Expunerea la riscul de creditare este gestionată ca parte a întregii limite de împrumut cu clienții, împreună cu potențialele expuneri rezultate din mișcările pieței. În general nu sunt obținute garanții sau alte titluri de valoare pentru expunerile la riscul de creditare asupra acestor instrumente, exceptând situația în care Banca cere contrapartidelor depozite ca și garanție. Riscul de decontare apare în situațiile în care plățile în numerar, titluri de plasament sau capitaluri proprii sunt efectuate în perspectiva unei încasări de numerar, titluri de plasament sau capitaluri proprii. Pentru fiecare contrapartidă, sunt stabilite limite zilnice de decontare pentru a acoperi totalitatea riscurilor de decontare ce reies din tranzacțiile zilnice pe piață ale Băncii. Politica Băncii este de a încheia contracte de compensare cu entitățile cu care are încheiate contracte de instrumente financiare derivate în conformitate cu reglementările “International Swap Dealers Association” („ISDA”). Sumele de încasat/plătit din tranzacții cu instrumente financiare derivate, plasamente la/depozite de la aceste entități pot cădea sub incidența clauzelor standard de compensare aplicabile în cazurile menționate, în cadrul contractelor ISDA.
Scopul principal al acestor instrumente este de a asigura că fondurile pot fi puse la dispoziția clientului, la cererea acestuia. Scrisorile de garanție și acreditivele standby – care reprezintă angajamente irevocabile că Banca va efectua plata în cazul în care clientul nu își poate onora obligațiile față de terțe părți – prezintă același risc de creditare ca și împrumuturile. Acreditivele comerciale și documentare – care reprezintă angajamente scrise din partea Băncii în numele unui client autorizând o terță parte să încaseze rate prin intermediul Băncii în limita unei sume specificate conform unor anumite termene și condiții – sunt garantate prin bunurile expediate la care se referă și, prin urmare, prezintă un risc mai mic decât un împrumut direct.
Angajamentele de prelungire a creditului reprezintă părți neutilizate din limitele creditului sub forma împrumuturilor, scrisorilor de garanție sau acreditivelor. Referitor la riscul de credit al angajamentelor de prelungire a creditului, Banca este expusă unei potențiale pierderi în valoare egală cu suma totală a angajamentelor neutilizate diminuată cu valoarea garanțiilor. Valoarea probabilă a pierderii este însă mai mică decât suma totală a angajamentelor neutilizate, deoarece majoritatea angajamentelor de prelungire a creditului sunt contingente pentru clienții care păstrează anumite standarde de credit. Banca monitorizează termenul de scadență a angajamentelor de credit datorită faptului că angajamentele pe termen mai lung prezintă în general un grad mai ridicat de risc de creditare decât angajamentele pe termen mai scurt.
Expunerile la riscul de creditare al activelor bilanțiere si extra-bilanțiere sunt următoarele:
Tabelul de mai sus reprezintă expunerea maximă a Băncii la riscul de credit la data de 31 decembrie 2015 și la 31 decembrie 2014, fără a lua în considerare garanțiile deținute. Pentru activele din bilanț, expunerile stabilite mai sus sunt bazate pe valorile contabile nete.
Banca monitorizează în mod permanent calitatea contrapartidelor, băncilor sau companiilor. Companiile sunt evaluate utilizând aceleași proceduri de acceptare ca și la acordarea de împrumuturi.
Expunerea extra-bilanțieră se referă la scrisori de garanție emise de către Bancă și la angajamente de credit netrase.
Instrumentele financiare derivate includ contractele de tip Total Return Swap, pentru care expunerea maximă a Băncii la pierdere, este reprezentată de valoarea noțională a Total Return Swap-ului. Aceste contracte au ajuns in maturitate in cursul anului 2015.
Creditele și avansurile acordate sunt rezumate mai jos, după cum urmează:
Calitatea creditelor incluse in portofoliului de credite și avansuri care nu au restanțe și nu sunt depreciate individual la data de 31 decembrie 2015 și 2014 poate fi evaluată prin referire la sistemul de gradare standard al Băncii.
Următoarele informații sunt bazate pe acel sistem:
În cadrul categoriei risc satisfăcător sunt incluși clienți cu performanță financiară solidă bazată pe un sistem de evaluare dezvoltat intern, care include criterii calitative și cantitative (de ex. lichiditate, solvabilitate, profitabilitate, managementul calității, condițiile pieței, colateralele primite). Lista de supraveghere și mențiuni speciale conține clienți cu performanță financiară mai mică decât „Satisfăcător”.
La 31 decembrie 2015 creditele și avansurile acordate băncilor în sumă de 52.687 mii lei (2014: 57.342 mii lei), încadrate la gradul de risc satisfăcător.
Suma brută a creditelor și avansurilor pe clase de clienți care erau restante, dar nedepreciate a fost după cum urmează:
În 2014, împrumuturile garantate de tip Retail cu restanță mai mică de 180 de zile nu erau considerate depreciate, cu excepția cazurilor în care existau informații specifice care să indice contrariul. Pentru împrumuturile retail negarantate, pragul folosit de Bancă era de 90 de zile de restanță, iar pentru intreprinderi mici și companii pragul era de 120 de zile de restanță. În 2015, pe baza experienței mai recente, a fost ajustat pragul de referință, astfel incat toate creditele ce înregistrează mai puțin de 90 de zile de întârziere nu sunt considerate depreciate, doar dacă există informații concrete care să indice contrariul.
Pe baza metodologiei interne de analiză colectivă, Banca înregistrează provizioane evaluate colectiv pentru creditele fara indici individuali de depreciere.
Pentru conturile evaluate colectiv, împrumuturile sunt tratate ca fiind depreciate pe baza datelor de pierderi istorice pentru grupe de împrumuturi cu caracteristici similare. Provizionul este calculat pentru împrumuturile depreciate folosind procente ale provizioanelor statistice calculate în baza evoluției din trecut a pierderilor.
Pentru conturile evaluate individual, împrumuturile sunt tratate ca depreciate atunci când există dovezi obiective că s-a înregistrat o pierdere din depreciere.
Criteriile utilizate de către Bancă pentru a determina existența unor dovezi obiective de depreciere sunt:
dificultăți financiare semnificative ale emitentului sau debitorului;
întarzieri contractuale de plată a creditului sau a dobânzii aferente;
încălcarea acordurilor sau condițiilor de împrumut;
probabilitatea ca împrumutatul va intra in faliment sau o alta forma de reorganizare financiară (sau este deja in această situație); și
măsuri de restructurare implementate.
Mai jos sunt prezentate informații cu privire la creditele depreciate, evaluate în mod colectiv:
În această categorie intră creditele și avansurile acordate clientelei ale căror termene de plată au fost renegociate și care nu mai sunt considerate restante și nici depreciate, deoarece numărul minim de plăți efectuate precum și condițiile necesare ce reies din noul scadențar au fost îndeplinite.
La 31 decembrie 2015 Banca a redobândit colaterale în sumă de 24.050 mii lei (2014: 3.138 mii lei),
Creditele neperformante sunt definite ca fiind creditele ce indeplinesc cel putin unul dintre urmatoarele criterii: i) au delicvență mai mare de 90 zile; ii) în lipsa executării garanției reale, este improbabil ca debitorul să își achite integral obligațiile din credite, indiferent de existența oricărei sume restante sau numărul de zile de întarziere de plată.
Valoarea garanțiilor reprezintă garanții reale (de ex. imobiliare și numerar). Estimările valorii juste sunt bazate pe valoarea colateralelor evaluate la momentul împrumutului, iar după acest moment colateralele sunt reevaluate periodic în concordanță cu procedurile interne ale Băncii. Tabelul următor prezintă o analiză a titlurilor de creanță de către agenția de evaluare a creditului desemnată la 31 decembrie 2015 și 2014, pe baza evaluării efectuate de Moody’s sau de un echivalent al acesteia:
Tabelul următor clasifică expunerea la credit a Băncii la valoarea contabilă netă pe sectoare industriale ale contrapartidei.
Tabelul următor clasifică expunerea la credit a Băncii la valoarea contabilă netă pe sectoare industriale ale contrapartidei.
Riscul de piață
Banca se expune la riscul de piață, care reprezintă riscul ca valoarea justă sau intrările viitoare de numerar ale unui instrument financiar să fluctueze în urma modificărilor prețurilor pieței. Riscul de piață rezultă din pozițiile deschise ale ratei dobânzii, ale cursului valutar și capitalurilor proprii, toate acestea fiind expuse la mișcările generale și specifice ale pieței și la modificările nivelului de volatilitate a ratelor sau prețurilor pieței, cum ar fi rata dobânzii, ecartul de curs, cursul valutar și prețurile capitalurilor proprii. Banca clasifică expunerile la riscul de piață în portofolii tranzacționabile sau netranzacționabile. Riscul de piață rezultat din activitățile tranzacționabile și netranzacționabile sunt concentrate în Trezoreria Băncii și sunt monitorizate de către două echipe în mod separat. Rapoartele periodice sunt înaintate Consiliului de Administrație și fiecărui director al liniilor de afaceri. Portofoliile pentru tranzacționare includ pozițiile ce rezultă din tranzacțiile „market making” în care Banca acționează ca principal în relația cu clienții sau cu piața. Portofoliile netranzacționabile rezultă în principal din managementul ratei dobânzii pentru vânzarea cu amănuntul și pentru activele și pasivele comerciale bancare. Portofoliile netranzacționabile conțin, de asemenea, elemente de risc valutar și risc de capital aferente titlurilor disponibile spre vânzare ale Băncii.
Parametrii de calcul ai senzitivității
Senzitivitatea față de rata dobânzii: tabelul de mai jos sumarizează impactul mișcării paralele a curbei profitabilității raportată la contul de profit și pierdere și la rezultatul global ale Băncii prin aplicarea unei mișcări de 100 puncte procentuale la modelul de senzitivitate la rata dobânzii. Având în vedere fluctuațiile ratelor dobânzii din anii anteriori, precum și analizele și prognozele Ariei Risc a Băncii, se apreciază că ±100 puncte procentuale de bază reprezintă o estimare rezonabilă a mișcării ratei dobânzii.
Senzitivitatea față de cursul valutar: tabelul de mai jos sumarizează impactul modificării cu 10% a valorii leului față de alte monede, asupra contului de profit și pierdere și rezultatului global al Băncii. Acest impact s-a calculat prin aplicarea acestei modificări asupra instrumentelor financiare în monedă străină deținute de către Bancă la 31 decembrie. La 31 decembrie 2015, în cazul în care rata dobânzii pe piață ar fi fost cu 100 puncte procentuale de bază mai mare/mică, celelalte variabile fiind menținute constante, atunci profitul anului ar fi
fost mai mare/mic cu 12.236 mii lei (2014: mai mare/mic cu 12.268 mii lei) și rezultatul global al altor elemente ar fi fost mai mic/mare cu 84.507 mii lei (2014: mai mic/mare cu 57.402 mii lei). La 31 decembrie 2015, în cazul în care leul s-ar fi apreciat/depreciat cu 10% în raport cu valutele forte, iar celelalte variabile fiind menținute constante, profitul anului ar fi fost mai mic/mare cu 4.514 mii lei (2014 mai mic/mare cu 5.710 mii lei) și rezultatul global al altor elemente ar fi rămas neafectat.
Senzitivitatea activelor, obligațiilor și elementelor extra-bilanțiere la modificarea dobânzii – analiza modificării prețurilor. Riscul ratei dobânzii privind fluxul de numerar este riscul la care fluxurile de numerar viitoare ale unui instrument financiar vor fluctua datorită schimbărilor ratei dobânzii pe piață. Riscul ratei dobânzii privind valoarea justă este riscul la care valoarea unui instrument financiar va fluctua datorită schimbărilor ratei dobânzii pe piață. Banca este expusă riscurilor privind efectele fluctuațiilor ratei dobânzii pe piață atât în ceea ce privește valoarea justă cât și fluxul de numerar. Marjele de dobândă pot crește ca urmare a unor astfel de modificări dar se pot diminua sau crea pierderi în cazul în care au loc mișcări neprevăzute. Consiliul de Administrație stabilește limite privind nivelul de neconcordanță a reevaluării ratei dobânzii ce poate fi asumată, aceasta fiind monitorizată zilnic.
Tabelul de mai jos prezintă expunerea Băncii la riscul de rată a dobânzii la 31 decembrie 2015 și la 31 decembrie 2014. Sunt incluse în tabel activele și pasivele Băncii la valorile contabile, clasificate în funcție de cea mai recentă dată dintre data modificării ratelor dobânzii și data maturității.
Riscul de rată a dobânzii
Riscul valutar
Banca este supusă riscului privind efectele fluctuațiilor cursului valutar asupra poziției financiare a acesteia și fluxurilor de numerar neafectate de filtrele prudentiale impuse de BNR (Nota 4.9). Consiliul de Administrație stabilește limite privind nivelul de expunere prudentiala modificata ca urmare a filtrelor prudentiale pentru fiecare monedă dar și pe total, atât pentru pozițiile „de pe o zi pe alta” cât și pentru pozițiile „în cursul zilei”, iar acestea sunt monitorizate zilnic. Banca utilizează instrumente forward valutar și swap valutar pentru administrarea riscului valutar atat in scop contabil cat si prudential. Tabelul de mai sus prezintă expunerea Băncii la riscul de curs valutar la 31 decembrie. In tabelul de mai sus, sunt incluse activele și datoriile Băncii la valorile contabile, clasificate în funcție de monedă.
Riscul de lichiditate
Riscul de lichiditate este riscul ca Banca să nu își poată îndeplini obligațiile de plată asociate datoriilor sale financiare la scadența acestora și să nu înlocuiască fondurile când acestea sunt retrase. Urmarea poate fi neîndeplinirea obligațiilor de plată către deponenți și neîndeplinirea angajamentelor privind împrumuturile. Procesul de management al lichidităților Băncii, așa cum este acesta desfășurat de Bancă și monitorizat de o echipă a Departamentului Trezorerie, cuprinde:
Finanțare zilnică, prin monitorizarea fluxurilor viitoare de numerar pentru a se asigura că sunt îndeplinite cerințele. Aceasta include completarea fondurilor pe măsură ce acestea ajung la scadență sau sunt împrumutate clientelei. Banca menține o prezență activă pe piețele monetare internaționale pentru a putea facilita acest lucru;
Menținerea unui portofoliu de active cu grad ridicat de tranzacționare care pot fi ușor lichidate ca mijloc de protecție împotriva oricărei întreruperi neprevăzute a fluxului de numerar;
Monitorizarea indicilor de lichidități în raport cu cerințele interne și de reglementare; și
Administrarea concentrării și profilului scadenței datoriilor.
Banca este expusă cerințelor zilnice privind decontarea în numerar a depozitelor cu scadență de o zi, conturilor curente, depozitelor scadente, tragerilor de împrumuturi și garanții. Banca nu păstrează resurse monetare pentru a putea onora toate aceste obligații, experiența indicând că un nivel minim de reinvestire a fondurilor scadente poate fi prevăzut cu un nivel ridicat de certitudine. Consiliul de Administrație stabilește limite privind nivelul minim al fondurilor necesare în vederea onorării unor astfel de cereri și nivelul minim al facilităților interbancar și altor împrumuturi care trebuie să fie disponibile pentru a acoperi retrageri la nivelurile de cerere neprevăzute.
Tabelul de mai jos prezintă fluxurile de numerar plătibile de către Bancă pentru datoriile sale financiare, clasificate după minimul dintre maturitățile contractuale reziduale la data raportării și data de plată așteptată. Sumele prezentate în tabel reprezintă fluxuri de numerar contractuale neactualizate, însă Banca administrează riscul inerent de lichiditate pe baza fluxurilor de numerar estimate actualizate.
Conducerea Băncii are convingerea că, deși o proporție semnificativă a depozitelor au scadența contractuală mai mică de 3 luni, diversificarea acestor depozite ca număr și tipuri, și bazându-se pe experiența anterioară a Băncii, indică faptul că aceste depozite de obicei se prelungesc și furnizează o sursă stabilă de finanțare a Băncii.
Tabelul de mai jos prezintă contractele de garanție financiară emise și angajamente netrase, clasificate după minimul maturității contractuale.
.
Valorile juste ale activelor și pasivelor financiare
În tabelul de mai jos sunt prezentate pe scurt valorile contabile și valorile juste ale acelor active și pasive financiare care nu au fost prezentate la valoarea justă în situațiile financiare ale Băncii. În vederea estimării valorilor juste ale activelor, sunt utilizate prețurile de licitație („bid”), în timp ce pentru datorii sunt aplicate prețurile de ofertă („ask”)
Soldurile cu Banca Centrală reprezintă numerar și echivalente de numerar cu Banca Națională, care sunt disponibile pentru activitățile zilnice ale Băncii (Nota 13) și prin urmare valorea justă este egală cu valoarea contabilă. Valoarea justa a depozitelor la vedere este egala cu valoarea lor contabila.
Creanțele de la alte bănci includ conturi curente și plasamentele inter-bancare. Valoarea justă estimată a depozitelor purtătoare de dobândă fixă se bazează pe fluxurile de numerar actualizate, folosind rata dobânzii pe piața monetară ale datoriilor cu risc de creditare și scadențe similare. Valoarea justa a conturilor curente este egala cu valoarea lor contabila.
Împrumuturile și avansurile sunt prezentate net de provizioanele pentru depreciere. Valoarea justă estimată a creditelor și avansurilor reprezintă valoarea actualizată a fluxurilor de numerar viitoare estimate a fi primite. În vederea stabilirii valorii juste, fluxurile de numerar estimate sunt actualizate utilizând ratele de piață curente.
Valoarea justă estimată a depozitelor și a împrumuturilor fără scadență fixă, care include depozitele nepurtătoare de dobândă, reprezintă suma rambursabilă la cerere. Valoarea justă estimată a depozitelor purtătoare de dobândă fixă și a altor împrumuturi al căror preț nu este cotat pe piață se calculează pe baza fluxurilor de numerar actualizate, folosind rate de dobânzii pentru depozite noi cu scadență similară. Valoarea justă a depozitelor „de pe o zi pe alta” este valoarea lor contabilă.
Active și pasive financiare la valoare justă
Nivelul 1: include investiții cotate pe piețe active pentru active și datorii identice;
Nivelul 2: include investiții altele decât prețurile cotate incluse în Nivelul 1 și care sunt
observabile pentru active și datorii în mod direct (ex: prețurile) sau indirect
(determinate prin derivație din prețuri);
Nivelul 3: include investiții pentru active sau datorii care nu sunt bazate pe date de piață
observabile (factori neobservabili)
Riscul de natură fiscală
Sistemul fiscal din România trece printr-un proces de consolidare și armonizare cu legistația Uniunii Europene. Cu toate acestea, există diverse interpretări ale legislației fiscale. Autoritățile fiscale pot avea abordări diferite în legătură cu diverse probleme si circumstanțe, și chiar pot calcula taxe adiționale și chiar dobândă de întarziere și penalități de aproximativ 18,25% pe an aplicabilă de la 1 iulie 2013 (2014: 18,25% pe an).
Începând cu 2009, în România, perioadele fiscale rămân deschise pentru 7 ani. Conducerea Băncii consideră că datoria fiscală inclusă în aceste situații financiare este corect declarată.
Riscurile operaționale
Riscul operațional este riscul unei pierderi directe sau indirecte care poate să apară dintr-o multitudine de cauze asociate cu procesele, personalul, tehnologia și infrastructura Băncii și din factori externi alții decât riscul de credit, de piață sau de lichiditate, cum ar fi cei care apar din cerințe legale și de reglementare și cei aferenți standardelor de comportament corporativ general acceptate. Riscul operațional provine din toate activitățile Băncii și apare la nivelul tuturor entităților.
Definiția riscului operațional utilizată de către Bancă este următoarea: riscul operațional reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care poate fi determinat atât de factori interni (derularea neadecvată a unor activități interne, existența unui personal sau unor sisteme necorespunzătoare etc.) dar și de factori externi (condiții economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.). Riscul juridic este o componentă a riscului operațional, apărut ca urmare a neaplicării sau aplicării defectuoase a dispozițiilor legale sau contractuale și care produc un impact negativ asupra operațiunilor băncii. Definiția nu include riscul strategic și reputațional.
Obiectivul Băncii este de a gestiona riscul operațional pentru a evita înregistrarea de pierderi financiare cu impact negativ asupra băncii prin monitorizarea riscului potențial la care este expusă organizația și prin luarea de măsuri de diminuare/eliminare a acelor riscuri considerate neacceptate, dar și de a asigura o eficiență a costurilor prin evitarea procedurilor excesive de control care restrictionează inițiativa și creativitatea. Conducerea fiecărei unități are responsabilitatea principală pentru dezvoltatea și implementarea controalelor adresate riscului operațional. Această responsabilitate este sprijinită de dezvoltarea la nivel global a standardelor pentru managementul riscului operațional în următoarele arii:
necesitatea segregării sarcinilor; inclusiv autorizării independente a tranzacțiilor;
necesitatea includerii responsabilităților legate de risc în fiecare fișă de post;
necesitatea reconcilierii și monitorizării tranzacțiilor;
conformarea cu cerințele de reglementare și alte cerințe legale;
documentarea controalelor și a procedurilor;
necesitatea evaluării periodice a riscului operațional și existența de controale;
proceduri adecvate pentru a întâmpina riscurile identificate;
necesitatea raportării pierderilor operaționale și propuneri de remediere a acestora;
dezvoltarea de planuri contingente;
training și dezvoltare profesională;
standarde de etică și afaceri;
reducerea riscului, inclusiv asigurare, acolo unde acestea se dovedesc potrivite.
Managementul capitalului
Obiectivele Băncii legate de administrarea capitalului, care este un concept mai larg decât acela de capitaluri proprii” din situațiile financiare, sunt următoarele:
Să respecte cerințele legate de capital, stabilite de autoritățile de reglementare ale piețelor bancare pe care operează entitățile Băncii;
Să protejeze capacitatea Băncii de a-și continua activitatea pe baza principiului continuității, astfel încât să poată continua să producă profit pentru acționari și beneficii pentru ceilalți deținători de acțiuni; și
Să mențină o bază de capital puternică pentru a susține dezvoltarea activității.
Managementul capitalului
Adecvarea capitalului și indicele capitalului-reglementar sunt monitorizate zilnic în scopul controlului de Conducerea Băncii pe baza tehnicilor din recomandările elaborate de Comisia Basel și a celor din Directivele Comunităților Europene, implementate de Banca Națională a României.
Informațiile solicitate sunt raportate la Banca Națională a României în mod periodic.
Indicatorul de adecvare a capitalului Băncii a fost calculat în conformitate cu principiile Basel III. Activele ponderate la risc sunt evaluate pe baza unei ierarhii de cinci grade de risc clasificate în funcție de natura și care reflectă estimarea de risc de creditare, de piață și alte riscuri ce caracterizează activele respective și contrapartidele acestora, de asemenea ținând cont și de garanțiile eligibile. Un tratament similar este adoptat în cazul expunerii extra-bilanțiere, cu unele ajustări efectuate pentru a reflecta volatilitatea mai mare a potențialelor pierderi.
Tabelul de mai jos sumarizează componența capitalului-reglementar și a indicatorilor Băncii pentru anii incheiati la 31 decembrie 2015 și 31 decembrie 2014. În timpul ambelor perioade, Banca s-a conformat cerințelor externe legate de capital impuse, acelora care au aplicabilitate față de Bancă.
Începând cu 1 ianuarie 2012, România a adoptat IFRS ca și standarde naționale de contabilitate. Parte a acestui proces, Banca Națională a României a introdus următoarele filtre prudențiale pentru a compensa diferențele contabile între standardele anterioare și IFRS.
Începând cu 1 ianuarie 2014, Banca aplică dispoziții Basel III asa cum au fost implementate în Uniunea Europeană, prin legislatia europeana CRD IV/CRR și locala prin regulamentul BNR nr. 5/2013 privind filtrele prudențiale aplicabile instituțiilor de credit.
Principalele filtre prudențiale conform Basel III sunt:
diferența dintre metodologia de calcul a provizioanelor pentru deprecierea creditelor, in valoare neta de efectele impozitului amânat, care se va diminua in mod gradual de-a lungul perioadei 2014-2018 (80% în 2014, 60% în 2015, 40% în 2016 etc.);
câștigul nerealizat aferent titlurilor disponibile spre vânzare, in valoare neta de efectul impozitului amanat, care de asemenea se va diminua în mod gradual de-a lungul perioadei 2014–2018 (100% în 2014, 60% în 2015, 40% în 2016 etc.).
3.4. Estimări contabile folosite în aplicarea politicilor contabile.
Banca recurge la anumite estimări și adoptă anumite ipoteze care afectează sumele la care sunt înregistrate activele și obligațiile în cursul exercițiului financiar următor. Estimările și raționamentele sunt evaluate permanent și se bazează pe experiența anterioară și pe alți factori, inclusiv așteptările legate de evenimente viitoare care sunt considerate rezonabile în condițiile date. În afară de experiența anterioară, Banca a considerat, de asemenea, și efectul condițiilor actuale ale industriei financiare în evaluarea acestor estimări și raționamente.
Realizarea de pierderi fiscale viitoare
Conform legislației fiscale românești, începând cu 2009, pierderile fiscale pot fi reportate pentru o perioadă de 7 ani, astfel generând recunoașterea de active privind impozitul amânat, însă doar în măsura în care este probabilă realizarea de beneficii fiscale, prin intermediul profiturilor impozabile viitoare. Datorită incertitudinii realizării de profituri în viitorul apropiat, Conducerea Băncii nu a recunoscut în totalitate creanța privind impozitul amânat (Nota 12).
Pierderi din deprecierea creditelor și avansurilor
Banca își analizează periodic portofoliul de credite pentru a evalua deprecierea acestuia.
Pentru a determina dacă ar trebui înregistrată o pierdere din depreciere, Banca emite judecăți cu privire la existența de date observabile care să indice o diminuare a fluxurilor de numerar viitoare estimate ale unui portofoliu de credite înainte ca diminuarea să poată fi identificată pentru un credit individual din portofoliu. De exemplu, datele observabile pot fi de tipul schimbărilor nefavorabile în comportamentul de plată al unor debitori dintr-un grup sau ale condițiilor economice, naționale sau locale care se corelează cu incidențe de plată din partea grupului de debitori.
Conducerea Băncii folosește estimări bazate pe experiența din trecut a pierderilor din credite cu caracteristici similare ale riscului de credit atunci când își programează fluxurile viitoare de numerar. Metodologia și ipotezele folosite pentru a estima atât suma cât și data realizării fluxurilor viitoare de numerar sunt revizuite regulat pentru a reduce decalajele existente între datele estimate și valorile actuale. Este posibil, în termeni rezonabili, pe baza informației existente, ca rezultatele din următorul an financiar să fie diferite de ipotezele folosite și să necesite ajustări semnificative ale valorii contabile a creditelor și creanțelor.
Deprecierea valorii fondului comercial
În vederea testării deprecierii fondului comercial, valoarea netă contabilă a fost comparată cu valoarea obținută prin actualizarea la zi a fluxurilor viitoare de numerar ce se așteaptă a fi obținute de către Bancă, înainte de impozitare, presupunând o perioadă de continuitate a afacerii de 20 de ani. Fluxurile viitoare de numerar se bazează pe proiecții bugetare și planuri de afaceri aprobate de Conducerea Băncii care acoperă o perioadă de 3 ani.
Mediul operațional
Economia Romaniei a crescut cu 3,7% în 2015, la această creștere contribuind toate ramurile economiei, cu excepția sectorului agricol.
În 2015, toate cele trei mari agenții de rating au plasat România în categoria “investment grade”. Moody’s a îmbunătățit perspectiva României de la stabilă la pozitivă. În timpul prăbușirii pieței de capital din China, în luna august 2015, precum și în timpul creșterii ratei dobânzii de referință de către FED, în decembrie 2015, stabilitatea monedei naționale a fost slab afectată, înregistrând o depreciere anuală de mai puțin de 1% la sfârșitul anului 2015.
Pe piața din România, dinamica anuală a stocului de credite a ieșit, în sfârșit, din zona negativă, încheind anul 2015 cu o creștere anuală de 2,5%, după aproximativ doi ani de contracție. Acest lucru a fost urmare a creșterii crererii de credite, scăderii ratelor de dobândă la credite, precum si faptului ca în anul 2014 majoritatea băncilor din România și-au curățat portofoliul de creditele neperformante, ceea ce a condus la diminuarea stocului de credite. Pe de altă parte, creșterea creditării în 2015 a fost susținută, de asemenea de readucerea în bilanț a unei părți din creditele externalizate, de către bănci, în urmă cu câțiva ani.
Consolidarea sistemului bancar în Romania a continuat, înregistrând cel mai mare profit după anul 2008, 4,8 miliarde lei. Legea „Dării în plată”, subiect dezbătut la finele anului 2015, reprezintă un nou risc fata de activitatea de creditare a băncilor, astfel, în cazul în care această lege va fi aprobată, aplicarea ei retroactivă va afecta programul „Prima Casă”, motorul pieței imobiliare din ultimii ani.
Inflația anuală a fost impactată în anul 2015 de reducerea cotei TVA la produsele alimentare (scăderea prețului la alimente cu 8,2% în luna iunie 2015). Începând cu luna iunie, rata anuală a inflației a intrat în teritoriul negativ, iar în termeni anuali, inflația a înregistrat o scădere de 0,9%. Mai mult, scăderea accentuată a prețului combustibililor cu 4,3% (medie anuală) a pus presiune pe inflație, în sensul scăderii. Acest lucru a permis Băncii Naționale a României să accelereze procesul de relaxare a politicii monetare. Astfel, BNR a continuat ciclul tăierilor ratei dobânzii de baza cu 4 tăieri consecutive totalizând 1 pp, de la 2,75% (decembrie 2014) la 1,75% (mai 2015, cand a avut loc ultima taiere). Banda de variație în jurul ratei dobanzii de baza a fost de asemenea redusă de la 2,5% la 1,5%.
Rata rezervei minime obligatorie pentru pasivele în lei a scăzut de la 10% la 8% în 2015, în timp ce rata rezervelor pentru pasivele în monedă străină a rămas neschimbată la 14% pe tot parcursul anului 2015, ceea ce a condus la creșterea lichidităților pe piața interbancară.
Deficitul bugetar înregistrat în 2015 a fost de 10,4 miliarde lei, ceea ce reprezintă 1,5% din PIB, în timp ce colectarea TVA-ului a înregistrat o creștere anuală de 3%, în condițiile în care reducerea cotei TVA la produsele alimentare a fost pusă în aplicare începând cu luna iunie, conducând la scăderea cu 63% a veniturilor din TVA pentru produsele alimentare, la aceeași bază de impozitare.
3.5. Raportul de audit financiar.
În acest subcapitol este prezentată opinia auditorului privind auditarea situațiilor financiare, așa cum reiese din anexa atașată , exprimată în mod clar, asigurând imaginea fidelă referitoare la poziția financiară, performanțele financiare și fluxurile de trezorerie prezentate în subcapitolele anterioare.
Etapa finală a unei misiuni de audit constă în emiterea unui raport în care sunt prezentate concluziile la care a ajuns auditorul în urma colectării probelor de audit și a analizei acestora. În funcție de constatările facute și împrejurarile în care s-a efectuat auditarea situațiilor financiare, acest raport poate fi standardizat (nemodificat) sau modificat.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Pentru a-și exprima opinia privind situațiile financiare ale “GARANTI BANK S.A.”, auditorii au revizuit și evaluat concluziile ce au rezultat din probele de audit. Acest concluzii au constat în următoarele: situațiile financiare au fost elaborate conform unor metode contabile acceptabile ce au fost aplicate în mod permanent; conturile anuale sunt conforme dispozițiilor regulamentare și a celor legale; imaginea reflectată de situațiile financiare corespunde cu cunoașterea generală a entității auditate. Auditorii și-au exprimat opinia stabilită prin intermediul unui raport de audit, având o opinie fără rezerve. Neregularitățile constatate pe parcursul misiunii de audit nu au fost considerate suficient de importante pentru a aprecia că situațiile financiare nu oferă o imagine fidelă, clară și completă asupra patrimoniului, rezultatelor și situației financiare, totodată au fost constatate și următoarele fapte:
obligațiile prevăzute de lege privind organizarea și conducerea corectă și la zi a contabilității au fost realizate conform dispozițiilor legale;
auditorii deși au avut acces la informații care nu au făcut parte din situațiile financiare publicate dar care au fost publicate împreună cu situațiile financiare anuale, nu au regăsit neconcordnțe între informațiile prezentate publicului;
regulile de întocmire a bilanțului contabil și a notelor sale și metodele contabile au fost respectate conform reglementărilor în vigoare;
bilanțul contabil a fost întocmit pe baza balanței de verificare a conturilor sintetice;
datele din conturile sintetice au fost preluate corect în balanța de verificare.
Ca și propuneri s-au punctat următoarele:
o stabilire mai bună a responsabilităților personalului și o informare mai clară asupra acestora de către conducerea societății;
o informare mai clară asupra procedurilor stabilite la nivel intern de către conducerea societății.
BIBLIOGRAFIE
AUDIT FINANCIAR STANDARDE. CODUL ETIC, EDITURA IRECSON, BUCUREȘTI, 2007
MUNTEANU VICTOR (coord.), ZUCA M., MUNTEANU R., AUDIT FINANCIAR CONTABIL, Concepte, Metodologie, Reglementări, Cazuri Practice EDITURA UNIVERSITARĂ BUCUREȘTI, Ediția a III- a 2016
CAMERA AUDITORILOR FINANCIARI DIN ROMÂNIA Ghid pentru un audit de calitate, Ediția 2012
ARENS LOEBBECKE, AUDIT- O ABORDARE INTEGRATĂ, EDITURA ARC, Ediția a VIII -a, 2003;
*** OMFP nr 1802/2014 pentru aprobarea reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare consolidate;
***Standardele Internaționale de Raportare Financiară, Editura CECCAR, București 2013
*** Ordonanța 90/2008, Ordonanța de urgență privind auditul statutar al situațiilor financiare anuale și al situațiilor financiare anuale consolidate, publicată în Monitorul Oficial al României nr 481/iunie 2008;
TOMA M, Inițiere în auditul situațiilor financiare ale unei entități, Editura CECCAR, București 2005;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Teoretice ȘI Practice Privind Auditul Financiar LA O Societate Bancară (ID: 110469)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.