Aspecte Teoretice Si Practice Privind Arestarea Inculpatului In Procesul Penal
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I GENERALITĂȚI PRIVIND MĂSURILE PROCESUALE
SECȚIUNEA I
Noțiunea de măsură procesuală
Noțiunea de măsură preventivă
Natura juridică a măsurilor preventive
SECȚIUNEA A II-A
Evoluția istorică a arestării preventive
Concordanța reglementărilor naționale referitoare la măsura arestării preventive cu reglementările internaționale
CAPITOLUL II ARESTAREA PREVENTIVĂ
SECȚIUNEA 1 ARESTAREA INCULPATULUI
1.1. Conditiile necesare pentru a dispune arestarea preventivă a inculpatului
Organul competent să dispună arestarea preventivă a inculpatului
Durata arestării preventive a inculpatului
Prelungirea duratei arestarii inculpatului
SECȚIUNEA A II-A ARESTREA PREVENTIVĂ ÎN FAZA URMĂRIRII PENALE A INCULPATULUI
SECȚIUNEA A III-A ARESTAREA PREVENTIVĂ ÎN FAZA JUDECĂȚII
CAPITOLUL III INSTITUȚII PROCEDURALE, INCIDENTE PE PARCURSUL EXECUTĂRII ARESTĂRII PREVENTIVE
3.1. Revocarea arestării
3.2. Înlocuirea arestării preventive cu altă măsură
3.3. Computarea măsurii arestării preventive
3.4. Încetarea de drept a arestării preventive
3.5. Calea de atac împotriva actelor prin care se dispune luarea, revocarea, prelungirea, încetarea de drept a măsurii arestării preventive
3.5.1. Recursul împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul urmăririi penale
3.5.2. Recursul împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății
CAPITOLUL IV ARESTUL PREVENTIV ÎN CADRUL CEDO
Noțiunea de „privare de libertate” în sensul art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului
Consacrarea art. 5 alin.1 din C.E.D.O. în dreptul românesc
CAPITOLUL V PRACTICĂ JUDICIARĂ
Existența unor indicii temeinice privind săvârșirea unei infracțiuni. Propunere de arestare preventivă. Incidență asupra prezumției de nevinovăție
Menținerea arestării preventive în timpul judecății. Termen rezonabil. Criterii de apreciere în raport de jurisprudents C.E.D.O.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
art. – articol
alin. – aliniatul
C.A. – Curtea de Apel
C. pen. – Codul penal
C.Pr. pen – Codul de procedură penală
C.P.J.P – Culegere de practică judiciară în materie penală
lit. – litera
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție
M.Of. – Monitorul Oficial al României
nr. – Numărul
O.G. – Ordonanța Guvernului
op.cit. – opere citate
pag. – pagina
pct. – punctul
R.D.P. – Revista de drept penal
ș.a. – și alții
urm. – următorul/următoarele
vol – volumul
INTRODUCERE
Ca valore specifică ființei umane, libertatea reprezintă prerogativa, consacrată și garantată de lege unui individ, de a face sau de a nu face ceva în diverse domenii ale vieții sociale, condiționată fiind de a nu leza drepturile sau libertățile altora și, nu în ultimul rând, interesele generale ale colectivității.
Dreptul la libertate, ca drept fundamental al cetățeanului, apare ca un complex de drepturi și libertăți recunoscut și asigurat în cuprinsul art.23, 25-28 din Constituția României, libertatea fizică sau de mișcare a persoanei, libera circulație pe teritoriul țării și permiterea ieșirii și revenirii în țară, dreptul la ocotirea vieții intime familiale și private, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea mijloacelor legale de comunicare.
Datorită faptului că aceste drepturi și libertăți ocrotesc persoana și viața ei privată față de orice ingerință, în doctrina constituțională au fost denumite generic „inviolabilități”.
Ocrotirea drepturilor și libertăților fundamentale presupune obligații concrete din partea autorităților pentru asigurarea realizării acestora, în unele cazuri, garanțiile fiind cuprinse în însăși norma constituțională.
În alte cazuri, condițiile exercitării drepturilor și libertăților constituționale au revenit legii ordinare. Este unanim acceptat faptul că libertatea persoanei, ca de altfel toate libertățile constituționale, nu este și nu poate fi absolută, deoarece s-ar transforma în contrariul său și, ca atare, trebuie exercitată potrivit coordonatelor impuse de lege. De altfel, respectarea legii fundamentale și a celorlalte legi constituie, potrivit art. 1 alin.5 din Constituția României, o îndatorire a tuturor cetățenilor, exigență specifică statului de drept și o condiție de bază a liberei dezvoltări a personalității umane, programată prin art. 1 alin.3 ca „valoare supremă”.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art.57, cetățenii români, cetățenii străini sau apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu
bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți, nerespectarea acestor îndatoriri fundamentale îndreptățind autoritățile să ia unele măsuri pentru restabilirea legalității.
Astfel, în vederea realizării obiectivelor majore ale procesului penal, potrivit scopului acestora, precizat de art.1 din Codul de procedură penală al României, constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, organelor judiciare le revine obligația de luare a măsurilor preventive, inclusiv arestul preventiv.
Limitarea libertății fizice (de mișcare), în cazul arestării preventive, a libertății de circulație, în cazul măsurilor neprivative de liberare (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara), a inviolabilității domiciliului, în cazul percheziției domiciliare și a inviolabilității mijloacelor legale de comunicare, în cazul interceptărilor și înregistrărilor audio sau video au ca temei juridic art. 53 din Constituția României, care reglementează posibilitatea restrângerii drepturilor sau libertăților constituționale.
Așadar, organelor de drept le revine obligația nu numai de a cerceta infracțiunile săvârșite, dar și de a face tot posibilul pentru a asigura ocrotirea drepturilor și intereselor legitime, onoarea și demnitatea cetățenilor țării, mai ales în condițiile actuale, când în centrul atenției trebuie să se afle însuși cetățeanul, drepturile și libertățile lui, cinstea, onoarea și demnitatea lui.
CAPITOLUL I
GENERALITĂȚI PRIVIND MĂSURILE PROCESUALE
Secțiunea I
Noțiunea de măsură procesuală
Procedura prin care organele judiciare ale statului descoperă infracțiunile, îi identifică și îi prind pe făptuitori, strâng și administrează probele, în funcție de care aplică pedepse celor care au săvârșit infracțiuni, potrivit vinovăției acestora, sau constată
nevinovăția lor este deosebit de complexă.
Și cum la această activitate participă și părțile, care sunt direct interesate în soluționarea acțiunilor ce se îndreprind în cursul procesului penal, nu de puține ori acestea încearcă să oprească aflarea adevărului și justa aplicare a legii penale și civile, fie prin ascunderea sau desființarea urmelor infracțiunii, influențarea martorilor, fie prin sustragerea de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei sau a despăgubirilor civile.
În ipoteza în care în cursul desfășurării procesului penal se ivesc dificultăți sau se conturează situații a căror evitare se impune, legea a prevăzut posibilitatea luării unor măsuri procesuale.
Definițiile ce se regăsesc în cadrul doctrinei scot în evidență trăsăturile acestora de activități adiacente activității propriu-zise a procesului penal, prin care organele judiciare impun o serie de privațiuni sau constrângeri pentru buna desfășurare a procesului penal.
Astfe, în cadrul literaturii de sprecialitate au fost formulate numeroase definiții. Astel
Astfel, s-a menționat că „măsurile procesuale sunt instituții de drept procesual penal, puse la dispoziția organelor judiciare penale și constând în anumite privațiuni sau constrângeri, personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal”.
De asemenea „măsurile procesuale sunt instituții de drept procesual penal folosite de organele judiciare în vederea desfășurării normale și eficace a urmăririi penale și judecății”
Tot în cadrul doctrinei s- subliniat că „măsurile procesuale penale sunt instituții de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare penale pentru buna desfășurare a
procesului penal și asigurarea realizării obiectului acțiunilor exercitate în procesul penal”.
Prin măsuri procesuale se mai înțeleg „mijloacele prevăzute de lege, de privare sau limitare a unor drepturi fundamentale ale cetățenilor, prin care organele judiciare asigură desfășurarea normală a procesului penal, executarea sancțiunilor aplicate și repararea pagubei produse prin infracțiune ori previn săvârșirea de fapte antisociale”.
Măsurile procesuale sunt „mijloace de constrângere folosite de organele judiciare penale pentru garantarea executării pedepsei și repararea pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru asigurarea îndeplinirii de către părți a obligațiilor lor procesuale”.
Însă, nu toate măsurile procesuale au în componență elemente constrictive sau privative, fiind și măsuri procesuale de ocrotire față de anumite persoane care au nevoie de ajutor, dar și acestea au tangență cu anumite restricții sau constrângeri, ele neputând interveni decât dacă o persoană a fost reținută sau arestată.
Ceea ce trebuie subliniat este că instituția măsurilor procesuale vizează numai activitatea judiciară, nefiind posibilă luarea măsurilor procesuale nici înainte de declanșarea procesului penal, în cadrul actelor premergătoare, nici după stingerea procesului penal.
Altfel spus, măsurile procesuale se pot dispune numai după începerea urmăririi penale și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
În mod cu totul excepțional, pentru anumite motive și rațiuni, precum și în condiții limitativ prevăzute de lege unele măsuri procesuale se mențin temporar și după stingerea procesului penal.
Ținând cont de faptul că luarea măsurilor procesuale este condiționată de existența unor situații de fapt ori împrejurări, acestea au și caracter provizoriu, putând fi revocate sau încetând de drept când ființarea lor nu mai este necesară pentru disciplinarea conduitei participanților la procesul penal.
Având în vedere că măsurile procesuale presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, se impun a fi proporționale cu situația care le-a determinat astfel încât să nu aducă atingere existenței dreptului sau a . Acesta este motivul pentru care cadrul măsurilor procesuale este stabilit și delimitat prin lege”.
Trebuie menționat că măsurile procesuale se diferențiază de măsurile procedurale pe care organele judiciare le pot lua în cazul nerespectării unor obligații procedurale sau cu ocazia efectuării unor acte procedurale, cum sunt aducerea silită în caz de neprezentare la chemarea organelor judiciare; măsuri privind obiectele ridicate, în cazul percheziției; măsurile luate de președintele completului de judecată pentru asigurarea ordinii și solemnității ședinței de judecată.
Noțiunea de măsură preventivă
Pornind de la dispozițiile art. 136 C.pr. pen., măsurile preventive au fost definite ca „mijloace de constrângere, prevăzute de lege, pe care le pot lua autoritățile judiciare în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”.
Un alt autor al literaturii de specialitate menționează că „măsurile de prevenție sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia”.
După cum se poate remarca cele două explicații oferite în doctrină evidențiază natura conținutului măsurilor preventive, sintetizând dispozițiile constituționale, precum și cele din Codul de procedură penală.
Din scurta analiză a celor două definiții pot fi desprinse următoarele caracteristi ale măsurilor preventive. Astfel, sunt măsuri care pot fi luate „numai în cursul procesului penal și numai împotrivasupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, se impun a fi proporționale cu situația care le-a determinat astfel încât să nu aducă atingere existenței dreptului sau a . Acesta este motivul pentru care cadrul măsurilor procesuale este stabilit și delimitat prin lege”.
Trebuie menționat că măsurile procesuale se diferențiază de măsurile procedurale pe care organele judiciare le pot lua în cazul nerespectării unor obligații procedurale sau cu ocazia efectuării unor acte procedurale, cum sunt aducerea silită în caz de neprezentare la chemarea organelor judiciare; măsuri privind obiectele ridicate, în cazul percheziției; măsurile luate de președintele completului de judecată pentru asigurarea ordinii și solemnității ședinței de judecată.
Noțiunea de măsură preventivă
Pornind de la dispozițiile art. 136 C.pr. pen., măsurile preventive au fost definite ca „mijloace de constrângere, prevăzute de lege, pe care le pot lua autoritățile judiciare în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal ori a împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”.
Un alt autor al literaturii de specialitate menționează că „măsurile de prevenție sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia”.
După cum se poate remarca cele două explicații oferite în doctrină evidențiază natura conținutului măsurilor preventive, sintetizând dispozițiile constituționale, precum și cele din Codul de procedură penală.
Din scurta analiză a celor două definiții pot fi desprinse următoarele caracteristi ale măsurilor preventive. Astfel, sunt măsuri care pot fi luate „numai în cursul procesului penal și numai împotriva învinuitului sau inculpatului, persoana care este urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni.
De asemenea, față de activitatea principală, măsurile preventive au un caracter adiacent „intervenind numai dacă în desfășurarea acesteia apar sau se prefigurează dificultăți, obstacole sau greutăți care trebuie înlăturate, respectiv prevenite.”
Prin dispunerea acestora este vizată starea de libertate a învinuitului sau inculpatului, având ca principal efect fie privarea de libertate (reținere, arestare), fie restrângerea libertății de mișcare (obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara). Acesta este motivul pentru care sunt „măsuri de constrângere, persoana vizată fiind obligată să se supună privării de libertate sau să nu o eludeze prin sustragere.”
Ținând cont de faptul că restrâng dreptul fundamental la libertate al persoanei, măsurile preventive au caracter de excepție, motiv pentru care trebuie dispuse numai în cazuri de extremă necesitate.
Pentru a nu fi dispuse subiectiv și pentru a evita posibilele abuzur, cazurile de limitare a libertății învinuitului sau inculpatului sunt limitativ prevăzute de lege și sunt de interpretare restrictivă. De asemenea, scopul pentru care pot fi dispuse este bine determinat, și anume buna desfășurare a procesului penal.
Este stict interzisă folosirea măsurilor preventive ca mijloc de presiune destinat să provoace mărturisiri din partea învinuitului sau inculpatului, utilizarea acestora în acest scop are ca efect, atât lovirea de nulitate a mijlocului de probă obținut în mod ilegal, cât și pedepsirea celor vinovați de aceasta.
Luarea măsurilor preventive are un caracter facultativ, excepție făcând măsura reținerii în caz de infracțiune flagrantă și arestarea învinuitului sau inculpatului în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori a obligațiilor stabilite potrivit legii, precum și în cazul revocării liberării provizorii.
Se impune a menționa că luarea măsurii preventive trebuie să fie proporțională cu nevoile concrete ale procesului penal care au impus luarea ei.
În susținerea acestei idei sunt dispozițiile art. 53 alin. (2) din Constituție care prevăd că „măsura de restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o”. Aceasta presupune că organul judiciar nu poate dispune măsura preventivă a arestării dacă buna desfășurare a procesului penal se poate asigura printr-o măsură restrictivă de libertate.
Atât Constituția României Măsurile preventive au caracter provizoriu, atât legea fundamentală, cât și Codul de procedură penală subliniază caracterul provizoriu al măsurilor preventive, precizând că ele pot înceta de drept ori trebuie înlocuite sau revocate în momentul în care s-au schimbat, respectiv au încetat să existe temeiurile care au impus luarea lor.
De cele mai multe ori, caracterul provizoriu nu este lăsat la aprecierea organelor judiciare, legea obligând la punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului dacă motivele măsurilor privative de libertate au dispărut sau măsura preventivă a încetat de drept.
Tot în cuprinsul legii fundamentale este menționat că măsurile preventive trebuie aplicate în mod nediscriminatoriu, acest caracter rezultând, în mod expres, din art. 16 alin. (1) și art. 53 alin. (2) din Constituție.
Natura juridică a măsurilor preventive
Ceea ce trebuie remarct constă în faptul că măsurile preventive au o natură procesuală, doctrina contemporană acceptând necesitatea obiectivă a acestora în reglementarea procesual penală.
Constrângerea realizată prin măsurile preventive privative de libertate, deși se aseamănă cu constrângerea realizată prin executarea pedepsei închisorii, are totuși o natură procesuală provizorie.
Raportat la natura juridică a măsurilor preventive, în cadrul doctrinei au existat opinii care fie au contestat legitimitatea măsurilor preventive, fie au absolutizat-o.
Astfel, într-o primă opinie ce are la bază o viziune idealist-naturalistă, nu se recunoaște legitimitate luării măsurilor de prevenție, exagerându-se, într-un mod abstract, principiul prezumției de nevinovăție. În cadrul acestei opinii privarea de libertate nu poate deriva decât dintr-o condamnare definitivă.
Cea de-a doua mare concepție este contarră primei susținând necesitatea acestora în lupta antiinfracțională ca o manifestare de sacrificare a libertății persoanei în favoarea unor interese sociale superioare.
Așa cum am subliniat luarea măsurile preventive își găsesc temeiul în necesitățile create de interesul superior al realizării scopului procesului penal, iar reglementarea în cadrul tuturor codurilor de procedură penală reprezintă un argument privind necesitatea acestor instituții, chiar dacă între principiile fundamentale ale procesului penal se înscrie și prezumția de nevinovăție.
Admiterea prezumției de nevinovăție nu presupune eliminarea luării măsurilor preventive, chiar a celor privative de libertate, ci garantează că acestea nu vor fi luate decât în cadrul și în condițiile riguros prevăzute de normele constituționale și de dispozițiile procedurii penale, adică numai în situația în care vinovăția rezultă cu certitudine din probe.
În cursul procesului penal, forța prezumției de nevinovăție scade sau crește, în funcție de probatoriul efectuat, ajungând, în final, la stadiul de certitudine a nevinovăției sau, dimpotrivă, la negarea sa completă.
Posibilele erori, care fac din măsura preventivă privativă de libertate o măsură detestabilă, nu constituie un argument pentru nerecunoașterea legitimității acesteia, ci constatarea lor în practică trebuie să conducă la disciplinarea cât mai înțeleaptă a instituției.
În fața periculozității continue și iminente pe care o reprezintă inculpatul, prin personalitatea sa sau prin amenințările ori noile sale infracțiuni, justiția trebuie să ia prompt măsuri de a preveni sau înlătura aceste neajunsuri și a asigura desfășurarea netulburată, neinfluențată și în ritmul cuvenit a procesului penal.
Este binecunoscut faptul că măszura arestării preventive este contrară prezumției de nevinovăție, când fie la luare, fie la prelungire sau menținere, aceasta constituie o metodă de pedepsire, când se transformă într-o sancțiune antecondamnatorie.
Secțiunea a II-a
Evoluția istorică a măsurii arestării preventive
Măsura arestării preventive a existat din cele mai vechi timpuri.
Astfel, după spusele lui Herodot, măsura arestării preventive a fost cunoscută de egipteni și evrei, precum și de Roma și Grecia antică.
La Roma antică exista așa-zisa custodia libera consta în punerea sub pază într-o casă privată a celui acuzat. De-a lungul timpului închisoarea a reprezentat un mijloc de a-l împiedica pe cel acuzat să fugă, nefiind considerată o pedeapsă.
După Ulpian carcera urmărea a-i ține pe oameni să nu fugă, iar nu pentru a-i pedepsi.
În cuprisnul Codului de procedură penală din 1884 se menționa „posibilitatea emiterii de către judecătorul de instrucție a unui mandat de arestare, în baza căruia se aresta preventiv învinuitul, dacă deținerea era indispensabilă instrucției cauzei sau era reclamată de un interes al siguranței publice”.
Pentru luarea acestei măsuri, legea impunea întrunirea cumulativă a două condiții și anume existența unor circumstanțe grave și fapta să fie pedepsită de lege cu închisoarea de puțin 3 luni.
Astfel, erau considerate circumstanțe grave împrejurările în care a fost comisă fapta, tulburarea pe care a produs-o în societate, seriozitatea elementelor de vinovăție contra celor considerați autori, temeritatea cu care învinuitul a acționat.
O condiție cerută de legea de la 1884 era ca mandatul de arestare să fie motivat, pentru ca instanțele chemate să procedeze la confirmarea lui să poată verifica existența condițiilor prevăzute de lege.
În cuprinsul Codului de procedură penală de la 1936 se menționa că arestarea preventivă sau deținerea preventivă se putea dispune de:
judecătorul de instrucție, din oficiu sau la cererea Ministerului Public;
Ministerul Public, în caz de delicte flagrante pedepsite cu închisoare corecțională de până la maximum 5 ani;
Instanță, în cursul judecății, contra inculpaților liberați provizoriu (în caz de revocare a liberării) sau contra celor condamnați nedefinitiv, măsură dispusă odată cu pronunțarea condamnării.
Mandatul de arestare emis de judecătorul de instrucție se impunea a fi supus controlului tribunalului în termen de cel mult 3 zile (calculate pe zile curgătoare, iar nu libere) de la luarea interogatoriului. Tribunalul se pronunța de îndată, după ce asculta concluziile Ministerului Public și ale celui arestat, care putea fi asistat de apărător, pronunțând o încheiere (jurnal) de confirmare sau de infirmare (anulare) a mandatului.
Numai în cazul delictelor flagrante judecate după procedura de urgență procurorul emitea mandatul de arestare. În ipoteza în care instanța de judecată constata că fapta nu se poate judeca după procedura delictelor flagrante, aceasta anula mandatul de arestare.
În situația în care se aplica procedura de urgență, procesul trebuia judecat în aceeași zi sau cel mai târziu în ziua următoare.
Nu se imounea a fi supuse confirmării mandatele emise de instanța de judecată, mandatul emis de judecătorul de instrucție, obligat la aceasta prin încheierea tribunalului de admitere a opoziției procurorului contra ordonanței de lăsare în libertate; mandatele emise contra celor dispăruți, procedura de confirmare în cazul acestora trebuind să fie îndeplinită numai după prinderea lor.
Asemeni actualei reglementări, durata arestării confirmate dura cel mult 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii ei prin reconfirmarea mandatului de arestare.
În urma modificărilor intervenite în anul 1948 și 1952, măsura arestării preventive putea fi dispusă de organul de urmărire penală, de procuror sau instanța de judecată, mandatul de arestare emis de organul de urmărire penală sau procuror fiind supus spre confirmare procurorului, respectiv procurorului ierarhic superior.
Odată cu modificările Codului de procedură penlă de la 1968 măsura arestării preventive, în cursul urmării penale, era prerogativa exclusivă a procurorului.
Măsura arestării învinuitului se putea dispune pe cel mult 5 zile, iar durata inițială a arestării inculpatului nu putea depăși o lună.
Tot în cuprinsul Codului de la 1968 era prevăzută posibilitatea prelungirii arestării preventive a inculpatului. Prelungirea era dispusă de către procurorul ierarhic superior, de trei ori, iar următoarele prelungiri, nelimitate, fiind numai de competența instanței de judecată, durata unei prelungiri neputând depăși 30 de zile.
În condițiile art. 275 și urm. Din Codul de procedură penală de la 1968 împotriva măsurii arestării dispuse de procuror se putea formula plângere la procurorul ierarhic superior.
Instanța putea dispune arestarea preventivă numai în cursul judecății, încheierea instanței fiind supusă recursului separat.
Importante modificări au fost aduse prin Legea nr. 32/1990, prin aceasta
statuându-se calea de atac a plângerii împotriva ordonanței procurorului de arestare preventivă sau de luare a măsurii obligării de a nu părăsii localitatea limitându-se dreptul procurorului la o singură prelungire de cel mult 30 de zile a arestării inculpatului.
Prin Legea nr. 45/1993, s-a prevăzut că prelungirea arestării inculpatului în cursul urmăririi penale se dispune numai de instanță.
Modificări și completări importante au fost aduse codului de procedură penlă prin Legea nr. 281/2003 și nr. 356/2006, precum și prin alte dispoziții ale Codului, prin ultima reglementare ridicându-se la nivelul cerințele Convenției Europene de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Astfel, potrivit art. 5 din Convenție “nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția unor cazuri și potrivit căilor legale” ; printre cazurile de excepție este și acela dacă a fost arestat sau reținut în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Ceea ce mai trebuie menționat este faptul că arestarea preventivă nu va afecta cu nimic dreptul acestora la un proces echitabil inculpații având posibilitatea de a cere și administra probe considerate necesare pentru a-și dovedi nevinovăția.
Concordanța reglementărilor naționale referitoare la măsura arestării preventive cu reglementările internaționale
Cea mai importantă transformare a normelor procedurale penale a avut loc sub influența dreptului procesual european, după anul 1990, în domeniul măsurilor preventive și, în special, a arestării preventive, apropiindu-se foarte mult de reglementările din țările cu tradiție democratică.
În cele ce urmează mi-am propus a face o analiză a normelor procedurale referitoare la arestarea preventivă din Germania și Statele Unite ale Americii în comparație cu cele din România.
În Germania, de regulă, instanța procedează la luarea măsurii arestării preventive chiar în lipsa persoanei suspectate de comiterea unei infracțiuni, la cererea procurorului sau din oficiu, când circumstanțe deosebite o impun. În ceea ce privește competența de soluționare a cererii aceasta aparține unui judecător al Tribunalului districtului (Amtsgericht) unde s-a comis infracțiunea sau în jurisdicția căruia se află domeniul acuzatului.
În cazul în care s-a dispus deja trimiterea în judecată, competența aparține instanței de fond, asemeni dreptului român..
Articolul 121 din Codul de procedură penală german indică în mod clar, și în cazuri mult mai restrânse decât cele prevăzute în art. 148 C. proc. pen. român, condițiile pentru emiterea unui mandat de arestare, și anume: să existe o suspiciune temeinică, bazată pe probe, că persoana în cauză a comis o infracțiune sau să se constate că acuzatul s-a sustras procesului sau se ascunde, că există riscul ca acuzatul să se sustragă procesului penal
(anchetei sau judecății) ori comportamentul acuzatului naște suspiciunea că va sustrage, degrada, distruge sau falsifica probele materiale; va influența în mod ilegal coacuzații, martorii sau experții; va determina pe alții să procedeze în acest sens și astfel aflarea adevărului va fi îngreunată.
În cazul unor infracțiuni de o gravitate sporită-cum ar fi, vătămare corporala gravă, tâlhărie ori când viața sau integritatea unei persoane a fost pusă în pericol-măsura arestării preventive poate fi luată doar în baza suspiciunii de comitere a unei infracțiuni, fără a mai fi nevoie să se constate existența și a celorlalte motive de arestare.
Totodată, săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave, precum omor, viol, trafic de droguri, constituie, potrivit legislației germane, un motiv de arestare, atunci când elemente de fapt indică riscul că, până la aplicarea pedepsei, acuzatul să săvârșească alte infracțiuni de același gen sau va continua comiterea celei care i se reține în sarcină.
Infracțiunile cu gravitate redusă beneficiază de un tratament diferențiat față de cele arătate anterior. Astfel, dacă pedeapsa este închisoarea de cel mult șase luni sau 180 de zile-amendă, arestarea nu se poate dispune, invocând riscul de îngreunare a aflării adevărului, iar riscul de sustragere de la proces poate fi avut în vedere doar dacă acuzatul nu poate oferi dovezi ale identității sale, nu are domiciliu sau reședință permanentă sau anterior s-a sustras de la anchetă sau judecată ori a făcut pregătiri în acest sens.
În ciuda faptului că, în principiu, motivele de arestare menționate anterior sunt aceleași ca și cele cuprinse în Codul român de procedură penală, se poate remarca că în privința acestora legislația germană acordă o mai mare atenție echilibrului între libertatea individului și necesitățile bunei desfășurări a procesului penal.
Prin modificările aduse Codului de procedură penală cele două cazuri privind arestarea preventivă, respectiv infracțiunea flagrantă și starea de recidivă, au fost abrogate, realizându-se o adaptare a procedurii penale la cea europeană.
În mod obligatoriu, mandatul de arestare va cuprinde numele celui acuzat, infracțiunea pentru care este suspectat că a comis-o, cu descrierea exactă a acesteia, textul de lege aplicabil, motivele de arestare, precum și elementele de fapt care demonstrează existența lor.
După arestare, persoana acuzată este informată de conținutul mandatului său, iar dacă pe moment acest lucru nu este posibil, i se va aduce la cunoștință în mod sumar motivele pentru care este arestat. Totodată, un membru de familie sau o persoană de încredere va fi informată despre arestare sau, dacă desfășurarea anchetei nu este periclitată, acest lucru poate fi făcut chiar de către cel arestat.
În cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de ziua următoare arestării, persoana acuzată este adusă în fața unui judecător competent potrivit legii să examineze legalitatea măsurii luate. În cadrul acestei proceduri preliminare, celui acuzat i se vor indica elementele care îl incriminează și va fi informat despre dreptul de a răspunde și de a respinge învinuirea sau de a nu face declarații, precum și posibilitatea de a combate temeinicia celor arătate în mandatul de arestare și de a prezenta orice elemente de fapt în favoarea sa.
Executarea mandatului de arestare poate fi suspendată de către judecător, ceea ce echivalează cu liberarea provizorie din dreptul român. Diferența este aceea că judecătorul care dispune suspendarea mandatului poate stabili doar măsuri de supraveghere și obligații în funcție de motivele de arestare inițiale. Astfel, dacă s-a apreciat că există riscul de a se sustrage procesului penal, se poate dispune prezentarea periodică la judecător, procuror sau la alte instituții anume indicate, obligarea de a nu părăsi localitatea unde domiciliază sau o anumită zonă fără permisiunea judecătorului sau arestarea la domiciliu (interdicția de părăsire a locuinței fără a fi însoțită de o persoană anume desemnată). Dacă însă mandatul de
arestare a avut la bază riscul de influențare a aflării adevărului, obligațiile stabilite în sarcina acuzatului vor avea în vedere interzicerea luării de contact cu coacuzații, martorii sau experții. Suspendarea executării mandatului poate fi subordonată, ca și în România, depunerii unei cauțiuni, sub forma de bani lichizi, titluri mobiliare sau prin gajare sau ipotecarea unor bunuri. Cauțiunea se confiscă și se face venit la bugetul statului, dacă acuzatul se sustrage de la procesul penal sau de la executarea pedepsei sau măsurii educative.
Prin modificarea procedurii penale române, pe timpul liberării provizorii se pot stabili măsuri de supraveghere și alte obligații care sunt în concordanță cu cele europene. De asemenea cauțiunea se poate face și prin constituirea unei garanții reale imobiliare la dispoziția instanței care a stabilit cauțiunea.
Revocarea suspendării (revocarea liberării provizorii) se dispune de către judecător în cazul în care acuzatul încalcă în mod flagrant obligațiile și interdicțiile stabilite în sarcina sa, face pregătiri pentru a se sustrage, nu se prezintă în fața organelor judiciare deși este legal citat sau dacă noi motive de arestare justifică și fae necesară rearestarea sa.
Odată ce judecătorul a decis că mandatul de arestare emis este legal și temeinic, nu mai este necesară prelungirea sau menținerea sa decât după trecerea unei perioade de trei luni, iar nu din 30 în 30 de zile sau la fiecare 60 de zile ca în dreptul procesual român, acesta producând efecte până la pronunțarea unei sentințe de condamnare, în schimb, acuzatul poate în orice moment să conteste legalitatea mandatului de arestare sau să ceară suspendarea executării acestuia, respectiv punerea în libertate provizorie.
Durata maximă a arestării preventive este de șase luni, perioadă aproape egală cu cea arătată în art. 159 C. proc. pen. român. însă, în timp ce în legislația română cele 180 de zile se referă doar la perioada arestării în timpul urmăririi penale, în legislația germană cele șase luni sunt limita maximă pe care o poate atinge măsura arestării atât în cursul anchetei, cât și al judecății. Acest termen poate fi depășit doar în cazurile în care durata investigației ce se desfășoară sau dificultatea cazului o impun, printr-o decizie a Tribunalului Superior Regional.
Pronunțarea unei sentințe de condamnare privativă de libertate (pedeapsa cu închisoarea sau orice măsură de educare) este executorie, acest lucru presupunând că nu mai este necesară prelungirea arestării preventive de către un judecător care să examineze
legalitatea arestării preventive, chiar dacă hotărârea judecătorească este atacată în condițiile legii.
În legislația americană, condiția pentru a se lua măsura arestării preventive o reprezintă existența unor motive temeinice (probable cause) care justifică suspiciunea că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune, nefiind necesară demonstrarea existenței unui pericol pentru ordinea publică sau a unui risc în cazul lăsării în libertate a celui acuzat.
În cadrul procedurii penale a Statelor Unite, procedură ce se aplică în tribunalele federale, competența de emitere a mandatului de arestare aparține unor judecători anume desemnați de lege, numiți judecători-magistrați. Decizia se ia în urma cererii organelor de anchetă, cerere sprijinită de o declarație dată sub jurământ.
Mandatul va fi semnat de judecătorul-magistrat care l-a emis și va conține numele acuzatului, descrierea amănunțită a faptei comise, precum și ordinul de a-l duce pe acuzat în fața unui magistrat disponibil. Mandatul va fi înmânat unui șerif federal (US Marshall) sau unui ofițer autorizat în vederea punerii în executare (agent al FBI, Fiscului, Administrației Antidrog etc.). Acuzatul este adus, imediat după arestare în fața celui mai apropiat judecător-magistrat federal sau, dacă acest lucru este imposibil, în fața unui ofițer judiciar care aparține statelor componente ale Uniunii.
Dacă fapta de care este acuzat nu necesită un proces cu jurați, judecătorul-magistrat în fața căruia este adus acuzatul îl va informa de drepturile sale și va proceda la judecarea în fond. Dacă fapta trebuie judecată de un complet de Jurați, îl va informa pe acuzat doar de acuzele care îi sunt aduse, de dreptul de a păstra tăcerea, de dreptul de a angaja un avocat sau de a cere desemnarea unuia din oficiu atunci când posibilitățile sale nu-i permit angajarea unui avocat, precum și modalitățile în care poate cere și obține liberarea sa din arest.
De asemenea, potrivit Codului Statelor Unite și regulilor de procedură promulgate de către Curtea Supremă de Justiție, cel acuzat are dreptul la o examinare preliminară a cazului său, procedura având ca scop stabilirea existenței unor motive temeinice pe care se sprijină suspiciunea comiterii infracțiunii și că cel acuzat este cel care a săvârșit-o. Examinarea va avea loc într-un termen de cel mult 20 de zile, dacă acuzatul a fost pus în libertate, sau de 10 zile, dacă se află încă în stare de arest. Examinarea preliminară nu va avea loc dacă în termenele arătate mai sus, Marele Juriu (Grand Jury) al Tribunalului Districtual emite actul de acuzare (indictment).
În sistemul de drept american, liberarea acuzatului este o instituție care are o vechime de peste două sute de ani. În momentul în care acuzatul este adus în fața unui ofițer judiciar acesta va dispune în anumite situații liberarea sa într-una din modalitățile următoare:
liberarea pe cuvânt sau pe încredere, fără a se stabili vreo obligație sau măsură de supraveghere și fără a se plăti vreo cauțiune;
liberarea contra unei cauțiuni negarantate, care însă nu va trebui depusă la dispoziția instanței, ci se va plăti doar în cazul revocării liberării;
liberarea cu stabilirea unor condiții de asemenea natură încât să asigure prezența acuzatului la proces și siguranța persoanelor implicate și comunității.
Dacă în urma unei audieri judecătorul consideră că nicio condiție sau combinație de condiții nu va asigura prezența acuzatului la proces, siguranța persoanelor implicate sau a comunității ori neobstrucționarea cursului justiției de către acuzat prin influențarea într-un fel sau altul a martorilor sau juraților, el va emite un ordin în care, luând în considerare natura infracțiunii, de exemplu, infracțiune cu violență sau trafic de droguri, gravitatea dovezilor împotriva acuzatului, trecutul și personalitatea celui în cauză (caracter, stare de sănătate fizică sau psihică, legături de familie, resurse financiare, antecedente penale, comportarea în cazul altor procese etc.), va dispune menținerea în arest a acuzatului în custodia Procurorului General.
Încălcarea condițiilor eliberării atrage, pe lângă confiscarea eventualei cauțiuni, și o serie de sancțiuni penale. Astfel, neprezentarea cu rea-credință la proces duce la pedepsirea persoanei cu închisoarea de până la 10 ani sau amendă, pedeapsa ce se va executa cumulat cu pedeapsa aplicată în cadrul procesului principal.
Totodată, dacă pe timpul liberării acuzatul săvârșește o infracțiune, el va fi pasibil de o pedeapsă de 10 ani, în cazul crimelor și un an în cazul delictelor, pedeapsă ce se va executa, de asemenea, cumulat cu pedeapsa aplicată.
Conchizând, orice încălcare a condițiilor stabilite de judecător la liberare duce la revocarea liberării și posibilitatea tragerii la răspundere penală și pentru sfidare adusă instanței.
În orice moment al procesului, în funcție de elementele noi care pot apărea, acuzatul sau procurorul pot formula cereri de revocare sau modificare a ordinului de liberare sau menținere în arest, competența de soluționare a unei astfel de cereri aparținând instanței de fond.
O particularitate a dreptului american este arestarea martorilor, instituție asemănătoare cu mandatul de aducere din dreptul român. Astfel, orice persoană a cărei mărturie este esențială pentru proces poate fi arestată și liberată în aceleași condiții ca și acuzatul, respectiv doar până la momentul în care audierea sa este posibilă.
Examinând sumar instituția arestării preventive din cele două țări, prin comparație cu arestarea preventivă din procedura penală română, rezultă că modificările aduse Codului de procedură penală, în legătură cu această instituție, au fost binevenite și adaptate la legislația statelor europene.
CAPITOLUL II
ARESTAREA PREVENTIVĂ
Secțiunea I Arestarea inculpatului
Condițiile necesare pentru a dispune arestarea preventivă a inculpatului
Pentru luarea arestării preventive, se impun a fi întrunite cumulativ următoarele condiții:
să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
pentru fapta săvârșită, legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii.
În toate cazurile de arestare, pedeapsa închisorii prevăzută de lege trebuie să fie mai mare de 4 ani.
să existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 alin1 C. pr. pen.
inculpatul să fi fost ascultat în prealabil în prezența apărătorului ales sau a celui desemnat din oficiu.
Ascultarea inculpatului se face numai în prezența apărătorului și se efectuează nemijlocit de procurorul care propune arestarea, precum și de judecător (în cursul urmăririi penale) sau de instanță, când măsura se ia în cursul judecății. Față de dispozițiile art. 132 alin. (2) și art. 135 alin. (2), ascultarea nu se poate realiza prin intermediul comisiei rogatorii sau a delegării.
Această obligație subzistă indiferent de faptul că mai înainte inculpatul a mai fost ascultat în legătură cu fapta de care este acuzat
Înainte de a fi ascultat inculpatul trebuie încunoștințat în detaliu asupra faptelor care i se pun în sarcină, astfel că acesta să fie conștient de întreaga acuzare și să fie în măsură să-și pregătească și să-și exercite apărarea.
Având în vedere că inculpatul este în drept să aprecieze dacă face sau nu o declarație, în literatura de specialitate s-a subliniat că organul judiciar este obligat să-1 atenționeze că ascultarea se face în vederea arestării preventive.
În cursul urmăririi penale, ascultarea trebuie să privească fapta imputată, dându-i-se astfel posibilitatea inculpatului să furnizeze date și explicații, eventual de a indica dovezi de natură a forma convingerea organului judiciar cu privire la necesitatea luării măsurii.
Totodată inculpatul trebuie informat cu privire la cazul pe care s-ar întemeia măsura, pentru a putea să probeze lipsa acelor date sau probe cerute de fiecare caz în parte.
În cursul judecății, dacă necesitatea arestării inculpatului a apărut ulterior declarației cu privire la fapta pentru care a fost trimis în judecată, se apreciază că trebuie să se limiteze la existența sau nu a cazurilor prevăzute în art. 148 alin. (1).
În schimb, în ipoteza în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare prin declarația orală a procurorului, după extinderea procesului penal cu privire la alte persoane, instanța trebuie să îl asculte pe inculpat cu privire la toate aspectele care privesc fapta și cazurile de arestare prevăzute în art. 148 alin. (1) C. pr. pen.
În cazul în care inculpatul nu cunoaște limba română, ascultarea nu se poate efectua decât prin folosirea serviciilor unor interpreți autorizați, chiar și în cazul în care organul judiciar cunoaște limba maternă a inculpatului.
Dacă inculpatul nu se află într-una din situațiile prevăzute de art. 150 C. pr. pen, când ascultarea nu este în mod obiectiv posibilă, arestarea acestuia fără a fi ascultat este ilegală.
să fie necesară în interesul bunei desfășurări a procesului penal.
Organul judiciar competent să dispună arestarea preventivă a inculpatului
Potrivit art. 23 alin. (4) din Constituție, arestarea preventivă se dispune de judecător, în acest sens sunt și prevederile art. 136 alin. 5 C.pr. pen.
Inițial, art. 136 alin. (5) C.pr.pen. prevedea că arestarea preventivă poate fi luată de instanța de judecată și, în cazurile prevăzute de lege, și de procuror, ca măsură provizorie în cursul urmăririi penale.
Procurorul a avut dreptul de a dispune arestarea provizorie numai până la publicarea O.U.G. nr. 109/2003, intrată în vigoare la data de 26 octombrie 2003. Această măsură independentă putea fi dispusă de procuror numai în cursul urmăririi penale, pentru o durată de cel mult 3 zile, atât față deînvinuit, cât și fată de inculpat.
Această măsură preceda luarea arestării de către instanță, la care nu se putea ajunge decât prin parcurgerea ei, dar se putea lua și independent. Însă, întotdeauna indiferent că se propunea arestarea învinuitului sau inculpatului, procurorul avea obligația ca, în termen 24 de ore de la emiterea mandatului de arestare, să prezinte dosarul instanței, fie pentru a soluționa propunerea de arestare, fie pentru a verifica legalitatea și temeinicia arestării, astfel cum prevede art. 5 parag. 3 din Convenție.
Având în vedere că interpretarea Curții Europene, atât în hotărârile pronunțate până la ratificarea Convenției de Parlamentul României cât și ulterior „magistratul împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare” de care face vorbire art. 5 parag. 3 din Convenție trebuip să îndeplinească anumite condiții, ce reprezintă pentru persoana arestată garanții împotriva arbitrariului și a privării nejustificate de libertate, s-a prevăzut că acest magistrat nu poate fi decât judecătorul. Numai acesta beneficiază de un statut de independență și inamovibilitate, neputând fi influențat, din punct de vedere politic sau administrativ.
Astfel, cum reține Curtea Europeană, chiar dacă „magistratul” nu se confunsă cu „judecătorul”, el trebuie să posede următoarele calități:
să se bucure de independență față de puterea executivă și față de părți;
să existe obligația ascultării personale a celui care îi este deferit;
să examineze circumstanțele care pledează pentru sau împotriva măsurii privării de libertate
să se pronunțe pe baza unor criterii juridice stabilite asupra existenței unor motive care să justifice măsura și, în lipsa acestora, să ordone eliberarea persoanei.
Durata arestării preventive a inculpatului
În cazul admiterii propunerii și luării măsurii arestării preventive, judecătorul fixează durata acesteia. În cazul arestării inculpatului, durata nu poate depăși 30 de zile.
Față de formularea textelor de lege reiese că arestarea se poate dispune și pe o durată mai mică decât cea maximă, respectiv 30 de zile.
În ipoteza în care inculpatul a fost anterior reținut sau arestat ca învinuit, arestarea nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost reținut sau arestat. Așadar, în ipoteza în care învinuitul a fost reținut în ziua de întâi la orele 20,00, fiind apoi arestat în ziua de doi la orele 13.00, dacă arestarea lui ca inculpat se dispune în ziua de șapte la orele 10,00, durata maximă pe care se poate lua măsura arestării este de cel mult 24 de zile.
Calcularea termenului se face potrivit art. 188 C. pr. pen., ceea ce înseamnă că ziua de la care începe și cea la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia. De aceea, în încheierea de luare a măsurii, precum și în mandatul de arestare nu trebuie trecute și ora zilei în care s-a luat măsura și nici ora zilei la care durata expiră.
Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului
Momentul de început al curgerii termenului pe care s-a luat arestarea preventivă diferă în funcție de cum arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului ori a fost dispusă în lipsa acestuia.
Astfel, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, termenul curge de la data emiterii mandatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă în lipșa acestuia termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare.
În situația în care, în cursul urmăririi penale, o cauză este trecută de la un organ de urmărire penală la altul (declinare de competență), mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil.
În cursul urmării penale, arestarea inculpatului poate depăși durata de 30 de zile numai dacă măsura a fost prelungită, fără ca durata totală să poată depăși un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile.
Prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului
În literatura juridică de specialitate măsurile preventive penale au fost definite ca fiind mijloacele de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală și instanțele de judecată pentru a se asigura bunaa desfășurare a procesului penal, ori pentru a împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Într-o altă definiție se arată că măsurile de prevenție sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar restrânge negativ asupra desfășurării proceului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.
Plecând de la prevederile art. 136 alin. 1 C. pr. pen., arestarea prevntivă a fost definită ca fiind o măsură privativă de libertate, care constă în lipsirea de libertate a unei persoane în cazurile și în condițiile prevăzute lege, înainte de soluționarea definitivă a unei cauze penale, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Din aceste definiții dar și din altele exprimate de teoreticieni sau practicieni reiese esența măsurii arestării preventive, astfel cum rezultă din pozițiile legii fundamentale, precum și cele cuprinse în Codul de procedură penală.
Sintetic, măsura arestării preventive prezintă următoarele trăsături:
se poate lua, în cursul procesului penal, împotriva învinuitului sau inculpatului;
este o formă de constrângere, întrucât vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului, acesta fiind obligat să se supună privării de libertate sau să nu o eludeze prin sustragere;
are un caracter subsidiar, intervenind numai atunci când se impune pentru buna desfășurare a procesului penal;
are un caracter de excepție, având în vedere faptul că inculpatului i se restrânge dreptul la libertate, ca drept fundamental;
dat fiind caracterul ei de excepție, măsura arestării preventive se poate lua numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege;
scopul urmărit este cel care privește buna desfășurare a procesului penal.
În literatura juridică s-a apreciat că adăugarea în cuprinsul art. 136 alin. 1 C. pr. pen. și a altor scopuri- ca împiedicarea sustragerii învinuitului/inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, este superfluă, sintagma „buna desfășurare a procesului penal” incluzându-le concentric și pe acestea: o bună desfășurare a procesului penal presupune asigurarea prezenței inculpatului la activitățile de urmărire penală sau judecată, precum și punerea în executare a hotărârii judecătorești definitive, punerea în executare fiind o fază a procesului penal.
Din punctul nostru de vedere, enumerarea prevăzută de legiuitor în dispozițiile
art. 136 alin. 1 C. pr. pen., este menită a evita interpretările arbitrare și de a evidenția faptul că măsurile preventive au caracter de excepție, neputând fi luate decât pentru a fi asigurată buna desfășurare a procesului penal, în fiecare dintre fazele acestuia, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Pornind de la definițiile date în doctrină măsurii arestării preventive, și de la faptul că prelungirea măsurii arestării preventive presupune, în mod obligatoriu, îndeplinirea acelorași condiții ca și la luarea acestei măsuri sau apariția altor elemnte de natură a justifica privarea, în continuare, de libertate a inculpatului, putem defini noțiunea prelungirii măsurii arestării preventive ca fiind o măsură de constrângere a inculpatului, pusă, de lege, la dispoziția judecătorului pentru a preveni sustragerea acestuia de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, prin ascundere, prin plecare în străinătate sau prin orice alte mijloace de natură a obstrucționa realizarea scopului procesului penal.
Prelungirea măsurii arestării preventive, în faza de urmărire penală, atunci când instrucția penală o impune, nu încalcă prezumția de nevinovăție, principiu fundamental al procesului penal.
Recunoașterea acesteia nu exclude privarea de libertate a inculpatului, ci constituie garanții reale că prelungirea măsurii arestării preventive se dispune doar în condițiile și în limitele prevăzute în mod expres de lege.
În cursul procesului penal, forța prezumției de nevinovăție scade sau crește în funcție de probatoriul efectuat, ajungând, în final, la stadiul de certitudine a a nevinovăției sau, dimpotrivă, la negarea sa completă.
În ceea ce privește natura juridică a prelungirii măsurii arestării preventive, în doctrină au fost exprimate mai multe opinii. Astfel, într-o primă concepție, negativistă, bazată pe o viziune idealist-naturalistă, nu se recunoaște nicio legitimitate luării măsurilor de prevenție, accentuându-se, în mod abstract principiul prezumției de nevinovăție. Privarea de libertate, în această concepție, nu poate deriva decât dintr-o condamnare definitivă.
Într-o altă concepție, opusă celei dintâi, s-a considerat că societatea are nevoie, în lupta sa antiinfracțională, de măsurile preventive ca o manifestare de sacrificare a libertății persoanei, în favoarea unor interese sociale superioare.
În doctrina contemporană au fost criticate ambele concepții, apreciindu-se că măsurile preventive au o natură procesuală, aceasta rezultând în mod vădit din compararea lor cu constrângerea rezultată din executarea pedepsei. Deși se aseamănă cu o constrângere rezultată din executarea pedepsei închisorii, arestarea preventivă are totuși o natură procesuală. Lipsirea de libertate, în cazul detențiunii sau închisorii, ca pdeeapsă, îndeplinește rolul oricărei pedepse, fiind obligatorie, ca urmare a hotărârii de condamnare și durează atâta timp cât este stabilit prin hotărârea de condamnare.
Privarea de libertate, în executarea pedepsei închisorii, începe după epuizarea procesului penal. Dimpotrivă, privarea de libertate ca măsură preventivă are un caracter procesual, fiind luată numai în cursul procesului penal, în vederea desfășurării normale a acestuia.
Pornind de la aceste puncte de vedere exprimate în literatura juridică, apreciem că prelungirea măsurii arestării preventive este o măsură preventivă de natură procesuală, fiind luată în faza de urmărire penală, ca o măsură de excepție, cu scopul de a asigura buna desfășurare a procesului penal, a preîntâmpina situațiile de natură a împiedica aflarea adevărului și pentru a permite organelor judiciare aflarea adevărului într-o cauză penală concretă.
Prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului în faza de urmărire penală, respectiv menținerea acesteia în cursul judecății, nu reprezintă o suspiciune asupra persoanei cercetate, o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție și nici obligativitatea instanței de judecată, de a dispune, după finalizarea cercetării judecătorești, aplicarea unei pedepse cu executare în regim privativ de libertate.
Prelungirea și menținerea măsurii arestării preventive, având o natură procesuală, sunt impuse de instrucția penală, de împrejurările și condițiile care reclamă necesitatea privării de libertate a inculpatului în faza de urmărire penală, respectiv judecată.
Această măsură devine contrară prezumției de nevinovăție atunci când prelungirea se transformă într-o sancțiune antecondamnatorie. Ne putem afla în prezența unei asemenea teze atunci când s-a dispus și prelungit arestarea preventivă pentru o acțiune sancționată de lege cu o pedeapsă mică iar pedeapsa ce poate fi aplicată inculpatului este orientată spre minimul special. De pildă, judecătorul a dispus, prelungit și menținut arestarea preventivă a unui inculpat recidivist mai mult de 2 ani, pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt calificat, circumstanțele în care a fost comisă fapta reflectând un grad redus de pericol social, pentru care instanța, de regulă, aplică o pedeapsă orientată spre minimul special.
Într-un asemenea caz este posibil ca durata arestării preventive să fie identică sau mai mare decât fracția cerută de lege pentru liberarea condiționată, inculpatul executând practic pedeapsa în stare de arest preventiv.
Secțiunea a II-a Arestarea preventivă în faza urmăririi penale a inculpatului
Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală. Arestarea inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143
C. proc. pen. și unul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
Arestarea inculpatului presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor de fond și a unor condiții de formă.
Condiții de formă
Condițiile de fond care trebuiesc îndeplinite pentru arestarea inculpatului sunt enumerate în art. 148 C. pr. pen. și se referă la existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, precum și la cazurile limitativ enumerate de art. 148 lit. a)-f), în care se dispune arestarea inculpatului.
Condițiile prevăzute în art. 143 C. pr. pen. au un caracter general, fiind cerute atât în cazul reținerii și al arestării învinuitului, cât și în cazul arestării inculpatului.
În cele ce urmează voi încerca o analiză a conținutului fiecăruia dintre cazurile prevăzute de art. 148 C. pr. pen.
inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei
Situațiile menționate sunt alternative, permițând ca, în cazul constatării unuia dintre ele să se poată lua măsura preventivă.
Prin „fuga” inculpatului se înțelege părăsirea în grabă sau pe ascuns a locului care are legătură cu săvârșirea faptei sau a locuinței pentru a scăpa de urmărirea penală sau de judecată. Fuga are un caracter precipitat, nejustificat de motive legitime, și reprezintă un temei pentru o presupunere rezonabilă că persoana față de care s-a început urmărirea penală a săvârșit fapta.
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că prin „ascundere” se înțelege așezarea inculpatului într-un loc în care să nu poată fi văzut și găsit sau întreprinderea de acțiuni de natură a-1 face să nu fie cunoscut de alții. Ea se poate realiza prin rămânerea în ascunzători, deplasarea în alte localități, unde inculpatul nu este cunoscut, prezentarea sub altă identitate, deghizarea, efectuarea unor operații estetice etc.
„Existența unor date că va încerca să fugă sau să se ascundă” presupune că a început să-și pregătească fuga sau ascunderea ca un exercițiu de probă, în vederea testării eventualelor reacții și corectării planului inițial. În acest caz nu este suficientă existența unei simple bănuieli, ci se cere existența unor date din care să rezulte iminenta fugă sau ascundere. În acest sens se pot menționa: procurarea de acte de identitate falsă; manifestarea față alte persoane a intenției de fugă sau ascundere; pregătirea unor locuri de refugiu sau ascunzători; procurarea de date și informații pentru trecerea ilegală a frontierei; programarea efectuării unei operații estetice; procurarea de materiale în vederea deghizării.
Constatarea acestor activități trebuie făcută prin raportare la scopul inculpatului, acela de a se sustrage urmăririi penale sau judecății, dovedindu-se că inculpatul a luat cunoștință de începerea urmăririi penale sau a judecății.
Se consideră că inculpatul urmărește „să se sustragă de la executarea pedepsei” atunci când, în cursul judecății, instanța constată că cel în cauză urmărește acest scop, necooperând cu instanța, în sensul că nu furnizează date referitoare la locul unde poate fi găsit sau citat (la domiciliu ori la locul de muncă) ori face afirmații față de alte persoane că nu va executa pedeapsa întrucât își va schimba domiciliul sau va părăsi localitatea sau țara.
a¹) inculpatul a încălcat, cu rea-credință, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care îi revin pe durata acestor măsuri
Acest caz a fost introdus prin O.U.G. nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, pentru a se da eficiență măsurilor de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiilor care revin inculpatului pe durata acestor măsuri.
Justificarea acestui caz este evidențiată de reaua-credință a inculpatului, care sfidează legea și nu respectă obligațiile impuse de lege sau de instanță. Cazul are un caracter sancționator, subsidiar, și poate fi invocat numai dacă anterior s-a luat față de inculpat măsura de a nu părăsi localitatea sau țara.
Pentru a se dispune arestarea în temeiul acestui caz, este necesar administrarea probelor din care să rezulte reaua-credință a inculpatului care a încălcat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care îi revin pe durata acestei măsuri.
există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă
Aflarea adevărului, unul din principiile procesului penal, presupune, potrivit art. 3
C. pr. pen., cunoașterea realității obiective cu privire la toate faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.
Deseori cel care a comis o faptă penală acționează pentru a împiedica aflarea adevărului, prin influențarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor de probă. în aceste situații legea prevede posibilitatea luării măsurii arestării preventive
Secțiunea a III-a Arestarea preventivă în faza judecății
În cursul judecății, indiferent de stadiul acesteia, instanța poate dispune arestarea inculpatului, având îndatorirea de a verifica, atât la primirea dosarului, cât și ulterior legalitatea și temeinicia arestării preventive
Verificarea arestării la primirea dosarului
Deși măsura arestării preventive a fost dată numai în competența judecătorului și în faza urmăririi penale, ca o garanție a libertății persoanei, art. 160 prevede că, în cazul în care procurorul dispune trimiterea în judecată, prin rechizitoriu, a inculpatului aflat în stare de arest preventiv, dosarul trebuie înaintat instanței competente cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării, instanța fiind datoare să verifice, după procedura prevăzută în art. 300¹, legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Obligația verificării există numai în situația în care inculpatul este efectiv arestat preventiv, verificarea nefăcându-se dacă inculpatul a fost arestat în lipsă și mandatul nu a fost pus în executare.
În ce privește natura termenului de 5 zile, având în vedere că privește sesizarea instanței cu rechizitoriu, în cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că „este evident un termen peremptoriu, depășirea lui atrăgând consecințele prevăzute în art. 185 alin. (1) și art. 197 alin. (2). Dacă în privința termenului prevăzut în art. 159 alin. (1) natura juridică poate fi discutabilă, fiind vorba de o învestire a instanței cu o cerere premergătoare sesizării cu judecarea fondului, în cazul termenului pe care îl analizăm nu se mai poate aduce un asemenea argument, fiind evident că prin rechizitoriu se sesizează instanța cu judecarea fondului cauzei. Având în vedere și implicațiile cu privire la libertatea persoanei, depășirea acestui termen ar trebui să atragă revocarea arestării preventive. Orice altă interpretare ar contraveni dispozițiilor art. 197 alin. (2) care sancționează cu nulitatea absolută încălcările dispozițiilor relative la sesizarea instanței”.
Verificarea legalității și temeiniciei arestării se face în camera de consiliu, cu participarea procurorului, inculpatul fiind adus și asistat de apărător. Verificarea se face în lipsa inculpatului numai când aducerea acestuia este împiedicată datorită motivelor arătate în art. 159 alin. (4), dar numai în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Deși în art. 300¹ alin. (1) se prevede că verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive trebuie să se facă înainte de expirarea duratei arestării preventive, având în vedere că încheierea poate fi atacată cu recurs în condițiile art. 160 indice a alin. (2), termenul trebuie fixat în așa fel încât și eventualul recurs să poată fi soluționat mai înainte de expirarea duratei arestării.
Legea nu prevede dacă inculpatul va fi sau nu ascultat.
Ascultarea este obligatorie când se invocă temeiuri noi care justifică privarea de libertate, numai astfel inculpatul având posibilitatea să le combată, să demonstreze inexistența acestora sau netemeinicia lor. Numai astfel procedura respectă principiul
contradictorialității.
În urma ascultării concluziilor procurorului, ale apărătorului și după ultimul cuvânt acordat inculpatului, instanța poate dispune, prin încheiere motivată, una din următoarele soluții:
menținerea arestării, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate ;
revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate , dacă se constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea în continuare de libertate;
înlocuirea arestării preventive cu o măsură restrictivă de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara), atunci când se constată că temeiurile care au determinat luarea arestării s-au schimbat.
constatarea încetării de drept a arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Luarea arestării în cursul judecății
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă atât în cursul desfășurării judecății în primă instanță, în apel sau în recurs, cât și în calea ordinară a revizuirii, după admiterea în principiu, dacă cererea de revizuire a fost făcută în defavoarea condamnatului achitat sau față de care s-a încetat procesul penal. .
Condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru luarea măsurii arestării
Arestarea poate fi luată numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege cu privire la existența probelor că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, la pedepsirea acesteia numai cu detențiunea pe viață sau cu închisoarea, la existența vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 148 alin. (1) C. pr. pen. și dacă măsura este justificată de buna desfășurare a procesului penal.
Ascultarea inculpatului este obligatorie, în prezența apărătorului, mai puțin în cazurile în care aceasta nu este posibil datorită motivelor prevăzute de art. 150 alin. (1) C. pr. pen..
Durata arestării inculpatului în timpul judecății
Prin art. 160 indice c și art. 160 indice d din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, s-a reglementat prelungirea arestării inculpatului în cursul judecății în primă instanță și în căile de atac, prevăzându-se că durata fiecărei prelungiri nu poate depăși 30 de zile, fără a putea depăși, în primă instanță, limita prevăzută în art. 140 alin. (2), respectiv „măsura arestării preventive încetează de drept și atunci când, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea care face obiectul învinurii, fără a se putea depăși, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin. 13, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege”.
Aceste prevederi au fost de scurtă durată, până la data adoptării O.U.G. nr. 109/2003, ca urmare a revizuirii Constituției din toamna anului 2003.
Actuala reglementare nu prevede pe ce durată poate dispune instanța arestarea preventivă a inculpatului în cursul judecății, ci numai îndatorează instanța să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării, dar nu mai târziu de 60 de zile.
Prin nearătarea unei durate fixe a arestării, așa cum este în cazul urmăririi penale, nu se aduce o vătămare libertății persoanei, legiuitorul urmărind astfel ca judecata să fie cât mai puțin întreruptă prin folosirea căilor de atac, din 30 în 30 de zile, garantând în același timp că verificarea legalității și temeiniciei arestării se face ori de câte ori se impune și fără depășirea unui termen de 60 de zile.
Verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive se face în ședința de judecată prin punerea acestei chestiuni în discuție, luându-se concluziile procurorului și ale apărătorului inculpatului, căruia i se acordă ultimul cuvânt. Verificarea se poate face și în lipsa inculpatului când, din cauza stării sănătății ori din cauză de forță majoră sau stare de necesitate, deplasarea nu este posibilă.
În urma verificării, prin încheiere motivată, instanța poate dispune una din următoarele soluții:
menținerea arestării preventive, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate.
revocarea arestării preventive, când constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate și punerea de îndată în libertate a inculpatului;
înlocuirea arestării preventive cu o măsură restrictivă de libertate, dacă se constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat;
constatarea încetării de drept a arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Actele procesuale și procedurale prin care se dispune cu privire la arestarea inculpatului
Atunci când dispune luarea măsurii în cursul judecății ori când verifică legalitatea și temeinicia arestării, la primirea dosarului sau în cursul judecății instanța se va pronunța prin încheiere motivată
Potrivit art. 350, 357 din C. pr. pen prima instanță poate dispune luarea, respectiv menținerea, revocarea sau încetarea arestării preventive prin sentință, iar instanța de apel prin decizie.
În conformitate cu dispozițiile art. 332 alin. 2 C. pr. pen. instanța de recurs poate dispune, prin decizie, luarea arestării inculpatului numai în situația în care dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale ori dispune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și în cazul reținerii cauzei spre rejudecare.
În ipoteza luării măsurii arestării, președintele completului de judecată va emite mandatul de arestare
În toate celelalte cazuri, de menținere, revocare, înlocuire sau încetare, măsura dispusă de instanță se comunică administrației locului de deținere, care este obligată să o aducă la cunoștință inculpatului și să ia măsurile necesare aducerii la îndeplinire.
CAPITOLUL III
INSTITUȚII PROCEDURALE, INCIDENTE PE PARCURSUL EXECUTĂRII ARESTĂRII PREVENTIVE
3.1. Înlocuirea arestării preventive cu altă măsură
Ținând cont că măsurile preventive au drept scop asigurarea bunei desfășurări a activității procesuale, este firesc ca acestea să fie adaptate în funcție de temeiurile de fapt și de drept ale cauzei, asigurându-se astfel o flexibilitate a acestora în raport de anumite împrejurări concrete legate de cauza penală și persoana făptuitorului.
În acestă direcție, art. 139 alin. (1) C. pr. pen. prevede că măsura preventivă se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Schimbarea temeiurilor nu înseamnă dispariția unui caz dintre cele prevăzute în art. 148 și descoperirea altuia, întrucât în acest caz măsura se menține, ceea ce se schimbă fiind numai temeiul ei.
Arestarea preventivă fiind cea mai gravă măsură preventivă, de regulă schimbarea temeiurilor atrage înlocuirea acesteia cu o măsură restrictivă de libertate, astfel cum prevede art. 139 alin. (3 indice 5). Într-un singur caz se poate discuta de o înlocuire a unei măsuri de arestare preventivă cu o altă măsură de arestare preventivă, respectiv când se înlocuiește arestarea învinuitului cu arestarea inculpatului, situație care se poate întâlni numai în cursul urmăririi penale.
Din dispozițiile C. pr. pen. rezultă că înlocuirea măsurii arestării cu una din măsurile restrictive de libertate este întotdeauna obligatorie dacă temeiurile care au determinat arestarea s-au schimbat.
Ținând cont de fatul că, în cursul urmăririi penale, cauza este instrumentată de organele de urmărire penală, legea le impune acestora obligația de a sesiza instanța de judecată, singura în măsură să dispună înlocuirea. În aceste condiții, organul de cercetare penală are obligația de a-1 informa pe procuror care, la rândul său, sesizează instanța.
Procurorul este obligat să sesizeze instanța și din oficiu când constată el însuși că temeiurile s-au schimbat. [art. 139 alin. (32)].
În ciuda faptului că legea noastră penală nu menționează în mod expres dreptul celui arestat preventiv de a cere înlocuirea arestării cu o altă măsură, așa cum se regăsește în cazul revocării arestării, ținând cont de faptul că acesta este cel mai interesat în recăpătarea libertății, inculpatul poate solicita, oricând,judecătorului sau instanței îniocuirea arestării.
De asemenea, înlocuirea măsurii arestării preventive se impune a fi dispusă și în cazul în care, deși temeiurile se mențin, durata arestării preventive a depășit un termen rezonabil, termen ce trebuie apreciat în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte.
Indiferent de cazul prevăzut în art. 148 alin. (1) care a constituit temeiul de drept al arestării, după o anumită durată a arestării preventive, consistența acestor temeiuri se diluează și se impune înlocuirea arestării cu o altă măsură.
3.2. Revocarea arestării preventive
Potrivit dispoziților legii fundamentale și a celor din Codul de procedură penală, revocarea arestării preventive se înfățișează ca un act procesual prin care instanța dispune desființarea ei, când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea arestării.
Anterior modificărilor aduse art. 139 alin. (2) prin Legea nr. 356/2006, revocarea reglementată în art. 139 se deosebea de revocarea dispusă de instanță în căile de atac împotriva actelor de luarea a măsurii arestării preventive, deaorece ea presupunea că măsura inițială a arestării a fost legală și justificată, încetarea temeiurilor intervenind ulterior.
La ora actuală, revocarea oricărei măsuri preventive este obligatorie dacă aceasta a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, indiferent de faptul că legalitatea și temeinicia măsurii au fost verificate și confirmate de instanță în calea de atac împotriva actului de luare a acesteia..
Asemeni înlocuirii arestării preventive, în cursul urmării penale, organul de cercetare penală are obligația de a-1 informa pe procurorul care supraveghează urmărirea penală despre încetarea temeiurilor, iar acesta, la rândul lui, este obligat să sesizeze instanța pentru revocarea arestării. Aceeași obligație îi revine procurorului și când constată el însuși încetarea temeiurilor.
Totodată, în cursul urmăririi penale, indiferent de obiectul cererii cu care a fost sesizată cu privire la arestarea preventivă, instanței îi revine obligația de a revoca arestarea preventivă când constată încetarea temeiurilor care au impus luarea ei, respectiv că măsura a fost dispusă cu nerespectarea prevederilor legale.
În cursul urmăririi penale, instanța dispune revocarea arestării prin încheiere.
Revocarea se dispune de instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, indiferent dacă măsura a fost dispusă de o altă instanță, inferioară sau superioară în grad.
În cursul judecății, revocarea se dispune de instanța care instrumentează cauza, prin încheiere, sentință sau decizie.
Obligația de revocare a arestării preventive există pentru instanță în cazul în care urmează să-și decline competența. În cazul unui conflict de competență, până la darea regulatorului de competență, revocarea poate fi dispusă de instanța care și-a declarat competența ori s-a declarat competentă cea din urmă.
3.3. Computarea măsurii arestării preventive
Prin computare se înțelege scăderea din durata pedepsei închisorii ce urmează să fie executată a timpului cât condamnatul s-a aflat reținut sau arestat preventiv, în legătură cu fapta pentru care a fost condamnat.
În conformitate cu dispozițiile art. 88 C. pen., timpul reținerii și al arestării preventive se scade din durata pedepsei pronunțate. Scăderea se face fi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reținerea sau arestarea preventivă.
În sistemul nostru de drept se aplică sistemul computării legale, aceasta înseamnând că scăderea reținerii și arestării preventive este obligatorie, spre deosebire de sistemul computării judiciare, care lasă la latitudinea judecătorului de a scădea această durată.
În conformitate cu dispozițiile art. 88 C. pen. sunt și prevederile Codului de procedură penală, care obligă instanța de judecată să scadă perioada prevenției din durata pedepsei aplicate. Astfel, art. 357 alin. (2) lit. a) C. pr. pen prevede că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă și mențiuni cu privire la deducerea reținerii și arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod.
Totodată codul de procedură penală impune instanței de apel sau de recurs verificarea justei aplicări de către prima instanță a dispozițiilor privitoare la computarea reținerii și arestării și adăugarea, atunci când este cazul, a timpului de arestare scurs după pronunțarea hotărârii atacate.
Altfel spus, durata arestării preventive a celui condamnat intră în calculul duratei pedepsei.
În ipoteza în care în ziua în care a fost reținut învinuitul se dispune și arestarea preventivă a inculpatului, durata reținerii este absorbită în durata arestării, ținând seama că în termenul arestării ziua de la care începe intră ca unitate plină.
Potrivit art. 89 C. pen., din durata pedepsei se scade și arestarea preventivă executată a afara teritoriului țării
Perioada arestării provizorii în vederea extrădării în România se scade din pedeapsă ca orice arestare preventivă.
În cazul minorului căruia i s-a aplicat sancțiunea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare ori într-un institut medical-educativ dispozițiile art. 88 C. pen. nu sunt aplicabile, acestea fiind incidente numai în cazul condamnării la pedeapsa închisorii.
Totuși, arestarea preventivă se deduce în cazul revocării internării minorului, însă, în acest caz, perioada reținerii și arestării preventive se scade din pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită în timpul internării ori al liberării.
Din dispozițiile art. 88 alin. (2) C. pen. se poate remarca și faptulul că scăderea arestării preventive se face și în caz de condamnare la amendă, prin înlăturarea în totul sau în parte a executării amenzii. În lipsa unor criterii legale, aprecierea cu privire la partea pentru care se înlătură executarea revine judecătorului. zi de prevenție.
3.4. Încetarea de drept a arestării preventive
Spre deosebire de revocarea arestării, care implică o apreciere din partea instanței cu privire la inexistența vreunui temei pentru menținerea măsurii, încetarea de drept a arestării constituie un obstacol legal împotriva menținerii ei. Așadar, ori de câte ori legea prevede că măsura preventivă încetează de drept, procurorul, după caz, judecătorul sau instanța de judecată trebuie să constate intervenirea acestui obstacol și să dispună punerea de îndată în libertate a persoanei arestate.
Cazurile în care arestarea preventivă încetează de drept sunt prevăzute în art. 140, la acestea adăugându-se cele prevăzute în art 350. Ele sunt diferite în funcție de faza procesuală în care intervin.
Astfel, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă încetează de drept:
la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de judecător.
în caz de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.
în cazul în care arestarea preventivă a atins durata maximă a arestării prevăzută de lege pentru această fază procesuală.
În cursul judecății, arestarea preventivă a inculpatului încetează de drept:
la expirarea duratei mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care arestarea a fost prelungită, mai înainte de termenul fixat de prima instanță, în condițiile art. 160 și art. 300¹C. pr. pen. pentru verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive.
la expirarea termenelor prevăzute în art. 160 indice b alin. (1), art. 160 indice h alin. (2) și art. 160 indice h alin. (3) .
în cazul în care, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării preventive a atins jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul judecății.
Prin maximul pedepsei prevăzut de lege se înțelege maximul special al pedepsei înscris în textul sancționator, și nu limita redusă ca urmare a unor stări de atenuare a pedepsei.
În cazul unui concurs de infracțiuni, se are în vedere maximul pedepsei celei mai mari, iar în cazul tentativei, pedeapsa pentru infracțiunea consumată.
în caz de achitare ori de încetare a procesului penal
în caz de condamnare la pedeapsa închisorii cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive
când se pronunță condamnarea la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării pedepsei ori cu suspendarea eiecutării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă.
Când se pronunță condamnarea la pedeapsa cu amendă
Când se pronunță o măsură educativă
în caz de condamnare la pedeapsa închisorii, cu aplicarea în întregime a grațierii.
În literatura juridică s-a considerat că arestarea preventivă încetează de drept și odată cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare, motivându-se că de la această dată nu se mai poate vorbi de existența unei măsuri preventive, ci de executarea unei pedepse.
În toate cazurile de încetare de drept a arestării preventive, cu consecința punerii în libertate a inculpatului, instanța are obligația de trimite administrației locului de deținere o copie de pe dispozitivul hotărârii cu dispoziția de punere de îndată în libertate, cu mențiunile necesare identificării inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul și data hotărârii, precum și temeiul legal al liberării.
3.5. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune luarea, revocarea, prelungirea, încetarea de drept a măsurii arestării preventive
Căile de atac în cadrul procesului penal sunt mijloace prevăzute de lege prin care Ministerul Public și persoanele îndrituite promovează un control judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărârile judecătorești penale, în vederea desființării acelor hotărâri care cuprind erori de fapt și de drept și înlocuirea lor cu hotărâri conforme u legea și adevărul.
Dacă, de regulă, încheierile, ca hotărâri intermediare se atacă numai odată cu hotărârea prin care se soluționează cauza, există unele încheieri, cu un anumit caracter autonom față de hotărârea de fond, ce pot fi supuse unui recurs separat, care se judecă înainte de a se soluționa fondul cauzei. Printre aceste încheiri se numără și cele care privesc măsurile preventive.
3.5.1. Recursul împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul urmării penale
În conformitate cu dispozițiile art. 140³ alin. 1 din C. pr. pen. împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în cursul urmării penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum și împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, inculpatul și procurorul pot face recurs la instanța superioară în termen d e24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și
de la comunicare pentru cei lipsă.
Totodată încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmării penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Recursul declart împotriva încheierii prin care s-a dispus luare amăsurii arestării preventive sau prin care s-a constata încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare. Per a contrario, recursul declarat împotriva încheierii prin care instanța a respins propunerea de luare a arestării preventive sau cerera de încetare de drept a arestării ori prin care s-a pronunțat asupra revpcării, înlocuirii sau prelungirii arestării preventive este suspensiv de executare.
După declararea recursului, prima instanță are obligația de a înainta dosarul instanței de recurs în termen de 24 de ore, instanța de recurs având îndatorirea de a soluționa recursul în 3 zile. Termenul începe să curgă de la data primirii dosarului la instanța de recurs.
La primirea dosarului, completul căruia îi este repartizat dosarul trebuie să ia măsurile pregătitoare constând în citarea și dispoziția de aducere a învinuitului sau inculpatului arestat, în asigurarea asistenței juridice și încunoștințarea apărătorului despre ziua și ora fixate pentru soluționarea recursului.
Aducerea inculpatului arestat este obligatorie. Dispozițiile din art. 385¹¹ alin. (3)
C. pr. pen., potrivit cărora judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive poate avea loc și în lipsa inculpatului arestat, trebuie interpretate în sensul celor arătate în art. 140³ alin. (3) , cu privire la cazurile în care aducerea inculpatului nu este posibilă.
În cazul în care inculpatul se află internat în spital și, din cauza stării sănătății, nu poate fi adus în fața instanței de rercurs sau când, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, recursul va fi examinat în lipsa acestuia, dar numai în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii..
Apărătorului inculpatului trebuie să i se acorde timpul necesar consultării dosarului, în special în cazul în care acesta este desemnat din oficiu. Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie.
În funcție de natura infracțiunii sau vârsta inculpatului, completul de judecată trebuie să fie dintre cele specializate. În dezbaterea recursului, președintele completului dă cuvântul recurentului. Dacă și procurorul a declarat recurs, primul cuvânt îl are întotdeauna acesta, inculpatul având cel din urmă cuvâintul. Instanța se pronunță în aceeași zi, prin încheiere.
3.5.2. Recursul împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul urmării judecății
Potrivit art. 141 alin. (1), încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive, precum și împotriva încheierii prin care se dispune menținerea arestării
preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat, în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.
Încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Nu poate fi atacată cu recurs încheierea dată în recurs, întrucât s-ar ajunge la supunerea unei măsuri procesuale unei instanțe superioare care nu poate cenzura hotărârea privind fondul cauzei.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea arestării preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare. Astfel cum s-a arătat în literatura juridică, prin Legea nr. 281/2003 s-a rezolvat o problemă cu grave implicații practice, și anume aceea a punerii de îndată în libertate a celui arestat în situația constatării încetării de drept a arestării preventive.
În reglementarea anterioară, recursul împotriva unei asemenea încheieri era suspensiv de executare, ceea ce însemna că persoana rămânea în stare de arest până la expirarea termenului de recurs, care era de 3 zile, sau până la soluționarea recursului, dacă se confirma încheierea atacată.
Din interpretarea dispozițiilor art. 141 alin. (3) C. pr. pen. rezultă că recursul reclarat împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea ori înlocuirea arestării preventive este suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că efectele unei asemenea încheieri se produc numai la expirarea termenului de recurs sau la data soluționării recursului, dacă se confirmă încheierea.
Dosarul trebuie înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în termen de 3 zile. Ca și în cazul recursului prevăzut în art. 140 acest termen trebuie calculat de la primirea dosarului și pe unități pline de timp, fiind în legătură cu libertatea persoanei.
Legea nu mai face nici o referire la asistența juridică obligatorie a inculpatului, la participarea procurorului ori la aducerea și ascultarea inculpatului.
Având în vedere faptul că inculpatul este arestat sau a fost arestat, în ipoteza constatării încetării de drept a arestării, se aplică regulile privind asistența juridică și participarea procurorului, ceea ce înseamnă că inculpatul va fi asistat de un apărător ales sau din oficiu, iar participarea procurorului este obligatorie.
În limitele efectului neagravării situației în propriul recurs-numai în cazul recursului declarat de inculpat-instanța de recurs poate adopta oricare din soluțiile arătate în art. 141 alin. (1) C. pr. pen, mai puțin luarea arestării preventive a inculpatului, întrucât aceasta ar fi posibil numai în recursul declarat de procuror, care este inadmisibil.
Instanța de recurs trebuie să restituie dosarul primei instanțe în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului. Dacă în cazul recursului reglementat de art. 140³ C. pr. pen. restituirea dosarului în acest termen era justificată de necesitatea continuării urmăririi penale, în cursul judecății nu se impune un asemenea termen scurt, cunoscut fiind că termenele de judecată se acordă la 3-4 săptămâni, iar între termene nu este posibilă efectuarea unor acte procesuale ori procedurale.
Prevederile art. 141 C. pr. pen. nu sunt aplicabile în cazul în care instanța dispune cu privire la arestarea preventivă a inculpatului prin hotărârea de soluționare a fondului cauzei (sentință, în cazul primei instanțe, și decizie, în cazul instanței de apel), astfel că dispoziția referitoare la arestarea preventivă (luare, menținere sau revocare) nu poate fi atacată separat cu recurs.
Legalitatea și temeinicia măsurii dispuse se verifică de instanța de control judiciar în calea apelului, după caz, a recursului.
În cazul în care s-a dispus luarea arestării preventive a inculpatului prin hotărârea de condamnare, dacă inculpatul a declarat apel și a solicitat verificarea de urgență a legalității și temeiniciei arestării, instanța de apel are îndatorirea de a se pronunța, chiar dacă apelul nu a fost înregistrat la această instanță, competența revenindu-i în baza principiilor fundamentale ale dreptului procesual, fiind de neconceput ca, în perioada dintre pronunțarea sentinței și înregistrarea apelului, competența soluționării cererii să nu aparțină niciunei instanțe.
Chiar dacă inculpatul a calificat cererea sa drept recurs la dispoziția de arestare, instanța trebuie să-i dea calificarea unei cereri de revocare a arestării.
Dispoziția cu privire la măsura arestării preventive a inculpatului cuprinsă într-o hotărâre definitivă nu poate fi atacată cu rscurs.
Caracterul definitiv al hotărârii privește nu numai soluția dată, ci și celelalte dispoziții. Astfel, măsura de înlocuire a arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi țara dispusă de instanța de apel prin decizia de desființare a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare acestei instanțe nu poate fi atacată separat cu recurs.
CAPITOLUL IV
ARESTUL PREVENTIV ÎN CADRUL CEDO
4.1. Noțiunea de „privare de libertate” în sensul art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului
Articolul 5 parag. 1 dispune că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor limitativ prevăzute de lit. a)-f).
Așadar, se impune a determina noțiunea de „privare de libertate”, în sensul acestei dispoziții.
În pofida aparentei precizii a dispoziției cuprinse în textul amintit, determinarea limitelor privării de libertate, mai precis, în ce constă o privare de libertate, nu este o operațiune lesnicioasă. Desigur nu se are în vedere formele de „arestare” sau de „deținere” în sensul. „clasic” al acestor termeni, care intră oricum în această noțiune.
Menționez că termenii „arestare” și „deținere” sunt utilizați cu același înțeles în
art. 5 și cuprind orice măsură, oricare i-ar fi denumirea în dreptul intern, ce are ca efect privarea unei persoane de libertate. Există însă și „situații intermediare” sau „marginale”, astfel cum acestea rezultă din jurisprudența organelor Convenției.
Instanța europeană de contencios al drepturilor omului a statuat în sensul că, în anumite situații excepționale, se impune calificarea faptelor deduse examinării, pentru că „între privarea și restricția de libertate nu există decât o diferență de stadiu sau de intensitate, și nu de natură sau de esență”. Clasarea unei situații concrete într-una sau alta dintre aceste categorii apare adeseori dificilă, în multe cazuri fiind vorba despre o problemă de pură apreciere, însă Curtea nu s-ar putea degaja niciodată de responsabilitatea ce-i revine pe terenul determinării aplicabilității sau inaplicabilității dispozițiilor art. 5 din Convenție.
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că această apreciere pare a fi făcută în cadrul a două coordonate esențiale.
În primul rând, „privarea de libertate” a unei persoane, „arestarea” sau „deținerea” sa sunt concepte autonome ale Convenției, care primesc un înțeles compatibil cu scopurile acesteia mai degrabă, decât cu semnificația lor în dreptul intern al statelor contractante.
Desigur, punctul de plecare în examinarea făcută de Curte cu privire la sensul acestor noțiuni și domeniul lor de aplicație este dat de calificarea lor în sistemul național de drept în discuție; iar o asemenea calificare nu „leagă” instanța europeană; ea trebuie să aibă în vedere obiectivul esențial stabilit de art. 5: lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară.
Privitor la „regularitatea” detenției unei persoane, inclusiv în privința respectării „condițiilor legale” în materie, Curtea a decis în mod constant că, chiar dacă dispozițiile art. 5 §1 din Convenție fac trimitere la legislația națională și consacră obligația respectării normelor de procedură și de fond pe care aceasta le prevede, respectarea normelor naționale nu este suficientă; textul în discuție impune, în plus, ca orice privare de libertate să fie conformă cu scopul său: protecția individului împotriva arbitrariului.
În al doilea rând, așa cum noțiunea de „libertate” este privită în contextul unei situații date, instanța europeană a decis că acest lucru este perfect valabil și pentru „privarea de libertate”..
După cum a statuat Curtea, pentru a determina dacă un individ se găsește „privat de libertatea sa” în sensul art. 5, trebuie pornit de la situația concretă a persoanei în cauză, prin luarea în considerare a ansamblului criteriilor ce au fost aplicate, precum natura, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în discuție.
Raportarea la cele două coordonate evocate în jurisprudența organelor Convenției s-a impus și se impune în prezent pentru Curte, cu atât mai mult cu cât uneori jurisdicția europeană a fost chemată să se pronunțe asupra unor „pedepse” singulare în unele sisteme naționale de drept, cum ar fi punerea unei persoane ce execută o pedeapsă privativă de libertate „la dispoziția guvernului” pentru a efectua o muncă socialmente utilă, aplicabilă în dreptul belgian și olandez sau pedeapsa cu închisoarea pe viață „nedeterminată”, adică fără posibilitatea eliberării condiționate, cunoscută, la epoca faptelor, în sistemul de drept englez.
Ca principiu general, este esențial ca o privare de libertate să apară drept rezultatul direct al activității unei autorități statale, nu al unei persoane private.
Există situații în care este posibil ca privarea de libertate să fie atât rezultat al activității acestor autorități, cât și a unor persoane particulare.
Într-o asemenea împrejurare urmează a fi examinată întinderea „participării”
autorităților statale la privarea de libertate discutată, spre a se trage concluziile ce se impun cu privire la o eventuală responsabilitate a statului pe terenul art. 5 din CEDO.
Astfel, într-o cauză, reclamanții, membri ai unei secte, au fost arestați de organele de poliție la cererea unei asociații de luptă împotriva sectelor și prezentați unui magistrat, care a decis eliberarea lor, dar a ordonat verbal poliției să-i remită familiilor lor și să sugereze acestora că ar fi util să-i interneze, ca persoane majore, într-un centru psihiatric, pentru „redobândirea echilibrului psihic”.
Din ordinul directorului general al securității civile, reclamanții au fost conduși de membri ai poliției, în mașini oficiale, într-un hotel, unde au fost încredințați familiilor lor. Odată ajunși la hotel, ei au fost instalați în camere individuale, sub supravegherea unor persoane angajate de familii special în acest scop, dintre care una stătea în permanență în fiecare cameră; ei nu au fost autorizați să iasă din camere în primele trei zile, iar ferestrele camerelor au fost barate ermetic cu scânduri. Pe timpul sejurului în hotel ei au fost supuși unui așa-numit proces de „deprogramare” de către un psiholog și un psihiatru; la cererea asociației care a sesizat organele statale după o săptămână de la internare în condițiile evocate, reclamanții au fost interogați, în prezența unui avocat, de un înalt funcționar al direcției securității civile, apoi au fost eliberați.
În fața Curții, ei au susținut că transferul lor la un hotel de către funcționari de poliție și remiterea pentru „deprogramarea” de la apartenența la o „sectă” din care ar fi făcut parte, chiar la cererea familiilor lor, reprezintă o privare de libertate, fără nicio bază legală în dreptul intern și internațional.
Analizând circumstanțele cauzei, Curtea a considerat că transferul și menținerea reclamanților în hotel sunt privite, datorită restricțiilor ce le-au fost impuse, ca o privare de libertate în sensul Convenției. Problema era de a se ști în ce măsură se putea reține responsabilitatea autorităților statale, în privința reținerii lor forțate în hotel, datorită faptului că aceasta a fost realizată la cererea și cu participarea familiilor reclamanților.
Or, din acest punct de vedere, instanța europeană a reținut că, pe toată durata desfășurării faptelor în discuție, autoritățile „au consimțit la privarea lor de libertate”.
Curtea a apreciat că, dacă este adevărat că familiile și asociația denunțătoare poartă răspunderea directă și imediată a supravegherii și lipsirii de libertate, este tot atât de adevărat că, fără colaborarea activă a forțelor de poliție și a altor funcționari ai statului, privarea lor de libertate nu ar mai fi avut loc; de aceea, autoritățile statale au fost declarate responsabile pentru încălcarea art. 5 din Convenție.
Dimpotrivă, într-o altă cauză în care reclamantul, un copil de 12 ani fugit de acasă și readus de poliție la domiciliu, internat 5 luni și jumătate într-un spital de psihiatrie infantilă, a invocat faptul că această internare ar constitui o privare de libertate în sensul aceluiași text, Curtea a constatat că internarea s-a făcut la cererea mamei, posibilitate ce-i era conferită de legea națională, în calitatea ei de titulară a exercițiului drepturilor părintești.
Curtea a fost convinsă că, prin decizia luată, cu consultarea medicului de familie și a altor specialiști, mama a voit să protejeze sănătatea fiului ei, chiar dacă a admis că internarea a durat o perioadă lungă dar cu restricții care au fost din ce în ce mai puțin riguroase în timp.
De asemenea, Curtea a considerat că intervenția poliției a fost justificată pentru a remite un copil ce părăsise domiciliul mamei, care exercita drepturile părintești asupra lui.
În aceste împrejurări, instanța europeană a ajuns la concluzia că, în speță, nu s-a produs o privare de libertate, în sensul art. 5 al Convenției.
Consacrarea art. 5 alin. 1 din CEDO în dreptul românesc
Constituția României prevede în art. 23 alin. (1) că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.
În doctrină s-a arătat că: „cele două noțiuni nu formează o categorie juridică unică. Libertatea individuală privește libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta și mișca liber, de a nu fi (…) reținută, arestată sau deținută decât în cazurile și după formele expres prevăzute de Constituție și legi (…). Siguranța persoanei exprimă ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicarea Constituției și a legilor iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanții care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Siguranța persoanei poate fi văzută și ca o garanție a libertății individuale, ce privește legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de autoritățile publice, în cazurile și condițiile prevăzute de lege”.
În cadrul procesului penal, aplicația practică a garanțiilor constituționale vizează numai libertatea individuală a persoanei, habeas corpus, neexistând vreun caz de speță în care instanțele să fi constatat încălcarea dreptului la siguranța persoanei ca urmare a unei măsuri dispuse de instanță, de procuror sau de organele de cercetare penală.
Codul de procedură penală garantează în art. 5 numai dreptul la libertate al persoanei, întrucât în această materie garanția constituțională a dreptului la siguranța persoanei nu este de natură să aducă o protecție suplimentară, fiind astfel inutilă.
În cadrul procesului penal poate exista o privare de libertate prin dispunerea măsurii reținerii, conducerii administrative la sediul poliției, arestării preventive, arestării provizorii în vederea extrădării sau a emiterii mandatului european de arestare, a dispunerii măsurii de siguranță a internării. Tot astfel, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive există o privare de libertate în cazul executării pedepsei principale a închisorii sau a detențiunii pe viață ori a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical-educativ.
Măsura „arestării la domiciliu” nu este prevăzută de legislația română.
Însă, în practica instanțelor române s-a ridicat problema dacă se poate dispune deducerea din pedeapsă a perioadei în care o persoană a fost arestată la domiciliu într-un alt stat a cărui legislație permitea această măsură, având în vedere că potrivit art. 357 alin. (2)
lit. a) C. pr. pen. raportat la art. 88 C. pen., durata reținerii sau a arestării preventive se deduce din pedeapsa închisorii pronunțată de către instanță.
Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că înlocuirea de către instanțele italiene a măsurii arestării preventive cu arestarea la domiciliu echivalează cu obligarea de a nu părăsi localitatea prevăzută în art. 145 C. pr. pen., iar aceasta nu constituie privare de libertate care să poată fi dedusă din durata pedepsei de executat.
Arestarea la domiciliu reprezintă o privare de libertate în sensul art. 5 din Convenția europeană și nu poate fi asimilată cu obligarea de a nu părăsi localitatea, care reprezintă o restricție a libertății de circulație garantată de art. 2 al Protocolului nr. 4.
Instanța supremă trebuia să interpreteze teleologic dispozițiile art. 37 alin. (2) lit. a)
C. pr. pen. raportat la art. 88 C. pen. care au ca scop deducerea prevenției-privării de libertate-din pedeapsa închisorii aplicată printr-o hotărâre judecătorească.
În privința prevenției, instanța nu trebuie să se raporteze numai la prevederile Codului de procedură penală, ci și la prevederile art. 5 parag. 1 din Convenția europeană și la jurisprudența Curții Europene în această materie.
Astfel, instanța supremă trebuia să constate că prin hotărârea instanței italiene a fost înlocuită o măsură privativă de libertate cu o altă măsură privativă de libertate, iar nu o măsură privativă de libertate cu o restricție a libertății de circulație și, prin urmare, să dispună deducerea perioadei arestului la domiciliu – care constituie o privare de libertate – din pedeapsa închisorii.
CAPITOLUL V
PRACTICĂ JUDICIARĂ
Existența unor indicii temeinice privind săvârșirea unei infracțiuni. Propunere de arestare preventivă. Incidență asupra prezumției de nevinovăție.
Recunoașterea prezumției de nevinovăție nu exclude luarea măsurii preventive, ci garantează că aceasta nu va fi luată decât în cadrul și în condițiile riguros prevăzute de normele constituționale și de dispozițiile procedurii penale. Concilierea dintre existența și aplicarea măsurilor preventive privative de libertate și recunoașterea și prezența perpetuă a prezumției de nevinovăție pe tot parcursul procesului penal se realizează prin observarea dinamicii acesteia din urmă, a modului în care, dintr-o noțiune abstractă cu valoare de garanție a drepturilor fundamentale ale individului, aceasta capătă substanță pe măsura derulării procesului penal.
În cursul procesului penal, forța prezumției de nevinovăție scade sau crește, în funcție de probatoriul efectuat, ajungând, în final, la stadiul de certitudine a nevinovăției sau, dimpotrivă, la negarea sa completă, iar art. 5 lit c) din Convenția europeană a drepturilor omului condiționează legalitatea privării de libertate de existența unor motive verosimile, temeinice că s-a săvârșit sau că se va săvârși o infracțiune sau autorul va fugi după săvârșirea unei infracțiuni.
Î.C.C.J.,
Secția penală, decizia nr. 4284/2009, www. scj. ro
Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 19 decembrie 2009, Curtea de Apel Brașov a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., Serviciul Teritorial Brașov, și, în baza art. 143, art. 148 lit. f), art. 149 și art. 149¹ C. pr. pen., l-a arestat preventiv pe inculpatul K.A., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, fără antecedente penale, pentru o perioadă de
30 de zile, începând cu data de 19 decembrie 2009 și până la 17 ianuarie 2010 inclusiv.
S-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă pe numele inculpatului K.A. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 149¹ C. pr. pen. pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului, în sensul că există indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, în sensul dispozițiilor art. 143 C. pr. pen., fiind incident și unul dintre cazurile prevăzute de art. 148 C. pr. pen., respectiv cel prevăzut de lit. f).
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul K.A., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii, respingerea propunerii de arestare preventivă și înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile prevăzute de art. 136 C. pr. pen., având în vedere că nu este cunoscut cu antecedente penale, că a obținut în decursul activității desfășurate rezultate deosebite în lupta împotriva corupției, că în prezent este pensionat, iar măsura arestării preventive nu are eficiență, nefiind oportună și regretă profund săvârșirea faptei.
Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul inculpatului K.A. prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385 indice 6 alin. (3) C. pr. pen., 1-a considerat nefondat, pentru următoarele considerente: prin rezoluția motivată a procurorului din
17 decembrie 2009, în temeiul art. 228 alin. (1) C. pr. pen., s-a dispus începerea urmăririi penale față de K.A. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254
alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale).
Din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că, prin rechizitoriul
nr. 139/P/2008 din 3 iunie 2009, procurorul K.A. a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.K. pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, între care și nerespectarea regimului armelor și munițiilor, prevăzută de art. 279 alin. (3) lit. b) C. pen., obiectul material al infracțiunii fiind reprezentat de un număr de 7 săbii tip samurai și 16 cuțite, pumnale și baionete. Întrucât mijloacele materiale de probă precizate nu au fost înaintate instanței de judecată odată cu rechizitoriul, rămânând în camera de corpuri delicte de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, la data de 9 decembrie 2009, K.A. i-a restituit martorului denunțător S.K. două dintre săbiile aflate în custodie, pe care le-a înlocuit cu altele asemănătoare, în schimbul acestui serviciu pretinzându-i suma de 2.000 lei. În data de
15 decembrie 2009, a primit suma convenită, cei doi stabilind o nouă întâlnire la care trebuia să îi restituie încă o sabie și un cuțit militar contra sumei de 2.000 lei. Conform înțelegerii, în seara zilei de 18 decembrie 2009, S.K. s-a prezentat la ora convenită în biroul procurorului K.A., au înlocuit obiectele solicitate, iar martorul denunțător i-a dat inculpatului suma de 2.000 lei. Cu ocazia flagrantului organizat, în biroul lui K.A. a fost identificată suma de 1.900 lei, compusă din bancnotele înseriate și tratate criminalistic. Ulterior, s-a stabilit că din cei 2.000 lei, 100 lei a fost dată de inculpatul K.A. martorului S.S., informatician la Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna.
Prin ordonanța motivată a procurorului din data de 19 decembrie 2009, împotriva învinuitului K.A., în temeiul art. 235 C. pr. pen., a fost pusă în mișcare acțiunea penală sub aspectul săvârșirii de către acesta a infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2)
C. pen. (2 acte materiale). Pentru a se dispune luarea măsurii arestării preventive a unei persoane, trebuie să fie îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 143 și una dintre condițiile prevăzute de art. 148 lit. a)-f) C. pr. pen. în raport de aceste criterii, Înalta Curte a apreciat că măsura arestării a fost legală și justificată.
Măsurile preventive își găsesc temeiul în nevoile create de interesul superior al realizării scopului procesului penal, iar reglementarea în cadrul tuturor codurilor de procedură penală constituie încă un argument privind necesitatea acestor instituții, chiar dacă între principiile fundamentale ale procesului penal se înscrie și prezumția de nevinovăție.
Recunoașterea prezumției de nevinovăție nu exclude luarea măsurilor preventive, ci garantează că acestea nu vor fi luate decât în cadrul și în condițiile riguros prevăzute de normele constituționale și de dispozițiile procedurii penale. Concilierea dintre existența și aplicarea măsurilor preventive privative de libertate și recunoașterea și prezența perpetuă a prezumției de nevinovăție pe tot parcursul procesului penal se realizează prin observarea dinamicii acesteia din urmă, a modului în care, dintr-o noțiune abstractă cu valoare de garanție a drepturilor fundamentale ale individului, aceasta capătă substanță pe măsura derulării procesului penal. În cursul procesului penal, forța prezumției de nevinovăție scade sau crește, în funcție de probatoriul efectuat, ajungând, în final, la stadiul de certitudine a nevinovăției sau, dimpotrivă, la negarea sa completă.
Artocolul 5 lit. c din Convenția Europeană a Dreptulrilo omulului condiționează legalitatea privării de libertate de existența unor motive verosimile, temeinice ca s-a săvărșit sau că se va săvârși o infracțiune sau autorul va fugi după săvârșirea unei infracțiuni.
Noțiunea de motive verosimile a fost interpretată de Curtea Europeană în sensul existenței unor date, informații, care să convingă un observator obiectiv că e posibil ca persoana respectivă să fi săvârșit infracțiunea ce face obiectul judecății. Aceste date nu trebuie să aibă aceeași forță cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a formula acuzarea.
În cauză, presupunerea rezonabilă că persoana față de care a fost pusă în mișcare acțiunea penală ar fi comis faptele de care este acuzată rezultă din actele premergătoare efectuate în cauză, constatate prin procesul-verbal întocmit la 17 decembrie 2009. În privința actului material săvârșit la 15 decembrie 2009, denunțul și declarațiile martorului denunțător S.K. se coroborează cu mențiunile procesului-verbal întocmit de procuror la data de
15 decembrie 2009, cu ocazia identificării la locuința denunțătorului a 2 săbii tip samurai, cu planșele fotografice privind principalele momente ale întâlnirii celor doi din data de
15 decembrie 2009, precum și cu convorbirile purtate de aceștia în mediul ambiental, interceptate, în mod legal, în baza autorizației nr. 18 din 14 decembrie 2009, emisă de Curtea de Apel Brașov, transcrise prin interpret autorizat și certificate de procuror.
Pentru actul material pretins a fi comis la 18 decembrie 2009, există, de asemenea, indicii temeinice ale săvârșirii sale, rezultate din declarațiile martorului denunțător S.K. (procesul-verbal întocmit de procuror în data de 18 decembrie 2009 cu ocazia prezentării de către denunțător a săbiei tip samurai și a unui cuțit militar pe care intenționa să le predea lui K.A. în schimbul bunurilor originale, procesul-verbal de înseriere și marcare criminalistică a bancnotelor ce compun suma de 2.000 lei, întocmit la data de 18 decembrie 2009, procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante din data de 18 decembrie 2009, declarațiile martorilor asistenți la flagrant, CI. și S.F., declarația martorului S.S., cel căruia inculpatul i-a dat o bancnotă de 100 lei dintre cele primite de la denunțător).
Toate aceste probe se coroborează și cu planșele fotografice privind principalele momente ale întâlnirii celor doi din data de 18 decembrie 2009, precum și cu convorbirile purtate de aceștia în mediul ambiental, interceptate, în mod legal, în baza aceleiași autorizații, transcrise prin interpret autorizat și certificate de procuror.
Probele se coroborează cu declarațiile inculpatului date atât în fața procurorului, în fața judecătorului instanței de fond, cât și al instanței de recurs.
În consecință, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. pr. pen., dar și cele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenție, în sensul existenței acelor motive verosimile de a bănui că inculpatul a comis o infracțiune, care în jurisprudența C.E.D.O. (cazul F., C. și H. c. Regalului Unit) au fost definite ca acele fapte și informații care ar indica unui observator obiectiv că persoana respectivă ar fi putut săvârși infracțiunea.
Referitor la temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. pr. pen., Înalta Curte a reținut că și acesta este îndeplinit. Legea prevede pentru infracțiunea de care este acuzat inculpatul pedeapsa mai mare de 4 ani (limitele de pedeapsă fiind de la 3 la 15 ani închisoare) și există probe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În ceea ce privește condiția pericolului concret pentru ordinea publică, și aceasta este îndeplinită și rezultă din analiza probelor existente la dosar, după cum urmează: inculpatul, în calitatea pe care a avut-o, de persoană obligată să vegheze la respectarea și aplicarea legii, a comis fapte prevăzute de legea penală, folosindu-se tocmai de această calitate. Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul său presupune o rezonanță socială a unor fapte grave, atât în rândul comunității locale asupra căreia și-a exercitat influența negativă, dar și la nivelul întregii ordini sociale, într-un context în care imaginea justiției este afectată de acuzațiile de corupție tot mai frecvente, în legătură cu care se așteaptă o reacție cât mai promptă și eficientă a organelor judiciare.
Astfel, în speță, săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea
art. 41 alin. (2) C. pen., implicând un reprezentant al Ministerului Public, cu precădere prin natura relațiilor socio-profesionale afectate, face ca lăsarea în libertate a inculpatului să constituie un pericol pentru ordinea publică. C.E.D.O. a acceptat, în cauza Lelellier c. Franței, că, în circumstanțe excepționale, prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice detenția înainte de proces, cel puțin pentru un timp.
În situația de față se impune o astfel de reacție a autorităților, pentru a nu se crea și mai mult neîncrederea în capacitatea justiției de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului pentru ordinea publică, pentru crearea unui echilibru firesc și a unei stări de securitate socială.
Așadar, față de modalitatea în care s-a comis fapta, natura relațiilor socio-profesionale analizate mai sus impun concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului generează o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret pentru ordinea publică, probele de la dosar constituind probe certe în acest sens.
Măsura preventivă dispusă este pe deplin conformă condițiilor legale, neimpunându-se luarea altei măsuri preventive. Ori de câte ori asupra unui magistrat există suspiciune rezonabilă, luarea de îndată a celei mai severe măsuri preventive se justifică, fiind o necesitate.
Măsurile luate împotriva persoanelor care sunt acuzate și față de care există indicii rezonabile că au comis infracțiuni de corupție trebuie să reflecte nu doar din punct de vedere penal măsura/sancțiunea, dar trebuie să reflecte și mesajul social transmis prin intermediul sistemului judiciar. Toate acestea demonstrează îndeplinirea condițiilor prevăzute de
art. 143 C. pr. pen., dar și pe cele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția europeană, măsura arestării preventive fiind justificată. Circumstanțele personale ale inculpatului, în mod evident favorabile (lipsa antecedentelor penale, studiile, caracterizările bune de la locul de muncă, provenința din familii organizate), nu pot fi evaluate sub aspectul măsurilor preventive decât în contextul gravității concrete a faptelor și scopului urmărit prin luarea unei astfel de măsuri, după cum prevăd dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen. De asemenea, bolile de care suferă inculpatul nu constituie un impediment la luarea măsurii arestării, ulterior inculpatul putând solicita aplicarea dispozițiilor art. 139¹ C. pr. pen.
Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de K.A.
Menținerea arestării preventive în timpul judecății. Termen rezonabil. Criterii de apreciere în raport de jurisprudents C.E.D.O.
Aprecierea duratei rezonabile a detenției potrivit art. 5 parag. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului se analizează in concreta în funcție de trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei, comportamentul părților au relevanță în jurisprudența Curții Europene atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenție.
Aprecierea „limitelor rezonabile” ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a se vedea în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, or, în speță, fapta inculpatului care aduce atingere bunei desfășurări a ordinii sociale și siguranței raporturilor juridice reclamă menținerea stării de arest preventiv a acestuia.
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 2633/2009, www.scj. ro
Prin încheierea de ședință din 10 iulie 2009 a Curții de Apel București, Secția I penală, în temeiul art. 300² raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. pr. pen., a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului B.M., arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 213/UP din 2 noiembrie 2007, emis de Tribunalul București, Secția a II-a penală.
În temeiul art. 300² alin. (2) C. pr. pen., s-a revocat măsura arestării preventive față de inculpatul I.B., aflat sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 214/UP din
2 noiembrie 2007, emis de Tribunalul București, Secția a II-a penală, dispunându-se punerea sa de îndată în libertate dacă nu este arestat în altă cauză. În motivarea acestei hotărâri, s-a constatat că față de ambii inculpați este îndeplinită cerința prevăzută de art. 143 alin. (1)
C. pr. pen., iar condiția prevăzută de art. 148 lit. f) subzistă numai față de inculpatul B.M. în privința inculpatului I.B., s-a constatat că termenul rezonabil al arestului preventiv a fost depășit, transformându-se de fapt în executare, motiv pentru care a revocat măsura arestării preventive.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul revocării măsurii arestării preventive a inculpatului I.B., în sensul că subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. pr. pen. în raport de natura infracțiunii (înșelăciune), de modalitatea concretă de comitere a faptelor (manopere dolosive prin angrenarea mai multor persoane) și de persoana inculpatului (atitudinea nesinceră, este recidivist, a mai suferit 4 condamnări pentru infracțiuni de înșelăciune), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și menținerea stării de arest a inculpatului.
Înalta Curte, verificând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs, cât și din oficiu, conform art. 385 indice 6 alin. (3) C. pr. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, a apreciat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București ca fiind fondat, pentru următoarele considerente: prin rechizitoriul nr. 2859/P/2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, a fost trimis în judecată, printre alții, inculpatul l.B. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 26 și art. 37 lit. b) C. pen., art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Tribunalul București, Secția I penală, prin sentința nr. 545 din 15 mai 2009, pronunțată în dosarul
nr. 4878/3/2008, a respins cererea formulată de inculpații I.B., B.M., V.C., M.V. privind schimbarea încadrării juridice a faptei, ca neîntemeiată. În baza art. 26 raportat la art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., 1-a condamnat pe inculpatul l.B. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare, în fapt s-a reținut că, la data de 1 noiembrie 2007, inculpatul B.M., folosindu-se de o carte de identitate falsificată, s-a prezentat în fața notarului încercând să vândă un teren situat în București, sectorul 3, părții vătămate W.K., în schimbul sumei de 200.000 euro, beneficiind de ajutorul inculpatului I.B., care a găsit cumpărătorul în persoana părții vătămate, prezentându-i acestuia actele de proprietate ale terenurilor și convingându-1 să îl cumpere.
La termenul din 10 iulie 2009, instanța de control judiciar, verificând din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive, a dispus revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului I.B. Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte a constatat următoarele: potrivit art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. în aceleași texte însă sunt înscrise și excepții de la regula generală mai sus menționată.
Astfel, în art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenție, ratificată prin Legea nr. 30/1994, se prevede că “se exceptează de Ia dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.
În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă, s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale. Rezultă, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia rebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. pr. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice reriodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că, în raport de perioada arestului preventiv (1 an și 8 luni închisoare), care a depășit în opinia instanței de prim control judiciar termenul rezonabil, se impune revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte a apreciat că temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpatului, respectiv infracțiunea dedusă judecății este una gravă, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică. În cauză există probe că inculpatul a săvârșit fapte grave (declarația părții vătămate W.K., declarația martorei G.M., procesul-verbal de percheziție corporală, procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, declarația martorei I.C.), care prin modalitatea de comitere și urmările produse duc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea publică.
În speță, pericolul social potențial se apreciază în raport de comportamentul inculpatului, de reacția opiniei publice și de rezonanța faptelor comise. Condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracțiunile pentru care inculpatul a fost cercetat și dedus judecății (înșelăciune și uz de fals), modalitatea de comitere (manopere dolosive prin angrenarea mai multor persoane), cât și persoana inculpatului (nu a recunoscut săvârșirea faptei, a mai fost condamnat anterior pentru același gen de infracțiuni, dovedind o perseverență în activitatea infracțională), toate aceste aspecte dovedind că lăsarea în libertate a acestuia ar crea o stare de neliniște și neîncredere în rândul membrilor societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (cauza Letellier c. Franței). Lăsarea în libertate a inculpatului ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială și de neîncredere a cetățenilor în actul de justiție.
Argumentul instanței de prim control judiciar pentru punerea în libertate a inculpatului I.B., potrivit căruia în cauză s-a depășit termenul rezonabil al acestei măsuri, nu a putut fi reținut, cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei rezonabile a detenției potrivit
art. 5 parag. 3 din Convenție se analizează in concreto în funcție de trăsăturile fiecărui caz în parte.
Considerentele de genul probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei, comportamentul părților au relevanță în jurisprudența Curții Europene atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenție.
În jurisprudența C.E.D.O. au existat cazuri în care, deși nu se vorbea de cauze complexe, grupuri infracționale organizate, prevenția a durat 2 ani (cauza Labita c. Italiei),
2 ani și 7 luni (cauza Tomasi c. Franței), 5 ani și 7 luni (cauza Letellier c. Franței), nu s-a decis că s-a încălcat termenul prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenție, așa încât nu se poate vorbi în prezenta cauză de o încălcare a termenului rezonabil.
Aprecierea „limitelor rezonabile” ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz,pentru a se vedea în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, or, în speță, fapta inculpatului care aduce atingere bunei desfășurări a ordinii sociale și siguranței raporturilor juridice reclamă menținerea stării de arest preventiv a acestuia.
Considerentele de ordin personal și medical invocate de către inculpat pot fi valorificate la momentul soluționării apelului odată cu reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului, și nu la soluționarea recursului privind starea de arest a acestuia. Curtea Europeană a statuat că art. 5 parag. 3 nu impune obligația autorităților naționale să dispună punerea în libertate a inculpatului pe motive medicale.
Analiza compatibilității stării de sănătate a persoanei private de libertate cu continuarea detenției trebuie analizată în primă instanță de autoritățile naționale, pe temeiul art. 3 din Convenție, instanțele nefiind obligate să dispună eliberarea acesteia pe motive medicale pentru a beneficia de un anumit tratament medical (cauza Kudla c. Poliniei, cauza Jablonski c. Poloniei). Mai mult, există posibilitatea efectuării unei expertize medico-legale [art. 139 alin. (34) C. pr. pen.] care să ateste starea de sănătate a inculpatului și faptul că acesta este pus în imposibilitate de a suporta regimul detenției.
Concluzionând, în cauză persistă motivele plauzibile de a crede că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune (condiție sine qua non a conformității lipsirii de libertate cu dispozițiile art. 5 din Convenție), starea de arest preventiv se impune a fi menținută și pentru protejarea ordinii publice (cauza Letellier c. Franței), gravitatea infracțiunii și modalitatea de săvârșire, consecințele acesteia pot suscita „o tulburare a societății” de natură să justifice detenția preventivă și menținerea ei, iar modul în care a fost instrumentat cazul de către instanță este relevant în aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenției preventive complexitatea cauzei, lămurirea tuturor aspectelor de fapt și de drept, în sensul furnizării atât apărării, cât și acuzării a ocaziei de a prezenta mijloacele de probă și explicațiile pe care le consideră necesare de a se pronunța, după ce au reflectat asupra existenței/inexistenței infracțiunii și asupra sancțiunii aplicabile), motive pentru care recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București este fondat.
De altfel, protejarea libertății individuale împotriva ingerinței arbitrare a autorităților nu trebuie să stânjenească eforturile instanțelor in administrarea probelor în vederea atingerii scopului procesului penal (art. 1 C. pr. pen.), constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (cauza Tomasi c. Franței), iar în cauză, în raport de persoana inculpatului, de fapta săvârșită, îndeplinirea acestui deziderat se poate face cu menținerea stării de arest preventiv a acestuia.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a apreciat ca fiind fondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, motiv pentru care, conform art. 385 indice 15 pct. 2 lit. d) C. pr. pen., a admis recursul, a casat în parte încheierea și a menținut starea de arest a inculpatului l.B.
CONCLUZII
Ca rezultat al prezentei lucrări, lucrare ce analizează aspecte teoretice și practice ale arestării preventive, aspecte ce au devenit deosebit de actuale în condițiile democratizării și renovării sociale a României, edificării statului de drept, putem conchide că, măsurile preventive sunt măsuri procesuale, caracterizându-se printr-un mod concret de aplicare, temeiuri precise de inițiere și grad diferențiat de constrângere.
Arestul preventiv implică o constrângere asemănătoare cu cea care rezultă din executarea pedepsei închisorii, numai că aceasta se deosebește de ultima măsură prin aceea că se aplică doar în cazul procesului penal (urmărire penală și examinarea cauzei în judecată).
Fiind o instituție de drept procesual penal, arestul preventiv este pus la dispoziția organelor judiciare și constă în anumite restricții și constrângeri personale ale inculpatului, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal; totodată arestul preventiv este considerat cea mai severă măsură aplicată față de inculpat, în cadrul urmării penale sau examinării cauzei în judecată, în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal.
Privarea omului de dreptul la libertate și inviolabilitatea personală este un mijloc prin care se garantează securitatea procedurii penale împotriva contraacțiunilor ilegale ale inculpatului, acest mijloc reprezentând o măsură excepțională, fiind dictată de caracterul infracțiunii, gravitatea acesteia, personalitatea infractorului, aplicându-se doar în cazurile în care alte măsuri preventive nu au putut contracara contraacțiunile ilegale ale inculpatului, și astfel nu pot fi soluționate sarcinile de înfăptuire a justiției.
Ocrotirea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor implică obligații concrete din partea autorităților statului, pentru asigurarea realizării legitime a acestora, în caz contrar, persoana nedreptățită poate adresa plângere la C.E.D.O și statul poate fi obligat la plata unor despăgubiri.
Protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu poate fi asigurată decât prin unificarea legislației cu standardele internaționale în materie.
Astfel, în România, s-a creat posibilitatea reală ca orice persoană reținută, arestată, indiferent de stadiul în care se află procesul penal, să poată fi asistată de un apărător ales sau, atunci când este cazul, să-i fie desemnat unul din oficiu.
În România arestarea preventivă a fost exclusă definitiv din competența procurorilor, cunoscut fiind faptul că aceștia se subordonează în activitatea lor procurorului ierarhic superior, existând suspiciunea ca o convingere intimă a celui ce este pus în fața arestării preventive, spre exemplu, să fie viciată sau influențată.
În acest sens, arestarea preventivă poate fi operată numai de către un judecător, cunoscându-se că acesta “se supune numai în fața legii și a propriei sale conștiințe”, fiind în același timp inamovibil.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Bîrsan, C. Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2010
Cosma, R. Arestarea preventivă în contextul evoluțiilor procesului penal contemporan, teză de doctorat, Universitatea Babeș-Bolzai, Cluj-Napoca
Coraș, Leontin Arestarea preventivă, Editura C.H.Beck, București 2005
Dongoroz, V., ș.a, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, vol.I, Editura Academiei, București 1975
Radu, Gh. Măsurile preventive în procesul penal român, Editura Hamangiu București 2007
Ionescu, B. Reținerea și arestarea. Legislație, doctrină și jurisprudență. Comentate și adnotate. Editura Continent XXI București 2000
Istrate, I. Libertatea persoanei și garanțiile ei în procesul penal, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1984
Matei, D.G. Măsurile preventive. Practică judiciară, Editura Hamangiu București 2006
Mateuț, Gh. Procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Fundației „Chemarea”, Iași 1993-1994
Neagu, I. Tratat de procedură penală, Partea generală, Editura Global Lex, București 2004
Predescu, O. M. Udroiu, Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2007
Pop, T. Drept procesual penal. Partea generală, vol. III, Editura Tipografia Națională, Cluj, 1947
Sima, C-tin, Țuculeanu, Al. Arestarea preventivă, Editura Lumina Lex București 2002
Theodoru, Gr. Drept procesual penal. Partea generală, Editura Cugetarea, Iași 1996
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008
Țuculeanu, Al. Instituții de drept procesul penal, Editura Universității Titu Maiorescu, București 2003
Țuculeanu, Al. Reținerea, arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea, Editura Lumina Lex, București 2003
Țuculeanu, Al. Modificări aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2003 în privința ocrotirii libertății peroanei, Editura Continent XXI, București 2004
Volonciu, N. Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Editura Paideia, București, 1996
Legislație
***Constituția României
***Codul penal
***Codul de procedură penală
***Legea nr. 32/1990 pentru modificare și completarea unor dispoziții ale Codul de procedură penală, publicată în M. Of. al României nr. 128 din 17 noiembrie 1990
***Legea nr. 45/1993 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, Publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 147 din 1 iulie 1993
***Legea nr. 281/2003 privind modificare și completarea Codului de procedură penală și a altor legi speciale
***Legea nr. 356/2006 pentru modificare și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificare altor legi
***Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
***Ordonanța de urgență a Guvernului nr.60/2003 pentru modificare și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificare altor legi
***Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dipsuse de organele judiciare
***Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală
***Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, publicat în M.Of.
nr. 958 din octombrie 2005
Articole din reviste de specialitate
C. Florian, Instituția arestării preventive în dreptul comparat, R.D.P. nr. 4/2005
Bogdan Camelia Verificări privind arestarea preventivă în cursul judecății, în R.D.P. nr. 1/2005
Gorgăneanu Ion Reglementarea măsurilor preventive, în R.D.P nr. 4/1997
Lefterache Lavinia Arestarea preventivă, Temeiuri, în R.D.P nr. 2/2005
T. Manea, Probleme ivite cu ocazia aplicării în practică a dispozițiilor procedurale prevăzute de Legeanr. 281/2003 și Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 109/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală, în Dreptul nr. 7/2004
C. Rotaru, Considerații privind temeiurile care stau la baza luării măsurii arestării preventive, în R.D.P nr. 1/2007
C. Păun, Practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului, în R.D.P. nr. 3/2002
N. Volonciu, Conotații din perspectivă europenaă la ultimele modificări al Codului de procedură penală, în R.P.D. nr. 1/2004
D. Ghihaniș, Deducerea arestului preventiv operează în cazul aplicării măsurii educative?, în Dreptul nr. 7/1994
E. Mortu, G. Ptrivitu, Este posibilă prezența inculpatului arestat la judecarea recursului declarat împotriva încheierilor privind măsurile preventive?, în Dreptul nr. 3/2004,
Practică judiciară
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 5281/2006, în R.D.P nr. 2/2007
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 4036/2004
Î. C.C.J., secția penală, decizia nr. 258/2005
Î.C.C.J, secția penală decizia nr. 4284/2009
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 2633/2009
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Bîrsan, C. Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2010
Cosma, R. Arestarea preventivă în contextul evoluțiilor procesului penal contemporan, teză de doctorat, Universitatea Babeș-Bolzai, Cluj-Napoca
Coraș, Leontin Arestarea preventivă, Editura C.H.Beck, București 2005
Dongoroz, V., ș.a, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, vol.I, Editura Academiei, București 1975
Radu, Gh. Măsurile preventive în procesul penal român, Editura Hamangiu București 2007
Ionescu, B. Reținerea și arestarea. Legislație, doctrină și jurisprudență. Comentate și adnotate. Editura Continent XXI București 2000
Istrate, I. Libertatea persoanei și garanțiile ei în procesul penal, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1984
Matei, D.G. Măsurile preventive. Practică judiciară, Editura Hamangiu București 2006
Mateuț, Gh. Procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Fundației „Chemarea”, Iași 1993-1994
Neagu, I. Tratat de procedură penală, Partea generală, Editura Global Lex, București 2004
Predescu, O. M. Udroiu, Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2007
Pop, T. Drept procesual penal. Partea generală, vol. III, Editura Tipografia Națională, Cluj, 1947
Sima, C-tin, Țuculeanu, Al. Arestarea preventivă, Editura Lumina Lex București 2002
Theodoru, Gr. Drept procesual penal. Partea generală, Editura Cugetarea, Iași 1996
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008
Țuculeanu, Al. Instituții de drept procesul penal, Editura Universității Titu Maiorescu, București 2003
Țuculeanu, Al. Reținerea, arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea, Editura Lumina Lex, București 2003
Țuculeanu, Al. Modificări aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2003 în privința ocrotirii libertății peroanei, Editura Continent XXI, București 2004
Volonciu, N. Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Editura Paideia, București, 1996
Legislație
***Constituția României
***Codul penal
***Codul de procedură penală
***Legea nr. 32/1990 pentru modificare și completarea unor dispoziții ale Codul de procedură penală, publicată în M. Of. al României nr. 128 din 17 noiembrie 1990
***Legea nr. 45/1993 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, Publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 147 din 1 iulie 1993
***Legea nr. 281/2003 privind modificare și completarea Codului de procedură penală și a altor legi speciale
***Legea nr. 356/2006 pentru modificare și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificare altor legi
***Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
***Ordonanța de urgență a Guvernului nr.60/2003 pentru modificare și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificare altor legi
***Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dipsuse de organele judiciare
***Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală
***Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, publicat în M.Of.
nr. 958 din octombrie 2005
Articole din reviste de specialitate
C. Florian, Instituția arestării preventive în dreptul comparat, R.D.P. nr. 4/2005
Bogdan Camelia Verificări privind arestarea preventivă în cursul judecății, în R.D.P. nr. 1/2005
Gorgăneanu Ion Reglementarea măsurilor preventive, în R.D.P nr. 4/1997
Lefterache Lavinia Arestarea preventivă, Temeiuri, în R.D.P nr. 2/2005
T. Manea, Probleme ivite cu ocazia aplicării în practică a dispozițiilor procedurale prevăzute de Legeanr. 281/2003 și Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 109/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală, în Dreptul nr. 7/2004
C. Rotaru, Considerații privind temeiurile care stau la baza luării măsurii arestării preventive, în R.D.P nr. 1/2007
C. Păun, Practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului, în R.D.P. nr. 3/2002
N. Volonciu, Conotații din perspectivă europenaă la ultimele modificări al Codului de procedură penală, în R.P.D. nr. 1/2004
D. Ghihaniș, Deducerea arestului preventiv operează în cazul aplicării măsurii educative?, în Dreptul nr. 7/1994
E. Mortu, G. Ptrivitu, Este posibilă prezența inculpatului arestat la judecarea recursului declarat împotriva încheierilor privind măsurile preventive?, în Dreptul nr. 3/2004,
Practică judiciară
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 5281/2006, în R.D.P nr. 2/2007
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 4036/2004
Î. C.C.J., secția penală, decizia nr. 258/2005
Î.C.C.J, secția penală decizia nr. 4284/2009
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 2633/2009
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Teoretice Si Practice Privind Arestarea Inculpatului In Procesul Penal (ID: 126497)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.