Aspecte Teoretice Si Practice Privind Activitatea Functionarilor Publici

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA ȘI REGIMUL JURIDIC

AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI

Secțiunea 1

Noțiunea de funcție și funcționar al administrației publice

În vederea realizării sarcinilor ce le revin – satisfacerea intereselor generale ale societății – serviciile publice (prin care se realizează sarcinile puterii executive,adică organe ale administrației publice, instituții publice și regii autonome de interes public)

adopta sau emit acte juridice și săvârșesc fapte materiale (administrative) producătoare de efecte juridice, în scopul nașterii, modificării sau atingerii raporturilor juridice.

Unele fapte materiale (administrative) nu produc,prin ele însele, efecte juridice, dar fără săvârșirea lor nu ar putea fi adoptate sau emise actele administrative producătoare de efecte juridice. În acest caz, Profesor P. Negulescu susține că, dacă examinăm activitatea funcționarilor publici, constatăm că cea mai mare parte nu fac acte juridice, adică manifestări de voință în scop de a produce acte juridice.

Un copist, o dactilografă, un factor poștal, un inginer al statului care supraveghează o lucrare de construcții, nu fac acte juridice, ei fac acte materiale, fapte care au drept caracter producerea rezultatelor de fapt1

În literatura de specialitate, funcția publică este definită ca fiind ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite în temeiul legii, in scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală2.

______________________

1P.Negulescu – ,,Tratat de drept administrativ,, ,București, 1934, vol. I , pag.297.

2T.Pavelescu, G. Moinescu – ,,Drept Administrativ român,, , ed -Tritonic, București-2004.

Nu ar avea nici orațiune și nici o utilitate practică doar crearea de funcții publice fără ca aceasta să fie și exercitate. Ca atare, într-o definiție de maximă generalitate, am putea spune că sunt funcționari publici aceea care ocupă o funcție publica.

Deși exactă o asemenea definiție este prea generală și nu relevă totuși trăsăturile specifice funcționarului public în strânsa lor corelare cu cele ale funcției publice. În literatura de specialitate3 întâlnim, ca și în cazul funcției publice, diverse definiții, fiecare dintre autori, încercând să surprindă în conținutul acestora trăsăturile pe care le-a apreciat ca fiind cele mai relevante.

Astfel noțiunea de funcționar public a fost definită pentru prima dată, in Legea pentru Statutul funcționarilor publici din iunie 1923- unul din primele statute ale funcționarilor publici din această parte a Europei – care în art. 1 prevedea : ,,Sunt funcționari publici cetățeni români, fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil și ecleziastic) la, stat, județ, comună sau la instituțiile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor județene și comunale,,4.

În același loc prof. P. Negulescu5 dând o altă definiție noțiuni de funcționar public, arată că ,,funcționarii publici sunt acei cetățeni care, fiind numiți de autoritatea competentă și investiți în mod legal cu atributele funcțiilor lor, prestează în mod permanent o anumită activitate, ce nu este exclusiv normată în scop de a face să funcționeze un serviciu public în schimbul unui salariu plătit periodic,, ,iar prof. A. Teodorescu susținea că ,,funcționarul public este persoana care în schimbul unei remunerați, îndeplinește sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a statului, județelor sau comunelor,,6.

În literatura de specialitate de dinainte de Revoluția din decembrie 1989, prof. Dr .Antonie Iorgovan7 definea noțiunea de funcționar de stat ca fiind ,,persoana fizică care este investită în mod legal, prin actul de voință unilaterală a unui organ de stat cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcții de stat, în vederea organizării competenței organului din structura căreia face parte funcția respectivă,, .

Din păcate, cele mai multe dintre definiții redau nu numai trăsăturile generale și comune tuturor funcționarilor publici, ci și unele din trăsăturile specifice unei singure categorii. Altele se limitează la a defini numai funcționarii publici din sfera administrației publice, dar restrângând-o în acest caz, doar la funcționarii publici numiți

_____________________

3P.Spiliotopoulus, GREECE -,,L organization de la justice administrative,, ,Revue Francaise de Droit administrative 4 (2),mars –avril, 1998.

4Legea pentru statutul funcționarilor publici –19 iunie 1923.

5P.Negulescu -,,Tratat de administrație publică,, ,București, 1934, vol. I, pag.540 și urm…

6A.Teodorescu -,,Tratat de drept administrativ,, ,București,1929, vol. I, pag.257.

7A.Iorgovan -,,Drept administrativ și știința administrației,, , București, 1989, pag.224.

De altfel,chiar s-a creat în doctrină un curent pozitiv căruia cei care ocupă funcții alese nu au calitate de funcționar public, această concepție bazându-se în principal pe două argumente:

1.- cei aleși (deputați, senatori, președintele țării, consilieri, primari) desfășoară

o activitate nepermanentă, limitată în timp, de regulă la patru ani;

2.- sfera de competență aparține autorității publice din care face parte , nu fiecăruia dintre aleși.

Aceste argumente nu sunt suficient de convingătoare deoarece:

– este adevărat că mandatul celor aleși este limitat în timp, dar funcția pe care o ocupă prin alegere este nelimitată în timp; ea a existat și anterior mandatului și există și după expirarea lui fiind stabilite de lege;

– cât privește argumentul potrivit căruia competența aparține autorității publice din care fac parte cei aleși ( Parlament, Consiliul local sau Județean) acesta nu mai este valabil în cazul Președintelui României și primarilor sau viceprimarilor, deoarece aceștia nu mai fac parte din alte autorități, reprezentând ei înșiși o autoritate publică având drepturi și obligații proprii inclusiv de a emite acte de putere publică.

M. Preda8 definește funcționarul public ca fiind o persoană fizică investită, prin numire sau alegere, într-o funcție publică din cadrul unei autorități publice organizată la nivel central sau local, ori într-un serviciu public organizat ca/sau instituție publică ori în structuri asimilate acestora ( ,,agenții naționale”, ,,autorități naționale”, etc.).

T. Pavelescu definește funcționarul public ca fiind persoana numită într-o funcție, numire care se face de către conducătorul instituției publice, printr-un act de putere publică9.

Pentru a înțelege mai bine ceea ce caracterizează noțiunea de funcționar public sunt necesare următoarele precizări:

– Calitatea de funcționar public nu poate fi deținută decât de către o persoană fizică.Ca atare, subiectul determinat și raportului de funcție publică nu poate fi un subiect colectiv, adică o persoană juridică, deoarece drepturile și obligațiile ce-l constituie conținutul, inclusiv garanțiile juridice ale exercitărilor, adică sancțiunile, privesc o singură persoană, pe titularul lor și nu mai multe persoane, adică pe toate cele care alcătuiesc persoana juridică.

Dispozițiile art.16 alin.3 din constituție mai stabilesc două condiții esențiale, indispensabile oricărei persoane fizice pentru a fi titular a unei funcții publice și anume să aibă numai cetățenie română, precum și domiciliul în țară.

La aceasta se mai adaugă, cerința generală de drept comun referitoare la capacitatea persoanei de a-și asuma drepturi și obligații, respectiv capacitatea deplină de exercițiu. Pentru a putea fi numit funcționar public este necesar, ca persoana respectivă să aibă cel puțin 18 ani împliniți, dacă legea specială nu cere o altă vârstă.

__________________

8M. Preda-,,Drept Administrativ,, , București, 2000.

9T.Pavelescu, G. Moinescu-,,Drept Administrativ român,, ,ed. Tritonic, București 2004

De exemplu potrivit prevederilor Legii nr. 215 / 2001, prefectul și subprefectul trebuie să aibă vârsta de cel puțin 30 de ani10.

– Unele acte normative cer ca persoana fizică ce urmează să devină funcționar public să posede anumite studii-superioare, liceale sau generale, iar altele cer o anumită pregătire de specialitate cum ar fi:de jurist, de economist, medic, inginer, etc..

– Investirea într-o funcție publică se face pe bază de concurs ori ca urmare a alegerii; persoana fizică care ocupă o funcție publică trebuie să desfășoare o activitate continuă și permanentă, evident cu respectarea programului de lucru al serviciului respectiv.

– Pentru activitatea depusă persoana fizică are dreptul la un salariu stabilit potrivit legii, pentru a se întreține pe el și familia sa.

Cu excepția funcționarilor publici care potrivit legii inamovibili, toți funcționarii publici se bucură de stabilitate.

Statutul funcționarilor publici, adoptat prin Legea nr.188 /08.12.1999, în art.2 se precizează ,,funcționarul public este persoana numită într-o funcție publică,, , iar prin alin.5 se prevede că ,,totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice constituie corpul funcționarilor publici,,11

Funcția publică

P. N.egulescu12 definește funcția publică în Tratatul său de drept administrativ, ca fiind ,,complexul de puteri competente, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în timp temporar, de un titular (sau mai mulți) persoană fizică care executând puterile în limitele competenței, urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea,, .

P. Negulescu consideră că funcția publică are trei scopuri:

a)- efectuarea de acte juridice;

b)- pregătirea emiterii actelor juridice;

c)- executarea actelor juridice sau a deciziilor administrative ori judecătorești.

De asemenea, P. Negulescu consideră că trăsăturile funcției publice sunt următoarele:

– este titulara de putere sau de atribuții conferite de legiuitor;

– are caracter continuu;

– este creată pentru a da satisfacție intereselor generale obștești, iar nu intereselor individuale;

– are o sferă de competență, adică anumite atribuții și puteri date de lege;

– are o anumită specializare, adică o competență determinată.

_________________

10Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale

11Legea nr. 188/1999-privind statutul funcționarilor publici, modificată și republicată în Monitorul

Oficial nr. 251 din 22.03.2004.

12P. Negulescu-,,Tratat de drept administrativ,, ,București, 1934, vol. I, pag. 531.

Prof. A. Iorgovan13 conchide că prin funcție publică se înțelege ,,situația juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care la investit,,

Prof. Alex. Negoiță, limitându-se la a definii numai funcția publică din cadrul organelor administrației publice, precizează că aceasta reprezintă ,,ansamblu de atribuții stabilite prin lege sau prin acte juridice, emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice,, .

De asemenea, autorul precizează că noțiunea de ordine publică și de funcționar public în administrație poate avea o accepțiune mai largă sau restrânsă după natura atribuțiilor ce formează conținutul funcției, exercitată de angajații diferitelor organe ale administrației publice, după cum aceste atribuții presupun sau nu folosirea autorității statului.

Ion Popescu Slăniceanu14 consideră că funcția publică este un complex de atribuții specifice, prestabilite legal, cu care sunt dotate serviciile publice, atribuțiile exercitate în mod contin
_________________

10Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale

11Legea nr. 188/1999-privind statutul funcționarilor publici, modificată și republicată în Monitorul

Oficial nr. 251 din 22.03.2004.

12P. Negulescu-,,Tratat de drept administrativ,, ,București, 1934, vol. I, pag. 531.

Prof. A. Iorgovan13 conchide că prin funcție publică se înțelege ,,situația juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care la investit,,

Prof. Alex. Negoiță, limitându-se la a definii numai funcția publică din cadrul organelor administrației publice, precizează că aceasta reprezintă ,,ansamblu de atribuții stabilite prin lege sau prin acte juridice, emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice,, .

De asemenea, autorul precizează că noțiunea de ordine publică și de funcționar public în administrație poate avea o accepțiune mai largă sau restrânsă după natura atribuțiilor ce formează conținutul funcției, exercitată de angajații diferitelor organe ale administrației publice, după cum aceste atribuții presupun sau nu folosirea autorității statului.

Ion Popescu Slăniceanu14 consideră că funcția publică este un complex de atribuții specifice, prestabilite legal, cu care sunt dotate serviciile publice, atribuțiile exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal investite în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societății.

________________

13 A. Iorgovan – „Tratat de drept administrativ”, București, 1934, vol. I, pag. 531

14Ion Popescu Slăniceanu-,,Teoria funcției publice,, ,Brăila, 1989.

REGIMUL JURIDIC AL FUNCȚIONARILOR

PUBLICI

Secțiunea 2

Condiții generale ale investirii în funcție

Ocuparea funcției publice se poate face pe două căi:

– prin numire în baza unui concurs;

– prin alegere, în conformitate cu prevederile legale.

Accesul la funcțiile în legislația română este subordonată principiului constituțional prevăzut de art. 4 al legii fundamentale a statului privind egalitatea între toți cetățenii țării, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială15.

În același sens, dispozițiile art.16 din Constituție statuează ca ,,cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege,, .

Aceste dispoziții de ordin principal își găsesc reflectarea și în Statutul funcționarilor publici, care reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea ocupa o funcție publică.

Aceste condiții sunt:

– să aibă numai cetățenie română și domiciliul în România;

– să cunoască limba română scris și vorbit;

– să aibă vârsta de cel puțin 18 ani împliniți;

– să aibă o stare de sănătate corespunzătoare funcției pentru care candidează, atestat pe baza examenului medical de specialitate;

– să îndeplinească condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică; să nu fi fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice;

– să câștige concursul sau să promoveze examenul organizat pentru ocuparea funcției publice.

______________

15Art.4 și art.16 din Constituția României-2003.

În legătură cu aceste condiții sunt necesare unele precizări și anume:

Cu privire la cerința de a avea numai cetățenie română și domiciliul în țară este de relevat că ea se bazează pe fidelitatea față de țara pe care trebuie să o aibă toți funcționarii publici.

Art. 16 alin. 3 precizează că, ,,funcțiile și demnitățile publice,civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenie română și domiciliul în țară,, .Problema fidelității față de țară nu se pune în cazul persoanelor apatride, întrucât acestea, neavând cetățenie nu au legături juridice de esența drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor. Faptul că dubla cetățenie constituie un impediment la ocuparea unei funcții publice nu înseamnă că persoanele care sunt în această situație nu pot presta o activitate. Ele pot să-și valorifice aptitudinile și cunoștințele profesionale în cadrul unor raporturi juridice de muncă, prin încheierea unui contract de muncă, bineînțeles pentru activități care nu reprezintă funcții publice, adică nu implică exercițiul puterii publice. Cât privește cerința că persoanele care ocupă funcțiile publice să aibă domiciliul în România, aceasta decurge din caracterul de continuitate al funcției publice care trebuie exercitată,în principiu, fără intermitente, deoarece numai astfel funcția publică răspunde interesului general, în considerarea căruia a fost creată. În plus navetismul, chiar și în interesul țării, cu atât mai mult în afara acestuia, diminuează capacitatea unei persoane de a-și îndeplini atribuțiile funcției la potențele sale maxime, influențând negativ, în timp și starea sa de sănătate;

.Cerințele cunoașterii limbii române, scris și vorbit are ca suport constituțional prevederile art.13 care statuează că ,,în România limba oficială este limba română,, .În unele cazuri, pentru ocuparea unor funcții pot fi stabilite, prin lege sau alte condiții, cu privire la vârstă, aptitudini ori efectuarea unui stagiu de specialitate sau cunoașterea unor limbi străine etc.. Asemenea condiții speciale se pun mai ales în cazul unor funcții politice sau a celor în care persoanele care urmează să le ocupe sunt desemnate prin alegere. Așa este cazul funcțiilor de miniștri sau demnitari, în general, de prefecți, subprefecți,primari viceprimari și altele. La numirea în funcție, funcționarul public trebuie să depună jurământul de credință în fața conducătorului, organului sau instituției publice sau a persoanei delegată de acesta și în prezența altor doi funcționari publici aparținând serviciului în care își va desfășura activitatea, al cărui text e stabilit prin lege. Refuzul de a depune jurământul constituie neacceptarea numirii în funcție. Jurământul are următorul conținut:

,,Jur să respect Constituția, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect și fără părtinire legile țării, să aduc la îndeplinire conștiincios îndatoririle ce-mi revin potrivit funcției și să păstrez secretul profesional. Așa să-mi ajute Dumnezeu !”

Formula de încheiere a jurământului se adaptează potrivit religiei funcționarului, iar cei fără confesiune religioasă vor face declarație pe onoare și conștiință că vor respecta aceste îndatoriri.

Documentul în care se consemnează textul jurământului, semnat de funcționar, de conducătorul instituției publice sau de persoana declarată de acesta, precum și de martorii asistenți se păstrează la dosarul profesional al funcționarului. În situațiile în care funcționarii sunt investiți prin alegere (senatori și deputați, Președintele României, consilieri ai Consiliilor județene și locale,primari și viceprimari ), vor depune jurământul în condițiile prevăzute de lege care reglementează alegerea lor. Numai în momentul depunerii jurământului funcționarii publici își pot exercita în mod egal atribuțiile. Actele juridice efectuate până în acest moment sunt nule de drept. Cu toate acestea, literatura de specialitate și practica judecătorească sunt aproape unanime în a recunoaște acestor acte toate efectele juridice (de ex: oficierea unei căsătorii de către un primar ales care nu a depus încă jurământul nu poate fi considerată nulă ). Funcționarul public are obligația ca la numirea sau alegerea sa, să-și declare averea , declarația făcându-se în scris, pe propria răspundere și cuprinzând și bunurile soțului și copiilor minori. Rațiunea acestei cerințe are în vedere necesitatea de a asigura și garanta funcționarului public o imagine corectă, bazată pe cinste, imparțialitate și probitate profesională în exercitarea funcției. Art.91 din Statutul funcționarilor publici, potrivit căruia în unitățile administrative-teritoriale în care persoanele aparținând unei minorități naționale dețin o pondere de peste 20%, funcționarii publici din serviciile care au contacte directe cu cetățenii vor cunoaște și limba minorității naționale respective16 .

Condiția referitoare la vârsta de 18 ani împliniți, trebuie înțeleasă în sensul de

,,cel puțin” 18 ani împliniți, adică vârsta la care legea prezumă ca o persoană fizică are discernământul faptelor sale.

Condiția existenței capacității depline de exercițiu, decurge în principiu din cea

referitoare la vârstă, prevăzându-se că persoana care a împlinit 18 ani are o asemenea capacitate .Cu toate acestea este posibil ca o persoană să îndeplinească cerința referitoare la vârstă, dar să nu aibă discernământul faptelor sale, adică să fie alienată sau debilă mintal și pusă sub interdicție. O asemenea persoană, neavând obiectiv și subiectiv, exercițiul drepturilor civile, nu poare avea, desigur, nici exercițiul acelor atribuții și competența pe care le presupune funcția publică.

Cu privire la starea de sănătate a persoanei, este de precizat că nu este vorba de o

stare “generală” de sănătate, ci de ceva care să privească funcția publică ce urmează a fi ocupată de persoana în cauză. Mai mult, starea de sănătate nu se apreciază la “vedere”, ci numai atestarea ei pe bază de examen medical de specialitate, care privește, deopotrivă, starea fizică și cea psihică a persoanei.

Condițiile referitoare la studiile necesare sunt foarte diverse, așa cum de altfel

sunt și funcțiile publice. Pentru unele funcții, prin lege specială se cer studii universitare, pentru altele studii medii sau generale, ori o anumită specialitate (ex:jurist, economist, etc.). Atunci când este vorba de funcții publice de natură politică, dintre cele care se ocupă pe bază de scrutin (cazul funcției de primar, viceprimar, consilier în consiliul local sau în cel județean, președinte sau vicepreședinte al consiliului județean ) legea specială nu prevede și condiții de studiu.

_____________________________

16Art.91 Legea188 / 1999 privind statutul funcționarilor publici, modificată și republicată în Monitorul Oficial

nr. 251 din 22.03.2004.

Cât privește cerința ca persoana să nu fi fost condamnată pentru săvârșirea unei

infracțiuni care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, este de subliniat că nu este vorba de orice tip de condamnare anterioară, ci numai de o condamnare determinată, adică de una pentru care legea specială o prevedea ca fiind incompatibilă cu funcția la care se referă. Daca o asemenea incompatibilitate nu este prevăzută de legea specială rezultă că funcția respectivă ar putea fi ocupată și de o persoană care are antecedente penale. Statutul funcționarului public nu face nici o referire la instituția reabilitării celui condamnat, în sensul de a preciza dacă acesta ar putea sau nu să ocupe o funcție publică. În tăcerea legii credem că legiuitorul înțelege să aplice interdicția la care ne referim tuturor celor condamnați pentru infracțiunea care îi fac incompatibili cu o anumită funcție publică, reabilitarea nemaiavând nici o relevanță juridică în speță. Eventual, ea ar putea să-și producă efecte față de o funcție publică, pentru a cărei ocupare infracțiunea nu-l mai face incompatibil pe făptuitor.

Ultima dintre condițiile generale prevăzute de statut se referă la câștigarea

concursului sau promovarea examenului organizat pentru ocuparea funcției publice. Ocuparea funcției publice se face fie prin concurs, fie prin examen. Desigur este vorba numai de acele funcții în care funcționarii publici sunt numiți, nu aleși. Concursul se organizează în situația în care sunt mai multe solicitări pentru aceeași funcție,iar examen când există o singură solicitare.

Pentru funcționarii publici, probele de concurs scrise sunt neconcludente, deoarece învățarea pe de rost de către candidați a unor articole din actele normative indicate în bibliografie nu înseamnă că aceștia vor fi în măsură să le interpreteze și aplice corect la solicitarea publicului.

Mai mult, proba scrisă avantajează nejustificat candidații din cadrul instituției care participă la concurs, deoarece sunt acomodați cu problematica și actele normative din domeniu.

De aceea, se recomandă interviul, proba orală, care constă într-o conversație destinată să completeze aprecierile privind pregătirea profesională generală a candidatului, aptitudinea de exprimare orală, gradul de adaptabilitate la diferite atribuții și responsabilități, modul de prezentare, gradul de sintetizare a problemelor expuse, etc.

De fapt, interviul are două obiective principale:

– să permită membrilor comisiilor de examinare să-și formeze părere despre valoarea candidatului în raport de cerințele postului scos la concurs;

– să permită candidatului să-și formeze o părere asupra postului și a modului de lucru cu viitorii, care sunt membrii comisiei de examinare.

Interviul poate avea alte obiective, cum sunt:

– să acționeze ca un model de relații cu publicul, astfel încât candidații respinși să păstreze o părere bună asupra instituției;

– să asigure că fiecare candidat să reacționeze că a fost tratat bine și dorit de instituție;

– să convingă candidații respinși că sunt potențiali angajați, dacă se prezintă și la viitoarele concursuri organizate de instituție pentru ocuparea posturilor care vor deveni vacante.

Fără îndoială că în dorința de angaja un funcționar public de valoare se pot utiliza și teste psihologice destinate verificării aprofundate a cunoștințelor de bază ale candidatului: putere de sinteză, metodă, spirit de observație, inițiativă spontaneitate, etc.

Toate acestea au în vedere angajarea unor funcționari publici cu pregătire complexă care pot face față multiplelor necesități ale funcției și instituției în care activează.

Modificarea suspendarea și încetarea raportului juridic de funcțiune din administrație

Modificarea raportului juridic de serviciu.

Raportul juridic de muncă, deci raportul care se fundamentează pe contractul individual de muncă,fiind, în esență, o convenție poate fi în principiu modificat prin acordul părților, modificarea unilaterală, din partea unuia din participanți la raport putând interveni numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

În cazul funcționarului public, unde raportul de serviciu se fundamentează pe un act de putere publică, problema se pune în alți termeni, funcționarul public bucurându-se de stabilitate în funcție, iar unii chiar și de inamovibilitate.

Raportul de serviciu public fundamentându-se pe un act unilateral, voința care este acceptată și de funcționarul public.

Raportul juridic de serviciu se poate modifica prin:

– a) delegare

– b) detașare

– c) transfer

– d) mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice.

– e) exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere.

a) D E L E G A R E A

În conformitate cu dispozițiile art.43-45 din Codul Muncii, delegarea constă în ,,executarea temporară, din dispoziția conducerii unității, de către salariat,a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor sale de serviciu, în afara locului de muncă17,, .

Cu privire la delegare, Statutul funcționarului public prevede că aceasta se dispune în interesul autorității sau instituției în care este încadrat funcționarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile într-un an și că pe timpul delegării funcționarul public își păstrează funcția și salariul, iar autoritatea sau instituția publică ce îl deleagă are obligația să suporte costul legal al transportului, cazării și indemnizației de delegare. Delegarea pe o perioadă mai mare de 60 de zile în cursul unui an se poate dispune doar cu acordul scris al funcționarului public pe o perioadă de cel mult 90 de zile calendaristice într-un an.

Indemnizația zilnică de delegare este egală cu salariul cuvenit pentru 8 ore de muncă.

Potrivit dreptului comun, funcționarii publici delegați au obligația da a respecta ordinea și disciplina de la autoritatea și instituția publică la care sunt delegați, dar abaterile disciplinare ale acestor funcționari publici pe perioada delegării se sancționează de către autoritatea sau instituția care a dispus delegarea și tot aceasta stabilește, dacă e cazul, și răspunderea materială a funcționarilor publici.

O asemenea soluție este determinată de raportul juridic de serviciu public care se menține între autoritatea sau instituția publică și funcționarul public și pe perioada delegării; delegarea nepresupunând un transfer, nici măcar provizoriu acestui raport juridic18.

În cazul răspunderii materiale (civile) a funcționarului public delegat, autoritatea sau instituția publică la care a fost delegat se va îndrepta cu acțiune civilă împotriva autorității sau instituției publice care la delegat, iar acesta din urmă va recupera suma în discuție, de la funcționarul public vinovat la producerea prejudiciului.

Delegarea reglementată de art.43-45 din Codul Muncii mai este denumită în practică și deplasarea în interesul serviciului, insă ea nu trebuie confundată cu delegarea de atribuții care constă în faptul că o persoană cu funcții de conducere, neavând un înlocuitor de drept, delega o parte din atribuțiile sale unui salariat subordonat.

Această posibilitate a delegării de atribuții se manifestă de cele mai multe ori sub forma dreptului de semnătură19.

Funcționarul public poate refuza delegația dacă se află în una din următoarele situații:

– graviditate.

– își crește singur copilul minor.

– stare sănătății, dovedită cu certificat medical face contraindicată delegarea.

__________________

17Codul Muncii-art.43-45

18Ion Traian Ștefănescu -,,Dreptul muncii” , Editura Didactică și Pedagogică R.A.,București, 1998, pag.26.

b) D E T A Ș A R E A

În baza dispozițiilor Codului Muncii, art.45-47, constă în schimbarea temporară a locului de muncă din dispoziția angajatorului și încadrarea persoanei la o altă unitate, în scopul executării unor lucrări în interesul acesteia din urmă20.

Cât privește detașarea, aceasta este prevăzută în art.77 din statutul funcționarilor publici, unde sunt instituite unele reguli specifice acestora.

Astfel, se prevede că detașarea se dispune în interesul autorității instituției publice în care funcționarul public urmează să-și desfășoare activitatea pe p perioadă de cel mult 6 luni, iar în cursul unui an calendaristic funcționarul public poate fi detașat pe o perioadă mai mare de 6 luni numai cu acordul său scris.

Pe perioada detașării funcționarul public își păstrează funcția și drepturile salariale. Dacă salariul corespunzător funcției publice pe care este detașat este mai mare , el are dreptul la acest salariu.

De asemenea, dacă sunt prevăzute și alte drepturi pentru funcția respectivă la autoritatea sau instituția la care este detașat, el va beneficia și de acestea.

În privința competenței de aplicare a sancțiunilor disciplinare, sancțiunile ,,avertisment,, și ,,mustrare,, se aplică de către conducătorul compartimentului din autoritatea sau instituția la care funcționarul a fost detașat, iar celelalte, cu excepția destituirii din funcție, se pot aplica de către conducătorul autorității sau instituției publice la care a fost detașat cu acordul conducătorului autorității sau instituției care l- a detașat fără a depăși perioada detașării.

Sancțiunea destituirii din funcție nu poate fi luată decât de conducătorul autorității sau instituției publice care a dispus detașarea, deoarece ea produce efecte asupra însăși existenței raportului juridic de serviciu public.

Potrivit art.77 alin.3 din Statutul funcționarilor publici, funcționarul poate refuza detașarea în următoarele cazuri:

– dacă detașarea ar urma să aibă loc într-o localitate în care nu I se asigură condiții corespunzătore de cazare;

– în situația în care starea sănătății, dovedită cu certificat medical,face contraindicată detașarea;

– își crește singur copilul minor;

– ori de câte ori motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detașării;

– graviditate;

– e singurul întreținător de familie;

________________________

19Dan Top-,,Elemente de dreptul muncii” , Editura Daniel, București 2000, pag.60.

20Codul muncii-art.45-47.

Pe timpul detașării în altă localitate, autoritatea sau instituția publică la care este detașat, are obligația să suporte costul legal al transportului, dus și întors cel puțin o dată pe lună, precum și cel al cazării și al indemnizației de detașare21(art.77,alin.4).

Potrivit dreptului comun în materie, detașarea se face numai pentru o funcție vacantă sau temporar neocupată.

Pe timpul detașării postul celui detașat nu poate fi ocupat decât cu caracter temporar de o altă persoană, păstrarea postului constituind expres stabilitatea lui în funcție.

c) T R A N S F E R U L

Transferul, ca modalitate de modificare a raportului de serviciu, poate avea loc între autoritățile sau instituțiile publice după cum urmează:

1.În interesul serviciului. Acest transfer se poate face numai cu acordul scris al funcționarului public transferat. În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate , funcționarul public transferat are dreptul la o indemnizație egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care se transferă, la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport și la un concediu plătit de 5 zile. Plata acestor drepturi se suportă de către autoritatea sau instituția publică la care se face transferul, în termen de cel mult 15 zile de la data aprobării transferului.

2. La cererea funcționarului public. Transferul la cerere se face într-o funcție publică echivalentă, în urma aprobării cererii de transfer a funcționarului public de către conducătorul autorității sau instituției publice la care se solicită transferul

_______________________

21Art.77,alin.4 Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, modificată și

republicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 22.03.2004.

d) Mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice

Mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice poare fi:

– definitivă în cadrul altui compartiment și ea se aprobă, cu acordul scris al funcționarului public, de către conducătorul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea funcționarul public;

– temporară în cadrul unui compartiment și ea se dispune motivat, în interesul autorității sau instituției publice, pe o perioadă de maxim 6 luni într-un an, cu respectare pregătirii profesionale și a salariului pe care îl are funcționarul public.

e) Exercitarea cu caracter temporar al unei funcții publice de conducere vacante

Exercitarea cu caracter temporar al unei funcții publice de conducere vacante se realizează prin promovarea temporară a unui funcționar public care îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea acestei funcții publice22.

Această măsură se dispune de către conducătorul autorității sau instituției publice, pe o perioadă de maxim 6 luni, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Dacă salariul corespunzător funcției publice pe care este delegat să o exercite, este mai mare, funcționarul public are dreptul la acest salariu.

___________________________

22T.Pavelescu, G. Moinescu-,,Drept Administrativ român”,ed. Trtonic, București 2004.

Suspendarea raportului juridic de serviciu

Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcționarul public se află în una din următoarele situații:

a) este numit sau ales într-o funcție de demnitate publică, pentru perioada respectivă;

b) este încadrat la cabinetul unui demnitar;

c) este desemnat de către autoritatea sau instituția publică să desfășoare activități în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituții internaționale, pentru perioada respectivă;

d) desfășoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea;

e) efectuează stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat;

f) este arestat preventiv;

g) efectuează tratament medical în străinătate, dacă funcționarul public nu se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, precum și pentru însoțirea soțului sau, după caz, a soției ori a unei rude până la gradul 1 inclusiv;

h) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă;

i) carantină;

j) concediu de maternitate;

k) este dispărut, iar dispariția a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă;

l) forță majoră;

m) în alte cazuri expres prevăzute de lege.

În termen de 5 zile calendaristice de la data încetării motivului de suspendare de drept, funcționarul public este obligat să informeze în scris conducătorul autorității sau instituției publice despre acest fapt. Acesta are obligația să asigure în termen de 5 zile, condițiile necesare reluării activității de către funcționarul public23.

Raportul de serviciu se suspendă la inițiativa funcționarului public în următoarele situații:

a) concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap pentru afecțiunile intercurent, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap pentru afecțiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

c) desfășurarea unei activități în cadrul unor organisme sau instituții internaționale, în alte situații decât cele prevăzute anterior;

d) pentru participarea la campania electorală;

e) pentru participarea la grevă.

__________________________

23 T.Pavelescu, G. Moinescu-,,Drept Administrativ Român”,ed.Tritonic, București 2004.

Cererea de suspendare a raportului de serviciu se face în scris cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicită suspendarea.

Pe perioada suspendării raportului de serviciu autoritățile și instituțiile publice au obligația să rezerve postul aferent funcției publice. Ocuparea acestuia se face, pe o perioadă determinată de un funcționar public din corpul de rezervă .

C. Încetarea raporturilor de serviciu al funcționarilor din administrația publică

Încetare raporturilor juridice de serviciu poate să survină din inițiativa autorității funcționarului public sau din inițiativa autorității sau instituției publice.

Raportul de serviciu fiind de drept public, pentru încetare lui nu este în principiu necesar acordul de voință al părților, așa cum este necesar într-un contract de drept privat, fiind de regulă, suficiente voința unei singure părți a raportului de serviciu.

Legea însă prevede și instituie uneori anumite condiții în care trebuie să se exprime intenția (voința) de încetare a raportului de serviciu din partea unuia dintre participanți la raport.

Statutul funcționarilor publici prevede art.84 situațiile în care pot înceta raporturile de serviciu ale funcționarilor publici. Acestea sunt:

de drept.

demisie.

eliberare din funcție.

destituire din funcție.

prin acordul părților consemnat în scris.

1 Raportul de serviciu încetează de drept:

la data pensionării pentru munca depusă și limită de vârstă, ori invaliditate.

la data decesului.

la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de declarare a morții.

dacă funcționarul public nu mai îndeplinește condițiile referitoare la cetățenia română și domiciliul în România, capacitate deplină de exercițiu, precum și cele legate de studii.

ca urmare a constatării nulității absolute a actului administrativ de numire în funcția publică, de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă.

când funcționarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârșire unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancțiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive a hotărârii de conducere.

ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau a funcției, ca măsură de siguranță ori ca pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus interdicția .

la data expirării termenului pe care a fost exercitată, cu caracter temporar, funcția publică.

2 – DEMISIA – este un act de voință unilaterală a funcționarului public prin care acesta aduce la cunoștința celui care l-a numit în funcție intenția sa de a înceta raporturile de serviciu cu autoritatea sau instituția publică respectivă.

Demisia nu este o cerere, întrucât pentru aceasta nici nu se pune condiția motivării. Având în vedere că ea produce totuși efecte juridice deosebite, legislația de profil ca și doctrina și jurisprudența au subliniat ca manifestarea de voință cuprinsă în actul de demisie trebuie să fie expresă ți exprimată în scris.

Cererea de demisie își produce efecte din momentul în care a fost aprobată de conducerea instituției sau la o dată ulterioară, de 30 zile, stabilită de conducerea serviciului public, perioadă în care funcționarul public poate reveni asupra demisiei cu acordul conducerii instituției publice respective.

După expirarea acestui termen, demisia își produce efecte, indiferent de faptul dacă a fost aprobată sau nu de către conducerea instituției.

Precizăm că, în general, demisia este acceptată deoarece este dificil să obligi un funcționar public să rămână în cadrul administrației împotriva voinței sale, dar le poate fi refuzată pentru motive referitoare la interesul serviciului.

La încetarea raportului de serviciu funcționarul public:

– are îndatorirea să predea lucrările și bunurile care i-au fost încredințate în vederea exercitării atribuțiilor de serviciu.

– își păstrează drepturile dobândite în cadrul carierei.

– beneficiază de drepturi din bugetul asigurărilor pentru șomaj.

3 – ELIBERAREA DIN FUNCȚIE

Dacă în cazul transferului încetarea raporturilor de serviciu era rezultatul inițiativei autorității publice ori al funcționarului public, după cum era vorba de un transfer în interesul serviciului sau de transfer la cerere, în cazul eliberării din funcție nu mai poate fi vorba de ,,inițiativa” vreuneia din părțile raportului juridic, deoarece măsura intervine în virtutea prevederilor legii, având caracter obligatoriu.

Conducătorul autorității sau instituției publice nu mai are posibilitate de a aprecia și a dispune sau nu eliberarea din funcție a funcționarului public, dacă a intervenit una din situațiile expres prevăzute de lege.

Tocmai de aceea, în partea introductivă a art. 84 din Statutul funcționarilor publici prevede imperativ obligația conducătorului autorității sau instituției publice de ,,a dispune eliberarea din funcție a funcționarului public”24.

Aceste cazuri sunt următoarele:

– autoritatea sau instituția și-a încetat activitatea ori a fost numită într-o altă localitate, iar funcționarul public nu vrea să o urmeze;

– pentru incompetență profesională în situația în care funcționarul public a fost notat în ultimii doi ani cu calificativul ,,nesatisfăcător” și a refuzat propunerea conducătorului autorității sau instituției publice de a fi trecut pe o funcție inferioară ori la sfârșitul perioadei de stagiu, după repetarea acesteia s-a apreciat că este incompetent profesional.

– autoritatea sau instituția publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celor ocupate de funcționarul public și acesta refuză oferta Agenției Naționale a Funcționarilor Publici prin care i se oferea un alt post;

– nu mai îndeplinește una dintre condițiile de acces la funcția publică.

Unele precizări sunt necesare în legătură cu aceste cazuri când intervine eliberarea din funcție, având în vedere și complementaritatea prevederilor legislației muncii, care acționează potrivit Statutului Funcționarilor Publici, ca și jurisprudența și doctrina de specialitate.

Atunci când încetarea raporturilor de serviciu se face din inițiativa celui care l-a numit în funcție ( cu excepția cazurilor când eliberarea din funcție este determinată de vinovăția funcționarului public) se va acorda funcționarului un preaviz de 300 zile lucrătoare.

4 – DESTITUIREA DIN FUNCȚIE – reprezintă o măsură de sancționare disciplinară a funcționarului public, ea fiind prevăzută nu numai ca situație de încetare a raporturilor de serviciu (potrivit art. 84 litera ,,d” din Statutul Funcționarilor Publici), ci și ca sancțiune disciplinară (prevăzută de art.65 lin.3 litera ,,e” din Statut)25. Destituirea se comunică în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii, în următoarele cazuri:

– ca sancțiune disciplinară în cazul săvârșirii repetate a unor abateri disciplinare;

– atunci când s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcționarul public nu acționează pentru încetarea acestuia în termen de 10 zile de la data intervenirii cazului.

Uneori poate interveni indisponibilitatea fizică în urma unui accident sau boli, astfel încât funcționarul devine inapt pentru a îndeplini funcția cu care a fost investit.

Încetarea funcției poate interveni și dacă funcționarul nu mai corespunde din punct de vedere profesional sarcinilor de serviciu, măsură ce nu poate fi confundată cu revocarea disciplinară.

__________________________________

24 Legea 188/1999 – Statutul funcționarilor publici – art.84, modificată și republicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 22.03.2004.

25Legea nr.188/1999 – Statutul funcționarilor publici, art.65, alin.3, lit. ,,e”, modificată și republicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 22.03.2004.

Astfel în literatura de specialitate se apreciază că un funcționar necorespunzător este și cel care deși nu a comis vreo culpă, nu-și îndeplinește funcția aș cum ar trebui din cauze de ordin intelectual sau pentru că nu este suficient de activ.

O asemenea măsură se aplică destul de rar în practică, deoarece este greu de dovedit că un funcționar public este necorespunzător profesional, aprecierea fiind întotdeauna subiectivă.

Un alt mod de încetare a funcției este desfacerea disciplinară a contractului de serviciu, conform Codului Muncii.

Uneori din rațiuni bugetare se decide suprimarea unor funcții. Asemenea măsuri urmează a se lua prin lege, cu respectarea principiului stabilității funcționarilor.

CAPITOLUL II

PROBLEME DE PERSONAL ȘI ALE RĂSPUNDERII FUNCȚIONARILOR PUBLICI

Secțiunea 1

Pregătirea profesională a funcționarilor din administrație

Activitatea executivă acoperă, prin atribuțiile conferite autorităților administrative întreaga viață social-economică cu caracter public.

Existența autorităților cu competență generală și a celor cu competență specială relevă faptul că cei ce funcționează în cadrul puterii executive trebuie să fie, după caz, buni cunoscători ai vieții sociale și publice, cât și a unor domenii strict delimitate care cer o pregătire specială.

Cu toate aceste constatări general valabile nu exista încă o formă unică de pregătire profesională destinată în exclusivitate numai celor care profesează în administrația publică, iar încadrarea personalului în acest sector nu este predeterminată de o anumită orientare profesională consacrată într-o politică de stat.

Într-adevăr exceptând cazul fostelor facultăți și secții de profil economico- administrativ și a liceelor de aceeași orientare, precum și a cursurilor de perfecționare postliceală sau postuniversitară, nimic din profilele și formele actuale de învățământ existente în societatea noastră nu lasă să se înțeleagă că ar pregăti în mod distinct și direct cadre pentru administrația publică generală sau specială, exceptând profilul juridic care conferă specialitatea necesară unor funcții determinate legal (de pildă, cea de secretar pentru consiliul local județean, municipal sau orășenesc) sau profilul economic în cadrul administrației finanțelor publice.

Pe de altă parte marea diversitate a funcțiilor executive și a posturilor aflate în structura administrației publice nu reclamă numai o varietate a profilelor de pregătire (juridică, tehnică, economică, etc.), dar implică și diferite forme sau nivele de pregătire (medie, superioară, etc.), precum și asigurarea unui nivel minim de cunoștințe administrative generale și speciale, pentru cei care, având o cu totul altă specialitate decât cea administrativă, ajung să activeze în puterea executivă din diferite motive (aleși, numiți, transferați, etc.).

Într-adevăr, existența diferitelor funcții administrative de conducere (inspector general, director, consilier șef, șef de serviciu, etc.) sau de execuție (inspector, referent, arhivar, etc.) relevă spectrul larg al pregătirii necesare pentru exercitarea temeinică a unei funcții administrative.

Funcțiile publice de conducere de șef de serviciu și șef de birou, respectiv funcțiile publice de conducere specifice unor autorități sau instituții publice, asimilate acestora din punct de vedere al salarizării, pot fi ocupate, pe durată determinată, de funcționari publici care au studii medii liceale sau postliceale, absolvite cu diplomă, în condițiile în care la concursul organizat pentru ocuparea acestora nu s-au înscris candidați cu studii superioare.

În acest caz autoritățile sau instituțiile publice în cauză au obligația să organizeze în fiecare an, dar nu mai înainte de 6 luni, potrivit legii, concurs pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere pe care sunt încadrate aceste persoane.

În conformitate cu prevederile Ordonanței de Urgență nr. 284/2000, ,,pe durata exercitării funcției de demnitate publică, cu excepția celei de consilier județean, funcționarii publici respectivi sunt suspendați din funcția publică pe care o dețin și își păstrează clasa și gradul avut”26.

În numeroase situații, mai ales în cazul funcțiilor administrative de conducere și a celor care necesită o pregătire superioară de specialitate sunt necesare cunoștințe administrative ce se suprapun pregătirii profesionale de profil, primele ajungând să dețină ponderea principală în înfăptuirea funcției (de ex. în cazul arhitectului șef al unei localități, al directorului direcției generale de agricultură, a inspectorului școlar general, etc.).

Deși există concepția generală, larg răspândită, conform căreia pentru a funcționa în administrația publică, inclusiv în cea generală, nu este o pregătire cuvenită, fiind sufocantă o anumită vocație sau talent organizatoric sau, după caz, pregătirea de specialitate, în cazul administrației pe ramuri sau domenii, trebuie să remarcăm faptul că totuși problematica se pune în mod concret în raport de o anumită funcție avută în vedere.27

În primul rând, în cazul funcțiilor cu un pronunțat caracter politico- administrativ, reprezentativ sau eligibil, cum este și cazul celor de conducere generală sau specială de la nivel central sau local, de cele mai multe ori o anumită pregătire generală sau superioară este suficientă în cazul autorităților cu competență generală sau specială de la nivel central sau local, de cele mai multe ori o anumită pregătire generală sau superioară este suficientă în cazul autorităților cu competență generală, precum și o pregătire superioară în cazul celor cu competență specială, dar corespunzătoare profilului lor (finanțe, comerț, sănătate, învățământ, cultură, agricultură).

_____________________________________________________

26Ordonanța de urgență nr. 284/2000, art.58

27I. Iovanas – ,,Drept administrative”, Editura Didactică și Pedagogică, București, pag.183-184

În al doilea rând, în cazul funcțiilor de execuție de specialitate, după cum se arată și denumirea, este necesar ca ele să fie ocupate de persoane având pregătirea corespunzătoare în profilul juridic, economic, medical, tehnic, etc. fiind deci juriști, economiști, medici cadre tehnice sau în cadrul funcțiilor care nu necesită neapărat o pregătire superioară,să existe calitatea în funcții care sunt cele de pildă, de statistician,dactilograf, tehnician (constructor veterinar,agricultor, etc.).

În al treilea rând, în fiecare autoritate administrativă există anumite funcții în cadrul structurilor funcționale (administrativ, personal învățământ, salarizare, etc.) care, în general, nu solicită în mod absolut un anumit profil determinat al pregătirii sub aspectul unei anumite specialități și care, deși sunt considerate funcții prin excelență administrative28.

Totuși există anumite funcții de natură administrativă (secretar de consiliu local, conducătorul aparatului propriu al prefecturii, șefii unor compartimente interioare) unde se restituie necesitatea unei pregătiri în care să se îmbine cunoștințele juridico-economice cu cele administrative.

Din toate specialitățile universitare sau superioare se consideră 29 ca cele mai apropiate cerințelor administrației publice sub aspectul profesiei sunt profilele juridic și cel economic, deoarece există o pondere ridicată de aspecte din aceste profile din activitatea executivă.

Pe de altă parte, profilul juridic de pregătire oferă cunoștințe economice, iar cel economic o sumă de noțiuni juridice.

Cu toate acestea și profilele respective se dovedesc a fi deficitare în asigurarea unei cunoașteri reciproce în domeniile respective și atât de necesară administrației, deoarece în pregătirea actuală a juriștilor sunt extrem de reduse disciplinele de profil economic, după cum în pregătirea economiștilor dreptul ocupă o pondere relativ redusă.

Aceste deficiențe nu se pot înlătura decât printr-o pregătire ulterioară absolvirii studiilor în forul de perfecționare, de regulă, postuniversitare care să suplinească lipsurile unui profil sau al altuia.

Rezultă în mod evident că alături de cerința unei pregătiri profesionale de specialitate lucrătorul din administrație trebuie să posede și o pregătire juridico-administrativă, după caz și economică, în vederea cunoașterii modului particularizat în care se pun problemele profesiei sale la nivelul funcției executive pe care o exercită, inclusiv în cazul posturilor de conducere.

__________________________________

28Anexa privind statutul de funcții pentru personalul din aparatul Guvernului – Legea nr.37/1990

29 Idem 26,pag.183.

În acest sens se consideră că funcția de conducere în administrație și cele care reclamă o pregătire superioară mai necesită și o anumită experiență în munca administrativă pentru a conferi un caracter organizat acestei activități, permițând sesizarea aspectelor de natură administrativă la specialității (economice, tehnice, medicale etc.), ceea ce ușurează derularea normală a raporturilor executive și a relațiilor cu cetățenii.

În sfârșit se apreciază că cel ce activează în acel sector trebuie să posede o temeinică cultură generală și politică, pentru o reală înțelegere a complexității muncii desfășurate, precum și a situațiilor și persoanelor cu ce intră în contact, alături de însușiri proprii, în special de natură psihologică 30 , atât de necesară în relațiile oficiale și cele cu publicul și care se cer a fi atent cultivate și stăpânite.

____________________________________

30M. Oroveanu-,,Elemente ale stiinței administrației de stat”,București, 1982, pag. 62-97.

Secțiunea 2

Perfecționarea pregătirii profesionale a funcționarilor publici

Indiferent de existența sau nu a unei pregătiri administrative principale sau a unei pregătiri administrative principale sau a uneia de altă specialitate, aceasta nu exclude realizarea unui proces continuu de perfecționare a cunoștințelor în acest domeniu, iar pentru specialist aceasta înseamnă cunoașterea adecvată a cadrului în care își exercită profesiunea.

Perfecționarea pregătirii se poate realiza în forme organizate și în forme neorganizate, esențiale fiind însă verificarea și aprecierea stadiului de pregătire profesională.

Forma neorganizată include pregătirea individuală sau personală, care la nivelul funcției administrative înseamnă cunoașterea legislației existente în materie, inclusiv a noilor reglementări, orientările în practica judiciară și administrativă în domeniul dat, studiul literaturii de specialitate, a doctrinei într-o anumită materie, modul de utilizare a mijloacelor tehnice din dotare (de pildă, tehnica de calcul și de existență a datelor).

Forma organizatorică cuprinde instruirea de la locul de muncă prin învățământul profesional desfășurat în cadrul autorității cu o anumită periodicitate în baza unui ciclu tematic și acoperind un anumit interval de timp (anual,doi ani, etc.).

Desfășurarea acestei forme se poate realiza prin mai multe modalități, cum sunt, de exemplu, dezbaterea temei fixate, prezentarea unui referat sau lucrări, susținerea unui examen de verificare a cunoștințelor sau a unor teste, etc. .

Scopul principal este ca prin intermediul lor să se stimuleze procesul de acumulare cantitativă a cunoștințelor ce au aplicabilitate practică nemijlocită concomitent cu posibilitatea de apreciere cât mai obiectivă a nivelului profesional atins de cel în cauză ceea ce ocupă un rol important în cadrul aprecierii generala a funcționarilor implicați31 .

Tot în cadrul formei organizare de pregătire, dar cu caracter individual se mai include și alte forme profesionale cum sunt diversele cursuri de probleme inițiate de instituții de învățământ, cum ar fi, de pildă, cursurile postuniversitare ori cele inițiate de diverse centre naționale de pregătire cu și fără scoaterea din producție, participarea la schimburi de experiență, pregătirea în cadrul doctoratului32 .

________________________________________________________________

31I.Santai-,,Dreptul administrativ și știința administrației”, Editura Sabena, 1996, pag. 86.

32Idem, pag.88-89.

Alături de aceste forme constante si tradiționale se mai cunosc și alte modalități de pregătire profesională cu caracter ad-hoc, de moment, determinate de anumite evenimente sau situații, cum sunt adoptarea unei noi reglementări, ce impune o nouă orientare în practica administrativă, aplicarea unei restructurări instituționale sau administrativ-teritoriale de proporții.

Secțiunea 3

Selectarea și numirea în funcții a funcționarilor publici

Considerații generale

De-a lungul timpului s-au utilizat diferite sisteme în desemnarea funcționarilor publici, începând de la sistemul ,,tragerii la sorți”, utilizat în antichitate, la cel al ,,ereditari” și mai nou sistemul ,,alegerii”, pentru anumite categorii de funcționari publici și cel al ,,numirii”, pentru alte categorii.

Adesea, alegerea sau numirea în funcții publice s-a făcut și pe criterii politice, mai ales în cazul funcțiilor de conducere, precum și pe criterii profesionale, în cazul celor de execuție.

De asemenea funcționarilor publici prin alegere are valențe democratice mai pronunțate, deoarece cel ales apare ca un reprezentant al celor care l-au ales, în schimb sistemul alegerii nu asigură întotdeauna și competența profesională a funcționarului public.

Pentru a se crea un corp de funcționari cu temeinică și recunoștință competență profesională, în practică s-a utilizat sistemul de desemnare a funcționarilor publici prin concurs, adică prin selectarea dintre mai mulți candidați pentru aceeași funcție a candidatului care se dovedesc a avea aptitudinile și competența profesională cea mai ridicată.

În sistemul legislativ actual din țara noastră este consacrat atât sistemul alegerii în unele funcții publice cât și cel al numirii în altele.

Dacă ne referim la desemnarea în unele funcții publice prin alegere, se mai poate face observația că în cazul unora se folosește votul universal și direct (cazul deputaților și senatorilor, al Președintelui, consilierilor locali și a celor județeni, a primarului ), iar pentru altele se folosesc votul indirect (cazul președintelui și vicepreședintelui consiliului județean și al viceprimarului consiliului județean și al vicepreședintelui consiliului județean și al viceprimarului).

În ce privește desemnarea în funcții publice prin numire, sistemul este folosit pentru majoritatea funcțiilor publice.

Statutul funcționarilor publici se referă în exclusivitate la acest sistem, deoarece, în concepția sa, funcționarii publici sunt numai cei numiți nu și cei aleși.

Statutul precizează, totodată și cine are competența numirii în funcția publică, prevăzând că : ,,Funcționarii publici sunt numiți de către conducătorul autorității sau instituției publice”.

Textul nu este însă suficient de clar și de precis, întrucât nu rezultă la care autoritate și instituție se referă, lăsând a se înțelege că ar fi vorba numai de autoritatea sau instituția publică la care este încadrată persoana în cauză.

Chiar și așa, el tot nu are precizia necesară, deoarece sunt frecvente cazurile în care unii funcționari publici sunt numiți de către altă autoritate decât conducătorul autorității sau instituției în care persoana în cauză este încadrată .

Așa, de, secretarii comunelor și orașelor, sunt numiți în funcție prin ordinul prefectului, iar secretarii județelor și cei ai municipiului București prin ordinul ministrului funcției publice.

În acest sens, putem aminti și prevederile constituționale privitoare la numirea de către Președintele României a judecătorilor sau în alte funcții publice (art.94 litera c), ori numirea judecătorilor Curții Constituționale de către Camera Deputaților, Senat și Președintele României, fiecare numind câte 3 judecători (art.142 alin.3) și chiar numirea de către Primul Ministru a secretarilor și subsecretarilor de stat sau a altor funcționari publici care nu fac parte din aparatul de lucru al Guvernului.

În toate aceste cazuri, numirea funcționarilor publici nu este făcută de conducătorul autorității sau instituției publice în care aceștia își desfășoară activitatea, așa cum implicit, ar rezulta din prevederile Statutului funcționarilor publici.

Selectarea candidaților la funcția publică

Regula generală în ocuparea funcției publice este concursul și, în caz excepțional, examenul .

Bineînțeles, că această regulă privește, în exclusivitate, sistemul numirii în funcții publice, ni și pe cel al alegerii.

Condiția primordială pentru organizarea concursului sau,după caz, a examenului care este ca o funcție publică, mai exact un post (întrucât exercitarea unei funcții publice se poate face și de către mai multe persoane, fiecare din ele ocupând un post) să fie vacant, întrucât nu se pot scoate la concurs posturi ocupate deja, ori posturi inexistente sau care urmează a fi create.

În acest sens, dispozițiile art.51. alin.1 din Statutul funcționarilor publici prevăd:,,concursul se organizează numai în limita posturilor rămase vacante”.

În același articol, dar alin.5 se prevede ca prin Hotărârea Guvernului se vor stabili condițiile de organizare și desfășurare a concursului, precum și cele de validare a rezultatului acestuia.

De observat este faptul că prevederile art.51 din Statut, se referă la ,,intrarea în corpul funcționarilor publici”, nu pur și simplu ,,ocuparea” unei funcții publice.

Aceasta înseamnă, pe de o parte, că există reguli specifice care reglementează condițiile și procedura intrării în acest corp și altele care privesc pe cei care deja au intrat în acest corp.

În acest sens, însăși dispozițiile art.52 alin 3 fac referire la ,,regulile specifice funcționarilor publici debutanți” care urmează să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Este și motivul pentru care se prevede ca organizarea concursului în limita posturilor vacante se face numai ,,în urma aplicării prevedereilorart.13 alin. 1, precum și prevederile legale referitoare la transferuri”.

Aceste prevederi, la care se face referire, ,,conservă” de prezumțiune pentru funcționarul public care este deja intrat în corpul funcționarilor publici, dar care, în primul caz,din cauze neimputabile lui, se află în situația de a fi încadrat intr-o altă funcție publică disponibilă sau, care, în cel de-al doilea caz, urmează a se transfera pe o altă funcție publică, bineînțeles tot liberă (disponibilă).

Prin urmare, funcțiile publice libere sunt scoase la concurs numai dacă acestea nu pot fi ocupate de aceste două categorii de funcționari publici aflați deja în corpul funcționarilor publici.

După încheierea concursului, aceste funcții urmează să fie ocupate de ceea ce Statutul funcționarilor publici numește funcționarii publici debutanți (art.52 alin.1)33.

Funcțiile publice vacante pentru care se organizează concurs se aduc la cunoștința publică, prin afișarea la sediul autorității sau instituției publice care organizează concursul, în mass-media sau Monitorul Oficial, cu cel puțin 30 de zile înainte de data organizării concursului.

Odată cu publicare posturilor vacante se vor preciza data și locul susținerii concursului, precum și condițiile de participare.

Concursul constă într-o parolă scrisă și una orală sau un interviu.

___________________________________

33Legea 188/1999-Statutul funcționarilor publici-art.52, alin.1, modificată și republicată în Monitorul

Oficial nr. 251 din 22.03.2004.

În unele legi speciale sau regulamente de organizare și funcționare se pot prevede și unele condiții speciale de ocupare a unor posturi (privind vârsta, vechimea în specialitate, cunoașterea unor anumite limbi de circulație internațională, operarea pe calculator).

Persoanele care participă la concurs trebuie să-și exprime această dorință într-o cerere scrisă, datată și înregistrată la autoritatea publică sau instituția publică organizatoare a concursului.

Cererea este însoțită și de ,,curicullum vitae”, din care să rezulte activitatea desfășurată . În cazul unor funcții se poate cere și o recomandare de la ultimul loc de muncă al persoanei în cauză.

Pentru a verifica îndeplinirea condițiilor de participare la concurs și competența profesională a candidaților, se constituie o comisie de concurs care are un președinte, un secretar și membri, numiți prin dispoziția conducătorului autorității sau instituției publice organizatoare a concursului.

Se recomandă ca din comisie să facă parte și specialiști (cadre universitare, cercetători, practicieni), din afara unității organizatorice, aceștia fiind desemnați de instituțiile la care sunt încadrați, la solicitarea celei care organizează concursul.

Conducerea comisiei este asigurată de președintele acesteia, care trebuie să dețină o funcție cel puțin egală cu cea scoasă la concurs.

Secretariatul comisiei se ocupă de activitățile organizatorice privind concursul și de respectarea de fiecare candidat a condițiilor privind ocuparea postului, aducând acestea la cunoștința comisiei.

Lucrările tehnice și de secretariat ale comisiei sunt asigurate de compartimentele de ,,personal” sau ,,resurse umane” din cadrul autorității publice sau instituției publice care au organizat concursul.

Subiectele la probele pentru concurs se stabilesc de către comisie, ai cărei membri au obligația să păstreze confidențialitatea lor.

În cazul în care la concurs s-au prezentat mai mulți candidați, se vor lua măsuri pentru asigurarea secretului la probele scrise.

Probele scrise și cele orale, susținute în prezența membrilor comisiei, se verifică și notează de către fiecare membru cu note de la 1 la 10.

Pentru a fi declarați admiși, candidații trebuie să obțină la fiecare probă cel puțin nota 7.

Pe baza notelor obținute, comisia de examinare va stabili, în ordine descrescătoare, rezultatele concursului, care se comunică autorității publice sau instituției publice care a organizat concursul. Aceasta va afișa lista candidaților care au câștigat concursul.

La medii egale între doi sau mai mulți candidați, departajarea se face de către comisia de concurs pe baza datelor ți informațiilor rezultate din dosar (recomandare, studii de perfecționare profesională-doctorat, limbi străine, etc.).

Persoanele nemulțumite de rezultatul concursului se pot adresa instanței de contencios administrative.

După finalizarea concursului, adică după afișarea rezultatului și soluționarea contestațiilor, momentul următor este numirea pe posturile respective a celor care au câștigat concursul.

Numirea se face prin actul de voință (dispoziție, decizie, ordin după caz) al conducătorului autorității publice sau instituției publice care a organizat concursul.

Mai înainte de emiterea actului de numire în funcție, este de reținut că persoanele declarate reușite la concurs au obligația de a se prezenta la post în termen de 15 zile de la data aducerii la cunoștință, în caz contrar postul este declarat vacant, putând fi numită pe acest post persoana situată pa locul următor de pe lista candidaților care a obținut cel puțin nota 7.

Numirea se face, așa cum am mai menționat, pe postul de funcționar public debutant, acest statut menținându-se pe o perioadă cuprinsă între 6 luni și 12 luni, în raport de categoria din care face parte funcția publică respectivă, perioadă care este numită ,,perioada de stagiu” și care este luată în considerare la calculul vechimii în funcția publică.

Rațiunea instituirii acestei perioade constă în a se verifica aptitudinile profesionale ale funcționarului public debutant în îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților funcției publice, formarea lui practică, cunoașterea specificului și exigențelor domeniului respectiv.

Statutul funcționarilor publici prevede ca la sfârșitul perioadei de stagiu, funcționarul public debutant redactează un raport de stagiu.

După terminarea perioadei de stagiu, în funcție și de modul în care cel în cauză a făcut dovada aptitudinilor profesionale în îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților funcției publice, funcționarul public debutant devine funcționar public definitiv, clasa a-III-a, gradul 3, intrând astfel, în corpul funcționarilor publici.

Până în acest moment el nu a avut calitatea de membru al corpului funcționarilor publici, deși ocupa o funcție publică.

Intrarea în acest corp este condiționată de dobândirea calității de funcționar public definitiv.

Dacă în urma evaluării activității din perioada de stagiu aceasta se apreciază ca nesatisfăcătoare, funcționarul public debutant poate fi obligat să repete stagiul (dar nu mai mult de o singură dată), ori poate fi concediat pentru incompetență profesională.

Statutul funcționarilor publici mai prevede ca organizarea perioadei de stagiu, condițiile de evaluare a activității funcționarilor publici debutanți, precum și regulile aplicabile acestora se stabilesc prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

C. Numirea în funcțiile publice

Despre numirea în funcții publice, tangențial ne-am referit și în ,,considerații generale” ale acestei secțiuni.

Pentru a înțelege mai corect această problemă, este necesar să facem distincție între numirea în funcții publice, în general și numirea în funcții publice prevăzute de Statutul funcționarilor publici.

O asemenea distincție este necesară, deoarece Statutul nu se referă la toate funcțiile publice, cum ar fi fost firesc în opinia noastră, întrucât se vrea a constitui dreptul comun în materia funcției publice și funcționarilor publici.

El se referă la funcții publice din administrația publică (prevăzute expres în anexa la Legea Statutului funcționarilor publici) și nici măcar la toate acestea dacă avem în vedere că anexa nu cuprinde și funcțiile din aparatul Președintelui României, fiind în afară de orice dubiu că Președintele României este o autoritate a puterii executive, iar serviciile publice care îl deservesc pe Președinte, adică funcționarii publici din aparatul Președinției, sunt servicii publice administrative.

Ca atare, competența numirii în funcții publice, în general, nu aparține în exclusivitate conducătorului autorității sau instituției publice respective, cum prevăd art.54 alin.2 din Statutul funcționarilor publici, ci și a altor autorități publice34, în condițiile unor reglementări speciale și chiar a unor prevederi constituționale exprese, astfel:

Parlamentul României, în ședința comună sau fiecare dintre Camerele sale, numește în funcții publice, iar Birourile Camerelor numesc personalul din aparatul lor;

Președintele României are, așa cum am mai menționat, o abilitate constituțională generală de a numi în funcții publice în condițiile legii.

El numește, totodată, personalul și serviciile publice ale Președinției;

Guvernul, ca și Primul – Ministru, numește în anumite funcții publice, care sunt precizate prin unele legi speciale, inclusiv pe cele din aparatul de lucru al Guvernului;

Miniștrii și conducătorii celorlaltor autorități ale administrației publice centrale de specialitate, numesc în funcție pe conducătorii instituțiilor publice și ai celorlalte servicii publice subordonate, precum și personalul din aparatul propriu al ministerelor sau, după caz, al celorlalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate, iar acești conducători, la rândul lor, numesc în funcții personalul instituției publice respective;

Autoritățile administrației publice locale, în speță consiliile locale și cele județene, numesc pe conducătorii instituțiilor publice și agenților economici de interes local, iar primarul numește personalul din aparatul propriu al consiliului local.

Prefectul numește în funcții secretarii comunelor și orașelor și desigur, personalul din aparatul tehnic de specialitate al prefecturii.

Dacă ne referim la funcțiile publice din sistemul autorităților judecătorești, judecătorii sunt numiți, așa cum am mai precizat, de Președintele României, iar

_____________________________

34Legea 188/1999 – Statutul funcționarilor publici – art.54, modificată și republicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 22.03.2004.

personalul din aparatul autorităților judecătorești de către președinții judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel, Curții Supreme de Justiție, după caz.

Prin legi speciale sunt prevăzute și alte competențe în numirea funcționarilor publici asupra cărora nu ne oprim în mod special.

Dacă am făcut precizările de mai sus, am dorit numai să relevăm încă o dată, sfera excesiv de limitată a reglementărilor în această materie a prevederilor cuprinse în Statutul funcționarilor publici.

Dacă avem în vedere sistemul practicat în alte țări, am putea reține că în unele, autoritățile care numesc în funcții publice fac și selecția candidaților (exemplu: Grecia, Germania, Danemarca), iar în altele (exemplu: Anglia) selecția este efectuată de o autoritate, de regulă o comisie, iar numirea în funcție de altă autoritate.

În alte țări ( exemplu: Portugalia, Italia) se practică sistemul ,,funcționarilor de rezervă” potrivit căruia candidații care au câștigat concursul sunt înscriși pe liste de rezervă (liste de așteptare) valabile o anumită perioadă în care dacă apare o funcție vacantă, va fi ocupată de unul din cei aflați pe listă.

În România sunt utilizate, așa cum rezultă mai sus, primele două sisteme.

Numirea în funcție se face întotdeauna printr-un act în formă scrisă, această formă fiind cerută ad validitatem, nu ad probationem, ca în cazul contractului individual de muncă.

Acest act este un act administrativ, indiferent de autoritatea care l-a emis – Parlament, Președintele României, celelalte autorități ale administrației publice centrale sau locale, ori autorităților judecătorești, întrucât prin numirea în funcție a unor persoane, ele și-au exercitat o atribuție de natură administrativă.

Actul de numire este un act administrativ de autoritate, exprimând în exclusivitate și în mod imperativ voința unilaterală a autorității emitente, investită cu putere publică și abilitată în acest sens.

El este un act administrativ de autoritate cu caracter individual și intuiti personae, deoarece privește în exclusivitate persoana numită în funcție și în considerarea calităților sale proprii.

Actul are un asemenea caracter, chiar și în situația în care printr-un singur act ar fi numite în funcții publice mai multe persoane în același timp (nominalizate în chiar actul respectiv sau într-o listă anexă la acesta).

Actul poate să poarte diverse denumiri, denumirea fiind proprie autorității care îl emite – hotărâre în cazul autorităților colegiale (Parlament, Guvern, Consilii locale și județene), dispoziție, decizie sau ordin, după caz, când este vorba de celelalte autorități, astfel cum se prevede în lege sau în regulamentul propriu de organizare și funcționare.

Funcționarul public definitiv are obligația de a depune jurământul de credință în fața conducătorului autorității sau instituției publice și în prezența a doi martori, dintre care unul va fi conducătorul compartimentului în care este numit, iar celălalt, un alt funcționar public din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice.

Jurământul are următorul conținut:

,,Jur să respect Constituția, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect și fără părtinire legile țării, să îndeplinesc conștiincios îndatoririle ce îmi revin în funcția publică în care am fost numit și să păstrez secretul profesional.

Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Jurământul se poate depune și fără formula religioasă de încheiere.

Refuzul depunerii jurământului atrage revocarea deciziei de numire în funcție.

Fiecare funcționar public are un dosar profesional, care cuprinde:

documentul de primire în funcție;

documentul de atestare a studiilor;

documentul privind depunerea jurământului;

documentele privind evaluarea anuală a activității, avansările în funcții, clase, grade sau în categorii;

sancțiunile disciplinare ce i-au fost aplicate.

Statutul funcționarilor publici instituie interdicția ca în dosarul profesional al funcționarului public să se introducă documente care fac referire la activitățile sau opiniile sale politice, sindicale, religioase sau de orice natură, precum și dreptul funcționarului public de a i se elibera la cerere, copii de pe documentele existente în dosarul său profesional.

În funcții publice definitive pot fi numite, dar tot în urma concursului, și persoanelor care au ocupat funcții de demnitate publică alese sau numite, precum și cele care au deținut funcții de specialitate în afara autorităților sau instituțiilor publice.

Aceste persoane vor fi numite în categoria corespunzătoare studiilor absolute, în gradul sau clasa corespunzătoare vechimii în funcția de demnitate publică sau de specialitate, la care se adaugă, dacă este cazul, vechimea în funcții publice deținute anterior.

Statutul funcționarilor publici mai prevede ca persoanele care revin în corpul funcționarilor publici după părăsirea acestuia pentru motive care nu le sunt imputabile, sunt încadrate în gradul și clasa dobândite anterior, la care se pot adăuga, pe bază de examen, gradele și clasele corespunzătoare timpului lucrat în alte sectoare.

D. Incompatibilitatea funcției publice. Cumulul de funcții

Incompatibilitățile sunt, în esență, acele activități publice sau private, anume prevăzute de lege, care nu pot fi efectuate de către o persoană cât timp aceasta are calitatea de funcționar public.

Pe plan juridic, incompatibilitățile reprezintă restrângeri ale unui drept fundamental al persoanei, respectiv al dreptului de muncă și tocmai de aceea, aceasta nu s-ar putea face decât cu respectarea prevederilor art.53 din Constituție, care reglementează în situația,,restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți” și care statuează că aceasta se poate face ,,numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav”35.

Totodată, legiuitorul constituant statuează că ,,restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului sau a libertății”.

Prin urmare, stabilirea acelor activități a căror efectuare este interzisă anumitor categorii de persoane, în speță funcționarilor publici, nu pot fi prevăzute decât prin norme de natură constituțională sau legală, iar în acest din urmă caz, cu respectarea prevederilor art.53 din Constituție.

În acest contest, se cuvine să subliniem încă o dată importantă definirii și delimitării funcțiilor publice, deoarece numai acestea sunt în raporturi de incompatibilitate cu anumite activități.

Așa cum spuneam, unele incompatibilități ala unor funcții publice sunt prevăzute de constituție, altele ale altor funcții și chiar ale acelorași funcții la care se referă și prevederile Constituției, sunt stabilite prin legi speciale.

Așa de pildă, dacă ne referim la incompatibilitățile prevăzute de Constituție, în sfera puterii legislative, se prevede că ,,nimeni nu poate fi în același timp deputat și senator”,iar ,,calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului”.

Se reglementează, totodată, posibilitatea ca alte incompatibilități al funcției de deputat sau senator să fie stabilite prin lege organică (art.71).

Dacă ne referim la incompatibilitatea de ordin constituțional din sfera puterii executive, am putea aminti prevederile art.105, potrivit cărora ,,funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator”.

De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizațiilor cu scop comercial.

Ca și în cazul deputaților și al senatorilor și cu privire la membrii Guvernului, se reglementează, prin norma constituțional, posibilitatea prin care legea organică să se stabilească și alte incompatibilități.

Dacă avem în vedere sfera puterii judecătorești, ne-am putea referi la prevederile art.125 alin.3 din Constituție, care statuează ca ,,funcția de judecător este incapabilă cu orce altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior”.

Dacă ne referim la incompatibilități ale unor funcții publice stabilite prin legi speciale am putea exemplifica pe cele prevăzute de Legea nr.69/1991 privind administrația locală, care reglementează incompatibilitățile funcției de consilier, precum și pe cele ale funcției de prefect, statuând următoarele:

-,,calitatea de consilier” este incompatibilă cu:

.funcția de prefect și subprefect;

.calitatea de funcționar în aparatul propriu al consiliilor

________________

35Constituția României – 2003; art.53

comunale,orășenești și județene respective și al prefecturilor, precum și de conducător al regiei autonome de interes local sau județean și al serviciului public de specialitate al consiliului local sau județean;

.funcția de primar;

.calitatea de deputat, senator, consilier al Președintelui României sau membru al Guvernului. Și de această dată, se prevede posibilitatea de a se stabili prin lege alte incompatibilități.

Cât privește incompatibilitățile funcției de prefect, dispozițiile aceleiași legi- nr.69/1991-prevăd ca ,, prefectul și subprefectul nu pot fi deputați și senatori, membri ai consiliului județean și în consiliile locale sau primării și nu pot îndeplini o funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul regiunilor autonome, societăților comerciale sau oricăror organizații ori unități cu scop lucrativ”.

Prin alte legi speciale sunt prevăzute incompatibilități și pentru alte funcții publice, la care apreciem că nu este cazul să ne mai referim.

Rațiunile care stau la baza instituirii incompatibilităților funcției publice au fost amplu comentate în literatura de specialitate.

Toate însă scot în evidență incompatibilitatea obiectivă ca o persoană, în speță un funcționar public, să dea maximum de randament în două sau mai multe funcții publice.

În timp, regimul incompatibilităților a fost reglementat ăn mod diferit, acesta referindu-se uneori la funcții de același nivel ( central, județean sau comunal ) ori la funcții plătite din același buget sau la funcții din același sistem al autorității publice, prevăzându-se, totodată și unele excepții, ori circumstanțieri.

Statutul funcționarilor publici reglementează incompatibilitatea funcției publice.

Potrivit acestor prevederi, se instituie o interdicție generală pentru toți funcționarii publici de a mai ocupa orice altă funcție publică, cu excepția calității de cadru didactic.

Totodată, în statutul funcționarilor publici prevede ca funcționarii publici nu pot deține funcții în regiile autonome, societățile comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ și nu pot exercita la societățile comerciale cu capital privat activități cu scop lucrativ care au legătură cu atribuțiile ce le revin din funcțiile publice pe care le dețin și nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția pe care o îndeplinesc.

O reglementare specială are ca obiect raportul dintre funcțiile de demnitate publică și celelalte funcții publice, statuându-se că funcționarii publici pot fi aleși sau numiți în funcții de demnitate publică, dar numai sub condiția ca pe perioada exercitării funcției să fie suspendați din funcția publică pe care o dețin, urmând să revină pe aceasta după expirarea mandatului.

Din această reglementare rezultă, implicit, că cele două funcții publice-cea pe care o deține și cea de demnitate publică în care a fost ales sau numit-nu se exercită în același timp, între ele existând, o incompatibile.

Caracterul special al reglementării este dat de faptul că funcția inițială este rezervată, adică păstrată pe toată perioada în care funcționarul public exercită funcția de demnitate publică, iar autoritatea sau instituția publică în care a funcționat are obligația să -I asigure, adică să -I redea, funcția publică avută sau dacă nu este posibil, să -I ofere una echivalentă.

Perioada de exercitare a funcției de demnitate publică, iar titularul ei își păstrează toate drepturile avute.

De la beneficiul acestei reglementării, Statutul funcționarilor publici exceptează funcționarii publici civili din ministerele și instituțiile centrale privind apărarea națională, ordinea publică și siguranța națională .

Din formularea laconică a prevederilor legii în această privință, apreciem că nu este vorba de incompatibilitate de alegere sau de numirea în funcții de demnitate publică a acestor categorii de funcționari publici, ci de imposibilitatea de a li se menține funcția publică și de a revenii pe aceasta după expirarea mandatului și implicit, obligarea instituției respective, de a le asigura funcția avută sau una echivalentă.

Textul Legii 188/1999 nu are precizarea necesară nici când se referă la ,,ministerele privind apărarea națională, ordine publică și siguranță națională”,alături de cel al ,,apărării naționale”.

În schimb există alte autorități publice care au atribuții în acest domeniu-cazul Serviciului Român de Informații și al Ministerului Administrației și Internelor-care probabil au fost avute în vedere de legiuitor când se referă la ,,instituțiile centrale”.

Fiind vorba de instituția incompatibilității funcției publice, ale cărei reglementării sunt de strictă interpretare , precizia normativă s-ar fi impus, așa cum am menționat ceva mai înainte, și în desemnarea funcțiilor de demnitate publică, deoarece prevederile Ordonanței Guvernului nr.32/1998, la care ne-am mai referit, conțin doar funcțiile de demnitari numai din administrația publică centrală, și nu din celelalte sfere ale puterii politice și oricum nu se referă și la funcțiile de demnitate publică ocupate prin lege, avute în vedere de prevederile Statutului.

Cumul de funcții nu trebuie să fie confundat cu starea de incompatibilitate a funcțiilor publice, deși și acesta este funcțional, atunci când este interzis, pe aceeași rațiune a imposibilității obiective ca aceeași persoană să obțină maximum de randament în două sau mai multe funcții pe care le ocupă.

Dacă incompatibilitatea funcției publice au în vedere, în exclusivitate, numai funcțiile publice, cumul de funcții poate primi și alte funcții care nu sunt calificate ca fiind funcții publice, având astfel o sferă mai largă de cuprindere.

Pe de altă parte, dacă incompatibilitățile nu pot fi stabilite decât prin Constituție sau prin norme cu putere de lege, interdicțiile privind cumulul de funcții pot fi stabilite și prin norme cu forță juridică inferioară (de pildă prin hotărâre a Guvernului ).

În material cumulul de funcții, ,,dreptul comun” îl reprezintă Legea nr.2/1991 privind cumulul de funcții, care instituie ca regula generală, permisivitatea cumulului, statuând în art 1 alin.1 că orice persoană poate cumula mai multe funcții și are dreptul să primească salariul corespunzător pentru fiecare din funcțiile ocupate.

Faptul că ,,incompatibilitatea funcției” nu se confundă cu ,,cumulul funcțiilor” rezultă și din prevederilor alin.2 al art.1 din lege, care statuează că prevederile alin.1 nu se aplică în situațiile în care prin lege ,,sunt prevăzute incompatibilităților pentru cumulul unor funcții”.

Problema cumulul de funcții, ca și cea a incompatibilităților, este amplu comentată în literatura de specialitate.

S-a apreciat că s-ar impune acordarea posibilității și pentru funcționarii publici de a presta activități în afara programului, în asociații, fundații (organizații non-profit) cu profil tehnic, social cultural, artistic etc.

S-a pledat în sensul instituirii regulii cumulul, atât a unei funcții publice cu una privată, cât și a două funcții publice, mai ales în cazul funcționarilor publici de execuție35.

_____________________________

35Ion Popescu Slăniceanu-,,Teoria funcției publice”,Ed. Evrika, Brăila, 1989, pag.260-271.

Secțiunea 4

Aprecierea funcționarilor publici

Buna organizare și mai ales funcționare a autorităților executive impune cunoașterea permanentă și sistematică de către acestea atât a modului în care sunt realizate atribuțiile lor cât și a activității profesionale a personalului din subordine.

Pentru a se realiza o asemenea cunoaștere este necesară evaluarea corectă a stadiului de competență profesională a fiecărui lucrător și în consecință, luarea măsurilor ce se impun față de personalul propriu.

Aprecierea sau caracterizarea personalului reprezintă operațiunea de cunoaștere și evaluare a activității și persoanei funcționarului în cadrul unei perioade de timp și a unei funcții determinate, operațiune care, de regulă, are un caracter periodic.

Autorul caracterizării este de regulă, șeful ierarhic direct al celui în cauză, conducătorul autorității sau după caz, organul colegial de conducere.

Este recomandabil ca aprecierea să fie realizată de către o comisie care cunoaște în ansamblu activitatea celui caracterizat, evitându-se astfel, pe cât posibil, subiectivismul și arbitrariu care s-ar putea manifesta atunci când operațiunea este efectuată numai de către o singură persoană.

În cazul persoanelor cu funcții de conducere, aprecierea se va face de către conducerea superior ierarhică acestora.

Criteriile36 care stau la baza aprecierii sunt următoarele:

Rezultatele obținute:

– cantitatea și calitatea lucrărilor și sarcinilor realizate;

– gradul de îndeplinire a sarcinilor și lucrărilor în termenele stabilite;

– eficiența lucrărilor și sarcinilor realizate în contextul atingerii obiectivelor propuse;

Adaptarea la complexitatea muncii:

– adaptarea la concepția de alternative de schimbare sau de soluții noi (creativitatea );

analiza și sinteza riscurilor, influențelor, efectelor și consecințelor evaluate;

evaluarea lucrărilor și sarcinilor de rutină (respective);

Asumarea responsabilității:

intensitatea implicării și rapiditatea intervenției în realizarea atribuțiilor;

evaluarea nivelului riscului decizional;

____________________________________

36H.G. – aprobarea metodologiei pentru stabilirea normelor de evaluare a performanțelor profesionale

individuale și de aplicare a criteriilor stabilirii salariilor de bază între limite.

Capacitatea relațională și disciplina muncii:

– capacitatea de evitare a stărilor conflictuale și respectarea relațiilor ierarhice;

– adaptabilitatea la situații neprevăzute.

Metodele37 de apreciere sau caracterizare sunt diferite.

O primă metodă constă în caracterizarea diferențiată, bazată pe criteriile deja aranjate, de la caz la caz, în special pentru funcțiile atipice (de decizie, conducere, de un profil singular care nu permit utilizarea unui model sau formular unitar);

O a doua metodă este cea a chestionarului cu rubrici corespunzătoare criteriilor deja enumerate și eventual, completarea cu altele, în funcție de specificul activității instituției, având anumite baremuri de notare, care în baza unui total de punctaj conferă un calificativ ce stă la baza caracterizării generale de ansamblu. De sigur este preferabilă instituirea unei metodologii unitare de notare și apreciere pentru toți funcționarii din același loc de muncă, care îndeplinesc funcții de același gen, ceea ce permite și aprecierea lor comparată.

În cadrul criteriilor unitare de caracterizare se pot avea în vedere, de pildă,

volumul de muncă realizat (număr de cereri, acte sau dosare soluționate) și

complexitatea lui, modul de respectare a termenelor legale de soluționare sau indicele

de operativitate (exprimat procentual), dar și criteriile calificative, cum ar fi numărul

sau procentul de soluții(rezoluții, avize, propuneri) infirmate sau neconfirmate de șefii

ierarhici, de alte organe, deoarece au fost necorespunzătoare, gradul de pregătire

profesională a personalului rezultat din testarea, notarea sau examinarea efectuată, etc.

Metoda chestionarului poate fi asociată cu metoda caracterizării celui apreciat și care poate viza de exemplu, modul de exercitare a unor atribuții temporar încredințate, soluționarea unui anumit caz dat, etc.

Conținutul aprecierii reprezintă o sumă de concluzii desprinse din confruntarea (raportarea activității realizate cu sistemul de referință sau cerințele legale din activitatea unei autorități date, având la bază anumite criterii, rezultând după caz, o relație (un raport) de conformitate sau de neconformitate între activitatea înfăptuită și exigențele la care trebuie raportată.

Acest conținut trebuie să fie o reflectare obiectivă a realității, semnalând atât deficiențele cât și pulsurile din activitatea celui caracterizat, cu recomandările de rigoare pentru eliminarea neajunsurilor.

Referirile să se facă la date concrete (cifre, procente, perioade), iar aprecierea să nu se facă în termeni generali, vagi.

Se vor indica abaterile comise de cel în cauză, sancțiunile aplicate, rezultatele deosebite obținute, stimulentele și recompensele acordate, iar observațiile critice vor ________________________

37Al. Negoiță – ,,Știința administrației”, Editura ALL, București, 1995, pag.98 și urm.

trebui formulate în cadrul unei aprecieri generale a activității celui analizat pentru a le putea evalua în context general.

Terminologia utilizată va sobră, decentă, neînjositoare

Calificativul este suma finală sau rezultanta concluziilor ce se desprind din conținutul caracterizării și vizează aprecierea generală sau sintetică, uneori cuprinsă de formule de genul:

– foarte bun, bun, satisfăcător, necorespunzător, etc.

Notarea sau aprecierea normală se face de către șeful ierarhic superior, iar aprobarea calificativului se dă de către șeful instituției respective.

La acordarea calificativului se au în vedere cunoștințele profesionale și competența funcționarului public, calitatea materialelor întocmite,respectarea programului de serviciu, comportarea la serviciu, iar în cazul anumitor categorii de funcționari și în afara serviciului.

Efectele caracterizării sunt de natură socială și juridică.

În primul rând, ele reflectă atitudinea autorității față de activitatea propriului angajat, iar în funcție de acesta cel în cauză va putea fi menținut, promovat, retrogradat sau înlăturat din postul deținut.

Caracterizările sunt analizate periodic de către conducere și sunt avute în vedere ori de câte ori se pune problema unor modificări de funcții sau la repartizarea sarcinilor de serviciu.

Cunoașterea sau limitele de publicitate ale caracterizării are în vedere faptul ca în primul rând cel vizat, pentru a-si cunoaște deficiențele, trebuie informat asupra conținutului aprecierii și a calificativului acordat, luarea la cunoștință făcându-se bază de semnătură.

Activitatea executivă nefiind în general caracterizată prin publicitate, există interesul ca aprecierea să fie adusă la cunoștința unui număr cât mai redus de persoane din cadrul administrației, în speță a celor direct interesați, precum șefii ierarhici și desigur, cel vizat în mod nemijlocit.

În anumite situații deosebite poate opera și o publicitate a aprecierii la nivelul colectivului de angajați din care face parte cel în cauză, uneori se poate conferi maximum de publicitate la nivelul întregului sistem de organe sau a opiniei publice pentru cazuri deosebite.

Controlul aprecierii și a calificativului acordat, se exercită la cererea celui nemulțumit sau din oficiu de către autoritatea superioară obligată să se pronunțe asupra contestației introduse.

Exercitarea căii de atac nu atrage de drept reevaluarea conținutului și a calificativului acordat.

Funcționarii publici de administrație sunt examinați anual de către șefii ierarhici în lunile noiembrie, decembrie, iar în luna ianuarie li se întocmește aprecierea anuală pentru activitatea din anul precedent.

Dacă funcționarul apreciază ca notarea să nu corespundă realității, poate face contestație, în termen de 100 de zile la conducătorul unității sau după caz, la conducătorul organului ierarhic superior al acestuia; contestația va fi soluționată în termen de cel mult 30 de zile de la înregistrare. În acest caz, notarea definitivă a funcționarului este cea rezultată în urma soluționării contestației făcute.

SECȚIUNEA 5

SANCȚIUNILE DISCIPLINARE ȘI RĂSPUNDEREA

FUNCȚIONARILOR PUBLICI

A. Sancțiunile disciplinare aplicabile funcționarilor publici

Încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a acestora.

Sunt abateri disciplinare următoarele fapte:

întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;

absențele nemotivate de la serviciu;

nerespectarea, în mod repetat, a programului de lucru;

intervențiile sau străduințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter;

manifestările care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

²refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;

încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;

stabilirea de către funcționarii publici de execuție de relații directe cu petenții în vederea soluționării cererilor acestora.

Sancțiunile disciplinare sunt:

mustrare scrisă

diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;

suspendarea drepturilor de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

trecerea într-o funcție publică inferioară pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;

destituirea din funcția publică.

Sancțiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data săvârșirii abaterilor.

Sancțiunile disciplinare se pot aplica:

-Direct157 de către conducătorul autorității sau instituției publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care funcționează cel în cauză.

– La propunerea comisiei de disciplină158 de către conducătorul autorității sau instituției publice.

– Pentru înalții funcționari publici se aplică prin decizie a primului-ministru, prin ordin al ministrului ori, după caz, al conducătorului autorității sau instituției publice centrale, la propunerea comisiei de disciplină.

Sancțiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului public trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. Refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declarație privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces-verbal.

În cadrul autorităților sau instituțiilor publice se constituie comisii de disciplină, în funcție de numărul funcționarilor publici din cadrul fiecărei autorități sau instituții publice, comisia de disciplină se poate constitui pe o singură autoritate sau instituție publică sau pentru mai multe.

Comisia de disciplină pentru înalții funcționari publici este compusă din 7 înalți funcționari publici

Comisiile de disciplină sunt competente să cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare și să propună sancțiunea aplicabilă funcționarilor publici din autoritățile sau instituțiile publice respective.

Funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziției de sancționare.

Sancțiunile disciplinare se radiază, de drept, după cum urmează:

în termen de 6 luni de la aplicare – pentru mustrare scrisă;

în termen de un an de la expirarea termenului pentru are au fost aplicate sancțiunile referitoare la diminuarea drepturilor salariale, suspendarea dreptului de avansare gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică, trecerea într-o funcție publică inferioară, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;

în termen de 7 ani de la aplicare, pentru destituirea din funcția publică.

B. Răspunderea funcționarilor publici

Săvârșirea unor contravenții, crearea unor pagube instituției sau săvârșirea unor infracțiuni în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care un funcționar public o ocupă pot atrage după sine răspunderea contravențională, răspunderea civilă sau răspunderea penală.

Răspunderea contravențională a funcționarilor publici se angajează în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu.

Răspunderea civilă a funcționarului public se angajează:

pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;

pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce I s-au acordat necuvenit;

pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Răspunderea civilă reprezintă una din formele răspunderii juridice care impune obligația funcționarilor publici vinovați, de a repara, în condițiile legii, prejudiciul provocat instituției sau autorității publice.

În al treilea rând funcționarul public răspunde din punct de vedere civil pentru pagubele produse terților în urma cărora autoritatea sau instituția publică a plătit daune.

Astfel organele administrației publice, potrivit dispozițiilor art. 1000, alin. 3 din codul civil, vor răspunde în calitate de comitenți pentru prepușii lor.

Terții păgubiți au posibilitatea de a cere despăgubiri de la organele administrației publice pentru care funcționează funcționarii vinovați, urmând ca aceste organe să se despăgubească de la funcționarii vinovați în condițiile legii.

Repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la art.77, alin. a,b, se dispune de către conducătorul unității sau instituției publice prin emiterea unui ordin sau dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau după caz prin asumarea unui angajament de plată, în situația prevăzută la lit. c, a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.

Răspunderea penală. Răspunderea funcționarului public pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.

În cazul în care sa pus în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciu, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșită cu intenție , care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, conducătorul autorității sau instituției publice va dispune suspendarea funcționarului public din funcția publică pe care o deține.

Sesizarea pentru comiterea vreunei infracțiuni de serviciu de către funcționarii administrației publice se face din oficiu.

Suspendarea din funcție operează și în cazul în care sa dispus începerea urmăriri penale împotriva funcționarului public care a săvârșit o infracțiune de natură să-l facă incompatibil cu funcția publică pe care o ocupă.

Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale în cazurile de mai sus, precum și în cazul în care instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcție încetează. În această din urmă situație , autoritatea sau instituția publică datorează drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării.

________________________

38 T. Pavelescu, G. Moinescu – Drept Administrativ Român, ed. Tritonic, București 2004

SECȚIUNEA 6

Stabilitatea în funcții a personalului

Recunoașterea caracterului profesional al muncii executive reclama și crearea unor condiții care să determine stabilitatea în funcția administrativă, adică o continuitate a personalului în serviciul public39.

Realizarea stabilității nu înseamnă crearea unui sistem de privilegii deosebite și nici a unei stări de inamovibilitate pentru funcționari, ci asigurarea unei permanente pe post concomitent cu existența unor elemente de stimulare sau cointeresare a titularului de natură materială, profesională, socială, etc., respectiv o garanție a investiției sociale la nivelul individului.

Stabilitatea poate fi privită în mod absolut ca un indice cât mai ridicat de utilizare în administrația publică în general a tuturor celor pregătiți și mai ales, repartizați în acest sector, dar și în mod relativ, adică un indice corespunzător de utilizare în structurile administrative a celor deja stabilizați.

Problematica stabilității se pune în mod diferit pentru personalul ales sau investit pe durata determinată comparativ cu cel numit.

În cazul personalului numit se face distincție între cel al cărui raport de funcțiune era dublat și de un raport de muncă, comparativ cu situația celui lipsit de un contract de muncă.

În cazul personalului ales sau investit stabilitatea în funcție este determinată și garantată de criteriile ce stau la baza stabilității contractului de muncă, deoarece conform legislației, acest act juridic fiind un acord de voință încetează în același mod, iar desființarea unilaterală prin denunțare de către cel care angajează nu se poate face decât în mod limitativ în cazuri expres prevăzute.

În cazul personalului numit care nu încheie un contract de muncă ca și în acelor cu funcții de conducere se recomandă următoarele forme juridice menite a garanta stabilitatea în funcție:

numirea în funcție să fie realizată de conducerea organului ierarhic superior celui în care funcționează persoana sau acordul ori avizul prealabil sau aprobarea ulterioară a acestei autorități;

modificarea situației juridice a funcționarului să se facă cu participarea acelorași organe care au realizat investirea cu consimțământul titularului funcției, în afara unor situații expres și limitative prevăzute de lege în interesul serviciului (ex.

_____________________

39 Al. Negoiță – „ Stiința Administrației”, Editura ALL, București, 1995, pag.90.

restructurări);

încetarea raportului de funcțiune să se dispună de aceleași organe care au realizat sau au participat la investire, în orice caz altele decât autoritatea unde este în funcție persoana, indicându-se limitative și expres situațiile determinate (de exemplu: comiterea unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul precum luarea de mită, abuzul de serviciu). De asemenea, măsura eliberării din funcție trebuie să fie supusă controlului jurisdicțional, inclusiv administrativ sau judiciar, independent de organul ce a realizat sau participat la investire.

Definind noțiunea de stabilitate, prof. P. Negulescu arată că, prin stabilitate înțelegem situația juridică a unui funcționar care nu poate fi transferat, pedepsit, înlocuit sau destituit decât în cazurile și cu respectarea formelor stabilite de legi40, iar prof. A. Teodorescu susținea în schimb, că stabilitatea este situația funcționarului care nu poate fi transferat, pedepsit și înlocuit decât în condițiile prevăzute de lege și că deși funcționarul este legat de gradul funcției sale, el poate fi însă mutat, independent de orice idee de pedeapsă, în condițiile legii 41.

Stabilitatea garantează funcționarului public dreptul de a nu fi transferat, sancționat sau înlocuit, decât în condițiile legii, iar transferul în interesul serviciului, chiar și în altă localitate, se poate face și fără acordul său, dar cu respectarea prevederilor legale.

________________________

40 P.Negulescu – Op. Cit., pag. 595

41 A. Teodorescu – Op. Cit.. București, vol. I, pag.319

Secțiunea 7

Promovarea (avansarea) funcționarilor publici

Deși s-ar părea că promovarea și avansarea desemnează aceeași situație juridică totuși avansarea reprezintă trecerea unei persoane pe o funcție superioară celei pe care o deține în ierarhia administrativă, în timp ce promovarea înseamnă trecerea care nu respectă ordinea nivelelor ierarhice în ocuparea unei funcții superioare sau de conducere.

Promovarea și avansarea constituie un puternic factor de motivație a acțiunilor întreprinse de funcționari, stimulându-l în realizarea atribuțiilor de serviciu.

De cele mai multe ori avansarea intervine atunci când apare un post vacant, de execuție sau de decizie, în cadrul aceleași autorități sau în cadrul unui organ superior, însoțită de regulă și de majorarea salariului, acordarea indemnizației de conducere etc. . Modalitatea de promovare sau avansare se pot clasifica după mai multe criterii:

După proveniența funcționarilor promovați. Aceasta se poate realiza din cadrul propriului personal al autorității respective sau a sistemului respectiv de organe ori din afara acestuia sau un sistem intermediar;

Promovarea propriilor cadre are avantajul asigurării avansării personalului cunoscător al activităților de prin perspectiva ce o oferă celui în cauză.

Dezavantajul sistemului constă în limitarea cercului de persoane din cadrul căruia se face promovarea, datorită sferei închise de promovare, pericolul rutinei în exercitarea funcției.

În cazul autorității ierarhic superioare (centrele sau naționale și județene) se mai poate pune problema originii geografice a funcționarilor avansați, adică reprezentativitatea teritorială și proporțiile ei în cadrul respectivelor autorității42 .

Sistemul promovării din afara organului are avantaje constând din eliminarea deficiențelor primului sistem, dar și dezavantaje proprii legate de necunoașterea specificului activității în funcția respectivă, o acomodare mai dificilă inclusiv o posibilă atmosferă nefavorabilă chiar ostilă a colectivului de muncă față de o persoană străină.

______________________

42Al. Negoiță-Op.Cit., pag.87-88.

În anumite sectoare de activitate executiva promovare nu se poate face decât, de regulă, din cadrul personalului din propriul sistem (apărare, interne, finanțe-bănci, C.F.R.), desigur nu se pune în discuție situația persoanelor alese în funcții de conducere în administrația publică, care au un statut prioritar politico-administrativ decât exclusiv juridic.

După modul de efectuare a promovării. Se cunoaște sistemul avansării libere și cel prin concurs.

Sistemul avansării libere se poate realiza într-o primă modalitate, după libera apreciere a factorului de conducere cu privire la persoana, funcția și momentul în care se realizează promovarea.

Procedeul este criticat datorită marii doze de subiectivism pe care îl implică.

Cea de a doua modalitate este sistemul promovării de drept (de fapt avansarea propriu-zisă) în care trecerea pe o funcție imediat superioară are loc imediat, după îndeplinirea unor cerințe legale, cum ar fi, de exemplu, vechimea în funcția deținută, vârsta avută, eventual cumulate cu calificative sau aprecierile acumulate de-a lungul timpului sau acordate de unele inspecții (procedeu utilizat în armată,poliție).

Sistemul promovării prin examen sau concurs reprezintă modalitatea de trecere într-o funcție superioară în urma verificării cunoștințelor de specialitate necesare exercitării acelei funcții.

De regulă, acest sistem promite participarea la concurs și a altora care îndeplinesc condițiile legale,în principiu, din cadrul lor și din afara organului, lărgind sfera de selecție a candidaților, iar desfășurarea examenului, susținut în baza unei tehnici, după o anumită procedură și în fața unei comisii, îi conferă un plus de obiectivitate.

La ora actuală acest sistem este generalizat reprezentând modalitatea de ocupare a majorității posturilor din administrație.

Aceasta se desprinde din interpretarea prevederilor art.1 al Legii nr.30/1990 privind angajarea salariaților în funcție de competență, care prevede ca încadrare în instituțiile de stat și în organele administrației de stat se face numai prin concurs.

Art.3 al aceleiași legi prevede, că posturile devenite vacante ca urmare a testării (personalului propriu aflat în funcții la data intrării în vigoare a legii) vor fi ocupate prin concurs (în cazul promovării atestării pe post a salariaților).

Din textele legate s-ar părea că ele nu fac nici o referire expresă cu privire la promovarea și avansarea, ci numai la angajare și atestare, deci la prima încadrare sau la menținerea în funcția administrativă.

Considerăm totuși că în baza actualei reglementări, a denumirii actului normativ, cât și a unei anumite tradiții legislative43 nu există, de regulă o altă posibilitate de promovare, exceptând cazurile expres și limitativ prevăzute prin reglementării speciale(exemplu: armata, funcțiile eligibile)decât prin concurs.

În primul rând, Legea nr. 30/1990 referindu-se la angajarea și realizarea ei prin concurs acoperă nu numai prima investire în funcție a unei persoane, dar ți situația în care aceasta este încadrată într-o funcție la o autoritate din care nu face parte, indiferent de natura executivă sau de conducere a postului încredințat.

În al doilea rând, legea nefăcând distincție între angajarea primară și alte angajări secundare ulterioare, prin aceeași noțiune acoperă toate situațiile(de genul promovării, transferării, etc.) ce prin modificările esențiale aduse raportului de funcțiune și celui de muncă echivalează cu o nouă investire și un nou contract de muncă.

În al treilea rând , aceeași lege arătând că posturile devenite vacante ca urmare a testării personalului propriu aflat în funcție vor fi ocupate prin concurs nu face, sub nici un aspect, distincție între postul de conducere și cel de execuție devenit vacant prin neatestarea titularului, neputându-se promova direct prin numire și fără concurs o altă persoană în locul celei nereușite la examen.

În la patrulea rând, eliminându-se inconsecvența terminologică a vechii reglementări (conform căreia încadrarea și promovarea se face pe bază de examen sau concurs)44, noua reglementare45 generalizează concursul în condițiile abrogării dispozițiilor anterioare ce condiționau ocuparea unor funcții de conducere, de execuție sau orice altfel de funcții indiferent de domeniul de activitate, de vechimea în muncă sau de specialitate, creând astfel din start, condiții egale de prezentare la concurs a oricărui candidat ce îndeplinește alte criterii cerute ca un, ca de exemplu, specialitatea necesară în funcția dată.

În acest nou context legislativ remarcăm faptul că, în afara absolvenților la a căror primă angajare poate opera o perioadă de probă stabilită de conducere (nu mai mică de 6 luni și nu mai mare de 1 an) dispozițiile legale referitoare la stagiu fiind abrogate, nu se mai cere o condiție de vechime în muncă sau specialitate în vederea promovării.

Avansarea sau promovarea funcționarilor reprezintă principalul factor de stimulare și cointeresare a funcționarilor sub dublu aspect moral și material.

Desigur există și alte forme de stimulare și cointeresare a acestora de natură morală (decernarea de titluri, diplome, distincții) și materială (premii, gratificații, acordarea de trepte sau gradații de salarizare, etc.).

_______________________

43Legea nr.12/1971-privind încadrarea și promovarea în muncă a personalului din unitățile de

stat.

44Idem art.7

45Legea nr.215/2001-a administrației publice locale.

Secțiunea 8

Funcționarul de fapt

În materie de funcție publică se aplică principiul că atribuțiile acesteia nu pot fi exercitate decât de titularul acelei funcții, investirea funcționarului cu exercițiul funcției respective având un caracter intuitu personae.

În afară de funcționarul care a dobândit un post în administrație prin concurs sau numire, potrivit legii există și pot exista în realitate și funcționari de fapt.

Spre deosebire de funcționarul de drept, care a fost investit legal cu exercitarea funcției publice, funcționarul de fapt nu a avut sau nu mai are investirea legală, dar reprezintă o realitate juridică.

Funcționarii de fapt provin din două categorii de cauze și anume:

– cauze concomitente;

– cauze posterioare.46

Cauzele concomitente stabilirii raportului de serviciu al funcționarului public privesc numirile și delegările legale.

Prin urmare, legea admite ca actele întocmite de funcționarul de fapt sunt legale atâta timp cât au fost efectuate într-un mediu al administrației publice, iar persoanele participante erau de bună credință.

Desigur însă, că dacă cel care întocmește un act administrativ o face prin uzurparea fără drept a funcției este pasibil e sancțiune conform art.240 din Codul Penal.

S-a văzut că o modalitate de modificare a raportului juridic de funcțiune este delegarea.

Se poate întâmpla ca delegarea să fie nelegală în sensul că delegatul este lipsit de aptitudinea de a exercita atributele funcției, exercitarea funcției pe baza delegării poate duce la caracterizarea persoanei ca funcționar de fapt, iar actele efectuate de el urmează a fi respectate, deoarece terții n-au avut posibilitatea și nici obligația de a aprecia dacă delegarea este sau nu legală.

_______________________________________________

46Gh. Năstase – ,,Teoria funcțiunii de fapt “, București, 1942, pag. 39

Asemănător instituției delegării se pune și problema suplinirii în funcție.

În practica administrativă mai pot exista și situații când un funcționar, deși investit în mod legal cu exercițiul funcției sale, împrejurări ulterioare determină ca titlul de investitură să-și piardă valoarea lui juridică și în consecință să determine încetarea raportului de funcție.

Dacă un asemenea funcționar continuă exercitarea funcției respective, el o face în calitate de funcționar de fapt.

Sunt considerați funcționari de fapt, funcționarii pe termen, respectiv persoanele numite pe un timp determinat sau pentru efectuarea unei anumite lucrări, precum și funcționarul demisionat care continuă exercitarea funcției.

S-a mai pus problema funcționarului revocat, în sensul că, dacă acesta este funcționar de fapt sau de drept.

Apreciem, că un funcționar revocat, indiferent dacă revocarea este legală sau ilegală, nu mai poate exercita în mod legal atribuțiile funcției din care a fost înlăturat, astfel încât el este un funcționar de fapt.

În ceea ce privește menținerea în funcție, legea stabilește condițiile pe care trebuie să le respecte unitatea administrativă.

Dacă nu au fost respectate condițiile legale și se constată ulterior inaptitudinea legală a funcționarului, administrația trebuie să procedeze la anularea raportului juridic de funcție.

Dacă din momentul investirii sale și până la anularea raportului de funcție, persoana respectivă a executat activități din domeniul administrației, el este un funcționar de fapt, deoarece interesul general privind respectarea drepturilor persoanelor cere ca asemenea acte să fie considerate valabile.

În literatura de specialitate se dă drept exemplu din jurisprudența franceză, cazul unui primar care se găsea într-un caz de nedemnitate, deoarece anterior a suferit o condamnare pentru o infracțiune, astfel încât legal el nu putea fi ales primar, fiind un funcționar de fapt.

Dar acest primar celebrase căsătorii care, dacă ar fi fost anulate puteau produce situații juridice iremediabile, în cazul în care unul din soți ar fi murit și s-ar fi născut copii.47

_____________________________________

47Mihai T. Oroveanu – ,, Tratat de drept administrative”, 1980, București, pag.249

Secțiunea 8.1

Situația actelor făcute de funcționarii de fapt

Funcționarul este persoana abilitată potrivit normelor legale de a îndeplini anumite atribuții.

Actele administrative trebuie să fie emise de organe competente.

Trebuie observat ce se întâmplă în cazul în care un anumit act a fost făcut de un funcționar care nu a fost legal investit în această privință.

Funcționarul respectiv, neavând investitura legală, apare ca un funcționar e fapt, spre deosebire de cel legal investit care este de drept să exercite competența.48

În principiu, actele făcute de funcționarii de fapt sunt lovite de nulitate. Sunt însă cazuri în care cetățenii, la care se referă actele administrative, nu pot observa iregularitatea investirii funcționarilor care au emis actele.

Acești funcționari apar cetățenilor ca fiind cei care au dreptul de a exercita respectiva competență.

Așa de exemplu, oficierea căsătoriei de către un funcționar care nu are abilitatea legală de a face acte civile, și care este considerat de cetățeni ca o persoană legal investită în acest scop.

În acest caz trebuie ca actul să fie recunoscut ca valabil întocmit.

Cetățenilor nu li se poate imputa iregularitatea investiturii funcționarilor.

Se mai pot ivi situații excepționale, cum ar fi starea de război, calamități naturale, s.a.m.d., în care anumite competențe să fie exercitate de persoane care să nu fi fost investite legal.

În aceste cazuri trebuie ca actele făcute de persoanele care nu au avut investitura legală să fie considerate legale.

_____________________

48Emilian Ticames – ,,Drept administrativ și elemente de știința administrației”, Editura Era, București, 200

Secțiunea 8.2

Refuzul nejustificat al serviciului public

Refuzul nejustificat este acea atitudine pe care o adoptă un serviciu public administrativ de a nu rezolva, în termenul prevăzut de lege, o cerere formulată de un particular (persoană fizică sau juridică), referitoare la un drept recunoscut de lege sau o cerere privitoare la emiterea unui act administrativ de autoritate ori la eliberarea unui certificat, a unei adeverințe sau a oricărui alt înscris.

Problema tăcerii serviciului public administrativ, adică refuzul acestora de a rezolva, în termenul prevăzut de lege ,,o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege” a fost reglementată, pentru prima dată, în art.40 alin.9 litera,,j” din Legea pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 1 Iulie 1905, care prevede că tot ea va judeca recursurile în contra deciziunilor și ordonanțelor prefecților, primarilor și altor autorități publice prin care s-ar viola un drept patrimonial, precum și ,,în contra refuzului acestor autorități de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept”.

În art. 107 alin. 3 din Constituția din 1923, refuzul autorității administrative de a rezolva o cerere privitoare la un drept este calificat ca fiind ,,rea-voință”.

Fără a prelua textul, prin faptul că art.4 din Legea pentru contenciosul administrativ din 1925 face trimitere la art.107 din Constituția din 1923 rezultă că, în concepția constituantului din 1923 și a legiuitorului din 1925 acest refuz trebuie să se datoreze relei-credințe, sau cum susține prof. A. Teodorescu ,,reaua-voință a autorităților administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept”49.

În conformitate cu prevederile art.1 alin.1 art.11 ale Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 pe lângă ,,refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței de contencios administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris” (art.11 alin.1).

Din prevederile alin.2 art.1 se desprind două concluzii.

Prima echivalează refuzul nejustificat cu faptul (administrativ) de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 zile, iar a doua concluzie stabilește cât poate dura acest fapt (de inactivitate) și anume 30 de zile.

_____________________

49A. Teodorescu – Op. Cit., pag.411

Determinarea are importanță și pentru că o acțiune în contencios administrativ introdusă înainte de împlinirea acestui termen, care curge de la data depunerii cererii prin care solicită eliberarea actului administrativ, certificatului, adeverinței, ș.a.m.d., va fi respinsă ca fiind prematur introdusă, iar perioada de 30 de zile este suficientă pentru eliberarea actului administrativ de autoritate, a certificatului ori a adeverinței solicitate.

În conformitate cu artr.8 din Legea contenciosului administrativ din 1990 potrivit căruia ,,reclamantul va depune odată cu acțiunea, actul administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorității administrative prin care i se comunică refuzul cererii sale privind un drept recunoscut de lege.

În situația în care reclamantul nu a primit nici un răspuns în legătură cu cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată pentru conformitate cu originalul, pentru a ne ajuta să ne formăm opinia în ceea ce privește natura refuzului autorității administrative.

Astfel se poate concluziona în ceea ce privește cazul în care petentului i s-a comunicat refuzul rezolvării cererii sale privind un drept recunoscut de lege, această comunicare este un act administrativ de autoritate prin care, autoritatea administrativă căreia i s-a adresat cererea, a decis că nu este cazul ca cererea să fie rezolvată favorabil și va constitui temeiul acțiunii în contencios administrativ, întemeiată pe prima parte a textului art.1 alin.1 din Legea contenciosului administrativ.

Pentru situația în care, însă, petentul nu a primit răspuns, adică autoritatea administrativă nu a acționat pentru rezolvarea cererii, se poate considera că această inacțiune este un fapt administrativ care-l îndreptățește să acționeze la instanța de contencios administrativ, dovedind acest fapt așa cum prevede legea cu ,,copia cererii” prin care solicită emiterea unui act, certificată pentru conformitate cu originalul.

CAPITOLUL III

PRACTICA JURIDICA

I. Reclamantul, persoana fizica a cerut instanței de contencios administrativ, anularea mai multor acte administrative emise de o primărie deoarece sunt false si prin prezentarea lor in fata instanțelor judecătorești acestea au pronunțat, in baza lor, soluții ce-i sunt nefavorabile. Instanța de contencios administrativ, sesizata, a respins ca neîntemeiata acțiunea, reținând ca cererea reclamantului nu se încadrează in dispozițiile art.1 din legea nr.29/1990.Iimpotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat recurs, criticând-o pentru neegalitate si netemeinicie. Soluționând cererea de recurs, Curtea Suprema de Justiție a statuat,pe calea contenciosului administrativ nu se poate cere anularea unor acte pretinse a fi false. In asemenea cazuri, reclamantul are deschisa calea reglementata de Legea nr. 29/1990. Ca atare , recursul a fost respins.

C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 367/1993

II Reclamantul , persoana fizica ,a cerut instanței de contencios administrativ ,anularea concursului pentru ocuparea unei funcții în cadrul unei filiale , a unei regii autonome , să se recunoască faptul că a obținut nota cea mai mare și să-i fie reparată o pagubă în suma de 500.000 lei .Soluționând în speță, nu s-a făcut dovadă că reclamantul a fost vătămat într-un drept al său nefiind salariatul unității,iar la examen, a obținut o notă mai mică decât aceea necesară promovării concursului, potrivit hotărârii anterioare a conducerii unității. Împotriva acestei sentințe ,reclamantul a declarat recurs criticând-o pentru neegalitatea și netemeinicie întrucât i- au fost vătămate drepturile sale prin stabilirea altor criterii de selectare, după desfășurarea concursului. Instanța supremă judecând recursul a reținut că, potrivit art.1.din Legea nr. 29/1990, orice persoană fizică sau juridică dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege se poate adresa instanței judecătorești competente pentru anularea actului , recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce a fost cauzată. În raport cu aceste dispoziții legale, instanța de fond a constatat corect, că reclamantul nu a fost vătămat cu privire la drepturile sale recunoscute de lege, deoarece nu avea calitatea de salariat al unității pârâte. Mai mult, acesta – reclamantul – nu a obținut minim nota 8 cât a stabilit conducerea unității, anterior examenului potrivit art.1, alin.2, din Legea nr.30/1990, privind angajarea salariaților în funcție de competență, care permite regiilor autonome, societăților comerciale și a oricăror persoane juridice, angajarea salariaților pe baza condițiilor pe care aceste le stabilesc, dacă pentru ocuparea anumitor funcții, prin lege nu se prevede astfel. Faptul că reclamantul nu avea cunoștință înainte de susținerea concursului despre această hotărâre a conducerii unității care a organizat concursul , referitor la nota minimă necesară, nu afectează nici un fel , legalitatea acestei decizii și nu se poate considera că l-ar fi lezat în vreun fel pe concurent, care trebuia să corespundă condițiilor de verificare al angajatorului. Ca urmare, recursul a fost respins.

C.S.J.,Secția de contencios administrativ, Decizia nr.406/1993

III. Reclamantul, societate comercială, a cerut instanței de contencios administrativ a unei curți de apel, anularea actului de control încheiat de Direcția generală a Finanțelor Publice și controlului financiar de stat județean, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a plăti, cu titlu de taxe vamale, o sumă de bani pentru anumite mărfuri. Curtea de Apel sesizată și-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții Supreme de Justiție, invocând prevederile art.4 din Legea nr.29/1990. Asupra hotărârii de declinare a competenței instanța a reținut că este adevărat că dispozițiile art.4 din Legea nr.29/1990 prevăd ca actele administrative jurisdicționale , în termen de 15 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție. Deoarece , în speță actele atacate sunt acte administrative și nu acte administrativ jurisdicționale emise cu participarea părților în condiții de contradictorialitate și cu o motivare care să atragă autoritatea lucrului judecat se constată că în soluționarea acțiunii reclamantei, competența materială revine curții de apel căreia i s-a înaintat dosarul.

C.S.J.,Secția de contencios administrativ, Decizia nr.86/1994

IV. Reclamantul , persoana fizica ,a cerut instanței de contencios administrativ, obligarea unei primării la eliberarea carnetului de muncă după desființarea postului în care a fost încadrat. Tribunalul județean ,secția de contencios administrativ, și-a declinat competența în favoarea judecătoriei în a cărei rază de activitate î-și are sediul pârâtul. Reclamantul însă , formulează recurs împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și temeinicie, întru-cât refuzul autorității administrative – primăriei – de a-i restitui carnetul de muncă echivalează cu un act administrativ ilegal, situație în care soluționarea litigiului este de competența instanței de contencios administrativ. Judecând recursul, instanța supremă a statuat că în conformitate cu prevederile art. 2 lit. c din Legea nr. 29/1990, nu pot fi atacate în fața instanțelor de contencios administrativ actele administrative pentru desființarea cărora se prevede prin lege specială, o altă procedură judiciară. Este vorba despre art.8, art.2 din Decretul nr.93/1976 privind carnetul de muncă potrivit căruia , în cazul neeliberării carnetului de muncă la încetarea activității, titularul carnetului de muncă se poate adresa cu o plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială î-și are sediul unitatea care a luat măsura respectivă, în termen de 30 de zile de la data comunicării. Ca atare recursul a fost respins.

C.S.J.,Secția de contencios administrativ, Decizia nr.86/1994

V. Prefectul județului a cerut instanței de contencios administrativ , anularea hotărârii uni consiliu local prin care s-au stabilit taxe locale pentru oficierea căsătoriilor ( diferențiate, după cum căsătoriile se efectuau în zile lucrătoare sau în zile nelucrătoare ), precum și pentru fotografierea sau înregistrarea pe casete video a căsătoriei. Soluționând cauza instanța a reținut ca stabilirea de taxe pentru oficierea căsătoriilor contravine principiului gratuității actelor de stare civilă consacrat prin Decretul nr.278/1960, cu privire la actele de stare civilă , iar în legătură cu taxa pentru fotografierea sau înregistrarea pe casete video , acestea să se perceapă numai în cazurile în care cei care le efectuează folosesc sursele de energie electrică aparținând biroului de stare civilă. Față de acestea acțiunea a fosta admisă în parte , în sensul că s- a anulat art. care prevedea taxe pentru fotografierea sau înregistrarea pe casetă video a căsătoriei.

Tribunalul Jud. Hunedoara, Sentința nr. 58/1993

VI. Reclamantul., persoana fiică, a cerut instanței de contencios administrativ, anularea a două acte administrative eliberate de o primărie pentru ca , prin ele îi sunt vătămate interesele într-o cauză civilă. Soluționând cauza, instanța a reținut că acte atacate de reclamant nu constituie acte administrative susceptibile de a fi supuse controlului legalității lor pe calea contenciosului administrativ deoarece, din examinarea conținutului acestora rezultă că ele nu sunt luate ca decizii in exercitarea puterii executive, ci sunt niște note de relații comunicate unor organe la cererea acestora. Astfel, primul confirmă faptul că, așa cum rezultă din evidențele de plată a impozitelor, o anumită persoană a plătit impozitul către stat, iar cel de-al doilea relevă faptul că reclamantul nu a achitat impozit pentru imobilul respectiv, precum și că acest imobil figurează în evidențele fiscale la o anumită poziție de rol. Față de conținutul acestor acte, s-a tras concluzia că acestea nu fac parte din categoria de acte administrative atacabile la instanțele de contencios administrativ.

Tribunalul Jud. Tulcea, Sentința nr. 39/1992

VII. Reclamanta, persoana fizică, a cerut instanței de contencios administrativ, anularea adresei eliberate de primărie, ca fiind nelegală. Soluționând cauza, instanța a reținut că prin adresa a cărei anulare se cere, primăria i-a comunicat reclamantului că prin hotărâre judecătorească s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unui teren intravilan, moștenitorilor legali ai fostului proprietar și ca urmare aceștia vor fi puși în posesie, reclamantul având obligația să elibereze terenul. În aceste condiții, adresa atacată reprezintă o simplă înștiințare a reclamantului, care nu echivalează cu un act administrativ nelegal ce poate fi controlat în temeiul art.1 din Legea nr. 29/1990.

Tribunalul Jud. Galați, Sentința nr. 71/1993

VIII. . Reclamantul., persoana fiică, a cerut instanței de contencios administrativ, anularea unei adrese emise de primărie prin care i-sa comunicat că a luat legătura cu o regie autonomă în vederea rezolvării cererii sale.

Soluționând cauza, instanța a reținut că adresa în care nu are caracteristicile unui act administrativ întrucât , chiar dacă emană de la un organ al administrației publice, scopul emiterii ei nu a fost de a produce , prin ea însăși, efecte juridice, ci doar de a-i comunica petentului demersurile făcute în rezolvarea cererii sale. În concluzie, acțiunea a fost respinsă.

gal cu ex Tribunalul Jud. Călărași, Sentința nr. 2/1991

IX. Reclamantul., persoana fiică, a cerut instanței de contencios administrativ, obligarea primăriei unei comune să rectifice înscrierea în registrul agricol în sensul de a trece pe numele său un teren care, fără nici un titlul, a fost înscris pe numele altei persoane fizice. Soluționând cauza, instanța a reținut pe de o parte, că reclamantul a făcut dovada titlului de proprietate asupra terenului, iar pe de altă parte, că terța persoană pe numele căreia era înscris terenul în registrul agricol, a recunoscut că nu are nici un act cu care să dovedească că ea este proprietara terenului, dar , dar că din 1965, a plătit impozitul asupra lui. Ținând seama de faptul că înscrierea în registrul agricol pe numele terței persoane nu s-a făcut în baza unui act translativ al dreptului de proprietate și constatând că acțiunea reclamantului privind obligarea primăriei pârâte la rectificarea înscrierii în registrul agricol este întemeiată, aceasta a fost admisă astfel cum a fost formulată.

Tribunalul Jud. Călărași, Sentința nr. 2/1991

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Au trecut mai bine de 14 ani de când România a decis prin Revoluție să-și schimbe destinul, astfel că parcurgem în prezent o perioadă de transformări, o tranziție în care mediul economic și social se află într-o schimbare profundă cu implicații din cele mai diverse, scontate ori neașteptate.

Recunoscută sau nu , cu statut ori fără, România aparține spațiului European care trăiește schimbări și transmite puternice influențe cu impact economic, social și politic de care nu ne putem „apăra sau izola”nici chiar în pofida tendințelor descentralizării administrative, delegării unor competențe de la nivel central și crearea cadrului pentru manifestarea unei autonomii locale reale.

Sfârșitul de secol și de mileniu a fost și este marcat de frământări și transformări radicale care au reclamat eforturi însemnate pentru menținerea păcii sociale și stabilității politice în perspectiva organizării continentului nostru într-un cadru constituțional comun al Statelor Unite ale Europei, într-un viitor cât mai apropiat.

Efortul intern, demersul public de a reașeza societatea într-un nou cadru legislativ și instituțional nu a condus încă până în prezent la rezultatele proiectate de guvernanți și mult așteptate de guvernanți.

Ca o consecință directă celei de mai sus, administrația publică se zbate intr-un hățiș de norme se sufocă între niveluri, se stânjenește neclaritate și inocență, astfel că după 14 ani în practică, asistăm foarte des la imixtiuni , suprapuneri și paralelisme între instituții și domenii de competență, la tendințe de abandon a unor atribuții și excese în exercițiul altora, etc.

În contextul sus menționat nu mai este de mirare că după mai mult de un deceniu, încă o bună parte a populației asociază de instituția prefectului cu fostul prim-secretar, îl invocă pe primar ca „atotfăcător”, cere „punere la punct”, chiar destituirea primarului ori a consilierilor ca și cum aceștia nu ar fi rezultatul exercițiului electoral.

Mai grav și de neînțeles este modul în care inclusiv unii consilieri locali nu pricep corect locul și rolul lor în structura de care țin; se apelează la justificări că „nu se poate”, în loc de soluții pentru rezolvare, fapt ce atrage acuzații de birocrație și corupție peste o imagine aflată și așa în suferință.

Funcționarii publici sunt angajații organizatorilor și structurilor administrației publice centrale și locale care au abilitatea legală de a îndeplini atribuțiile stabilite prin acte normative respectiv competența , să elaboreze acte juridice, să efectueze operațiuni administrative, în vederea și pentru aplicarea legii.

Apare așadar necesitatea de a asigura în administrația publică funcționari profesioniști cu unele calități (onestitate, moralitate, responsabilitate, corectitudine) având ăn vedere că aceștia sunt în contact direct cu publicul și că de modul în care î- și îndeplinesc atribuțiile depinde, în mare măsură imaginea instituției unde aceștia sunt angajați.

Din această cauză este necesar să se reglementeze raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, de natură să diferențieze statutul lor juridic de cel al celorlalte categorii de salariați.

În acest cadru, pentru fiecare instituție în parte, trebuie să se prevadă condițiile pe care să le îndeplinească o persoană pentru a fi numită într-o funcție publică drepturile și obligațiile referitoare la stabilirea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea raporturilor de serviciu.

Administrația publică a devenit un serviciu performant, ir cetățenii „clienții” acestuia cu tot ce reprezintă o societate democratică care funcționează ăn sistem deschis.

La aceasta trebuie adăugat cultivarea unei morale profesionale a funcționarului public, care îi permite demnitate, fidelitate, sinceritate în exercitarea atribuțiilor, integritate și continuitate în carieră.

Angajarea funcționarilor publici se face mai mult pe încredere și se așteaptă cu răbdare apariția spontană și dezvoltarea motivației acestora; schimbarea de mentalitate privește în acest caz, lărgirea sferei de interese individuale și integrarea mentală în sfera intereselor generale ale instituțiilor publice.

Apariția spontană a motivației și dezvoltarea ei sunt frânate astăzi de un concept nefericit privind ierarhizarea , se poate adresa instanței, sunt separate ca să nu se amestece în același post.

Acest mod de lucru greșit care predomină în instituțiile publice din cauza lipsei unor elemente de decizie în atribuții face ca executantul să-și piardă interesul, deprinderea și capacitatea de a se implica în deciziile luate la niveluri ierarhice superioare , el rămânând un birocrat autentic fără punct de vedere.

Stimularea posturii duble de decident și executant cred că va declanșa mai repede apariția spontană a motivației, iar conducătorii vor ajunge mai ușor la decizii strategice viabile, datorită apariției și manifestării unei opinii publice avizate, de natură să micșoreze riscul unor soluții neadecvate situației și să prefigureze o gamă mai restrânsă de soluții optime.

Funcționarii publici vor acționa astfel cu mai mult discernământ, se va instala în instituție un climat de mai bună încredere, util unei activități conduse cu competență profesională.

Așadar, funcționarul public va dobândi o pregătire profesională complexă atât de necesară pentru a putea face fașă multiplelor probleme cu care se confruntă în contactul direct cu publicul.

La acestea se mai adaugă posibilitatea reducerii numărului de niveluri ierarhice și respectiv de funcții de conducere .

Păstrarea unui număr mare de șefi mărește nejustificat circuitul informațional și consolidează birocrația excesivă în cel decizional.

Numai în acest mod se poate ajunge la structuri organizatorice suple și flexibile pentru administrația publică centrală și locală, element de bază în buna funcționare a acesteia în interesul cetățeanului.

Prevederile Legii nr.188/1999 privind statutul funcționarului public sunt benefice pentru definirea locului și rolului funcționarului public, pentru stabilirea drepturilor, obligațiilor și protecției acestuia.

BIBLIOGRAFIE

Constituția Romîniei-2003

Legea nr.188/1999-privind statutul funcționarului public, modificată și republicată în Monitorul Oficial Nr.251/22.03.2004

Legea nr.29/1990-a contenciosului administrativ;

Legea nr.215/2001-a administrației publice locale;

Legea nr.12/1971-privind încadrarea și promovarea în muncă a personalului din unitățile de stat;

Legea nr.30/1990-privind angajarea salariaților în funcție de competență;

Legea nr.37/1990-anexa privind statutul de funcții pentru personalul din aparatul Guvernului;

Decretul nr.92/1976-privind carnetul de muncă;

Decretul nr. 278/1960-cu privire la actele de stare civilă;

Ordonanța de Urgență nr. 284/2000;

Codul Civil;

Codul Muncii;

T. Pavelescu, G. Moinescu – Drept administrativ Român- Ed. Tritonic, Ed. 2004;

Conf. Univ. dr. Stelian Ioan, Lector Univ. drd. Tiberiu Pavelescu -„Drept Administrativ Roman” Ed.V.I.S. Print , București,2002;

M.Preda-„Drept Administrativ”, Ed. Lumina LEX, București,2000;

A. Iorgovan-„Drept Administrativ și știința administrației”, Ed. Actami, București,1994;

E.S. Ticames-„Drept Administrativ și elemente de știință administrativă”, Ed. ERA, București, 2000 ;

P. Negulescu-„Tratat de drept administrativ”, Ed. Univers, București,1995;

I.P. Slaniceanu-„Teoria Funcției Publice”, Ed. ERA, Brăila , 1989;

I. Iovanas-„Drept administrativ”, Ed. Didactică și Pedagogică, București,1996;

I. santai-„Drept Administrativ și știința administrației”, Ed. Sabena, București, 1996;

M.Oroveanu-„Elemente ale științei administrative de stat”, Ed. Cerna, București, 1992;

Al. Negoiță-„Știința administrației”, Ed. ALL, București, 1995;

Al. Negoiță-„Autonomia locală – forță importantă pentru dezvoltarea democrației și pentru asigurarea unei administrații locale eficiente”, în volumul „Democrația locală în România contemporană”, Ed. Realitatea, București,1995;

D.Top. – „ Elemente de dreptul muncii”, Ed. Daniel, București, 2000;

I.T. Ștefănescu-„Dreptul muncii”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996;

S.Ghimpu-„ Dreptul muncii ”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996;

„ Repertoriu în practica judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1990-1996”, Ed. Științifică și Pedagogică, București.