. Aspecte Teoretice Si Practice cu Privire La Cauzele Si Efectele Suspendarii In Termenul de Pre
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE
LA NOȚIUNEA PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
1.1. DEFINIȚIE ȘI REGLEMENTARE
Prescripția extinctivă este cunoscută în toate ramurile de drept, de aceea, această instituție juridică este susceptibilă de analiză temeinică atât în cadrul fiecăreia dintre aceste ramuri, cât și în plan interdisciplinar. În dreptul civil, normele juridice care consacră prescripția extinctivă se află în izvoare diverse, dreptul comun fiind asigurat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Constituie izvor de drept pentru această materie și dispozițiile cuprinse în Codul civil român Titlul XX din Cartea a III-a, intitulat „Despre prescripție” dar numai în măsura în care nu au fost modificate sau abrogate prin dispozițiile ce constituie dreptul comun. În stadiul actual al reglementării, normele juridice care formează instituția prescripției extinctive se găsesc și în alte acte normative, precum:
Codul familiei (art. 21, art. 52, art. 55, art. 60);
Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare;
Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, modificată;
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale (modificată prin legea nr. 161/2003);
Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurenței neloiale, modificată și republicată etc.
De „lege lata”, prescripția extinctivă este reglementată ca o instituție juridică de ordine publică, destinată deci ocrotirii unui interes general, adică înlăturarea incertitudinii în raporturile juridice civile și asigurarea stabilității lor. Acest caracter al instituției rezultă și din aceea că legea prevede, pe de o parte, inadmisibilitatea clauzelor care s-ar abate de la normele ce reglementează prescripția extinctivă, deci părțile nu pot deroga, prin act juridic, de la normele juridice respective (art. 1 alin. final din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, “orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției extinctive este nulă”), iar, pe de altă parte, obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicție a normelor juridice privind prescripția extinctivă (art. 18 din Decretul nr. 167/1958).
Față de aceste aspecte, „de lege ferenda”, în literatura juridică de specialitate s-a propus să se revină la soluția prevăzută de art. 1841 din Codul civil, în sensul că prescripția să fie aplicată numai când partea interesată invocă aceasta, soluție care ar fi cerută și justificată de principiul disponibilității, aplicabil în dreptul civil.
Prescripția extinctivă nu este definită „in terminis” de legea civilă, însă, plecând de la prevederea ce consacră efectul prescripției extinctive – art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „dreptul la acțiune se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”, reținem următoarea definiție: ca fiind stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul de prescripție.
Trebuie precizat că dreptul la intentarea acțiunii se numește drept la acțiune în sens procesual (care este imprescriptibil), iar posibilitatea de a exercita apărarea pe cale de acțiune a dreptului subiectiv încălcat, cu ajutorul organului competent, se numește drept la acțiune în sens material.
Din cele prezentate rezultă că prescripția extinctivă se prezintă ca o instituție juridică cu caracter complex, care grupează norme din mai multe ramuri de drept, fiind considerată, într-o definiție unanim admisă în prezent, ca fiind stingerea dreptului material la acțiune, prin neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege.
1.2 NATURA JURIDICĂ ȘI DELIMITAREA
PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
§. 1. Natura juridică
Cunoscută în toate ramurile de drept, prescripția extinctivă trebuie analizată sub aspectul naturii sale juridice, în cadrul fiecărei ramuri de drept. Specific dreptului civil este prescripția dreptului la acțiune, în sens material.
În literatura juridică de specialitate s-a susținut că această instituție constituie „un mod de transformare a conținutului raportului juridic civil”. S-a spus că prescripția extinctivă metamorfozează dreptul subiectiv civil și obligația corelativă, „retrogradându-le”, din perfecte (adică asigurate prin acțiune) în imperfecte, adică naturale, asigurate doar prin excepțiune.
Față de aceste considerente, se impune a preciza că pentru a stabili natura juridică a acestei instituții, trebuie să observăm în primul rând ce efecte produce asupra dreptului subiectiv civil, și pe cale de consecință, asupra obligației civile corelative.
Efectul prescripției extinctive rezultă din art. 1 alin. 1 din Decret 167/1958 care spune că „dreptul la acțiune având ca obiect patrimoniul se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. De asemenea, art. 1 alin. 3 din Decret 167/1958 stipulează că „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”.
Se observă, așadar, că legiuitorul se referă la dreptul la acțiune și nu la dreptul subiectiv. În aceste condiții, efectul prescripției extinctive constă în stingerea dreptului la acțiune al titularului dreptului subiectiv civil. Această expresie are două sensuri:
dreptul la acțiune, în sens material, adică posibilitatea pe care o are titularul unui drept subiectiv civil de a obține realizarea lui și executarea obligației corelative de către subiectul pasiv cu ajutorul forței de constrângere a statutului prin organele judiciare;
drept la acțiune, în sens procesual, adică posibilitatea unei persoane de a sesiza instanța de judecată pentru realizarea unui drept.
Ceea ce se stinge prin prescripție este dreptul la acțiune în sens material adică dreptul titularului de a obține admiterea acțiunii și recunoașterea dreptului pretins prin acțiune precum și obligarea pârâtului la executarea obligației corelative, pe cale silită. Trebuie să precizăm că prin prescripție nu se stinge dreptul subiectiv însuși întrucât acest drept subiectiv are o ocrotire juridică. În acest sens, potrivit art. 20 alin. 1 din Decretul 167/1958 „debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit”. Această prestație era datorată către creditor și reprezenta executarea obligației corelativă dreptului subiectiv al creditorului. Așadar, împlinirea prescripției nu stinge însuși dreptul subiectiv dacă debitorul și-a executat obligația ci numai dreptul la acțiune în sens material.
În susținerea faptului că dreptul subiectiv nu se stinge vine și reglementarea din art. 19 din Decret 167/1958 care prevede posibilitatea instanței judecătorești de a dispune, la cerere sau chiar din oficiu, repunerea în termenul de prescripție în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit și ca atare are loc judecarea acțiunii introduse tardiv. Din cele enunțate rezultă că efectul prescripției extinctive este guvernat de două principii:
odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii (art. 1 alin. 2 din Decretul 167/1958);
când un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre prestații (chirii, dobânzi) se stinge printr-o prescripție deosebită.
§. 2. Delimitarea prescripției extinctive de alte instituții juridice
O serie de instituții juridice de drept civil, se aseamănă cu prescripția extinctivă, dar nu se confundă cu aceasta. Asemenea instituții juridice sunt: prescripția achizitivă, decăderea și termenul extinctiv. Fiecare dintre instituțiile respective are fizionomie juridică proprie, iar încercarea de a delimita instituția prescripției extinctive de alte instituții asemănătoare, implică sublinierea asemănărilor dar, mai ales, precizarea aspectelor care le deosebesc.
A. Prescripția extinctivă și prescripția achizitivă (uzucapiunea)
Între prescripția extinctivă și prescripția achizitivă există atât asemănări, cât și deosebiri. Din punct de vedere al aspectelor care le apropie, reținem următoarele asemănări între cele două instituții:
ambele sunt sancțiuni de drept civil ce se aplică titularilor drepturilor subiective civile pentru inactivitatea lor;
ambele instituții juridice operează în funcție de termenele prevăzute de lege.
Principalele deosebiri între prescripția extinctivă și prescripția achizitivă pot fi sistematizate astfel:
prescripția extinctivă este reglementată – de drept comun – prin dispozițiile Decretului nr. 167/1958, pe când, prescripția achizitivă este reglementată de Codul civil;
în privința termenelor: pentru prescripția extinctivă există mai multe termene și mai scurte (3 ani, 2 ani, 1 an, 6 luni) în raport cu cele pentru prescripția achizitivă (30 ani și 10-20 ani);
în privința efectelor: prescripția extinctivă stinge dreptul la acțiune în sens material, în timp ce prin prescripția achizitivă se ajunge la dobândirea unui drept real principal;
cele două feluri de prescripție au unele reguli comune, dar și reguli proprii cu privire la suspendare și întrerupere;
“repunerea în termen” este specifică (proprie) numai prescripției extinctive.
B. Prescripția extinctivă și decăderea
Decăderea este o sancțiune de drept civil, care are drept efect stingerea dreptului subiectiv civil în termenul prevăzut de lege, numit termen de decădere. Între cele două instituții, prescripția extinctivă și decăderea, ca sancțiune de drept civil, există următoarele asemănări: ambele sancțiuni operează în raport de termenele pe care le presupun; ambele sunt sancțiuni de drept civil, deci, instituții juridice aparținând dreptului civil; și, cele două instituții juridice au efect extinctiv.
Deosebirile între prescripția extinctivă și decădere privesc, se referă, în genere la: în planul efectelor, prescripția extinctivă stinge numai dreptul la acțiune în sens material, în timp ce decăderea stinge chiar dreptul subiectiv; termenele prescripției extinctive sunt mai multe și mai mari față de cele de decădere (de exemplu, 3 ani, 3 luni, 45 de zile etc.).; în timp ce prescripția extinctivă are reguli proprii în materie de suspendare, întrerupere și repunere în termen, decăderea nu dispune de asemenea reguli.
C. Prescripția extinctivă și termenul extinctiv
În raport cu termenul între prescripția extinctivă și termenul extinctiv există următoarele asemănări: ambele au efect extinctiv; atât prescripția extinctivă cât și termenul extinctiv țin de dreptul civil. Între cele două concepte există, în principal, următoarele deosebiri: termenele de prescripție sunt termenele legale (izvorăsc din lege), în timp ce termenul extinctiv poate fi legal, convențional, ori judecătoresc; în planul efectelor: prescripția extinctivă stinge dreptul la acțiune în sens material, pe când termenul extinctiv privește stingerea dreptului subiectiv și a obligației corelative; termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul de voință al părților actului juridic, în timp ce termenele de prescripție, fiind legale, nu pot fi modificate; termenul extinctiv ca modalitate a actului juridic civil nu este susceptibil de suspendare, întrerupere ori repunere în termen, măsuri specifice numai prescripției extinctive.
1.3. ROLUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
Justificarea prescripției extinctive rezultă din funcțiile pe care această instituție juridică este menită să le îndeplinească. În esență, funcția prescripției extinctive este aceea de a asigura stabilitatea și securitatea circuitului civil, întrucât, atâta timp cât un drept subiectiv civil nu este exercitat, iar obligația corelativă nu este îndeplinită, asupra existenței și valabilității dreptului și respectiv a obligației există o oarecare incertitudine.
Existența prescripției extinctive determină pe creditor să-și exercite dreptul, știind că dacă n-o face în termenul stabilit de lege va pierde posibilitatea de a apelpoate fi legal, convențional, ori judecătoresc; în planul efectelor: prescripția extinctivă stinge dreptul la acțiune în sens material, pe când termenul extinctiv privește stingerea dreptului subiectiv și a obligației corelative; termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul de voință al părților actului juridic, în timp ce termenele de prescripție, fiind legale, nu pot fi modificate; termenul extinctiv ca modalitate a actului juridic civil nu este susceptibil de suspendare, întrerupere ori repunere în termen, măsuri specifice numai prescripției extinctive.
1.3. ROLUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
Justificarea prescripției extinctive rezultă din funcțiile pe care această instituție juridică este menită să le îndeplinească. În esență, funcția prescripției extinctive este aceea de a asigura stabilitatea și securitatea circuitului civil, întrucât, atâta timp cât un drept subiectiv civil nu este exercitat, iar obligația corelativă nu este îndeplinită, asupra existenței și valabilității dreptului și respectiv a obligației există o oarecare incertitudine.
Existența prescripției extinctive determină pe creditor să-și exercite dreptul, știind că dacă n-o face în termenul stabilit de lege va pierde posibilitatea de a apela la justiție pentru a obține satisfacerea creanței sale. Prescripția îndeplinește totodată și funcția sancționatoare.
Pe de altă parte, soluționarea de către justiție a pretențiilor ridicate de creditor necesită administrarea unor dovezi prin care să se stabilească existența dreptului pretins. Ori, pe măsura trecerii timpului dovezile sunt mai greu de administrat și mai nesigure (înscrisurile se pot pierde sau deteriora, martorii pot dispărea etc.). Existența termenului de prescripție facilitează soluționarea corectă a litigiilor și clarificarea situațiilor juridice îndoielnice, contribuind la creșterea încrederii în situațiile juridice create prin actele și faptele juridice și în soluțiile pronunțate de instanțe. De asemenea, prin stingerea dreptului la acțiune neexercitat la timp, instituția prescripției extinctive contribuie la înlăturarea litigiilor privitoare la pretenții vechi și îndoielnice și la consolidarea situațiilor juridice care au dăinuit multă vreme fără a fi contestate de nimeni.
Rezultă astfel că, datorită ocrotirii și satisfacerii interesului general al societății în sensul de a asigura stabilitatea și certitudinea circuitului civil, reglementările cu privire la prescripția extinctivă au un caracter imperativ și deci se impun, în mod obligatoriu, voinței părților care nu pot deroga de la acestea.
CAPITOLUL 2
DOMENIUL DE APLICARE A PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
2.1. NOȚIUNE ȘI CRITERII DE DETERMINARE
Prin domeniu de aplicare a prescripției extinctive se înțelege câmpul în care acționează prescripția, adică stabilirea sferei drepturilor subiective ale căror drepturi la acțiune cad sub incidența normelor care reglementează această instituție. Prin urmare a stabili domeniul de aplicare al prescripției extinctive înseamnă a raporta diferitele categorii de drepturi subiective civile la instituția prescripției extinctive și a stabili la care dintre ele dreptul la acțiune este supus sau nu prescripției.
Categoriile de drepturi subiective civile la care dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive se determină în funcție de două criterii:
criteriul naturii drepturilor subiective civile potrivit căruia distingem categoria drepturilor patrimoniale la care vom deosebi prescripția extinctivă a drepturilor reale și prescripția extinctivă a drepturilor de creanță, și categoria drepturilor personale nepatrimoniale
criteriul actului normativ care reglementează prescripția extinctivă în funcție de care deosebim, domeniul prescripției extinctive căruia i se aplică Decretul nr. 167/1958; domeniul prescripției extinctive cârmuit de prevederile Codului civil precum și domeniul prescripției extinctive guvernat de alte acte normative.
2.2. APLICAREA PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
LA DREPTURILE PATRIMONIALE
Domeniul de aplicare al prescripției extinctive are în vedere drepturile la acțiune referitoare la drepturile subiective patrimoniale, distingându-se, însă, între prescripția extinctivă a drepturilor de creanță și prescripția extinctivă a drepturilor reale. În principiu, drepturile de creanță, indiferent de izvorul lor, sunt supuse prescripției extinctive. Acestea sunt ocrotite prin acțiuni personale. Acest lucru rezultă din prevederile art. 1 alin. 1 din Decretul 167/1958 coroborate cu prevederile art. 21 din același decret, precum și din prevederile care reglementează începutul prescripției extinctive cuprinse în art. 7, art. 8 și art. 11 din Decretul 167/1957.
De la regula că toate drepturile de creanță sunt supuse prescripției extinctive există și unele excepții. Amintim, astfel, acțiunea pentru restituirea sumelor depuse de populație la Casa de Economii și Consemnațiuni (art. 3 din Legea 66/1996) precum și dobânzile și câștigurile cuvenite sunt garantate de stat. Indiferent cât timp ar trece de la depunerea sumelor, acestea vor fi restituite la cererea titularilor sau a reprezentanților legali ai acestora. Așadar drepturile de creanță asupra acestor sume sunt prescriptibile.
Prescripția extinctivă a drepturilor reale principale. Potrivit prevederilor art. 21 din Decretul 167/1958, dispozițiile acestui decret nu se aplică dreptului la acțiune privitor la dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitație, servitute și superficie. Dispozițiile art. 21 nu duc însă la concluzia că la drepturile arătate mai sus nu s-ar aplica prescripția extinctivă, doar că acestor drepturi nu le sunt incidente prevederile referitoare la prescripția cuprinsă în Decretul 167/1958, ci prevederile Codului civil referitoare la această instituție.
Ca urmare a aplicării prevederilor Codului civil privitor la prescripția extinctivă privind drepturile reale se poate aprecia că regula o constituie imprescriptibilitatea acestor drepturi, prescriptibilitatea constituind doar excepția.
Sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acțiuni reale, cu toate că pentru unele din ele nu există un text de lege care să consacre acest lucru:
acțiunea în revendicare imobiliară a dreptului de proprietate privată deoarece titularul său poate introduce oricând această acțiune.
Cu toate că acțiunea în revendicare a bunurilor imobile este imprescriptibilă ea poate fi paralizată prin invocarea de către pârât a faptului că între timp el a dobândit proprietatea imobilului prin uzucapiune. În acest caz, reclamantul nu va reuși în acțiunea în revendicare nu pentru că ar fi pierdut prin prescripție dreptul la acțiune în sens material (acesta este imprescriptibil), ci datorită faptului că a pierdut însuși dreptul subiectiv de proprietate pe care pârâtul l-a dobândit prin uzucapiune.
acțiunea în revendicare imobiliară și mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică indiferent dacă titularul dreptului este statul sau o unitate administrativ-teritorială.
Această soluție se întemeiază pe prevederile art. 11 din Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia si art. 1844 din Codul civil care arată: „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care prin natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată ci sunt scoase afară din comerț" și pe prevederile art. 136 pct. 4 din Constituția României, republicată în anul 2003, care stabilește că: „bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”.
acțiunea în partaj adică acțiunea de împărțire a bunurilor proprietate comună; este prevăzută de art. 728 din Codul civil care arată că „nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate cere oricând împărțeala succesiunii chiar când ar exista convenții sau prohibiții contrare. Se poate face învoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de 5 ani. După trecerea acestui timp, învoirea se poate reînnoi";
acțiunea negatorie, adică acțiunea prin care proprietarul unui bun cheamă în judecată persoana care pretinde că este titulara altui drept real principal asupra bunului respectiv: dreptul de uz, uzufruct, abitație, servitute, superficie, contestând existența acelui drept;
acțiune confesorie prin care se urmărește numai apărarea dreptului de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate;
acțiunea în grănițuire, acțiunea prin care proprietarul unui teren aflat în conflict cu proprietarul terenului vecin solicită instanței să dea o hotărâre prin care să stabilească prin anumite semne exterioare, departajarea suprafețelor celor două proprietăți.
Sunt prescriptibile extinctiv următoarele acțiuni reale:
acțiunea în revendicare mobiliară bazată pe dreptul de proprietate privată atunci când bunul a ieșit din posesia proprietarului fără voia sa.
Soluția se impune din coroborarea prevederilor art. 21 din Decretul 167/1958 și ale art. 1890 din Codul civil. Astfel art. 1890 din Codul civil prevede că „toate acțiunile, atât cele reale cât și cele personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invoca această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua credință".
acțiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 498 Cod civil (avulsiunea) și art. 561 Cod de procedură civilă (revendicarea bunului adjudecat la licitație publică);
acțiunea confesorie prin care se urmărește apărarea dreptului de uzufruct, (art. 557 Cod civil), de uz și abitație (art. 565 Cod civil) și a dreptului de servitute (art. 639 Cod civil).
2.3. PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ
ÎN CEEA CE PRIVEȘTE DREPTURILE NEPATRIMONIALE
Din interpretarea „per a contrario” a art. 1 alin. 1 din Decretul 167/1958 rezultă că dreptul la acțiune cu privire la drepturile nepatrimoniale nu cad sub incidența prevederilor acestui decret. În principiu, dreptul la acțiune referitor la drepturile personale nepatrimoniale este imprescriptibil.
Acest principiu se întemeiază pe caracterul perpetuu al drepturilor personale nepatrimoniale, care sunt strâns legate, neseparabile de persoana fizică sau de cea juridică. Drepturile la acțiune privitoare la drepturile personale cum ar fi: dreptul la nume, la onoare, la reputație, precum și cele referitoare la starea civilă a persoanelor și la statutul lor juridic nu pot fi lăsate să depindă în privința eficacității lor de faptul că dreptul la acțiune a fost sau nu exercitat într-un anumit interval de timp.
De aceea, având în vedere caracterul permanent, drepturile personale nepatrimoniale sunt în principiu, imprescriptibile. De la acest principiu, legea stabilește, în mod expres, excepțiile, când următoarele acțiuni sunt prescriptibile extinctiv:
acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei care trebuie introdusă în termen de 1 an de la nașterea copilului (art. 60. C. familiei);
acțiunea în tăgada paternității copilului din căsătorie care trebuie introdusă în 6 luni de la data când soțul a luat la cunoștință de nașterea copilului (art. 55 Codul familiei);
acțiunea în anularea căsătoriei pentru vicii de consimțământ care trebuie introdusă în termen de 6 luni de la încetarea violenței sau de la descoperirea erorii sau dolului (art. 21 Cod familiei);
acțiunea în nulitate relativă a unui act juridic civil (art. 9 din Decretul nr. 167/1958), trebuie introdusă în termenul de 3 ani.
Atunci când prin încălcarea unui drept personal nepatrimonial s-au produs titularului acelui drept și unele prejudicii patrimoniale, regimul juridic al acțiunilor este diferit. Astfel, acțiunea pentru restabilirea dreptului încălcat și cea pentru repararea daunelor morale, sunt ambele imprescriptibile însă acțiunea pentru repararea eventualelor prejudicii patrimoniale ce s-ar fi cauzat prin încălcarea dreptului personal nepatrimonial se prescrie potrivit prevederilor din Decretul 167/1958.
2. 4. PROBLEME SPECIALE PRIVIND DOMENIUL
PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE AL UNOR ACȚIUNI
2.4.1. Valorificarea dreptului subiectiv pe calea excepției
Apărarea unui drept încălcat se poate face fie pe calea acțiunii, fie pe cale de excepție. Excepțiile după obiectul lor se împart în excepții de drept procesual (de formă) a căror nerespectare este sancționată cu decăderea și excepții de fond care transpun pe plan procesual aplicarea unor principii de drept material.
În privința excepțiilor de fond, în literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la faptul dacă acestea sunt prescriptibile sau imprescriptibile.
Astfel, într-o primă opinie se consideră că apărările pârâtului pe cale de excepție sunt imprescriptibile, întrucât legea nu se referă decât la prescripția acțiunii nu și a excepției iar invocarea excepției nu depinde de pârât ci de atacul reclamantului (acțiunea). Într-o noua opinie, pe care o consideram ca fiind cea justa, se susține că datorită caracterului imperativ al reglementării prescripției extinctive, excepția este prescriptibilă dacă și acțiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv este prescriptibilă.
2.4.2. Acțiunea privind un drept secundar
După cum am arătat, ceea ce se stinge prin prescripție este dreptul la acțiune în sens material. Datorită acestui lucru nu vor intra în câmpul de aplicare al prescripției extinctive acele drepturi subiective care nu dau naștere direct și imediat unui drept la acțiune. Astfel sunt așa numitele drepturi „secundare", adică acele prerogative care constau în puterea de a da naștere prin act unilateral unui efect juridic care afectează și interesele altor persoane.
În acest sens, pot fi date drept exemple următoarele cazuri: dreptul de alegere în cazul obligațiilor alternative, dreptul la denunțarea unilaterală a unui contract, dreptul de a ratifica o gestiune de afaceri etc. În aceste cazuri, efectele extinctive se vor produce numai indirect, cu privire la dreptul la acțiune care se naște din raportul juridic referitor la care s-a exercitat dreptul secundar. Acțiunile pentru valorificarea drepturilor secundare sunt considerate acțiuni imprescriptibile. Spre exemplu, în cazul obligației alternative nu se prescrie dreptul de a alege o anumită prestație dar dacă această alegere a fost exercitată, dreptul de a cere executarea acestei prestații este prescriptibilă.
2.4.3. Acțiunea în constatare
Acțiunea în constatare este acea acțiune prin care reclamantul solicită doar constatarea existenței sau inexistenței unui drept subiectiv civil (art. 111 C. pr. civ.). Atât literatura juridică cât și practica judiciară consideră ca imprescriptibilă acțiunea în constatare, lucru ce decurge din imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în sens procesual, precum și din faptul că reclamantul nu urmărește obligarea pârâtului la executarea unor prestații ci solicită numai ca instanța să constate existența unui drept subiectiv civil al său împotriva pârâtului sau inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.
2.4.4. Acțiunile mixte
Unii autori consideră acțiuni mixte acele acțiuni care au caracteristici atât de acțiuni reale, cât și personale sau în constatare, iar prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea lor se determină de la caz la caz în funcție de scopul concret urmărit. Alți autori consideră acțiunile mixte acelea prin care se urmărește de către reclamant ocrotirea, în același timp atât a unui drept real, cât și a unui drept de creanță ce alcătuiesc efectul aceleiași cauze. De exemplu, actiunile mixte care izvorăsc din același contract sau între care există o strânsă legătură. Potrivit acestei păreri sunt două categorii de acțiuni mixte și anume o primă categorie prin care se solicită anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau revocarea unui act juridic prin care s-a constituit sau transcris un drept real iar, pe de altă parte, o a doua categorie de acțiuni prin care se solicită executarea unui act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale. Și potrivit acestei concepții prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acțiunii urmează a se stabili în funcție de situația concretă. Spre exemplu, acțiunea în nulitate este prescriptibilă sau nu, după cum nulitatea este relativă sau absolută.
2.4.5. Dualitatea de acțiuni
Prin dualitate de acțiuni se înțelege situația în care titularul unui drept subiectiv civil are posibilitatea de a introduce două acțiuni pentru a și-l valorifica. Astfel, o acțiune este izvorâtă dintr-un contract și care este prescriptibilă conform prevederilor Decret 167/1958 iar altă acțiune este reală, în revendicare care poate fi prescriptibilă sau imprescriptibilă potrivit Codului civil.
Este cazul dreptului deponentului, comodantului sau al proprietarului bunului dat în gaj. Se arată, însă, că în realitate nu se ocrotește același drept subiectiv prin două acțiuni distincte. Este vorba de un drept de creanță ce izvorăște din contract (și dreptul la restituirea bunului) apărat prin acțiune personală care este prescriptibilă și de un drept de proprietate asupra aceluiași bun apărat printr-o acțiune reală care poate fi prescriptibilă sau imprescriptibilă.
2.4.6. Acțiunea în repararea unor daune morale
Literatura juridică și practica judiciară au cunoscut o anumită evoluție în legătură cu problema admisibilității reparațiilor patrimoniale pentru daune morale.
Deși dauna este morală, adică fără caracter patrimonial, repararea acesteia este de natură patrimonială și drept urmare devin aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 potrivit căruia dreptul la acțiune, în sens material privitor la drepturile de creanță este prescriptibil. Acest lucru este confirmat și de art. 9 alin. 1 și art. 12 al Legii 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale (modificată și republicată) care prevede prescriptibilitatea unei asemenea acțiuni.
2.4.7. Acțiunea în restituirea prestațiilor executate în baza unui act juridic civil anulat
Așa după cum am arătat, acțiunea în nulitate este prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum nulitatea este relativă sau absolută. Acțiunea în nulitate nu trebuie însă confundată cu acțiunea în restituirea totală sau parțială a prestațiilor executate în baza unui act civil anulat. Acțiunea în restituire având un obiect patrimonial este în toate cazurile o acțiune prescriptibilă așa cum arată art. 1 alin. 1 din Decretul 167/1958.
2.4.8. Prescripția extinctivă în materie succesorală
Dreptul la opțiune succesorală este supus prescripției extinctive potrivit art. 700 C. civ. care prevede că „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie într-un termen de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii”. În schimb, acțiunea de ieșire din indiviziune este imprescriptibilă (art. 728 alin. 1 C. civ.).
CAPITOLUL 3
TERMENELE PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
3.1. NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE
Intervalul de timp stabilit de lege înăuntrul căruia dreptul de acțiune în sens material trebuie exercitat sub sancțiunea pierderii lui, constituie ceea ce se cheamă termenul de prescripție extinctivă. Termenul de prescripție extinctivă este un termen legal (esențialmente legal), izvorul lui, în contextul reglementărilor juridice, fiind numai legea.
Caracterul legal a termenului rezultă neîndoielnic din dispozițiile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că: “dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. În consecință, părțile nu pot stabili, prin acte juridice, alte termene de prescripție și nici să modifice aceste termene dictate de lege. O clauză în acest sens ar fi lovită de nulitate absolută.
Ca orice termen, și termenul de prescripție extinctivă are un început (marcat de data de la care începe să curgă prescripția), o durată, precum și un sfârșit (marcat de data împlinirii prescripției). În literatura de specialitate, de regulă, se utilizează mai multe criterii de clasificare a termenelor de prescripție extinctivă. Astfel:
după vocația sau sfera lor de aplicare, distingem termene generale și termene speciale;
iar în funcție de izvorul normativ se deosebesc între ele termene instituite de Decretul nr. 167/1958 și termene instituite de alte acte normative;
după mărimea lor, termenele de prescripție sunt: termene mai lungi decât termenul general; termene egale cu termenul general; termene mai scurte decât termenul general.
Normele care stabilesc un termen general reprezintă norma (legea) generală, iar cele care instituie un termen special sunt norme speciale, prevăzute în legi speciale, între acestea funcționând corelația dintre legea generală și lege specială („generalia specialibus non derogant – specialia generalibus derogant”).
Clasificarea termenelor de prescripție, așa cum au fost prezentate, prezintă importanță, atât din punct de vedere teoretic, cât și în plan practic. Strict teoretic, clasificarea termenelor de prescripție constituie o posibilitate de adâncire a cercetării științifice pentru găsirea elementelor ce le diferențiază, ceea ce conduce, implicit, la mai buna cunoaștere a instituției prescripției extinctive, iar din punct de vedere practic, stabilirea și cunoașterea corectei clasificări a termenelor conduce la corecta lor interpretare și aplicare, cu prilejul soluționării diferitelor litigii în materie.
3.2. TERMENE GENERALE DE PRESCRIPȚIE EXTINCTIVĂ
Legea nu califică un termen de prescripție extinctivă ca fiind general sau special, ci această clasificare este făcută de doctrină și jurisprudență, luând în considerare maniera de redactare (modul de consacrare) în privința termenului respectiv. Prin termen general de prescripție extinctivă se înțelege acel termen care este aplicabil tuturor acțiunilor prescriptibile chiar și acelora pentru care legea nu prevede un anumit termen și ori de câte ori nu-și găsește aplicarea un termen special într-un anumit caz concret.
În legătură cu termenul general de prescripție extinctivă trebuie să deosebim între acțiunile personale, adică acelea prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță, unde potrivit art. 3 și 6 din Decretul 167/1958 se stabilește că acolo unde nu sunt termene speciale, termenul este de 3 ani atât pentru exercitarea dreptului la acțiune, cât și pentru exercitarea dreptului de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executoriu și acțiunile reale, adică acelea unde se urmărește ocrotirea unui drept real, la care art. 1890 din Codul civil stabilește termenul general de prescripție extinctivă de 30 ani.
Înainte să analizăm termenele generale de prescripție, de 3 ani aplicabil raporturilor obligaționale și termenul de 30 ani aplicabil acțiunilor reale, trebuie să precizăm că art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958 stabilea un termen general de prescripție de 18 luni pentru dreptul la acțiune în sens material între organizațiile socialiste, iar art. 6 din același act normativ un termen general de a cere executarea silită a oricărui titlu executor de 1 an între aceleași organizații.
Problema a fost tranșată prin decizia nr. 72/1994 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că „dispozițiile privitoare la termenul de prescripție de 18 luni, din art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 sunt abrogate …”.
Așadar, în prezent aceste termene și-au pierdut aplicabilitatea, întrucât în urma adoptării Legii 15/1990, organizațiile socialiste au fost transformate în regii autonome sau în societăți comerciale pe acțiuni cu capital de stat iar pe de altă parte organizațiile cooperatiste din agricultură (cooperativele de producție agricolă, asociațiile economice intercooperatiste și asociațiile mixte de stat și cooperatiste) s-au dizolvat în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991 (modificată).
§. 1. Termenul general de prescripție de 3 ani
Termenul de prescripție extinctivă, cu caracter general, care se aplică tuturor raporturilor juridice obligaționale (care au în conținutul lor drepturi de creanță și îndatoririle corelative) este cel prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958 și anume de 3 ani. Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale indiferent de izvorul concret al raporturilor obligaționale în afară de cazurile când prin unele acte normative se stabilesc termene speciale de prescripție extinctivă. Termenul general de prescripție își găsește aplicare și la pretențiile patrimoniale care însoțesc o acțiune indiferent dacă aceasta este sau nu prescriptibilă extinctiv. În acest sens, pot fi enunțate pretențiile patrimoniale ce însoțesc acțiunea în nulitate, acțiunea în reducțiune, acțiunea în rezoluțiune. Acest termen se va aplica și acțiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv, pentru care legea nu stabilește termen special de prescripție extinctivă, cum ar fi cererea prin care se solicită nulitatea relativă a unui act juridic civil.
În practica judiciară s-a arătat că în cazul în care un moștenitor a perceput fructele unor bunuri din masa partajabilă, ele vor putea face obiectul acțiunii în revendicare din partea celorlalți comoștenitori atâta timp cât ele mai există în materialitatea lor. Dacă însă ele nu mai există, precum și în cazul chiriilor încasate, acțiunea prin care se solicită împărțirea lor este supusă termenului de 3 ani, ca orice acțiune care sancționează un drept de creanță (art. 3 din Decretul nr. 167/1958).
Termenul general de prescripție extinctivă nu primește aplicare în cazul în care printr-o dispoziție legală expres se instituie un termen special de prescripție care are aceeași durată ca și termenul general, adică de 3 ani. Din cele enunțate, rezultă că o caracterizare a termenului general de prescripție de 3 ani impune reținerea următoarelor idei:
este aplicabil acțiunilor personale care însoțesc drepturile subiective civile de creanță;
își găsește aplicarea ori de câte ori nu se aplică un termen special de prescripție;
este reglementat de dispozițiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958;
este caracterizat a fi un termen general în temeiul următoarelor argumente: este primul dintre termenele generale precizat de Decretul nr. 167/1958 care constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive; de asemenea, acest act normativ, prevede și termenele speciale, prin derogare de la termenul general, de unde concluzia că acest din urmă termen este termenul general; generalitatea termenului de 3 ani rezultă din împrejurarea că se aplică tuturor acțiunilor personale întemeiate pe dreptul de creanță, cu excepția celor pentru care legea prevede expres termene speciale.
În practica judiciară s-a arătat că în cazul unui înscris sub semnătură privată, care conține o promisiune de vânzare a unui teren, se aplică termenul de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la nașterea raportului de drept, adică de la data întocmirii înscrisului (art. 3 din decretul nr. 167/1958), dacă nu s-a prevăzut un anumit termen până la care să se procedeze la autentificarea actului de vânzare.
Tot astfel, în practica judiciară s-a reținut că prin art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 se prevede că termenul general de prescripție este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizațiile socialiste este de 18 luni. Cum, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților de stat ca regii autonome și societăți comerciale, și a Legii nr. 31/1990, privind societățile comerciale, nu mai poate fi vorba despre organizații socialiste și, drept urmare, termenul de 18 luni a rămas fără obiect, aplicându-se și în raporturile juridice dintre aceste unități, termenul general de prescripție de 3 ani.
Într-o altă speță, Societatea Comercială "URB RULMENȚI" S.A. a solicitat obligarea pârâtei Societatea Comercială "AZOMA" S.A. la plata prețului produselor vândute acesteia pe bază de contracte comerciale în anii 1992 și 1993 la penalități de întârzieri și dobânzi bancare. Tribunalul a admis, în parte, acțiunea, obligând pârâta la plata prețului mărfurilor vândute și penalități de întârziere, respingând cererea de obligare la dobânzi bancare. Apelul pârâtei a fost admis de Curtea de Apel, care a schimbat sentința în sensul că a redus suma pe care pârâta a fost obligată s-o plătească reclamantei cu titlu de penalități, constatând că s-a plătit prețul mărfurilor, după sesizarea instanței. Reclamanta a declarat recurs, susținând că instanța de apel a considerat greșit că penalitățile de întârziere pot fi pretinse numai în termenul de 6 luni prevăzut de art. 4 lit. b din Decretul nr. 167/1958, în loc să ia în considerare termenul general de prescripție de 3 ani.
Critica este întemeiată, deoarece nu există nici o rațiune pentru ca în raporturile juridice dintre societățile comerciale să existe două termene de prescripție diferite, după cum acestea sunt sau nu cu capital majoritar de stat.
În raporturile comerciale dintre societățile comerciale trebuie să existe, în principiu, un singur termen de prescripție și anume, cel general de trei prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. De aceea, instanța de apel trebuia să aibă în vedere acest din urmă termen de prescripție – cel general de 3 ani – atunci când a stabilit penalitățile de întârziere la care reclamanta avea dreptul, așa cum de altfel a considerat legal instanța de fond. Pentru acest motiv, recursul a fost admis, casată decizia Curții de Apel și respins apelul.
§. 2. Termenul general de prescripție de 30 de ani
Termenul general de prescripție aplicabil acțiunilor reale prescriptibile extinctiv este instituit de art. 1890 din Codul civil și este de 30 ani. În sensul art. 1890 din Codul civil: „toate acțiunile, atât reale cât și personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt (stabilit) un termen de prescripție se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invocă această prescripție să fie obligat a produce titlu și fără să i se opună reaua-credință”, aceasta cu atât mai mult cu cât Decretul 167/1958 arată că dispozițiile lui nu se aplică drepturilor la acțiune privitor la dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitație, servitute și superficie.
Acest termen de prescripție extinctivă de 30 ani prevăzut de art. 1890 se va aplica acțiunilor reale, ca termen general de prescripție, în toate cazurile când pentru acestea nu sunt prevăzute termene speciale de prescripție și cu excepția celor care cad sub incidența art. 1844 C. civil. În consecință, termenul de prescripție extinctivă de 30 de ani se va aplica următoarelor acțiuni:
acțiunii în revendicare mobiliară întemeiata pe dreptul de proprietate privată;
acțiunii negatorii prin care se contestă un drept de uz sau de uzufruct având ca obiect un bun mobil;
acțiunii confesorii, cu excepția cazului când prin ea se apără dreptul de superficie, caz în care acțiunea este imprescriptibilă.
În concluzie, caracterizarea termenului general de 30 de ani este dată de următoarele elemente: este aplicabil acțiunilor reale care însoțesc drepturi reale principale, prescriptibile extinctiv; este reglementat de dispozițiile Codului civil (art. 1890), dar rezultă neîndoielnic și din dispozițiile art. 1890 C. civil, care constituie una din aplicațiile regulilor „specialia generalibus derogant” și „generalia specialibus non derogant” .
3.3. TERMENE SPECIALE DE PRESCRIPȚIE EXTINCTIVĂ
Termenele speciale de prescripție extinctivă sunt acele termene stabilite pentru anumite categorii de acțiuni sau numai pentru anumite acțiuni prevăzute în chiar Decretul 167/1958 sau în alte acte normative, care derogă de la termenele generale.
Termene speciale aplicabile unor acțiuni reale:
termenul de 1 an prevăzut de art. 498 C. civ. (avulsiunea);
termenul de 1 an prevăzut de art. 674 C. pr. civ. (acțiunile posesorii);
termenul de 5 ani stabilit în art. 561 C. pr. civ. (acțiunea în revendicare a imobilului adjudecat prin licitație publică);
termenul de 30 de ani prevăzut de art. 557 C. civ. (acțiunea confesorie prin care se apără dreptul de uzufruct) de art. 565 C. civ. (acțiunea confesorie prin care se apără dreptul de uz și dreptul de abitație) și de art. 639 C. civ. (acțiunea confesorie prin care se apără dreptul de servitute).
Termene speciale aplicabile acțiunilor personale având ca obiect drepturi de creanță. Decretul 167/1958 cuprinde următoarele termene speciale:
termenul de 6 luni privind dreptul la acțiune pentru viciile ascunse fără viclenie ale unui bun transmis sau al unei lucrări executate. În cazul viciilor ascunse cu viclenie, se aplică termenul general de 3 ani.
În practica judiciară s-a reținut că dispozițiile cuprinse în art. 5 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dreptul la acțiune privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, datorită caracterului lor de excepție și deci de strictă interpretare, nu pot fi extinse la alte cazuri decât la cele la care textul se referă în mod limitativ.
Tot astfel, s-a reținut că, în cazul în care s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unui autoturism între două persoane fizice și, după un timp, cumpărătorul constată că motorul nu este cel original, ci altul, această împrejurare constituie un viciu ascuns, dar nu cu viclenie, cât timp nu face dovada că schimbarea motorului s-a făcut de către vânzător prin manopere dolosive, în scopul fraudării cumpărătorului. În consecință, în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni (art. 5 din decretul nr. 167/1958), iar nu cel general de 3 ani prevăzut de art. 3 din același decret.
termenul de 2 ani, prevăzut de art. 3 alin. 2 aplicabil dreptului la acțiune privind raporturile ce izvorăsc din asigurare. Excepție fac raporturile ce izvorăsc din asigurările de persoane unde se aplică termenul de prescripție de 3 ani;
termenul de 3 ani pentru dreptul la acțiune privind sumele de bani consemnate sau depuse la instituțiile de bancă, credit și economie sau la alte unități pe seama statului sau a organizațiilor de stat. Când eliberarea sumelor este condiționată de un act al organului judecătoresc sau al altui organ de stat, termenul este de 1 an (art. 23);
termenul de 60 de zile pentru dreptul la acțiune privitor la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole care nu au mai avut loc (art. 24)
Codul civil prevede, de asemenea, unele termene speciale:
termenul de 6 luni pentru dreptul de acceptare a succesiunii (art. 700 alin. 1 Cod civil).
În acest sens, în practica judiciară s-a arătat că, potrivit legii, dreptul de acceptare a succesiunii se prescrie în termen de 6 luni de la deschiderea ei. În cazul în care moștenitorul a fost împiedicat, din motive de forță majoră, instanța judecătorească poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârșit împiedicarea (art. 700 Cod civil). Împrejurarea că moștenitorul nu a putut acționa în termenul prevăzut de lege din motive independente de voința sa trebuie dovedită în mod temeinic. În speță, întrucât această dovadă nu a fost făcută, iar cererea pentru anularea certificatului de moștenitor eliberat în favoarea altui succesibil a fost introdusă peste termenul legal, acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, soluție confirmată prin respingerea recursului declarat de reclamant.
termenul de 1 an aplicabil acțiunii vânzătorului pentru completarea prețului și a cumpărătorului pentru scăderea prețului sau stricarea vânzării (art. 1334 C. civ.);
termenul de 6 luni pentru acțiunea maiștrilor sau institutorilor de științe pentru lecțiile ce se dau cu luna, acțiunea ospătarilor și găzduitorilor pentru hrana și locuința procurate, acțiunea oamenilor angajați cu ziua pentru plata zilelor, a materialelor procurate și a simbriilor (art. 1903 C. civ.).
termenul de 1 an pentru acțiunea medicilor, chirurgilor și farmaciștilor pentru plata vizitelor lor, a operațiunilor și medicamentelor, acțiunea comercianților pentru plata mărfurilor vândute particularilor ce nu sunt comercianți, acțiunea directorilor de pensiune pentru plata pensiunii școlarilor, acțiunea maiștrilor pentru plata prețului uceniciei, acțiunea servitorilor ce se tocmesc cu ziua pentru plata simbriei (art. 1904 C. civ.).
Termene speciale prevăzute în alte acte normative:
termenul de 30 de zile pentru sesizarea instanței de judecată pentru anularea unui act administrativ (art. 5 alin. 2 din Legea 29/1990, modificată);
termenul de 1 an pentru combaterea concurenței neloiale (art. 12 Legea 11/1991);
termenul de 6 luni în cazul trimiterilor poștale interne și de 1 an pentru trimiterile poștale externe pentru acțiunea în răspunderea operatorilor pentru prestarea serviciilor poștale (art. 26 alin. 1 din Legea 83/1996 privind serviciile poștale).
Termene speciale aplicabile acțiunilor nepatrimoniale:
termenul de 6 luni, aplicabil acțiunii în anularea căsătoriei pentru vicii de consimțământ (art. 21 alin. 2. C. familiei);
termenul de 6 luni, aplicabil acțiunii în tăgada paternității copilului din căsătorie (art. 55 alin. 1, C. familiei);
termenul de 1 an, aplicabil acțiunii în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei (art. 60 alin. 1, C. familiei).
În practica judiciară s-a arătat că, în principiu, drepturile nepatrimoniale, inseparabile de persoana omului, cum sunt dreptul la nume, la domiciliu etc., sunt drepturi perpetuue și imprescriptibile. De la acest principiu, legiuitorul a stabilit însă unele excepții, printre care și aceea prevăzută de art. 60 din Codul familiei, dispunând că dreptul la acțiune în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, deși este un drept strict personal, se prescrie printr-un termen de 1 an. Prescripția trebuie să fie invocată, chiar și în asemenea cazuri, din oficiu, întrucât art. 18 din Decretul nr. 167/1958 este înscris într-o lege care reglementează prescripția extinctivă în materia drepturilor patrimoniale, el cuprinde un principiu de ordin general în materie și anume acela că instanțele sunt obligate să analizeze din oficiu chestiunea prescripției dreptului la acțiune.
În finalul acestor considerente mai reținem că Decretul 167/1958 reglementează numai durata termenelor și momentul de la care încep să curgă termenele de prescripție, dar nu și modul lor de calcul. Codul civil, în art. 1887 C. civ. prevede că „termenul de prescripție se calculează pe zile și nu pe ore. Prin urmare, ziua, în cursul căreia prescripția începe nu intră în acel calcul”. În completare, art. 1888 arată că ziua „începe la miezul nopții și se finește (se sfârșește) la miezul nopții următoare”, iar art. 1889 prevede că „prescripția nu se socotește câștigată decât după împlinirea celei din urmă zile a termenului defipt prin lege”. Acest sistem de calcul este un sistem intermediar și nu exclusiv sau inclusiv, adică nu se ia în calcul ziua când prescripția începe să curgă dar se socotește ziua în care prescripția s-a împlinit.
3.4. ÎNCEPUTUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
§. 1. Regula generală privind începutul prescripției extinctive
Regula generală privind începutul prescripției dreptului la acțiune are o dublă consacrare legislativă. Astfel, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune …“, iar conform art. 1886 Cod civil „nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere“. Din observarea acestor două texte legale, rezultă că regula generală privind începutul prescripției extinctive, având ca obiect dreptul la acțiune, este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune. Această regulă își găsește aplicarea practică ori de câte ori nu se aplică o regulă specială, stabilită pentru un anumit caz particular.
În acest sens, în practica judiciară s-a arătat că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. Ori, în cauza judecată, acest drept s-a născut la data de 12 martie 1992, când reprezentantul legal al intimatei a recunoscut că o parte din mărfurile livrate beneficiarului extern sunt necorespunzătoare calitativ și s-a obligat să suporte prejudiciul în sumă de 24.120 mărci germane, așa cum rezultă din procesul-verbal. Pentru o astfel de acțiune, termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de 3 ani. Se poate observa că acțiunea fiind intentată la 9 martie 1995, s-a respectat acest termen ce se calculează cu începere de la data de 12 martie 1992. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 4 și 10 din Decretul nr. 167/1958 a devenit caduc în raport de dispozițiile art. 150 din Constituția României prin dispariția organizațiilor socialiste, ce erau subiectele de drept la care se refereau textele menționate. Ca urmare respingând acțiunea recurentei-reclamante ca prescrisă, instanțele au pronunțat hotărâri bazate pe interpretarea greșită a legii incidente cauzei.
Deși între art. 17 din decretul nr. 167/1958 și art. 1886 Cod civil nu sunt deosebiri de esență în ceea ce privește momentul de când începe să curgă prescripția extinctivă, între ele sunt unele deosebiri de redactare, astfel:
spre deosebire de prevederile din Codul civil care folosește o exprimare negativă (nici o prescripție nu începe a curge) prevederea din Decretul 167/1958 cuprinde o formulare afirmativă (prescripția începe să curgă);
pe când, Codul civil leagă începerea curgerii termenului de prescripție de „nașterea acțiunii”, în Decretul 167/1958 se precizează ca termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Deoarece ceea ce se prescrie este dreptul la acțiune în sens material, prescripția nu poate să înceapă să curgă înainte de nașterea acestui drept. Problema ce se pune este aceea de a ști când se naște acest drept. Cât timp titularul dreptului subiectiv primește toate satisfacțiile la care era îndreptățit în această calitate, el nu are nevoie de acest mijloc de ocrotire care este dreptul la acțiune. În principiu, nașterea dreptului la acțiune se produce numai în momentul în care dreptul subiectiv a fost încălcat. Stabilirea regulii generale potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune prezintă o mare importanță deoarece aceasta își va găsi aplicarea în toate cazurile în care nu există o prevedere specială ce ar urma să se aplice unei anumite situații date.
Datorită varietății situațiilor juridice practice sub aspectul nașterii dreptului la acțiune, cât și datorită multitudinii drepturilor subiective civile, legiuitorul a simțit nevoia de a institui pe lângă această regulă generală și alte reguli care au menirea să completeze și să precizeze regula generală. Toate aceste reguli stabilite raportate la regula generală sunt reguli speciale, așa cum vom arăta în continuare.
§. 2. Reguli speciale privind începutul prescripției extinctive
Dacă dispozițiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 consacră regula generală în materia începerii prescripției extinctive, norma respectivă având un caracter general, celelalte texte consacră reguli speciale privind începutul prescripției extinctive. Regulile speciale vor trebui aplicate însă numai situațiilor pentru care acestea au fost instituite, nefiind permisă extinderea aplicării lor și la alte cazuri. Astfel, având în vedere ordinea dispozițiilor din Decretul nr. 167/1958, trebuie reținută următoarea enumerare a situațiilor care constituie reguli speciale privind începutul prescripției extinctive:
dreptul subiectiv civil pur și simplu;
dreptul subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau o condiție suspensivă;
răspunderea civilă pentru fapta ilicită și situații asemănătoare;
acțiunea în anulare;
răspunderea pentru viciile bunului sau lucrării;
alte situații speciale.
A. Pentru dreptul pur și simplu
Potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul 167/1958, „în cazul obligațiilor care urmează să fie executate la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului juridic civil concret”.
Prin expresia „în obligațiile ce urmează să se execute la cererea creditorului”, trebuie să se înțeleagă atât situația-regulă, în care nu există un termen sau condiție, suspensive, care să afecteze dreptul subiectiv civil și obligația corelativă, cât și situațiile în care există un termen suspensiv, dar este în favoarea creditorului (putând renunța la beneficiul lui, cum e cazul deponentului) sau există o condiție, dar este rezolutorie.
Prin expresia „în obligațiile al căror termen de executare nu este stabilit” se înțelege situația obligațiilor în care termenul lipsește cu desăvârșire.
În jurisprudență s-a decis, în aplicarea acestei reguli speciale, că, potrivit dispozițiunilor art. 1576 C. civ., împrumutul este un contract prin care una din părți dă celeilalte oarecare câtime de lucruri cu îndatorirea de a restitui tot atâtea lucruri de aceeași specie și calitate, iar potrivit art. 1584 și 1585 alin. 2 din același cod, împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate la timpul stipulat. Dacă acesta nu a fost determinat, termenul de prescripție se împlinește pentru fiecare împrumut, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, după 3 ani de la data acordării fiecărui împrumut, iar nu de la ultimul act.
În realitate regula amintită se referă la raporturile civile care au ca izvor actul juridic civil, ceea ce face ca în principiu, data nașterii raportului de drept să coincidă cu data când s-a încheiat actul juridic.
Această regulă se impune în mod firesc deoarece atunci când părțile n-au amânat executarea prin stabilirea unui termen suspensiv și când obligația este exigibilă imediat, creditorul poate acționa imediat și ca atare termenul de prescripție începe să curgă din chiar momentul nașterii obligației corelative dreptului său.
B. Dreptul civil afectat de un termen suspensiv sau o condiție suspensivă
Această regulă specială vizează ipoteza dreptului subiectiv civil „afectat de modalități”, în care modalitatea este termenul suspensiv ori condiția suspensivă (iar nu și rezolutorie).
Instituind această regulă, art. 7 alin. 3 din Decretul 167/1958 dispune: „dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă sau de un termen suspensiv, termenul de prescripție începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția sau a expirat termenul”. Această regulă este aplicabilă întrucât abia la împlinirea condiției se naște, atât dreptul, cât și obligația corelativă sau la împlinirea termenului suspensiv. În acest sens, s-a stabilit în practica judiciară că în situația în care există mai multe termene suspensive, succesive și independente, va exista câte un început de prescripție extinctivă pentru fiecare din aceste termene.
C. Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită și situații asemănătoare
Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul 167/1958: „prescripția dreptului la acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel ce răspunde de ea”. Așadar, legiuitorul a stabilit că data începerii cursului prescripției nu este din momentul obiectiv al săvârșirii faptei ilicite, ci de la data îndeplinirii unui element subiectiv și anume: cunoașterea de către victimă, atât a prejudiciului ce i-a fost cauzat cât și a autorului faptei ilicite.
În practica judiciară s-a arătat că în cazul prejudiciilor generate succesiv de aceeași faptă ilicită, creanța în reparație și, pe cale de consecință, dreptul la acțiunea în despăgubiri se nasc numai odată cu producerea fiecărui prejudiciu în parte. În astfel de situații, pentru fiecare dintre prejudiciile succesive generate de aceeași faptă ia naștere, așadar, un drept de acțiune de sine stătător și care formează obiectul unei prescripții proprii ce începe să curgă de la data în care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască această pagubă. Astfel fiind, instanța nu va putea hotărî că dreptul la acțiune este prescris, luând în considerare numai momentul producerii faptei ilicite; ea trebuie să lămurească toate datele situației de fapt concrete, având obligația ca, în acest scop, chiar din oficiu, să pună în discuția părților problema prescripției cu învederarea expresă a consecințelor proprii ipotezei de principiu mai sus arătate, astfel încât părțile să fie în măsură să-și facă în acest sens apărările corespunzătoare, dispunându-se administrarea probelor menite să clarifice acest aspect hotărâtor în astfel de cauze.
Atât în literatura juridică‚ cât și în practica judiciară, se consideră că regula cuprinsă în art. 8 alin. 1 al Decretului 167/1958 se aplică și:
acțiunilor izvorâte din gestiunea de afaceri;
acțiunilor întemeiate pe plata nedatorată;
acțiunilor în restituirea prestațiilor executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost anulat.
Potrivit art. 8 alin. 2 din Decretul 167/1958 dispozițiile primului aliniat se aplică, prin asemănare, și în cazul, îmbogățirii fără just temei, în sensul că și aici prescripția va începe să curgă numai de la data când cel care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu cât și pe cel care s-a îmbogățit fără just temei în dauna sa.
De asemenea, potrivit art. 12 din Legea 29/1990 privind contenciosul administrativ, în cazul în care cel vătămat a cerut actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acțiunii în anulare, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data când a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
O situație asemănătoare ipotezei răspunderii civile pentru fapta ilicită este prevăzută și de art. 12 din Legea 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale potrivit căruia, dreptul la acțiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de 1 an de la data când păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna și pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârșirii faptei. În acest caz legea stabilește momente alternative: fie momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care a săvârșit-o, fie momentul obiectiv stabilit de instanță când cel păgubit trebuia ori putea să le cunoască dar nu mai târziu de 3 ani de la săvârșirea faptei.
D. Ipoteza acțiunii în anulare
Art. 9 din Decretul 167/1958 reglementează începerea cursului prescripției dreptului la acțiune în anulare a unui act juridic. Potrivit acestui drept, prescripția extinctivă a acțiunii în nulitate relativă începe să curgă din momente diferite în funcție de cauza de anulare a actului.
Astfel, „prescripția dreptului la acțiune în anularea unui act juridic pentru violență începe să curgă de la data când aceasta a încetat”. Prin urmare, în cazul violenței, legea stabilește un moment obiectiv de la care va începe să curgă termenele de prescripție și anume momentul încetării ei întrucât numai după încetarea violenței, victima poate acționa.
În caz de viclenie (dol) ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la încheierea actului. Dacă, în cazul violenței, prescripția are un singur moment al începerii ei care este încetarea violenței, în celelalte cauze de nulitate relativă legea stabilește momente alternative, un moment subiectiv al cunoașterii cauzei de anulare și un moment obiectiv al expirării celor 18 luni de la încheierea actului. Prin această dispoziție, legiuitorul a căutat să ocrotească pe cel îndreptățit să ceară anularea actului, stabilind că prescripția începe să curgă nu de la încheierea actului juridic, ci de la data când acesta a cunoscut cauza de anulare.
Pentru a nu întârzia însă prea mult momentul introducerii acțiunii în anulare, fapt ce ar amenința stabilitatea raporturilor juridice, legiuitorul a stabilit că această cunoaștere a cauzei de anulare să nu poată depăși 18 luni de la încheierea actului juridic. Regula cuprinsă în art. 9 din Decretul 167/1958 nu se aplică în cazurile când legea dispune în mod expres în alt fel.
Astfel, potrivit art. 2 din Codul familiei, anularea căsătoriei pentru eroare, viclenie sau violență poate fi cerută de cel al cărui consimțământ a fost viciat în termen de 6 luni de la încetarea violenței sau de la descoperirea erorii sau vicleniei, fără a se mai stabili un termen limită în care trebuie cunoscută eroarea sau viclenia.
E. Prescripția dreptului la acțiune în cazul răspunderii pentru viciile ascunse ale unui bun, lucrări sau construcții
Potrivit art. 11 alin. 1 din Decretul 167/1958 „prescripția dreptului la acțiune privind viciile ascunse ale unui bun transmis sau ale unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor însă cel mai târziu de la împlinirea 1 an de la predarea lucrului sau lucrării”. Acest text se referă numai la viciile ascunse ale bunului sau ale unei lucrări iar, nu și la cele aparente. Aceasta rezultă din dispozițiile art. 1353 C. civ. care stabilește că vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente și despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă.
Potrivit art. 11 alin. 2 din Decretul 167/1958 „prescripția acțiunii pentru viciile unei construcții începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu la împlinirea a 3 ani de la predare”.
Astfel, pentru viciile unei construcții, termenul de prescripție al dreptului de acțiune începe să curgă de la descoperirea acestora, însă cel mai târziu la împlinirea a 3 ani de la predarea construcției. Dispozițiile legale privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune pentru viciile bunului, lucrării sau construcției stabilesc două momente, care se aplică alternativ, de la care începe să curgă prescripția și anume:
un moment subiectiv, constând în data la care au fost descoperite viciile;
un moment obiectiv constând în data la care expiră termenul de predare de 1 an pentru un bun sau lucrare și 3 ani pentru construcție.
În literatura juridică se arată că termenul de 1 an și de 3 ani nu sunt termene de prescripție ci sunt termene de garanție legală, cu caracter subsidiar, în sensul că la expirarea lor începe să curgă termenul de prescripție dacă nu există alt termen de garanție, legal sau convențional.
F. Prescripția în alte situații speciale
Potrivit art. 12 din Decretul 167/1958 în cazul în care un debitor este obligat la o serie de prestații subiective, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. Prin urmare, pentru fiecare prestație, începe să curgă un nou termen de prescripție de la data când prestația a devenit scadentă.
Astfel, în cadrul contractului de închiriere, la care chiria este stabilită a se plăti lunar, pentru fiecare din aceste prestații curge un termen deosebit de prescripție, iar momentul începerii curgerii acestui termen este data de la care chiria trebuia plătită.
Potrivit art. 23 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune privind sumele de bani consemnate sau depuse la instituțiile bancare, de credit și economie pe seama statului sau organizațiilor de stat, începe să curgă de la data depunerii sau consemnării, cu excepția situațiilor în care eliberarea acestor sume este condiționată de obținerea unei hotărâri judecătorești sau al altui organ de stat, caz în care prescripția va începe să curgă numai de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organelor de stat.
Potrivit art. 24 din Decretul 167/1958, termenul de prescripție de 60 de zile pentru acțiunea de a cere restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru spectacolele care nu au mai avut loc începe să curgă de la data când urma să aibă loc spectacolul.
Tot astfel, în sensul art. 700 alin. 1 din Codul civil, termenul de prescripție a dreptului de acceptare a moștenirii începe să curgă de la data deschiderii succesiunii (moartea autorului). În cazul morții fizice constatate data morții este cea stabilită de organul competent și trecută în certificatul de deces. În cazul morții stabilită prin hotărâre judecătorească, termenul de acceptare a succesiunii nu va începe să curgă de la data stabilită în hotărâre ca data a morții, ci de la data când hotărârea de declarare a morții a rămas definitivă.
Potrivit art. 55 din Codul familiei, prescripția acțiunii în tăgada paternității începe să curgă de la data când soțul mamei a aflat de nașterea copilului. În cazul în care înainte de împlinirea termenului de 6 luni soțul mamei a fost pus sub interdicție, un nou termen de prescripție curge pentru tutore de la data când acesta a aflat de nașterea copilului. În cazul în care tutorele n-a introdus acțiunea în tăgada paternității, ea va putea fi pornită de soțul sau fostul soț al mamei copilului într-un termen de 6 luni de la data când interdicția a fost ridicată.
În practica judiciară s-a arătat că în situația în care înregistrarea nașterii copilului s-a făcut tardiv, pe baza hotărârii judecătorești, termenul de prescripție a acțiunii în tăgăduirea paternității curge de la data la care soțul mamei a luat cunoștință de această împrejurare, fiindcă numai cu această ocazie s-a stabilit filiația copilului față de mamă.
De asemenea, s-a reținut că, întrucât în speță, din probele administrate rezultă în mod necontestat că soții trăiesc despărțiți în fapt încă din anul 1961, având fiecare domicilii separate, iar nașterea copilului, la 26 octombrie 1967, nu a fost comunicată reclamantului de către soție, el luând cunoștință în mod întâmplător abia la 2 iulie 1968, de la două din persoanele audiate ca martori în cauză, urmează că prescripția dreptului la acțiune în tăgăduire paternității a început să curgă de la data de 2 iulie 1968, astfel că acțiunea introdusă la trei zile de la această dată este considerată a fi făcută în termen.
Potrivit art. 60 din Codul familiei, acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei poate fi introdusă în termen de 1 an de la nașterea copilului. În situația în care copilul avea calitatea de copil din căsătorie pe care însă a pierdut-o ca urmare a admiterii acțiunii în tăgada paternității, termenul de prescripție al acțiunii în stabilirea paternității va începe să curgă de la data când hotărârea a rămas definitivă. În cazul în care mama a conviețuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreținerea, termenul de un an va curge de la încetarea conviețuirii ori a întreținerii.
CAPITOLUL 4
SUSPENDAREA, ÎNTRERUPEREA
ȘI REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPȚIE
4.1. NOȚIUNEA, CAUZELE ȘI EFECTELE
SUSPENDĂRII PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
§. 1. Noțiunea suspendării prescripției extinctive
Reglementând stingerea dreptului la acțiunea în sens material prin prescripția extinctivă, legiuitorul a urmărit ca prin aceasta, titularul dreptului subiectiv să fie impulsionat să-și valorifice drepturile într-un termen cât mai scurt. Prescripția extinctivă apare deci ca o sancțiune împotriva titularului dreptului care manifestă o pasivitate îndelungată în realizarea acestuia. În cursul prescripției pot apare, însă, anumite situații care îl împiedică pe titular să exercite dreptul la acțiune în sens material ceea ce face uneori ca acesta să fie în imposibilitatea materială, juridică sau morală de a respecta termenul stabilit de lege pentru formularea unor pretenții.
În aceste situații, pentru a se asigura titularului dreptului integralitatea termenelor de prescripție, legiuitorul a consacrat instituția suspendării cursului prescripției extinctive. Dacă în aceste cazuri în care titularul dreptului este în imposibilitate de a acționa, cursul prescripției n-ar fi oprit, s-ar ajunge la situația ca titularul să fie sancționat fără a i se putea imputa neglijența sau pasivitatea, ceea ce ar echivala cu o deturnare a prescripției extinctive de la scopurile pentru care a fost instituită.
Suspendarea prescripției extinctive înseamnă „acea modificare a cursului acestei prescripții care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripție pe timpul cât durează situațiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune”.
Justificarea acestei instituții este determinată de faptul că pentru ca prescripția să-și producă efectul său extinctiv, adică sancționator, este necesar ca, pentru titularul dreptului la acțiune, să existe, pe lângă voința de a acționa, și posibilitatea reală de a acționa, adică de a se adresa organului competent pentru protecția dreptului său.
Însă, realitățile vieții demonstrează că, în timpul curgerii prescripției, pot interveni anumite împrejurări ori cauze care îl pun pe titularul dreptului la acțiune în imposibilitate – materială, morală ori juridică – de a acționa. Dacă, pe timpul cât durează asemenea împrejurări, prescripția nu ar fi oprită, adică suspendată, s-ar ajunge la situația în care titularului dreptului la acțiune să i se aplice efectul extinctiv, fără a i se putea imputa pasivitatea ori neglijență în a acționa, iar într-o asemenea situație, prescripția ar fi deturnată de la finalitatea sa, nemaiavând caracter real. Tocmai pentru prevenirea producerii unui asemenea neajuns, legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescripției extinctive.
În concluzie, prin suspendare curgerea timpului este oprită atunci când se ivește una din împrejurările cărora legea le conferă calitatea de cauze de suspendare, urmând a-si relua cursul abia după încetarea cauzei de suspendare.
§. 2. Cauzele de suspendare a cursului prescripției extinctive
Cauzele de suspendare a cursului prescripției extinctive sunt prevăzute în art. 13 și 14 din Decretului 167/1958. Din cuprinsul acestor texte rezultă care sunt caracterele juridice ale cauzelor de suspendare a cursului prescripției extinctive. Acestea sunt:
cauzele de suspendare sunt legale, întrucât sunt stabilite numai prin lege;
cauzele de suspendare sunt exprese și limitative, în sensul că sunt de strictă interpretare nefiind susceptibile de aplicare prin analogie;
cauzele de suspendare produc efecte de drept („ope legis”), organele de jurisdicție având doar sarcina să constate producerea lor.
Cauzele pot fi împărțite în: cauze generale care acționează în raporturile dintre oricare dintre persoane; cauze speciale care acționează în raporturile juridice dintre anumite persoane.
Cauzele de suspendare a prescripției extinctive, potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958, sunt:
cât timp cel împotriva căruia prescripția curge (creditorul) este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere;
pe timpul cât creditorul sau debitorul fac parte din forțele armate ale României aflate „pe picior de război“;
până la rezolvarea reclamației administrative făcută de cel îndreptățit cu privire la despăgubiri ori restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestări de servicii de poștă și telecomunicații, însă, cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni, socotit de la înregistrarea reclamației;
cât timp socotelile nu au fost date și aprobate, prescripția nu curge: între părinți, tutori și cei care sunt sub ocrotirea lor; între reprezentanți și cei pe care îi reprezintă; între cei care administrează bunuri și cei ale căror bunuri sunt administrate;
împotriva celor lipsiți de capacitate de exercițiu până nu au reprezentant legal;
împotriva celui cu capacitate restrânsă cât timp nu are cine să-i încuviințeze actele;
între soți în timpul căsătoriei.
1. Din categoria cauzelor generale ale suspendării cursului prescripției extinctive fac parte următoarele situații.
Cazurile de forță majoră care pun pe titularul dreptului la acțiune în imposibilitatea materială de a-și exercita acel drept. Acest caz de suspendare este reglementat de art. 13 lit. a din Decretul 167/1958 care prevede ca prescripția este suspendată cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră de a face acte de întrerupere.
Cât privește forța majoră, legea nu o definește, iar doctrina și jurisprudența admit că forța majoră este un eveniment imprevizibil și insurmontabil (de exemplu, un cutremur de pământ, o inundație ețc.). Astfel, prin cazuri de forță majoră se înțeleg acele împrejurări care datorită caracterului lor de neprevăzut și de neînlăturat pun pe titularul dreptului în imposibilitatea absolută de a-și exercita acel drept. Pentru a se produce suspendarea prescripției potrivit art. 13 lit. a este nevoie ca în situația de forță majoră să se afle cel împotriva căruia prescripția curge, adică titularul dreptului la acțiune, care a fost împiedicat să facă cerere de chemare în judecată pentru apărarea drepturilor sale, în acest caz, imposibilitatea de a acționa fiind de natură materială.
Cazurile în care fie creditorul, fie debitorul, fie ambii fac parte din forțele armate ale României iar acestea sunt pe picior de război. Acest caz de suspendare este prevăzut de art. 13 lit. b din Decretul 167/1958. Pentru a opera o astfel de cauză se cer întrunite două condiții cumulative și anume:
fie creditorul, fie debitorul, fie ambii să facă parte din forțele armate ale României
forțele armate să fie trecute pe picior de război.
De aceea, simplul fapt ca o persoană face parte din forțele armate ca militar activ sau ca militar în termen nu este suficient pentru suspendarea cursului prescripției extinctive. Vor beneficia, însă, de prevederile art. 13 lit. b nu numai militarii ci și angajații civili ai unității respective care sunt asimilați militarilor, cum ar fi: medicii, surorile medicale și alți specialiști care lucrează în acea unitate militară. Și în acest caz, imposibilitatea de a-și exercita drepturile este tot de natură materială (fizică).
Și art. 14 alin. 2 din Decretul 167/1958 reglementează o cauză generală de suspendare a cursului prescripției arătând că prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitatea de exercițiu, cât timp nu are reprezentant legal și nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are ocrotitor legal. Suspendarea cursului prescripției în aceste cazuri se impune întrucât persoanele lipsite de capacitate de exercițiu și cele cu capacitate de exercițiu restrânsă nu au reprezentarea exactă a importanței luării unor măsuri care să înlăture efectele pe care le produce prescripția extinctivă.
În aceste cazuri, suspendarea durează numai cât timp cei lipsiți de capacitate de exercițiu (minorii sub 14 ani și interzișii judecătorești) nu au reprezentanți legali iar la cei cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorii între 14-18 ani) nu are cine să le încuviințeze actele.
2. Cauzele speciale ale suspendării cursului prescripției extinctive. Potrivit art. 13 lit. c din Decretul 167/1958, prescripția se suspendă până la rezolvarea reclamației administrative făcută de cel îndreptățit cu privire la despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestări a serviciilor de poștă și telecomunicații, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni, socotit de la înregistrarea reclamației. Prin urmare, pentru a opera suspendarea prescripției în baza art. 13 lit. c este necesara în primul rând o reclamație administrativă care se referă la despăgubiri ori restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestări de servicii de poștă și telecomunicații, în al doilea rând, această suspendare poate dura numai până la trecerea a 3 luni de la data înregistrării reclamației.
Ca urmare, dacă petiționarul primește un răspuns la reclamația făcută și nu este mulțumit de acesta, cursul prescripției se suspendă numai până la data primirii răspunsului. Dacă nu se primește răspuns la reclamația înaintată, suspendarea cursului prescripției încetează și titularul este în drept să formuleze cererea de chemare în judecată.
Se admite că, pentru identitate de rațiune, art. 13 lit. c se aplică în mod corespunzător și acțiunii în contencios administrativ (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 29/1990), cu deosebirea că suspendarea operează până la rezolvarea reclamației administrative dar nu mai mult de 30 zile de la înregistrarea ei. De asemenea, jurisprudența a asimilat cazului prevăzut de art. 13 lit. c și durata demersurilor necesare obținerii încuviințării prealabile date de autoritatea tutelară pentru acceptarea unei moșteniri în numele minorului de către reprezentantul său legal, în condițiile art. 129 C. fam. Pentru acest caz, astfel, imposibilitatea de a acționa a titularului dreptului, care determină oprirea cursului prescripției, este de natură juridică, întrucât obligativitatea folosirii în prealabil a reclamației administrative este prevăzută de lege.
Alt caz special în care se suspendă cursul prescripției este cel prevăzut de art. 14 alin. 1 din Decretul 167/1958 care arată că prescripția nu curge cât timp nu au fost date și aprobate socotelile între părinți sau tutori și cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator și cei pe care îi reprezintă, precum și între orice altă persoană care în temeiul legii sau a unei hotărâri judecătorești administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate.
Prescripția se suspendă pe tot intervalul de timp cât există aceste raporturi de ocrotire, ea continuând a rămâne suspendată și după încetarea acestor raporturi până la data când socotelile au fost făcute și aprobate de organele competente.
Potrivit art. 14 alin. 3 din Decretul 167/1958, în raporturile dintre soți, prescripția se suspendă pe toată durata căsătoriei, indiferent dacă soții conviețuiesc sau sunt despărțiți în fapt. La încetarea sub orice formă a căsătoriei, prin moartea fizic constatată ori judecătorește declarată sau prin divorț, prescripția își va relua cursul.
§. 3. Efectele suspendării
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 15 din Decretul nr. 167/1958, „după încetarea suspendării, prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare”.
În situația în care împrejurările prevăzute de lege ca fiind cauze de suspendare a cursului prescripției extinctive existau la data la care prescripția nu începuse să curgă, nu ne aflăm în ipoteza suspendării prescripției ci în aceea a amânării datei de la care prescripția va începe să curgă.
Dacă, însă, cauza legală care determină suspendarea apare după ce prescripția a început să curgă, cursul acesteia se oprește, pe toată perioada de timp cât acționează cauza de suspendare, urmând să se reia în momentul în care cauza de suspendare încetează să mai existe. În acest sens, art. 15 din Decretul 167/1958, așa cum am arătat statuează că „după încetarea suspendării, prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare". Plecând de la această prevedere legală, în literatura juridică se deosebește între:
efectul anterior apariției cauzei de suspendare;
efectul pe durata cauzei de suspendare
și efectul ulterior cauzei de suspendare.
1. Pentru perioada anterioară cauzei de suspendare, aceasta nu produce nici un efect deoarece termenul curs între momentul începerii prescripției și data apariției cauzei de suspendare intră în calculul termenului de prescripție.
2. Pe tot intervalul de timp cât durează cauza de suspendare, efectul produs de aceasta constă în oprirea curgerii prescripției și tot acest interval de timp nu intră în calculul termenului de prescripție. Datorită opririi cursului prescripției, efectul constă în amânarea împlinirii termenului de prescripție cu o durată egală cu cea cât durează cauza de suspendare când titularul dreptului este în imposibilitate de a acționa.
3. După încetarea cauzei de suspendare, cursul prescripției este reluat de la momentul în care a fost oprit și va continua să curgă până când prin cumulare cu termenul anterior va forma integral termenul de prescripție prevăzut de lege. Pentru ca titularul dreptului la acțiune să nu fie prejudiciat în situația în care cauza de suspendare ar interveni către sfârșitul termenului și după încetarea suspendării ar rămâne un interval de timp foarte scurt pentru introducerea acțiunii, prin art. 15 alin. 2 al Decretului 167/1958, legiuitorul a prevăzut că „prescripția nu se va îndeplini totuși înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepția prescripțiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de 1 lună de la suspendare".
Așadar, prin alin. 2 al art. 15 din Decretul 167/1958 se instituie un efect special al suspendării prescripției în sensul că acesta prevede că după încetarea cauzei care a determinat suspendarea, are loc o prorogare a momentului la care se va împlini prescripția în așa fel, încât între momentul încetării cauzei de suspendare și momentul împlinirii prescripției să se asigure 6 luni sau 1 lună, după cum termenul de prescripție este mai mare ori mai mic de 6 luni.
Așadar, efectul special al suspendării nu se produce în toate cazurile, ci numai atunci când până la împlinirea termenului de prescripție au rămas mai puțin de 6 luni, dacă termenul de prescripție aplicabil în speță este mai mare de 6 luni; mai puțin de 1 lună, dacă termenul de prescripție aplicabil în speța respectivă este mai mic de 6 luni.
Efectul special al suspendării prescripției constă în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripție extinctivă în așa fel încât intervalul de timp cuprins între momentul încetării cauzei de suspendare și cel al împlinirii prescripției să fie de 6 luni sau de 1 lună, după cum termenul de prescripție aplicabil în speță este mai mare sau mai mic de 6 luni.
Se consideră că și teza finală a art. 32 din Legea nr. 64/1995 se referă la un efect special al suspendării prescripției extinctive, în sensul că prescripția își reia cursul nu de la data încetării cauzei de suspendare (care este, după caz, fie data respingerii cererii introductive, fie data închiderii procedurii), ci după expirarea unui termen de 30 zile de la data încetării cauzei de suspendare.
4.2. ÎNTRERUPEREA PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
§. 1. Noțiunea de întrerupere și justificare
Noțiunea de întrerupere a prescripției extinctive poate fi definită ca fiind „modificarea cursului cesteia care constă în înlăturarea prescripției scursă înainte de apariția unei cauze de întrerupere și începerea unei alte prescripții extinctive”.
Pentru înțelegerea fundamentului întreruperii prescripției extinctive, trebuie pornit de la două premise: pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului în privința temeiniciei pretenției sale, lipsă dedusă din starea sa de pasivitate, iar, pe de altă parte, prezumarea situației de fapt a celui în folosul căruia curge prescripția ca fiind conformă cu starea de drept, bazată pe împotrivirea acestuia.
Ori de câte ori aceste două premise nu se mai confirmă, în sensul că titularul dreptului la acțiune părăsește starea de pasivitate sau cel în folosul căruia curge prescripția abandonează atitudinea de împotrivire față de titularul dreptului, prin recunoașterea datoriei sale, înseamnă că nu se mai justifică producerea efectului prescripției extinctive.
Altfel spus, întreruperea prescripției este justificată de împrejurări legate de încetarea stării de pasivitate a titularului dreptului la acțiune și încetarea debitorului de a se împotrivi executării obligației sale. Aceste două premize fac ca prescripția extinctivă să nu mai producă efecte.
§. 2. Cauzele de întrerupere
Potrivit art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, "prescripția se întrerupe:
prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția …;
prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească … necompetentă;
printr-un act începător de executare.
Cel de al doilea alineat al aceluiași articol dispune că "prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea".
Decretul 167/1958 în art. 16 alin. 1 menține, cu unele modificări, cele trei cazuri de întrerupere a prescripției extinctive prevăzute de art. 1865 C. civ.
Cauzele de întrerupere a prescripției extinctive au următoarele caractere juridice: sunt legale, limitative, produc efecte de drept („ope legis”), organul de jurisdicție urmând să constate doar producerea lor.
1. Recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie (art. 16 din Decretul 167/1958) nu este supusă vreunei reguli speciale de formă, putând rezulta din orice act din care reiese că debitorul își recunoaște datoria.
Recunoașterea poate fi expresă sau tacită, însă, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, pentru a produce efecte întreruptive, trebuie să fie neîndoielnică, indiferent că ar fi vorba de o recunoaștere expresă ori tacită.
Faptul că debitorul își recunoaște obligația de executat presupune că acesta a trecut de la faza de negare a dreptului creditorului la manifestarea intenției de a executa obligația. Datorită acestei obligații, legiuitorul a prevăzut că din momentul recunoașterii obligației de către debitor, cursul prescripției se întrerupe, urmând să curgă un nou termen de prescripție de același fel.
2. Introducerea unei cereri de chemare în judecată. Prin introducerea cererii de chemare în judecată, cursul prescripției se întrerupe ca urmare a faptului că în acest caz titularul dreptului a ieșit din starea de pasivitate și nu este cazul să fie sancționat cu pierderea dreptului. Cererea de chemare în judecată are efect de întrerupere a prescripției chiar dacă a fost introdusă la o instanță necompetentă.
Prin art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 se arată, însă, că prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel ce a făcut-o a renunțat la ea. De la data introducerii cererii de chemare în judecată, prescripția încetează de a mai curge. În cazul în care cererea nu se mai judecă sau este respinsă atunci se consideră că prescripția n-a fost nici un moment întreruptă.
Când cererea de chemare în judecată a fost admisă iar hotărârea de admitere a rămas definitivă, curge un nou termen de prescripție dar nu de la data introducerii cererii ci de la data când hotărârea a rămas definitivă. Pentru a produce efect întreruptiv, se cere ca :
acțiunea în justiție să fie efectivă (adică făcută cu scopul de a fi admisă);
retragerea ori perimarea demonstrează neîndeplinirea acestei condiții;
acțiunea să fie admisă printr-o hotărâre definitivă;
retragerea ori anularea acțiunii dovedește neîndeplinirea condiției;
3. Printr-un act începător de executare.
Atât timp cât durează executarea obligației, cursul prescripției este întrerupt. Aceasta este o cauză de întrerupere a prescripției dreptului de a cere executarea silită.
§. 3. Efectele întreruperii
Potrivit art. 17 din Decretul 167/1958 „întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție".
Dacă prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată sau printr-un act începător de executare, noua prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau în cazul executării până la împlinirea ultimului act de executare. Rezultă că întreruperea cursului prescripției extinctive produce următoarele efecte:
șterge prescripția cursă anterior momentului intervenirii cauzei de întrerupere;
începe să curgă o nouă prescripție extinctivă după încetarea cauzei de întrerupere.
Natura noii prescripții care începe să curgă după ce a încetat întreruperea diferă în funcție de cauza de întrerupere. Astfel, în ipoteza când întreruperea s-a datorat recunoașterii dreptului pretins, va începe să curgă un nou termen de prescripție de același fel cu cel anterior.
În cazul în care întreruperea s-a produs ca urmare a cererii de chemare în judecată, atunci va începe să curgă un nou termen de prescripție, diferit de cel anterior și anume un termen în care se va putea cere executarea silită.
Întreruperea termenului de prescripție ca urmare a recunoașterii dreptului a cărei acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia prescripția curge face ca efectul să se producă imediat ce s-a făcut recunoașterea. În situația întreruperii prescripției ca urmare a cererii de chemare în judecată, efectele întreruperii se produc mai târziu și anume de la data rămânerii definitive a hotărârii. Ca urmare, în intervalul de timp între introducerea acțiunii și cel al rămânerii definitive a hotărârii de admitere a acestei cereri, întreruperea prescripției este provizorie.
Pentru a se produce efectul de întrerupere, cauza trebuie să intervină înainte de expirarea termenului de prescripție , prevăzut de lege pentru dreptul respectiv.
4.3. REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPȚIE
§.1. Noțiune și reglementare legală
În literatura de specialitate, repunerea în termen este definită ca fiind „beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune care, din motive temeinice, nu a putut declanșa acțiunea înăuntrul termenului de prescripție, astfel că organul de jurisdicție este îndreptății să soluționeze, în fond, cererea de chemare in judecată, deși a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție”.
Repunerea în termenul de prescripție extinctivă este consacrată, cu caracter general, de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia: ''instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție".
Alături de acest text în care repunerea în termenul de prescripție extinctivă este consacrată cu caracter general, prin legi ulterioare se prevăd și cazuri speciale de repunere în termen.
Astfel, în acest sens, sunt prevederile art. 13 alin. 2 din Legea 18/1991 și ale art. 33 din Legea 1/2000 precum și prevederile art. 5 alin. 4 din Legea 112/1995. Astfel, potrivit art. 13 alin. 2 din Legea 18/1991 și art. 33 din Legea 1/2000 „moștenitorii care nu-și pot dovedi această calitate întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce i se cuvine din terenurile ce au aparținut autorului lor. Ei sunt considerați că au acceptat moștenirea prin cererea ce o fac comisiei". De asemenea, art. 5 alin. 4 din Legea 112/1995 prevede că moștenitorii, în sensul prezentei legi, sunt socotiți de drept acceptanții succesiunii de la data depunerii cererii.
Cât privește justificarea reglementării repunerii în termenul de prescripție extinctivă, trebuie să se țină cont de finalitatea prescripției extinctive (sancționarea conduitei culpabile, constând în inactivitate, a titularului dreptului); în acele situații în care inactivitatea titularului s-ar datora unor motive temeinice, producerea efectelor prescripției ar deturna această instituție de la finalitatea ei, astfel încât s-ar sancționa atitudinea titularului dreptului deși nu i s-ar putea reproșa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termen permite înlăturarea contradicției ce ar apare între ceea ce legea a prezumat prin instituirea prescripției extinctive și ceea ce reprezintă realitatea. Trebuie însă reținut că repunerea în termenul de prescripție extinctivă este o măsură excepțională.
Așadar, repunerea în termen își găsește justificarea în faptul că titularul dreptului nu a introdus acțiunea datorită unei imposibilități materiale (fizice), juridice sau morale. De aceea, legiuitorul intervine în anumite situații în apărarea titularului dreptului, reglementând, repunerea în termen. Se observă, astfel că repunerea în termen este o măsură excepțională și se aplică în cazuri bine întemeiate.
§. 2. Condițiile repunerii în termenul de prescripție
Pentru a putea opera repunerea în termen, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții:
să existe o cerere de chemare în judecată, adică să se exercite dreptul la acțiune făcută după ce termenul legal de prescripție s-a împlinit;
depășirea termenului de introducere a acțiunii să se datoreze unor cauze temeinic justificate, adică piedici serioase și legitime care justifică întârzierea;
introducerea acțiunii și deci și cererea de repunere în termen trebuie făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depășirea termenului de prescripție;
repunerea în termen să fie stabilită de instanță printr-o hotărâre motivată.
Ea poate fi examinată și din oficiu de către instanță atunci când reclamantul a introdus doar cererea de chemare în judecată întrucât art. 18 din Decretul 167/1958 prevede că instanța judecătorească sau organul arbitral sunt obligați ca din oficiu să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită s-a prescris iar art. 19 arată că, din oficiu, instanța poate dispune judecarea cauzei, repunând pe reclamant în termenul de prescripție.
§. 3. Domeniul de aplicare a repunerii în termen
Spre deosebire de cauzele de suspendare și de întrerupere ale prescripției extinctive, care sunt indicate expres și limitativ de lege, cauzele de repunere în termen nu sunt menționate de lege, art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 limitându-se doar să precizeze, în mod generic, că este vorba de „cauze temeinic justificate”, fiind deci lăsate la libera apreciere a organului de jurisdicție căruia i se solicită sau care dispune din oficiu repunerea în termen.
În doctrina noastră juridică s-a arătat că prin cauze temeinic justificate trebuie să se înțeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, sunt exclusive de culpă. Este deci vorba de piedici relative, iar nu absolute (ca în cazul forței majore), în sensul că împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acțiunii pentru reclamant și pentru cei care s-ar afla în condiții asemănătoare, dar nu în mod necesar și pentru un om diligent și, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acțiune.
Cu alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripție exclude atât forța majoră (deoarece cursul prescripției ar fi suspendat cât timp durează forța majoră, așa încât nu s-ar mai pune problema repunerii în termen), cât și culpa (deoarece, în caz contrar, ar fi deturnată instituția prescripției extinctive de la finalitatea sa). Domeniul repunerii în termen începe unde încetează culpa și încetează unde începe forța majoră.
Sunt considerate cauze temeinice:
necunoașterea de către un succesor a morții autorului datorită faptului că ceilalți moștenitorii i-au ascuns cu rea credință aceasta;
spitalizarea îndelungată sau repetată;
anumite împrejurări deosebite în care s-a găsit un moștenitor și nu a putut afla despre dobândirea unei moșteniri, de exemplu se găsea în străinătate;
executarea unei pedepse privative de libertate;
părăsirea minorului etc.
Dimpotrivă, nu sunt considerate ca fiind cauze temeinice pentru repunerea în termenul de prescripție:
necunoașterea legii;
eroarea de drept invocată de titularul dreptului la acțiune;
depășirea culpabilă a termenului de acceptare a moștenirii;
absența conducătorului persoanei juridice sau a juristului acesteia;
starea de sănătate a conducătorului sau consilierului juridic dintr-o unitate etc.
Legea 18/1991, Legea 112/1995 și Legea 1/2000 reglementează repunerea de drept în termenul de acceptare a moștenirii care operează în favoarea moștenitorilor foștilor proprietari ai terenurilor intrate pe orice cale în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție sau a imobilelor cu destinație de locuințe intrate în proprietatea statului.
Repunerea de drept în termenul de prescripție a fost urmată de termene de decădere (30 zile – apoi 45 zile, iar potrivit Legii 169/1998, 90 zile de la data intrării acestei legi în vigoare) pentru terenuri și de 6 luni pentru locuințe. În aceste termene exista posibilitatea legală de a face cererea pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și respectiv al locuințelor sau plata despăgubirilor pentru locuințe.
Potrivit art. 33 din Legea 1 din 12 ianuarie 2000 cererile de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole în suprafață totală de 50 ha și a terenurilor forestiere în suprafață de 10 ha se vor face în 60 zile de la data intrării în vigoare a legii.
§. 4. Termenul pentru repunerea în termenul de prescripție
Art. 19 alin. 2 stabilește atât durata termenului de repunere în termenul de prescripție (o lună), cât și începutul acestui termen (data încetării cauzei care justifică repunerea în termen). Acest termen privește nu numai cererea de repunere în termen formulată de reclamant, ci și acordarea din oficiu a repunerii în termen.
Astfel, potrivit acestui text „cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție”.
În doctrină, este controversată natura juridică a termenului prevăzut de art. 19 alin. 2. din Decretul 167/1958.
În acest sens, într-o primă opinie se consideră că este vorba de un termen procedural de decădere. Pe de altă parte, potrivit unei alte opinii, se susține că termenul de o lună în care se poate cere repunerea în termenul de prescripție este un termen de prescripție extinctivă și ca urmare i se vor aplica regulile referitoare la suspendarea și întreruperea cursului prescripției și chiar cele referitoare la repunerea în termen.
În cadrul acestei păreri s-a susținut că termenul de o lună pentru a cere repunerea în termenul de prescripție al dreptului la acțiune în sens material aparține dreptului civil iar termenul de o lună pentru a cere repunerea în termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită aparține dreptului procesul civil.
Însă, în termenul de o lună prevăzut de art. 19 alin. 2 din Decretul 167/1958 trebuie formulate, atât cererea de repunere în termen cât și introducerea acțiunii privind pretenția pe fond întrucât nici prin acest text și nici prin altele nu se stabilește un al doilea termen în care să se formuleze cererea de chemare în judecată privind fondul litigiului, după încuviințarea repunerii în termen. Soluția instanței de judecată de admitere a cererii de repunere în termen este supusă apelului și recursului odată cu soluția dată fondului litigiului.
La fel și situația de respingere a cererii de repunere în termen și deci și a respingerii pe fond a acțiunii ca prescrisă este supusă și ea, atât apelului cât și recursului. În toate situațiile, însă, cererea de admitere a repunerii în termenul de prescripție trebuie să fie soluționată înainte de a se trece la soluționarea în fond a acelei cauze.
Atunci când reclamantul introduce doar o cerere de chemare în judecată fără a formula în mod expres și o cerere de repunere în termen și indiferent de faptul că pârâtul a ridicat sau nu excepția de repunere a acțiunii, instanța de judecată este obligată ca din oficiu să analizeze dacă dreptul la acțiune în sens material sau dreptul de a cere executarea silită era prescris sau nu.
Reținem astfel că repunerea în termen potrivit art. 13 alin. 2 din Legea 18/1991, art. 33 din Legea 1/2000 art. 5 alin. 4 din Legea 112/1995 operează de drept, în temeiul acestor acte normative.
§. 5. Efectul repunerii în termen
Efectul constă în faptul că deși termenul de prescripție al dreptului la acțiune în sens material sau dreptul de a cere executarea silită au expirat, prescripția se consideră ca neîmplinită. Prin urmare prin repunerea în termen, efectul extinctiv al prescripției este anulat ceea ce permite organului de jurisdicție să treacă la judecarea în fond a cauzei fără a se invoca faptul că acțiunea este prescrisă.
În baza prevederilor din Legea 18/1991, a Legii 1/2000 și a Legii nr. 112/1995 efectele repunerii în termen constau în aceea că dau moștenitorilor posibilitatea de a reconstitui dreptul de proprietate asupra pământului sau de a cere restituirea în natură a locuinței sau dacă nu este posibil, echivalentul în bani.
4.4. ÎMPLINIREA (CALCULUL) PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE
Prin împlinirea prescripției extinctive se înțelege stabilirea momentului la care expiră termenul de prescripție. Această stabilire implică un calcul, care presupune cunoașterea următoarelor elemente:
termenul de prescripție extinctivă aplicabil în speță;
începutul acestui termen;
dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a
prescripției;
regulile în funcție de care se calculează termenul de prescripție.
Regulile de calcul al termenelor de prescripție extinctivă sunt reglementate după cum urmează: Decretul nr. 167/1958 stabilește numai regulile privind începutul termenului de prescripție; Codul civil conține o reglementare fragmentară a regulilor de calcul; Codul de procedură civilă se aplică în completarea dispozițiilor din cele două acte normative menționate mai sus.
Cât privește modul de calcul al termenului de prescripție extinctivă stabilit pe ani sau pe luni, trebuie să recurgem la dispozițiile înscrise în art. 100 alin. 3 și 4 C. proc. civ. Așadar, termenul stabilit pe ani sau pe luni se va împlini în ziua corespunzătoare (zilei în care a început termenul să curgă) din ultimul an sau din ultima lună; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se socotește împlinit în ultima zi a acestei luni.
Referitor la calcularea termenelor de prescripție stabilite pe zile, este de reținut că, potrivit art. 1887 C. civ., "termenul prescripției se calculează pe zile și nu pe ore. Prin urmare, ziua în cursul căreia prescripția începe nu intră în acel calcul". De asemenea, art. 1889 C. civ. dispune că "prescripția nu se socotește câștigată decât după împlinirea celei de pe urmă zile a termenului defipt prin lege". Acest sistem de calcul se numește intermediar, deoarece nu se ia în calcul prima zi în care prescripția începe să curgă, însă se socotește ziua în care prescripția urmează să se împlinească.
CAPITOLUL 5
PROPUNERI DE LEGE FERENDA DESPRINSE
DIN PROIECTUL DE MODIFICARE A CODULUI CIVIL ROMÂN
În dreptul român, în ideea adaptării legislației naționale, la cerințele normative existente pe plan european și numai (în perspectiva integrării României la Uniunea Europeană) s-a elaborat un Proiect de modificare a Codului civil actual. Între aceste modificări regăsim și unele dispoziții referitoare la materia analizată, respectiv, instituția juridică a prescripției extinctive, și în mod particular, termenele de prescripție.
Corelând dispoziții ce izvorăsc din tradiția Codului civil din 1864 și a Codului civil francez de la 1804, cu modificările și completările ulterioare, atât cu prevederi conținute de instrumente internaționale, cât și cu actualul cadru legislativ intern, filtrând normele de bază în lumina soluțiilor oferite constant de doctrină și jurisprudență de-a lungul anilor, proiectul răspunde, așadar, necesității permanente a adaptării actualei legislații la exigențele realităților social-economice, și implicit și la nevoile practicii judiciare, precum și cerințelor unui instrument modern și conform cu normele de terminologie consacrate. La elaborarea proiectului au fost valorificate încercările făcute de-a lungul timpului pentru modificarea și completarea Codului civil, și mai ales reglementări noi, moderne, existente în alte legislații, dintre care cele mai semnificativ de menționat – din perspectiva ponderii folosirii lor ca material documentar – sunt Codul civil francez, așa cum a fost modificat în 2001, precum și Codul civil al Quebec-ului din 1991, cu modificările și completările ulterioare (o variantă îmbunătățită cu influențe de common law a codului francez).
Proiectul noului Cod civil are următoarea structură:
Cartea I – „Despre persoane”;
Cartea II – „Familia”;
Cartea III – „Bunurile”;
Cartea IV – „Despre succesiuni și liberalități”;
Cartea V – „Obligațiile”;
Cartea VI – „Despre prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor”.
În materia care ne interesează, respectiv instituția prescripției extinctive, în general, și în special termenele de prescripție, soluțiile promovate prin Proiectul de modificare a Codului civil se caracterizează prin modernitate, flexibilitate și nu în ultimul rând, prin aplicabilitate practică deosebită.
Astfel, Cartea VI din Proiect este consacrată prescripției extinctive și calculului termenelor, înlocuind Titlul XX – ''Despre prescripție'' din Cartea III a Codului civil actual. Revăzând toate aspectele prescripției extinctive din dreptul civil-justificare, domeniu, termene, cursul prescripției – și încercând să identifice soluțiile cele mai potrivite cu exigențele economiei de piață, proiectul va înlocui reglementarea din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă și completată de unele dispoziții din Codul civil – actualul sediu al materiei. Pe lângă introducerea unor soluții care să răspundă necesităților actuale, s-a urmărit realizarea unei delimitări clare față de normele care guvernează prescripția achizitivă; pe de alta parte, stabilirea sediului acestei materii în Codul civil răspunde mai prompt necesităților decurgând din aplicarea normelor sale în unele materii, sau legăturii dintre dispozițiile sale generale și normele speciale cuprinse în aceste materii reglementate de Codul civil – contracte, succesiuni, persoane, raporturile de familie etc.
Reglementarea propusă a urmărit, totodată, să scoată în evidență funcțiile prescripției – cea mobilizatoare și de consolidare a raporturilor juridice, precum și de înlăturare a dificultăților în administrarea probelor, dublate de funcția sancționatoare a prescripției, aceasta din urmă sancționând neglijența titularilor de drepturi subiective.
Pornind de la necesitatea socială, iar nu numai juridică, a adoptării celor mai potrivite reglementări și pentru aceste aspecte ale raporturilor juridice civile, Titlul I definește noțiunea de drept material la acțiune, și consacră regula că o dată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, normă cu caracter imperativ – nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, cu completarea că se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului curs pentru prescripția începută și neîmplinită. Ca noutate, fiind reglementată prin norme, în general, dispozitive, organul de jurisdicție nu poate ridica din oficiu prescripția.
Termenul general de prescripție extinctivă a rămas de 3 ani, aplicabil în lipsa unor termene speciale. Cursul prescripției extinctive cuprinde aspectele referitoare la începutul prescripției extinctive, suspendarea și întreruperea acesteia.
În ceea ce privește începutul prescripției extinctive, este menținută regula actuală, potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Pornind de la unele dispoziții din actualul Decret nr.167/1958, îmbunătățite cu soluțiile jurisprudențiale, proiectul stabilește data de la care începe să curgă prescripția, în unele situații speciale: când dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen, când dreptul nu este afectat de condiție sau termen, în cazul prestațiilor succesive, în cazul asigurărilor contractuale și alte situații.
Titlul II prevede regimul general al termenelor de decădere, reglementare strict necesară datorită dificultăților care apar în diferențierea celor două categorii de termene, cu regim juridic diferit.
Titlul III reglementează detaliat calculul termenelor de prescripție, stabilite pe zile sau pe ore, instituind, de asemenea, și prezumția îndeplinirii în termen a actelor dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până la ora la care încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu.
– B I B L I O G R A F I E –
GHEORGHE BELEIU, „Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1995.
V. D ZLĂTESCU, „Considerații în legătură cu instituția prescripției”, în Revista Dreptul nr. 2/1999.
GH. BELEIU, M. A. GRAMA, „Analiza interdisciplinară a prescripției extinctive”, în Revista „Studii și Cercetări Juridice”, nr. 2/1989.
EUGENIU SAFTA-ROMANO, „Probleme – teoretice și practice – actuale din domeniul prescripției extinctive”, în Revista Dreptul nr. 9-12/1990;
GH. BELEIU, „Probleme actuale în domeniul prescripției extinctive”, în Revista română de drept nr. 9/1983;
GH. BELEIU, „Prescripția extinctivă în dreptul român și reglementările C.A.E.R.”, în Revista română de drept nr. 7/1986;
GH. BELEIU, „Natura juridică a prescripției extinctive” (III), în Revista „Studii și Cercetări Juridice”, nr. 4/1985.
PAUL COSMOVICI, „Tratat de drept civil. Partea generală”, Vol. I, Editura Academiei, București, 1989;
GABRIEL BOROI, „Drept civil. Partea generală”, Editura All, București, 1997.
ION DOGARU, „Drept civil. Tratat”, Vol. I, Editura Europa, Craiova, 1996;
D. ALEXANDRESCO, „Principiile dreptului civil român”, vol. IV, București, 1926;
C. HAMANGIU, I. ROSETTI BĂTĂNESCU, AL. BĂICOIANU, „Tratat de drept civil român”, vol. II, București, 1929;
MIRCEA MUREȘAN, „Drept civil. Partea generală”, Editura Cordial-Lex, Cluj-Napoca, 1996.
M. CANTACUZINO, „Elementele dreptului civil român”, Vol. II, București, 1921;
KESSLER, C. OPRIȘAN, „Prin prescripția extinctivă nu se stinge oare însuși dreptul subiectiv civil?”, în Revista Justiția nouă, nr. 4/1961;
J. MATEIAȘ, P. COSMOVICI, „Prescripția extinctivă”, Editura Științifică, București, 1962.
ANA BOAR, „Uzucapiunea. Prescripția, posesia și publicitatea drepturilor”, Editura Lumina Lex, București, 2000.
EUGEN CHELARU, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, București, 2000;
IOAN ADAM, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura Europa Nova, București, 1998.
OVIDIU UNGUREANU, „Drept civil. introducere”, Editura All Beck, București, 2000;
ASPAZIA COJOCARU, „Drept civil. Partea generală”, Editura Lumina Lex, București, 2000.
IOSIF R. URS, SMARANDA ANGHENI, „Drept civil. Partea generală. Persoanele”, Vol. I, Editura Oscar Print, București, 1998.
S. BELIGRĂDEANU, „Texte de bază din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă rămase fără obiect”, în Revista Dreptul nr. 10-11/1991;
S. BELIGRĂDEANU, „Modul în care urmează să fie interpretate – în prezent – dispozițiile art. 3 alin. 1 și art. 4 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă”, în Revista Dreptul nr. 7/1993.
CRISTIANA TURIANU, „Drept civil. Partea generală. Practică judiciară comentată și adnotată”, Editura Universitară, București, 2001.
GH. BELEIU, „Drept civil român”, Editura Șansa, București, 1992.
PROIU, „Despre prescripția acțiunii în stabilirea paternității”, în Revista Justiția Nouă, nr. 5/1966;
M. POPA, „Cu privire la stabilirea prescripției extinctive la acțiunile pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei”, în Revista Justiția Nouă, nr. 3/1966.
C. STĂTESCU, C. BÂRSAN, „Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura Academiei, 1981.
M. ELIESCU, „Răspunderea civilă delictuală”, Editura Academiei, 1972.
M. NICOLAE, „Repunerea în termenul de prescripție”, în Revista Dreptul nr. 11/1999;
M. ELIESCU, „Unele probleme privitoare la prescripția extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări legale”, în Revista Studii și Cercetări Juridice (S.C.J) nr. 1/1956;
I. DELEANU, „Repunerea în termen în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958”, în Revista Română de Drept nr. 9-12/1989.
GH. BELEIU, „Repunerea în termen în condițiile art. 19/1958”, în Revista Română de Drept nr. 9/12/1989.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Aspecte Teoretice Si Practice cu Privire La Cauzele Si Efectele Suspendarii In Termenul de Pre (ID: 133066)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.