ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE ALE INFRACȚIUNII DE LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE [310960]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE ALE INFRACȚIUNII DE LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE

Coordonator științific:

Conf. Univ. Dr. Vasile Drăghici

Absolvent: [anonimizat]

2011

LISTĂ DE ABREVIERI

CUPRINS

ARGUMENTUM …………………………………………………………………………………….7

REZUMAT………………………………………………………………………………………………9

RÉSUMÉ……………………………………………………………………………………………….11

CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE………………………………………..13

SECȚIUNEA 1.1. ELEMENTE DE ISTORIC ALE INFRACȚIUNILOR CONTRA PERSOANEI…………………………………………………………………………..13

SECȚIUNEA 1.2. ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PERSOANEI…………………………………………………………………………..18

SECȚIUNEA1.3. TRĂSĂTURILE INFRACȚIUNILOR

DE LOVIRE SAU VĂTĂMARE A INTEGRITĂȚII CORPORALE

SAU A SĂNĂTĂȚII……………………………………………………………………………….22

SECȚIUNEA 1.3.1. CONDIȚII PREEXISTENTE………………………………..24

SECȚIUNEA 1.3.2. CONȚINUTUL CONSTITUTIV……………………………26

SECȚIUNEA 1.4. DEFINIȚIA INFRACȚIUNII DE LOVIRI

SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE……………………………………28

SECȚIUNEA 1.5. ELEMENTE DE DREPT COMPARAT………………………..30

CAPITOLUL II. CONDIȚII PREEXISTENTE……………………………………..35

SECȚIUNEA 2.1. CONȚINUTUL LEGAL………………………………………………35

SECȚIUNEA 2.2. OBIECTUL JURIDIC SPECIAL………………………………….35

SECȚIUNEA 2.3. OBIECTUL MATERIAL…………………………………………….39

SECȚIUNEA 2.4. SUBIECȚII INFRACȚIUNII………………………………………..40

SECȚIUNEA 2.4.1. SUBIECTUL ACTIV……………………………………………40

SECȚIUNEA 2.4.2. SUBIECTUL PASIV……………………………………………40

SECTIUNEA 2.5. LEGĂTURI CU INFRACȚIUNI

ASEMĂNĂTOARE………………………………………………………………………………..41

SECȚIUNEA 2.5.1. DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU INFRACȚIUNEA DE OMOR…………………………………………………………………………………………………..41

SECCȚIUNEA 2.5.2. DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU

INFRACȚIUNEA DE LOVIRI SAU ALTE VIOLENȚE URMATE DE MOARTE………………………………………………………………………………………………43

SECȚIUNEA 2.5.3. DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU

INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ URMATĂ DE MOARTE………………………………………………………………………………………………47

CAPITOLUL III. CONȚINUTUL CONSTITUTIV………………………………..53

SECȚIUNEA 3.1. LATURA OBIECTIVĂ……………………………………………….53

SECȚIUNEA 3.1.1. ELEMENTUL MATERIAL………………………………….53

SECȚIUNEA 3.1.2. URMAREA IMEDIATĂ………………………………………54

SECȚIUNEA 3.1.3. LEGĂTURA DE CAUZALITATE………………………..54

SECȚIUNEA 3.2. LATURA SUBIECTIVĂ……………………………………………..55

SECȚIUNEA 3.2.1. VINOVĂȚIA………………………………………………………56

SECȚIUNEA 3.3. FORMELE INFRACȚIUNII………………………………………..58

SECȚIUNEA 3.4. MODALITĂȚILE INFRACȚIUNII………………………………60

SECȚIUNEA 3.5. SANCȚIONAREA INFRACȚIUNII……………………………..61

SECȚIUNEA 3.6. ASPECTE PROCESUALE…………………………………………..62

SECȚIUNEA 3.7.ASPECTE CRIMINALISTICE……………………………………..66

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ………………………………………………………76

SECȚIUNEA 4.1. ANALIZĂ STATISTICĂ…………………………………………….76

SECȚIUNEA 4.2. STUDIU DE SPEȚĂ……………………………………………………87

COCLUZII ȘI PROPUNERI DE „LEGE FERENDA”

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENTUM

Protejarea dreptului la viață prin normele interne și internaționale constituie un imperativ și, în acelasi timp, o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată și determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea, etc. Viața umană ca valoare socială apărată prin normele de drept, se înfățișează nu numai ca un drept absolut al individului la viată, opozabil tuturor cetățenilor, dar și ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocrotește în interesul întregii societăți.

Ocrotirea dreptului la viață își găsește consacrarea prin normele internaționale în primul rând, dar și prin normele interne, ale dreptului penal, având în vedere importanța pe care viața unei persoane o prezintă nu numai pentru ea, dar și pentru întreaga societate. Astfel, în articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se prevede că "orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa". În articolul 6 din Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice se precizează că: "Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar".

Dreptul penal poate fi caracterizat prin dinamism, fiind într-un continuu proces de adaptare și perfecționare a legislației la cerințele realității sociale. Normele dreptului penal în ansamblul lor – ca și normele celorlalte ramuri de drept – reflectă noile transformări apărute în dezvoltarea și perfecționarea continuă a relațiilor sociale care formează obiectul protecției penale.

Pentru a se putea duce cu succes lupta împotriva celor mai grave manifestări antisociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului penal modern, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracțiune.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prezintă un pericol social ridicat deoarece aduce atingere relațiilor sociale care privesc atât persoana, cât și viața acesteia.

Prin prezenta lucrare am încercat să descriu într-o modalitate cât mai amplă, folosindu-mă de gândirea juridică penală, această faptă care, de-a lungul timpului, a luat amploare. Infracțiunile contra persoanei sunt o realitate care nu trebuie ignorată, însă de cele mai multe ori suntem pasivi la lucrurile care se petrec chiar în văzul nostru.

REZUMAT

Infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei constituie o subgrupă a infracțiunilor contra persoanei și cuprinde acele fapte, săvârșite prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferință fizică sau o vătămare a integrității corporale ori a sănătății sale. Este incriminată vătămarea unei alte persoane și a nu propriei persoane. Integritatea fizică a persoanei este intangibilă și de principiu disponibilă. Consimțământul persoanei nu poate exonera de răspundere penală atunci când acea dispunere ar avea un caracter ireversibil, ar contraveni bunelor moravuri sau dispozițiilor legale.

Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei. Prin „integritate corporală se înțelege integritatea anatomo – morfologică, iar  prin „sănătate” se înțelege starea de funcționare psiho – fiziologică a organelor corpului sau starea de normalitate bio – fiziologică a victimei. Integritatea corporală și sănătatea sunt protejate indiferent de starea acestora în momentul săvârșirii infracțiunii. Latura obiectivă constă, în general, în lovirea sau vătămarea corporală a unei persoane prin orice mijloace. Conceptul de lovire sau vătămare indică atât fapta cât și rezultatul acesteia, faptele din această subgrupă sunt de rezultat. În general încadrarea juridică se face în funcție de gravitatea urmărilor  produse.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se poate comite prin lovire sau prin orice act de violență cauzator de suferințe fizice urmate de moarte. „Lovirea” este acel act de agresiune care constă în acțiunea mecanică a unei energii cinetice exterioare, de atingere, compresiune sau izbire bruscă și violentă, a suprafeței de contact a corpului victimei cu sau de un corp contondent, de regulă prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere.

Fapta se poate comite printr-o acțiune sau printr-o omisiune improprie, prin forța proprie, prin forțe animate sau neanimate sau chiar prin fapta victimei.

Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele incriminate la art. 183 C.pen. ( deși acestea sunt incluse în cadrul general al infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății persoanei ) este același cu al infracțiunilor incriminate sub denumirea generică de “ omucidere “ și este deosebit de ridicat, punând în primejdie nu numai securitatea fiecărei persoane, ci, implicit, a întregii colectivități. Aceasta deoarece fără asigurarea cadrului legal care să garanteze respectul pentru viața persoanelor nu este posibilă o liniștită conviețuire – atât la nivel microsocial cât și la nivel macrosocial. Cu toate că faptele de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte lezează grav aceleași relații ca și faptele de omucidere, gradul de pericol social al acestora este mai puțin ridicat, deși are ca rezultat moartea persoanei, având în vedere forma vinovăției – praeterintenția, relațiile dintre făptuitor și victimă, modul de săvârșire etc. În ceea ce privește aspectele de cercetare penală ale infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte aceasta se aseamănă cu infracțiunea de omor cu numai câteva diferențe.

RÉSUMÉ

Les infractions contre l’intégrité corporelle ou la santé de la personne constituent un sous-groupe des infractions contre la personne et comprend les faits commis par tout moyen, par lesquels on provoque une souffrance physique ou un endommagement de son intégrité corporelle ou de sa santé. Est incriminé l’endommagement d’une autre personne et non de sa propre personne. L’intégrité physique de la personne est intangible et de principe disponible. Le consentement de la personne ne peut pas exonérer de responsabilité que lors cette disposition-là avait un caractère irréversible, contrevenait aux bonnes mœurs ou aux dispositions légales.

L’objet matériel est représenté par le corps de la personne. Par « intégrité corporelle » on comprend l’intégrité anatomique morphologique et par « santé » on comprend l’état de fonctionnement psycho-physiologiques des organes du corps ou l’état de normalité biophysiologique de la victime. L’intégrité corporelle et la santé sont protégées quel que soit leur état au moment de la commission de l’infraction. Le côté objective consiste, en général, dans le heurtement ou l’endommagement corporel d’une personne par tout moyen. Le concept de heurtement ou d’endommagement indique le fait mais aussi son résultat, les faits de ce sous-groupe sont de résultat. En général l’encadrement juridique se fait en fonction de la gravité des conséquences produites.

L’infraction de frappements ou endommagements qui provoquent le décès, peut être commis par heurtement ou par tout acte de violence qui provoque des souffrances physiques suivies par le décès. « Le heurtement » est l’acte d’agression qui consiste dans l’action mécanique d’une énergie cinétique extérieure, de toucher, compression ou collision brusque et violente, de la surface de contact du corps de la victime avec ou d’un corps contondant, d’habitude par projection, marche dessus, glissage, jetage pu chute.

Le fait peut être commise par une action ou par une omission impropre, par sa propre force, par forces animées ou non animées ou même par le fait de la victime.

Le degré de péril social représenté par les faits incriminés à l’art.183 du code pénal (même si ceux-ci sont inclus dans le cadre général des infractions contre l’intégrité corporelle et la santé de la personne) est le même avec celui des infractions incriminées sous la dénomination générique d’homicide et il est particulièrement élevé, mettant en danger non seulement la sécurité de chaque personne mais implicitement celle de toute la collectivité. Cela parce que sans l’assurance du cadre légal qui garantit le respect pour la vie des personnes une paisible cohabitation n’est pas possible – au niveau microsocial aussi qu’au niveau macro social. Même su les faits de heurtements ou endommagements qui provoquent le décès lèsent grièvement les mêmes relations que les fait d’homicide, leur degré de péril social est mois élevé même s’il a pour résultat le décès de la personne, vu la forme de la culpabilité – praeterintention, les relations entre l’auteur et la victime, le mode de commission etc. En ce qui concerne les aspects de recherche pénale de l’infraction de heurtements ou endommagements qui provoquent le décès, elle ressemble à l’infraction de meurtre avec seulement quelques différences.

CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

ELEMENTE DE ISTORIC ALE INFRACȚIUNILOR CONTRA PERSOANEI

Frontierele dreptului la viață înseamnă, de fapt, frontierele vieții însăși. Această problemă poate avea o abordare atât filosofică, etică, religioasă, cât și juridică. Aici ne referim atât la momentul începutului vieții și felul în care el este perceput de principalele curente doctrinare și de către jurisprudența organismelor în materie, cât și la sfârșitul acesteia. Se pare că răspunsul este în continuu căutat atât de practicieni ai dreptului, de doctrinari, cât și de societate în general.

Apărarea persoanei și îndeosebi a vieții, constituie o preocupare comună tuturor sistemelor de drept. Ființa umană, această unică entitate psiho – morfo – funcțională care a evoluat de la primitivul om al cavernelor la complexa și atât de puțin înțeleasa ființă actuală, în lupta sa împotriva „universalității răului”, a fost nevoită să creeze legi prin care, în mod paradoxal, să poată fi protejată față de semeni. Apărută ca o condiție „sine qua non” a perpetuării și dezvoltării societății umane, legea penală a acordat cea mai mare însemnătate prezervării vieții și a integrității fizice ale celui considerat cea mai desăvârșită formă de viață și anume omul. În orice sistem social viața a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci, mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar, mai ales, interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viață.

Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate mijloacele ocrotirea vieții indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiționale (cutumiare), la reguli religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. Dintre mijloacele juridice de apărare legea penală a avut, din timpuriu, un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influențare a relațiilor sociale și de ocrotire a valorilor fundamentale ale societății. În toate legiuirile, începând cu Codul Hammurabi (sec. XVIII î.Hr.), codurile chinezești (sec. XIII), cărțile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI), legile lui Licurg, Solon, Dracon (sec. VII-IX), legile romane, legile popoarelor germanice, și până la legiuirile epocii moderne, grija pentru ocrotirea vieții omului stă în centrul atenției legiuitorului.

În Evul Mediu, legile care protejau persoana erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal și canonic. Una dintre cele mai importante  legi  era ″Corpus iuris canonici″(1140) care a reglementat infracțiuni sub un dublu aspect: cel al nesocotirii divine și cel al leziunii aduse ordinii umane. Sub influența dinamicii sociale,  a evoluției  spirituale a umanității, în știința penală apar diferite curente și teorii care au implicații deosebite asupra apariției unor noi culegeri de legi care apără interesele fundamentale ale omului.

Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, așa cum atestă izvoarele istorice. Aceste legi scrise nu s-au păstrat de-a lungul timpului, ci sunt doar amintite de Iordanes care arată că Burebista și-a luat ajutor pe Deceneu “care se bucura de o putere aproape regească și a dat poporului legi scrise”. În acea perioadă puterea judecătorească era încredințată preoților. După înfrângerea Daciei de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse și în noua provincie romană aflată în spatiul Carpato – Danubiano – Pontic, însă aceste reguli se aplicau doar parțial, mai ales în perioada năvălirii popoarelor migratoare, prioritate având obiceiurile sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul populației autohtone.

Pedeapsa  cea  mai  aspră,  pentru  faptele ilicite  săvârșite împotriva persoanei, era alungarea din comunitate. În perioada stăpânirii bizantine (sec X-XIII) se aplicau “Bazilicalele” – o așa numită colecție de legi civile și penale elaborate treptat în capitala Imperiului Roman de Răsărit. Sancțiunile care se aplicau celui care atenta la viața sau la integritatea altei persoane erau mutilarea făptuitorului, iar dacă acesta din urmă aparținea clasei dominante, aceste sancțiuni erau transformate în plata unor sume de bani. Oarecum evoluate erau dispozițiile referitoare la diferența dintre tentative și infracțiunea continuată.

În  această  perioadă,  cât  și  în  următoarea,  odată  cu declanșarea procesului de cristalizare și formare a statelor feudale române, continuă să se aplice  dreptul cutumiar sau nescris; el este confirmat  de  documentele  timpului  sub  denumirea  de ″iusValachio″ sau ″Valachorum antique lex consuetodo″.

Primele legiuiri românești sunt ″Cartea românească de învățătură  de  la  pravilele  împărătești″, tipărită  în  1646  la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și ″Îndreptarea legii″ din 1652, tipărită la Târgoviște, ultimul act normativ tipărit fiind ″Legiuirea Caragea″ care a intrat în vigoare în 1818. Aceste acte cu caracter normative au  o  importanță  covârșitoare  deoarece  normele  penale prevăzute în ele, deși aveau un caracter primitiv, au stat la baza apariției primului Cod penal, apărut în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864; acesta prevedea infracțiunea de vătămare gravă la art. 240.

Ulterior, în 1936, apare un nou Cod penal (în continuare denumit Codul penal anterior) care prevedea infracțiunea de vătămare foarte gravă a integrității și sănătății la art. 473 și 474. Codul penal din 1864 și cel din 1936 sunt instrumente juridice foarte valoroase deoarece au înlocuit vechile legiuiri, cu dispozițiile lor arhaice și uneori confuze, aducând dispoziții bine sistematizate,  introducând  totodată  un  spirit novator, științific în abordarea problemelor de drept penal. Doctrina științifică, în perioada de aplicare a acestor coduri, a fost reprezentată de lucrări de înaltă ținută științifică, ce au provocat discuții aprinse în legătură cu dreptul de a pedepsi, cu tratamentul penal cel mai indicat de aplicat persoanelor care săvârșesc infracțiuni împotriva persoanei. Într-o perioadă doctrina a înclinat spre școala clasică a liberului arbitru, cu unele poziții utilitariste izvorâte din necesitatea socială a pedepsei. Ulterior, sub influența lui Vintilă Dongoroz, este introdus tehnicismul juridic ce trece la sistematizări după metoda științelor exacte.

Codul  penal  din  1936  se  aplică în  continuare,  după instaurarea puterii populare din august 1944, aducându-se treptat modificări prin legi speciale, modificări necesare pentru adaptarea lui la cerințele noii orânduiri. În aceste condiții, la 1 ianuarie 1969 intră în vigoare Codul penal al Republicii Socialiste România, care exprima relațiile sociale de tip socialist și avea „rolul de a apăra interesele imensei majorități a populației”, așa cum se exprima doctrina politică comunistă. Preocuparea  juriștilor  în  perioada  totalitaristă  a  fost reprezentată de problemele izvorâte din principiile etice ale orânduirii socialiste, cum ar fi: umanizarea pedepsei, necesitatea găsirii unor noi forme de resocializare. În acest context a fost elaborat Decretul 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii. Acest act normativ se referea la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Potrivit acestei  noi reglementări, în cazul infracțiunilor pentru care pedeapsa aplicată nu depășește  5  ani  închisoare,  instanța  va  dispune, de  regulă,  ca executarea să se facă prin muncă, fără privare de libertate.

Victoria revoluției române din decembrie 1989 a scos țara din  coșmarul totalitarismului,  deschizând  noi  orizonturi,  idealul drepturilor omului devenind o realitate a vieții noastre libere, iar îmbogățirea lui în conținut, o perspectivă a viitorului acestei țări.

Dreptul la viață reprezintă un drept definitoriu al ființei umane, iar Curtea Europeană îl consideră una dintre valorile fundamentale ale societății noastre, dar și în materia drepturilor omului pe plan internațional. Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește în art.3 dreptul oricărei persoane la viață și la inviolabilitate. Articolul 2 al Convenției europene prevede că dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege, iar Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice stabilește că dreptul la viață este inerent persoanei. În ceea ce privește locul dreptului la viață în Constituțiile statelor lumii, el este consacrat expres de majoritatea acestora. Totuși, un număr limitat de Constituții, printre care cea a Franței, Italiei, Suediei și toate Constituțiile statului nostru până în prezent, nu îl consacră în mod expres, deși și acestea, prin reglementările lor, urmăresc ocrotirea vieții.

În urma analizei istorice asupra originii infracțiunii de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, concluzionăm asupra unor aspecte importante. În primul rând, această infracțiune s-a aplicat în antichitate sub forma mecanismului de reacție împotriva încălcării normelor sociale – răzbunarea sângelui. Pedepsele aplicate erau considerate ca o plată pentru răul provocat ori ca o ispășire a păcatului săvârșit. La baza Codului lui Hammurabi se află „legea Talionului”. Cu toate că la prima vedere este declarată egalitatea tuturor membrilor societății, totuși, pedepsele se diferențiau în funcție de poziția socială a vinovatului sau a părții lezate. În epoca medievală nu persistă o diferențiere sau un progres mare în legătură cu această infracțiune, doar că Legea Talionului o schimbă prin „leziunea, lovirea și rănirea”, acestea fiind cuprinse în capitolele „Infracțiuni contra persoanei și sănătății” sau „Infracțiuni împotriva vieții”, „Infracțiuni contra personalității”. Regresul constă în faptul că pedeapsa pentru „leziunea corporală” se aplica în dependență de poziția socială a vinovatului. Pedeapsa se aplica și în raport de partea lezată a corpului.

În statele capitaliste, aceste infracțiuni au chiar o mare frecvență, fenomen explicabil față de condițiile de viață inerente sistemelor în care exploatarea nemiloasă constituie cel mai puternic factor criminogen. Săvârșirea unor asemenea fapte într-o țară socialistă, cum este țara noastră, își are rădăcina în conștiința socială neevoluată a persoanelor care le-au adus la îndeplinire. Uneori pot fi și cauze biopsihice sau fiziologice care determină ori favorizează săvârșirea acestor fapte.

ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PERSOANEI

În Codul penal în vigoare, infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în Titlul II și au ca obiect juridic comun persoana omului, drepturile si libertățile fundamentale ale acestuia, respectiv: viața, integritatea corporală și sănătatea, libertatea si demnitatea.

Valorile reprezentate prin drepturile și libertățile fundamentale menționate sunt afirmate in Constituția României prin articolele 22 [alin.(1): “Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate psihică ale persoanei sunt garantate.”], 23, 27 etc., precum și în Codul penal la articolul 1: “Legea penală apără, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana și drepturile și libertățile acesteia; proprietatea precum și întreaga ordine de drept”. Prin faptele incriminate, Titlul II al Codului penal urmărește să garanteze in mod concret respectarea acestor drepturi și libertăți oferindu-le protecția penală necesară.

Infracțiunile ce alcătuiesc această subdiviziune a Codului penal se caracterizează, în primul rând, prin valorile sociale ocrotite care privesc existenta și securitatea fizică a persoanei, apoi prin elementul lor material care constă într-o atingere adusă valorilor sociale ocrotite. Această atingere poate avea ca urmare consecința cea mai gravă, adică stingerea vieții, dar poate avea și consecințe mai puțin grave, adică vătămarea integrității corporale sau a sănătății. Așadar, infracțiunile contra vieții, integrității corporale si sănătății persoanei au același obiect juridic generic, dar au și o strânsă înrudire în raport cu obiectul lor juridic special și anume: ocrotirea vieții, integrității corporale și sănătății persoanei. De obiectul juridic special se ține seama atât la stabilirea gradului de pericol generic, cât și la determinarea gradului de pericol concret al faptelor care aparțin acestui segment al Codului penal.

Infracțiunile contra persoanei au un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și gravele urmări pe care le poate avea pentru societate săvârșirea acestor infracțiuni, iar, pe de altă parte, faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează, de obicei, prin folosirea unor mijloace sau procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Activitatea infracțională efectuată prin care se aduce atingere vieții, integrității corporale sau sănătății are același obiect material și anume corpul omenesc indiferent dacă acesta aparține unei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă corpul este sau nu în deplinătatea facultăților fizice și psihice, trebuie să fie întotdeauna vorba despre o persoană în viață, iar această persoană trebuie să fie alta decât făptuitorul.

Subiectul activ al infracțiunilor contra persoanei, în principiu, nu este calificat putând fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale. În unele cazuri subiectul activ, înafara condițiilor generale, trebuie să îndeplinească și o anumită calitate (în cazul infracțiunii de incest, subiectul activ nemijlocit trebuie să fie ascendent, descendent sau frate ori soră a subiectului pasiv; la infracțiunea de pruncucidere, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a nou-născutului).

Infracțiunile contra persoanei se săvârșesc în general cu intenție, adică autorul trebuie să-și fi dat seama de natura și urmările faptei sale și să fi dorit sau să fi acceptat aceste urmări. În unele situații, anume prevăzute, legea pedepsește și faptele săvârșite din culpă. În cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă [art.182 alin. (2) C.pen.] se cere explicit o intenție calificată prin scopul urmărit de subiectul activ și anume: “pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vietii persoanei …” [art. 182 alin. (2) C. pen.]. Referitor la scopul săvârșirii infracțiunilor contra persoanei, acesta prezintă relevanță în stabilirea pericolului social concret al faptei și individualizarea pedepsei. Există, însă, infracțiuni contra persoanei care se caracterizează prin existența unui scop special urmărit de făptuitor. Un anumit scop prevăzut în norma de incriminare caracterizează variantele agravante ale unor infracțiuni (omorul înfăptuit pentru a înlesni sau ascunde savârșirea altei infracțiuni va fi încadrat la omor calificat , lipsirea de libertate a unei persoane în scopul de a o obliga la practicarea prostituției, realizează conținutul unei variante agravante a lipsirii de libertate în mod ilegal).

Infracțiunile contra persoanei sunt, cu unele excepții, infracțiuni comisive si intenționate, fiind așadar susceptibile de desfășurare în timp, în cazul acesta fiind posibilă existența actelor de pregătire și a tentativei. Când infracțiunea, în vederea căreia au fost efectuate actele pregătitoare, a fost consumată sau a rămas în stare de tentativă, actele de pregătire săvârșite de alte persoane decât autorul infracțiunii devin relevante din punct de vedere juridic ca acte de participare. Există și situația în care actele pregătitoare constituie prin ele însele o infracțiune și sunt pedepsite ca atare. În ceea ce privește tentativa, ea este incriminată în cazul omorului (art.174 C.pen.), omorului calificat (art.175 C. pen.), omorului deosebit de grav (art.176 C. pen.), în cazul vătămării corporale grave, când fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor anume prevăzute în text [art. 182 alin. (2) C. pen.], în cazul provocării ilegale a avortului (art. 185 C. pen.).

Tentativa este incriminată în cazul infracțiunii de omor (art. 174 C. pen.), omor calificat (art. 175 C. pen.), omor deosebit de grav (art. 176 C. pen.), în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă, dar numai atunci când fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor anume prevăzute în text [art. 182 alin (2) C. pen.] și în cazul infracțiunii de provocare ilegală a avortului (art. 185 C. pen.). Tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să poată fi mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul în care pedeapsa prevăzută este moartea, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

În cadrul proiectului noului cod penal s-a prevăzut o singură formă agravată a infracțiunii de omor (omorul calificat) care regrupează atât elementele circumstanțiale agravante ale omorului deosebit de grav din actuala reglementare, cât si o parte din cele ale omorului calificat. S-a renunțat însă la o parte a elementelor circumstanțiale agravante specifice omorului calificat din reglementarea actuală, fie datorită faptului că ele se regăsesc în conținutul agravantelor generale (omorul asupra unei persoane în neputința de a se apăra), fie datorită reglementării lor în alte texte (omorul asupra soțului sau a unei rude apropiate), fie pentru că nu se justifică (omorul comis în public). În acest din urmă caz s-a apreciat că nu este în mod necesar mai periculos cel care ucide victima în public (spre exemplu, în cadrul unui conflict spontan într-un bar) fată de cel care ucide victima în locuința acesteia, motiv pentru care este preferabil ca evaluarea periculozității să fie făcută de judecător cu ocazia individualizării judiciare.

Consumarea infracțiunilor contra persoanei are loc odată cu întrunirea tuturor condițiilor obiective și subiective prevăzute de norma de incriminare. Pentru ca latura obiectivă să fie realizată integral, este necesar să existe un raport de cauzalitate între activitatea infracțională și urmarea imediată care constă într-o vătămare penală adusă vieții, integrității corporale sau sănătății unei persoane.

TRĂSĂTURILE INFRACȚIUNILOR DE LOVIRE SAU VĂTĂMARE A INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂȚII

Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății persoanei sunt prevăzute în Secțiunea a II-a, în ordinea gravității lor, începând cu lovirile sau alte violențe (art. 180 C pen.) urmată de Vătămarea corporală (art. 181 C. pen.), Vătămarea corporală gravă (art. 182 C. pen.) și terminând cu Loviturile cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen. infracțiune caracterizată printr-un grad ridicat de pericol social) și Vătămarea corporal din culpă (art. 184 C. pen.). Această subgrupă de infracțiuni se distinge prin două caracteristici esențiale, în primul rând obiectul ocrotirii penale – fiind fapte care aduc atingere dreptului persoanei la integritate fizică. Dreptul la integritate fizică este garantat prin articolul 22 alin. (1) din Constituția României. A doua caracteristică esențială este dată de caracterul progresiv al acestor infracțiuni. Succesiunea faptelor incriminate în această secțiune se bazează pe o creștere gradual a rezultatului produs, a consecințelor negative asupra integrității corporale sau sănătății persoanei. Această ordine este întreruptă doar de ultima incriminare, care se deosebește de celelalte prin forma de vinovăție.

Proiectul noului cod penal propune o simplificare a reglementării infracțiunilor de lovire sau vătămare a integrității corporale sau sănătății, în sensul regrupării faptelor de violență regăsite în art. 180 – 182 din legea în vigoare în conținutul a doar două articole (art. 193 și 194). Criteriul de distincție între diferitele forme ale infracțiunii de violență este în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât suferințe fizice, se va încadra potrivit art. 193 alin.(1), dacă fapta a afectat sănătatea unei persoane ori a produs leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată la cel mult 90 de zile va fi încadrată potrivit art. 193 alin.(2), iar dacă a avut o urmare mai gravă, dintre cele arătate în art. 194, ori a produs leziuni traumatice care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, se va încadra potrivit acestui text. În privința formelor agravate ale vătămării corporale, au fost eliminate suprapunerile din reglementarea actuală (infirmitate – pierderea unui simț sau organ – încetarea funcționării acestora). Mai trebuie precizat că forma intenționată a vătămării corporale face trimitere doar la primele trei ipoteze de agravare din alin.(1), în celelalte cazuri violențele vor fi reținute în concurs cu infracțiunea de avort [lit. d)], respectiv vor intra în conținutul tentativei de omor [lit. e)].

1.3.1.CONDIȚII PREEXISTENTE

a) Obiectul juridic. Infracțiunile de lovire sau vătămare a integrității corporale sau a sănătății persoanei au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul fiecărei persoane la integritate corporală și sănătate. Prin “integritate corporală” se înțelege integritatea anatomomorfologică, iar prin “sănătate” se înțelege starea de funcționare psihofiziologică a organelor corpului sau starea de normalitate biofiziologică a victimei. Integritatea corporală și sănătatea sunt protejate indiferent de starea acestora în momentul săvârșirii infracțiunii. Consimțământul persoanei nu poate exonera de răspundere penală atunci când acea dispunere ar avea un caracter ireversibil, ar contraveni bunelor moravuri sau dispozițiilor legale (art.180 C. pen., art.181 C. pen. de regulăși excepțional art.182 C. pen).

În cadrul proiectului noului cod penal a fost expres reglementată infracțiunea de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată a omorului, reînscriind astfel reglementarea nu doar pe linia tradiției existente în dreptul nostru (art. 468 C. pen. din 1936), ci și în tradiția majorității codurilor europene. Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca urmare a noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat de partea generală. Într-adevăr, dacă în reglementarea actuală, împrejurarea avută în vedere în art. 188 poate fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua reglementare, chiar reținând o atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. De aceea, pentru a permite aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, era necesară o reglementare legală distinctă. A fost preferată denumirea marginală de ucidere la cererea victimei și nu cea de omor la cererea victimei, pentru a exclude această faptă dintre antecedentele omorului calificat prevăzut de art.189 lit. e).

b) Obiectul material constă în corpul persoanei împotriva căreia s-a săvârșit infracțiunea. Condiția ca persoana să fie în viță este necesară atâta vreme cât lovirea sau alte violențe exercitate asupra unui cadavru pot să reprezinte infracțiunea prevăzută de art. 319 C. pen. – profanarea de morminte – în variant profanării unui cadavru, dar nu pot fi încadrate în vreuna din infracțiunile ce aparțin secțiunii despre care vorbim.

c) Subiectul activ al infracțiunilor din această categorie poate fi orice persoană. În mod implicit, prin particularizarea subiectului pasiv la unele variante agravante [art.180 alin.(1¹) și alin. (2¹); art. 181 alin. (1¹) – unde este vorba despre fapte săvârșite asupra membrilor familiei] și subiectul activ devine circumstanțiat, fiind vorba de de persoana care are calitate de soț sau rudă apropiată, în raport cu victima. Participația penală este posibilă.

d) Subiectul pasiv este, în principiu, ne circumstanțiat. Există însă, excepții de la regulă, varianta agravantă de la art. 182 C. pen., vătămarea corporală gravă, care se referă la fapta prin care s-a produs avortul, variantă la care subiectul pasiv nu poate fi decât femeia însărcinată. După modificările aduse acestei secțiuni a Codului penal prin Legea nr. 197/2000, la articolele 180 și 181 au apărut variante agravante la care subiectul pasiv este circumstanțiat, fiind vorba în aceste cazuri despre faptele comise asupra membrilor familiei.

CONȚINUTUL CONSTITUTIV

Latura obiectivă. În cele mai multe cazuri, infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății se realizează prin acțiune (lovire cu un corp dur, înjunghiere etc.), fiind însă posibilă și săvârșirea lor prin inacțiune (neluarea unor măsuri pentru a preveni lovirea sau îmbolnăvirea unei persoane).

Urmarea imediată constă într-o vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, iar raportul de cauzalitate trebuie stabilit, de fiecare dată, între fapta comisă și rezultatul produs, în momentul epuizării acestuia.

Latura subiectivă. Infracțiunile de loviri sau vătămări a integrității și sănătății persoanei se săvârșesc, de regulă, cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Unele dintre aceste infracțiuni pot fi săvârșite și cu praeterintenție, vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) sau numai cu praeterintenție, loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.) și vătămarea corporală săvârșită din culpă (art. 184 C. pen.).

Tentativa și consumarea. Tentativa se pedepsește numai în forma agravantă a infracțiunii de vătămare corporală gravă [ art. 182 alin. (4) C. pen.], atunci când este posibil. Consumarea acestor infracțiuni are loc în momentul când se produce rezultatul socialmente periculos.

Sancțiunea. Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății sunt prevăzute cu sancțiuni ce diferă destul de mult, începând cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda, prevăzută pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe și terminând cu închisoarea de la 5 la 15 ani, prevăzută pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. În cazul acestor infracțiuni nu sunt prevăzute pedepse complementare.

Aspecte procesuale. Pentru infracțiunile de lovire sau alte violențe [art. 180 alin. (1) și (2) C. pen.], vătămare corporală [art. 181 alin (1) C. pen.] și vătămarea corporală din culpă [art. 184 alin. (1) și (3)], acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pentru formele agravante din art. 180 alin (1¹) și (2²), art 181 alin (1¹) C. pen., acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. La art. 184, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (6). Art. 184 alin. (6).

„Pentru faptele prevăzute la alin. (2) si (4), împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Noul alineat prevede o cauză de înlăturare a răspunderii penale, atât în ipoteza vătămării corporale din culpă care a produs consecințele prevazute de art. 182 alin. (1) și (2) C. pen. [art. 184 alin. (2) C. pen.], cât și în ipoteza în care vătămărea corporală din culpă a produs aceleași consecințe, dar a fost comisă în condițiile nerespectării dispozițiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activități [art. 184 alin. (4) C. pen.].

Față de alin. (1) si (3) ale art. 184, pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul alin. (2) si (4) urmărirea penală se efectuează din oficiu, dar împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Soluția adoptată de legiuitor in acest caz este corectă, ea vine în sprijinul rezolvării convenabile, în interesul părților, a conflictului de drept creat. Această nouă dispoziție este convergentă cu scopul declarat al legii și se află în acord cu soluțiile legislative consacrate de Noul Cod penal.

In concluzie, modificarea art. 184 C.pen. este benefică, modificarea art. 18¹ este discutabilă și va ridica o serie de probleme în practică, iar dispozitiile art. 74¹ prezintă serioase deficiente de fond si formă, putând fi contestată atât oportunitatea, cât și constituționalitatea acestui articol.”

DEFINIȚIA INFRACȚIUNII DE LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.183 C.pen.) este fapta persoanei care prin săvârșirea vreuneia din infracțiunile prevăzute în art. 180-182 C. pen. a cauzat moartea unei persoane. Infracțiunea, deși situată în secțiunea privind infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, se aseamănă prin rezultatul produs (moartea victimei), cu infracțiunile de omucidere. Ca urmare, sancțiunea pentru aceasta infracțiune, care prezintă cel mai ridicat grad de pericol social dintre infracțiunile de vătămare corporală, se apropie de limitele legale de sancțiune ale infracțiunilor de omucidere. Prezența infracțiunii în această secțiune se justifică prin valoarea vizată de făptuitor, integritatea corporală sau sănătatea, iar nu prin valoarea care în cele din urmă este lezată, respectiv viața persoanei, putând fi considerată „o variantă a omuciderii și anume o omucidere praeterintenționată”.

Fiind o variantă calificată a uneia din infracțiunile anterioare, contra integrității corporale și sănătății, analiza infracțiunii prevăzute de articolul 183 C. pen. coincide cu explicațiile privind lovirea sau alte violențe. Deoarece fapta are ca rezultat decesul unei persoane, se poate spune că avem în acest caz, pe lângă obiectul juridic comun secțiunii, respectiv integritatea corporală și sănătatea persoanei, un obiect juridic special, identic cu cel al infracțiunilor contra vieții. Obiectul material este reprezentat tot de corpul persoanei, subiecții infracțiunii nu sunt circumstanțiați, iar în ceea ce privește latura obiectivă, elementul material nu diferă de cel de la articolele 180 – 182 C. pen.

Urmarea imediată este cea care dă specificul acestei infracțiuni, aceasta constând în decesul victimei. Așadar, elementul circumstanțial al acestei infracțiuni este dat tocmai de urmarea imediată, moartea victimei. Legătura de cauzalitate între acțiunea de lovire sau de vătămare corporală și decesul victimei trebuie să fie dovedită, ceea ce nu este întotdeauna foarte ușor în practică. Exemplu clasic pentru exemplificarea acestei infracțiuni, este lovirea victimei cu pumnul sau cu un obiect contondent , urmată de căderea și lovirea de un plan dur, leziunea produsă prin cădere fiind cea direct cauzatoare a decesului. În practică, însă, acest mecanism nu este întotdeauna întâlnit așa cum l-am descris mai sus. Dificultatea stabilirii corecte a legăturii de cauzalitate apare cel mai des atunci când in lanțul cauzal, intervin și alte cauze sau condiții, pe lângă acțiunea făptuitorului.

Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte au fost incluse printre infracțiunile contra integrității corporale și sănătății și nu printre infracțiunile de omucidere, deoarece moartea victimei este, în acest caz, o urmare praeterintenționată (intenție depășită) a faptei de lovire sau vătămare corporală.

Intenția depășită poate fi definită ca fiind o formă de vinovăție care apare ca element subiectiv în conținutul unor infracțiuni, atunci când făptuitorul precede și urmărește ori acceptă producerea unui rezultat socialmente periculos, dar în realitate, datorită împrejurărilor în care se execută activitatea infracțională (acțiune, inacțiune), rezultatul produs este mult mai grav decât cel prevăzut, urmărit ori acceptat, dar pe care făptuitorul, l-a prevăzut, nu l-a acceptat sperând fără temei că nu se va produce ori nu l-a prevăzut deși putea și trebuia să-l prevadă.

ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Pentru a poziționa dreptul la viață în doctrina și jurisprudența actuală, vom aminti problemele deosebite ce le ridică biotehnologiile și medicina. Acestea aduc gradual importante modificări în conținutul acestor drepturi și în felul în care înțelegem să le protejăm. Din acest punct de vedere, se vorbește despre o veritabilă revoluție în domeniul drepturilor omului, ale cărei influențe se manifestă în special în domeniul dreptului la viață și integritate fizică și psihică. În aceste condiții, putem spune că cele mai vechi drepturi existente în catalogul drepturilor omului și cetățeanului revin în prim-plan atenției jurisprudenței și doctrinei.

Foarte interesantă din punctul de vedere al protecției vieții este și reflectarea în textul Constituțiilor a problemelor ce țin de bioetică. Aceste dispoziții prezintă interes, atât timp cât asemenea practici pot prezenta eventuale riscuri pentru viață sau pot pune în discuție viitorul speciei, mai ales atunci când vorbim despre experimente asupra genomului uman. Aceste practici redefinesc noțiunea dreptului la viață, aducând în aria sa de protecție datele genetice ale persoanei și viața intrauterină. În lumina acestor noi evoluții, se poate pune problema dacă dreptul la viață își va lărgi conținutul și devine mult mai dificilă trasarea limitelor între dreptul la viață și dreptul la integritate fizică.

Cea mai avansată în acest domeniu este la ora actuală Constituția Elveției, care prevede în art.24 unele principii generale privind ingineria genetică și tehnologiile reproductive. Cele mai interesante dispoziții sunt cele care interzic intervențiile genetice de natură să afecteze moștenirea genetică a gârneților umani sau a embrionilor. De asemenea, este interzis transferul sau fuziunea între celulele sau moștenirea genetică a speciilor neumane spre/sau cu cele umane. Aceste prevederi, deși au un caracter general, par să anticipeze problema donării sau a practicilor eugenice.

Problema statutului juridic al eutanasiei este una de durată, având diverse modalități de manifestare pe toată perioada, fiind caracterizată prin necesitățile perioadelor istorice respective și prin atitudinea luată de un stat sau altul față de un asemenea fenomen. Problema vieții și morții persistă chiar de la începutul apariției comunităților umane, fiind determinată de factori naturali, geografici și fiziologici. Pe parcurs, odată cu apariția statului și dreptului, s-a încercat să se găsească o soluție viabilă privind natura eutanasiei și importanța ei pentru o anumită comunitate, civilizația sec. XXI rămânând în căutarea unei asemenea soluții.

În dreptul comparat se admite faptul că, în general, dreptul la viață este consacrat expres doar „stricto sensu”, ca un drept al individului de a cere protecția de către stat a inviolabilității vieții sale, împotriva oricărei atingeri ilicite comise de alte persoane, indiferent de statutul legal al acestora și de interesul privat sau public, pe care aceștia îl reprezintă.

Noul Cod penal francez, în Titlul II intitulat „Fapte care prejudiciază persoana umană”, incriminează, de asemenea, faptele îndreptate contra vieții persoanei; ele sunt sistematizate în două secțiuni ale Capitolului I, și anume: „Fapte voluntare contra vieții” (Secțiunea l) și „Fapte involuntare contra vieții” (Secțiunea ll). În prima Secțiune este incriminat omorul (art.221-1); omorul agravat (art.221-2); omorul cu premeditare (asasinatul) (art.221-3); omorul comis în alte circumstanțe agravante (art.221-4); atentatul la viața per soanei prin otrăvire (art.221-5). În a doua Secțiune este incriminat omorul involuntar (art.221-6) și uciderea din culpă a persoanelor (art.221-7).

Codul penal german, reglementează infracțiunile contra vieții în Capitolul 16, unde este incriminată: uciderea unei persoane în condiții agravante (paragraful 211); uciderea unei persoane în condiții ne agravante (paragraful 212); uciderea unei persoane în condiții atenuante (paragraful 213); omorul la cererea victimei (paragraful 216); pruncucidere (paragraful 217); întreruperea sarcinii (paragraful 218). În capitolul 17 sunt incriminate faptele contra integrității corporale (vătămare simplă, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămarea din culpă).

În Codul penal italian infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute in titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu sunt prevăzute, în capitolul I delictele contra vieții si integrității sau sănătății, în capitolul II delictele contra onorii, iar în capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale. Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilității domiciliului și al secretului.

Codul  penal  spaniol cuprinde  infracțiunile  contra persoanei  în  titlurile VIII-XII.  În  titlul  VIII, la Cap. I, sunt reglementate infracțiunea de paricid – art. 405, asasinatul – art. 406, omorul simplu – art. 407; în Cap. II este incriminată infracțiunea de pruncucidere – art. 410; în Cap. III este prevăzut  avortul – art. 411; Cap. IV cuprinde reglementările penale cu privire la infracțiunea de vătămare. În Titlul IX sunt cuprinse infracțiuni  contra libertății sexuale, Titlul X cuprinde infracțiuni contra onoarei: calomnia – art.453, injuria – art.457; Titlul XI incriminează infracțiunile contra statutului  civil  al  persoanelor,  iar  în  Titlul  XII  se  regăsesc infracțiunile contra libertății și securității persoanei – art. 489.

Codul penal american incriminează omorul în art. 201-1și art. 211-4, în cazul în care făptuitorul a acționat cu intenție directă sau din neglijență. De asemenea, în art.201-5 se incriminează ajutorul dat victimei pentru a se sinucide.  Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art. 211-1 – 211-3, începând cu simplele lovituri, până la vătămări foarte grave și la amenințările în scopul terorizării victimei (violențe psihice). Infracțiunile contra libertății sunt incriminate în art. 211-1 și art. 212-5, iar faptele ilicite contra vieții sexuale sunt incriminate în art. 213-1 – 213-5.

Codul penal al Federației ruse cuprinde în Secțiunea a VII-a infracțiunile contra persoanei. Această secțiune este împărțită de legiuitorul rus în 5 capitole. Vătămarea  integrității  corporale  sau  a  sănătății  este incriminată diferit, după criteriul formei de vinovăție și după cel al gravității urmărilor rezultate din comiterea infracțiunii (art. 111-18). Pentru  aprecierea  gravității,  Codul  penal  rus  nu  apelează la stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, ci lasă acest lucru la aprecierea instanțelor de judecată. Pentru vătămarea corporală gravă, în linii mari, urmările sunt aceleași, însă ceea ce ne atrage atenția este numărul mare de consecințe agravante – în general, aceleași ca la omucidere.

Referitor la proiectul noului cod penal, acesta propune o simplificare a reglementării, în sensul regrupării faptelor de violență regăsite în art.180-182 din legea în vigoare, în conținutul a doar două articole (art. 190 si 191). Criteriul de distinctie între diferitele forme ale infracțiunii de violență, este în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât suferințe fizice, se va încadra potrivit art.190 alin.(1), dacă a cauzat leziuni va fi încadrata potrivit art.190 alin.(2), iar dacă a avut o urmare mai gravă, dintre cele arătate în art.191, se va încadra potrivit acestui text. Proiectul renunță la criteriul zilelor de îngrijiri medicale în delimitarea formelor infractiunii de violență, dat fiind că acest criteriu s-a dovedit imprecis si s-a pretat la interpretări diferite în doctrina si jurisprudență. De asemenea, în privința formelor agravate ale vătămării corporale, au fost eliminate suprapunerile din reglementarea actuală (infirmitate – pierderea unui simt sau organ – încetarea functionarii acestora). Mai trebuie precizat că forma intenționata a vătămării corporale face trimitere doar la primele două ipoteze de agravare din alin.1, în celelalte cazuri violențele vor fi reținute în concurs cu infracțiunea de avort (lit. c), respectiv vor intra în conținutul tentativei de omor (lit. d). Reglementarea este similară cu cea regasită în art.143-144 C. pen. portughez, art.122-123 C. pen. elvetian, art. 6 cap. 3 C. pen. suedez, art. 226 C. pen. German.

CAPITOLUL II. CONDIȚII PREEXISTENTE

2.1.Conținutul legal. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constă potrivit art. 183 C. pen. : „ Dacă vreuna din faptele prevăzute în art. 180-182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani”.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deși situată în secțiunea privind infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, se aseamănă prin rezultatul produs, moartea victimei, cu infracțiunile de omucidere. Ca urmare, sancțiunea pentru această infracțiune, care prezintă cel mai ridicat grad de pericol social dintre infracțiunile de vătămare corporală, se apropie de limitele legale de sancțiune ale infracțiunilor de omucidere.

Obiectul juridic special este obiectul propriu-zis al infracțiunii și constă, în cazul de față, în relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, drept recunoscut fiecărei persoane. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fiind o formă agravantă a infracțiunilor prevăzute în art. 180-182 C. pen., acest obiect este apropiat de cel al infracțiunilor menționate, respectiv relațiile sociale referitoare la cel mai important atribut al persoanei – viața privită ca drept absolut , opozabil tuturor, „erga omnes”. Acest drept, denumit și drept personal nepatrimonial, este inseparabil și indisolubil legat de persoana omului, prin acest drept este garantată și se ocrotește personalitatea omului. Din perspectiva protecției penale, dreptul la viață se situează între momentul nașterii și cel al decesului persoanei. Deși, în aparență, lucrurile sunt clare, momentul de la care putem considera că avem de a face cu o persoană în viață, precum și momentul până la care putem considera că persoana este în viață, altfel spus momentul apariției vieții și respectiv momentul instalării morții, reprezintă probleme controversate din punct de vedere medico-legal.

Momentul apariției vieții este, în aparență, ușor de determinat. În realitate, apar uneori situații atipice, în care este dificil de stabilit dacă fătul a fost născut viu sau nu. Sub acest aspect, în doctrina medico-legală se apreciază că principalele dovezi de viață extrauterină sunt următoarele: instalarea respirației extrauterine sau pulmonare; pătrunderea aerului în tubul digestiv; pătrunderea aerului în urechea medie. Elementul cel mai relevant ce trebuie luat în calcul este respirația nou-născutului. Dovada existenței respirației extrauterine se poate face prin mai multe metode, cea mai cunoscută și concludentă fiind cea a docimaziei pulmonare, prin care se poate stabili dacă plămânul a respirat. Dar, după cum s-a mai arătat deja cu mult timp în doctrina medico-legală, lipsa respirației pulmonare nu exclude, în unele situații, starea nou-născutului viu: „(…) uneori între expulzie și prima respirație, ca semnul cel mai frapant de viață extrauterină, poate fi un interval mai lung, mai ales atunci când cordonul ombilical nu s-a secționat imediat ți fătul continuă să trăiască pe seama respirației feto placentare. Aceste situații implică starea de nou-născut viu, cu semne de circulație vitală (și uneori de asfixie criminală), dar fără pulmon respirat”. Mai trebuie avut în vedere și faptul că deși, de regulă, respirațiile se produc imediat după expulzarea fătului, există situații în care „respirațiile se pot declanșa și intrauterin, mai ales când asistăm la ruperea prematură a membranelor”. Având în vedere tocmai astfel de situații atipice, s-a apreciat că, deși în majoritatea cazurilor viața extrauterină presupune existența concomitentă a respirației și circulației, prezența uneia dintre aceste funcții este suficientă pentru a caracteriza viața extrauterină. Tot situațiile atipice impun ca acest criteriu, bazat pe existența celor două funcții vitale, respirația și circulația, să fie utilizat și ținându-se cont de momentul declanșării nașterii. Rezultă că nașterea reprezintă un proces complex, care presupune manifestări foarte diverse, iar momentul apariției vieții nu poate fi stabilit în mod abstract și teoretic. În situațiile atipice, de la caz la caz, în funcție de particularitățile procesului nașterii, trebuie să se stabilească pe bază de expertiză medico-legală dacă este sau nu vorba despre o persoană în viață. Practica medico-legală a dovedit că o astfel de abordare a problemei ridicată de momentul apariției vieții este realistă.

Momentul instalării morții este greu de stabilit. Trebuie să se aibă în vedere că moartea reprezintă un proces; chiar și atunci când intervine aparent brusc, ea reprezintă, în realitate, un fenomen care se instalează treptat. Etapele morții sunt: agonia, moartea clinică și moartea biologică. Aceste etape pot fi stabilite în funcție de analiza celor trei funcții vitale ale organismului: funcția respiratorie, funcția cardio circulatorie și funcția cerebrală. Agonia reprezintă o etapă premergătoare morții, caracterizată prin diminuarea funcțiilor vitale, circulația și respirația, apariția unor tulburări neurologice și scăderea acuității simțurilor. În funcție de cauza decesului, durata agoniei este variabilă. Astfel, poate să existe o agonie lungă (ore), în cazul bolilor cronice sau al hemoragiilor interne, ori agonie scurtă (secunde) în cazul asfixiilor mecanice sau al unor intoxicații. În alte situații însă, cum ar fi spre exemplu decesul cauzat prin zdrobirea organelor vitale, agonia este absentă. Trebuie făcută distincția între agonie și comă, coma fiind considerată „o stare terminală, caracterizată printr-o inhibiție profundă a sistemului nervos, cu păstrarea prin control bulbar a funcțiilor vegetative de bază (…) diferența dintre comă și agonie rezidă, în primul rând, în aceea că, în comă, conștiența este întotdeauna absentă”. În literatura de specialitate s-a precizat că starea comatoasă trebuie înțeleasă ca o stare fiziopatologică particulară a organismului, iar nu ca o etapă a morții. O a doua etapă a morții este moartea clinică. Aceasta este o etapă intermediară între viață și moarte, caracterizată prin încetarea funcțiilor vitale, cardio circulatorie și respiratorie. Între agonie și moarte clinică diferența este dată, deci, de faptul că, în prima situație, manifestările vitale sunt absente. Fără intervenția medicului această a doua etapă ete ireversibilă. Ea poate să dureze maxim cinci minute, durată ce este dictată de capacitatea creierului de a supraviețui pe baza procesului de glicoliză anaerobă, acel proces prin care celulele produc ele singure oxigenul necesar. După această perioadă, la nivelul sistemului nervos central se instalează leziuni ireversibile. „Deoarece neuronii (celulele sistemului nervos) au o rezistență diferită la lipsa oxigenului – neuronii corticali, aproximativ 3 minute, cei subcorticali 5-10 minute, cei din trunchiul cerebral 30-40 de minute (încetarea activității acestor neuroni determină dispariția reflexului cornean și a reflexului foto motor) – se consideră că în lipsa aplicării metodelor de resuscitare cardio-circulatorie și respiratorie, moartea clinică nu poate dura mai mult de 5 minute, interval de timp după care se instalează encefalopatia anoxică, cu apariția leziunilor ireversibile la nivelul neuronilor scoarței cerebrale și în consecință, instituirea măsurilor de resuscitare după acest interval de timp ar putea readuce la viață „un cadavru care respiră” (Valentin Iftenie, Dan Dermengiu, Medicină legală, op. cit., pag. 40). După etapa morții clinice urmează ultima etapă, moartea biologică, sau moartea creierului. Aceasta se instalează în condițiile în care creierul este privat de oxigen pe o perioadă mai mare de cinci minute. După această perioadă apar, așa cum s-a arătat mai sus, unele modificări structurale ireversibile la nivel cerebral, modificări ce duc la inutilitatea reanimării funcțiilor cardio – respiratorii. Este de accentuat caracterul ireversibil al acestei etape deoarece individul nu va mai reveni la viață prin metodele de resuscitare. Existența acestor etape a dus la formularea a două teorii diferite cu privire la momentul morții, una care susține coincidența între acest moment și moartea creierului și alta care consideră că moartea reprezintă încetarea vieții întregului organism. Această a doua teorie a fost susținută pe baza unor cazuri de revenire după come prelungite în timpul cărora nu s-a putut evidenția vreo activitate electrică cerebrală prin intermediul electroencefalogramei.

În prezent, doctrina medico-legală susține prima teorie ca fiind cea corectă, ajungându-se la concluzia că „moartea creierului poate fi considerată criteriu principal al morții organismului uman”. Așadar, putem afirma că momentul morții coincide cu moartea biologică.

Obiectul material al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constă în corpul persoanei, care este victimă a infracțiunii, privit în integritatea sa psihofizică. Este mai dificil de susținut faptul că viața, ca valoare complexă, care dincolo de dimensiunea biologică presupune o altă dimensiune, cel puțin la fel de importantă, cea psihică, poate fi, pur și simplu, materializată în corpul persoanei. De aceea, privit din perspectiva obiectului prin care se materializează valoarea protejată, corpul persoanei răspunde mai greu criteriilor de desemnare a obiectului material. Această problemă are doar o semnificație pur teoretică.

Cunoașterea obiectului material ajută la justa încadrare juridică a faptei și la stabilirea pericolului social concret al faptei.

2.4. Subiecții infracțiunii nu sunt circumstanțiați.

2.4.1. Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică care îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate prevăzute în art. 99 și 48 C. pen. Participația penală este posibilă sub toate formele sale. Precizăm că forma coautoratului va exista și atunci când făptuitorii, prin acțiunile comise, s-au completat reciproc și loviturile aplicate de ei au produs împreună moartea victimei, chiar dacă rezultatul survenit ar fi la prima vedere datorat numai unuia dintre ei.

2.4.2. Subiectul pasiv. Denumim subiect pasiv al infracțiunii persoana fizică titulară a valorii sociale vătămate prin săvârșirea infracțiunii. Poate fi subiect pasiv al infracțiunii orice persoană care a suferit răul creat prin comiterea unei infracțiuni. Astfel, subiectul pasiv al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este persoana în viață împotriva căreia sunt îndreptate acțiunile violente ale făptuitorului, acțiuni de natură să-i provoace moartea. Nu există cerințe speciale cu privire la timpul și locul săvârșirii faptei.

LEGĂTURI CU INFRACȚIUNI ASEMĂNĂTOARE

2.5.1.DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU INFRACȚIUNEA DE OMOR

Conținutul constitutiv al infracțiunii de omor se diferențiază de cel al infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte prin latura subiectivă a acestora, respectiv, atitudinea psihică a inculpatului față de faptă și urmările ei, infracțiunea de omor realizându-se cu intenție directă sau indirectă, în timp ce infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte se caracterizează prin aceea că acțiunea de lovire se realizează cu intenție, iar rezultatul mai grav – moartea victimei – se produce din culpă, situație denumită praeterintentie.

La infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte procesul cauzal este complex, compus dintr-o cauză (care poate fi un factor primar declanșator sau un factor secundar, declanșant) și una sau mai multe condiții(activități umane) sau împrejurări (anumite stări sau situații – bătrânețe, stare de ebrietate, locul unde se află victima, fenomene ale naturii, acțiunea unor animale etc.) cu legătura de cauzalitate ce decurg una din alta, care, de asemenea, pot juca rol de factori primari (declanșatori) sau secundari (declanșați). Fără a confunda raportul de cauzalitate cu vinovăția, în cazul unei vătămări în urma căreia intervine direct și necondiționat moartea victimei, reprezentarea psihică inițială a infractorului (pentru vătămare) se va extinde în mod necesar și asupra ultimului efect (rezultatul letal), sub forma putinței de a prevede potențialul tanato generator al acțiunii inițiale; aici avem în vedere nu numai ipoteza morții produse prin vătămarea unui organ “vital” (ipoteză asupra căreia practica noastră judiciară este constantă), ci și a unei regiuni a corpului “ne vitală”. Intenția de a ucide se va reține și în cazul în care în urma aplicării unei lovituri lipsite de gravitate, victima cade într-o prăpastie, iar făptuitorul nu i-a dat primul ajutor, împiedicând și pe o altă persoană să facă acest lucru, deși victima era expusă frigului din luna decembrie și animalelor sălbatice. Privite din acest punct de vedere apar discutabile deciziile care încadrează la art. 183 și nu la 174-176 C.pen. fapte ca: aruncarea cu un scaun cu picioare metalice în capul victimei, aplicarea unor lovituri de sapă în capul victimei, fracturându-i craniul, urmare cărora acesta a decedat.

În alte cazuri, instanțele nu au un rol suficient de activ în lămurirea poziției psihice a infractorului din momentul săvârșirii faptei, astfel încât pe marginea aprecierii de către instanță că pentru rezultatul mai grav vinovăția a îmbrăcat forma culpei se nasc discuții.

Astfel, într-o speță, inculpatul a aplicat cu o furcă numeroase și dure lovituri pe corpul victimei – rupându-se și coada de furcă – în urma cărora victima a decedat. Din raportul medico-legal reiese că moartea s-a datorat insuficienței cardiace acute, consecință directă a unui infarct miocardic survenit pe leziuni cardiovasculare preexistente, durerea cauzată de multiplele lovituri și stresul psihoemoțional conducând direct la instalarea insuficienței coronariene acute. Instanța a încadrat fapta la art. 183 C.pen. Considerăm că era necesar ca instanța să insiste mai mult asupra lămuriri poziției psihice a infractorului deoarece, în raport cu condițiile concrete de săvârșire – lovirea cu putere în zona craniană – , pe fondul unei stări conflictuale vechi cu victima și cu posibilitatea ca infractorul să fi cunoscut afecțiunile preexistente (situație ne relevată în instanță) ale victimei, era de discutat dacă acesta a prevăzut ori nu că moartea se putea produce și chiar dacă nu și-a dorit-o, a acceptat-o.

Criticabile sunt și deciziile instanțelor care au reținut praeterintenția în așa numitele „glume periculoase” concretizate în acțiuni care au avut ca urmare moartea victimelor, ca de pilda: aruncarea în apă a unei persoane despre care inculpatul cunoștea că nu știe să înoate, conectarea clanței ușii la o sursă de curent electric, legarea piciorului victimei de lanțul de la gâtul unui cal, urmată de izgonirea animalului, care a târât victima pa asfalt pe o distanță de peste 1 km, imobilizarea deasupra focului a victimei, care purta haine de lucru îmbibate cu substanțe inflamabile.

În spețe asemănătoare instanța supremă a apreciat, în mod just, că nu există praeterintenție, ci intenție de a ucide la : conectarea unei rețele de tensiune electrică la clanța ușii, îmbrâncirea unui copil în apă, urmată de înec, deși inculpatului i se spusese că victima nu știe să înoate.

Așadar, atunci când acțiunea inițială nu poate determina prin ea însăși rezultatul letal, ci doar declanșarea altor factori care realmente îl determină, vom avea infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte, compusă dintr-un element material ale infracțiunilor prevăzute de art. 180-182 C. pen., la care se adaugă fenomenul morții – care apare ca rezultat al conexiunii necesare a factorilor cauzali determinanți cu cei condiționali adjuvanți.

Cu cât coborâm pe scara violențelor, de la art. 182 la art. 180 C. pen., pentru ca moartea să se producă, cauza primară (unică în cazul omorului) se va găsi într-o conexiune mai strânsă și într-un ansamblu mai bogat de factori condiționali, iar condiționarea de aceștia va fi mai puternică. Asistăm, de fapt, la o reducere treptată a ponderii în complexul cauzal a factorului declanșator pe măsura atenuării caracterului său tanato generator, paralel cu o transformare progresivă a factorilor conecși (concurenți sau favorizanți) în veritabili factori determinanți cu rol de cauză în producerea rezultatului letal.

2.5.2.DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU INFRACȚIUNEA DE LOVIRI SAU ALTE VIOLENȚE URMATE DE MOARTE

Leziunile încadrabile la art. 180 alin. (1) C. pen. – excoriații superficiale, echimoze cu localizări variate – și art. 180 alin. (2) C. pen. – plăgi penetrante sau înțepate profunde, luxații, entorse, contuzii cerebrale minore, fracturi costale, traumatisme dentare, leziuni abdominale fără hemoragie, etc. – neputând produce tocmai de aceea rezultatul letal, este de presupus prezența altor factori cauzali – preexistenți, concomitenți sau ulteriori factorului traumatic declanșator. Prin noțiunea de „acte de violență” – utilizată de art. 180 C. pen. sub forma de „loviri și alte violențe” – sunt incluse alături de întrebuințarea forței brute, folosirea unui mijloc de constrângere ori uzarea de violențe psihice apte a produce vătămări ale sănătății persoanei și acele acte efectuate fără violență, dar care implică producerea pentru victimă a unor urmări similare celor produse de actele de violență

În situația în care avem de a face cu intervenția unei forțe străine, nexul cauzal se rupe. În speță, deși inculpatul a aplicat victimei o lovitură mortală, aceasta încetează din viață datorită altor cauze (întâlnirii cu un alt agresor care o ucide, coliziunii ambulanței care o transporta la spital). Cu toate acestea, în cazurile citate mai sus, fapta autorului inițial a fost calificată corect ca tentativă la omor. Intenția de a ucide va persista și în ipoteza cauzelor concurente.

Când s-a constatat ca certă numai intenția de a lovi (ipoteza în care victima, în urma vătămării, fuge, se accidentează și moare), vor fi aplicabile dispozițiile art. 183 C. pen.

Apariția unor complicații neprevăzute, în raport cu gravitatea redusă a leziunilor inițiale, datorate atitudinii pasive sau chiar refractare a victimei la tratamentul medical (sustragerea de la tratament, fuga din spital). Acest factor – cauză trebuie distins de cazul în care atitudinea refractară a victimei la tratament nu este în măsură să provoace independent rezultatul, ci se alătură acțiunii cauzale a făptuitorului, grăbindu-i desfășurarea, când nexul cauzal se rupe, iar acțiunea victimei devine factor condiție.

În doctrina medico-legală este dominantă ideea după care în cazul atitudinii refractare a victimei la tratament și a culpei medicale, nu ar mai exista raport de cauzalitate între traumatismul inițial și deces, ci numai între evenimentele ulterioare (complicații neprevăzute, fuga victimei din spital, culpa medicală) și deces, asemenea evenimente neputând fi imputabile subiectului activ al infracțiunii. În oricare din ipotezele aflate între cele două extreme – leziunile foarte ușoare (care nu necesită îngrijiri medicale) urmate de moarte și leziunile traumatice foarte grave urmate de moarte -, când se constată existența legături de cauzalitate între acțiunea inițială și rezultatul final, acesta din urmă, tocmai în temeiul legăturii cauzale, va fi imputat agentului cu titlu de culpă.

Atunci când făptuitorul, acționând agresiv, cunoaște problemele de sănătate ale victimei, asociate eventual și cu o vârstă înaintată a acesteia, înseamnă că el acceptă și posibilitatea declanșării efectelor acelor afecțiuni și implicit înlăturarea, prin actele de violență, a stării de relativ echilibru a organismului suferind. Asumarea acestui risc constituie latura definitorie a intenției directe, nu a culpei cu ușurință. Așadar, se reține intenția de a ucide chiar dacă leziune nu era de natură să producă moartea, însă făptuitorul s-a întemeiat pe o boală a victimei pe care a cunoscut-o (insuficiență cardiacă) sau chiar când victima era suferindă de o boală incurabilă, însă moartea ar fi survenit pe cale naturală și nu grăbită prin acțiune violentă.

O altă problemă o constituie raportul de cauzalitate dintre moarte și faptele încadrate la art. 180 C. pen. ca „alte violențe” – nu loviri. Astfel, într-o speță, faptuitorii, în stare de ebrietate și înarmați cu sticle și o coadă de mătură, s-au îndreptat amenințător către victimă, care se afla pe terasa unui restaurant. Atitudinea agresorilor a determinat victima să se refugieze escaladând balustrada terasei de la o înălțime de 4 metri, însă lovindu-se de trotuar, a suferit leziuni grave (contuzie și dilacerare cerebrală) în urma cărora a încetat din viață. S-a considerat ca fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte.

În stabilirea intenției de a ucide sau numai de a vătăma trebuie avute în vedere mai multe elemente, precum: vârsta victimei, poziția victimei față de inculpat și în decor, gradul de tulburare psihică a victimei la „alte violențe”, precum și capacitatea făptuitorului de a prevedea acest comportament. Dacă prin acțiunea la care a fost determinată victima există elemente care întemeiază aprecierea că autorul putea prevede și accepta moartea datorită unor circumstanțe specifice, rezultatul final îi va fi imputat sub formă de intenție directă sau indirectă de a ucide.

2.5.3.DELIMITĂRI ÎN RAPORT CU INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ URMATĂ DE MOARTE

În teoria dreptului penal s-a susținut și se mai susține că deosebirea dintre leziunile cauzatoare de moarte și omor ar consta numai în poziția subiectivă a infractorului. În practică însă, s-a apelat la anumite criterii obiective de distincție: locul aplicării loviturilor, intensitatea și frecvența acestora, condițiile în care au fost aplicate, natura mijlocului și instrumentului folosit și aptitudinea acestuia de a provoca moartea, relațiile dintre infractor și victimă.

La determinarea poziției subiective a făptuitorului față de acțiunile sale și urmările acestora, chiar și în situația în care această poziție poate fi dedusă într-o oarecare măsură din însăși materialitatea faptelor, au o contribuție însemnată elementele științifice, obiective, ce se stabilesc prin constatările medico-legale.

Noțiunea de „punere în primejdie a vieții persoanei” nu constituie, prin ea însăși, un criteriu de distincție între omor și leziuni cauzatoare de moarte ( în ipoteza decesului survenit ca urmare a vătămărilor primejdioase pentru viață). În practică, „punerea în primejdie a vieții” victimei se identifică, în fapt, cu tentativa de omor, constituind un element determinant în aprecierea intenției de a ucide, iar tocmai lipsa acestei împrejurări atrage încadrarea faptei la art. 181-182 C. pen. (avându-se în vedere doar durata îngrijirilor medicale).

Doctrina a distins în cadrul loviturilor cauzatoare de moarte ca urmare a vătămării corporale grave două ipoteze distincte: decesul survenit în urma condițiilor patologice preexistente și decesul survenit în mod nemijlocit ca urmare a loviturilor primejdioase pentru viață. În cea de-a doua situație înlănțuirea cauzală dintre traumatism, complicație și moarte este evidență, astfel încât chiar dacă moartea survine la un interval mai mare de la lovire, aceasta este consecința agresiunii, fapta fiind încadrabilă în prevederile art. 174 C. pen.

Noțiunea de „organ” a primit diverse interpretări în doctrină permițându-ne să conturăm anumite atribute: individualitate anatomică, implicarea mai multor țesuturi sau tipuri celulare, funcționalitate distinctă în cadrul organismului, metabolism propriu.

Plecând în definirea organului de la funcție, juriștii consideră organul acea parte a corpului care îndeplinește un atribut fiziologic, ne diferențiindu-se astfel organul propriu-zis (creier, inimă, plămân) de formațiunea anatomică. Astfel, „organul” este considerat acea parte distinctă a corpului care prezintă în principal o funcție specifică activă, vitală sau utilă vieții, eventual un metabolism propriu și prin a cărui afectare structurală sau funcțională apar tulburări incompatibile cu viața, grave, imposibil sau dificil de suplinit și recuperat.

În ceea ce privește noțiunea de „organ vital”, „zonă vitală” și altele asemenea, nu sunt riguroase având prin ele însele un caracter relativ. Jurisprudența recunoaște acestor termeni o anumită pondere specifică în stabilirea intenției de a ucide. În general, au fost admise ca având caracter „vital” capul, inima, toracele și abdomenul, dar această convingere nu se sprijină pe argumentele strict științifice oferite de științele medicale, ci mai degrabă pe sensurile comune pe care noțiunea de „vital” o reprezintă în limbajul cotidian. În acest sens, organele de anchetă solicită deseori prin ordonanțe lămurirea chestiunii dacă lovitura a interesat sau nu o zonă vitală a organismului. Astfel iau naștere situații confuze de genul: cum ar fi calificată fapta dacă nu s-au lezat „organe vitale” și totuși moartea s-a produs; sau moartea s-ar fi produs dacă cuțitul „ar fi fost cu 1-2 cm mai la dreapta sau mai la stânga” ori „nu s-ar fi oprit într-o coastă sau stern”.

O problemă ce decurge din relativitatea noțiunii, apare la delimitarea organelor „vitale” de cele „ne vitale” în situațiile în care leziunile sunt aplicate în zone limită din acest punct de vedere. În mod obiectiv însă, o astfel de delimitare nici nu este posibilă, organismul uman neputând fi schematizat în zone mai „vitale” sau „mai puțin vitale” deoarece norma de funcționare a acestuia depinde tocmai de existența nealterată a tuturor funcțiilor și organelor ce îl compun.

Astfel, într-o speță inculpatul a aplicat o lovitură de cuțit victimei în regiunea fesieră stângă. Fiind transportată la spital și operată de urgență, deoarece avea hemoragie abundentă, i-a fost salvată viața. Inițial, avându-se în vedere localizarea leziunii, se părea că ar fi vorba de o infracțiune de vătămare corporală. S-a constatat însă că lovitura a fost aplicată cu atâta forță încât lama cuțitului a pătruns adânc în corpul victimei, ajungând în cavitatea abdominală și a secționat parțial mezocolonul sigmoid, provocându-i hemoragie abundentă. (…) S-a apreciat că leziunile au necesitat 30-35 zile de îngrijiri medicale și au pus în pericol viața victimei. În raport cu toate aceste împrejurări s-a reținut în sarcina inculpatului infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art 174, 175 lit. c din Codul penal.

O altă problemă apare la încadrarea faptei atunci când leziunile cauzează în mod nemijlocit moartea, deși au fost afectate organe „ne vitale” (braț – antebraț, coapsă – gambă, deget – falangă), uneori inculpatul evitând în mod deliberat zonele „vitale”. În acest caz, tendința dominantă este de a încadra fapta la lovituri cauzatoare de moarte. S-a decis astfel că: inculpatul, aplicând cu cuțitul o lovitură puternică în zona gambei piciorului drept, a cauzat o plagă profundă cu secționarea arterei tibiale, urmată de o hemoragie puternică, ce a dus la decesul victimei. Într-o altă speță, victima, fratele inculpatului, l-a prins pe acesta în brațe, pe la spate și l-a imobilizat, iar inculpatul l-a lovit cu cuțitul în braț, lângă cot, pentru a se desprinde din strânsoare, iar ca urmare a secționării arterei humerale și a hemoragiei produse, victima a decedat.

Asemănător, pentru neproducerea morții, fapta a fost considerată vătămare corporală (gravă) și nu tentativă de omor atunci când inculpatul a aplicat mai multe lovituri în spate cu un briceag la brațe și mâini, cea mai gravă fiind la antebrațul stâng, cu secțiune de arteră radială și nerv median, leziunile interesând un vas arterial important care, prin hemoragie, dacă nu se intervenea chirurgical, ar fi pus în pericol viața victimei.

Pe aceeași poziție se situează și doctrina afirmând, în acest sens că „nu întotdeauna o leziune care determină o moarte rapidă este încadrabilă în art. 174 C. pen. Astfel, o lovire cu un obiect ascuțit (…), cu lezarea unui vas important (artera femurală, cea humerală), urmată de hemoragie externă masivă și direct mortală, examinând condițiile de la locul faptei și ținând seama de regiunea lezată și de lipsa intenției de a produce moartea, precum și o leziune craniană, toracică sau sub abdominală (care în cazul aplicării unui tratament de urgență și calificat ar fi dus în mod obișnuit la salvarea vieții victimei) pot fi apreciate ca lovituri cauzatoare de moarte și nu omor”.

Cu toate acestea, regiunea lezată nu trebuie să atragă automat prezența sau lipsa intenției de a ucide. Altfel spus, echivalențe de genul: intenția de a ucide reiese din lezarea organului „vital”, iar culpa – din lezarea „organului ne vital” sunt pe cât de simpliste pe atât de dăunătoare O altă observație ar fi aceea că eficiența aplicării unui tratament calificat este un element extrinsec noțiunii de intenție, o simplă circumstanță, neputând prin urmare, avea relevanță la calificarea faptei ca omor sau lovituri cauzatoare de moarte. De altfel, instanța noastră supremă a decis în mod constant că salvarea vieții victimei în urma acordării unei asistențe medicale prompte și calificate nu este de natură să înlăture intenția de a ucide a inculpatului, pe care acesta o avea în momentul comiterii faptei.

În calificarea faptei trebuie avute în vedere toate împrejurările care au concurat la producerea rezultatului final, o tratare izolată a acestora neputând conduce decât la erori de interpretare.

CAPITOLUL III. CONȚINUTUL CONSTITUTIV

Latura obiectivă. Prin latură obiectivă înțelegem activitatea fizică materială desfășurată de subiect și susceptibilă să producă o schimbare în lumea înconjurătoare prin lezarea ori punerea în pericol a unei valori sociale și a relațiilor sociale corespunzătoare acesteia.

3.1.1. Elementul material al infracțiunii se realizează, de regulă, printr-o acțiune, respectiv prin acțiunea de lovire sau alte violențe. Această acțiune se poate realiza fie prin energia făptuitorului, fie printr-o altă forță pe care acesta o pune în mișcare (spre exemplu, făptuitorul îndeamnă un câine să atace victima, sau îndrumă un animal sau o turmă de animale asupra victimei). Acțiunea se poate exercita fie direct (făptuitorul împinge victima, sau o lovește cu pumnii ori cu diverse obiecte), fie indirect . Acțiunea poate fi reprezentată prin violențe psihice, care produc o suferință fizică, sau prin constrângeri psihice (spre exemplu, făptuitorul sperie o persoană care se dezechilibrează și cade de la înălțime, sau făptuitorul silește victima să sară de la înălțime).

În practica judiciară, s-a decis că se încadrează în art. 183 C.pen. fapta inculpatului care a împins victima cu putere lovind-o cu capul de un corp dur, din care cauză persoana vătămată a încetat din viață ori fapta persoanei care, împingând victima aflată pe trotuar cu spatele la partea carosabilă a drumului, a făcut ca aceasta să se dezechilibreze și să cadă sub roțile unui vehicul aflat în mișcare, ceea ce i-a produs moartea, chiar dacă la dezechilibrarea victimei a contribuit și starea de ebrietate în care se afla aceasta.

3.1.2. Urmarea imediată este o componentă obligatorie a laturii obiective și constă în schimbarea, în lumea obiectivă, pe care o produce săvârșirea acțiunii sau inacțiunii interzise de legea penală, ori prin atingerea în orice mod adusă uneia dintre valorile sociale care formează obiect al ocrotirii penale. Urmarea imediată în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constă în moartea victimei.

3.1.3. Legătura de cauzalitate, ca element constitutiv al infracțiunii, poate fi definită ca fiind acea relație ca de la cauză la efect între elementul material sub forma acțiunii (inacțiunii voluntare) conștiente a făptuitorului și urmarea imediată prevăzută în norma de incriminare. Această legătură nu este înlăturată dacă la activitatea făptuitorului se adaugă și alți factori contributivi anteriori, concomitenți sau survenienți. „În speță, victima, în vârstă de 69 de ani, prezenta o arterioscleroză cerebrală severă veche, cu insuficiență circulatorie cerebrală avansată și leziuni cardiace; rupturile vasculare cerebrale – care au dus la hemiplegie, cu imobilizare, urmată de complicații septice și moarte – au fost provocate însă de traumatismul facial, datorat activității inculpatului, evoluția gravă fiind favorizată de leziunile vasculare masive preexistente. Există așadar, raport de cauzalitate între fapta inculpatului și moartea victimei.” Într-o altă speță avem situația în care lovirea unei persoane, cu consecința unor contuzii cranio cerebrale vindecabile în 7-8 zile, dar care au declanșat o meningită acută, survenită la un organism cu grave alterări hepato – renale și miocardice, cu urmarea morții victimei, constituie infracțiunea prevăzută de art. 183 C.pen., între agresiune și deces existând o legătură indirectă de cauzalitate, în sensul că în lipsa contuziilor cranio cerebrale moartea nu s-ar fi produs în acel moment.

O mențiune specială se impune pentru problema calificării faptei în ipoteza în care făptuitorul, în declanșarea agresiunii, a cunoscut afecțiunile de care suferea victima, reactivitatea organică a acesteia și a contat pe ele. Se reține astfel intenția de a ucide chiar dacă leziunea nu era de natură să producă moartea, însă făptuitorul s-a întemeiat pe o boală a victimei pe care a cunoscut-o sau chiar când victima era suferindă de o afecțiune incurabilă, însă moartea ar fi survenit pe cale naturală și nu grăbită prin acțiune violentă. Considerăm, așadar, că atunci când făptuitorul, acționând agresiv, cunoaște limitele organice preexistente ale victimei, asociate eventual cu o vârstă înaintată a acesteia, înseamnă că el acceptă și posibilitatea declanșării efectelor acelor afecțiuni și prin exercitarea actelor de violență, înlăturarea stării de relativ echilibru a organismului suferind. Asumarea acestui risc constituie latura definitorie a intenției indirecte, nu a culpei cu ușurință. La culpa cu ușurință, făptuitorul, având în vedere o serie de elemente concrete (lipsa afecțiunilor, starea de robustețe aparentă a victimei sau necunoașterea bolii de care suferă ori intensitatea redusă a loviturii aplicată unei persoane considerată sănătoasă), se bazează pe neproducerea rezultatului letal, dar acesta se produce.

Chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la data aplicării loviturii intenționate, infracțiunea subzistă.

Latura subiectivă este o parte a conținutului constitutiv și constă în totalitatea condițiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta sa și urmările acesteia. Înțelegem prin aceasta atitudinea voinței și conștiinței făptuitorului față de componentele laturii obiective. Împreună cu elementul circumstanțial și în strânsă legătură cu acesta, elementul subiectiv este cel care imprimă caracterul specific al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Vinovăția cerută de lege pentru existența acestei infracțiuni este praeterintenția, în sensul că există intenție, directă sau indirectă, în privința faptei inițiale de lovire sau alte violențe și există culpă, în oricare dintre cele două modalități, cu privire la rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei. Această formă de vinovăție se stabilește în funcție de unele elemente obiective: obiectul vulnerat, zona vizată, intensitatea și numărul loviturilor, starea de sănătate a victimei etc. De regulă, pe baza acestor elemente se poate face distincția între infracțiunea prevăzută de art. 183 și cea prevăzută de art. 174 C.pen. În practica judiciară mai veche, în legătură cu această distincție, s-a arătat că : „Există infracțiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și nu cea de omor, atunci când inculpatul a produs victimei numeroase leziuni care – deși nu au avut ca rezultat moartea – nu prezentau gravitate și nici mijloacele folosite nu erau apte să producă moartea, care s-a datorat unor maladii grave preexistente. În speță, între inculpat și soția sa a avut loc un conflict, care a degenerat în insulte și loviri reciproce, aplicate la întâmplare; nu s-a stabilit că inculpatul s-a folosit de obiecte apte să genereze moartea, dar prin activitatea sa el a cauzat victimei – care în cele din urmă a decedat – multiple leziuni. În acest context, se poate conchide că , sub aspect subiectiv, inculpatul, săvârșind cu intenție acțiuni de lovire a soției sale, a determinat producerea unui rezultat, moartea acesteia, pe care nu l-a prevăzut, deși în raport cu situația concretă trebuia și putea să-l prevadă. Fapta sa constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și nu cea de omor.” (Trib. Suprem, decizia nr. 48/1980, în Rep. 82, pag. 241).

În doctrina penală se cunosc două feluri de infracțiuni praeterinteționate și anume: infracțiuni praeterintenționate propriu-zise și infracțiuni cu urmări praeterintenționate. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este praeterintenționată propriu-zisă având un singur obiect juridic, producându-se un singur rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat de către făptuitor. „În cazul în care acțiunea făptuitorului constând în trântirea și rostogolirea unei persoane la sol a fost comisă cu intenție, dar decesul acesteia s-a produs din culpă, prin depășirea intenției, fapta va constitui infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.” În fapt, în urma unor discuții purtate în glumă cu colegul său de muncă (victima), inculpatul l-a rostogolit pe acesta de două ori peste cap cauzându-i o fractură a coloanei vertebrale în urma căreia victima a decedat.

Deși pare puțin probabil, în practică au existat și dificultății în a distinge, în plan subiectiv, între infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte și cea de ucidere din culpă. Și din acest punct de vedere, în practica mai veche a instanței supreme găsim soluții care clarifică această problemă, arătându-se că, la uciderea din culpă violențele trebuie să aibă ca sursă „nepriceperea” făptuitorului, de fapt, culpa acestuia. În practica mai nouă sunt folosite aceleași criterii distinctive, precum și aceleași raționamente, atât pentru delimitarea față de omor – [„Lovirea victimei în regiunea nazală și apoi cu piciorul în piept nu implică previziunea probabilității ivirii rezultatului letal produs, întrucât nici modul și nici mijlocul utilizat pentru executarea loviturilor, nici regiunea în care s-au aplicat, nu sunt de natură, în cazuri obișnuite, să conducă la producerea decesului. Întrucât rezultatul letal nu a fost prevăzut și acceptat de inculpat, lipsind intenția de a ucide, corect s-a dispus schimbarea încadrării juridice din omor calificat în lovituri cauzatoare de moarte.” (C.A.B., secția I penală, decizia nr. 195/1999, în C.A.B. 1999, pag. 112)], cât și pentru distincția față de uciderea din culpă – [„Fapta inculpatului care, aplicând victimei un pumn în zona feței , a determinat astfel căderea, lovirea victimei cu capul de dunga unei servante din lemn și, în cele din urmă, moartea victimei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte , iar nu pe cele ale infracțiunii de ucidere din culpă. Spre deosebire de uciderea din culpă, în cazul căreia culpa privește atât lovirea victimei, cât și rezultatul letal produs, în privința infracțiunii prevăzute de art. 183 C.pen., făptuitorul acționează cu praeterintenție, ceea ce însemnă că numai rezultatul letal al faptei sale, mai grav decât cel urmărit sau acceptat, se produce din culpă.” (C.A.B., secția a II-a penală, decizia nr. 105/2000, în C.A.B. 2000, pag. 99)].

Așadar, dacă în raport cu moartea victimei culpa făptuitorului nu poate fi reținută, existând numai intenția de a lovi sau a vătăma, răspunderea penală a acestuia se va stabili, după caz, pentru lovire sau alte violențe, pentru vătămare corporală sau vătămare corporală gravă. Dacă se reține culpa făptuitorului în raport cu moartea victimei, dar această culpă n-a fost precedată de o acțiune, intenția inițială de a lovi sau a vătăma integritatea corporală a victimei, fapta constituie numai infracțiunea de ucidere din culpă, iar dacă se reține intenția făptuitorului nu doar de a lovi sau vătăma integritatea corporală, ci de a ucide, fapta va constitui infracțiunea de omor.

3.3.FORMELE INFRACȚIUNII

Fiind o infracțiune praeterintenționată, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este susceptibilă de forma tentativei. Infracțiunea este caracterizată printr-o faptă penală de bază, care produce un rezultat mai grav (moartea victimei), față de care făptuitorul a avut altă poziție subiectivă, constând în culpă. Față de caracteristicile acestui conținut, obiectiv și subiectiv complex, infracțiunea praeterintenționată nu poate avea tentativă – chiar dacă fapta inițială, cea săvârșită cu intenție, ar fi susceptibilă de tentativă – deoarece față de rezultatul mai grav, survenit prin depășirea intenției inițiale, forma de vinovăție specifică este culpa, iar tentativa presupune neapărat existența intenției.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul producerii morții victimei. Caracterul progresiv al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ridică problema stabilirii datei când această infracțiune a fost săvârșită. Astfel, s-au conturat două opinii: într-o primă opinie se apreciază că data săvârșirii infracțiunii este aceea a executării activității de lovire sau vătămare corporală; într-o a doua opinie se apreciază că data săvârșirii infracțiunii este data la care s-a produs definitiv rezultatul.

Pentru rezolvarea unitară de către instanțele judecătorești a acestei probleme, Plenul fostului Tribunal Suprem, prin Decizia de îndrumare nr. 1/1987, a stabilit că, „în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârșirii infracțiunii, prin această expresie se înțelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului”. Aceeași instanță a stabilit că:„În cazul infracțiunilor a căror existență este condiționată de producerea unui anumit rezultat, data executării de către făptuitor a actelor materiale ce caracterizează latura obiectivă nu coincide totdeauna cu data producerii rezultatului, deci cu consumarea infracțiunii”. Acest aspect este foarte important din punct de vedere practic, deoarece există diferite instituții prevăzute de legea penală (prescripția, amnistia, grațierea, minoritatea), care își produc efectele prin raportare la data săvârșirii infracțiunii, iar nu la data consumării ei.

Nu trebuie confundat momentul consumării infracțiunii cu momentul săvârșirii faptei, deoarece acestea nu coincid întotdeauna. Momentul consumării infracțiunii coincide , într-adevăr, cu momentul producerii rezultatului și în funcție de acesta se va face încadrarea juridică a faptei, chiar dacă de la momentul comiterii faptei și până la momentul decesului trece o perioada mai mare de timp. Momentul săvârșirii infracțiunii trebuie însă identificat cu momentul actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, iar nu cu momentul consumării acesteia. Într-o formulare mai directă se poate spune că data consumării infracțiunii este data decesului, iar data săvârșirii faptei este data lovirii sau vătămării.

MODALITĂȚILE INFRACȚIUNII

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fiind o faptă derivată din alte fapte: loviri, acte de violență, vătămări corporale, vătămări corporale simple, vătămări corporale grave, în mod firesc este susceptibilă de numeroase și variate modalități atât normative (în raport cu fapta care a produs moartea victimei: loviri ușoare sau violențe grave, vătămări trecătoare sau permanente etc.), cât și faptice ( în raport cu împrejurările care s-a produs moartea victimei: starea anterioară a sănătății victimei, moartea intervenită imediat sau la oarecare interval după săvârșirea faptei cauzatoare, concurs de cauze supra venite etc.).

Dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului în raport cu moartea victimei, ci numai intenția acestuia în raport cu lovirea sau fapta d vătămare corporală, răspunderea penală se stabilește, după caz, pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe, sau pentru infracțiunea de vătămare corporală ori vătămare corporală gravă. Dacă se stabilește că făptuitorul este în culpă în ceea ce privește moartea victimei, dar că această culpă nu se suprapune cu intenția sa inițială de a o lovi sau de a-i produce numai o vătămare a integrității corporale, fapta constituie infracțiunea de ucidere din culpă. Dacă se stabilește că făptuitorul a acționat nu cu intenția de a lovi sau de a produce numai o vătămare a integrității corporale, ci cu intenția de a ucide, fapta constituie infracțiunea de omor. Poziția subiectivă a făptuitorului, constând în intenția de a vătăma integritatea corporală ori de a ucide, se stabilește în fiecare caz tinându-se seama de instrumentul folosit de făptuitor, de zona corpului unde a fost aplicată lovitura, de numărul loviturilor, de intensitatea acestora, precum și de toate celelalte împrejurări concrete în contextul cărora a fost săvârșită fapta.

SANCȚIONAREA INFRACȚIUNII

Deoarece infracțiunea de loviri și alte violențe este, prin rezultatul produs, cea mai gravă infracțiune din seria celor îndreptate împotriva integrității corporale și a sănătății, pedeapsa prevăzută de legiuitor este de închisoare de la 5 la 15 ani. Se observă, așadar, că poziția subiectivă specială a autorului (praeterintenția) face ca pedeapsa să fi mai ușoară ca pentru omor, dar mai severă decât pentru uciderea din culpă.

In Codul penal care urmează să intre în vigoare pedeapsa pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este de la 6 la 12 ani. Observăm un și mai mare mare interes dat de către legiuitor integrității, sănătății și vieții persoanei.

Instanța poate aplica și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, dacă o apreciază ca fiind necesară. În ipoteza existenței unor circumstanțe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special [art. 78 alin (1) C. pen.] dacă maximul special nu este îndestulător, se va adăuga un spor până la 3 ani [art. 78 alin.(1) C. pen.].

ASPECTE PROCESUALE

Din cauza gravității sporite a consecințelor faptei, dar și datorită dificultăților pe care le implică soluționarea unor astfel de cauze, pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, urmărirea penală se realizează de către procuror, iar judecarea cauzei în primă instanță revine tribunalului. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Organul de urmărire penală, după ce a fost sesizat, dispune începerea urmăririi penale în cazul în care constată că nu există nici unul din cazurile indicate în art. 10 C. pr. pen. Organele de cercetare penală ale poliției au obligația de a efectua actele de urmărire care nu suportă amânare – cercetarea la fața locului, dispunerea constatării ori a expertizei medico-legale, dispunerea constatărilor tehnico – științifice sau a expertizelor criminalistice, stabilirea identității victimei, identificarea și ascultarea martorilor, efectuarea perchezițiilor, ridicarea de obiecte și înscrisuri, identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorilor. Activitatea de strângere a probelor se epuizează, în unele cazuri, prin ascultarea învinuitului și a martorilor, în alte cazuri se cere efectuarea și a unor cercetări la fața locului, percheziții, reconstituiri. Toate aceste activități de probațiune se efectuează potrivit dispozițiilor legale.

Este posibil ca în momentul începerii urmăririi penale să nu fie cunoscut făptuitorul; în acest caz se efectuează acte de cercetare penală cu obiectivul de a se lămuri împrejurările în care s-a săvârșit infracțiunea și de a se strânge date cu privire la persoana care a săvârșit fapta. Dacă făptuitorul nu a fost identificat, cercetarea continuă până ce se strâng probe cu privire la faptă, după care trece într-o evidență specială – „cauze cu autori necunoscuți”-, urmând a fi reluată cercetarea după ce făptuitorul va fi identificat.

Cercetarea se poate efectua numai față de învinuit, urmând ca la finalizarea urmăririi penale să se dispună, prin rechizitoriu, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea sa în judecată. Dacă învinuitul este cunoscut, față de acesta se poate pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță, chiar în cursul cercetării penale, aceasta efectuându-se cu inculpat în cauză, rațiune pentru care legea o numește „urmărire cu punere în mișcare a acțiunii penale”. Acest gen de urmărire penală, constituie o îndepărtare de la reglementările occidentale și de la procesul „echitabil”, care exprimă cerința înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești. În reglementarea europeană, punerea în mișcare a acțiunii penale în cursul urmăririi penale, care are drept obiect aplicarea sancțiunii prevăzute de legea penală, se realizează prin sesizarea unui organ judecătoresc, pentru că privitor la acțiunea penală trebuie să se pronunțe un reprezentant al puterii judecătorești.

Tezele prealabile privind proiectul noului Cod de procedură penală păstrează reglementarea actuală, împărțind urmărirea penală în două faze: faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei; ultima fază începe prin decizia de inculpare a unei persoane (inculpat), care se realizează prin punerea în mișcare a acțiunii penale, ceea ce corespunde reglementării actuale cu denumirea de „urmărire penală cu punerea în mișcare a acțiunii penale”.

Continuând cercetarea penală, dacă organul de cercetare consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului, ca unic titular al exercițiului acțiunii penale în cursul urmăririi penale. Prin „temeiuri” pentru punerea în mișcare a acțiunii penale se înțelege, în primul rând, existența unor probe care să stabilească săvârșirea de către învinuit a infracțiunii ce i s-a adus la cunoștință, ceea ce exprimă cerința ca persoana învinuitului să fie determinată ca persoană fizică; se cere de asemenea, să nu existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 C. pr. pen. Pentru a se proceda la punerea în mișcare a acțiunii penale nu este necesar ca probațiunea să fie epuizată, în sensul lămuririi cauzei sub toate aspectele, deoarece acest obiectiv este avut în vedere și după inculpare, prin continuarea cercetării. Este necesar să existe probe cu privire la existența infracțiunii și identitatea făptuitorului. Procurorul, după ce verifică actele de cercetare efectuate, poate să nu fie de acord cu propunerea organului de cercetare și poate dispune continuarea cererii fără punerea în mișcare a acțiunii penale, cu învinuitul în stare de libertate.

Dacă organul de cercetare consideră că este necesară și privarea de libertate a inculpatului pe o perioadă de până la 30 de zile, face propuneri în acest sens procurorului.Când există propunerea de arestare preventivă a inculpatului, procurorul procedează, mai întâi, la ascultarea acestuia în prezența apărătorului, după care, dacă este cazul, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, organului competent să dispună această măsură, de regulă președintele instanței competente să judece cauza în primă instanță sau judecătorului delegat de acesta.

O altă etapă importantă în cadrul urmăririi penale o constituie identificarea martorilor ce pot furniza date legate de împrejurările săvârșirii infracțiunii constituie una din sarcinile urgente care trebuie rezolvate. Depozițiile acestora determină de foarte multe ori orientarea activității organelor de urmărire penală. Ascultarea martorului trebuie să lămurească în detaliu următoarele probleme : locul și timpul săvârșirii infracțiunii; împrejurările în care a luat la cunoștință despre faptă; acțiunea făptuitorului înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii; cauze care au generat starea conflictuală; identitatea sau semnalmentele făptuitorului; identitatea victimei etc. Sfera persoanelor ce pot fi audiate ca martor diferă de la cauză la cauză, putând fi restrânsă sau extinsă în raport cu împrejurările în care s-a săvârșit infracțiunea.

Având în vedere gradul ridicat de pericol social al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, judecata în primă instanță o efectuează tribunalul ( art. 27, alin. 1, lit. b, C. pr. Pen.).

ASPECTE CRIMINALISTICE

Majoritatea faptelor oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfasoară. La fel, orice act ilicit produce transformări obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infractiunii, fiind imposibil pentru un raufăcător să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale. Pornind de la această realitate, investigațiile criminalistice, destinate descoperirii infracțiunilor și identificării infractorilor acestora, au drept fundament științific principiul potrivit căruia săvârșirea unei infracțiuni determină modificări în mediul înconjurător.

Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile de bază ce contribuie în mod substanțial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând lămurirea problemelor referitoare la faptele și împrejurările comiterii acesteia, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului. Nu de puține ori, aceasta activitate se constituie în unica modalitate de obținere a probelor și mijloacelor materiale de probă, cel puțin în prima fază a cercetărilor.

În general în cazul infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, ca și în cazul infracțiunii de omor, prin noțiunea de “ loc al faptei “ se înțelege, după caz, următoarele : locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, locul unde a fost abandonată victima, locul unde a survenit moartea când acesta nu coincide cu locul agresiunii, căile de acces precum și căile de părăsire etc. Cercetarea la fața locului se va efectua după regulile generale. Sarcinile ce revin lucrătorilor de poliție ajunși primii la fața locului sunt următoarele: identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte, identificarea și prinderea făptuitorului, conservarea aspectului locului faptei și interzicerea pătrunderii în câmpul infracțiunii a oricărei persoane ce nu are atribuții pe linia cercetării la fața locului etc. Organul judiciar va trebui să-și orienteze cercetările potrivit formulei celor „7 întrebări”: ce faptă s-a comis și care este natura ei? unde s-a comis fapta? când a fost săvârșită? cine este autorul? cum și în ce mod a săvârșit-o? cu ajutorul cui? în ce scop? La ceste întrebări se mai adaugă, uneori, încă una foarte importantă: cine este victima?

Numai pe baza răspunsurilor la aceste întrebări este posibil să se alcătuiască un probatoriu de natură să reflecte realitatea și permită stabilirea adevărului.

Multitudinea modalităților de operare și a condițiilor în care sunt comise infracțiunile contra vieții, putem susține că în investigarea criminalistică rar se recurge la scheme fixe. Nu includem aici regulile procesual penale sau cele metodologice generale privind urmărirea penală.

Pentru clarificarea cauzelor săvârșirii infracțiunii, sub toate aspectele sale și pentru a fi în măsură să rezolve toate problemele care fac obiectul probațiunii, organul de urmărire va trebui să apeleze la întreaga gamă de mijloace de probă tehnico-științifice, tactice și metodologice criminalistice după cum urmează:

Cercetarea la fața locului;

Efectuarea de constatări tehnico-științifice și medico-legale;

Ascultarea martorilor, a învinuiților sau inculpaților;

Efectuarea de prezentări pentru recunoașterea de persoane sau obiecte;

Efectuarea de percheziții, de ridicare de obiecte sau de înscrisuri;

Efectuarea de reconstituiri;

Efectuarea de confruntări.

În primă fază trebuiesc stabilite câteva situații foarte importante în faza începerii cercetării penale. Stabilirea cauzei și naturii morții este o problemă la a cărei rezolvare își dau concursul organul de urmărire penală și medicul legist; stabilirea locului unde a fost săvârșită infracțiunea este foarte important fiind bogat în urme și date cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta; stabilirea momentului comiterii infracțiunii; identificarea autorului și a celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii are un rol foarte important în desfășurarea normală a procesului penal; identificarea victimei ajută la determinarea cercului de suspecți; identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la săvârșirea infracțiunii vizează agentul vulnerant care a cauzat leziuni victimei cât și celelalte mijloace de care autorul s-a folosit la săvârșirea infracțiunii.

Cercetarea la fața locului (art. 129 C. pr. pen.) reprezintă actul de debut al investigațiilor în fapte de periculozitate deosebită. Referitor la întelesul termenului de „loc al savârsirii faptei", se întelege nu numai locul propriu-zis al savârșirii infracțiunii, ci și zonele apropiate din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, savârșirea și urmările faptei, precum și căile de acces și de refugiu ale autorului din câmpul infracțional.

Cercetarea la fața locului se va materializa în procesul verbal de cercetare la fața locului, având ca anexe planșa fotografică și schița locului faptei.

Efectuarea constatărilor tehnico-științifice, conform prevederilor art. 112 C. pr. pen., are un caracter de urgență, valorificarea științifică a urmelor fiind impusă de existența pericolului dispariției unor mijloace materiale de probă sau de schimbare a unor situații de fapt.

Cunoașterea obiectului expertizei este prima etapă în care specialistul procedează la studierea actului de dispunere a lucrării în scopul stabilirii concordanței dintre indicațiile și datele conținute în ordonanță sau încheiere și obiectele primite. Expertul va stabili, în același timp, dacă materialul corespunde din punct de vedere calitativ și cantitativ și dacă a fost manipulat și păstrat în condiții corespunzătoare. Cea de-a doua etapă este aceea a examinării separate a fiecărui obiect având ca scop sesizarea particularităților sau a elementelor sale caracteristice, după care are loc examinarea comparativă. Procedeele folosite în examenul comparativ sunt confruntarea, juxtapunerea și suprapunerea.

Constatarea medico-legală trebuie dispusă de organul de urmărire penală.

Rezultatele investigațiilor sunt cuprinse în raportul de expertiză criminalistică, care este format din trei părți: partea introductivă, partea descriptivă și partea finală.

Mărturia sau proba testimonială, reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și printre cele mai folosite în cadrul procesului judiciar, în general și a celui penal, în special. Administrarea probei testimoniale, aprecierea declarațiilor și valorificarea acestora, face parte dintre acele activități judiciare în care este pusă în evidență necesitatea respectării prevederilor procesuale și a regulilor tactice criminalistice.

Pentru realizarea unui act de justiție de calitate, ascultarea persoanelor în calitate de martor sau în orice altă calitate procesuală, de către organele de urmărire penală sau de instanțele de judecată, indiferent de poziția acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoștințe serioase de tactică criminalistică, dar și de psihologie judiciară.

Pregătirea ascultării martorului – sub raport tactic criminalistic – se va face în funcție de obiectivele anchetei și activitățile destinate soluționării lor, așa cum au fost ele planificate de organul judiciar în vederea aflării adevărului.

Subiect central și indispensabil al finalizării activității procesuale, prin declarațiile sincer făcute, învinuitul sau inculpatul contribuie la justa soluționare a cauzei, organele judiciare având posibilitatea să să stabilească cu multă exactitate împrejurările în care a săvârșit fapta. Declarațiile învinuitului (inculpatului), cunoscute și sub denumirea de mărturisire – considerată cândva „regina probelor” – reprezintă un mijloc important de probă care servește, mai mult sau mai puțin direct, la aflarea adevărului în procesul judiciar. Declarațiile acestuia sunt, totodată o expresie a dreptului la apărare, mai ales că ele pot fi făcute în prezența avocatului.

Prezentarea pentru recunoaștere este o activitate cu caracter practic destinată identificării unor persoane sau obiecte, de către anumite persoane – martorii – care le-au perceput în împrejurări determinate de săvârșirea unei infracțiuni.

Persoana care va fi prezentată pentru recunoaștere trebuie să fie îmbrăcată în aceleași haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Va fi alcătuit un grup de persoane în care va fi introdusă persoana de recunoscut. Alegerea celor din grup se va face cu respectarea unor criterii de asemănare privind talia, vârsta, semnalmentele exterioare, îmbrăcămintea etc. Evitându-se orice eventual contrast.

În cazul recunoașterii persoanelor după fotografie, se va proceda la asezarea fotografiei celui vizat pentru identificare într-un grup de 4 fotografii executate în aceleași condiții tehnice.

Recunoașterea obiectelor poate viza mai multe aspecte: obiecte presupuse a fi fost folosite de către autor la săvârșirea faptei (arme albe sau de foc), obiecte de îmbrăcăminte purtate în acel moment, mijloace de transport cu care a venit sau a plecat de la locul faptei care trebuiesc recunoscute de martorii oculari.

Efectuarea de percheziții în locuri deschise presupune căutarea de obiecte pe suprafețe sau terenuri clar delimitate, îngrădite, care aparțin persoanei la care se efectuează percheziția. În cazul locurilor neîngrădite cum sunt terenurile agricole, pajiștile etc., nu se poate vorbi de percheziție, ci , mai degrabă, de o cercetare la fața locului.

Percheziția corporală este destinată căutării de obiecte aflate asupra unei persoane, efectuându-se în multe împrejurări separat de alte acte procedurale, însă este făcută frecvent și cu ocazia percheziției domiciliare sau a arestării.

Ridicarea de obiecte și de înscrisuri ce pot servi ca probă în procesul penal se efectuează atât în condițiile stabilite de lege, cât și cu respectarea câtorva reguli tactice criminalistice. Din punct de vedere procedural se poate recurge fie la o ridicare silită, dispusă de organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată, fie la o percheziție efectuată conform regulilor procedurale. În ambele împrejurări este necesară prezențe martorilor asistenți.

În conformitate cu prevederile art. 130 C. pr. pen., organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă consideră necesar, poate să procedeze la reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și condițiilor în care a fost săvârșită fapta. Reconstituirea este, în esență, o activitate procedurală auxiliară, un procedeu probator destinat realizării scopului procesual penal.

Indiferent de natura obiectului verificării, reconstituirea trebuie să se desfășoare într-o atmosferă de calm și de sobrietate, fără exagerări, gesturi sau acțiuni spectaculoase, nesemnificative, inutile. Ritmul de desfășurare a acțiunilor va fi asemănător cu acela în care se presupune sua se declară, că a avut loc fapta.

Pentru asigurarea obiectivității, a corectitudinii reconstituirii, vor fi evitate sugestiile privind efectuarea corectă a unor anumite gesturi ori fapte.

Consemnarea rezultatelor reconstituirii se va face în primul rând în procesul-verbal. Un mijloc tehnic de fixare a rezultatelor reconstituirii îl reprezintă înregistrarea video și fotografierea. Fotografiile și celelalte înregistrări vor însoți procesul-verbal în care vor fi făcute mențiunile referitoare la succesiunea imaginilor, la modalitățile tehnice de redare, precum și la secvențele sau scenele pe care le reprezintă. Fotografiile vor fi numerotate și lipite pe planșe anexă la procesul-verbal, ștampilate și vizate de cei în drept.

În cadrul actelor de urmărire penală, confruntarea se înscrie printre procedeele probatorii cu caracter complementar, efectuarea ei fiind condiționată de existența unor declarații date de persoanele ascultate în aceeași cauză, declarații între care s-a constatat că există contradicții. Deși confruntarea nu este un mijloc de probă, întrucât aceasta nu este menționată ca atare în art. 64 C. pr. pen., ea reprezintă o modalitate distinctă de ascultare a subiecților procesuali (art.87 și 88 C. pr. pen.).

Pentru început, în încăpere este introdusă persoana considerată mai sinceră, sau cel care a solicitat expres să se recurgă la confruntare. Se recomandă ca cei doi să stea cu fața la organul judiciar care conduce confruntarea, fiind contraindicat ca ei să fie așezați spate în spate, poziție considerată cel puțin umilitoare, mai ales pentru un martor de bună-credință, sincer. Persoanelor li se pune în vedere că nu au voie să își facă semne sau să vorbească între ele. În cazul acesta înregistrarea pe bandă videomagnetică oferă posibilitatea nu numai a fixării integrale și obiective a întrebărilor și răspunsurilor, ci și a comportamentului celor confruntați.

Consemnarea rezultatelor confruntării se face printr-un proces-verbal a cărui structură este asemănătoare declarației date cu prilejul ascultării.

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ

4.1. ANALIZĂ STATISTICĂ

ANUL 2005

În anul 2005 unitățile de parchet din sistemul Ministerului Public și-au concentrat eforturile în direcția îndeplinirii obiectivelor stabilite prin Planul de măsuri prioritare pentru integrarea europeană în perioada noiembrie 2004 – decembrie 2005, a obiectivelor prevăzute în „Strategia de Reformă a Sistemului Judiciar” pentru perioada 2005-2007 prin Hotărârea Guvernului nr.232/ 30.03.2005 și a celor fixate prin „Strategia Națională de Combatere a Criminalității Organizate”, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr.2209/ 09.12.2004.

Dinamica celor mai importante categorii de infracțiuni

Structura infracțiunilor (% din totalul inculpaților trimiși în judecată):

Contra persoanei: 7355 (12,4%)

Contra patrimoniului: 29153 (49,1%)

De corupție: 942 (1,6%)

Prevăzute de legi speciale: 16224 (27,3%)

Trafic de droguri și substanțe toxice: 781 (1,3%)

Alte infracțiuni: 4952 (8,3%)

Diagrama nr. 1. Dinamica infracțiunilor în anul 2005

Infracțiuni contra persoanei

7355 inculpați trimiși în judecată, din care:

14,4% pentru omor – 1056 inculpați

9,8% pentru ucidere din culpă – 718

Se menține ridicat numărul inculpaților trimiși în judecată pentru accidente mortale de circulație (582).

9,0% pentru vătămare corporală gravă – 659

1,5% pentru lipsire de libertate în mod ilegal – 113

8,6% pentru viol – 632

Diagrama nr. 2. Infracțiuni contra persoanei în anul 2005

ANUL 2006

În cursul anului 2006 au fost trimiși în judecată un număr de 52.943 de inculpați.

Dinamica infracțiunilor privind numărul total de inculpați are următoarea structură:

Contra persoanei – 6874

Contra patrimoniului – 24510

De coruptie – 976

Prevăzute de legi speciale – 15948

Trafic de droguri si substante toxice – 748

Alte infracțiuni – 3887

Diagrama nr. 3. Dinamica infracțiunilor în anul 2006

ANUL 2007

Anul 2007 a reprezentat un moment important în istoria României, determinat de aderarea la Uniunea Europeana, ca stat cu drepturi depline în marea familie a statelor europene. Acest fapt, de importanța majoră pentru viitorul României, a impus și Ministerului Public concentrarea eforturilor în direcția finalizării îndeplinirii obiectivelor rezultate din „Planul de Acțiune pentru Aprobarea Strategiei de Reformă a Sistemului Judiciar” în perioada 2005 – 2007 aprobat prin Hotarârea Guvernului nr. 232 din 30 martie 2007 și din Planul de acțiune pentru îndeplinirea condiționalităților din cadrul mecanismului de cooperare și verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar și a luptei împotriva corupției, aprobat prin Hotarârea Guvernului nr. 1346 din 31 octombrie 2007.

În anul 2007 a fost cuantificat un număr de 47.787 de inculpați după cum urmează:

Contra persoanei – 9.926 (20,8%)

Contra patrimoniului – 18.476 (38,7%)

De corupție – 541 (1,1%)

Trafic de droguri și substanțe toxice – 736 (1,5%)

Prevăzute de legi speciale – 15.366 (32,2%)

Alte infracțiuni – 2.742 (5,7%)

Diagrama nr. 4. Dinamica infractiunilor în anul 2007

ANUL 2008

Dinamica infracțiunilor din anul 2008: 45.073 de persoane inculpate. Structura infracțiunilor (% din totalul inculpaților trimiși în judecată):

Contra persoanei – 9.516 (21,1%)

Contra patrimoniului – 16.447 (36,5%)

De corupție – 698 (1,5%)

Trafic de droguri și substanțe toxice – 895 (2,0%)

Prevăzute de legi speciale – 15.767 (35,0%)

Alte infracțiuni – 1.750 (3,9%)

Diagrama nr. 5. Dinamica infracțiunilor în anul 2008

Infractiuni contra persoanei

9.516 inculpați trimisi în judecată, din care:

0,8% pentru loviri sau vătămare cauzatoare de moarte – 81

7,5% pentru ucidere din culpă – 716

Se menține ridicat numărul inculpaților trimiși în judecată pentru accidente mortale de circulație (606) și ponderea acestora (6,4%).

6,0% pentru vătămare corporală gravă – 575

15,7% pentru vătămare corporală – 1.493

33,0% pentru loviri sau alte violente – 3.142

0,9% pentru lipsire de libertate în mod ilegal – 90

5,6% pentru viol – 532

ANUL 2009

În anul 2009 au fost trimiși în judecată 49.743 de inculpați după cum urmează:

Contra persoanei 9.980 (20,1%)

Contra patrimoniului 17.245 (34,7%)

De corupție 662 (1,3%)

Trafic de droguri și substanțe toxice 979 (1,9%)

Prevăzute de legi speciale 18.895 (38,0%)

Alte infracțiuni 1.982 (4,0%)

Diagrama nr. 6. Dinamica infracțiunilor în anul 2009

Infracțiuni contra persoanei în anul 2009

9.980 inculpați trimisi în judecată, din care:

9,4% pentru omor – 943

1,0% pentru loviri sau vatamare cauzatoare de moarte – 98

8,1% pentru ucidere din culpă – 804

A crescut numărul inculpaților trimiși în judecată pentru accidente mortale de circulație (654) și ponderea acestora (6,5%), față de 606 în anul 2008 (aproape 2 pe zi).

5,8% pentru vătămare corporală gravă – 583.

14,0% pentru vătămare corporală – 1.395.

34,3% pentru loviri sau alte violente – 3.428.

1,7% pentru lipsire de libertate în mod ilegal – 166.

ANUL 2010

Structura infracțiunilor (în funcție de numărul inculpaților trimiși în judecată și ponderea în total inculpați trimiși în judecată):

Contra persoanei 10.624 (18,7%)

Contra patrimoniului 20.030 (35,2%)

Prevăzute de legi speciale 22.001 (38,6%), din care :

De corupție 934 (1,6%)

Trafic de droguri și substanțe toxice 1.110 (2%)

Alte infracțiuni 4.294 (7,5%)

Diagrama nr. 7. Dinamica infracțiunilor în anul 2010

Infracțiuni contra persoanei

10.624 inculpați trimiși în judecată, din care:

9,5% pentru omor – 1008 inculpati

8,8% pentru ucidere din culpă – 937

A crescut numărul inculpaților trimiși în judecată pentru accidente mortale de circulație (747) și ponderea acestora (7%), față de 654 în anul 2009.

0,9% pentru loviri sau vătămări cauzatoare de moarte – 100

5,6% pentru vătămare corporală gravă – 600

13,5% pentru vătămare corporală – 1.435

34,8% pentru loviri sau alte violențe – 3.692

1,3% pentru lipsire de libertate în mod ilegal – 137

4,8% pentru viol – 507

Concluzii

Analizând datele statistice prezentate, se poate observa că numărul inculpaților trimiși în judecată în perioada 2005-2010 pentru infracțiuni contra persoanei înregistrează în prima perioada o scadere, respectiv de la 7.355 inculpați în 2005 la 6.874 inculpați în 2006, înregistrând apoi o creștere de 9.980 în 2009, respectiv 10.624 inculpați trimiși în judecată în 2010.

Diagrama nr. 8. Dinamica infracțiunilor între anii 2005-2010

4.2. STUDIU DE SPEȚĂ

B. L. este inculpată conform acuzațiilor din dosarul penal nr. Xxx pentru săvârșirea infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen..

În fapt, s-a reținut că inculpata a fost căsătorită timp de 21 ani cu victima B.S., iar din căsătoria lor au rezultat 3 copii, dintre care doi minori la data săvârșirii faptei. În ultima vreme, victima nu mai lucra și consuma alcool în cantități exagerate.

În luna iunie 2003, inculpata a plecat să muncească în Italia, pentru a putea întreține familia, trimițând lunar bani și venind acasă din 6 în 6 luni, din banii câștigați dorind să construiască o anexă la casă și să cumpere bunuri de uz casnic. După plecarea inculpatei în Italia, victima a ajuns să cheltuiască toți banii pe băutură, astfel încât copiii nu aveau din ce să se întrețină.

La data de 16 iunie 2006, inculpata a venit acasă cu o sumă mai mare de bani și pentru mai multă vreme, întrucât dorea să înceapă construcția anexei la imobil, în acest sens cumpărând și materiale necesare noii construcții. Neprimind ajutor din partea victimei, s-a certat de mai multe ori cu acesta, care se afla sub influența băuturilor alcoolice.

La data de 25 iunie 2006, după ce a consumat băuturi alcoolice la bar, victima a revenit în domiciliu și a început să se lovească cu pumnii în cap, pretextând că nimeni nu îl înțelege și nu-i dă de băut, iar pe fondul iritării sale, s-a certat cu inculpata, amenințând-o și pe ea și pe ceilalți membri ai familiei că îi va lovi cu un topor și chiar a luat o coadă de unealtă, încercând să o lovească pe inculpată, care a apucat un băț și a lovit victima în zona frunții.

Din cauza loviturii și a stării în care se afla, victima a căzut și s-a lovit puternic în zona cefei de bordura din curte. A încercat să se ridice și, pentru că nu putea, a fost ajutat de inculpată, care l-a ridicat, l-a dus în casă, l-a culcat și s-a culcat și ea lângă soțul ei. A doua zi, inculpata a constatat că victima decedase.

Față de cele de mai sus, instanța concluzionează că fapta inculpatei, așa cum este descrisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen.

Infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte are ca obiect material corpul persoanei împotriva căreia se acționează, în cazul de față este vorba despre soțul inculpatei, numitul B.S.

Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale, respectiv B. L., soția victimei. Subiectul pasiv al infracțiunii comise este B. S.

Din punct de vedere obiectiv, elementul material este realizat prin activitatea de lovire a părții vătămate cu un băț în zona frunții, urmarea imediată constând în moartea victimei.

Pentru ca infracțiunea să existe, a trebuit să se stabilească din punct de vedere obiectiv, că lovirea săvârșită de către B. L. a fost cauza morții, adică să se dovedească existența unei legături de cauzalitate între activitatea de lovire de către B. L. și decesul lui B. S.

Din punct de vedere subiectiv, s-a dovedit că inculpata a săvârșit infracțiunea de lovire cu intenție, iar urmarea – moartea lui B. S. – este atribuită acesteia pe baza culpei. În cazul unei astfel de infracțiuni – praeterintenționate – moartea victimei este atribuită pe baza culpei dovedite a făptuitorului și nu pe baza unei prezumții, situație care ar însemna încălcarea principiului potrivit căruia nu există infracțiune și nici răspundere penală fără vinovăție.

Consumarea infracțiunii a avut loc în momentul producerii morții victimei. Referitor la aceasta, Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 1/1987, a stabilit că “în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârșirii infracțiunii, prin această expresie se înțelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului.”

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE „LEGE FERENDA”

Începând cu 1989, țara noastră a suferit o serie de transformări politice, sociale și economice, transformări care au avut consecințe vizibile, chiar dramatice în unele dimensiuni și realități sociale. Transformările la nivel macrosocial au influențat și determinat modificări diferite atât la nivelul grupurilor sociale, cât și la nivelul destinelor individuale.

Procesul de democratizare a societății se produce lent și dificil, iar

participarea oamenilor la schimbarea socială se dovedește a fi o atitudine cu

carențe în componența sa comportamentală. Unele fenomene negative s-au

amplificat, s-au diversificat în expresia lor cotidiană, antrenând disfuncționalități și diminuări ale autorității, atât în spațiul public – instituții, organizații, cât și în cel privat – familii, cupluri, relații interpersonale.

Structurile guvernamentale mai învață încă să colaboreze cu cele neguvernamentale, se creează parteneriate instituționale în efortul de a mări stabilitatea socială și de a micșora costurile sociale și psihologice ale tranziției.

În pofida eforturilor colective, unele fenomene sociale, cum este și criminalitatea, sunt îngrijorătoare, căpătând forme noi, de o largă diversitate, unele generate chiar de realitățile sociale specifice economiei de piață.

Violența cotidiană reprezintă o provocare în fața valorilor noastre fundamentale și de aceea ea trebuie să suscite un răspuns hotarât. Acest fenomen a existat dintotdeauna, dar lumea trebuie să accepte că, deși el este un aspect inerent al condiției umane, trebuie prevenit, controlat și combătut.

Criminalitatea este explicată adeseori prin factori precum: șomajul și

dificultatea de a-și procura pe căi legale mijloacele necesare pentru o viată acceptabilă, înmulțirea tentațiilor și diminuarea presiunii sociale, excluderea și mizeria, monotonia și degradarea vieții, condițiile proaste de locuit, problemele

familiale, criza de identitate sau pierderea reperelor religioase și morale, absența

spiritului de solidaritate în comunități, efectele nocive ale violenței vehiculate prin media. Violența cotidiană este o problemă complexă cu ramificații psihologice, sociale, culturale și economice și de aceea necesită un răspuns comprehensiv și coordonat. Simptomele acestui rău social care este violența, deși prezente și în zonele rurale, sunt vizibile mai ales în orașe. De fapt, dacă orașul este, în mod traditional, locul dezvoltării economice și culturale, el este, în mod inevitabil, și locul unde se exprimă cu acuitate problemele sociale, între care criminalitatea ocupă un loc central.

Deși violența a existat dintotdeauna, oamenii nu trebuie să o accepte ca

pe un aspect inevitabil al condiției umane. În același timp, de când ea există, diverse sisteme, fie ele religioase, filosofice, juridice și comunitare, au fost create pentru a o preveni și limita. Nici unul nu a reușit pe deplin, dar fiecare și-a adus contribuția pe drumul civilizării.

O altă problemă ar fi aceea că deși există date statistice, se întâmplă ca informația să nu fie completă și de bună calitate, pentru a se putea desfășura o cercetare sau un program de prevenire. Având în vedere că instituțiile își țin datele pentru propriile nevoi și după procedurile interne specifice în materie, există posibilitatea ca aceste informații să fie incomplete sau să lipsească exact acel tip de date absolut necesare unei înțelegeri cuprinzătoare a violenței.

Stabilirea unei legături între datele provenind din surse diferite reprezintă

o sarcină și mai dificil de rezolvat. Datele privind violența provin de la organisme independente unele de altele. Nu este posibil, de obicei, să coroborezi pe cele provenite de la medicii legiști cu cele trimise de la poliție. Mai trebuie mentionată și o lipsă de uniformizare în ceea ce privește modul de colectare a acestor informații referitoare la violentă, ceea ce face compararea datelor inter comunitare și internaționale aproape imposibilă.

Pe de altă parte există discrepanțe semnificative între felul în care justiția definește criminalitatea, în formele ei variate, întrucât în societatea modernă, legea este elementul crucial al controlului social. Spre deosebire de normele informale, moravuri, sancțiuni difuze, legile sunt reguli care sunt sprijinite de stat. El este cel care „criminalizează” urmărind starea generală socială. Diferențe mari apar, în general, între măsurătorile bazate pe victimizare și statisticile oficiale, evident în defavoarea ultimelor.

Dificultățile și limitele utilizării datelor statistice sunt generate de

schimbările produse în instituțiile interesate de criminalitate, reformele legislative și deciziile luate, consecințele schimbărilor la nivelul structurilor instituționale, incoerența criteriilor de prezentare a datelor statistice de la an la an, inconsecvența terminologică și inconvenientele de ordin lingvistic în ceea ce privește compararea datelor statistice naționale cu statistici din alte țări.

În urma acestor constatări, pe care de altfel le face și Organizația Mondială a Sănătății, pare utilă propunerea înființării unui observator național pentru violență, care să se ocupe de strângerea tuturor datelor privind fenomenul în cauză după un sistem unic standardizat pentru toate instituțiile, de coroborarea lor și de elaborarea unor programe specifice de prevenire și control.

Când vulnerabilitatea unei comunități este evidentă (prea săracă, prea

îndepărtată, prea discriminată sau traumatizată etc.), autoritatea publică poate să

o doteze cu resursele necesare pentru ameliorarea globală a condițiilor de viață

a rezidentilor. Relația dintre instituțiile de unde provin resursele și grupurile de

voluntari (comitete de cartier, asociații locale, grupuri de consumatori etc.) este

extrem de importantă. Trebuie încercat, în multe cazuri în Europa reușindu-se

aceasta, să se consolideze instituțiile și structura comunitară, să se întărească normele de conduită și valorile, să fie sprijinită socializarea tinerilor, să se mobilizeze resursele interne și externe, să se reziste la frustrările provenite din

sărăcie, din raritatea oportunităților economice și sociale. Reducerea criminalității și a sentimentului de insecuritate devin obiectivele indirecte ale acestei consolidări.

Autorității locale îi revine sarcina să pună în practică o strategie articulată, clară, o legare rațională a nivelului comunității cu nivelurile de proximitate sau comunitare, mai ales atunci când intervine un conflict de interese între acestea.

Pentru a face față amenințărilor de acest fel și pentru a da cetățenilor un

sentiment de siguranță care să corespundă realității, este, așadar, important pentru puterile publice și colectivitățile teritoriale să conștientizeze că nu există

libertate fără securitate și că a trăi într-un spațiu sigur ar trebui să însemne un

drept fundamental al omului. Prevenirea criminalității nu este numai mai puțin

costisitoare decât reprimarea ei, ci această abordare este și în respectul față de

demnitatea umană. Populației trebuie să i se dezvolte un sentiment cetățenesc,

de aparținere la o comunitate, oamenii, având, în schimb, datoria să respecte

integritatea și liniștea concetățenilor lor.

Mass-media joacă un rol foarte important în dezvoltarea sentimentului de

nesiguranță. Informațiile care privesc criminalitatea au un rol major în comunicarea socială. Ca martor imparțial, media nu poate fi făcută responsabilă,

în principiu, de sentimentul de nesiguranță. Totusi, dacă mass-media are un rol

important de jucat în difuzarea informațiilor despre criminalitate și prevenirea delincvenței, ea poate să aibă un impact negativ din cauza dramatizării lucrurilor și a exagerării situației.

Uniunea Europeană recomandă: să se ia măsurile care se impun de reducere a fricii de criminalitate (prin dezvoltarea unor acțiuni de proximitate și de sprijinirea victimelor); să se provoace media, mai cu seamă presa locală, să participe la eforturile întreprinse cu scopul de a îmbunătăți situația; să facă publicitate programelor, mai ales celor care au ca țintă tinerii, pentru a asigura acestor programe o mai mare vizibilitate; să stimuleze întreprinderile locale, asociindu-le unor strategii de revitalizare și de înființare a unor noi locuri de muncă.

Scopul ultim al comunității trebuie să fie sprijinirea vieții și nu a supravietuirii, prin readucerea delincvenților în cadrele existentiale, temporale și spațiale ale unei comunități sănătoase căreia îi pasă.

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAȚIE

Codul de procedură penală.

Codul penal.

Legea nr.286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal.

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

ARTICOLE, STUDII ȘI CERCETĂRI

Ludmila Dumneanu, Infracțiunile contra vieții și sănătății persoanei în viziunea dreptului comparat, R.N.D., Nr. 10-12, 2009.

Mircea Ștefănescu, Aspecte practice privind diferențierea infracțiunii de vătămare corporală de tentativa de omor.

V. Greblea, Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor criminaliști, manuscris, din fondul documentar al Parchetului General de pe lângă Î.C.C.J.

Urban crime prevention, a guide for local authorities Council of Europe Publishing, Consiliul Europei Strasbourg, 2003.

Revista Curierul Judiciar.

Revista română de drept penal.

PRACTICĂ JUDICIARĂ

C.A. București, Secția I penală, decizia nr. 195/1999

C.S.J., Secția penală, decizia nr. 351/1996.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1017/1978.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1033/1981.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1109/1986.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1126/1984.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1215/1977.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1520/1984.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1699/1967.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1966/1968.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 198/1984.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1982/1981.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 2218/1977.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 250/1983.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 257/1983.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 4/1980.

Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 49/1964.

G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1992.

V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1993, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1999.

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Al. Boroi, Valentin Iftenie, Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, Ed. C. H. Beck, București, 2009,

Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

E. Locard, Manuel de technique policière, Ed. Payot, Paris.

Emilian Stanciu, Tratat de criminalistică, ediția a IV-a, Ed.Universul Juridic, București, 2007.

G.Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979.

George Antoniu și colab., Practica judiciară penală, Ed. Academiei R.S.R., București, 1988.

Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Medicină legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2008.

I. Quai, M. Terbancea, V. Mărgineanu, Introducere în teoria și practica medico-legală, Editura Dacia, 1979.

I.Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Ed. Academiei Române, București, 1987.

Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal, Partea specială, Ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2009.

Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului, Editura I.R.D.O., 2008.

N. Volnicu, Tratat de drept penal, Ed. Paideea, București, 2002.

Nicolae Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea, Ed. Alba Iulia, 1944.

O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1997.

Octavian Loghin, Avram Filipaș, Drept penal. Partea specială, Casa de editură și presă Șansa SRL, Bucuresti, 1992.

T. Dianu, Lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte. Raport de cauzalitate, Ed. Lumina Lex, București, 1996.

Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2007.

V. Bercheșan, Tratat de metodică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1994.

V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială vol. I, Teorie și practică judiciară, Ed. Lumina Lex, București, 2000.

V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1971.

V.Dongoroz, Gh.Daringa, S.Kahane, D.Lucinescu, A.Nemeș, M.Popovici, P.Sîrbulescu, V. Stoian, Noul cod de procedură penală și codul penal anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1969.

Valentin Iftenie, Dan Dermengiu, Medicină legală, , Ed.C.H. Beck, București, 2009.

Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

Vasile Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ed. Pro Universitaria, 2008, București.

Viorel Panaitescu, Metode de investigație în practica medico-legală, Ed. Litera, Bucuresti, 1984.

Vladimir Beliș, Îndreptar de practică medico-legală, Ed. Medicală, București.

SURSE INTERNET

http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2005.htm

http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2006.htm

http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2007.htm

http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2008.htm

http://www.mpublic.ro/raport_activitate_2009.htm

http://www.mpublic.ro/raportari_activitate_2010.htm

www.just.ro