Aspecte Teoretice Si Metodologice ale Investigarii Consecintelor Formative ale Comunicarii In Or

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Experiența timpurie a speciei umane pe planeta noastră este adesea descrisă de către arheologi și alți învățați în termenii epocilor. De exemplu, epoca pieței, veche, mijlocie și nouă, sau epoca bronzului și cea a fierului. Aceste nume se referă la perioade – unele scurte, iar altele de multe secole – în timpul cărora oamenii au confecționat unelte din diferite materiale sau au elaborat diferite tehnologii pentru a-și rezolva problemele în ceea ce privește producerea de alimente sau construirea armelor.

Aceste intervale (epoca primitivă, antică, evul mediu, epoca modernă și contemporană) sunt fără îndoială utile în urmărirea dezvoltării tehnologice și a abilității de a confecționa unelte, dar nu reușesc să se concentreze pe un aspect mult mai important al existenței umane = abilitatea de a comunica.

O modalitate mult mai semnificativă prin care să putem studia dezvoltarea umană este să definim o serie de “epoci” în care strămoșii noștri, atât primitivi cât și moderni, au înregistrat progrese succesive în abilitarea de a schimba, înregistra, recupera și disemina informații. La urma urmei, chiar aceste abilități au permis formelor hominide, care s-au succedat de-a lungul erelor de evoluție să gândească în mod progresiv, să inventeze, să acumuleze și să transmită unii altora soluții ale problemelor de viață.

Dacă observăm dezvoltarea omenirii din punctul de vedere al epocilor de comunicare din ce în ce mai sofisticate, aceasta nu înseamnă că alte chestiuni nu sunt mai importante. Este util să identificăm epocile pe parcursul cărora un anumit tip de oameni sau altul loveau animalele cu pietre sau cremene, sau se loveau unul pe celălalt cu topoare făcute din bronz sau fier. Cu toate acestea, progrese semnificative și foarte rapide, în ceea ce privește civilizația, făcute de homo sapiens în timpul ultimilor 40.000 de ani au depins mai mult de măiestria sistemelor de comunicare decât de materialele pe care le foloseau pentru a construi unelte. Dacă nu este ușor să facem deducții despre condiția culturală umană pornind de la oase vechi și artefacte, este cu mult mai dificil să reconstituim modalitatea prin care oamenii comunică și ce înseamnă aceasta pentru modul lor de viață. Totuși, stăpânirea sistemelor de comunicare, folosite la stocarea informațiilor, schimbul și transmiterea lor, reprezintă punctele de răscruce în istoria și preistoria umană. Abilitatea din ce în ce mai mare de a comunica complet și precis a fost cea care a condus la dezvoltarea progresivă a tehnologiei complexe, la crearea miturilor, legendelor, percepțiilor, reprezentărilor, explicațiilor, logicii, obiceiurilor și a regulilor complexe de comportament care fac posibilă civilizația.

În acest caz, istoria existenței umane ar trebui explicată mai adecvat, printr-o teorie a tranzițiilor – adică în termenii unor etape distincte în dezvoltarea comunicării umane, fiecare din ele având consecințe profunde asupra vieții sociale individuale și colective (organizaționale). Pe scurt, acestea au fost epoci asociate cu dezvoltarea comunicării prin semne, vorbirii, scrisului, tipăririi și a comunicării prin mass-media, așa cum le cunoaștem astăzi. Înțelegerea consecințelor efectuării tranzițiilor de la primele etape la cele de mai târziu ne va oferi un cadru important pentru definirea și evaluarea semnificației și consecințelor etapei în care omenirea a intrat la începutul acestui secol, mai ales pentru comunicarea organizațională.

Fără o abordare adecvată și nuanțată a proceselor de comunicare, nu ne mai putem pricepe pe noi înșine ca ființe sociale supuse devenirii. Factorii de natură economică, culturală sau politică au condus la o accentuare a rolului pe care-l au procesele de comunicare în viața socială. Ceea ce interesează în acest cadru sunt performațele de ordin comunicativ, aspectele teoretice și metodologice ale investigării consecințelor formative ale comunicării în organizație.

În linia acestor reflecții, propun următoarea definiție a comunicării organizaționale: teoria care studiază cerințele profesionale și instituționale ale informației.

Predicatele definiției de mai sus sunt restrictive, evidențiind că nu orice formă sau proces de comunicare interesează comunicarea organizațională. Pentru a înțelege comunicarea organizațională trebuie să pornim de la ideea că în acest context structura organizațională se suprapune comunicării interpersonale. Suprapunerea comunicării are consecințe asupra direcției și conținutului comunicării, creării rețelelor de comunicare și emergenței rolurilor de comunicare specifice.

CAPITOLUL I

PARADIGME PSIHOLOGICE: INDIVIDUL

Psihologia, ca disciplină complexă, formulează un număr de paradigme utilizate în descrierea și explicarea pattern-urilor comportamentale. Paradigmele psihologice sunt utile pentru a înțelege impactul comunicării asupra individului. Importanța acestor paradigme psihologice devine evidentă în conceptualizarea posibilelor explicații cu privire la relația dintre mesaje (decizii) și fenomene ca atitudini, pattern-uri de percepție, imitarea unor modele comportamentale, luarea deciziilor și adoptarea unor condiții transparente. Paradigmele psihologice își pierd însă semnificația în studiul problemelor sociale precum evoluția organizațiilor, organizarea lor birocratică, activitățile zilnice, conflictele cu alte organizații în societate sau procesele schimbării. Totuși, în măsura în care mesajele (informația) pot stimula răspunsuri individuale, paradigmele psihologice asigură ipoteze de bază despre natura psihologică a individului facilitând înțelegerea mecanismului prin care un anumit stimul provoacă un tip de răspuns.

Teoriile pot fi interceptate ca fiind încercări de interiorizare a anumitor genuri de probleme, pe măsură de sunt conștientizate ca relevante pentru înțelegerea ființei umane. Dependența teoriilor și de premise metodologice face ca gruparea lor să nu se poată face numai în funcție de problematica investigată. Pe măsură ce construcțiile teoretice se diversifică, grupările se conturează în modalități în care pot să predomine considerente de ordin metodic sau în modalități ce decurg din caracteristicile domeniului de referință, din modul în care acesta este interpretat și decupat, din proprietățile ce-i sunt atribuite. Devine astfel posibil ca o construcție teoretică să se includă într-o clasă de teorii folosind criterii metodologice de departajare și într-o altă clasă, utilizând criterii ontice.

Aceasta este și situația psihologiilor. Investigațiile care se consideră psihologice nu se raportează la un domeniu acceptat unanim, la psihic, nu au o reprezentare – cadru comună pe care, explorând-o s-o amelioreze, psihologii se raportează la aspecte disparate care decurg din interpretări nu numai diferite, dar și incompatibile despre psihic. S-au conturat cel puțin patru domenii de referință, diferențiate în funcție de modul de localizare a omului.

Prin localizarea omului în plan bio-psihic s-au conturat, de pildă, teoriile care-și spun psihologii analitice, neuropsihologii, psihologii genetice care sunt preocupate în deosebi să identifice constante comportamentale.

Prin localizarea în plan bio-social s-au conturat, de pildă, psihologiile sociale;

Prin localizarea omului în plan existențial s-au conturat, de pildă, psihologiile umaniste și fenomenologice.

Prin localizarea omului în plan bio-cosmic s-au conturat, de pildă, psihologiile trans-personal, existențiale, abisale.

Căutările de natură metodologică au generat alte grupări și alte efective. S-au identificat deja distincții între psihologii care încearcă să identifice și să modeleze structuri ascunse ale proceselor psihice (de pildă, psihologiile cunoscute ca strategii psiho-analitice de tratament), psihologii ce încearcă să identifice constante comportamentale sau seturi de trăsături stabile ale personalității (cunoscute prin seturile de teste și proceduri de testare), psihologii care dezvoltă proceduri pentru a studia rolul semnificațiilor, al modalităților de interpretare în orientarea comportamentului (cunoscute ca strategii fenomenologice de raportare la om), psihologii care, considerând relevant cu deosebire comportamentul omului, au conceput procedee specifice de investigare (cunoscute ca strategii behavioriste de raportare la om) și psihologii care, raportându-se la om ca ființă socială, au conceput proceduri pentru a investiga conexiunile dintre oameni care ființează în social (cunoscute ca psihologii sociale).

Ambele modalități de grupare a psihologiilor sunt relevante pentru situația și stadiul interogării omului. Dacă depărtările în funcție de domeniul de referință sunt mai vagi și conduc la grupări ale unor teorii ce sunt totuși diferite, chiar incompatibile din anumite puncte de vedere, în schimb cele ce decurg din opțiuni de natură metodologică sunt mai bine conturate. Explicitările de ordin metodic au facilitat și numeroase raportări critice, studii cu caracter aplicativ, preocupări mai insistente pentru a se conștientiza limite ale performanțelor, pentru ca prin analize comparative să se obțină construcții tot mai performante. În acest fel s-au putut contura generații succesive de teorii; ele se deosebesc explicit prin discontinuitățile care s-au produs în procedurile de interogare.

Explicația dată ne determină să analizăm psihologiile în funcție de proprietățile lor metodologice dar, cum se va constata, opțiunile metodice diferențiază nu numai modalitățile de investigare.

Prezentăm în continuare câteva astfel de paradigme, pentru a ilustra prolificitatea psihologiei ca domeniu de elaborare a numeroase modele de interpretare a pattern-urilor comportamentale individuale.

PSIHOLOGIILE ANALITICE

Teoriile în această clasă sunt strategii de analiză a implicării proceselor psihice în orientarea comportamentului oamenilor. Ele au adus în atenție ceea ce specialiștii numesc procese intrapsihice, forțe instinctive (instincte), individuale și colective, consecințe ale construcției psihicului în anii copilăriei. Pentru a studia aceste aspecte, adepții psihologiei analitice (psiho-analiștii) examinează și interpretează gândurile oamenilor, visele lor, erorile tipice de comportament, îndeosebi erorile de exprimare, pentru a descoperii semnificații ascunse care orientează comportamentul. Creatorii principali de astfel de teorii au fost terapeuți și au fost interesați să modifice comportamentele pacienților. În psihologiile analitice se face distincția între prima perioadă, dominată de teoria elaborată de Sigmund Freud și o a doua perioadă postfreudiană, în care se conturează mai multe orientări. Temele majore în psihologiile analitice au fost conturate de Freud. Ele sunt:

Tema forțelor care determină comportamentele: orice comportament este determinat de anumite forțe din interiorul persoanelor, nimic nu se manifestă întâmplător.

Tema motivării comportamentului: înțelegerea motivației acțiunii umane este esențială. Pentru Freud sursa motivației omului este energia psihică; ea este o cantitate constantă și se consumă pentru a menține funcțiile psihicului; energia psihică se poate focaliza generând motivarea omului și este la originea dinamismului (activismului) specific fiecărui om.

Cea de a treia temă se referă la organizarea psihicului. Inițial, Freud consideră că personalitatea operează la trei niveluri: inconștientul, preconștientul și conștientul. Ulterior el atribuie personalității trei funcții de bază: funcția primitivă, a impulsurilor ce caută plăceri (id), funcția rațională (sinele rațional – ego) și funcția de internalizare a valorilor proprii societății (superego). Ipoteza ce domină construcția explicativă realizată de Freud: instinctele naturale biotice (id) sunt inevitabil în conflict cu restricțiile impuse de realitate (ego) și cu regulile care societatea încearcă să le impună (superego). Aceste conflicte determină specificitatea acțiunilor indivizilor. Ca urmare conceptul anxietate este central în teoria schițată. Sietate este central în teoria schițată. Se distinge între trei tipuri de anxietăți:

anxietate nevrotică – care decurge în conflictul dintre id și ego

anxietate morală – care decurge din conflictul dintre id și superego

anxietate obiectivă – care decurge din pericolele exterioare, din presiunea acestora.

Inconștientul conține mecanisme care apără oamenii de presiunea exagerată a impulsurilor inacceptabile, care sunt sursa anxietăților nevrotice și morale.

A patra temă se referă la evoluția omului. Freud consideră că dezvoltarea care se produce în copilăria timpurie – până la patru-cinci ani – este determinantă pentru conduita adultului. Alți specialiști ai psihologiei analitice consideră importante și experiențele ulterioare. De asemenea se consideră că dezvoltarea personalității omului se realizează prin multe discontinuități.

Temele s-au conturat sub presiunea unor observații clinice: Freud, fiind în contact cu numeroși pacienți, a sesizat că anumite dereglări psihice nu pot să decurgă din cauze organice sau sociale și a presupus anumite forțe localizate în mintea bolnavilor, pe care le-a considerat iraționale. Le-a numit forțe instinctive, a presupus anumite modalități, neconștientizate de activare și a trebuit să construiască un model al psihicului ca să localizeze forțele instinctive și posibilitățile ca ele să condiționeze starea oamenilor, comportamentul lor.

Pentru psihanaliști analiza intențiilor este mai relevantă decât cea a comportamentului. De aici și atenția acordată metodelor indirecte și studiilor de caz pentru a descifra nivelul inconștientului.

Dezvoltarea personalității este problematica centrală în psihologiile analitice.

Freud consideră că ființele umane sunt motivate prioritar de instinctele sexuale, și secundar de instincte agresive. El consideră că omul are o cantitate fixă de energie psihică investită în imagini despre oameni, lucruri sau activități. Energia psihică construiește personalitatea și este exprimată ca o tensiune care periodic se cere a fi relaxată. Relaxarea este trăită cu plăcere, ceea ce face ca oamenii să se angajeze în manifestări relaxante. Freud descrie patru etape ale dezvoltării psihosexuale, etape delimitate prin zonele erogene considerate predominante: orală, anală, falică, genitală. În fiecare etapă o anumită zonă focalizează libidoul (energia sexuală). Fiecărei etape îi este specifică o anumită stare conflictuală care trebuie rezolvată satisfăcător pentru a se trece la etapa următoare. Când apar dificultăți – ca urmare a frustărilor sau înlesnirilor exagerate – se produc fixații, fixații care induc și întrețin anumite tipuri de comportamente ale adulților.

Numeroși psihoanaliști nu sunt de acord cu accentul pus de Freud pe instinctele sexuale, Adler, de exemplu, consideră preocuparea superioritate dominantă în motivarea omului. O alternativă la etapizarea susținută de Freud propune Erik Erikson. Fără a nega influențele biologice și psiho-sexuale, Erikson subliniază influențe ce decurg din presiuni sociale și culturale. El distinge opt etape în evoluția psiho-socială, care decurg din opt probleme critice ale dezvoltării de-a lungul vieții. Fiecare etapă presupune un conflict între un mod adaptiv și unul neadaptiv (sau rău adaptiv) de soluționare a situației critice dominante. Fiecare situație critică trebuie soluționată cu succes în perioada în care este dominantă pentru ca un om să fie în măsură să abordeze cu succes următoarea situație conflictuală. Spre deosebire de etapizarea efectuată de Freud, care se încheie în anii adolescenței, etapizarea propusă de Erikson cuprinde întreaga durată a vieții.

Cele opt etape sunt:

încredere sau neîncredere în comportamentul mamei și în sine;

autonomie sau rușinare deoarece nu reușește să realizeze autocontrolul cerut de părinți;

inițiativă sau vinovăție deoarece nu reușește să intre în anumite roluri;

încredere în sine sau sentimentul inferiorității;

încrederea că alții se percep în modalități similare cu perceperile noastre sau stări confuze referitoare îndeosebi la rolurile sociale;

capacitatea de a avea relații fără a pierde propria identitate (în care, deci, propria identitate se afirmă) sau izolare socială;

capacitatea de a trăi, nevoia de a fi necesar semenilor, îndeosebi celor mai tineri sau stagnare, sentimentul împovărător al inutilității;

integritate și coerență psihică sau disperare și dezgust față de propria ființare, care se fixează pentru restul vieții.

Primele patru etape corespund etapelor indicate de Freud dar au alte semnificații, care decurg din luarea în considerare a raportării copiilor la semeni și la ambianța socială.

O poziție distinctă o ocupă Jung. De exemplu, el propune o alternativă la distincția pe care Freud o susține între conștient, preconștient și inconștient. Jung acceptă ipoteza că funcționarea omului e dominată de inconștient dar distinge între egoul conștient, inconștientul persoanei și inconștientul colectiv. El susține că inconștientul colectiv care conține arhietipuri – predispoziții universale de gândire și acțiune în modalități similare – influențează comportamentul individual.

Dezvoltările semnalate justifică aprecierea: în psihologia analitică se conturează investigații care tind să evolueze în direcții divergente dar care integrează tot mai mult problematica condiționării sociale a proceselor formative și stărilor psihice ce încearcă să coreleze stările patologice cu normalitatea psihică.

Psihologiile fenomenologice

Conform teoriilor fenomenologice despre om, comportamentul oamenilor poate fi înțeles numai se centrează pe experiențele personale, pe realitatea subiectivă. Se consideră că astfel de experiențe sunt cele care direcționează comportamentul.

Experiența subiectivă poate să coincidă cu realitatea obiectivă, dar poate și să nu coincidă. Se insistă și asupra faptului că în numeroase situații realitatea obiectivă – interpretată ca un eveniment asupra căruia mai mulți oameni sunt de acord – nu este suficient de clară. Cunoașterea subiectivă implică numai experiențele personale; alte persoane nu pot verifica aceste cunoștințe direct. Psihologii fenomenologi încearcă să soluționeze această problematică investigând ceea ce C.R.Rogers numește cunoștințe fenomenologice; astfel de cunoștințe se pot obține prin înțelegerea unei persoane din interiorul propriului său sistem de referință.

Strategiile fenomenologice de investigare se focalizează pe experiența în desfășurare, imediată, trăită de oameni.

Teoriile fenomenologice sunt de tip holistic deoarece interpretează personalitatea ca fiind consistentă, ca presupunând conexiuni dintre diferitele ei aspecte. Ele se confundă cu psihologiile existențialiste în măsura în care susțin libertatea opțiunii, libertatea voinței omului.

Teoriile relevante pentru interogarea fenomenologică se consideră a fi cele elaborate de Rogers, Maslow și Kelly. Carl Rogers (1902-1987) a elaborat prima teorie care s-a vrut a fi o alternativă la psihologia analitică. Teoria sa se bazează pe două presupuneri: comportamentul fiecărui om este orientat de tendința de actualizare (afirmare) a sinelui; orice om are nevoie să fie apreciat pozitiv.

Tendința de afirmare a sinelui se consideră că conține două aspecte: unul se referă la tendințele bioticului de a se ține în viață, tendință ce se concretizează în comportament; celălalt aspect implică tendința spre autonomie, autosuficiență și sporirea potențelor. Acest al doilea aspect, deoarece implică menținerea și consolidarea sinelui, este numit afirmarea sinelui.

Sinele se referă la caracterul organizat și consistent al tuturor percepțiilor pe care oamenii le au despre ei înșiși; el include și percepțiile oamenilor despre lume și valorile sau atitudinile pe care ei le au despre aceste percepții.

Rogers distinge între sinele actual, care se referă la perceperea concretă a sinelui, și sinele ideal, care concretizează dezirabilul despre sine.

Sinele se constituie pe măsură ce copilul începe să distingă între ceea ce este el și ceea ce îi este exterior.

Evaluarea pozitivă se referă la acceptare, respect, simpatie, afecțiune și iubire. Auto-evaluarea pozitivă provine, se dezvoltă, și întreține ca urmare a evaluărilor pozitive analizate de alți oameni. Rogers consideră că nevoia de apreciere pozitivă este mai probabil să fie învățată decât înnăscută. Nevoia de apreciere pozitivă este un determinant puternic al gândirilor și sentimentelor. Aprecierea pozitivă a sinelui sau a altei persoane poate să decurgă din luarea în considerare a unor fapte – apreciere pozitivă condiționată -, dar poate să nu decurgă din demersuri de acest gen – apreciere pozitivă necondiționată. În ultimul caz, se iau în vedere atitudini necritice.

Tendința de afirmare ghidează oamenii spre manifestări pozitive și sănătoase, nu spre manifestări negative și nesănătoase.

Numai în circumstanțe perverse tind să se afirme potențialități negative și nesănătoase. Deci în concepția lui Rogers, tendința de afirmare a sinelui este una selectivă și direcționată; o tendință constructivă.

Rogers susține că încă din copilărie creativitatea poate fi stimulată prin generarea condițiilor de siguranță psihică și libertate de manifestare. Prezența condiționărilor inevitabil conduce la anumite conflicte sau la inconsistența între sine și experiență. Astfel de conflicte sunt stresante pentru ansamblul personalității și sunt tratate ca anxietăți. Pentru a preveni astfel de inconsistențe psihice și pentru a reduce anxietatea, oamenii folosesc două genuri de procese defensive: distorsionarea percepțiilor și negarea.

Reglările psihice constau în procese care mențin congruența între sine și situațiile trăite, iar situațiile patologice rezultă din incongruența acestora. Pentru reintegrarea personalității, pentru a-i reface consistența, se cer generate situații care reduc condiționările și care sporesc aprecierile pozitive necondiționate, inclusiv autoaprecierile de acest gen astfel încât tendința de afirmare a sinelui să predomine.

Rogers a utilizat principiile enunțate în terapii, dar a pledat pentru folosirea lor în strategiile educative și chiar pentru rezolvarea unor situații sociale conflictuale.

Spre deosebire de Rogers, care a elaborat o teorie fenomenologică a personalității ce se vrea a fi cuprinzătoare, Abraham Maslow (1908-1970) a elaborat o teorie fenomenologică a motivării comportamentului. Maslow explorează în profunzime nevoile de bază care motivează comportamentul și consideră că acestea sunt comune tuturor ființelor umane, se manifestă instinctiv, au fundament biotic și sunt implicate în afirmarea sinelui. Nevoile instinctive identificate sunt grupate și ierarhizate de Maslow în ordinea descrescătoare a presiunilor exercitate. El distinge astfel între nevoi fiziologice (hrană, odihnă și somn, mișcare, sănătate), de securitate (siguranță fizică, dependență, stabilitate, ordine, eliberare de teamă), de apartenență și iubire (afecțiune, apartenență de grup, prietenie), de stimă (realizarea, sentimentul puterii, încrederii în sine, aprecierii pozitive, recunoașterea meritelor, reputație) și de afirmare a sinelui (manifestări la nivelul potențialului, acțiuni creative, independență în acțiuni). Oamenii pot avansa începând cu nevoile fiziologice care sunt cele mai puternice; Maslow consideră că atunci când nevoile specifice unui nivel sunt satisfăcute se generează condițiile activării nevoilor specifice nivelului următor.

Nevoile de afirmare a sinelui se referă la satisfacerea potențialului specific fiecărui om. Ele sunt cele mai slabe și cei mai mulți oameni sunt puțin motivați de nevoi de afirmare; spre deosebire de celelalte nevoi, activate de situații pe care nu le satisfac, nevoile de afirmare sporesc pe măsură ce sunt satisfăcute. Studiind numeroase cazuri pe care le consideră concludente, Maslow susține că oamenii motivați de nevoia de afirmare a sinelui au 15 caracteristici: perceperea eficientă; capacitate de acceptare a sinelui, a altor persoane și situațiilor fără a fi afectat; prospețimea aprecierilor; spontaneitatea; naturalețe; centrarea pe probleme; posibilități de discriminare între mijloace și scopuri, între bine și rău; detașare de situații; independența față de ambianța culturală și socială; rezistență la stereotipuri culturale; dorința de a ajuta alte persoane; atitudine democratică; capacitatea de a avea relații nesuperficiale cu alte persoane; sens filozofic al umorului; creativitate; capacitatea de a avea trăiri intense, care transced imediatul și pot depăși dimensiunile convenționale ale perceperii spațiilor și duratelor.

George A.Kelly (1905-1967) este, de asemenea, un cercetător care se formează ca fenomenolog detașându-se de psihologia analitică. Ca terapeut, el se confruntă cu situații care îl conduc la ipoteza: fiecare pacient are propria interpretare a trăirilor sale de sănătate psihică. Dacă pacienții ar putea să schimbe interpretările, încât să se perceapă altfel și să perceapă altfel situațiile, comportamentele anormale ar dispare.

Generalizând, Kelly consideră că ființele umane încearcă permanent să controleze situațiile în care se află prin evaluări și predicții; ele apreciază că oamenii se comportă ca oamenii de știință . Ei au “teorii” despre lume care le ghidează comportamentul. Kely presupune că interpretările date lumii au pentru oameni existență ca și existența fizică; ca urmare, ele pot fi studiate sistematic.

Kelly concepe o modalitate de reprezentare a proceselor psihice pe care oamenii le folosesc în interpretarea situațiilor. El presupune că în interpretări intervin criterii ce fac posibile evaluări, le numește constructe și consideră că ele nu sunt abstracții dependente de realități, ci emergențe din interiorul persoanei. Constructele presupuse sunt ilustrate de capacitatea oamenilor de a face aprecieri bipolare și ditomice: just-injust; liberal-conservator; flexibil-dogmatic etc. Astfel de constructe, apreciază Kelly, deși folosesc termeni de circulație largă, u interpretări ce individualizează oamenii. De pildă, toți oamenii folosesc termenii bun și rău, dar fiecare le acordă interpretări particularizante.

Kelly susține că predictibilitatea funcționează ca un criteriu de validare a constructelor; ea indică eficiența predicțiilor. Oamenii rețin constructe care fac posibile predicții reușite și modifică acele constructe care se dovedesc a fi neeficiente.

Kelly se pronunță și asupra proprietăților constructelor și construiește o teorie care conține un postulat 11 propoziții nuanțatoare.

Pe această teorie s-a construit o strategie terapeutică. Anxietatea, susține Kelly, rezultă din incapacitatea de a face predicții care se dovedesc a fi pertinente. Emoțiile sunt considerate ca indicii ale unor schimbări în sistemul de valori ierarhizat de constructe ale omului sau de nevoi de modificare a constructelor. Similaritatea sau compatibilitatea sistemelor de constructe face posibile comportamentele similare. Oamenii î-și joacă rolurile în relațiile dintre ei încercând să identifice constructele partenerilor. Ei trăiesc sentimentul vinovăției când deviază de la rolul principal, care este central pentru identitatea lor.

Schimbările care intervin în personalitatea oamenilor implică, în ultimă instanță, schimbarea unui construct, însă la această modificare se poate ajunge prin modificări ce intervin în comportament, modificări care, la rândul lor, rezultă din interpretări diferite, noi. Terapeutul are astfel la dispoziție scheme de conexiuni care îi permit intervenții ce urmăresc să obțină modificări în sistemul constructelor pacientului.

Concluzionând, psihologiile fenomenologice se vor a fi alternative la psihologiile analitice, dar și ele, fiind eterogene, presupunând modalități diferite de realizare a interpretărilor, nu pot fi satisfăcătoare. Le unește numai faptul că fenomenologii acordă atenție interpretărilor în definirea oamenilor, a posibilităților lor funcționale.

Psihologiile comportamentiste (behavioriste)

Psihologii, oricare ar fi orientarea lor, studiază comportamentul oamenilor, dar cei mai mulți nu sunt interesați de comportamentul în sine. Ei studiază comportamentul ca un indicator al caracteristicilor omului, ca o modalitate de a obține informații considerate relevante pentru ipoteze referitoare la modalitățile în care se produc anumite procese dintre cele numite psihice. De pildă, psihologii situați pe poziții fenomenologice studiază modalitatea în care oamenii sortează afirmații referitoare la ceea ce ar putea să le fie caracteristic dar nu pentru a se putea pronunța asupra comportamentului oamenilor; ei doresc să obțină o reprezentare a modului în care omul î-și exprimă sinele. Psihologii care se consideră comportamentiști (behavioriști) se raportează la comportament, îl investighează în sine cu scopul de a face predicții asupra comportamentului viitor. Pentru psihologii comportamentiști problema este: ce manifestări pot fi relevante pentru a prezice anumite genuri de comportamente.

Strategia comportamentistă a fost fondată de John Broadus Watson (1878-1958) în primii ani secolului 20. Distincția între comportament deschis observațiilor directe efectuate de alte persoane și comportament ascuns, închis, neaccesibil observării de către alți oameni, conduce la conturarea a două forme de psihologii comportamentiste: una radicală care acceptă ca sistem de referință numai comportamentul deschis observării directe; alta numită metodologică, în care se acceptă ca sistem de referință și manifestările care nu sunt accesibile observării nemijlocite.

Pentru psihologii comportamentiști manifestările oamenilor sunt determinate preponderent de situațiile imediate, situații date de stimuli și de interpretările care li se dau; ca urmare, diferitele genuri de manifestări ale omului se dezvoltă și se modifică prin învățare și experiență. Aceste premise au făcut ca psihologia comportamentistă metodologică să se dezvolte îndeosebi pe două direcții și să concretizeze în teorii ce studiază învățarea socială și, respectiv, comportamentul cognitiv.

Abordările comportamentiste se deosebesc prin modalitățile de concepere a teoretizărilor, dar se manifestă două tendințe comune: preocuparea pentru a se construi explicații care se bazează pe cât mai puține premise; utilizarea unui număr cât se poate de redus de concepte teoretice și inferențe. Ca urmare, în teoriile comportamentiste nu se găsesc afirmații cu referire la presupuse forțe unificatoare sau la structuri ale personalității. Nu se afirmă concepte cu semnificații similare, conceptelor din psihologiilor analitice (de pildă conceptelor id, ego) sau din psihologiile fenomenologice (cunoștințe fenomenologice, sinele). Opțiunile metodologice ale psihologilor comportamentiști contrastează cu cele ale psihologilor care se situează pe poziții holiste. Ei nu consideră că fiecare caracteristică a omului trebuie interpretată luând în considerare relațiile cu ansamblul personalității.

Presupunerea că fiecare trăsătură a comportamentului poate fi semiautonomă are consecințe teoretice și metodologice: se pot studia în profunzime genuri de comportament făcând abstracție de personalitate.

În ceea ce privește terapeutica comportamentistă, ea se centrează pe modificarea unor comportamente, nu a personalității pacientului.

Neuro-psihologiile

Numeroase construcții psihologice s-au realizat și se realizează luându-se în considerare conexiuni plauzibile între sistemele nervoase și procesele psihice. Preocuparea de a interpreta procesele afective, memorarea, motivația, gândirea, atenția etc. în funcție de informații furnizate îndeosebi de modelele disponibile referitoare la sistemul nervos central, dar și de modele ale sistemului nervos vegetativ și ale sistemului hormonal s-a soldat cu teorii ce nu pot să aparțină vreuneia din genurile anterior analizate. Ele tind să identifice ceea ce este specific psihicului uman. Astfel de teorii se pronunță, de regulă, asupra proceselor psihice studiate, asupra caracteristicilor lor.

În prelungirea studiilor de acest gen, presupunând procesele neuro-corticale constante și stabile, acceptând însă posibilitatea diferențierii lor de la un om la altul se construiesc și strategii de identificare a caracteristicilor unor procese psihice sau a unor caracteristici cu un caracter mai general. În primul caz, studiile produc teste, de pildă, pentru evaluarea capacității de memorare, a capacității intelectuale, motivațiilor etc. În al doilea caz, studiile evoluează în deosebi pe două direcții: se caută caracteristici ce diferențiază modul de a fi al oamenilor, trăsături ale personalității; se caută repere pentru a se pronunța asupra tipurilor de personalități posibile, asupra a ceea ce poate fi comun modului de a fi al unor oameni.

În ambele cazuri se presupune că oamenii au proprietăți care fac ca ei să manifeste anumite predispoziții pentru anumite modalități de manifestare. Se afirmă că tendința oamenilor de a efectua clasificări în funcție de diverse criterii precede interogarea sistematică predispozițiilor lor și o justifică. Tendința este ilustrată de limbajul curent. Nu numai că orice limbă conține astfel de clasificări dar unele dintre ele sunt similare în numeroase comunități. Astfel, în toate comunitățile se distinge între oameni curajoși și lași, între oameni onești și fățarnici.

Printre primele clasificări care au decurs din procese de tip interogativ ce au avut ca domeniu de referință oamenii apărute în antichitate, sunt cele care s-au transmis până la noi sub forma referirilor la temperamentul oamenilor. Distincția dintre temperamente sangvine, colerice, melancolice, flegmatice nu mai mulțumește astăzi psihologii dar ea s-a conservat în limbajul curent.

În prezent, studiile ce se pronunță asupra constantelor oamenilor acceptă, de regulă, trei premise: relativa stabilitate a dispozițiilor personale; consistența și generalitatea lor; individualizarea dispozițiilor, diferențierea lor de la un om la altul.

Deoarece astfel de studii conduc la ipoteze referitoare la numeroase trăsături, tipuri, motivații, nevoi, se consideră că pot să decurgă din anumite dimensiuni ce fundamentează personalitatea; să identifice sursele individualizării personalității; să evalueze validitatea și utilitatea construcțiilor teoretice realizate și a seturilor de teste ce derivă din ele.

În orizontul menționat, teoriile se pronunță numai marginal asupra modificărilor ce pot să intervină în structura personalității; modelele pe care le propun se centrează pe ceea ce se consideră a fi stabil. Uneori, ele cuprind presupuneri că anumite trăsături comportamentale au o determinare genetică (de pildă, în cazul similarităților care se constată în comportamentul părinților și copiilor lor). Ca urmare a caracteristicilor menționate, astfel de teorii nu dezvoltă strategii terapeutice, ele se construiesc și se afirmă în mediul universitar, nu în cel clinic.

Pentru identificarea trăsăturilor de personalitate, celor mai importante caracteristici, ca și a tipurilor de personalitate, s-au folosit investigații lexicale – presupunând că cele mai importante predispoziții se regăsesc cel mai frecvent în limbaj -, s-au efectuat studii cu caracter teoretic, s-au realizat numeroase analize statistice, în deosebi analize factoriale.

Spre exemplificare, menționăm contribuția lui Gordon Allport (1897-1967) una dintre cele mai importante.el numește trăsături afirmațiile referitoare la caracteristicile de bază ale personalității. Allport face opt afirmații cu referire la trăsăturile de personalitate:

nu sunt simple presupuneri verbale, sunt părți ale persoanei;

au un caracter mai general decât obișnuințele;

sunt dinamice și direcționează comportamentul;

pot fi identificate empiric;

au numai o independență parțială unele față de altele;

nu sunt sinonime cu judecățile morale sau sociale;

pot fi sesizate fie ideografic (identificând, de pildă, manifestări de tip simbolic), fie nomotetic (prin analiza frecvenței distribuirii lor în populații);

acțiunile, chiar obiceiurile care nu concordă cu o trăsătură nu constituie dovezi că acea trăsătură nu există.

Allport susține că trăsăturile pot fi clasificate în funcție de amploarea manifestărilor lor în comportament: distinge astfel între dispoziții cardinale, centrale și secundare. El numește dispoziții cardinale trăsăturile cele mai active. O dispoziție cardinală domină omul, îl individualizează, nu poate fi latentă. Allport consideră că oamenii ce posedă dispoziții cardinale sunt puțini.

Pentru Allport dispozițiile centrale sunt relativ puține și tind să caracterizeze persoana; el consideră că fiecărui om îi sunt proprii între 3 și 10 astfel de dispoziții. Dispozițiile secundare sunt acele caracteristici care devin active în anumite situații.

Allport se pronunță asupra trăsăturilor de personalitate distingând între caracteristici ce fac posibile analize comparative și caracteristici specifice oamenilor, care îi individualizează și, ca urmare, nu fac posibile comparații. Cele care fac posibile comparații sunt numite trăsături comune. Pentru a le identifica trebuie găsite și formalizate criterii și proceduri pertinente. Repetabilitatea manifestărilor relevante este dovada existenței unei trăsături. Pentru a testa repetabilitatea, un test trebuie aplicat de mai multe ori unei persoane. Când repetabilitatea se manifestă, se identifică anumite trăsături ale celor testați, dar se verifică și gradul de plauzibilitate al testului utilizat.

Allport dezvăluie valoarea explicativă a trăsăturilor comune dar susține că un om poate realmente să fie înțeles numai dacă i se identifică și trăsăturile ce-l individualizează, ceea ce presupune investigații ideografice, identificarea situațiilor care le exteriorizează și a modalităților în care se exprimă. El consideră că trăsăturile persoanei interacționează formând o matrice (pattern) ce nu poate fi explicată numai prin componente. Fiecare persoană, conchide Allport, este o individualitate, are o matrice individualizantă dată de organizarea internă a motivațiilor, trăsăturilor, stilului personal.

S-au efectuat numeroase studii și pentru a elabora tipologii comportamentale. Cele mai multe au încercat să conexeze trăsături fizice cu caracteristici ale comportamentului. Sunt studii care dezvăluie că astfel de tipologii ni se susțin statistic. O tipologie cu ample deschideri pentru studiile ulterioare a realizat Hans Eysenck. În concepția lui tipurile umane nu sunt categorii care se potrivesc unor oameni; ele sunt dimensiuni ale personalității ce deferențiază toți oamenii. Tipurile, ca trăsături, tind să fie distribuite normal (o ipoteză ce contrastează cu teoriile anterioare, ce consideră tipurile umane ca fiind dihotomice). Modelul conceput de Eysenck este unul structural. Tipurile sunt rezultate ale unor trăsături care, la rândul lor, decurg din obișnuințe comportamentale. De pildă, caracterizează tipul extrovertit prin următorul set de trăsături: sociabilitate, impulsivitate, activism, dorință de viață, excitabilitate.

El a utilizat analiza factorială pentru a identifica rețele de obiceiuri, trăsături și tipuri și a concluzionat că personalitatea poate fi caracterizată, în ultimă instanță, prin trei factori:

raportul între trăsături specifice extrovertitului și introvertitului;

gradul de stabilitate/instabilitate emoțională (neuroticism);

tendința psihică dominantă (tendința de a fi solitar, neliniștit, insensibil sau agresiv) pe care o numește psihism (psihoticism) și o explică prin posibilitatea tendințelor spre psihoze (interpretate ca dezordini mentale caracterizate prin contact redus cu realitatea și inabilitate în soluționarea unor probleme curente) sau prin psihopatii (caracterizate prin absența loialității reale față de persoane, grupuri sau coduri). Orice om se situează între limitele indicate de fiecare tip. Cei mai mulți susține Eysenck tind să se situeze departe se pozițiile limită.

Eysenck susține că atât gradul de extrovertire, cât și cel de stabilitate emoțională diferă de la o persoană la alta și se explică prin particularitățile sistemelor nervoase, îndeosebi prin gradul de reactivitate nervoasă.

Psihologiile sociale

Deși oameni sunt indubitabil produși și expresii ale unor procese socializante, deși presiunile formatoare ale socialului sunt afirmate încă din antichitate, totuși psihologiile se diferențiază încă și în acest sfârșit de secol în funcție de atitudinea psihologilor față de condiționarea socială a comportamentului. Psihologii explică situația prin distincțiile consacrate între diversele genuri de abordări. Se consideră normal să se dezvolte genuri de psihologii care ignoră metodologic condiționarea socială și psihologii pentru care comportamentul oamenilor este variabila dependentă, iar variabilele independente se caută în contextul social al comportamentului. Psihologii care aparțin psihologiilor sociale examinează consecințele independente situate în interiorul oamenilor, inclusiv capacitatea oamenilor de a procesa informații în modalități care întrețin procesualitatea socială înglobată, cum ignoră și procesele sociale (care se consideră că se cer a fi studiate separat, de alte domenii teoretice, începând cu sociologiile).

Metodele utilizate de adepții psihologiei sociale se diferențiază în funcție de tipul de comportament care devine obiect de studiu și de perspectiva adoptată de cercetător pentru a explica manifestările oamenilor. Folosind cele două criterii, Jack și William Levin semnalizează trei perspective de interogare:

cele care se focalizează pe consecințele pe care situațiile concrete le pot avea asupra comportamentelor;

cele care investighează efecte forțelor sociale și culturale asupra comportamentelor;

cele care investighează efectele modalităților de percepere a socialului.

Fiecare perspectivă având o altă înțelegere a contextului social, în decupează în alt fel și poate fi sursa altor teorii psihologice.

În cazul primului mod de a interpreta contextul social, în care comportamentul individual este conexat la situații concrete, influențat în modalități similare. În concordanță cu acest mod de interpretare a contextului social, se ignoră particularitățile oamenilor, se presupune că situațiile sociale execută aceleași presiuni asupra tuturor. Caracteristicile situației sociale sunt interpretate, conform tradiției proprii interogărilor psihologice, ca stimuli iar comportamentul implicați ca răspuns, ca reacție la stimul. În ceea ce privește oamenii, ei sunt tratați ca subiecți, ca receptori pasivi ai stimulilor, deci ignorându-se posibilitatea unor procese organizare sau dezorganizate. De regulă, explicațiile decurg din experimentele în care se folosesc grupuri asupra căror se acționează modificând valorile unor variabile ale contextului social și grupuri de control. În același mod se realizează conceptualizări diferite; autorii citați consideră că cele mai cunoscute conceptualizări sunt de tipul teoriilor comportamentiste, teoriilor învățării sociale și teoriilor schimburilor sociale (exchange theory).

În cea de a doua interpretare a contextului social, se investighează efectele forțelor sociale și culturale asupra comportamentelor. În aceste cazuri, contextul social rezultă din relațiile sociale structurate și stabile care exprimă normele și valorile unei colectivități, inclusiv cele care întrețin instituții ca familia, religia, școala. În ceea ce privește contextul cultural, se are în vedere modul de viață împărtășit de participanți, care este învățat și transmis de la o generație la alta; aici se includ valorile care indică ceea ce este dezirabil sau indezirabil social. Ambele contexte, împreună, realizează socializarea oamenilor. Dacă în cazul reducerii contextului social la relațiile dintre oameni investigațiile pot lua forma experimentelor, în cazul în care contextul social este cel cultural și social experimentele u mai sunt acceptabile moral. Această restricție face ca procedurile de investigare să fie observarea, inclusiv cea participativă, interogarea sistematică scrisă sau prin interviuri și teoretizare. Specificul contextului social face ca psihologii ă realizeze conceptualizări de genul teoriilor structuraliste și funcționaliste. Teoria socială structuralistă elaborată de Talcot Parsons aparține psihologiei sociale deoarece ea conceptualizează comportamentul oamenilor presupunând patru nivele de manifestare (cultural, societal, al persoanei și biologic) și susține o ierarhizare a posibilităților de control: nivelul cultural îl controlează pe cel societal, acesta controlează structurile proprii personalității, iar aceste structuri pot controla nivelul biologic. Interfețele dintre niveluri fac posibile influențări în ambele sensuri. Posibilitățile de control decurg din asimetria posibilităților de funcționale.

În cazul celui de al treilea mod de a interpreta contextul social, perspectiva de abordare este centrată pe om, pe modalitatea în care el percepe situația sa socială. Oamenii nu sunt interpretați ca ființe care acționează într-o situație socială dată, în care semnificațiile și influențele sunt exterioare, se impun ca forțe exterioare. Oamenii sunt interpretați ca particularități la construcția socială a realității. Ori de câte ori interacționează, deoarece se manifestă în funcție de interpretări proprii, oamenii participă la crearea propriului lor context social. Dificultățile de interpretare care apar în cazul acestei perspective de cercetare, dificultățile ce decurg din imposibilitatea investigațiilor nemijlocite, din caracterul ascuns, doar parțial conștientizat al proceselor psihice, a făcut să încerce mai multe proceduri de investigare și teoretizare. S-au conturat astfel teoretizări numite interacționism simbolic, etnometodologii și teorii cognitive.

Cele trei modalități de interpretare și decuplare a obiectului de studiu, posibilitatea ca în interiorul fiecărui tip de context, psihologii să conceapă și să realizeze conceptualizări diferite cu posibilități neechivalente de teoretizare indică o situație complexă, evident nesatisfăcătoare. Nu se poate vorbi de o psihologie socială și nici de complementaritatea abordărilor semnalate, deși anumite explicații pot fi considerate complementare.

1.6. PSIHOLOGIILE cognitivE

Mult mai semnificative în studiul comunicării, psihologiile cognitive recunosc un rol central activităților psihice ale individului sănătos în modelarea comportamentului. Pradigma cognitivă cunoaște numeroase versiuni. Viziunea sociopsihologică asupra naturii noastre s-a dezvoltat cu precădere în acest secol și abordarea teoretică este orientată mai mult psihologic decât sociologic. Conceptele cu care operează această paradigmă sunt rezultatele unor cercetări experimentale impresionante. Spre deosebire de interacționismul simbolic, abordarea cognitivă nu acordă o importanță particulară limbajului și semnificațiilor, ci unei varietăți de concepte și procese considerate caracteristice structurii personalității. Problema centrală este modul în care aceasta operează, în echilibru sau conflict, pentru modelarea răspunsurilor comportamentale. Ipotezele abordării cognitive sunt considerate utile în înțelegerea diferitelor aspecte ale procesului de comunicare. Postulatele de bază ale acestei paradigme pot fi rezumate după cum urmează:

Membrii unei organizații (socio-organizări) pot fi considerați receptori activi astfel încât input-ului senzorial, iar răspunsurile lor comportamentale la acești stimuli sunt modelate de procesele psihice individuale (cognitive).

Procesele cognitive oferă indivizilor posibilitatea să prelucreze imput-urile senzoriale, să le codifice, să le stocheze, să le interpreteze selectiv, să le modifice și să le recupereze pentru a le folosi mai târziu la contextul unor decizii de comportament.

Procesele cognitive care conțin rolurile cheie în modelarea comportamentului unui individ includ percepția, reprezentările, sistemele de gândire, atitudine, valorile, tendințele către echilibrul acestor factori, precum și memoria, gândirea și numeroase alte activități psihice.

Comportamentele cognitive ale organizării mentale individuale specifice sunt rezultatele propriei experiențe anterioare de învățare deliberată, fortuită, socială sau solitară.

Abordarea cognitivă este frecvent utilizată în studiul efectelor comunicării asupra indivizilor, în special în încercarea de a înțelege cum sunt percepute mesajele, cum sunt preluate și învățate pattern-urile de acțiune din reprezentările sociale (organizaționale), cum pot fi modificate, prin persuasiune, atitudinile, cunoștințele valorile și tendințele comportamentale. Utilitatea acestei paradigme se reflectă și în eforturile cercetării contemporane de a stabili natura exigențelor satisfăcătoare prin conținutul informațional al organizații și gratificațiile oferite membrilor organizației.

Pluralitatea paradigmelor teoretice la dispoziția cercetătorului comunicării, conturate în funcție de opțiuni de natură metodologică, este edificatoare: omul nu este încă interogat unitar, și chiar metodele de interogare sunt cele care limitează aspectele investigabile.

Ele fac ca anumite aspecte ale ființei uman să fie ignorate sau puse intenționat între paranteze. Pentru psihologi, psihicul rămâne ceva vag, interpretabil în diverse modalități. Ei nu iau încă în considerare că domeniul în sine la care termenul psihic trimite astfel nu este modelat satisfăcător.

CAPITOLUL II

MODELUL PROCESUAL-ORGANIC AL

PROCESUALITĂȚII SOCIALE* CA PARADIGMĂ

A COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAȚII

Întreaga gândire cuprinsă în dimensiunile și istoria socio-umanului este o încercare de a spune ce este omul, este o pătrundere în structura și determinantele comportamentului uman, individual și social. Complexitatea acestui obiect a generat căutări diverse, de mare complexitate sau opriri la suprafața realului de frecare dată însă cu credința împărtășită că rezultatul său este însuși adevărul. Așa cum am arătat, gânditorii au născut câte o paradigmă în intenția de a spune ce este omul. Aceasta este temelia pe care s-au clădit apoi toate încercările de a modela, de a schimba, de a menține comportamentul uman, de a explica un anumit fel dea fi al individului sau grupului social, de a explica toate comportamentele sociale, de comunicare, politice, economice, artistice etc. Părăsirea paradigmei o dată abordată înseamnă aderarea la o altă paradigmă și, drept credință, ideatica rezultată își schimbă sensibil conținutul.

Înseamnă că paradigma determină orientarea cercetării comunicării în organizații și implicit rezultatele sale. Valoarea paradigmei, înțeleasă ca fiind capacitatea dea genera în cercetarea comunicării o anumită calitate a rezultatelor, este răspunzătoare de teoria comunicării elaborată. Această realitate a dezvoltării cercetării științifice despre comunicare permite avansarea următoarei teze: dacă paradigmele furnizate de psihologii sunt nesatisfăcătoare rezultă cu necesitate că și interpretările în teoriile comunicării sunt nesatisfăcătoare. De ce psihologia? Pentru că ea se ocupă de modul în care sunt construite și se relaționează determinantele interne ale comportamentul uman. Dacă se urmărește construirea unei teorii a comunicării care să explice temeinic modul de comunicare între oameni în organizații și modul de influențare și determinare a comportamentului uman și care să pună la dispoziția liderilor (conducătorilor) instrumente eficace pentru a realiza influențarea și determinarea, atunci prima grijă a cercetătorului este de a adera la o paradigmă pertinentă.

Construind modelul procesual-organic al procesualității sociale, Lucian Culda, nu numai că oferă o interpretare post sistemică a Ființei, dar deschide posibilitatea construirii unei noi paradigme cu forță explicativă despre ființa umană posibilă de asimilat în cercetarea comunicării.

Aspectele teoretice și metologice ale comunicării în organizație pe care încerc să le explic în această lucrare se bazează pe opțiunea paradigmatică pe care o oferă critica, din perspectiva modelului procesual-organic al procesualității sociale, a paradigmelor create în psihologiile de până acum.

Suntem convinși că teoria comunicării în organizații clădită pe aceste baze ale paradigmei procesual-organice, poate lua cu adevărat în stăpânire realitatea actului comunicării în organizații. Se poate ajunge pe această cale la sporirea securității oamenilor în organizații (socio-organizații), la ferirea lor din calea consecințelor care iau naștere din acțiuni întemeiate pe interpretări eronate. Comunicarea ca sursă de securitate a oamenilor poate deveni una dintre cele mai importante determinante sociale ale construcției socio-organizării în care omul este scopul său, iar teoria comunicării va permite depistarea surselor insecurizante încă active putând propune căi pentru înlăturarea funcționalizării lor. Strategiile ameliorative la adresa vieții sociale vor avea astfel un punct de sprijin autentic, valoros.

2.1 Coordonate esențiale ale modelului procesual-organic al procesualității sociale

Modelul procesual-organic al procesualității sociale a fost elaborat de autorul său ca urmare a efortului de a depista sursele actuale ale funcționalității vieții sociale. Constatând preponderența proceselor dezorganizante, forța cu care acestea neagă posibilii organizanți ai vieții sociale, situația tot mai înstrăinată a omului în procesualitatea care-l înglobează, Lucian Culda ajunge la concluzia că responsabilă de această situație este nu acțiunea umană, ci intermedierea (nivelul și calitatea) ei.

Interpretările îndepărtate de izomorfismul dezirabil cu realitatea, și lipsa unei teorii-cadru pertinente care să exprime Ființa sunt surse sigure ale acțiunilor cu efecte dezorganizante, generatoare de insecuritate pentru indivizi și colectivități umane.

Șansa de a construi o organizare socială favorită umanului stă în existență la dispoziția omenirii a unui model performant al Ființei și în sporirea capacității general-umane de procesare a informațiilor prin care modelul ă fie înțeles, acceptat și pus să lucreze în realizarea comportamentelor și relațiilor care alcătuiesc procesualitatea socială.

Dacă modelul o dată construit este dificil de receptat, adică dacă între modelul (presupus) existent și capacitatea general-umană de procesare a informațiilor există decalaje semnificative, oamenii nu vor apela în practica socială la virtutea modelului, ghidându-și acțiunile sociale mai departe după interpetări-cadru neperformente fără să poată prevedea efectele dezorganizante la care supun mediul lor înglobat și implicit pe fiecare dintre ei sau cel puțin o parte a organizației din care fac parte. Ei se limitează la a constata fără să poată distinge surse.

Modelul procesual-organic al procesualității sociale se instituie ca o viziune post-sistemică asupra Ființei prin care se reușește sublinierea cadrelor esențiale ale existenței și funcționalității Ființei. Reperele cardinale ale modelului, pe scurt, sunt:

sesizarea proceselor contradictorii care caracterizează Ființa, procese organizante și dezorganizante generate, în ultimă instanță, de capacitatea umană de procesare a informației;

existența a trei niveluri de organizare a Ființei, trei procesualități: abiotică, biotică și socială, rezultat al unui proces energent la temelia căruia stau evoluțiile din capacitățile specifice de procesare a informațiilor corelate cu procesele energetice care le caracterizează. Procesualitatea socială înțeleasă ca “ansamblul proceselor posibile prin conființarea oamenilor, procese realizabile cu concursul procesorilor de informații specifice” reprezintă posibilul superior al devenirii Ființei, menit să se reproducă continuu fără șansa realizării unui salt post-”ontologic” (Lucian Blaga). Reproducerea spre asigurarea posibilităților manifestării tuturor disponibilităților omului reprezintă finalitatea acestei procesualități;

oamenii sunt rezultatul evoluției capacității de procesare a informațiilor cuprinzând dimensiuni specifice specializate în procesarea superioară a informațiilor. Această notă distinctă a oamenilor determină și șansa lor de a crea procesualități (domenii ale realului) cu proprietăți diferite de cele ale procesualității biotice. Oamenii construiesc astfel un teritoriu existențial nou al Ființei în care procesele care au loc stau sub amprenta comportamentului lor;

fiecare tip de procesualitate are posibilități proprii de procesare a informațiilor și procesori în măsură să realizeze procesările specifice. Oamenii sunt înzestrați atât cu bio-procesori, cât și cu homo-interpretori ale căror rezultate în interpretarea informației sunt dependente de o serie de variabile care țin de structura lor, dar și de mediul existenței lor. Ființarea bio-procesorilor și a homo-interpretorilor nu poate fi contestată, iar diferența dintre ei, de asemenea. Comportamentul componentelor Ființei, relațiile dintre ele, acțiunile umane, își pot găsi explicația în existența și funcționalitatea procesorilor de informații. “Interpretorii – susține autorul – constituie o modalitate complicată și subtilă de procesare a informațiilor care nu poate să nu fie precedată și secondată de bio-procesori, care funcționează pe principii mai simple”.

comportamentul oamenilor este dependent de capacitatea de procesare a informațiilor. Situarea procesualității sociale în stare preponderent nesatisfăcătoare, care se datorează erorilor de interpretare, interpretărilor nesatisfăcătoare, cere pun la dispoziția oamenilor instrumente acționale neeficiente. Maximalizarea posibilităților oamenilor se realizează atunci când aceștia dispun de interpretări performante ale situației lor existențiale, ale mediului lor înglobat;

procesorii umani de informații nu sunt un dat nemaleabil sub presiuni diverse, ci sunt posibil de perfecționat sub presiunea propriilor produse, sub presiunea proceselor procesorilor superiori de informații. De pildă, homo-interpretorii sunt componente interpretative care se modifică sub presiunea propriilor produse, a produselor bio-procesorilor cu care conlucrează și a produselor socio-interpretorilor care îi sunt destinate sau de care sunt interesați. Această coordonată a modelului procsual-organic este definitorie pentru posibilitatea construirii unei teorii a comunicării în organizații.

Desigur că cele arătate până aici, puse sub genericul "coordonate existențiale…", nu pot oferi imaginea întreagă a complexității modelului la care am aderat. M-am limitat la cele de mai sus deoarece sunt definitorii pentru posibilitatea de a întreprinde cercetări aplicative în domeniul procesualității sociale, acolo unde se înscrie și procesualitatea care o numim comunicare.

Pentru a putea avansa în cercetarea formativă și metodologică a comunicării în organizație din perspectiva modelului procesual-organic al procesualității sociale, este necesar să ne oprim asupra unui proces de maximă importanță care, de fapt, face posibilă comunicarea, procesarea informațiilor. Pentru că informația este prelucrată sau procesată, iar psihologia se ocupă prin excelență de acest proces arătând care sunt mecanismele prin care informația disponibilă devine bun acțional pentru fiecare individ, putem îndrăzni, bazați pe modelul aprobat, să rebotezăm psihologia cu sintagma procesualogia umană a informației. Nu este aceasta o simplă și orgolioasă invenție terminologică; ea poate fi privită și astfel dacă autorul nu are în vedere critica psihologilor întreprinsă de autorul modelului. Voi încerca în continuare să întemeiez acest nume deschizând astfel drumul spre dezvoltări necesare în realizarea aspectelor formative și metodologice ale comunicării în organizație.

2.2. CRITICA OBIECTULUI PSIHOLOGIILOR DIN PERSPECTIVA MODELULUI PROCESUAL-ORGANIC AL PROCESUALITĂȚII SOCIALE

Se consideră că teoria comunicării a devenit știință în momentul în care a acceptat ca paradigmă rezultatele cercetărilor experimentale din psihologie. Este astfel în stăpânire ideea că teoria comunicării în organizație poate aspira la rezultate științifice numai atunci când paradigma pe care se bazează este performantă.

În orizontul interpretărilor tradiționale, comunicarea se sprijină pe un anumit mod de a interpreta determinantele interne ale comportamentului uman. Este unanim acceptat că determinantele interne la care fac referire formează, de fapt, psihicul uman. Afectat prin acțiuni exterioare sau prin autoacțiuni cu factori interni, psihicul suferă modificări și comandă comportamente. Acțiunea se numește comunicare iar rezultatul ei nu a primit încă un nume consacrat (am în vedere că acțiunea poate avea rezultate organizate și/sau dezorganizate asupra psihicului).

Viciul principal al orizontului interpretativ tradițional, generator de interpretări diverse care deformează obiectul teoriei comunicării, îl constituie tocmai opțiunea pentru psihic ca obiect al acțiunii de comunicare. Cu alte cuvinte, mai explicit, adoptând ca obiect al acțiunii de studiu psihicul uman, psihologia construiește paradigme care, acceptate de teoria comunicării, generează, în câmpul cercetării sale, interpretări eronate. Teoria comunicării actuale este construită pe aceste paradigme generate de psihologia analitică, comportamentistă, socială, cognitivă, fenomenologică, neuropsihică.

Iată de ce este justificată îndoiala cu privire la falsificabilitatea conținutului său. Cele ce urmează vor să întemeieze această afirmație, care, în orizontul interpretărilor actuale, pare hazardată și orgolioasă.

Autorul modelului procesual-organic al procesualității sociale întemeiază critica psihologilor într-o recentă lucrare destinată să aprofundeze ideile prezente în cartea deja citată. Prin această critică urmărește două obiective: explică posibilitatea evoluțiilor teoretice de până acum în psihologie și prin aceste explicații, dovedește posibilitatea construirii unei teorii alternative la teoriile supuse criticii.

Psihologiile actuale decurg din premise eronate, în principal din ipoteza ființării psihicului. Adus în discuție în antichitatea greacă psihicul s-a instituit ca obiect de studiu al psihologiilor, cercetătorii încercând să-i pună în evidență structura și funcționalitatea. Rămânând la acest nivel al analizei, psihologiile au obținut rezultate neconcludente, oamenii neputând fi interpretați satisfăcător. Rezultatele acestui orizont interpretativ s-au cristalizat de-a lungul dezvoltării psihologiilor în concepte ca: senzație, percepție, imaginație, atenție, gândire, afectivitate, conștient și inconștient care au populat apoi masiv și discursul în teoria comunicării. Ele urmăreau să explice capacitatea umană de procesare a informațiilor. După atâția ani de căutări și de interpretări diverse, psihologii nu pot nega nici astăzi ideea potrivit căreia psihicul reprezintă “o cutie neagră”. Nu este acesta un îndemn la a renunța la orizontul interpretiv care, după atâta timp, a adus psihologia în pragul acestei concluzii descurajante.

Critica obiectului tradițional al psihologiilor permite lui Lucian Culda că evidențieze obiectul real al acestei științe; psihologia trebuie să se ocupe tot de capacitatea umană de procesare a informațiilor, însă disponibilitatea omului pentru acest proces este dată de existența în structura sa a procesorilor de informații: bio-procesorii și homo-interpretorii. Psihologiile de până acum nu au luat în seamă, blocate în propriul orizont interpretativ, cele două tipuri de procesori care fac posibile, prin produsele funcționării lor, precum și prin conexările lor specifice, existența oamenilor și a procesualității care-i înglobează, procesualitatea socială. Punerea în evidență a procesării specifice realizate de bio-procesori și homo-interpretori precum și a relațiilor dintre ei face posibilă o explicație pertinentă a capacității umane de procesare a informațiilor. “Oamenii – scrie Lucian Culda – nu pot fi modelați (interpretați) satisfăcător cât timp nu se distinge între procesarea informației, între bio-procesarea informației și homo-interpretarea informației, respectiv între bio-procesori și interpretori. Dacă afirmațiile referitoare la bio-procesori și interpretori sunt corecte, devine intuitiv evident că explicațiile ce folosesc conceptele senzație, percepție, reprezentare, gândire, afectivitate, imaginație, memorie etc. pentru a modela capacitatea omului de a procesa informații nu pot fi satisfăcătoare.

Obiectul psihologiilor este tocmai analiza capacității umane de procesare. De foarte multe ori unele “psihologii” depășesc obiectul firesc. Este de semnalat de pildă cazul psihologiei sociale. Am să arăt că de fapt prin această depășire și prin renunțarea la obiectul firesc, cuprinsul teoretic realizat nu mai este de “psihologie” ci de “comunicare”.

Cele prezentate până aici întemeiază ideea potrivit căreia știința care se ocupă de capacitatea umană de procesare a informațiilor poate fi numită “procesologia umană a informațiilor”. Ar fi exprimat astfel în mod corect obiectul ei de studiu renunțând astfel la analiza psihicului prin care s-a realizat strălucit inițierea în studiul raportării spirituale a omului la realul înglobat dar care a și determinat atâtea erori în cercetarea psihologică și nu numai. Psihicul rămâne pentru cercetarea omului un concept umbrelă, tot așa cum atomul este pentru cercetarea materiei.

Se impun în continuare câteva referiri la bio-procesori și homo-interpretori care se constituie ca determinante interne ale comportamentului uman.

2.3. DETERMINANTE INTERNE ALE COMPORTAMENTULUI UMAN

Critica psihicului sau critica felului în care psihologiile construiesc reprezentări despre modul în care oamenii procesează informația este îndreptățită și de realitatea faptului că psihicul apare ca o capacitate formată din sisteme de informare separate numite în psihologie: rațiune, emoție, sensibilitate etc., renunțându-se, în spiritul viziunii analitice adoptate, la o posibilă abordare a psihicului ca unitate spirituală. Ipostazierea psihicului într-o unitate spirituală fără coerență interioară și ruptă de realitatea totalității omului, de universul din care face cu adevărat parte, nu poate da o imagine satisfăcătoare pe care să se bazeze discursul comunicării în organizații. Determinările interioare ale comportamentului uman se cer a fi înțelese în alte coordonate. Aceasta este posibil dacă acceptăm modelul procesual-organic și interogăm omul din perspectivă procesual-organică.

După cum am amintit deja modelul procesual-organic pune în evidență că omul este produsul și expresia manifestării concomitente a mai multor procesori de informație.

a. Bio-procesorii

Se instituie ca autori ai procesării informațiilor absolut necesară în funcționarea generală, normală a organismului uman și în perfecționarea acestei funcționalizări. Dacă am nega existența bio-procesorilor realitatea coordonării proceselor energetice și substanțiale in organism ar fi explicată nesatisfăcător. Organizați distinct pe niveluri diferite ale organismului uman, bio-procesorii superiori, cei care coordonează organismul hominidului socializat, au și rolul de a orienta și de a activa componente ale organismului uman sesizabil în comportamentul lor de a fi la un anumit grad de complexitate și performanță, deopotrivă selectori de informații, programatori ai unor procese energetice și emițători de informații care urmează să fie procesate de alte componente. Bio-procesorii nu sunt imuabili în ceea ce privește performanța lor funcțională (imuabile sunt însă programele care le reglează funcționarea), dimpotrivă ei își pot modifica performanțele crescător dar și descrescător. Vârsta biologică semnifică de fapt, în ultimă instanță, starea funcționării bio-procesorilor. Modificarea lor funcțională, ca rezultat al unor presiuni variate (asupra cărora vom reveni), se realizează în anumite limite. De natură energetică și informațională presiunile care depășesc capacitatea de asimilare a bio-procesorilor pot duce la blocarea și chiar la alterarea funcționării lor. Pe de altă parte, în situația în care fluxul energetic și informațional se situează sub limita funcționării “normale” a bio-procesorilor pot duce la blocarea și chiar la alterarea funcționării lor. Pe de altă parte, în situația în care fluxul energetic și informațional se situează sub limita funcționării “normale” a bio-procesorilor, se poate produce o “lenevire” a acestora și, în consecință, o depreciere a funcționalității lor.

O altă proprietate demnă de relevat pentru bio-procesori este specializarea lor; sub raport funcțional, unul dintre ei deține, temporar, rolul cel mai important în aria capacităților funcționale.

Performanțele bio-procesorilor se exprimă în comportamentul uman, în satisfacerea nevoilor primare ale omului, în reglarea primitivă a relațiilor între oameni (emoțională, senzorială etc.) în orientarea lui în mediul înconjurător. Toate aceste performanțe sunt realizabile prin două modalități: procesări expresive (exprimarea primară a stărilor organismului, emoționale în primul rând, sexuale, sau apropierea nerațională a mamei de copiii săi) și procesări emoționale (manifestări cum sunt: procurarea hranei, construirea adăposturilor, îngrijirea copiilor).

Procesarea informației se dovedește a fi capacitatea care permite omului performanțe comportamentale care-l aseamănă dar îl și deosebesc de speciile inferioare. Capacitatea funcțională a bio-procesorilor nu se datorează la om, exclusiv presiunii factorilor de mediu sau programului care reglează funcționarea , așa cum se întâmplă la plante sau animale, ci în primul rând calităților umane ale mediului social dar și acțiunii informaționale a homo-interpretorilor.

Putem concluziona acum că ipoteza existenței și funcționării bio-procesorilor de informații la om este benefică pentru posibilitatea explicării comportamentului. Iată ceea ce nu trebuie omis pentru a fundamenta această opțiune:

specializarea bio-procesorilor dată de capacitatea lor funcțională diferită și exprimată temporar;

lipsa de rigiditate funcțională o bio-procesorilor și posibilitatea modificărilor în capacitatea lor funcțională sub varii presiuni;

funcționarea bio-procesorilor este detectabilă în actele comportamentale primare ale omului, multe comune cu ale animalelor inferioare omului, dar și unele specifice, formal sau calitativ;

procesarea informației incumbă un conținut explicativ superior celui prin care, în orizontul tradițional al psihologiei sunt interpretate “manifestările psihologice” diverse sau manifestările cu funcții reglatoare pentru organismul uman cum ar fi tipurile de meditații, exercițiile yoghine sau budiste.

Aceste câteva observații fac pertinentă ideea potrivit căreia existența și funcționalitatea bio-procesorilor se instituie ca explicație plauzibilă a multora dintre acțiunile pe care oamenii le exercită unii asupra altora. Unele dintre ele intră în conținutul conceptului educație. Pe alte căi, bazat pe o altă paradigmă, explicarea întâmpină dificultăți adesea insurmontabile. Educația, în limitele conceptuale ce urmează să le trasăm, nu poete fi indiferentă față de ipoteza existenței bio-procesorilor pe care paradigma la care am aderat opune la baza capacității umane de procesare a informațiilor.

b. Homo-interpretorii

Spre deosebire de plante și de animalele inferioare, hominidul socializat își manifestă capacitatea de procesare a informațiilor nu numai cu ajutorul bio-procesorilor; la om – și tocmai prin faptul că-i cuprinde este om – întâlnim și homo-interpretorii definiți drept “capacitatea de procesare interpretivă ce emerg în neocortex, prin intermediul cărora omul devine, fără voia lui, sursa și componenta activă a socio-organizării”.

Specificitatea hominidului socializat a fost pusă în evidență în moduri diferite. Modelul procsual-organic subliniază existența homo-interpretorilor; și alte concepții care s-au apropiat de om au condensat specificul omului în capacitatea sa proprie de procesare a informației. Iată ce scrie, de pildă, cunoscutul etnolog austriac Eibesfildt: “Dintre toate speciile care se afirmă ca purtătoare ale fluxului vital, doar specia noastră se distinge printr-un nou principiu evolutiv – evoluția culturală. Și evoluția culturală conduce la acumularea de experiență, dar nu în genom, ci în creier”.

Este intuită doar existența procesării interpretative ca posibil al structurii organizatorice a omului. Despre om se spune adesea că face “după cum îl duce capul”, expresie niciodată folosită pentru animale. Simțul comun semnifică, astfel, la rândul său, tocmai ceea ce diferențiază pe om de orice altă componentă a bioticului: procesarea interpretativă. Cred că este suficient pentru ceea ce urmărim, dacă amintim și opinia lui S. Moscovici exprimată atunci când încearcă să explice formarea reprezentărilor sociale: “… vedem două sisteme cognitive la lucru, unul care realizează asocieri, incluziuni, discriminări, adică sistemul operator și celălalt care controlează, verifică, selecționează cu ajutorul unor reguli logice sau nu, este vorba de un fel de metasistem care prelucrează din nou materia produsă de primul”. Avem și aici ilustrată o intuire perfectă a profunzimilor procesualității care poartă denumirea om și o confirmare a modelului procesual-organic al procesualității sociale.

Homo-interpretorii (sau pe scurt interpretorii) au emis în istoria omului prin funcționarea tot mai complexă a bio-procesorilor devenind la un moment dat, o componentă constructivă a omului care aparține neocortexului. Performanțele interpretorilor, ca rezultat al manifestărilor structurii și funcționalității lor, se numesc interpretări. Interpretările u grade diferite de apropiere de realul pe care-l reprezintă și se realizează sub presiunea rezultatelor furnizate de bio-procesori sau, direct, sub presiunea informației pe care o furnizează mediul social. Ele tind spre izomorfism cu realul odată cu perfecționarea capacității interpretative a interpretorilor. Funcționarea interpretorilor este dependentă de un program propriu, specific construcției lor, însă interpretările sunt supuse unui nou proces care face posibilă conștientizarea, adică starea în care este valabilă sintagma: știu că știu. Conștientizările reglează posibilitățile interpretative ale interpretorilor dându-se șansa de a căuta alte interpretări conștientizate care favorizează rezolvarea problemelor cu care se confruntă omul. Ceea ce este foarte important pentru finalitatea urmărită de noi este faptul că unele conștientizări care devin presiuni asupra interpretărilor pot să mențină, să conserve, criteriile și regulile interpretative iar altele exercită presiuni pentru modificarea criteriilor și regulilor. Ca rezultat interpretările sunt diferite. Înseamnă că un rol deosebit de important în calitatea interpretării îl are calitatea depozitului de interpretări disponibile păstrate de interpretori și tipul de presiuni exercitate asupra acestui depozit. Comportamentul omului fiind strict dependent de calitatea interpretărilor sale este clar că poate fi modificat numai atunci când sunt afectați interpretorii sau mai bine spus funcționalitatea lor. Comunicarea nu poate fi străină de acest proces.

Modelul procesual-organic al procesualității sociale aduse în atenție un aspect al structurii capacității umane de procesare a informațiilor de care orizontul tradițional din psihologie după care este modelat psihicul nu ține seama. Este vorba despre existența a “trei tipuri de interpretori” și nu de unul singur înzestrat cu o întreită capacitate funcțională. Ei sunt interpretorii verbali(“cei care utilizează ca semne grupuri de sunete articulate”), figurativi (“cei care utilizează ca surse imagini”) și armonici (“cei care utilizează ca semne armonii sonore”). Acești interpretori au vocabulare specifice, autonomie funcțională, dar și cooperează în realizarea interpretărilor. Ei sunt activați numai de către informațiile pe care le pot procesa și nu sunt în putere să-și schimbe destinația funcțională. Cu alte cuvinte, procesorii verbali nu pot deveni armonici dar, în anumite situații, de pildă în blocarea funcțională a unui tip de procesor, posibilități interpretative care le aparțin, pot fi preluate, în cadre specifice însă, de celelalte tipuri de interpretori. Este cazul, de pildă, al handicapaților senzoriali (surzi, orbi etc.).

Pentru procesul educațional un rol important revine procesorilor verbali. Procesarea interpretativă verbală este cea mai complexă cuprinzând două niveluri: interpretativ și interogativ. Nivelul interpretativ pune în evidență capacitatea omului de a da semnificații domeniilor reale, de a se insera consistent în mediul acțional, situează omul în spațio-temporalitate dar nu se epuizează posibilitățile verbale de procesare a informației, oferă omului “mijloace” pentru a face ceea ce trebuie dar nu și pentru a conceptualiza profunzimile lumii în care trăiește.

Nivelul interogativ apare atât sub presiunea mediului existențial al omului care-l solicită în forme și conținuturi mereu schimbate cât și sub presiunea evoluției procesorilor intemperativi. Concepția interogativă este tot interpretativă iar procesorii interpretativi sunt acum specializați în a investiga interpretări, procese și procesualități interpretative. Procesarea interogativă sporește posibilitățile de procesare ale informației disponibile și totodată ameliorează substanțial conținutul acestuia.

Complexitatea procesării interogative este, de asemenea, foarte accentuată. Autorul mediului procesual-organic distinge, după natura procesării, procesări de natură simbolică și de natură conceptuală, după variante, procesare empirică și teoretică, după geneza procesării interogative, primară, derivată și de interogare a procesării interogative.

Nu dezvolt opțiunea teoretică a lui Lucian Culda dorind doar să semnalez deschiderile pe care le oferă teoriei despre educație.

Schița de mai sus în care am prezentat specificul și funcționalitatea homo-interpretorilor, extrasă din ansamblul modelului procesual-organic al procesualității sociale, a vizat numai dimensiunile care interesează nemijlocit problematica pe care dorim să o dezvoltăm. Cele arătate aici nu trebuie să ducă la ideea autonomiei funcționale a homo-interpretorilor. Existența omului ca ființă socializată se exprimă prin conlucrarea celor două capacități umane de procesare a informațiilor. Desprins din regnul inferior, omul nu și-a pierdut capacitatea de procesare proprie speciei dar beneficiază și de o alta superioară, care-i pune în evidență diferența specifică. Conlucrarea între bio-procesori și homo-interpretori reprezintă sursa esențială prin care omul se interesează în ansamblul procesualității sociale, individualizându-se totodată în această procesualitate (vezi fig. 1).

Concluzii. Cele arătate până aici încheie întemeierea prin care am dorit să construim fundamentele teoriei comunicării. Am semnalat că există în câmpul teoretic o nouă posibilitate de interpretare a ființării care are ca rezultat modelul procesual-organic al procesualității sociale; el oferă deschideri semnificative pentru interpretări noi și pertinente în varii domenii ale Ființei. Unul din domenii este cel al capacității de procesare a informațiilor, la rândul său, implicat în toți posibilii existențiali astfel încât omului. Aceasta arată importanța domeniului respectiv și atenționează asupra necesității găsirii unei interpretări pertinente: interpretarea respectivă devine paradigmă pe care se sprijină majoritatea interpretărilor care vizează omul și locul pe care-l ocupă în mediul său existențial.

SCHEMA SISTEMULUI HOMO-PROCESOR DE INFORMAȚII

Plecând de la ideea că procesarea informației este cea mai semnificativă dimensiunea omului, noul model deschide, la rândul său, căi de interpretare în toate științele care se ocupă de om și mediul său înglobat. Considerăm că teoria comunicării în organizație este una dintre acestea. Ea are ca obiect studiul proceselor care presupun crearea și schimbul de mesaje în sânul unui sistem relațional (organizații). Cu alte cuvinte, comunicarea organizațională este un proces de creare și de schimb de mesaje în interiorul unei rețele de relații interdependente.

Modelul care întemeiază procesologia umană a informației devine astfel paradigma pe care se construiește comunicarea organizațională deschizând posibilitate de critică la adresa procesului tradițional de interpretare. Chiar dacă noul model nu a devenit încă paradigmă, în sensul tuturor conotațiilor atribuite acestui termen (în special în cel al acceptării generale de către comunitatea științifică implicată în cercetarea unui domeniu al realului) considerarea că este paradigmă și construcția pe temeiul ei vor aduce important servicii avansării pe drumul spinos al recunoașterii sale. Din păcate, nu numai adevărul indubitabil contribuie la încheierea drumului ci și timpul, scurgerea lui, are un rol important. Cristalizările ideatice au nevoie de timp chiar când adevărul este evident. Acceptarea ineditului ideatic presupune renunțări la idei, la idei la care autorul lor a ”aderat complet”, pe care și-a construit “castelul ideatic” propriu și care au devenit proprietate intelectuală individuală. Cine renunță ușor la o proprietate pentru a se încorda în lupta pentru dobândirea altei proprietăți care, din păcate, nu se adaugă celei avute, ci o distruge înlocuind-o. Părăsind abordările procesului comunicării din perspective empirice, ideologice, noul orizont la care obligă paradigma procesual-organică se înscrie în zona interogării teoretice, singura care poate furniza soluții satisfăcătoare.

CAPITOLUL III

COMUNICAREA ÎN ORGANIZAȚII

Investigarea modalităților în care procesarea socială a informațiilor influențează organizarea, funcționarea și reproducerea organizațiilor avansează și produce o mai subtilă înțelegere a problematicii dacă se ia în considerare și comunicarea dintre oameni și avem în vedere inclusiv posibilitățile de manipulare a oamenilor folosind informații cu scopuri ascunse.

3.1 CUM INTERPRETĂM COMUNICAREA

Comunicarea a căpătat interpretări numeroase, în interiorul mai multor discipline teoretice, fiecare studiind aspecte disparate în procesul comunicării. S-au conturat astfel scheme interpretative diferite, utilizabile în contexte particulare.

Principalele dificultăți de interpretare a comunicării decurg din interpretările nesatisfăcătoare date oamenilor, posibilităților de a procesa informații. Oamenii sunt nu doar insuficient cunoscuți, ei sunt interpretați teoretic din perspective epistemologice diferite, în modalități ce conțin simplificări deformatoare și erori. Interpretările oferite de psihologii, de pildă, lasă neexplicate zone care condiționează puternic capacitatea de procesare a informațiilor deoarece sunt prizoniere ale reprezentărilor ce însoțesc conceptul “psihic” și au ca obiect de referință oamenii situați în medii sociale particulare. Dificultățile de interpretare se amplifică dacă luăm în considerare că “obiectul de studiu” al psihologiei se află sub influențe numeroase și este dependent de reprezentări despre om, de la cele mitice și religioase, la cele filozofice. Investigațiile realizate de creatorii psihologiilor sunt afectate de faptul că oamenii se formează sub influențe ale diverselor interpretări care sunt active în mediul lor informațional și oamenii nu pot fi afectați de lacunele lor.

Psihologiile au totuși meritul de a furniza interpretări care fac posibilă depășirea atitudinilor dogmatice în procesul comunicării. Din numeroase interpretări rezultă că “psihicul” omului, adică interpretorii săi, pe măsură ce procesează informații, produc interpretări despre problematica procesată care rămân implicite în procesorii de informații dar care, ulterior, funcționează ca sisteme de referință pentru alte procesări. Sunt ceea ce unele psihologii numesc reprezentări și imagini. Sunt deja numeroase studii care atestă implicarea reprezentărilor și a imaginilor despre aspecte din social, inclusiv despre oameni și organizații, în atitudinile oamenilor, în manifestările lor, fie ele verbale sau neverbale. În felul acesta se recunoaște că acțiunea umană și, cel puțin implicit, comunicarea cu consecințe “formative”, pot să modifice capacitatea de procesare de informații a oamenilor. Studiul “opiniilor” indică încercarea de a identifica reprezentările și imaginile oamenilor despre diverse aspecte, ca și dificultățile teoretice ale investigării problematicii comunicării.

Progresele în explicarea comunicării sunt cele ce au făcut posibilă distincția între comunicarea privată și comunicarea publică, sesizarea importanței comunicării în orice gen de acțiune și a posibilității “crizelor de comunicare”, înțelegerea necesității gestionării comunicării publice. Cercetarea științifică a produs suficientă informație teoretică pentru ca problematica deosebit de subtilă a comunicării să poată face obiectul activității educaționale, pentru a se conștientiza necesitatea” gestionării relațiilor publice”, dar și pentru a se concepe strategii de agresare sistematică, folosind repere oferite de cercetarea științifică, a capacității oamenilor de a procesa informații, de a comunica, de a interacționa prin intermediul comunicării.

3.2. INTERPRETAREA PROCESUAL-ORGANICĂ A COMUNICĂRII

Interpretarea procesual-organică a oamenilor oferă repere pentru interpretarea corespunzătoare a comunicării. Devine posibilă o explicație care ia în considerare devenirea capacității de comunicare, modificarea succesivă a capacităților de comunicare în modalități și ritmuri ce se diferențiază în raport cu caracteristicile informaționale ale socio-organizațiilor interogatoare, adică a etno-organizărilor și, apoi, a națiunilor. Distincția între bio-procesori și interpretori dezvăluie că relațiile dintre oameni se desfășoară cu concursul a două genuri de procesori și, dacă bio-procesorii cuplatori sunt, prin natura lor, relativ stabili, în schimb, interpretorii se pot reorganiza sub presiuni ale consecințelor pe care produce funcționarea lor. Dacă interpretorii pot fi figurativi, verbali și muzicali și dacă ei se specializează, comunicarea dintre oameni se realizează cu concursul bio-procesorilor și, în funcție de natura relației, al unora dintre interpretori.

Specializarea interpretorilor justifică diferențierea comunicării, a conținutului ei și a modalităților în care se realizează, în raport cu interpretorii implicați. Distingem, astfel, între comunicarea în situații private, în care sunt implicați bio-procesori și interpretori bio-funcționali, și comunicarea în relații dintre bio-interpretori dar și al unor interpretori specializați pentru a realiza acțiuni publice. Așadar, comunicarea publică nu exclude ci integrează comunicarea privată.

În comunicarea publică se justifică distincția între comunicarea în interiorul organizațiilor – o numim comunicare profesională – și comunicarea în socio – organizări integratoare – pe care o numim comunicare cetățenească.

Comunicarea între oameni presupune o minimă comuniune, o minimă compatibilitate în interiorul fiecărui procesor de informații implicat, iar în caz contrar, comunicarea nu poate fi reală, conține rezerve, suspiciuni, poate să nu fie credibilă.

Compatibilitatea la nivelul bio-procesorilor este una deosebit de complicată deoarece relațiile dintre oameni se realizează cu concursul mai multor interpretori și conțin, de regulă, două dimensiuni: una care dă competența în domeniul ce face obiectul comunicării și alta care reglează propriu-zis relațiile dintre oameni în procesul comunicării. Cea de a doua competență este produsul și expresia socializării.

Putem susține, așadar despre capacitatea de comunicare a oamenilor că este produsul și expresia conexiunilor ce se pot realiza între bio-procesori, interpretorii produși de socializare și cei produși de raportarea oamenilor la diverse aspecte din ambianța lor, prin care astfel de aspecte le devin accesibile.

Acceptând, fie și ca ipoteză de lucru, reperele menționate, “situațiile comunicaționale” și “competentele comunicaționale”, expresii consacrate de teorii ale comunicării, capătă alte conținuturi decât cele folosite în acele teorii.

O altă dimensiune a comunicării, căreia investigarea procesual-organică îi dă o interpretare falsificabilă, este cea care se referă la implicarea “reprezentărilor și imaginilor” în manifestările oamenilor. Reprezentările și imaginile particularizează receptivitatea interlocutorilor, credibilitatea mesajelor receptate, disponibilitatea oamenilor pentru a comunica și pentru a conlucra în anumite modalități. În orizontul procesual-organic de interpretare, erorile de comunicare sunt posibile deoarece comunicarea se realizează în modalități ce decurg din posibilitățile și limitele bio-procesorilor, cât și cele ale interpretorilor, atât ale homo-interpretorilor, cât și ale socio-interpretorilor. Comunicarea nu este doar verbală, nu este controlată doar de interpretorii implicați, ci ea este produsul și expresia conlucrărilor dintre bio-interpretori și interpretori în modalități pe care oamenii nu le pot controla în timp real.

3.3. LOCUL PERCEPȚIILOR ȘI REPREZENTĂRILOR ÎN COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ

În cazul hominizilor, performanțele bio-informaționale nu numai că fac posibilă ființarea și reproducerea lor în bio-organizare, dar fac posibilă și procesarea interpretărilor; știnetizările coordonează modalitățile de constituire și funcționare a interpretorilor. Bio-informațiile fac posibile noi procesări, de alt tip deoarece se satisfac două condiții:

bio-procesorii cuplatori produc ceea ce am numit știentizări primare, știentizări implicate în reglarea manifestărilor biotice;

hominizii posedă ceea ce numim curent neo-cortex sau creierul mare (superior); el constituie bio-hardul în care se induc semnalele știentizării ale bio-procesorilor și, prin jocul conexiunilor dintre ele, emerg capacitățile interpretative, capacități nereductibile la cele proprii bio-procesorilor.

Receptate de neo-cortex, bio-informațiile fac obiectul unor procesări prin care se obțin noi codificări. Recodificările se produc transformând bio-informațiile în informații codificate și obiectivate în semnale nereductibile la cele produse de bio-procesori. Mitul, ceremonia religioasă, procesarea analitică, creația concretizată în carte, tablou sau simfonie, ilustrează noile posibilități de procesare a informațiilor. Interpretorii, spre deosebire de bio-procesori, pot procesa informații folosind explicit ca suport energetic ceea ce numesc semne. Consider semn acea componentă energetică a informației care este folosită deliberat și explicit pentru a transmite o anume interpretare sau semnificație, pe care conștientizarea o face posibilă. Semnul fiind suportul explicit al informației, informația conținută în semn poate să devină transparentă, explicită.

Utilizarea explicită a semnelor în cursul semnificării devine posibilă deoarece, prin interpretori, oamenii știu, dar și știu că știu. Interpretorii realizează și știentizări și conștientizări. Remarca face plauzibilă distincția: prin bio-procesori cuplatori oamenii doar află, știu ceva, ei realizează știentizări. Interpretorii sunt cei care deschid posibilitatea ca oamenii să știe că știu, ei sunt cei care realizează conștientizări. Dacă prin interpretori oamenii nu numai că știu, dar află că știu, se poate spune că ei știentizează, că au știentizări și devin, astfel, capabili să opereze cu ele în modalități care nu pot fi proprii bio-procesorilor.

Obiectivitatea produselor noilor genuri de procesări, fixarea lor pe diferiți suporți și utilizarea noilor lor ulterioară în diferite situații este produsul și expresia posibilităților generale de conștientizări. Oamenii își receptează semnele și folosesc interpretările pe care le conservă ca urmare a conștientizării conștientizărilor.

Noile posibilități de procesare a informațiilor modifică situația oamenilor, ei numai aparțin doar bio-organizărilor și devin inițiatori și susținători astfel încât unor noi organizări, cele pe care le-am numit socio-organizări (organizații). Cea de a doua performanță realizată în modalități care decurg din natura informațiilor receptate, ca și din noile posibilități de procesare a informațiilor, se exprimă în modalități care fac posibilă desprinderea omului de aici și acum prin noile genuri de procesări pe care conștientizările le fac posibile. De pildă, acum reușesc să realizeze generalizări, generalizări care fac posibile clasificări tipizate, operații de genul celor pe care logicile le sistematizează. La rândul lor, astfel de operații derivate din conștientizări fac posibile activitățile, ca manifestări deliberate, și conlucrările, ca interacțiuni premeditate în funcție de genurile de procesări ale informațiilor pe care interpretorii le fac posibile. Astfel devin posibili oamenii, ca hominizi ce beneficiază de interpretori care știu și știu că știu.

Interpretările, prin conștientizări, au consecințe organizante pe două planuri: fac posibile procesele organizante în interpretori; fac posibile activități care organizează oamenii, relațiile dintre ei, mediul exterior lor în modalități nu se reduc la cele pe care bio-procesorii le fac posibile. Dacă posibilitatea unor astfel de reconstrucții am semnalat-o când am introdus distincția între bio-procesori și interpretori, acum aduc în atenție alte deschideri cu ample consecințe organizant-dezorganizante pentru procesarea socială a informațiilor care decurg din modalitățile în care interpretorii realizează conștientizările și din funcțiile lor în interpretori.

Distincția între știentizări, ca produse și expresii ale bio-procesorilor, și conștientizări, ca produse și expresii ale interpretărilor, face posibile anumite diferențieri. Am în vedere diferențieri între conștientizări care decurg din receptarea semnalelor bio-procesorilor și conștientizări care transced aceste surse.

Vom numi percepții conștientizările care decurg din receptarea semnalelor bio-procesorilor. Având ca sursă bio-informații, percepțiile se referă la aspecte pe care bio-procesorii le pot recepta și procesa și care sunt prezente în spațio-temporalitatea omului.

Vom numi reprezentări interpretările care transced percepțiile, care pot să utilizeze informații furnizate de percepții dar se referă la aspecte pe care bio-procesorii nu le pot accepta și procesa. Reprezentările pot să se refere la aspecte care sunt prezente în spațio-temporalitatea omului, dar o fac în modalități ce decurg din caracteristicile interpretorilor, în care se folosesc și alte informații acumulate în memoriile interne.

Reprezentările sunt procesări care nu pot fi reduse la percepții deoarece nu sunt conștientizate, rămân implicit în interpretori. Ele sunt importante funcțional pentru interpretori deoarece sunt folosite ca interpretări-cadru în procesul interpretării. În felul acesta, reprezentările influențează manifestările oamenilor inclusiv prin conștientizări care nu exprimă percepții, care concură la conturarea pozițiilor oamenilor față de situațiile cu care se confruntă. Reprezentările se pot manifesta ca opinii (care constituie exprimări verbale sau manifestări verbalizate) sau ca atitudini (care constituie reacții la situații). În raport cu natura interpretărilor, cu capacitatea lor de a fi self-interogatori, opiniile pot fi exprimate sub forma convingerilor (care constituie interpretări stabilizate ce decurg din modalități de procesare cu raționale) sau sub forma credințelor (care constituie interpretări stabilizate, persistente, rezistente la schimbare, ce se exprimă în modalități rigide ca urmare a modului dogmatic de funcționare a interpretorilor implicați). Așadar, prin opinii oamenii exprimă (exteriorizează) reprezentări, prin atitudini oamenii acceptă sau resping o anumită reprezentare, prin convingeri ei susțin sau se împotrivesc la o anume interpretare în modalități ce rămân deschise dialogului, iar prin credințe ei susțin sau combat o interpretare în modalități dogmatice, rigide. Reprezentările pot fi produse de un tip sau altul de interpretori sau și cu concursul conlucrării lor. Picturile, creațiile muzicale, creațiile artistice de orice fel exprimă și reprezentări ale autorilor. Așadar, o anume reprezentare, în funcție de situație, se poate exprima în modalități diferite, în raport cu interpretorii implicați; nu reducem reprezentările la o anume modalitate de exprimare verbală.

Dacă luăm în considerare și faptul că omul este posibil numai prin socio-organizările (organizațiile) în care se formează, că el este produsul și expresia asimilării unor modalități sociale de procesare a informațiilor, că interpretările sunt, așadar, nu doar expresia modalității în care funcționează interpretorii emitenți ci și expresia caracteristicilor informaționale ale socio-organizărilor în care s-au format și în care acționează, putem susține că percepțiile, opiniile, atitudinile și, cu atât mai mult, reprezentările sunt în același timp expresia interpretărilor pe care le-am produs, dar și a socio-organizărilor implicate în formarea lor.

În această interpretare, este plauzibil ca interpretările realizate de oameni formați și situați în aceeași socio-organizare sau în socio-organizații similare să producă percepții și reprezentări similare; se explică astfel ceea ce psihologii numesc “reprezentări sociale” sau “reprezentări colective”. Reprezentările au caracter “social” în măsura în care socio-organizările (organizațiile) concură la constituirea interpretărilor, în măsura în care ele se referă la aspecte din organizări și, nu în ultimul rând, în măsura în care interpretorii ce le produc și utilizează au specializări similare (de pildă, când sunt interpretori specializați pentru ca oamenii să poată fi funcționali într-o anumită organizare sau într-o socio-organizare înglobată).

Remarcă: interpretările date conștientizărilor, percepțiilor, opiniilor, atitudinilor și reprezentărilor diferă de cele conturate în psihologii; diferențele sunt inevitabile deoarece decurg din distincția între bio-procesori și interpretori, din identificarea posibilității ca oamenii să realizeze trei tipuri de interpretări(figurative, verbale și muzicale) și din luarea în considerare a caracterului inevitabil social al omului, al capacității lui de a procesa informație. Noile interpretări privind mai bine caracteristici ale percepțiilor și reprezentărilor care se regăsesc afirmate sau presupuse disparat și vag în construcțiile psihologice existente.

Considerăm plauzibilă ipoteza ca reprezentările se constituie în interpretori ca produse secundare, derivate, ale conlucrării bio-procesărilor și interpretorilor și funcționează ca repere pentru procesarea ulterioară a mesajelor receptate. La rândul lor imaginile se constituie cu concursul mai multor reprezentări despre un anume domeniu de referință, pe măsură ce reprezentările se diversifică și se fixează, devin mai clare. Pe măsură ce se constituie imaginile devin sisteme de referință pentru procesările ce preced conștientizările. Este plauzibil, așadar, ca imaginile să constituie modalități de influențare a atitudinilor mai puternice decât reprezentările.

3.4. COMUNICAREA ÎN ORGANIZAȚII

Acceptând ca premisă explicația procesual-organică dată posibilității comunicării, dispunem de repere pentru a ne pronunța asupra aspectelor ce sunt specifice comunicării în organizații. O astfel de comunicare este, prin destinația ei, una profesională dar ea este condiționată de capacitățile globale de comunicare ale oamenilor deoarece dimensiunea privată a relațiilor dintre oameni nu poate fi blocată, rămâne activă.

În orice organizație, comunicarea se desfășoară pe trei direcții principale:

descendentă (către subordonați)

ascendentă (către șefi)

pe orizontală (între analogi).

Ca atare, liderul se află într-o situație aparte, pentru că el primește și influențează comunicarea în toate cele trei direcții. Deci comunicarea profesională este una ce se diferențiază în funcție de poziția în organizații a celor care comunică, dar și de capacitățile lor de procesare, inclusiv de socializarea lor. Ca urmare capacitățile din interiorul unei organizații cuprind cele două dimensiuni (specializarea profesională și socializare) ambele diferențiate.

O problemă importantă o constituie impactul structurii organizației asupra felului în care este transmisă informația, în situații organizaționale. Conceptul rețele de comunicare oferă răspunsul la această întrebare. O rețea de comunicare reprezintă pattern-ul comunicării inter-personale dintre membrii grupului sau organizației. Pattern-urile comunicării arată care poate să vorbească (comunica) și cui poate să-i vorbească într-o organizație. Acest lucru depinde în primul rând de structura organizațională. Există două tipuri de comunicare în organizații:

comunicarea prin rețele formale

comunicarea prin rețele informale.

Pentru comunicarea organizațională este important de știut cum trebuie să funcționeze procesul de comunicare: cine comunică cu cine, care “instanțe” ocupă un loc central și care sunt marginale.

Diferențierile posibile dintre cele două dimensiuni (specializare profesională și socializare) ale comunicării dezvăluie dificultăți majore iar comunicarea poate fi funcțională numai dacă interlocuitorii posedă interpretori ce funcționează în același orizont informațional și în același context socializat. Aspectele problematice se dezvoltă când reprezentările și imaginile care se interpun între oameni în procesul comunicării nu sunt corecte în raport cu domeniul de referință. În astfel de situații incompatibilitățile decurg din diferențele dintre erorile de interpretare ce intervin în comunicare. De pildă, într-o organizație politică, dificultățile de interpretare decurg din multitudinea erorilor specifice ideologiilor. Expresia “adevărul trebuie să fie la mijloc” surprinde corect dificultatea de comunicare pe care o semnalăm.

Obținem o schiță mai nuanțată dacă luăm în considerare implicarea socio-interpretorilor ce întrețin organizațiile în comunicare, în care ei furnizează criterii și reguli explicite interlocuitorilor în comunicarea profesională, informații despre problematica ce face obiectul comunicării și posibilități de sancționare a anumitor atitudini, dacă ele nu sunt compatibile cu procesarea socială, specifică organizației.

Reperele menționate justifică afirmația că relațiile dintre oameni în organizații sunt departe de a fi cele favorabile lor, proceselor din organizații și relațiilor dintre organizații, deoarece sunt produse de procesori de informații complicați, ce se constituie sub influențe contradictorii.

În condițiile în care oamenii nu beneficiază de interpretări satisfăcătoare ale procesualității sociale și ale situației procesorilor de informații în reproducerea oamenilor, iar la raporturi ce se dovedesc a fi nefuncționale pot să contribuie incompatibilității sau decalaje între interpretorii implicați în comunicare, dar și erori ce decurg din insuficiența informației utilizate în timp real sau – ceea ce dezvăluie amploarea dificultății de comunicare în organizații – acțiuni deliberate de manipulare în procesul comunicării.

CAPITOLUL IV

PROCESE DEZORGANIZANTE ÎN COMUNICAREA ÎN ORGANIZAȚIE

Comunicarea ca procesualitate aflată în stări departe de echilibru, presupune cu prioritate procesări informaționale generative, procese informațional-energetice organizante și dezorganizante (care, de regulă, se conexează) și, ca un corolar, procese reorganizante. Ultimele sunt consecințe posibile ale proceselor generative și organizante, ale raporturilor ce se dezvoltă între ele și procese pe care tind să le înlocuiască funcțional.

Atâta timp cât oamenii se manifestă într-o procesualitate socială care nu conține explicația satisfăcătoare a Existenței, ei nu pot să realizeze interpretări satisfăcătoare ale propriei ființări și se manifestă funcție de interpretări cel puțin parțial eronate. Ca urmare, acțiunile oamenilor în organizație sunt cele care întrețin stări departe de ehilibru insecurizante ale organizărilor sociale și ale procesualității sociale.

În continuare doresc să surprind o parte din procesele dezorganizante ce au loc în procesul comunicării.

PROBLEMELE INTERPRETĂRII

Înțelegerea mesajului

Comunicarea umană se realizează prin intermediul simbolurilor, care pot fi cuvinte, expresii ale feței și ale întregului corp, acțiuni, limbaje speciale etc. Când intenționează să-și comunice altora ideile, oamenii aleg simbolurile pe care cred că destinatarii comunicării le înțeleg. Această propunere nu este întotdeauna exactă: destinatarii pot să nu cunoască simbolurile în care ne exprimăm sau să nu le dea același înțeles. Limbajul specializat, jargonul profesional, metaforele utilizate în softwares, înțelesurile multiple ale unor cuvinte și imprecizia termenilor creează astfel de probleme semantice. De aceea, comunicarea poate întâmpina dificultăți și în concluzie poate produce procese dezorganizante.

Cuvintele pot evoca, destinatarului, emoții pe care sursa nu le-a intenționat. Fredman și Arnold (1983) citează exemplul dat de Haney (1973) pentru a ilustra acest fenomen. În perioada timpurie a aviației comerciale, un însoțitor de bord le-a spus pasagerilor: “Zburăm printr-o furtună. Ați face bine să vă puneți centurile de siguranță; va fi mai puțin periculos”. Aceste instrucțiuni i-ar putea face pe unii pasageri să creadă că avionul se va prăbuși. Un însoțitor de bord ar spune, astăzi, astfel: “Zburăm acum printr-o zonă atmosferică turbulentă. Vă rugăm, puneți-vă centurile; va fi mai confortabil”.

Problemele semantice apar și în legătură cu limbajul neverbal: expresiile feței, gesturile oamenilor etc. Indicii nonverbali sunt mult mai ambigui decât cuvintele. Un zâmbet, un gest sau intonația frazei pot însemna lucruri foarte diferite. Oamenii interpretează semnalele nonverbale căutând congruența acestora cu cuvintele pe care, în general le însoțesc. Inconsecvența dintre sensul cuvintele și semnificația tonului, spre exemplu, poate apare când sursa mesajului nu dorește să-și comunice, explicit, emoțiile. De multe ori, indicii incongruenți ai limbajului nonverbal nuanțează mesajul cuvintelor. Sunt însă situații în care semnificația latentă atribuită de destinatari indiciilor nonverbali poate interfera cu sensul cuvintelor, împiedicându-i să înțeleagă mesajul.

Într-o lucrare clasică, intitulată “Limbajul latent”, Hall (1959) subliniază impactul “limbajului comportamentului” asupra felului în care îi “vedem” pe alții, a felului în care ne “văd” pe noi și asupra felului în care interacționăm. Timpul, spațiul, îmbrăcămintea, aparența fizică și interacțiunea constituie simboluri purtătoare de mesaje.

Timpul. O cale de a afla cât de important este cineva într-o anumită situație este de a vedea cât de mult este lăsat să aștepte pentru a fi primit de o altă persoană. Dacă este lăsat să aștepte prea mult, probabil nu este o persoană prea importantă.

Spațiul. Când intrăm în spațiul de lucru al cuiva, primim semnale care nu spun cât de importantă este acea persoană. Încăperea separată, mărimea mesei de lucru, persoanele care îndeplinesc funcția de secretar etc., constituie indicii care ne orientează interpretarea.

Îmbrăcămintea. După natura și stilul hainelor putem, cu relativă ușurință, clasifica, profesional sau social, o persoană.

Aparența fizică. Coafura, postura corpului, aspectul îngrijit al mâinilor pot constitui semnale după care, corect sau îngrijit, inferăm statusul social sau chiar personalitatea oamenilor.

Titlurile. Reacțiile oamenilor pot fi influențate de titlurile pe care le-au dobândit cei cu care comunică: senator, doctor în științe etc.

Interacțiunea. Felul în care oamenii se poartă cu noi produce semnale privind statusul și intențiile lor.

Problemele interpretării mesajului

Problemele semantice nu sunt singurele care afectează înțelegerea în comunicarea umană. Folosim termenul pentru a desemna conștientizările care decurg din receptarea semnalelor bio-procesorilor. Percepțiile celor care primesc mesajul afectează serios procesul comunicării. Acuratețea cu care membrii grupului receptează instrucțiunile managerului (șefului) este influențată de atitudinile lor față de el. Selectivitatea manifestată în atenție, percepție și memorie, ca urmare a atitudinilor persoane, constituie cel mai important determinant al interacțiunii sociale. Orientarea prezentă a atenției, conținutul actual al câmpului conștiinței, influențează, de asemenea, ceea ce ele percep într-un mesaj. Ascultătorii aud frecvent ceea ce se așteaptă să audă, iar expectanța lor poate fi constituită de ceea ce tocmai au auzit sau gândesc.

Oamenii pot percepe o întreagă structură fără ca aceasta să existe. Ei pot grupa anumite fapte și apoi pot trage, pe baza lor, o concluzie nejustificată, după opinia celorlalți cunoscători ai situației. Managerii organizațiilor procedează frecvent la o informare sumară înainte de luarea unei decizii. Ei pot cere doar câtorva subordonați să-și spună, succint, părerea într-o problemă. La însumarea celor auzite, managerul se află în situația de a “umple”, cu proprii interpretări, “golurile” de informație, de a completa ceea ce crede că fiecare a exprimat succint și de a extinde, asupra celorlalți subordonați, nechestionați, părerea celor cu care a stat de vorbă. De notat că tendința oamenilor de a-și confirma presupunerile îi poate conduce la încetarea prematură a verificării acestora. Managerul poate renunța, prematur, să verifice opiniile subordonaților, după foarte puține discuții. Dacă doi din primii trei îi confirmă opinia proprie, va considera investigația, deja, satisfăcătoare. Eroarea de eșantionare se poate repeta în legătură cu profunzimea căutării la fiecare individ. Dacă prima frază pare a-i confirma presupunerea, consideră că poate trece la aflarea opiniei altora. Pe baza celor două tipuri de generalități, managerul poate ajunge la o concluzie, care să apară nejustificată, aproape tuturor celor implicați.

O altă tendință de a judeca oamenii pe baza faptului că, după o anumită caracteristică (sex, etnie, rasă etc.) intră în categoria sterotipiilor (I.Radu 1990, Matei 1992).

Stereotipiile (numele dat acestor erori) interferează cu acuratețea percepției mesajelor. Vom tinde să interpretăm ceea ce spune un individ, în funcție de ceea ce ne așteptăm să spună “indivizii ca el”, “gândește ca o femeie”, “se hazardează ca orice tânăr”, “este învechit ca oricine de vârsta lui”.

Categoriile sunt indispensabile cunoașterii umane. Ele sunt modalități de disponibilizare a capacității umane. Numărul “lucrurilor” diferite la care un individ poate fi atent, la un moment dat, este limitat: aproximativ șapte (Miller 1956). Putem cuprinde mai multă informație pentru că o organizăm în categorii. Includerea în categorii are la bază perceperea similarității între diferite obiecte, persoane, situații sau evenimente.

Perceperea similarității este o necesitate și o capacitate de procesare a interpretorilor. Este calea prin care stăpânim imensa diversitate a lumii care ne înconjoară, modalitatea în care asimilăm informația, care altfel ne-ar depăși capacitatea sistemului nostru cognitiv. Capacitatea de a observa similaritatea constă din similarități percepute anterior și stocate în memorie. Mai mult, mintea noastră poate sesiza chiar similaritățile dintre categorii. Rezultă categorii mai generale, care subsumează categoriile mai puțin generale, care la rândul lor subsumează dimensiuni particulare. Astfel, categoriile se organizează ierarhic și se “hrănesc” din ele însele.

O categorie ne dă posibilitatea să fim atenți la anumite dimensiuni, anume la dimensiunile din care ea însăși este constituită. Posibilitatea de a fi atenți este, concomitent, nevoia sau tentativa de a recunoaște, de a descoperi, în realitate acele dimensiuni din care consistă categoria relevantă. Categoria are deci, o valoare empirică. Fiecare categorie tinde să își “recunoască” propriile dimensiuni în materialul la care se aplică (de exemplu, categoriile logic subordonate sau aspectele situației concrete). Această tendință asigură consecvență minții noastre. Dacă materialul nu “cade” exact pe categoria relevantă pentru el, categoria îl poate asimila sau modifica pentru a-i corespunde. Desigur, materialul – categoriile subordonate sau dimensiunile realității percepute – poate rezista schimbării. În aceste cazuri, o strategie orientată spre alinierea categoriilor sau altfel spus, spre asigurarea sensului, a înțelegerii, intră în acțiune.

Stereotipiile sunt categorii fără valoare epistemică.

În concluzie, alcătuirea categorii lor este o consecință inevitabilă a sistemului de procesare a informațiilor, stereotipiile și prejudecățile nu sunt, însă, la fel de naturale.

Ca elemente mentale, stereotipiile nu pot fi decât reiterate. Ele sunt opace la experiență. Dar tocmai repetarea neschimbată conduce la ușurința (caracterul automat) al activării lor. Promptitudinea unui răspuns cognitiv neschimbat poate fi trăită de individ ca o mai mare valoare de adevăr, ca ceva corect fără nici o îndoială. Stereotipiile funcționează ca “euristice” care ne fac judecățile mai ușoare și mai simple. Ele sunt cadre de referință ușor de regăsit în memorie, cu o intervenție promptă dobândită prin repetare neschimbată.

4.2. POSIBILITATEA CA OAMENII ȘI ORGANIZAȚIILE SĂ FACĂ OBIECTUL AGRESIUNII INFORMAȚIONALE

Dependența situației organizației de acțiunile oamenilor, de capacitatea lor de raportare la organizații și la socio-organizările înglobate, pe măsură ce este conștientizată, generează două genuri de preocupări:

de dezvoltare a capacităților oamenilor de a procesa informații, de a fi activi și constructivi în organizații;

de controlare a capacităților interpretative ale oamenilor, încât să le poată direcționa comportamentul în direcții care sunt considerate dezirabile de decidenți, în modalități care nu sunt conștientizate de oameni.

Prima orientare se concretizează în acțiunile de tip educațional, iar cea de a doua în acțiuni agresive, în ceea ce numim deja curent agresiune informațională.

Ambele intervenții în capacitățile oamenilor de procesare a informațiilor, în măsura în care se efectuează folosind interpretări nesatisfăcătoare despre “psihic”, produc modificări puțin scontate, se produc și “efecte perverse”.

În ceea ce privește agresiunile informaționale, ele induc în comunicare consecințe ample, care depășesc intențiile manipulatorului și cu cât el acționează folosind interpretări ce-i permit să localizeze mai bine ținta agresiunii, cu atât consecințele pot fi mai ample dar și mai dificil de controlat.

Interpretorii oamenilor și, corelați cu ei, socio-interpretorii sunt cei care fac posibile acțiuni informaționale orientate deliberat spre inducerea în eroare a altor procesori sau spre modificarea posibilităților unor interpretori astfel încât ei să proceseze informații în modalități eronate sar dezirabile pentru cei ce exercită presiunea informațională. Ambele genuri de acțiuni informaționale le includem în clasa agresiunilor informaționale.

Posibilitatea agresiunilor informaționale indică vulnerabilități ale procesorilor oamenilor, inclusiv ale bio-procesorilor lor, și dificultăți în funcționarea organizațiilor care nu pot fi ignorate dacă dorim să realizăm o explicație realmente satisfăcătoare a organizațiilor.

Diferențele între posibilitățile informaționale ale interpretorilor sunt cele care fac posibile acțiuni ale unor oameni pentru a obține avantaje în detrimentul semenilor sau a unor organizări sociale, iar astfel de acțiuni pot să urmărească reducerea capacităților informaționale ale “țintelor” sau direcționarea lor astfel încât să se obțină cel puțin ascendente funcționale, dacă nu dependențe funcționale. Afirmația este confirmată în toate “societățile” și în toate “perioadele istorice” iar datele istorice atestă, de asemenea, variații de la o societate integratoare la alta și de la o secvență la alta a modalităților în care se acționează pentru a afecta posibilitățile informaționale ale unor oameni sau ale unor organizări sociale. Explicația procesual-organică a procesualității sociale conține repere suficiente pentru a înțelege posibilitatea comportamentelor informaționale agresive. Ea decurge din natura interpretorie a procesorilor de informații, din posibilitatea decalajelor între capacitățile înțelegerii, din incapacitatea interpretorilor de a concepe conlucrări eficiente între oameni în modalități care presupun relații de conlucrare în respect reciproc.

Utilizarea semenului ca unealtă, soluționarea unei situații problematice în detrimentul semenilor indică limite ale posibilităților de procesare a informațiilor dacă avem în vedere nu numai interpretorii celor agresați, ci și interpretorii agresorilor. Astfel de practici, pe măsură ce se repetă, sunt receptate ca fiind “normale” în anumite limite deoarece prin intermediul lor se mențin anumite privilegii sau se obțin noi privilegii. Preocuparea pentru a menține sau amplifica privilegii, decalaje sociale, asimilări sociale intră în “normalitatea” unor oameni deoarece astfel de acțiuni nu sunt descurajate de caracteristicile informaționale ale organizărilor sociale înglobante. Nu este dificil să se identifice reprezentări sociale care confirmă aceste afirmații de-a lungul istoriei, în orice socio-organizare.

Realitățile informaționale la care ne referim sunt consecințe ale limitelor interpretorilor situați în orizonturi informaționale nesatisfăcătoare. Cu alte cuvinte, în condițiile în care oamenii și socio-organizările se află în stadii nesatisfăcătoare ale interpretărilor ontologice, dificultățile de interpretare și decalajele informaționale sunt surse ale agresării semenilor pentru satisfacerea unor necesități, așa cum pot fi ele receptate.

Comportamentele agresive se concretizează nu întâmplător îndeosebi în manipulări ale reprezentărilor oamenilor și organizațiilor despre necesitățile oamenilor și organizațiilor sociale și ale reprezentărilor lor despre căile și modalitățile de a le satisface.

Când activități ce decurg din false necesități sunt mai profitabile, ele se pot dezvolta și în detrimentul activităților menite a satisface necesități reale.

Situația se explică prin dificultățile ce se dezvoltă în funcționarea socio-organizărilor în orizonturi informaționale nesatisfăcătoare. Pe de o parte, oamenii încă nu dețin interpretarea corectă a necesităților sociale, a dinamicii lor interne, iar pe de altă parte, proliferează situații care nu pot fi soluționate în limitele orizonturilor informaționale active decât dacă se apelează la subterfugii. Se întrețin astfel campanii publicitare ce susțin reprezentări false despre anumite necesități sociale și despre modalitățile sociale de a le satisface pentru a menține și amplifica privilegii, profituri, relații de putere. Cu cât astfel de manifestări au amplori mai mari, avem indicii despre amplificarea dificultăților sociale în orizonturile informaționale active, despre amploarea necesității de a genera un nou orizont informațional, mai performant.

Aspectele semnalate fac ca socialului să-i fie proprie o stare de insecuritate organică, care se manifestă la toate nivelurile organizărilor sociale, inclusiv în organizații și în raporturile dintre organizații.

Omenirea a funcționat și s-a reprodus în orizonturi care nu i-au permis și încă nu îi permit să identifice corect necesitățile reale și să descurajeze acțiunile ce decurg din interpretări eronate ale necesităților. Consecințele au fost și sunt dintre cele mai grave:

utilizarea oamenilor de-a lungul tuturor secvențelor sociale pentru a satisface necesități interpretate eronat sau false necesități;

alterarea condiției umane prin patologizarea relațiilor sociale;

irosiri ale resurselor planetei.

Omenirea se apropie insă de situația în care costurile menținerii oamenilor în orizonturi interpretative nesatisfăcătoare devin nu doar foarte mari, ci chiar insuportabile, care periclitează nu doar ființarea unor oameni, ci și a omenirii. De pildă, actualele încercări de a impune, în numele presiunilor reale pentru globalizări și regionalizări, soluții favorabile unor centre de putere în detrimentul majorității națiunilor, prin desființarea statelor, dezorganizarea națiunilor și reorganizarea populațiilor pe regiuni, dezvoltă tensiuni sociale diferite de cele anterioare, care riscă să inducă în procesualitatea socială stări de o pronunțată dezordine generalizată.

Conexiunile dintre stadiul nesatisfăcător al procesării sociale a informațiilor și comportamentele agresive, inclusiv agresiunile informaționale, dezvăluie că la stadiul în care procesualitatea socială oferă securitate organică oamenilor se poate ajunge numai când se produce interpretarea satisfăcătoare a socialului. Este plauzibil ca în acea situație informațională agresiunile informaționale să mai fie posibile dar ele nu se vor mai justifica prin dificultățile nesatisfăcătoare și nu vor mai fi încurajate de decalajele informaționale de asemenea inerente în orizonturile informaționale nesatisfăcătoare.

Când oamenii vor reuși să interpreteze corect necesitățile lor și cele ale procesualității sociale, viața lor se va schimba radical. Relațiile dintre ei vor fi realmente umane, ei vor funcționa în organizații care îi vor pune în relații ce nu vor dezvolta consecințe dăunătoare reproducerii lor sau reproducerii procesualității sociale.

Dacă nu putem obține interpretarea corectă a organizațiilor ignorând posibilitatea agresiunilor informațioale, posibilitatea ca o organizație să fie agresoare sau victimă a unor agresiuni, studiile aplicative ce au ca obiect organizațiile trebuie să includă obiective care fac posibile răspunsuri la întrebările referitoare la eventuale agresiuni, natura lor, obiectivele lor, modalitățile în care sunt concepute și realizate, consecințele lor pentru cei vizați și pentru cei ce le inițiază, ca și pentru socio-organizările în care au loc.

Aspectele aduse în atenție inică:

oportunitatea conceperii socializării oamenilor încât să producă dezvoltarea discernământului social în modalități nepartizane și nefanatice;

utilizarea gestionării sociale a comunicării în modalități care să favorizeze comunicarea constructivă între oameni și să se poată identifica și descuraja agresiunile informaționale.

Aspectele aduse în atenție dezvăluie că oamenii sunt vulnerabili și pot fi surse ale unor acțiuni disfuncționale, chiar dezorganizante în organizații dacă nu le sunt proprii capacități informaționale satisfăcătoare. O astfel de capacitate presupune satisfacerea mai multor condiții.

În interpretarea procesual-organică, comunicarea satisfăcătoare în organizații presupune ca interpretorii specializați (profesionali) să fie performanți și ca oameni să fie socializați în variante care îi fac favorabili umanizării socialului.

Comunicarea dintre oameni în organizații este condiționată mult mai cuprinzător decât se afirmă în diferite interpretări teoretice. Avem în vedere:

compatibilitatea bio-procesorilor;

socializarea pentru viața privată;

socializarea cetățenească;

dar și

orizontul (orizonturile) informațional activ în organizație;

orizontul (orizonturile) informațional activ în socio-organizările înglobante.

În interogarea procesual-organică, putem obține o interpretare dătătoare de seamă despre dificultățile de comunicare într-o organizație analizând:

imaginile oamenilor despre sine;

imaginile oamenilor despre partenerii din organizație;

imaginile oamenilor despre organizație;

imaginile oamenilor despre modalitățile în care realizează conlucrarea în organizație;

imaginile oamenilor despre modalitățile pertinente de conlucrare în organizație.

Se obțin astfel informații care fac posibile evaluări despre socializarea oamenilor, despre discernământul social al oamenilor și despre responsabilitatea lor pentru situația organizației în socio-organizările înglobante.

În interpretarea procesual-organică, posibilitățile de comunicare dintre oameni ce coexistă într-o organizație decurg, de asemenea, din informația comună pe care o pot folosi, din accesul la informația relevantă pentru a comunica eficient. Avem în vedere informația despre organizație, despre deciziile adoptate de organizație, despre situația oamenilor în organizație, despre presiunile la care organizația este supusă. Investigarea problematicii presupune analiza modalităților în care organizația gestionează relațiile dintre ei.

CAPITOLUL V

METODOLOGIA CERCETĂRII

Studiul nostru s-a desfășurat , în practică, pe o arie de investigație relativ restrânsă. Dat fiind faptul că este un studiu explorativ, am dorit ca el să capete adâncime, și am restrâns cadrul, la spațiul social determinat, la un grup de muncă, utilizând în acest context ca metodă, studiul de caz.

Am considerat că cu cât aria de investigație va fi mai restrânsă cu atât mijloacele noastre de control pot fi mai dificile. În cadrul studiului de caz am folosit ca tehnici de colectare și de analiză a datelor chestionarul și foaia de observație.

Unitatea de analiză luată în evidență în cadrul studiului nostru de caz este reprezentată de un grup de muncă echivalent cu ofițerii unui divizion, în care am încercat să surprindem comportamentul verbal și nonverbal agresiv ce se stabilește în relațiile dintre aceștia.

Pentru aprofundarea și clarificarea situației ivite am investigat în studiul nostru fiecare membru, ofițer al divizionului respectiv. Tehnica cea mai importantă care a stat la baza cercetării a fost constituită de ancheta pe bază de chestionar.

Chestionarul reprezintă instrumentul esențial al investigației noastre. Septimiu Chelcea definește chestionarul ca fiind “o succesiune logică și psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice cu funcții de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea de către un operator de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.” (S.Chelcea, 1975). Chestionarul reprezintă în același timp tehnică și instrument de investigare și culegere a datelor obiective (vârstă, sex, etc.) cât și a celor subiective – opinii, motivații, interese, atitudini ale membrilor grupului.

Chestionarul nostru este un chestionar special cu o singură temă, urmărind să identificăm agresiunea manifestată prin comunicare în cadrul membrilor unui divizion.

Din punct de vedere al întrebărilor putem spune că avem de-a face cu un chestionar mixt care cuprinde atât întrebări închise (precodificate) cît și întrebări deschise (libere sau postcodificate). Toate întrebările din chestionar îndeplinesc funcție de indicator. Am avut în vedere să eliminăm pe cât posibil ”efectul listei” și “efectul halo”.

Pentru realizarea diagnozei relațiilor ce se stabilesc în cadrul divizionului și determinarea comportamentului agresiv verbal și nonverbal trebuie să stabilim:

identificarea variabilelor definitorii care apar în cadrul relațiilor ce se stabilesc în elaborarea unui instrument de măsură a acestor variabile.

Conceptul central al cercetării noastre este agresivitatea comunicării și încercăm să o definim ca pe un comportament manifestat verbal sau nonverbal care urmărește să atace o persoană (situație) în scopul de o domina, de a o ridiculiza și de a promova propriile interese. Mai putem să definim acest concept și ca un comportament verbal sau nonverbal cu scopuri ostile asupra unei persoane.

Ca ipoteze de cercetare am stabilit următoarele:

1. Lipsa disponibilității pentru cooperare, înțelegerea dintre cadre și competiția în păstrarea unei poziții în ierarhie generează comportamente agresive.

2. Dificultatea atingerii unor scopuri și mentalitatea în care șefii privesc realitatea generează comportamente agresive.

În realizarea chestionarului ne-am gândit la două dimensiuni cărora le corespund anumite variabile.

Prima dintre dimensiunile care apar este raportul dintre diversele tipuri de relații ce se stabilesc în colectivul de muncă. În cadrul divizionului există următoarele tipuri de relații:

– între superiori și inferiori sau relații de subordonare;

– între cei de aceeași funcție sau egali în grad sau relații de egalitate;

A doua dimensiune surprinde raportul dintre conținutul muncii, cadrul de desfășurare al activității profesionale și agresivitatea comunicării.

In continuare vom reda variabilele luate în considerație în cercetarea noastră și itemii care le corespund în chestionar:

Comportamentul –cu următorii indicatori:

reacția față de colegi:

1.1 Cum reacționați în cazul unui conflict cu un egal al dumneavoastră ?

ajung la un acord comun;

tratez cu indiferență;

devin sarcastic;

folosesc un limbaj ironic;

folosesc un limbaj trivial;

folosesc un limbaj vulgar;

tac și mă uit urât, dezaprobator;

ies și trântesc ușa;

îl lovesc;

altele, cum…………………………………………………………….

B. frecvența ridicării tonului:

1.2. Vi se întâmplă să ridicați glasul pentru a vă susține punctul de vedere în fața unui egal al dumneavoastră?

da, de foarte multe ori;

da, de multe ori;

de puține ori;

nu, aproape niciodată.

C. modalitatea de exprimare în cazul unui conflict cu colegii:

1.3. Ce faceți în cazul unei discuții cu colegii în care vă pierdeți controlul ?

încerc să-mi recapăt controlul;

îmi pierd controlul și plec;

fac gesturi provocatoare;

spun lucruri neplăcute, injurioase;

ameninț;

lovesc;

altele, cum……………………………………………………………..

D. modalitatea de exprimare în cazul unei antipatii față de colegi. Înaintea itemului care conține indicatorul avem o întrebare filtru:

1.4. In unitatea dumneavoastră aveți indivizi pe care nu-i suportați ?

da;

nu.

1.5. Dacă da, cum vă manifestați față de aceștia ?

maschez acest lucru;

îi tratez cu indiferență;

devin ironic;

mă port grosolan;

altele, cum……………………………………………………………………….

E. reacția față de șefi:

Cum reacționați în cazul unui conflict cu unul din șefii dumneavoastră?

mă abțin să reacționez;

sînt nepăsător;

schițez gesturi de nemulțumire;

reacționez crispat;

dau replică;

reacționez ironic;

devin violent;

altele, cum …………………………………………………………………………

2. Atitudinea – cu următorii indicatori:

atitudinea față de limbajul șefilor:

2.1. Cum apreciați utilizarea de către șefii dumneavoastră a unui limbaj:

autoritar;

arogant;

vulgar;

ironic;

trivial;

Pentru fiecare am construit o scală gen Likert unde sibiectul trebuie să aleagă cifra corespunzătoare intensității conceptului.

atitudinea față de limbajul colegilor:

2.2. Colegii dumneavostră sînt sarcastici ?

2.3. Colegii dumneavoastră de unitate folosesc un limbaj ironic ?

2.4. Colegii dumneavostră folosesc un limbaj trivial ?

2.5. Colegii dumneavostră de unitate folosesc un limbaj arogant ?

Fiecare întrebare fiind însoțită de o scară Likert pe care subiectul e obligat să aleagă intensitatea pe care o consideră corespunzătoare pentru conceptul enunțat.

3.Autoaprecierea – cu următorul indicator:

percepția de sine:

3.1 In ce măsură sînteți apreciat în colectivul în care lucrați ca o persoană dură, temută ?

în foarte mare măsură;

în mare măsură;

nici mare, nici mică;

în foarte mică măsură.

3.2. Cum apreciați colectivul în care lucrați ?

foarte unit +3 +2 +1 0 -1 -2 -3 foarte dezbinat

4. Motivație – cu următorul item:

4.1. Din ce motive ați ales cariera de ofițer ? ………………………………………

5. Stresul cu următorii itemi:

5.1. Considerați că munca în armată este tensionată ?

Este folosită ca o întrebare filtru după care urmează o întrebare în care sunt enumerați factorii care produc tensiunea la locul de muncă, pentru fiecare fiind folosită o scară Likert.

6. Atitudinea față de conținutul muncii și condițiile de muncă:

6.1. Cum apreciați:

a) colectivul de muncă;

b) condițiile de muncă;

conținutul muncii.

Pentru fiecare fiind o scară Likert, astfel că subiectul să poată aprecia corespunzător.

Chestionarul în forma în care a fost construit și aplicat se poate vedea în anexa 1.

In continuare vom descrie fișa de observație pe care am folosit-o în scopul de a surprinde gesturile, privirele și un limbaj agresiv a anumitor persoane. Fișa de observație am folosit-o ca să întăresc datele obținute prin intermediul chestionarului și să surprind comportamentul agresiv al anumitor persoane foarte suspuse în ierarhia militară.

Fișa conține elemente cum ar fi:

Ținuta

-ordonată

-dezordonată

-excentrică

-rafinament exagerat

2.Facies 3.Mimica

-expresiv -mobilă

-inexpresiv -imobilă

-vulturos -hipomobilă

-indiferent -hipermobilă

-impregnant 4.Gestica

-absent -normală

-perplex -inhibală

-anxios -exagerată

-trist -încetinită

-vesel -accelerată

-estatic -ticuri

-distrat -manierisme

-ostil -bizarerii

-oscilant -stereotipii

5.Privirea 6. Contact verbal

-expresivă -spontan

-inexpresivă -dificil

-suspicioasă -imposibil

-ostilă

-anxioasă 7.Dialogul

– tristă – normal

– absentă – coerent

– rătăcită – bogat

– detașată – sărac

– mirată – răsp. monosilabice

– perplexă – răsp. alături

8. Activitate verbală 9. Atitudine

– modificări ale vocii – cooperantă

– intensitate crescută – necooperantă

– intensitate scăzută – prietenoasă

– tonalitate – insolență

– înaltă – ironică

– anxioasă – dominatoare

– de forță – ostilă

– de neliniște – agresivă

– declamatoare – negativistă

– prețiozitate – preocupată

– logoree – indiferentă

– balbism – înhibată

– disartrie – perplexă

10. Limbaj – suspicioasă

– vulgar – duplicitară

– ironic – demonstrativă

– sarcastic – schimbătoare

– trivial

După completarea fișei de către mine, în funcție de modul de manifestare al subiectului, ne putem da seama de violența comportamentală a acestuia față de ceilalți.

Universul populației la care se referă lucrarea noastră este format din toți ofițerii dintr-o unitate militară din Sibiu, într-un număr de aproximativ 200 de ofițeri cuprinși între 23-55 de ani. Din acest univers am ales un eșention de 20 de indivizi reprezentând ofițerii inferiori și superiori ai unui divizion.

Aceștia au fost aleși pe baza unui eșantion de disponibilitate.

Am încercat să aplic chestionarul pe un număr mai mare de subiecți, dar am întâmpinat greutăți din partea conducerii instituției. In continuare vom reprezenta într-un tabel distribuția subiecților în funcție de pregătire, grad, vârstă și stare civilă, iar astfel vom obține fizionomia eșantionului.

Vom observa că toți subiecții sunt de sexul masculin, aceasta datorându-se specificului muncii care necesită aptitudini deosebite.

Tabelul 5.1. Distribuția procentajelor pentru indicatorii de bază ai populației investigate

Din cele prezentate mai sus putem concluziona că, deși am dispus de un eșantion restrâns, relativ omogen, el a reprezentat o sursă continuă de situații și distribuții variate și complexe.

CAPITOLUL VI

PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

Prelucrarea și analiza datelor o vom face cu ajutorul tabelelor de corelații, scalelor ierarhizate cu diferite grade de intensitate, și cu ajutorul histogramelor programate.

Tabelel de corelații le vom face între întrebările de identificare și celelte întrebări ale chestionarului (cantitative și calitative).

Incepem prelucrarea datelor și analiza lor cu studiul atitudinii față de limbajul colegilor, combinînd toți itemii corespunzători variabilei atitudine cu gradul subiecților.

Măsurarea intensității atitudinii față de limbajul colegilor s-a făcut cu ajutorul unei scale grafice de ierarhizare, cu șase grade de intensitate. S-au calculat valorile atitudinii față de linbajul colegilor atât pe fiecare grad în parte, cât și pe totalul populației investigate. Aceste valori au fost obținute prin calcularea mediei ponderate tinînd cont de nonrăspunsuri.

Vom începe analiza datelor făcînd scala atitudinii față de limbajul arogant al colegilor.

6.1 Profilul indicatorului – atitudine față de limbajul arogant al colegilor (analiză comparativă după gradul subiecților)

Am calculat media ponderată pentru totalul populației investigate și am obținut rezultatul de 2,8. Această valoare exprimă lipsa de popularitate a acestei forme de de limbaj în contextul relațiilor de comunicare între egali.

Demn de atenție este modul în care media ponderată calculată pe grade se distribuie față de media ponderată pentru total. In acest sens media ponderată în cazul locotenenților colonei este sub media ponderată a întregului eșantion (1, respectiv 2,5).

Intensitatea mai mare a atitudinii negative în aceste cazuri, poate fi consecința faptului că aceste grupe sînt mai expuse acestui gen de agresivitate verbală, mai ales locotenenții, reacția lor fiind foarte puternică și fermă. Pentru celelalte grupe de ofițeri, în special maiorii, observăm că media ponderată este mult mai mare. In cazul lor atitudinea își schimbă sensul de la respingere la apropiere, cu o diferență de 1,7, ceea ce denotă următoarea explicație: aceștia folosesc această formă de agresivitate în relațiile cu colegii și pare să nu-i deranjeze acest lucru foarte mult.

In continuare vom analiza atitudinea față de limbajul ironic al colegilor.

6.2 Profilul limbajului – atitudinea față de limbajul ironic al colegilor

(analiză comparativă după gradul subiecților)

Pentru totalul populației investigate media ponderată este de 4,06, ceea ce înseamnă o valoare destul de mare pe o scală cu șase grade de intensitate.

Relevant este modul în care media ponderată calculată pe grade se distribuie față de media ponderată pentru total. Astfel media ponderată în cazul gradelor mici (locotenent, căpitan) este sub media totală (4, respectiv 3,6, față de 4,06) ceea ce înseamnă că aceste grupe sunt cele mai expuse la acest gen de agresivitate verbală și în consecință, reacția lor este mai puternică. Putem spune că locotenenții având o medie foarte apropiată, aproape egală cu media ponderată globală a populației investigate, sunt de acord cu folosirea unui limbaj ironic și chiar îl folosesc în relațiile cu colegii, dar nefăcând din acesta un limbaj uzual.

Pentru celelalte grupe de ofițeri (maiori, locotenenți colonei) media ponderată obținută este 5 și este cu mult peste media ponderată a poulației globale.

In ambele cazuri diferența este de aproape un punct ceea ce spune foarte multe. Explicația este una singură: acest grup este cel care practică cu predilecție acest comportament agresiv. Folosesc acest comportament agresiv datorită funcției și poziției pe care o au în ierarhia militară. Putem întări acest lucru și cu ajutorul foilor de observații din care reiese că în cadrul unor adunări sunt ironici între ei.

Mai trebuie precizat că în acest caz doar 25% din subiecți au apreciat că nu există un limbaj ironic în vocabularul colegilor lor, iar dintre aceștia majoritatea o reprezintă căpitanii.

Vom continua analiza cu investigarea atitudinii fașă de limbajul sarcastic al colegilor.

6.3 Profilul indicatorului – atitudinea față de limbajul sarcastic al colegilor (analiza comparativă după gradul subiecților)

Pentru totalul populației investigate media ponderată este 4,1.

Sugestiv pentru modul în care media ponderată calculată pe grade se distribuie față de media ponderată pentru total. Astfel vom observa că media ponderată în cazul locotenenților este de 2,66 deci cu mult sub media ponderată totală a populației investigate. In acest caz existînd o inversare a sensului atitudinii, locotenenții fiind singura categorie din grupul investigat care exprimă o atitudine negativă față de limbajul sarcastic al colegilor. De aici ne dăm seama că aceștia sînt cei mai expuși la acest gen de agresivitate verbală și în consecință reacția lor este violentă.

Această expunere a lor se datorează și faptului că aceștia reprezintă cel mai mic grad de ofițer, în unitatea în care am făcut investigația, ei ocupând cele mai mici funcții. Expunerea lor se datorează și numărului restrîns a acestora, spre exempluîn unitatea în care am făcut investigația și în alte unități din Sibiu nu sunt mai mult de cinci locotenenți.

Pentru celelalte grupe de ofițeri, media ponderată obținută este peste media populației globale (căpitanii având 4,33, iar maiorii și locotenenții colonei 5). De aici putem deduce că pe aceștia nu-i deranjează foarte mult acest comportament, foaia de observație făcându-ne să credem că acești ofițeri utilizează deseori un limbaj sarcastic.

Trebuie amintit că 80% din subiecții investigați au apreciat că nu există un limbaj sarcastic în vocabularul colegilor lor. Credem că este relevantă o imagine a celor ce au manifestat această poziție.

6.4 Histograma celor care au apreciat că nu există un limbaj sarcastic în discuțiile între colegi

Campionii acestei poziții sunt căpitanii care însumează 70% dintre toți cei care adoptă această poziție. Ei sunt aceia care cred că acest limbaj nu există în relațiile între colegi.

Incheiem analiza relațiilor între colegi (egali) cu studiul atitudinii față de limbajul trivial care apare între aceștia.

6.5 Profilul indicatorului – atitudinea față de limbajul trivial al colegilor

Pentru totalul populației investigate, media ponderată este de 2,9, ceea ce înseamnă o valoare relativ scăzută.

Ceea ce este interesant este modul în care media ponderată calculată pe grade se distribuie față de media ponderată pentru total. Astfel media ponderată în cazul gradelor mici (locotenent,căpitan) este sub media totală (2,5 respectiv 2,2 față de 2,9) ceea ce înseamnă că aceste grupe sunt mai expuse la acest gen de agresivitate verbală și, în consecință, reacția lor este mai virulentă, această reacție fiind vizibilă în atitudinea mai radicală a locotenenților și căpitanilor.

Pentru celelte grupe de ofițeri (maiori, locotenenți colonei) media ponderată obținută este peste media populației globale (4,5 respectiv 3 față de 2,9). In primul caz diferența de 1,6 spune destul de multe. Aici fie pe acest palier acest comportament este puțin întîlnit, și ca atare nu este foarte deranjant , fie acest acest grup este cel care îl practică cu predilecție.

Trebuie amintit aici că 45% din eșantion au apreciat că nu există un limbaj trivial în vocabularul colegilor lor. Credeam că este relevantă o imagine a celor ce au manifestat această poziție.

6.6 Histograma celor care au apreciat că nu există un limbaj trivial în discuțiile cu colegii

Campionii acestei poziții sunt căpitanii care însumează 55,6% dintre toți cei ce adoptă această atitudine. Căpitanii sunt aceia care cred că această atitudine de limbaj nu există în cadrul comunicării, ei fiind totodată și cei care îl condamnă cel mai tare.

Continuăm analiza datelor cu studiul atitudinilor față de un anumit limbaj care apare în relațiile cu șefii (superiorii).

Măsurarea intensității atitudinii față de limbajul șefilor s-a făcut cu ajutorul unei scale grafice de ierarhizare cu șapte grade de intensitate. S-au calculat valorile atitudinii față de un anumit limbaj al șefilor atât pe fiecare grad în parte, cât și pe totalul populației investigate. Aceste valori au fost obținute prin calcularea mediei ponderate ținînd cont de nonrăspunsuri.

Prima atitudine investigată și analizată este cea manifestată față de un limbaj autoritar al șefilor.

6.7 Profilul indicatorului – atitudinea față de un limbaj autoritar al șefilor

(analiză comparativă după gradul subiecților)

Pentru totalul populației investigate media ponderată este de 5,6 ceea ce înseamnă o valoare destul de ridicată. Aceasta semnificî existența pregnantă a unui limbaj autoritar în relațiile dintre șefi și subordonați.

Sugestiv este modul în care media ponderată calculată pe grade se distribuie față de media ponderată pentru total. Media locotenenților este la maxim fiind egală cu 7, acest lucru semnificînd faptul că aceștia sînt de acord în totalitate cu un acord autoritar al șefilor. Acest lucru rezultă din poziția lor, avînd gradul cel ami mic și implicit funcția cea mai mică. Există pentru această categorie o nevoie de a primi ordine.

Media ponderată a căpitanilor este egală cu media ponderată totală fapt care de asemenea certifică acordul acestora cu folosirea limbajului autoritar de către șefi.

Nu putem spune, că și maiorii și locotenenții colonei, sunt de acord cu folosirea unui limbaj autoritar, al șefilor în relația cu aceștia. Acest lucru reiese din faptul că media ponderată a acestora este mai mică decât media ponderată totală.

Ofițerii superiori consideră că ajunși într-o anumită poziție, șefii nu trebuie să comunice cu ei printr-un limbaj autoritar.

Pe măsura creșterii funcției (gradului) tendința spre atitudini paternaliste diminuează în intensitate (aceasta nu înseamnă “democratizarea conducerii” spre vârful ierarhiei militare, ci transformarea într-un comportament autoritar).

Analizăm în continuare atitudinea față de un limbaj arogant al șefilor.

6.8 Profilul indicatorului – atitudinea față de un limbaj arogant al șefilor

(atitudinea comparativă după gradul subiecților)

Pentru totalul populației chestionate media ponderată este de 2,9 ceea ce înseamnă o intensitate redusă a atitudinii urmărite.

Opinia diferitelor grade nu se distribuie uniform pe scală. Astfel vom observa că media ponderată a căpitanilor este de 2,3 și este singura medie mai mică decât ponderata totală. Aceasta semnifică faptul că aceștia sunt împotriva folosirii de către șefi a unui limbaj arogant. Locotenenții nici ei nu sunt de acord cu un asemenea limbaj, dar intensitatea atitudinii lor este inferioară celei exprimate de către căpitani.

Maiorii și locotenenții colonei au media ponderată 4 și respectiv 3 deci mai mare ca media ponderată totală. Acest lucru presupune că nu sunt într-o foarte mare măsură deranjați de folosirea limbajului arogant de către șefi, și chiar îl practică în relațiile cu subalternii.

Acest fapt reiese și din foaia de observație unde am putut surprinde o atitudine ostilă a acestora față de subordonați, o privire, de la aroganță ajungând până la sarcasm, bucurându-se atunci când reușesc să pedepsească și sunt încântați atunci când te văd supărat.

Vom continua analiza cu investigația atitudinii față de un limbaj ironic al șefilor.

6.9 Profilul indicatorului – atitudinea față de limbajul ironic al șefilor

(analiza comparativă după gradul subiecților)

Pentru totalul populație investigate media ponderată este de 3,1, ceea ce conferă o intensitate scăzută atitudinii urmărite de acest indicator.

Semnificativ este modul în care media ponderată calculată pe grade se distribuie față de media ponderată pentru total.

Observăm că o singură medie ponderată este sub media ponderată totală. Aceasta este media ponderată a locotenenților colonei și este egală cu 1,6. Reacția este promptă și virulentă, aceștia nefiind de acord cu această formă de agresiune verbală (ironia) pe care o folosesc șefii în relațiile cu subordonații. Această împotrivire putem spune că își are originea în faptul că ei au o anumită valoare și putere în ierarhie, conferite de grad, funcție și vârstă. Ironia este percepută ca un atac neloial asupra propriei persoane, un atac ce nu ține seama de “onoare” (respectabilitatea gradului). Ironia este un atac la adresa identității unei persoane.

Putem deduce din scală că locotenenții colonei sunt cei mai expuși la caest tip de agresivitate verbală. Prin ironie aceștia pierd onoarea pe care le-o conferă gradul, funcția și vârsta; de aceea ironia este aspru sancționată și aproape de netolerat.

Celelate grupe n-au o atitudine fermă față de acest tip de comunicare, media ponderată fiind repartizată în jurul valorii neutre.

Totuși maiorii fără a aprecia limbajul ironic în relațiile cu egalii și subordonații uzează de el, fapt confirmat și de foile noastre de observație, de unde rezultă că aceștia sunt ironici, ostili cu cei care sunt mai mici în grad ca ei. Aceștia acceptă greu dialogul și comunicarea, au o privire rece și sunt extrem de de fericiți când te pot amenința sau pedepsi cu ceva.

Ultima atitudine pe care o vom analiza este cea manifestată față de un limbaj trivial al șefilor.

6.10 Profilul indicatorului – atitudinea față de limbajul trivial al șefilor

Pentru totalul populației investigate media ponderată este de 1,9. Media indică o puternică atitudine negativă față de limbajul trivial al șefilor.

Demn de luat în considerare este modul în care media ponderată calculată pe grade se distribuie față de media ponderată pentru total. Astfel vom observa că media ponderată a căpitanilor și a locotenenților colonei se află sub media ponderată totală (1,7 respectiv 1,3). Aceștia nu sunt de acord cu folosirea unui limbaj trivial de către șefi iar reacția lor a fost foarte promtă. Observăm că sunt contra acestei agresivități verbale, căpitanii care reprezintă cel mai mare grad al ofițerilor inferiori și locotenenții colonei care reprezintă gradul de mijloc al ofițerilor superiori.

Media ponderată a locotenenților și maiorilor este de 2,5, deci mai mare decât media ponderată totală. Explicația este că acest grup acceptă limbajul trivial al șefilor datorită poziției lor mici în ierarhie.

Acest lucru este întărit de foaia de observație care demonstrează faptul că nu există dialog între ofițerii cu grade superioare și ofițerii inferiori. Nu contează dacă au sau nu dreptate. In multe situații punctul lor de vedere nu contează. Sunt obligați să accepte un limbaj trivial, datorită ierarhiei și faptului că sunt amenințați.

Continuăm analiza datelor cu investigarea comportamentului subiecților în fața superiorilor în diferite situații.

6.11 Histograma procentajelor cu privire la comportamentul față de superiori

Analizînd graficul de mai sus vom încerca să facem o grupare pe categorii a subiecților în funcție de manifestare.

Subiecții care au ales punctul a) sunt într-un procent de 2,5%, aceștia manifestă un conformism inhibat, agresivitatea se găsește într-o stare latentă. Există posibilitatea ca aceștia să-și descarce (orienteze) agresivitaea asupra altor indivizi .

Observăm că 10% din subiecți adoptă o stare de indiferență, o stare neutră, sunt nepăsători și 5% încearcă să negocieze, să găsescă un compromis.

Ponderea cea mai mare a subiecților, 60%, manifestă însă un comportament agresiv:20% manifestă o agresivitate nonverbală surprinsă prin gesturi de nemulțumire, mimică, privire, aceștia manifestând deci un conformism nervos; 10% din subiecții investigați au un comportament nervos , agresiv, sunt iritați și irascibili; 25% din subiecții investigați au un comportament agresiv verbal, aceștia dând replică superiorului indiferent de contextul în care se află, iar 5% au un comportament agresiv, violent manifestat printr-un limbaj ironic, aceștia sunt foarte aspru sancționați de șefi, care nu suportă ironii la adresa lor.

In continuare vom analiza comportamentul subiecților față de subordonați.

Vom face acest lucru prin intermediul următoarelor histograme.

5.12 Histograma procentajelor cu privire la comportamentul față de subordonați

5.13 Histograma procentajelor pentru comportamentul mustrător față de ofițeri,

(analiză comparativă pe grade)

6.14 Histograma procentajelor pentru locotenenți cu privire la comportamentul față de inferiori

6.15 Histograma procentajelor pentru căpitani cu privire la comportamentul față de inferiori

6.16 Histograma procentajelor pentru maiori cu privire la comportamentul față de inferiori

6.17 Histograma procentajelor pentru lt. colonei cu privire la comportamentul față de inferiori

Analizând graficul 6.12 sesizăm că majoritatea covârșitoare a grupului chestionat își exprimă un comportament mustrător, restul procentelor fiind relativ apropiat distribuit pe celelalte alternative selectate.

Incercând o grupare pe categorii vom observa că 15% din persoanele investigate adoptă o poziție permisivă față de inferiori în timp ce 85% din persoanele cercetate manifestă o poziție agresivă, 5% din acestea mergând până la atitudinea extremă, aceea de aplicare a pedepsei.

Investigând mai profund vom încerca o analiză diferențiatăpe grade.Tabelul 5.15 (histograma procentajelor pentru locotenenți cu privire la comportamentul față de inferiori) arată că opinia locotenenților este omogen distribuită, cu un plus pentru un comportament mustrător. Acestă dispersie nu indică o agresivitate verbală, normală în situația dată la nivelul categoriei locotenenților.

Mult mai sugestivă ni se opțiunea căpitanilor, toți asumându-și opțiunea pentru un comportament agresiv, 77,8% din aceștia alegând un comportament mustrător, 11,1 fiind grupați în jurul pedepsei extreme (pedeapsa).

Maiorii (tab. 6.16), în virtutea poziției lor , ei trebuind să dominedar și să medieze conflictele, adoptă o poziție ce le permite jucarea ambelor roluri – de aceea ei înclină în procent de 100% spre un comportament mustrător.

Locotenent coloneii (tab. 5.17), respectând și ei logica situației care le cere atât un un comportament dominator, dar totodată o distanță …… adoptă două poziții:

înțelegere binevoitoare (50%)

ironie (50%) agresivitate verbală ce dezvăluie un comportament dominator

Pentru o analiză mai detaliată vom arunca o privire peste tab 5.13 (histograma procentajelor pentru comportamentul mustrător față de subordonați, analiză comparativă pe grade). Astfel dintre cei ce recurg la un comportament mustrător în relația cu inferiorii care au greșit 50% adică majoritatea sunt căpitani, aceștia fiind de departe grupul cel mai încercat agresiv comparativ cu celelate grupe de ofițeri. Destul de mult în urmă este plasat grupul maiorilor care grupează 28,58% din opțiuni, iar în spate sunt poziționați grupul locotenenților (14,28) și cel al locotenent-coloneilor (7,14).

O posibilă explicație la acestă distribuție o putem găsi investigînd natura sarcinilor (funcțiilor) fiecărui grup. Astfel căpitanii și maiorii care lucrează în relație directă cu oamenii și au relativ numeroși subordonați și responsabilitate directă cu aceștia – au comportamentul mustrător folosind agresivitatea verbală ca un instrument de conducere specific.

Locotenenții – cu responsabilitate redusă și număr diminuat de subordonați la care se adaugă o mai mare flexibilitate și toleranță specifică vârstei găsesc alte mijloace de a-și realiza sarcina instrumentală;mijloace în care comportamentul mustrător nu joacă decât un rol secundar.

In cele din urmă, locotenent – coloneii își pierd din responsabilitatea directă contactul lor cu oamenii fiind unul mediat. In acest caz instrumente mai fine, specifice relațiilor cu un număr redus de oameni sunt mai potrivite (ironia, comportamentul binevoitor).

Continuăm analiza studiind percepția de sine a subiecților față de unitatea colectivului în care își desfășoară activitatea.

6.18 Profilul indicatorului – percepția de sine față de unitatea colectivului

(analiză comparativă după gradul colectivului)

Măsurarea percepției față de unitatea colectivului s-a făcut cu ajutorul unei scale grafice de ierarhizare cu șapte grade de intensitate. S-au calculat valorile percepției față de unitatea colectivului atât pe fiecare grad în parte cât și pe totalul populației investigate. Aceste valori au fost obținute prin calcularea mediei ponderate ținând cont de nonrăspunsuri.

Pentru totalul populației media ponderată este de 4,8%, ceea ce înseamnă o valoare destul de mică. Deci, rezultă că grupul în ansamblu nu este foarte unit. Putem concluziona că de aici poate rezulta folosirea unui limbaj agresiv în comunicare.

Semnificativ este modul în care se distribuie media calculată pe grade față de media calculată pe total. Astfel vom observa că media ponderată pentru locotenenți este de 5,6 iar la maiori de 6, ambele medii mai mari decât media ponderată totală. De aici rezultă că aceste două grupuri de ofițeri sunt mai unite decît celelte grupuri la care media ponderată este sub media ponderată totală.

Putem spune că locotenenții – colonei și căpitanii nu sunt foarte uniți, deci la aceste grade poate apărea mai ușor “mărul discordiei”.

Trebuie să reținem că la această întrebare au răspuns toți subiecții neavând nici un nonrăspuns.

In final încheiem analiza datelor cu studiul indicatorilor ce contribuie la crearea unor stări conflictuale și a atitudinii față de colectivul de muncă, condițiile de muncă și conținutul muncii. Obținînd astfel o imagine de ansamblu a cadrului în care aceștia își desfășoară activitatea.

6.19 Profilul indicatorilor care contribuie la crearea unei stări conflictuale stresante

Pentru a aprecia sursele stărilor conflictuale în grupul militar s-au urmărit 5 indicatori. S-a cerut aprecierea pe o scală grafică cu 5 trepte a gradului în care fiecare din acești indicatori contribuie la tensionarea muncii în armată.

Observăm că majoritatea subiecților investigați consideră că relațiile cu colegii produc cel mai puțin o situație-stare stresantă, media ponderată fiind cea mai mică (2,6).

Relațiile cu șefii în schimb, sunt considerate ca fiind cel mai mare factor de stress, având media ponderată cea mai mare (3,9). Acestea sunt urmate de alți doi factori situați pe același loc ca intensitate: natura activității și programul încărcat cu o medie de 3,7.

Putem concluziona că factorii care produc o stare conflictuală majoră sunt: relațiile cu șefii; natura activității și programul încărcat. Putem deduce că relațiile între superiori și inferiori nu sunt cordiale, deci putem presupune că există multe neînțelegeri datorită faptului că nu există dialog și comunicarea este în majoritatea cazurilor agresivă.

6.20 Profilul indicatorilor – atitudinea față de colectivul de muncă, condițiile de muncă și conținutul muncii

Măsurarea atitudinii față de de colectivul de muncă, condițiile de muncă și conținutul muncii s-a făcut pe o scală de ierahizare alcătuită din cinci grade de intensitate. S-au calculat valorile atitudinilor, pentru fiecare în parte în raport cu totalul populației investigate. Aceste valori au fost obținute prin calcularea mediei ponderate pentru fiecare atitudine în parte, ținându-se cont de nonrăspunsuri.

Observăm că media ponderată cea mai mică este de 2,8 și se asociază condițiilor de muncă.

Putem trage concluzia că munca se desfășoară în condiții mai dificile. Condiții dificile datorate conținutului muncii dar și constrângerilor materiale și financiare. Ofițerilor le lipsește motivația, fapt datorat și perioadei de restructurare prin care trece această instituție în acest moment.

Colectivul de muncă obține cea mai bună apreciere, având media ponderată cea mai mare (3,75). Colectivul este mai bine apreciat datorită faptului că, ofițerii formează o echipă în cadrul căreia cooperează pentru a menține o anumită definiție a situației. Fiecare echipier este obligat să se bazeze pe buna conduită a colegilor săi și aceștia, în schimb, sunt nevoiți să se bazeze pe el, de aici rezultînd o unitate a colectivului, deci o mai bună apreciere.

Conținutul muncii nu este foarte bine apreciat, observăm acest fapt și prin calcularea mediei ponderate care este de 3,45.

De aici putem concluziona că ofițerii nu sunt foarte mulțumiți de activitatea pe care o desfășoară în acest moment.

CONCLUZII

În cercetarea noastră am urmărit surprinderea imaginilor oamenilor despre modalitățile în care se realizează conlucrarea în organizație, și anume surprinderea relațiilor subiecților investigați cu superiorii și cu subordonații. Organizația asupra căruia am efectuat cercetarea este format din 20 ofițeri; acest eșantion este omogen din punct de vedere al gradelor și studiilor.

În cadrul acestor relații am observat că la orice nivel există și se folosește un limbaj agresiv.

La nivelul relațiilor care apar între colegi, vedem că ofițerii superiori utilizează în mod frecvent un limbaj ironic și sarcastic, maiorii ajungând să folosească chiar și un limbaj trivial. Ofițerii inferiori, locotenenții și căpitanii au reacționat virulent și prompt în raport cu astfel de agresivitate verbală, ei nefiind de acord și neutilizând un astfel de limbaj.

La nivelul relațiilor care apar între subiecții investigați și superiorii acestora observăm că ofițerii inferiori sunt de acord până la o intensitate maximă cu limbajul autoritar al șefilor, pe când ofițerii superiori consideră că acest comportament ar trebui diminuat odată cu parcurgerea anumitor trepte în ierarhie. De aici rezultă o altitudine submisivă, pentru ofițerii inferiori, aceștia reprezentând o categorie cu o nevoie de a primi ordine, pe când la ofițerii superiori se observă o tendință de schimbare a comportamentului submisiv în autoritar și o atitudine mai democrată asupra ordinelor venite de la superiori.

În legătură cu limbajul agresiv, arogant, vulgar pe care superiorii îl abordează în relațiile cu inferiorii, putem spune că locotenenții și căpitanii reacționează virulent și sunt împotriva folosirii de către șefii a acestui limbaj agresiv.

Aceiași reacție o întâlnim și din partea locotenenților-colonei atunci când este vorba de limbaj ironic și trivial al șefilor în reacțiile cu aceștia.

Analizând comportamentul subiecților am constatat că 60% dintre aceștia în cazul unui conflict cu superiorii manifestă un comportament agresiv, verbal sau nonverbal.

Cu privire la relația care se stabilește între subiecții investigați și subordonați, vedem că aceștia sunt mustrători și ostili cu subordonații uneori ajungând chiar și la agresivități verbale. Din partea ofițerilor inferiori, mai ales căpitani, observăm o mai mare duritate și o percepție a acestora ca niște persoane dure.

Referitor la cadrul de desfășurare am observat că relațiile care apar între superiori și inferiori sunt cel mai mare factor provocator de situații conflictuale, agresive, iar pe lângă cestea mai sunt doi factori: natura activității și programul încărcat care provoacă aceleași stări dar într-o pondere mai mică.

Din cele prezentate ne dăm seama că, limbajul agresiv, comportamentul agresiv verbal și nonverbal este foarte prezent în acest mediu, iar acest comportament în loc să fie diminuat, este întreținut de mai mulți factori.

Aspectele aduse în atenție până cum, distincțiile introduse fac posibilă și utilă o nouă distincție: cea dintre situații sociale ce decurg din procesări realizate de procesări aflate în stări normale și cele care decurg din procesări realizate de procesori aflați în stări organic disfuncționale.

Numim organic disfuncționale acele stări ale procesorilor care procesează informații în modalități distorsionate, disjuncte, în raport cu stări considerate normale. Astfel de procesări se concretizează în manifestări ale oamenilor care devin surse sistematice de disfuncționalități în raport cu procesualitatea înglobată, cu criteriile ei evoluatoare.

Bio-procesorii sunt organe disfuncționale când procesează informații în modalități ce periclitează organismul, propria lor funcționare, dar și posibilitățile homo-interpretorilor cu care unt recunoscute, fie determină răspunsuri dezorganizante, incorecte. Astfel de răspunsuri pot fi provocate în alți procesori astfel încât propriului organism, în homo-interpretori, dar și în interiorul bio-procesorului aflat în stare patologică.

Homo-interpretorii sunt organic disfuncționali când procesează informații în modalități ce periclitează bio-procesorii propriului organism, propria lor funcționare, procesorii de informații ai altor oameni și/sau socio-interpretorii înglobați. Astfel de situații sunt cele investigate în cercetarea noastră, iar ele pot induce comportamente asociale nevoluntare care viciază capacitatea de autocontrol a interpretorilor, sau care promovează, fără a conștientiza consecințele, tendințe patologice din socio-interpretori. Fiind surse ale socio-organizărilor, fiind implicați în funcționarea socio-organizărilor, fiind dependenți de proprietățile și starea unora dintre ele, oamenii se află inevitabil în situații dificile. În situații nesatifăcătoare ale procesării informației sociale produsele competentelor socio-interpretative nu funcționează, nu pot funcționa în modalități favorabile oamenilor, astfel încât nu numai că nu pot să le satisfacă nevoile, dar generează evoluții care-i insecurizează. Deoarece homo-interpretorii se constituie orientați spre anumite finalități care, de regulă, sunt condiționate de poziția omului în raport cu alți oameni, procesările interpetative construiesc și obiectivează competențe ce diferențiază oamenii, care îi pun în relații interpretative ce construiesc ierarhii în organizații, specializări, reporturi de colaborare dar și de respingere.

Homo-interpretorii oamenilor ce conviețuiesc numai că nu sunt similari, dar concretizează specializări, diverse tipuri de relații, perceperi ale sinelui și ale celor cu care coabitează ce întrețin interdependențe și interacțiuni ce fac posibile procese organizante și genul celor surprinse de termeni ca injustiție socială, dezechilibre economice, agresiuni prosociale, agresiuni antisociale etc. Specializarea homo-interpretorilor decurgând îndeseori din proprietățile socio-organizărilor, din nevoia funcțională ca oamenii să se înglobeze în socio-organizări, fiind puțin dependență de caracteristici ce-și au originea în proprietățile funcționale ale organismului, accentuează și concretizează caracterul contradictoriu al situației oamenilor în procesualitatea socială.

În concluzie, specializările și conexiunile informaționale se construiesc și se mențin în funcție nu numai de caracteristici ale organizației, ale membrilor săi, dar și o ambianță bio-fizică și caracteristicile pe care organizația le capătă în funcție de biotopul în care se află.

Aspectele metodologice, cele mai importante în comunicare, decurg din faptul că modelul ontologic al oamenilor în procesualitatea socială dezvăluie dubla conexare a omului la bio-organizare, prin bio-procesori, și la procesualitatea socială, prin interpretori.

O paradigmă a complexității de felul celei pe care o prezentăm aici poate da un “supliment” de suflet, de curaj și speranțe virile pentru a “înțelege” omul.

ANEXA 1

CHESTIONAR

Cum reacționați în cazul unui conflict cu un egal de-al dumneavoastră ?

ajung la un acord comun;

tratez cu indiferență;

devin sarcastic;

folosesc un limbaj ironic;

folosesc un limbaj trivial;

folosesc un limbaj vulgar;

tac și mă uit urât, dezaprobator;

ies și trântesc ușa;

îl lovesc;

altele, cum……………………………………………………………………………………

Vi se întâmplă să ridicați glasul pentru a vă susține punctul de vedere în fața unui egal?

da, de foarte multe ori;

da, de multe ori;

de puține ori,

nu, aproape niciodată.

Ce faceți în cadrul unei discuții cu egalii dumneavoastră în care vă pierdeți controlul?

încerc să-mi recapăt controlul;

îmi pierd controlul și plec;

fac gesturi provocatoare;

spun lucruri neplăcute injurioase;

ameninț;

lovesc;

altele, cum……………………………………………………………………………………….

In unitatea dumneavoastră sunt indivizi pe care nu-i suportați ?

da;

nu.

Dacă da, cum vă manifestați față de aceștia ?

maschez acest lucru;

îl tratez cu indiferență;

devin ironic;

mă port grosolan;

altfel, cum…………………………………………………………………………

Colegii dumneavoastră sunt sarcastici ?

da;

nu.

Dacă da, cum apreciați acest lucru ?

Colegii dumneavoastră de unitate folosesc un limbaj ironic ?

da;

nu.

Dacă da, cum apreciați acest lucru ?

Colegii dumneavoastră de unitate folosesc un limbaj trivial ?

da;

nu.

Dacă da, cum apreciați acest lucru ?

Colegii dumneavoastră de unitate folosesc un limbaj arogant ?

da;

nu;

Dacă da, cum apreciați acest lucru ?

Cum reacționați în cazul unui conflict cu unul dintre șefii dumneavoastră ?

mă abțin să reacționez;

sunt nepăsător;

schițez gesturi de nemulțumire;

reacționez iritat;

dau replică;

reacționez ironic;

devin violent;

altele, care…………………………………………………………………………………….

Cum apreciați utilizarea de către șefii dumneavoastră a unui limbaj:

Cum reacționați atunci când un subordonat vă nemulțumește ?

cu îngăduință;

cu nepăsare;

îi atrag atenția, mustrător;

îl ironizez;

îl pedepsesc;

altele, care………………………………………………………………………………………….

In ce măsură sunteți apreciat în colectivul în care lucrați ca o persoană dură, temută ?

în foarte mare măsură;

în mare măsură;

nici mare, nici mică;

în mică măsură;

în foarte mică măsură.

Cum apreciați colectivul în care lucrați ?

foarte unit +3 +2 +1 0 -1 -2 -3 foarte dezbinat

19. Din ce motive ați ales cariera de ofițer…………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Considerați că munca în armată este tensionată ?

da;

nu.

Dacă da, în ce măsură următorii factori contribuie la tensionarea situației ?

Cum apreciați ?

Sexul :

masculin;

feminin.

Ce pregătire aveți

școală militară;

facultate civilă;

academie comandă;

academie tehnică.

Ce grad aveți :

locotenent;

căpitan;

maior;

locotenent colonel;

colonel.

26. Vârsta : a) între 23-30 ani

b) între 31-37 ani

c) între 38-44 ani

d) între 45-51 ani

f) peste 51 ani

27. Stare civilă : a) căsătorit

b) necăsătorit

ANEXA 2

FOAIE DE OBSERVAȚIE A LIMBAJULUI VERBAL ȘI NONVERBAL

Numele ………………………………………………. Prenumele ……………………………..

Gradul ……………………………………. Funcția ………………………………….

U.M. ……………………………………..

În relație cu …………………………………………

1. Ținuta – ordonată

– dezordonată

– excentrică

– rafinament exagerat

2. Facies 3. Mimica – expresiv – mobilă

– inexpresiv – imobilă

– vulturos – hipomobilă – impregnant – hipermobilă

– indiferent 4. Gestica

– absent – normală

– perplex – inhibată

– anxios – exagerată

– trist – încetinită

– vesel – accelerată

– estatic – ticuri

– distrat – manierisme

– ostil – bizarerii

– oscilant – stereotipii

5. Privirea 6. Contact verbal

– expresivă – spontan

– inexpresivă – dificil

– suspicioasă – imposibil

– ostilă

– anxioasă 7. Dialogul

– tristă – normal

– absentă – coerent

– rătăcită – bogat

– detașată – sărac

– mirată – răsp. monosilabice

– perplexă – răsp. alături

8. Activitate verbală 9. Atitudine

– modificări ale vocii – cooperantă

– intensitate crescută – necooperantă

– intensitate scăzută – prietenoasă

– tonalitate – insolență

– înaltă – ironică

– anxioasă – dominatoare

– de forță – ostilă

– de neliniște – agresivă

– declamatoare – negativistă

– prețiozitate – preocupată

– logoree – indiferentă

– balbism – înhibată

– disartrie – perplexă

10. Limbaj – suspicioasă

– vulgar – duplicitară

– ironic – demonstrativă

– sarcastic – schimbătoare

– trivial

BIBLIOGRAFIE