ASPECTE TEORETICE ȘI DELIMITĂRI CONC EPTUALE [616987]

ASPECTE TEORETICE ȘI DELIMITĂRI CONC EPTUALE

OBIECTUL LINGVISTICII
Prima sarcină a oricărei științe este aceea de a -și defini obiectul de cercetare (domeniul și
limitele sale) și de a identifica metodele cele mai adecvate de interpretare.
Într-o accepție foarte simplă și generală, lingvistica, numită și știință a limbajului1 și mai puțin
propriu, filologie2, filologie comparată , poate fi definită drept „studiul științific al limbii”3 sau „studiul
științific al limbajului omenesc”4, ,,știința car e studiază limbajul5 în esența sa precum și în aspectele
sale generale, fără a se referi la o limbă anumită”.
Un rol major în delimitarea obiectului de studiu al lingvisticii l -a avut Ferdinand de Saussure
care, în Cursul de lingvistică generală, realizează o distincție clară între materia lingvisticii și obiectul
său. Astfel, materia lingvisticii este reprezentată de ansamblul de manifestări ale limbajului, care sunt
eterogene, diverse, multiforme, și ca atare insesizabile în totalitatea lor.
Obiectul lingvisticii este subansamblul de manifestări ale limbajului pe care lingvistul îl
„construiește” adoptând un punct de vedere sau altul, alegând să se intereseze de unul sau altul
dintre aspectele materiei. Dacă materia este dată dinainte, obiectu l rezultă din deciziile luate. Obiectul
trebuie să constituie un „tot în sine”, și trebuie să fie „inteligibil”; pe de altă parte trebuie să
constituie un principiu de clasificare, și să se permită, prin aceasta, o mai bună înțelegere a materiei:
„Materia lingvisticii este constituită în primul rând din toate manifestările limbajului uman, fie că
este vorba de popoarele sălbatice sau de națiunile civilizate, de epocile arhaice, clasice sau de
decadență, ținându -se cont, în fiecare perioadă, nu numai de limbajul frumos , ci de toate formele
de exprimare. Dar asta nu e totul: limbajul scăpând, de cele mai multe ori observației, lingvistul
va trebui să țină seama de textele scrise, pentru că numai acestea îl vor face să cunoască
idiomurile trecute sau îndepărta te. Sarcina lingvisticii va fi:
a) să facă descrierea și istoricul tuturor limbilor la care va putea ajunge, ceea ce înseamnă să
facă istoricul familiilor de limbi și să reconstituie, în măsura posibilului, limbile mamă ale fiecărei
familii;
b) să caute forțele ce sunt în joc în mod permanent și universal în toate limbile și să determine
legile generale cărora li se supun toate fenomenele particulare ale istoriei;

1 MARTINET 1970: 23: „Lingvistica este studiul științific al limbajului omenesc. Un studiu este științific atunci
când se bazează pe observarea faptelor și se abține să propună o alegere printre aceste fapte și numele
anumitor principii estetice sau morale” . „Științific”, susține Martinet, se opune lui „prescriptiv”.
2 COȘERIU 1995: 15: „În sens strict, prin filologie se înțelege astăzi, de obicei critica textelor și, într -un sens mai amplu,
știința tuturor informațiilor care se deduc din texte , în special din textele vechi, informații referitoare la viața, cultura,
relațiile sociale și familiale, economice, politice și religioase etc., ale mediului în care textele înseși au fost scrise sa u
ale celui la care acestea se referă. […] În timp ce l ingvistul consideră în general textele numai ca fapte lingvistice , ca
fenomene de limbaj, pe filolog textele îl interesează ca documente de cultură și istorie. […] Filologia este și o știință
auxiliară a lingvisticii, deoarece îi furnizează acesteia toat e acele informații care nu se pot deduce exclusiv din
aspectul lingvistic al textelor, dar care sunt indispensabile pentru interpretarea exactă a acestui aspect”.
3 LYONS 1995: 11
4 MARTINET 1970: 23.
5 COȘERIU 1995: 17: „Se numește limbaj orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea
socială, adică orice sistem de semne care servește pentru a exprima și comunica idei și sentimente sau
conținuturi ale conștiinței.[…]Lingvistica în sens strict se ocupă numai de studierea acelui limbaj în care
„semnele” sunt cuvinte alcătuite din sunete, adică aparțin limbajului articulat .”

c) să se delimiteze și să se definească pe ea însăși. ”6
Pentru Ferdinand de Saussure, lingvistica nu se poate ocupa de studiul limbajului uman în
ansamblul său, întrucât acesta, fiind eterogen, s -ar putea refuza cunoașterii științifice. Precizarea
obiectului lingvisticii generale impune cu necesitate, în concepția lui Saussure, distingerea a două
moduri de a fi ale limbajului uman: ipostaza socială, limba (langue) și ipostaza individuală, vorbirea
(parole):
„Aceasta este prima bifurcație pe care o întâlnim de îndată ce încercăm să facem teoria
limbajului. Trebuie să alegem între două căi p e care este cu neputință să le urmăm în același timp;
ele trebuie urmate separat.”7
era de părere savantul genevez care considera că o teorie lingvistică se poate dezvolta numai pe baza
limbii (langue):
„La nevoie, putem păstra numele de lingvistică pentru fiecare dintre cele două discipline și să se
vorbească de o lingvistică a vorbirii. Dar nu va trebui să o confundăm cu lingvistica propriu -zisă,
aceea al cărei unic obiect este limba “8.
Deși reflecțiile asupra limbajului sunt tot atât de vechi ca și istoria civilizației, limba fiind o
parte componentă a vieții intelectuale din diferite centre ale lumii, știința limbii a apărut și s -a
constituit în cadrul religiei și al filozofiei, reușind ulterior să se desprindă de acestea și să funcționeze
ca disciplină autonomă .
„Se afirmă adesea că lingvistica, ca știință aparte, nu există decât de la începutul sec. al XIX -lea,
când a dobândit o metodă proprie, metoda comparativ -istorică.”9
Desprinderea lingvisticii de filozofie și de alte științe determină ap ariția termenilor de
lingvistică și lingvist, atestați abia pe la 1830 (cf. fr. linguistique , atestat abia în 1833, deși numele de
agent linguiste este atestat încă din 1816).
În încercarea de a stabili o delimitare mai precisă a locului și statutului lin gvisticii în ansamblul
științelor moderne, un aspect dificil îl reprezintă poziția de graniță ocupată de știința limbii în cadrul
clasificării tradiționale bipartite a științelor: științe ale naturii și științe ale spiritului. Când are în
vedere explicarea mecanismelor biologic -fiziologice ale fonațiunii sau pe cele psihologice ale
codificării mesajului verbal, lingvistica este o știință a naturii alături de biologie, anatomie, fiziologie,
psihologie etc. Dacă lingvistica este interesată de dimensiunea sema ntică a comunicării verbale,
atunci aceasta se definește ca o știință umanistă sau o știință a spiritului. Această dificultate
epistemologică este analizată de Edward Sapir10 care notează:
Unde se situează, în cele din urmă, ca știință, lingvistica? Aparțin e ea, alături de biologie,
științelor naturii sau științelor sociale? Există, se pare, două fapte care sunt responsabile pentru
tendința persistă de a privi faptele lingvistice dintr -un unghi de vedere biologic.
În primul rând, este vorba despre faptul evident că tehnica actuală a comportamentului lingvistic
implică ajustări foarte specifice de natură fiziologică.
În al doilea rând, regularitatea și specificitatea procesului lingvistic ne conduce către un sentime nt
de contrast cvasi -romantic față de comportamentul, în aparență liber și nedeterminat, al ființelor
umane, studiat din punctul de vedere al culturii. Dar regularitatea schimbărilor fonetice este doar în

6 SAUSSURE 1998: 33.
7 Ibidem , p. 44.
8 Ibidem .
9 FRÂNCU 2005: 11.
10Edward Sapir, „The Status of Linguistics as a Science”, 1929 în Selected Writings in Language, Culture and
Personality , edited by David G. Mandelbaum, Unversity of California Press, Berkley / Los Angeles / London,
1985, p. 166, apud MUNTEANU 2005: 34.

mod superficial analoagă automatismului biologic. T ocmai pentru că limbajul este, ca element strict
socializat, un tip de comportament uman ca oricare altul din spațiul culturii și totuși trădează prin
trăsăturile și prin tendințele sale regularități pe care doar omul de știință pozitivă este obișnuit să l e
formuleze, lingvistica este de o importanță strategică pentru metodologia științelor sociale […]
Limbajul este în primul rând un produs cultural sau social și trebuie înțeles ca atare. Pentru a fi
sigure, regularitatea și dezvoltarea sa formală se spri jină pe considerații de natură biologică și
psihologică. Dar această regularitate și lipsa noastră fundamentală de conștientizare a formelor sale
tipice nu fac din lingvistică un simplu element al biologiei sau al psihologiei. Mai bine decât orice
altă știință socială, prin datele și metodele sale […], lingvistica prezintă posibilitatea unui studiu cu
adevărat științific al societății, care nu maimuțărește metodele și nici nu încearcă să adopte necritic
conceptele științelor naturii. Este deosebit de impo rtant ca lingviștii, care sunt adesea pe drept
acuzați de greșeala de a nu privi dincolo de șabloanele atrăgătoare ale materiei lor de studiu, să
devină conștienți de ceea ce știința lor ar putea însemna pentru interpretarea comportamentului
uman în genera l. Fie că le place sau nu, ei trebuie să se preocupe din ce în ce mai mult de mulțimea
problemelor antropologice, sociologice și psihologice care invadează sfera lingvisticii.”
Într-o prelegere11 susținută în cadrul unui colocviu desfășurat la Universitatea „Al. I. Cuza” din
Iași, Eugeniu Coșeriu stabilea principiile care ar trebui să guverneze lingvistica ca știință a culturii. Este
vorba de cinci principii valabile pentru toate științele umaniste: principiul obiectivității12, principiul
umanismului13, principiul tradiției14, principiul antidogmatismului15 și principiul utilității publice16 sau al

11 Avem în vedere prelegerea cu tema Principiile lingvisticii ca știință a culturii , susținută de E ugeniu Coșeriu
la Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, în deschiderea Colocviului omagial Eugen Coșeriu – un mare lingvist
contemporan , 13 aprilie 1992, prelegere care a fost publicată în Analele Universității „Al. I. Cuza” Iași, tomul
XXXVII/XXXVIII (1991 -1992), secțiunea 3 – lingvistică, p. 11 -19.
12Principiul obiectivității reprezintă fundamental oricărei științe și a fost formulat de Platon care, în dialogul
Sofistul , vorbea despre necesitatea de a prezenta realitatea așa cum este ea, adică în mod obiectiv , fără
părtinire. Încercând să se desprindă de subiectivitate și de interesele sale personale, omul de știință trebuie să
aspire spre universalitatea, adică spre o viziune asupra lucrurilor comună tuturor și acceptată de către toți.
13Principiul umanismului , derivă din principiul obiectivității și definește specificul lingvisticii ca știință umanistă în
raport cu științele exacte sau cu științele naturii. Dacă obiectul de cercetare al acestora stă sub semnul necesității și
al cauzalității, obiectul de studiu al lingvistului, limbajul uman în general și limbile istorice în particular, se află în
sfera libertății și a finalității. Alături de artă, religie, mit, limbajul este o activitate creatoare, liberă, a omului și
reclamă un tip de abordare hermeneutic și n u factorul experimental sau factologic -empiric. Aceasta nu înseamnă
că observarea faptelor de limbă este lipsită de importanță, ci doar că ceea ce primează este interpretarea acestor
fapte din perspectiva universalului, în direcția unei științe originare a sensurilor ultime ale umanului. Acest aspect
implică raportarea oricărei teorii lingvistice la datele empirice, interpretate însă din perspectivă istoric -finalistă și
nu constatativ -cauzală. Altfel spus, trecerea de la cunoașterea primară, intuitivă și ne justificată a limbajului,
proprie oricărui vorbitor, la cunoașterea adecvată, justificată și fundamental argumentativă este calea proprie a
lingvisticii ca știință a culturii. Obiectivitatea, impusă oricărui om de știință, are în cazul lingvistului, un car acter
relativ întrucât, interpretarea faptelor de limbă ca realități istorice se face în funcție de interesele și scopurile
prezente.
14 Potrivit principiului tradiției nimeni nu poate inventa sau descoperi nimic nou în științele limbii dacă nu
cunoaște tra diția, adică depozitul de idei, păreri și teorii acumulat în timp, prin eforturile înaintașilor.
Examinând atent istoria ideilor lingvistice, ajungem la idea că problemele au fost întotdeauna aceleași. Ceea
ce diferă de la o generație la alta, de la un sec ol la altul sunt soluțiile găsite sau precizia mai mare cu care
aceste soluții au fost formulate. Tradiția se asumă în mod critic și creativ, fapt ce presupune o apropiere
deschisă, lipsită de prejudecăți și de preconcepții, de opinii și teorii ale altora.
15Principiul antidogmatismului presupune recunoașterea în mod programatic și deschis că nimeni nu poate
pretinde că, în problemele teoretice, are întotdeauna și în mod exclusiv dreptate. Poziția antidogmatică nu
trebuie confundată cu eclectismul non -critic, prin care se a acceptă idei și teorii adesea incompatibile.
Receptarea critică a altor opinii trebuie făcută în spiritual obiectivității și al unei atitudini constructive,
respingându -se cu argumente erorile.
16Pornind de la ideea că obiectul de studiu a l lingvisticii îl constituie limbajul – o realitate intim legată de viața
tuturor oamenilor – ultimul principiu susține ideea că cercetătorul nu are dreptul să se izoleze, vorbind
exclusiv pentru și pe înțelesul savanților. În spiritul paradoxului lui Leib niz conform căruia “cu cât știința

responsabilității social -culturale .
Recunoașterea lingvisticii ca disciplină academică cu subdiscipline proprii la universitățile
europene este un fenomen specific al X IX-lea, iar pentru unele țări, chiar perioadei de după primul
război mondial. De aceea, există chiar printre unii cercetători părerea falsă că lingvistica, ca disciplină
științifică, datează de la Ferdinand de Saussure, căci numai de atunci
„limba nu mai este privită ca o colecție de cuvinte, ci ca un sistem coerent în care totul se
interferează, în care relațiile primează față de elemente”17.
Un punct de vedere similar fusese susținut cu câteva decenii înainte de Louis Hjelmslev care
susținea că o adevăra tă lingvistică, în sens strict, „[…]trebuie să studieze limba ca o structură «sui
generis»18, că lingvistica are care obiect specific, vizat ca ultimă analiză, limba, și ca obiect de studiu,
ce trebuie cunoscut de la început, limbajul. Lingvistica trebuie să determine ceea ce este caracteristic
tuturor limbilor umane, adică să caute o constantă .19
A. Martinet20 constată că lingvistica studiază în principal limba și, marginal, limbajul , instrument
de comunicare prin manifestarea vocală. Î n fapt, coexistă două concepții despre lingvistică:
 Lingvistica ca descriere a limbilor este o accepție ce se sprijină pe observarea obiectivă a
comportamentului lingvistic al subiecților vorbitori: ea descrie tot ceea ce este propriu unei limbi
recunoscute ca atare, considerând că studiul unei stări a limbii poate să aibă și valoare explicativă, nu
numai descriptivă. Propunându -și ca ideal metodele științelor naturii și obiectivitatea fizicianului,
limba este considerată un sistem de semne lingvi stice.
 Lingvistica ca studiu al funcționării limbajului este o accepție care se sprijină pe conceperea unitară
a limbajului uman, considerând că limbile particulare nu sunt decât cazuri particulare ale limbajului.
Limbile diferă unele de altele, nu în structurile lor profunde, ci prin variațiile mai ales superficiale; o
analiză aprofundată ar face să apară universalii lingvistice care dovedesc o facultate naturală a
limbajului. Se vorbește astfel despre un repertoriu universal de elemente semantice sau fonetice din
care fiecare limbă ar alege elementele de bază ale com binatoriei sale. Astfel noțiunea de limbă ca sistem
de semne este substituită de noțiunea de limbă ca sistem de reguli.
Pentru Eugeniu Coșeriu,
„[…] lingvistica este știința limbajului.[…]Se numește „limbaj ” orice sistem de semne simbolice
folosite pe ntru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care servește pentru a
exprima și comunica idei și sentimente sau conținuturi ale conștiinței. Se poate concepe, prin
urmare, o lingvistică foarte vastă, ca știință a oricărui limbaj posibil. Dar n u acesta este lingvistica
propriu -zisă: ea ar fi mai curând știința numită de Ferdinand de Saussure semiologie , adică știința
generală a semnelor sau a tuturor limbajelor simbolice, din care lingvistica ar constitui numai o
parte. Într -adevăr, lingvistica, în sens strict, se ocupă numai de studierea acelui limbaj în care
„semnele” sunt cuvinte alcătuite din sunete, adică aparțin limbajului articulat.
În limbajul articulat distingem două realități de bază: actul lingvistic și limba sau sistemul căruia

este mai teoretică, cu atât este mai practică”, Coșeriu susține că o teorie este cu atât mai justă, cu cât sunt mai
utile pentru societate consecințele sale practic e. Totodată, Coșeriu afirma că „ vorbitorul are întotdeaun a
dreptate”, adică, în exercițiul deplinei sale libertăți în raport cu limba pe care o vorbește, orice individ poate
să creeze acele forme și sensuri noi de care are nevoie pentru a fi înțeles. Lingvistul poate doar să constate
dinamica limbii și să emită recomandări justificate. Instanța ultimă este vorbitorul. În acest context, Coșeriu
deduce necesitatea de a întrebuința în discursul științific nivelul obișnuit al limbii, evitându -se formalizarea
excesivă. Exemplele propuse de lingvist sunt elocvente într ucât concepte precum sens, desemnare, semnificare,
normă, vorbire etc. sunt cuvinte obișnuite ale lexicului intelectual modern.
17 N. Chomsky, Dialogue avec Mitsu Ronat , Paris, 1977:2, apud FRÂNCU, 2005:12.
18 L.Hjelmslev, Prolegomena to a Theory of Language , 1953, p. 5 -6, apud FRÂNCU, 1999: 62: “Linguistics must
attempt to grasp language, not as a conglomerate of non -linguistic, […] but as self -sufficient totality, a
structure sui -generis.”
19 FRÂNCU 1999: 62.
20 André Martinet, La linguistique synchronique , PUF, 1965, apud BAYLON & FABRE 1975: 17 – 20.

actul lingvistic îi corespunde. Într -adevăr, limbajul articulat este considerat ca sistem unic de
semne numai la modul ideal, întrucât în realitate există enorm de multe sisteme de semne (limbi),
corespunzătoare diferitelor țări și comunități sociale […]. Real itatea concretă a limbajului este
actul lingvistic, adică actul de a întrebuința pentru comunicare unul sau mai multe semne ale
limbajului articulat: un cuvânt, o frază efectiv spuse sunt acte lingvistice”21.
În acest context este valorificată ideea saussu riană potrivit căreia „ […] nu limbajul vorbit este
natural pentru om, ci facultatea de a constitui o limbă.”22 În continuarea acestui punct de vedere se
situează și unele comentarii din volumul Scrieri de lingvistică generală23, potrivit cărora limbajul e ste
interpretat ca fenomen :
„Limbajul este un fenomen; el reprezintă exercițiul unei facultăți care se găsește în om. Limba este
ansamblul formelor concordante pe care le îmbracă acest fenomen într -o colectivitate de indivizi
și la o epocă determinată”.
Cum cele două moduri de existență ale limbajului uman limba și vorbirea se află într -un raport
de interdependență, expresie a dublei naturi a limbii, sistem semiotic și fenomen social , trebuie considerat
că există o singură lingvistică , al cărei obiect gene ral de studiu îl reprezintă limba ca sistem de semne și
ca activitate lingvistică, adică limba considerată în relațiile ei interne și externe (cu gândirea și
societatea) care le condiționează pe cele dintâi.
În funcție de dimensiunile obiectului de cercetare, se face distincție între:
 lingvistica generală24 care studiază limbajul în esența sa precum și aspectele sale generale, fără
a se referi la o limbă anumită, elementele comune și general valabile tuturor limbilor naturale;
 lingvistica specială care studiază o limbă dată, limbajul unei comunități umane constituită
istoric și caracterizată prin structura fonetică gramaticală și lexicală;
 lingvistica comparată care cercetează un grup de limbi înrudite (situație în care vorbim de o
lingvistică romanic ă, germanică, slavă etc.) sau neînrudite, punându -se accent pe elementele specifice
fiecărei limbi în parte și mai puțin pe elementele comune.
În funcție de modul cum studiază faptele de limbă, lingvistica poate fi:
 descriptivă, statică sau sincronică25 (rom. sincronic < fr. synchronique < gr. syn „cu”, „împreună”+
chrónos = care are loc în același timp sau care se raportează la evenimente sau fenomene petrecute în
același timp) interpretează limba într -un anumit stadiu din evoluția ei, de regulă, cel co ntemporan
lingvistului.
Lingvistica aplicată este o componentă a lingvisticii descriptive care îmbină cercetarea științifică
cu activitatea practică sub aspect normativ și se preocupă de elaborarea unor lucrări de interes
practic, cum ar fi elaborarea de dicționare, îndreptare ortografice etc.
 evolutivă , istorică sau diacronică (rom. diacronic < fr. „diachronique”< gr. dia „prin, între”+
chrónos ( timp) = „în evoluție, în timp”) și studiază o limbă (sau un grup de limbi) din perspectivă
evolutivă, în legătură cu istoria comunității căreia i -a servit drept mijloc de comunicare.
În încheierea acestor considerații introductive privind obiectul de ce rcetare al lingvisticii, se

21 COȘERIU 1995: 17 -18.
22 SAUSSURE 1998: 37.
23 SAUSSURE, 2004: 131.
24 Sintagma lingvistică generală , impusă în uz de Cursul de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure
(publicat postum în 1916, de elevii săi Chales Bally și A. Sechehaye), a fost întrebuințată frecvent în secolul al
XX-lea, pentru a desemna lingvistica teoretică, în opoziție cu diferite « lingvistici speciale ». Modelul a fost
sintagma germană allgemein e Sprachwissenschaft , curentă în mediile academice germane din a doua jumătate a
secolului al XIX -lea. Saussure nu a folosit această expresie, ci exclusiv termenul de lingvistică . Expresia ca
atare era denumirea oficială a cursurilor ținute de Saussure la Geneva. Textul Cursului reprezintă o
compilație efectuată de autorii ediției, pe baza notițelor de curs ale mai multor studenți. (v. MUNTEANU,
2005: 15)
25 Despre principiile lingvisticii sincronice v. IONESCU 2001: 80 -81

poate spune că, într -o interpretare generală, lingvistica este știința limbajului, știința care analizează
mecanismele acestuia prin cercetarea mai multor limbi.
Referindu -se la domeniul de interes și de competență al lingvistic ii, Eugen Munteanu26 observa
că acesta „[…] a fost și este o iluzie și un proiect aproape cu neputință de realizat.”
„Din statutul limbajului de componentă esențială a umanului și din cel al limbii, de ipostază
centrală a creativității omului ca ființă s ocială și istorică, decurge locul privilegiat ocupat de
lingvistică în ansamblul științelor umaniste. Prin precizia și flexibilitatea repertoriului său
conceptual și terminologic și, deopotrivă, prin varietatea teoriilor și punctelor de vedere
coexistente în sfera cercetării specializate, lingvistica poate juca cu succes rolul unei punți de
legătură între diferite discipline moderne, într -o epocă în care abordarea inter și multidisciplinară
apare ca un imperativ”27.

DISCIPLINE SUBORDONATE LINGVISTICII
În raport cu elementele constitutive ale limbii, lingvistica își subordonează următoarele
discipline:
 FONETICA ȘI FONOLOGIA28: sunetele vorbirii pot fi privite din două perspective: material
(adică fizic și fiziologic) și funcțional.
Primul aspect ține de fonetica acustică sau fonetica fizică (având ca obiect caracteristicile fizice ale
undei sonore după indici de frecvență, înălțime etc.) și fonetica articulatorie sau fiziologia vorbirii
(având ca obiect de cercetare producerea sunetelor prin activitatea o rganelor vorbirii).
Al doilea aspect, cel funcțional, ține de fonologie29. Semnalele acustice ale vorbirii pot fi descrise
în termenii unor proprietăți care le conferă individualitate (proprietăți fonologice) și explică
diferențele funcționale dintre entită țile acustice (adică acele diferențe cu impact asupra
semnificațiilor tranșelor sonore) care sunt numite foneme30.
Fonetica se deosebește de fonologie, prima studiind sunetele în diversitatea lor, iar cea de -a doua
stabilind inventarul fonologic (fonematic) al unei limbi date, la un moment dat. Dacă numărul
sunetelor posibile este infinit, numărul fonemelor, definite de specialiști după criterii riguroase, este
limitat. Fonetica este o disciplină empirică , fonologia, una teoretică .
 GRAMATICA : conceptul și t ermenul gramatică (< lat. grammatica < gr. grammatiké ) are
numeroase accepțiuni31, definindu -se în funcție de teoria lingvistică în care se circumscrie. Într -un
sens mai larg, gramatica reprezintă structurarea unei limbi în general, precum și disciplina lin gvistică

26 MUNTEANU 2005: 38.
27 MUNTEANU, loc.cit.
28 BIDU -VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. fonetică și fonologie .
29 Pentru o prezentare amănunțită a activității reprezentanților Școlii de la Praga v. FRÂNCU 1999: 46 -55.
Fonologia, ca disciplină lingvistică, este de dată mai recentă, deși termenul fonologie a început prin a -l dubla
pe cel de fonetică , ajungând să se confunde cu acesta, e de părere Iorgu Iordan29, de la jumătatea secolului al
XIX-lea. Distincția dintre sunet și fonem apărută în lucrările lui Baudouin de Courtenay, la sfârșitul secolul ui
al XIX -lea, reprezintă începuturile pentru fonologie, disciplina care urma să dobândească statut de disciplină
a lingvisticii la primul Congres internațional de lingvistică (Haga, 1928), având la bază principiile asupra
limbii ca sistem, formulate de Fe rdinand de Saussure și dezvoltate de școala fonologică de la Praga.
Fondatorii fonologiei ca disciplină lingvistică distinctă de fonetică au aparținut grupului de lingviști ruși N.
S. Trubetzkoy, Roman Jakobson și S. Karcevsky.
30 IONESCU 2001: 120. Această idee a condus la teoria trăsăturilor distinctive , formulată de Roman Jakobson și
Morris Halle care, investigând un număr mare de limbi, au ajuns la concluzia că fiecare sistem fonologic se
bazează pe un anumit număr de trăsături distinctive , cu ajutorul c ărora se exprimă semnificații distincte și că
orice fonem poate fi caracterizat printr -un set de asemenea trăsături, fiecare trăsătură având un rol distinctiv
în raport cu un alt fonem.
31 IORDAN & ROBU 1978: 325 – indică accepțiile termenului gramatică : „știință a literelor” sau „ arta de a citi și de
a scrie ”; știință completă a limbii, cuprinzând fonetica și fonologia, lexicologia și semantica, morfologia și
sintaxa.

care studiază structura și funcționarea de ansamblu a limbii, dincolo de variațiile spațiale,
socio -culturale și pragmatice.
Gramatica, un domeniu al lingvisticii cu o tradiție îndelungată, reprezintă un fragment din
organizarea generală a unei limbi, cuprinzând nivelul morfologic , având ca unitate de bază morfemul, și
nivelul sintactic, a cărui unitate de bază este cuvântul , privit sub aspec tul posibilităților lui combinatorii .
O altă interpretare este aceea conform căreia gramatica reprezintă
„descrierea morfemelor gramaticale și lexicale, a flexiunii și a combinării lor în cuvinte și în enunțuri ”32.
Cu această semnificație, gramatica poate fi considerată ca o morfosintaxă , întrucât presupune
exclusiv domeniul primei articulări, deci ceea ce se înțelege, în mod curent, prin morfologie,
formarea cuvintelor și sintaxă (fără fonologie și lexicologie).
Perspectiva modernă consideră gramatica ca fiind
„modelul competenței ideale, generând un ansamblu de descrieri structurale, presupunând
fiecare o structură de adâncime, o structură de suprafață, o interpretare semantică a structurii de
adâncime și o reprezentare fonică a structurii de suprafață.”33
Această interpretare corespunde gramaticii generative și transformaționale.
Conform concepțiilor formalizate moderne, gramatica reprezintă un sistem formal care, pornind
de la un vocabular finit și de la un număr finit de reguli explicite și de constrângeri formale și de
aplicare, ajunge să producă infinitatea frazelor bine-formate dintr -o limbă și să procure, în funcție de
gradul de adecvare al modelului ales, descrierea lor structurală, precum și interpretarea lor fonetică
și semantică.
 LEXICOLOGIA34 este ramura lingvisticii care se ocupă de studiul vocabularului în ansamblu,
acoperind o problematică variată: factorii de organizare lexicală, structura materială a cuvintelor
(monosilabice, polisilabice, simple, complexe), categoriile semasiologice (pol isemia, sinonimia, omonimia,
antonimia, paronimia etc), dinamica lexicului (apariții și dispariții de cuvinte) etc.
În cadrul disciplinei lexicologie, în funcție de perspectiva teoretico -metodică adoptată, se disting
mai multe ramuri, și anume:
Etimologi a35 stabilește originea cuvintelor și, implicit, evoluția formală și semantică a acestora.
În stabilirea originii unui cuvânt, a etimonului sau a prototipului, se ține seama de o dublă
corespondență: de corespondența de sunete, validată prin regularitatea legilor fonetice, și de
corespondența de sens, cu motivarea adecvată (cel mai adesea fiind invocată istoria societății). 36
Se face distincție între etimologia internă37 (având ca obiect de cercetare creațiile lexicale ale unei
limbi), etimologia externă (având ca obiect împrumuturile lexicale dintr -o limbă) și o etimologie specială ,
având ca obiect de cercetare calcurile lingvistice. Dacă un cuvânt a intrat în limbă din mai multe
limbi, în același timp sau la date diferite, se vorbește despre etimologie multiplă. 38
Onomasiologia39 este o ramură a lexicologiei care are ca obiect studierea denominației unor
concepte înrudite dintr -o limbă sau din mai multe limbi date. Spre deosebire de semantică, această

32 Ibidem , p. 326.
33 IORDAN & ROBU 1978: 326.
34 BIDU -VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. lexicolo gie.
35 Problema etimologiei este tratată pe larg de SALA, 2005 și 2010: 19 -31: începută în Grecia, ca preocupare
pentru aflarea adevăratului sens al cuvintelor (gr. étimos „adevărat, real” și logos „cuvânt, știință”), etimologia
s-a constituit ca știință î n prima jumătate a secolului al XIX -lea, odată cu descoperirea legilor fonetice și cu
întemeierea gramaticii istorice și comparate (v. GUIRAUD, 1979: 5).
36 Pentru rigurozitate este nevoie să se aibă în vedere și alți factori cum ar fi: presiunea sistemului, forța
analogiei, apartenența unităților lexicale la diferite câmpuri morfosemantice etc. .
37 HRISTEA 1968: 21 sqq.
38 În GRAUR 1960: 67 sqq.: de pildă rom. lampă , în forma lampă („lampă cu ulei”) < ngr.; „lampă cu petrol” <
ngr. lampa , fr. lampe , germ. Lampe , rus. lampa , magh. lámpa
39 BIDU -VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. onomasiologia .

disciplină parcurge un drum invers, pornind de la pla nul ontic (al realității), investigând substanța
conținutului, apoi conceptele, adică semele care nu sunt dependente de limbă, și apoi sememele,
semnificația.40
Principala preocupare a onomasilogiei o constituie modul în care grupează vocabularul în funcție
de ceea ce exprimă cuvintele, pe baza experienței comunității lingvistice: un domeniu al tehnicii, o
activitate practică, o sferă noțională (de pildă vocabularul mineritului, vocabularul tehnicii, vocabularul
aviației, vocabularul politic etc.).
Onomasiol ogia are un caracter enciclopedic, combinând cercetarea diacronică cu cea sincronică.
Cercetările pornesc de la o noțiune, evidențiază numele ei în timp și spațiu (sinonime, antonime,
perifraze, expresii, contexte tip etc.) și se extind la grupuri înrudite , prin experiență sau prin logică,
de noțiuni, finalitatea constituind -o acoperirea întregului „univers” extralingvistic deservit
denominativ de vocabularul unei limbi.
Onomastica (sau onomatologia ) este un domeniu onomasiologic, întrucât se ocupă de cuvintele
care denumesc referenți grupați în aceiași categorie și pe baza practicii istorice a vorbitorilor. Este
vorba de studierea originii numelor proprii de persoană, formarea și evoluția acestora. Aceste nume
proprii sunt, la origine, cuvinte comune c are s -au specializat în individualizarea unor referenți, fără a
se mai trece prin faza generalizării conceptuale. Sensul acestor nume nu mai corespunde unei clase
de referenți, ci unui referent individual, pe care -l identifică direct, lexical, nu gramatica l (printr -un
articol, prin determinare etc.) ca în cazul cuvintelor comune.
Numele proprii sunt departe de a fi unitare, iar cea mai cunoscută clasificare a lor se realizează
după criteriul tipului de referent denumit.41
Formarea cuvintelor (neologia) s-a constituit ca domeniu lexical de sine stătător, al cărui obiect
în reprezintă studierea mecanismului prin care limba creează, pornind de la cuvintele primare de
care dispune și folosind diverse procedee (sufixare, prefixare, compunere, conversiune, derivare
regresivă) și formanți, cuvinte noi42.
Lexicografia43 are ca obiect explicarea, clasificarea și înregistrarea cuvintelor în dicționare, sau,
altfel spus, principiile și metodele practice de întocmire a dicționarelor. Lexicografia a evoluat de la
forme simple la forme din ce în ce mai ample și mai complexe: glosare (liste de cuvinte dintr -un

40 FRÂNCU 1999: 98, citează pe K. Baldinger ( Sémantique et str ucture conceptuelle , 1970), care consideră că
semasiologia corespunde poziției auditorului, pe când onomasiologia aceleia a locutorului. De fapt, se poate
spune că semasiologia și onomasiologia nu sunt antagonice, ci se completează reciproc în practica
lexicografică. Situația este similară cu cea dintre gramatica analitică și cea sintetică, care se completează
reciproc.
41TOMA 2001: 121 -122: identifică următoarele tipuri: antroponime (Eminescu, Arghezi, Ionescu), toponime (Olt,
Carpați, Galați), zoonime (Bob iță, Grivei, Joiana), mitonime (Dumnezeu, Alah, Zeus), nume de firme, instituții
(Facultatea de Litere, Academia de Arte, Camera Deputaților), denumiri de evenimente istorice (Unirea
Principatelor, Renașterea), anemonime (Crivățul, Austrul), astronime (Nep tun, Marte), nume de opere literare,
artistice, științifice (Luceafărul, Etimologicum Magnum Romaniae, Oedip ).
42 Formarea cuvintelor este amplu tratată în: Formarea cuvintelor în limba română, I. Compunerea, Editura Academiei,
1970, Formarea cuvintelor în limba română, II. Prefixele, Editura Academiei, 1978, Formarea cuvintelor în limba
română, III. Sufixele, 1 (Derivarea verbală), Editura Academiei, 1989, Th. Hristea (coordonator), Sinteze de limba
română , Editura Albatros, București , 1984. Recent, profesorul Cristian Moroianu a publicat lucrarea Lexicul
moștenit – sursă de îmbogățire internă și mixtă a vocabularului românesc (Editura Muzeului Național al Literaturii
Române , București, 2013), al cărui obiectiv principal a fost acela d e a demonstra că lexicul moștenit din latină a
asimilat treptat toate influențele lingvistice externe, mai vechi sau mai noi, exercitate asupra limbii române,
integrându -le în structurile sale originare. Alte aspecte deosebit de interesante pe care autorul le analizează
sunt: conceptul de familie lexicală , motivarea etimologică a relațiilor semantice, rediscutarea conceptului de
etimologie multiplă , relația dintre cuvinte și variante etc.
43 O istorie amănunțită a lexicografiei românești realizează Mircea Se che în lucrarea Schiță de istorie a
lexicografiei române , București, I, 1966, II, 1969. Pentru o prezentare a lexicografiei din antichitate și până astăzi
v. Ana Canarache, Lexicografia de -a lungul veacurilor. De când există dicționare , Editura Științifică , București,
1970.

domeniu, perioadă, regiune, operă etc.), vocabulare (glosare mai extinse), lexicoane , pentru a se ajunge
la dicționare și enciclopedii . Se face distincție între dicționare monolingve, bi- sau plurilingve (poliglote),
expli cative44, etimologice45, speciale (de sinonime46, antonime47, omonime48, neologisme49, expresii,
locuțiuni50, termeni dialectali, termeni populari, termeni referitori la un anumit domeniu de activitate
etc.).51
Frazeologia este o disciplină lingvistică care studiază unitățile frazeologice dintr -o limbă sau
dintr -un grup de limbi: apariția, originea acestora, uzul acestora în comunicarea curentă sau în
anumite stiluri, rolul unităților frazeologice în procesul de modernizare a limbii literare.
Frazeologia este o disciplină lingvistică relativ nouă, neavând „o poziție foarte clară în
ansamblul diverselor ramuri ale științei limbii.”52
Se admite că lingvistica rusă, prin lingviști precum E.D. Polivanov sau V.V. Vinodragov, a p us
bazele teoretice pentru ca această disciplină să devină o nouă ramură a lingvisticii. Cu toate acestea,
nu pot fi deloc neglijate studiile unor mari lingviști precum O. Jespersen, A. Sechehaye și Ch. Bally.53
Alături de lingvistica rusă, contribuții semn ificative au fost aduse de lingvistica franceză și cea

44 Dicționarul explicativ este o operă lexicografică ce cuprinde cuvintele cele mai uzuale din epoca respectivă,
cărora li se dau explicații, pornindu -se de la cel mai cunoscut sens actual. Un astfel de dicționar oferă
indicații de natură gramaticală, precum și de natură ortografică și ortoepică. Exemplifică acest tip de
dicționar cu: Dicționarul limbii române moderne (1958), Dicționarul explicativ al limbii române (prima ediție apare
în 1975 și a fost ulterior urmată de alte câteva ediții ).
45 Dicționarul etimologic cuprinde acele cuvinte a căror „biografie” a putut fi explicată. După identificarea
etimonului, se dau explicații în legătură cu transformările de formă suferite de -a lungul veacurilor, precum și
cu privire la evoluția sensului / sensurilor. Se dau informații cu privire la primele atestări, la interferențe, la
variantele dialectale. Primul dicționar românesc consacrat exclusiv etimologiilor este semnat de Alexandru
Cihac, Dictionaire d’étymologie daco -romane, I. Élèments latins c omparès avec les autres langue romanes (1870); II,
Élèments slaves, magyars, turcs, grecs -moderne et albanais (1879). În 1905, la Heidelberg, Sextil Pușcariu publică
un dicționar etimologic, în care include numai elementele latine: Etymologisches Wörterbuch der rumänischen
Sprache . Un alt dicționar etimologic este semnat de O. Densusianu și I.A. Candrea – Dicționarul etimologic al
limbii române , 1907 -1914, care se ocupă tot doar de elementele latine. Lucrarea cuprinde 1419 articole, și a
rămas nete rminată, ultimul cuvânt explicat fiind verbul (a) putea . În 2002, a fost republicată lucrarea
lingvistului Alexandru Ciorănescu, cu titlul Dicționarul etimologic al limbii române (prima ediție, Diccionario
etimológico rumeno , a apărut în localitatea La Lag una, 1958 -1966), ediție îngrijită și traducere din limba
spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Magdalena Popescu Marin, Editura Saeculum I.O., București ; în
2008, Cristian Moroianu publică la Editura Universității din București un Dicționar etimologic de antonime
neologice .
46 Primul dicționar de sinonime, apărut în secolul nostru, este intitulat Dicționar de sinonime , și apare în 1972, la
Editura Albatros, sub redacția lui Gh. Bulgăr, cu încă 15 colaboratori.
47 Unul din primele dicționar de antonime, care a apărut în țara noastră, aparține lui Marin Bucă și O. Vințeler,
Marin Bucă fiind profesor la Universitatea din Timișoara, iar O. Vințeler, la Universitatea din Cluj -Napoca.
Lucrarea, Dicționar de antonime , a fost publicată la Editura enciclopedică român ă, București, 1974.
48 Un foarte cunoscut dicționar de omonime a fost întocmit în 1966 de Gh. Bulgăr și Al. Popescu -Mihăești.
49 Dicționarul de neologisme înregistrează împrumuturile cele mai recente, precum și derivatele acestor
împrumuturi, în cadrul limbi i române. Primul dicționar de acest fel a fost publicat în 1961 (prima ediție) și în
1966 (ediția a II -a), avându -i ca autori pe Fl. Marcu și C. Maneca. Până în prezent acest dicționar a cunoscut
numeroase alte ediții.
50 Exemplificăm acest tip de dicționar cu următoarele titluri: Dicționar de expresii și locuțiuni românești (1969),
redactat de un colectiv format din Vasile Breban, Gh. Bulgăr, Doina Grecu, Ileana Neiescu, Grigore Rusu,
Aurelia Stan; I. Berg – Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre (1968); Barbu Marian – Dicționar de citate și
locuțiuni străine (1973); Stelian Dumistrăcel, Până -n pânzele albe. Expresii românești. Biografii – motivații (2001).
51 O istorie a diferitelor tipuri de dicționare din diverse limbi găsim la Ana Canarache, Lexic ografia de -a lungul
veacurilor. De când există dicționare , Editura Științifică, București, 1970; la Vasile Șerban, Ivan Evseev,
Vocabularul românesc contemporan. Schiță de sistem , editura Facla, Timșoara,1978, p. 18 -34; Angela
Bidu -Vrănceanu, Lectura Dicți onarelor , editura Metropol, București, 1993.
52 HRISTEA 1984: 134.
53 COLȚUN 2000: 11.

germană.
În lingvistica românească, expresiile idiomatice au fost inventariate și analizate riguros de către
Stelian Dumistrăcel în Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii (1980). În această lucra re, autorul
amintește contribuțiile importante ale unor lingviști precum B.P. Hasdeu, L. Șăineanu, Al.
Philippide, H. Tiktin, Sextil Pușcariu, Iorgu Iordan, Al. Graur, Florica Dimitrescu etc. Preocupările
profesorului Stelian Dumistrăcel în domeniul frazeo logiei au rămas constante, dovadă fiind apariția
lucrării Până -n pânzele albe. Expresii românești. Biografii – motivații, în anul 2001.
Bazele teoretice ale frazeologiei românești au fost puse de Th. Hristea, în capitolul IV –
Introducere în studiul frazeo logiei din volumul colectiv Sinteze de limba română .54
În ultimii ani, domeniul frazeologiei a stârnit interesul multor cercetători, interes care s -a
concretizat în elaborarea unor foarte interesante lucrări, unele dintre ele, la origine, teze de doctorat55.
Semantica56 – știință a semnificantului lexical și a structurii semnifi cației, se ocupă numai cu
una din funcțiile semnului studiat de semiotică, cea semnificativă (semantică). Semnificantul și
știința care -l cercetează (semantica) au constituit pentru lingviști preocupări majore. Totodată,
trebuie să se facă distincție între teoriile semnului (proprii semioticii) și teoriile semnificației (proprii
semanticii)57.
 DIALECTOLOGIA studiază varietățile teritoriale ale limbii: dialecte, subdialecte, graiuri,
subgraiuri. În funcție de modalitățile de studiu utilizate, se face distincție între dialectologia generală
(teoretică) și dialectologia aplicată la un anumit domeniu lingvistic; între dialectologia sincronică și
diacronică ; dialectologia geografică (care studiază distribuția spațială a formelor dintr -o limbă) și
negeografică (studiază formele înregistrate într -o anumită localitate sau arie a unui domeniu
lingvistic); dialectologia tradițională, structurală sau transformațională ; dialectologia rurală și urbană .58
La noi, primele cercetări propriu -zise de dialectologie apar în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea când se remarcă Ion Maiorescu cu Vocabular istroromân (în „Convorbiri literare”, 1874), Miron
Pompiliu cu Graiul românilor din Biharia (în „Con vorbiri literare”, 1886) și B.P. Hasdeu, care, în
lucrarea sa monumentală, Etymologicum magnum Romaniae (1886 -1898), studiază deosebirile
dialectale.
La sfârșitul secolului al XIX -lea, cercetarea dialectală a limbii române poate fi ilustrată prin
activitatea lingvistului german Gustav Weigand, ale cărui lucrări, alături de cele ale colaboratorilor și

54 HRISTEA 1984: 134 -160.
55Amintim aici câteva titluri: Constanța Avădanei, Construcții idiomatice în limbile română și engleză , Editura
Universității „Al.I . Cuza” Iași, 2002; Casia Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicării. Abordare
contrastivă pe terenul limbilor română și germană , Editura Universității „Al.I. Cuza” Iași, 2004; Liviu Groza,
Dinamica unităților frazeologice în limba română conte mporană , Editura Universității din București, București,
2005; Liviu Groza, Probleme de frazeologie , Editura Universității din București, București, 2011; Ioana Scherf,
Expresii frazeologice în limbile germană și română (Studiu contrastiv) , Editura Didactică și Pedagogică, București,
2006; Petronela Savin, Romanian Phraseological Dictionary. The Onomasiological Field of Human Nourishment ,
Institutul European, Iași, 2012; Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică din perspectiva lingvistici i integrale,
Editura Independența economică, Pitești, 2007; Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare și
funcționare, Institutul European, Iași, 2013.
56 FRÂNCU 1999: 97. Deși semantica este considerată ca o achiziție modernă, nu cu mult mai veche decât
întrebuințarea termenului sémantique (M. Bréal, Essai de sémantique. Science de seginifications, 1897), se admite
faptul că preocupările privind esența ei sunt foarte vechi atât în filozofia limbajului și logică, în general, cât și
în știința semnel or, semiotica.
57 Semantica actuală cunoaște numeroase orientări între care amintim: modelul de analiză componențială propus
de lingvistica generativă americană (J. J. Katz și I. A. Fodor – The Structure of a Semantic Theory, 1963; P.M.
Postal – An Integra ted Theory of Linguistic Description , 1964), semantica psihologică (care se ocupă de
reprezentarea mentală a semnificațiilor), semantica argumentativă (este dezvoltată de Ascombre și Ducrot ce
iau în considerație modul în care o frază poate fi analizată se mantic prin legăturile argumentative posibile,
pornind de la structura ei), semantica cognitivă (aduce în prim plan problema categorizării , a stabilirii unor
clase unice pornind de la realitatea multiplă).
58 BIDU -VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. dialectologi e.

ale elevilor săi, între care și Sextil Pușcariu, apar în „Jahresbericht des Instituts für Romänische
Sprache”, începând cu 1894.
După primul război mondial, d ialectologia românească este reprezentată de școala de la
București (Ov. Densusianu, L. – A. Candrea), a cărei activitate s -a concretizat într -un număr de
monografii dialectale, și prin școala de la Cluj (S. Pușcariu, E. Petrovici, S. Pop), care acordă un
interes deosebit geografiei lingvistice, realizând al doilea atlas lingvistic român, dar și monografii
dialectale: Theodor Capidan – Meglenoromânii , vol. I (1925), vol. II (1928), vol. III (f.a.) și Aromânii
(1932).
Activitatea acestor mari lingviști a fost continuată, după al doilea război modial, prin Noul Atlas
lingvistic român pe regiuni/ NALR, proiect realizat în cadrul Institutelor Academiei Române. Aceste
atlase lingvistice regionale sunt in număr de opt: șapt e atlase lingvistice regionale pentru provinciile
istorice din România ( Banat, Crișana, Maramureș, Transilvania, Moldova și Bucovina, Muntenia și
Dobrogea, Oltenia) și un altlas regional pentru Peninsula Balcanică. Scopul acestor atlase era
cercetarea grai urilor și dialectelor românești la câteva decenii de la anchetele efectuate pentru Atlasul
lingvistic român / ALR (în anii ’30, ’40 ai secolului al XX -lea), prin fixarea unei rețele de anchetă mult
mai extinse (998 localități), de trei ori mai mare față de rețeua ALR (301 localități).
Studiul subdiviziunilor teritoriale ale limbii implică două etape: informarea și interpretarea
materialului dialectal Informarea este activitatea desfășurată pentru culegerea datelor lingvistice
necesare descrierii unei anumit e subdiviziuni teritoriale, și se poate realiza prin două procedee: prin
observație și prin anchetă .59
 STILISTICA are ca obiect de cercetare stilul, adică ansamblul de procedee care caracterizează
vorbirea unui grup de indivizi sau chiar a unui singur individ. Centrată asupra limbajului, stilistica
s-a dezvoltat în două direcții: stilistica lingvistică și stilistica literară . Pornind de la distincția
saussuriană limbă -vorbire, Ch. Bally, creatorul stilisticii lingvistice moderne, fixează, la începutul
secolului al XX -lea, obiectul stilisticii:
„Stilistica studiază faptele de expresie ale limbajului organizat, din punctul de vedere al
conținutului lor afectiv, adică expresia faptelor de sensibilitate prin limbaj și acțiunea faptelor de
limbaj asupra sens ibilității”60
„Pentru Ch. Bally, care tipărea, în 1905, la Geneva, Précis de stylistque , și în 1909, la Heidelberg,
Traité de stylistique française (2 vol.), stilistica nu numai că nu însemna studiul stilurilor (prin care se
înțelegea stilurile individuale ale scriitorilor ), dar stilurile erau chiar excluse din sfera obiectului
propriu noului tip de cercetare.
Prin aceasta, Ch. Bally înscria cercetarea stilistică în sfera științei limbii , ceea ca a și determinat
înțelegerea ei ca stilistică lingvistică și, totodată, generarea unei opoziții față de cercetarea stilurilor
întreprinsă deja în sfera științei literaturii și, înțeleasă, de aceea, ca stilistică literară / estetică. “61
Stilistica limbii române este ilustrată în direcție lingvistică de Iorgu Iordan, Stilistica limbii
române (ediție definitivă 1975), de Ion Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române , vol. I, 1973, și de
Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române (1979) și Introducere în stilistică (1999), iar în direcția
estetică de Tudor Vianu, Arta prozatorilor români (1941), Problemele metaforei și alte studii de stilistică
(1957), de Ștefan Munteanu, Stil și expresivitate poetică (1972) și Limba română artistică (1981), de
Mihaela Mancaș, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX -lea (1983) ș.a.
 PRAGMATICA este domeniul care studiază întrebuințarea care se dă limbii în discurs și
comunicare, și vizează descrierea interacțiunii dintre cunoștințele furnizate de diferite unități

59Amintim aici numele lui Stelian Dumistrăcel, specialist în domeniul dialectologiei, care, în colaborare cu
Doina Hreapcă și Ion -Horia Bîrleanu, a publicat monografia Ancheta dialectală ca formă de comunicare , Editura
Academiei Române, Iași, 1997. Auto rii prezintă metodologia investigației dialectale, insistând asupra
necesității analizei valorii rezultatelor anchetei dialectale.
60 BIDU -VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. stilistică .
61 IRIMIA 1999: 7.

lingvistice și cunoștințele extralingvistice (sau contextuale) necesare pentru înțelegerea frazelor
enunțate. Pragmatica studiază „ansamblul circumstanțelor în care are loc o enunțare (scrisă sau
orală)”,62 fiind un conglomerat eterogen de considerații lingvistice, metali ngvistice și extralingvistice
disparate, care țin de planuri diferite.
„Astfel, domeniul lingvisticii în sens strict se oprește la semantică. Vom vedea totuși că frontiera
dintre lingvistică și pragmatică este discutabilă, în funcție de considerarea regu lilor de utilizare a
expresiilor lingvistice ca făcând parte din semnificația acestora sau ca fiind independente. Oricum
ar sta lucrurile, unul dintre scopurile pragmaticii este de a explica, cu ajutorul unor principii
generale și nelingvistice, concluziil e pe care ajungem să le tragem pentru a înțelege enunțurile.“63
Dintre lingviștii români preocupați de cercetarea acestui domeniu, amintim pe Liliana Ionescu
Ruxăndoiu cu lucrarea Conversatia: structuri și strategii. sugestii pentru o pragmatica a romanei
vorbite (1999), pe Elena Dragoș cu Introducere în pragmatică , (2000) și pe Luminița Hoarță Cărăușu cu
Dinamica morfosintaxei și pr agmaticii limbii române actuale ( 2007) .

BIBLIOGRAFIE:
AVĂDANEI 2002 = Constanța Avădanei, Construcții idiomatice în limbile română și engleză , Editura
Universității”Al.I. Cuza” Iași.
BIDU -VRĂNCEANU 1993 = Angela Bidu -Vrănceanu, Lectura Dicționarelor , Editura Metropol,
București.
BIDU -VRĂNCEANU et alii 2001 = Angela Bidu -Vrănceanu et alii , Dicționarul de științe ale limbii ,
Editura Nemira, București.
BAYLON & FABRE 1975 = Christian Baylon, Paul Fabre, Initiation à la linguistique, avec des travaux
pratiques d’application et leurs corrigés , Maison d’edition Nathan, Paris, 1975, p. 17 -20.
CANARACHE 1970 = Ana Canarache, Lexicogra fia de -a lungul veacurilor. De când există dicționare ,
Editura Științifică, București, 1970.
CIORĂNESCU 2002 = Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimologic al limbii române , ediție îngrijită și
traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Mag dalena Popescu Marin,
Editura Saeculum I.O., București.
COLȚUN 2000 = Gheorghe Colțun, Frazeologia limbii române , Editura Arc, Chișinău, p.11.
COȘERIU 1992 = Eugen Coșeriu, Principiile lingvisticii ca știință a culturii , prelegere susținută la
Universitat ea „Al. I. Cuza” Iași, în deschiderea Colocviului omagial Eugen Coșeriu – un mare
lingvist contemporan , 13 aprilie 1992, și publicată în Analele Universității „Al. I. Cuza” Iași,
tomul XXXVII/XXXVIII (1991 -1992), secțiunea 3 – lingvistică, p. 11 -19.
COȘERIU 1995 = Eugen Coșeriu, Introducere în lingvistică , Editura Echinox, Cluj, p. 15 -23.
DUCROT -SCHAEFFER 1996 = Oswald Ducrot & Jean Marie Schaeffer, Noul dicționar al științelor
limbajului , Editura Babel, București, 1996, p. 492.
DUMISTRĂCEL 1997 = Stelian Dumistrăcel, Ancheta dialectală ca formă de comunicare , Editura
Academiei Române, Iași, 1997.
DUMISTRĂCEL 2001 = Stelian Dumistrăcel, Până -n pânzele albe. Expresii românești. Biografii – motivații,
Ediția a II -a, revăzută și augmentată, Editura Institutul European, Iași.
*** 1970 = Formarea cuvintelor în limba română, I. Compunerea, Editura Academiei, București.
*** 1978 = Formarea cuvintelor în limba română, II. Prefixele, Editura Academiei, București.
*** 1989 = Formarea cuvintelor în limba română, III. Sufixele, 1 (Derivarea verbală), Editura Academiei,
București.
FRÂNCU 1999 = Constantin Frâncu, Curente și tendințe în lingvistica secolului nostru , Casa Editorială

62 DUCROT -SCHAEFFER 1996: 492.
63 MOESCHLER & AUCHLIN 2005: 1 2.

„Demiurg”, Iași, p. 46 -55, 62, 97 -98.
FRÂNCU 2005 = Constantin Frâncu, Evoluția reflecțiil or privind limbajul din Antichitate până la Saussure,
Casa Editorială „Demiurg”, Iași, p. 11 -14, 181.
GRAUR 1960 = Alexandru Graur, Studii de lingvistică generală , Editura Academiei, București, p. 67 sqq.
GROZA 2005 = Liviu Groza, Dinamica unităților frazeologice în limba română contemporană , Editura
Universității din București, București.
GROZA 2011 = Liviu Groza, Probleme de frazeologie , Editura Universității din București, București.
GUIRAUD 1979 = Pierre Guiraud, L’Étimologie , Paris, p.5.
HOARȚĂ CĂ RĂUȘU 2007 = Luminița Hoarță Cărăușu, Dinamica morfosintaxei și pr agmaticii limbii
române actuale, Editura Cermi, Iași.
HRISTEA 1968 = Theodor Hristea, Probleme de etimologie , Editura Științifică, București, p. 21 sqq., 205
sqq.
HRISTEA 1984 = Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română , ed. a III -a, Editura Albatros,
București, p. 134.
IONESCU 2001 = Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală , ediția a III -a, Editura ALL, București, p.
80-81, 120.
IORDAN & ROBU 1978 = Iorgu Iordan & Vladimir Robu, Limba română contemporană , Editura
Didactică și Pedagogică, București, p.74, 325 -326
IRIMIA 1999 = Dumitru Irimia, Introducere în stilistică , Editura Polirom, Iași, p. 7.
LYONS 1995 = John Lyons, Introducere în lingvistica t eoretică, (traducere de Alexandra Cornilescu și
Ioana Ștefănescu), Editura Științifică, Bucureși, (ed.I., 1968), p.11.
MARTINET 1970 = André Martinet, Elemente de lingvistică generală , (ed.I, Éléments de linguistique
générale , Armand Colin, Paris, 1967, tr aducere și adaptare la limba română de Paul Miclău),
Editura Științifică, București, p. 23
MOESCHLER & AUCHLIN 2005 = Jacques Moeschler & Antoine Auchlin, Introducere în lingvistica
contemporană , (traducere de Liana Pop), Editura Echinox, Cluj -Napoca, p.1 2.
MOROIANU 2008 = Cristian Moroianu, Dicționar etimologic de antonime neologice , Editura
Universității din București, București.
MOROIANU 2013 = Cristian Moroianu, Lexicul moștenit – sursă de îmbogățire internă și mixtă a
vocabularului românesc , Editura Muzeului Național al Literaturii Române , București.
MUNTEANU 2007 = Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică din perspectiva lingvisticii integrale,
Editura Independența economică, Pitești.
MUNTEANU 2013 = Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare și funcționare, Institutul
European, Iași.
MUNTEANU 2005 = Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică , Editura Polirom, Iași, 2005, p. 15, 34,
38.
SALA 2005 = Marius Sala, Aventurile unor cuvinte românești , Univers Enciclopedic, București.
SALA 201 0 = Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create , Editura Humanitas, București,
p. 19 -31.
SAUSSURE 1998 = Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală , Editura Polirom, Iași, p. 37, 44,
131.
SAUSSURE 2004 = Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistică generală (text stabilit și editat de Simon
Bouquet și Rudolph Engler cu colaborarea lui Antoine Weil, traducere de Luminița
Botoșineanu), Editura Polirom, Iași, p. 131, (ed. I., 2002).
SAVIN 2012 = Petronela Savin, Romanian Phraseological Dictionary. The Onomasiological Field of Human
Nourishment , Institutul European, Iași.
SCHERF 2006 = Ioana Scherf, Expresii frazeologice în limbile germană și română (Studiu contrastiv) ,
Editura Didactică și Pedagogică, București.
SECHE 1966, 1969 = Mircea Seche, Schiță de istorie a lexicografiei române , București, I, 1966, II, 1969.

ȘERBAN & EVSEEV 1978 = Vasile Șerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan. Schiță de
sistem, Editura Facla, Timșoara, p. 18 -34;
TOMA 2001 = Ion Toma, Limba română con temporană. Privire generală , Niculescu, București, p. 121 -122.
ZAHARIA 2004 = Casia Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicării. Abordare contrastivă pe
terenul limbilor română și germană , Editura Universității”Al.I. Cuza” Iași.