Aspecte Teoretice Si de Practica Judiciara Privind Urmarirea Penala Persoanelor Consumatoare Si Dependente de Droguri Care Au Savarsit Infractiuni

Problema consumului de droguri nu poate fi privită simplist, acceptând răspunsul stereotip „curiozitatea” pe care îl dau majoritatea toxicomanilor. Desigur, curiozitatea privită ca trebuință sau ca fiind specifică vârstei juvenile, poate fi acceptată, dar trebuie să avem în vedere că dependența nu se instalează după una sau două încercări. O mare parte dintre cei intervievați sunt incapabili să se exprime, cu atât mai puțin să-și analizeze trăirile, răspunsul curiozitate fiind pentru mulți un fel de scuză convenabilă și bine înrădăcinată. În realitate, aceștia nu doresc decât să obțină, cu ajutorul drogului, modificări ale stării de conștiință, caută senzații speciale sau întărirea imaginii de sine, autonomia, emanciparea, sfidarea, apartenența, prestigiul, eliminarea stării de disconfort și reglarea emoțiilor.

Am ales să analizez urmărirea penale a persoanelor consumatoare și dependente de droguri care săvârșesc infracțiuni deoarece am constat, de-a lungul timpului, că toate studiile de specialitate în domeniu dar și măsurile ce au fost luate la nivel intern și internațional nu au dus la un rezultat prea îmbucurător. Consider că, aprofundând problema și verificând practicile statornicite în lupta împotriva acestui fenomen, noi, tinerii am putea să tragem un semnal de alarmă și să încercăm să ne convingem semenii că drogurile nu sunt o rezolvare a problemelor cu care ne confruntăm atât în familie, cât și în societate.

Consumul de droguri trebuie privit ca o problematică multicauzală iar studiile trebuie canalizate și centrate pe cauzalitate, pe factorii predispozanți, pentru că toxicomania se înscrie, nu de puține ori, în cadrul unei biografii psihopatice care datează din copilărie. În opinia mea, drogul nu este singurul vinovat în geneza perturbărilor ulterioare, el nu face decât să dezvaluie un dezechilibru anterior mai mult sau mai puțin compensat până atunci.

Analizând teoriile existente care privesc inițierea vieții de consumator, constatăm, în esență, că lipsa de colaborare între psihologi și psihiatri, neurologi, endocrinologi este tocmai cauza pentru care nu se ajunge la o concluzie validă.

Relația dintre consumul de droguri și criminalitate a generat o literatură bogată care prezintă rezultate contradictorii referitoare la sensul și intensitatea asocierii dintre cele două fenomene. Pentru a descrie și explica această relație au fost elaborate o serie de modele teoretice care au fost, în măsuri variate, confirmate empiric în funcție de populația investigată, modul de definire a consumului și comportamentului infracțional, modul în care a fost definită relația consum de substanțe psihoactive – criminalitate, tipul de drog sau tipul de eșantion utilizat. Clarificarea relației dintre cele două fenomene deviante și validarea diferitelor modele teoretice necesită, pe de o parte, rezolvarea problemelor de ordin metodologic și uniformizarea modului de abordare a cercetărilor în domeniu, iar pe de altă parte, culegerea de noi date, pentru a surprinde mai bine mecanismele prin care se realizează această influență.

Capitolul I

Considerații generale privind persoanele consumatoare de droguri care au săvârșit infracțiuni

§ 1. Referințe istorice privind consumul de droguri și lupta împotriva acestui fenomen

Plantele cu un conținut halucinogen au fost cunoscute de către oameni din cele mai vechi timpuri. Inițial, acestea erau folosite în cadrul diverselor ceremonii religioase, ritualuri mistice dar și în scopuri terapeutice sau pentru a induce o stare de plăcere, datorită efectelor pe care drogurile le produc asupra organismului uman. Etnobotanistul Jean-Marie Pelt afirma că ,,în afara comunității de viață și de limbă, popoarele se exprimă și prin tradițiile, ritualurile și credințele proprii. Utilizarea drogului reprezintă un element esențial al culturilor ancenstrale, cu același titlu ca și versul sau formula magică ce le oferă sensul misterios și sacru.”

În urmă cu aproape 7000 de ani, macul din care se producea opiul precum și derivatele sale, era menționat în tăblițele sumerienilor din Mesopotamia. Proprietățile terapeutice ale macului au fost cunoscute mai târziu în Persia și Egipt prin intermediul babilonienilor. Descoperirile arheologice din America de Sud au demonstrat faptul că frunzele de coca erau mestecate încă din anul 3000 î.Hr., înainte de apariția Imperiului Incaș, cocaina reprezentând un simbol sacru.

Despre folosirea opiului se menționează și în Odiseea lui Homer, care vorbește despre o băutură capabilă „să ducă la uitarea durerii și a necazurilor”. O legendă din antichitate spune că Elena din Troia punea opiu în vinul pe care îl da apărătorilor cetății pentru a le „împrăștia” tristețea. La răspândirea folosirii opiului a contribuit și medicul elvețian Paracelsus care denumea opiul ,,piatra nemuririi”, însă era împotriva ideii de panaceu considerând că fiecărei boli îi corespunde un tratament. Așadar, tentația de a ajunge la starea de euforie are rădăcini din timpuri de mult apuse, lucru pe care îl intâlnim și în vremea dacilor și a romanilor, când se fumau astfel de ierburi cu efecte halucinogene.

Chinezii, deasemenea, utilizau cânepa (cannabisul) ca anestezic în chirurgie cu peste 2000 de ani în urmă, în timp ce medicii arabi erau specializați în folosirea opiului în scopuri farmaceutice. Folosirea cânepei indiene în scopuri mistice este demonstrată de unele practici religioase, rămase până în timpurile noastre la unele popoare, precum și de relatări, ca cea a lui Marco Polo, care afirma că în secolul al XII-lea, în Liban, unele căpetenii își drogau bandele pentru a teroriza populația băștinasă. Dacă ne-am referi la cauzele care au dus la apariția drogurilor, accentul cade mai ales pe războaiele din această perioadă, întrucât efectele lor erau benefice pentru armatele popoarelor ce trebuiau să reziste în regim de luptă, de multe ori fără apă și fără hrană. Tocmai de aceea, în anul 1803 a fost descoperită morfina, un medicament care calma durerile provocate de răni. Mai târziu, s-a ajuns însă la concluzia că aceasta, administrată în mod repetat, duce la dependență atât psihică, cât și fizică.

După primul război mondial, aceste substanțe au început să fie consumate tot mai des, până la sfârșitul anilor ’30 ele fiind legale. Cu toate acestea, la nivelul comunității internaționale, pericolul deosebit de grav pe care stupefiantele îl reprezintă pentru sănătatea publică, ordinea de drept, pentru securitatea economică și socială, în general, a fost constatat abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, când s-au elaborat treptat o serie de norme și reglementări cu caracter internațional ce au avut ca finalitate un control relativ complex al traficului și consumului ilicit de droguri.

În conformitate cu informațiile furnizate de organismele internaționale care se ocupă de problematica drogurilor la nivel global, aproximativ 10% din transporturile ilicite de droguri sunt și capturate de către autorități, în timp ce dimensiunea economică a acestor activități se ridică la aproximativ 1.450 miliarde de dolari. În ceea ce privește apariția traficului ilicit de droguri, ea nu poate fi raportată la o anumită dată precisă, dar se poate afirma că a existat, sub diferite forme, încă din antichitate. Cercetătoarea britanică Honor Frost, examinând conținutul găsit în două vase scoase de scafandrii dintr-o navă caragineză identificată pe fundul mării în apropierea portului sicilian Marsala, a constatat că este vorba despre hașiș, emițând astfel ipoteza existenței comerțului cu droguri, ipoteză care a fost preluată de ziarul ,,Scânteia” din 16 iulie 1976.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX- lea, mai multe țări au întreprins o serie de măsuri în vederea controlului stupefiantelor. În anul 1845 în Franța s-a adoptat o lege prin care se încerca un control asupra stupefiantelor, iar mai apoi, între anii 1895-1906 diverse state și teritorii din SUA au adoptat regulamente speciale referitoare la controlul opiului și al altor substanțe.

În anul 1903, guvernul SUA a numit o comisie națională de investigare a fenomenului consumului de opiu generalizat în China pentru a identifica mijloacele necesare pentru suprimarea practicii imorale a consumului de opiu. În această comisie a fost cooptat și monseniorul Brand, arhiepiscop de Manila.

Anul 1906, a rămas un an de referință în istoria combaterii traficului și consumului abuziv de opiu deoarece, în acest an, în China a fost interzisă cultura macului de opiu pe întreg teritoriul și simultan s-a încheiat o înțelegere cu India pe o perioadă de 10 ani această țară se angaja să-și reducă progresiv exportul de opiu către China. Aceste măsuri au fost considerate ca fiind primul pas făcut de o țară în vederea eradicării folosirii opiului pentru fumat și nu numai. În același an monseniorul Brand i-a trimis o scrisoare președintelui SUA Rooswelt în care-i propunea unele măsuri pentru stoparea abuzului de droguri în lume și anume: crearea în țările producătoare de opiu a unui monopol de stat pentru aceste substanțe; statele producătoare să ia măsuri pentru ca opiul să fie folosit numai în scop medical sau științific, iar într-un interval de 30 de ani să fie suprimat obiceiul consumului de opiu pentru drogare; convocarea unei conferințe internaționale unde să fie dezbătute propunerile sale și să se dispună măsuri în vederea suprimării la nivel internațional a acestui fenomen.

Mai târziu, observându-se consecințele, gravitatea dar și implicațiile pe care le ridica traficul și consumul abuziv cu opiu, ce devenise foarte răspândit în rândul populației chineze dar și al altor popoare, s-a simțit nevoia unei reacții din partea comunității internaționale. Un prim pas în acest sens a fost făcut de Guvernul SUA care a interzis în anul 1908 consumul de opiu în Filipine și, în general, folosirea acestuia în alte scopuri decât cele medicale sau științifice. Încă de atunci s-a dorit, prin urmare, ca o astfel de măsură să fie luată și în țările din Europa precum și în Extremul Orient.

În anul 1909, la Shanghai, în China, la inițiativa președintelui SUA Th. Rooswelt, a fost organizată prima conferință internațională dedicată analizării traficului și consumului abuziv de opiu și luarea unor măsuri pentru stoparea acestui fenomen. La această conferință au participat reprezentanți a 30 de state din întreaga lume, însă nu s-a putut încheia cu semnarea unui document internațional întrucât reprezentanții statelor participante nu au avut împuterniciri din partea lor pentru a semna un astfel de document. Cu toate acestea, au fost adoptate un număr de nouă rezoluții care au servit mai târziu ca bază de lucru pentru acordurile și convențiile ce s-au încheiat ulterior în această materie.

Prima convenție internațională ce a fost adoptată în vederea prevenirii și combaterii traficului și consumului de droguri este Convenția internațională a Opiului de la Haga din 1912 în cuprinsul căreia se prevedea ca statele producătoare de opiul, dar și acelea în care se consuma opiul, să introducă în legislația internă dispoziții privind folosirea opiului doar în scop științific și medical.

După primul război mondial, când apare Liga Națiunilor, aceasta creează primul organism administrativ internațional – Comisia consultativă a traficului ilicit de opiu și de alte droguri vătămătoare – care să aibă ca principală atribuție aceea de a ajuta la perfecționarea reglementărilor existente în vederea respectării și aplicării conforme a dispozițiilor Convenției de la Haga. Următoarele două convenții – Convenția de la Geneva din 1925 și Convenția privind limitarea fabricării și reglementarea distribuirii stupefiantelor din 1931 – au creat organisme internaționale precum Comitetul Central Permanent al Opiului și Organul de control al stupefiantelor prin care producerea și utilizarea opiului și a altor droguri naturale nou apărute era pusă sub control.

O altă convenție care a instituit și un sistem de cooperare internațională între state a fost adoptată la 26 iunie 1936 la Geneva ,,Convenția pentru reprimarea traficului ilicit cu droguri vătămătoare”. Prin aceasta părțile se obligau să înființeze, fiecare în țara lor, un organ de control care să organizeze o campanie împotriva traficului ilicit și care să favorizeze în același timp cooperarea internațională pentru combaterea lui. Această convenție a fost ultimul document internațional în materie de droguri încheiat sub egida Societății Națiunilor. Prevederile convenției asigurau totodată, utilizarea în practica internațională a unor comisii rogatorii, înființându-se concomitent un oficiu însărcinat cu coordonarea pe plan mondial a luptei împotriva traficului ilicit cu droguri.

Consiliul Economic și Social ONU (ECOSOC) creează în anul 1946, în prima sa reuniune, Comisia Stupefiantelor, un organism internațional ce a jucat un rol extrem de important în punerea sub control internațional a drogurilor sintetice, ce apăruseră deja din anul 1939 (primul drog sintetic a fost phetadina, a apărut ulterior metadona iar în 1943 chimistul Albert Hofmann a creat LSD-ul 25).

În anul 1948 se adoptă un proiect de protocol în vederea punerii sub control a altor 50 de noi substanțe cu efecte similare ca cele ale drogurilor, pentru ca în anul 1961, în cadrul Conferinței de la New York să se aducă în discuție nevoia adoptării unui nou document internațional pentru o mai bună combatere a traficului dar și consumului cu stupefiante. Convenția Unică a Stupefiantelor a fost adoptată la 30 martie 1961, a intrat în vigoare în 1964 și a creat Organul Internațional de Control al Stupefiantelor alcătuit din 13 membrii (10 aleși de ECOSOC de pe o listă întocmită de ONU iar ceilalți 3 de pe o listă întocmită de Organizația Mondială a Sănătății- OMS).

În anul 1971 la Viena în cadrul conferinței internaționale, la care România a fost observator, a fost adoptată o nouă convenție din cauza noilor substanțe apărute până în acest an – substanțele psihotrope- care erau clasificate în patru mari categorii și menționate în tabelele anexă ale legii ( tranchilizante, barbiturice, stimulatorii și halucinogene).

Mai târziu, în 1988, pentru că s-a simțit nevoia includerii tuturor drogurilor apărute într-un singur document care să aibă aplicabilitate la nivel internațional a fost semnată o nouă convenție- Convenția internațională pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope de la Viena. Aceasta prevedea pentru statele semnatare anumite recomandări în materie penală, cum ar fi incriminarea tentativei și a participației penale, a faptei de deținere de droguri pentru consum propriu, prevederi privind extrădarea, asistența juridică dintre părți, liberarea condiționată, livrarea supravegheată, ș.a.m.d.

La nivelul Uniunii Europene au fost semnate două acte normative cu privire la traficul și consumul ilicit de droguri. Primul, semnat la data de 14 iunie 1985, denumit „Acordul cu privire la abolirea gradată a verificărilor la frontierele comune” , prevedea în articolul 8 o obligație a părților de a lupta împotriva traficului ilegal de droguri și de a-și coordona în mod eficient acțiunile în acest domeniu. Cel de-al doilea, denumit Convenția de Implementare a Acordurilor Schengen, semnată la data de 19 iunie 1990, conține un capitol special destinat drogurilor în care sunt prevăzute o serie de măsuri precum: înființarea unui grup de lucru privind drogurile, supravegherea specială a locurilor cunoscute pentru traficul de droguri, introducerea unui certificat special pentru transportul legal peste graniță al drogurilor, ș.a.m.d.

Primul pas pe care țara noastră l-a făcut pentru a reglementa traficul și consumul ilicit cu droguri a constat în emiterea unui Decret la data de 6 martie 1794, de către domnitorul Alexandru Moruzzi, în care erau stabilite reguli precise de funcționare a spițeriilor (denumire folosită pentru farmacii) și norme de conduită pentru spițeri (farmaciști). Acest decret este considerat ca fiind primul act normativ autohton care vizează în mod direct drogurile. Încă de la apariția primelor convenții internaționale din acest domeniu, România a fost preocupată de îndeplinirea obligațiilor prevăzute în diverse acte normative extrem de importante. Din acest motiv în anul 1928 a fost emis Decretul 1578/1998 prin care țara noastră a aderat la Convenția de la Geneva din 19 februarie 1925 și la protocolul anexă, prilej cu care a fost adoptată și Legea 58 din 1928 privind combaterea abuzului cu stupefiante. Mai târziu, în anul 1936, ca urmare a Conferinței Internaționale de la Varșovia din 1927, a fost introdusă în Codul Penal al României infracțiunea de trafic de stupefiante. În decembrie 1969, în țara noastră a fost adoptată o nouă legislație cu privire la regimul produselor și substanțelor stupefiante, Legea 73 din 1969, care în linii mari este în vigoare și în prezent.

După primii 5 ani de la Revoluția din decembrie 1989, datele realității indicau că România a devenit ținta mafiei internaționale a stupefiantelor, țara noastră fiind victima unui trafic organizat. Înmulțirea cazurilor cu traficanți de stupefiante descoperite la frontiere cu ocazia controlului vamal, precum și cantitățile mari confiscate de poliția din interiorul țării, a fost semnalul că România și-a pierdut statutul de țară de tranzit, devenind o țară de desfacere și consum de stupefiante. Numărul de toxicomani români a crescut vertiginos, cea mai mare parte dintre aceștia fiind tineri. Din această cauză s-a simțit nevoia unei schimbări, ce a venit prin Legea nr. 140/1996 care a adus unele modificări Codului penal de la 1968. Se poate spune că prin modificările aduse articolului 312 din Codul penal de la 1968, societatea a reacționat mai ferm pentru combaterea traficului și consumului abuziv de droguri cât și pentru o ocrotire mai eficientă a sănătății publice.

În prezent, regimul substanțelor și produselor stupefiante este stabilit în România prin Legea 143 din 26 iulie 2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Prin această nouă reglementare li se asigură organelor abilitate ale statului cadrul juridic necesar pentru desfășurarea unor activități eficiente în vederea combaterii mafiei stupefiantelor.

§ 2. Principalele droguri ce fac obiectul consumului ilicit

Încă de la început trebuie să facem deosebire între drogurile legale și drogurile ilegale, aceasta deoarece și cele dintâi produc efecte precum stimularea și sedarea sistemului nervos, însă doar pe termen scurt, în timp ce drogurile ilegale, folosite în mod abuziv, pot crea dependență fizică și psihică sau tulburări grave ale activității mintale, ale percepției și ale comportamentului.
Pentru luarea măsurilor de combatere a consumului de droguri ilegale trebuie însă să cunoaștem cele mai des uzitate asemenea droguri precum și efectele pe care acestea le produc în organismul uman .

Un drog pe care îl putem întâlni sub mai multe forme, așa cum vom putea observa pe parcursul prezentării, este cannabisul. Originară din Asia Centrală, planta de cannabis (de cânepă) a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind atestată documentar într-un ierbar chinezesc din secolul al V-lea Î.Hr., unde a fost descrisă. Documentele istorice atestă că în secolul al IV-lea Î.Hr., indienii îi cunoșteau proprietățile analgezice , în timp ce medicii chinezi o foloseau ca anestezic în chirurgie. În Europa, planta de cannabis a fost adusă de soldații lui Napoleon, dar și de medicii englezi care se întorceau din India la începutul secolului al XIX-lea pentru a fi oferită în tratamentul migrenelor și epilepsiei.

Pe lângă cannabis sativa, ce reprezintă cânepa comună, oriunde ar crește aceasta la nivel mondial, mai există o varietate și anume, cannabis indica, ce crește în stare sălbatică sau este cultivată în zonele cu climă caldă și temperată și prezintă o cantitate mult mai mare de THC, substanță activă din plantă care produce starea de euforie și halucinații, motiv pentru care este mult mai folosită de consumatori reprezentând rezervorul mondial al traficului ilicit de cannabis. În cuprinsul Convenției internaționale a Opiului de la Geneva din anul 1925 regăsim primele dispoziții privitoare la cannabis indica, prin care se urmărea împiedicarea exportului de rășină de cannabis spre țări ce interziceau utilizarea cannabisului pentru fumat sau în scop medical dar și pentru a se stopa comerțul internațional cu acest drog.

Convenția Unică a Stupefiantelor din 1961 consacră pentru prima oară dispoziții juridice prin controlul internațional al cannabisului, acesta fiind înscris în Tabelul al IV-lea anexă la Convenție, și obligă statele semnatare să limiteze exclusiv la scopuri medicale și științifice producția, fabricarea, importul, distribuția, deținerea sau folosirea cannabisului.

Ultimele decenii au fost marcate de o sporire masivă a abuzului și ofertei ilicite de cannabis în țările în care, în cursul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, consumul de cannabis pentru drogare nu era cunoscut. De atunci, cannabisul este în atenția organismelor de combatere a traficului cu acest drog, mai ales în țările în care abuzul este cel mai răspândit și frecvent. În raportul Organului Internațional de Control al Stupefiantelor din anul 2001 s-a atras atenția țărilor în care există așa-numitele coffee shops că funcționalitatea precum și cumpărarea, stocarea și vânzarea de produse de cannabis destinate scopurilor nemedicale contravine prevederilor Convenției din 1961. A fost criticată deasemenea teoria guvernelor Țărilor de Jos în baza căreia în plan juridic se face distincție între „drogurile dulci” și „drogurile dure”, subliniind că acest lucru nu împiedică vânzarea ilicită de cannabis în afara coffe shops-urilor și nici consumul de droguri dure.

În ceea ce privește efectele pe care consumul de cannabis le produce asupra organismului uman, din punct de vedere chimic, tetrahidrocannabinolul, substanța activă a cannabisului, provoacă starea de euforie și halucinațiile, scade tensiunea arterială, pulsul se accelerează, scade forța musculară și apare o congestie a conjunctivitelor. Fumătorii de cannabis observă efectele acestuia la un interval de 15-30 de minute în timp ce prin înghițire efectul apare după circa o oră. La puțin timp de la administrare, consumatorul se simte într-o stare de visare. Efectele consumului de cannabis pe termen scurt sunt o relaxare musculară care provoacă pierderea coordonării și echilibrului, dilatarea vaselor sanguine, tahicardie, uscăciunea gurii și hiposalivație, tuse și iritații ale tractului respirator, neliniște și teamă.

Efectele de cannabis pe termen lung constau în apariția bronșitei și alte boli ale aparatului respirator, stări de anxietate și crize de neliniște, alterarea poftei de mâncare, alterări ale memoriei și capacității de concentrare, tulburări sexuale și alterarea funcției imunitare. Toți specialiștii sunt de acord că efectele nefaste ale cannabisului apar după mai mulți ani de consum. Este dovedit faptul că, acest drog, consumat zilnic duce la dependență. Întreruperea consumului duce la sevraj care se manifestă prin insomnii, stare de anxietate, transpirație abundentă, pierderea poftei de mâncare și dureri de stomac.

Efectele psihice produse de consumul îndelungat de cannabis depind de calitatea acestuia, de starea psihică a consumatorului și de ambianța în care se produce fumatul. Pe termenul lung, în plan psihic, cannabisul afectează înainte de toate cortexul cerebral, hipotalamusul, glanda hipofiză, cât și alte organe interne.

Deși subliniază multitudinea de efecte negative și grave ale obiceiului de a fuma cannabis și derivatele sale, specialiștii în domeniu din țara noastră acceptă și ei ideea întrebuințării medicale a acestuia. Deasemenea, la nivel intern acest drog poate fi util în tratamentul glaucomului și a anumitor afecțiuni oculare legate de nervul optic, tratamentul stărilor de greață și de vomă în cazul pacienților canceroși, în cazurile de astm, anxietate, convulsii și depresii. Se mai susține că poate fi folosit ca relaxant muscular dar și calmant pentru dureri.

Mai trebuie amintite produsele ce se extrag din planta de cannabis care sunt menționate și în legislația noastră: cannabisul drog- reprezintă inflorescențele florale și fructifere ale plantei de cannabis sativa însoțite sau nu de frunze sau de alte părți ale inflorescenței din care s-au scos semințele fiind cunoscută sub denumirea de plantă de cannabis sau marijuana; rășina plantei cannabis sativa- reprezintă rășina izolată, brută, sau purificată obținută din planta de cannabis sativa, din inflorescențele ori frunzele acesteia. Rășina plantei de cannabis sativa mai este cunoscută în traficul ilicit sub denumirea de hașis care este un concentrat de THC și rășină obținut din extracția părților florale, a frunzelor tinere precum și a vârfurilor ramurilor plantei cannabis; uleiul plantei de cannabis- reprezintă concentratul sub formă uleioasă obținut din planta de cannabis sativa sau din rășina plantei cannabis sativa. Uleiul de cannabis se poate consuma în diferite feluri: întinzându-l pe partea exterioară a unei țigări, îmbibând foița de țigară sau chiar îmbibând tutunul, lăsându-l apoi să se usuce, pentru ca apoi să se facă joint-ul.

Un alt drog folosit sub diverse forme, prevăzut în documentele internaționale încă din anul 1912, este opiul, un produs vegetal care după prelucrare poate fi mâncat, băut, injectat sau fumat. Cea mai răspândită formă de consumare a opiul este fumatul, modalitate ce datează din cele mai vechi timpuri. În prima fază a consumului de opiul, el provoacă o stare deloc agreabilă, însă aceasta dispare relativ repede, luându-i locul o senzație plăcută de euforie, o fericire contemplativă, însoțită de hiperactivitate cerebrală cu exaltarea imaginației, a ideației și a elocinței. După aceasta, consumatorul cade într-o stare de liniște odihnitoare, are nevoie de locuri lipsite de zgomot, lăsându-se pradă unor visări contemplative. Un consum repetativ cu o astfel de substanță produce o degradare psihosomatică deoarece cu timpul doza administrată va crește semnificativ.

Principalul componet al opiului este morfina, care poate fi transformată în heroină, drog mult mai periculos, prin intermediul unui proces chimic relativ simplu. Denumirea de morfină este dată după Morfeu, zeul nopții, al somnului și al viselor. În perioada secolul al XIX-lea, morfina a fost considerată cel mai puternic analgezic cunoscut în lume. Acest drog intră în organism, fie pe cale digestivă, fie intravenoasă, acțiunea principală exercitându-se asupra sistemului nervos central. La doze mici acționează ca un analgezic la nivelul creierului producând o deprimare a acestuia, iar la doze mari ca un narcotic. Administrarea repetată a morfinei produce, după o perioadă variabilă de timp, o stare de intoxicație cronică, caracterizată prin fenomenele de toxicomanie și obișnuință. Însă, acțiunea morfinei, de excelent analgezic, este îngrădită de o serie de reacții adverse care se manifestă la diferite niveluri, precum grețuri, vărsături, senzație de sete, cefalee, hipotensiune, ș.a.m.d. Intoxicația cronică este recunoscută după următoarele semne clinice care evoluează în mai multe etape: perioada inițială, în cazul fumătorilor de opiu, ce se manifestă prin vărsături, cefalee, insomnie; perioada de echilibru euforic, când apare o senzație plăcută, de bună dispoziție precum și hiperactivarea facultăților psihice, urmată de oboseală; perioada de discordanță sau „foamea de toxic”, când subiectul nu poate trăi fără drog, fiind considerat de acesta ca un adevărat aliment, intoxicatul prezintă deasemenea tulburări psihice și fizice; și perioada de declin, caracterizată prin depresie psihică gravă, cu pierderea simțului moral. Prin consumul repetat al morfinei organismul ajunge să tolereze doze crescute și să capete o dependență psihică și fizică față de efectele morfinei.

Un alt drog, foarte des întâlnit, este cocaina, extrasă din frunzele de coca, care pătrunde în organism pe cale digestivă, respiratorie, cutanată, se absoarbe repede și trece în circulația generală. Asupra organismului, acest drog acționează la niveluri diferite, mai întâi ca anestezic, dar și asupra sistemului nervos, având rol de inhibare a adrenalinei. Ceea ce este însă de remarcat în cazul cocainei este faptul că persoanele care o consumă, pot să întrerupă consumul într-un termen relativ scurt, întrucât dependența creată de aceasta este una mai mult psihică și mai puțin fizică. Un derivat al cocaine este crack-ul, drog obținut prin prelucrarea chimică a cocainei prin care se elimină hidroclorura. Numele de ,,crack” vine de la sunetul produs de arderea ,,pietrelor” de cocaină. Acest tip de cocaină produce, doar în câteva secunde, o intensă stare de ,,vârf ”, fiind urmată apoi de o stare accentuată de disperare care-l determină pe consumator să-și procure o cantitate mai mare. Efectele pe termen scurt sunt creșterea frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale. Cocaina poate suprasolicita inima, forțând-o să bată mai puternic și mai rapid, pe măsură ce aceasta obosește devenind predispusă la tulburări de ritm cardiac ce pot amenința viața. De altfel, injectarea cocainei, folosind seringi deja utilizate crește riscul expunerii la virusul HIV, virusul hepatic și la alte asemenea boli ce pot fi ușor transmise printr-un astfel de consum.

Mescalina este o substanță ce se încadrează în grupul acelora care nici nu excită, dar nici nu deprimă sistemul nervos, ci doar produc o alterare a psihicului și a funcțiilor nervoase superioare. Aceasta pătrunde în organism pe cale digestivă și respiratorie, absorbția realizându-se rapid iar efectele pe le produce asupra individului se rezumă la apariția unor stări de halucinație cu păstrarea conștiinței, însă cu deformația percepției asupra spațiului și timpului. Acțiunea acestui drog la nivelul nervos central, se exercită printr-o stare de excitare, urmată de deprimare. La o doză relativ redusă (0,15-0,20g), mescalina produce o supraexcitare generală tradusă prin impresia că forța musculară este mărită, activitatea intelectuală crește, dând o plăcută senzație de irealitate, iar pupilele se dilată și apar viziuni colorate. Stările de halucinație cu păstrarea conștiinței sunt deasemenea efecte ale mescalinei, fiind deformată în același timp percepția spațiului și timpului. În general, mescalina nu produce o dependență fizică foarte puternică, fiind absent sidromul de abstinență, însă plăcerea pe care aceasta o provoacă poate duce la o dependență psihică. Starea de mulțumire este asemănătoare cu cea a stării de beție, însoțită de logoree și încetinirea funcției inimii. După aceasta, urmează o fază senzorială cu modificarea perceperii distanței, a formei obiectelor, dedublarea personalității și halucinații vizuale. Efectele consumului de mescalină durează între 15 și 20 de ore, după care intoxicatul revine la normal. În cazuri mai grave, poate să aibă loc o fază de deprimare a centrilor nervoși când survine moartea prin colaps cardiovascular și oprirea respirației.

§ 3. Cauzele și efectele consumului de droguri

Considerat în majoritatea studiilor de criminologie și sociologie a devianței ca o „crimă fără victime”, care nu aduce prejudicii societății, în ansamblul său, ci doar indivizilor implicați, consumul de droguri reprezintă un adevărat flagel care deteriorează sănătatea a milioane de oameni, sporind costurile asistenței medicale și determinând amplificarea altor probleme sociale.

Din punct de vedere psihologic sau fiziologic, consumul de droguri determină dependența individului de anumite substanțe chimice utilizate pentru a produce efecte agreabile ori pentru a evita durerea și disconfortul. Această dependență are, însă, un caracter nociv, producând individului modificări fizice și psihice ireversibile care-i afectează profund starea de sănătate.

Din punct de vedere social, consumul de droguri are efecte la fel de nocive, deoarece antrenează un lung șir de consecințe negative asupra potențialului productiv și reproductiv al membrilor societății ca și asupra resurselor de sănătate și bunăstare a acesteia. Pe de altă parte, consumul de droguri determină amplificarea traficului ilegal de droguri ca parte importantă a activităților crimei organizate într-un anumit teritoriu național sau chiar în zone geografice mai vaste Aceasta pune în pericol ordinea socială și economică a diferitelor țări și chiar a unor continente întregi. Problema drogurilor este, astfel, direct legată de problema criminalității, cu atât mai mult cu cât persoanele care se droghează, pentru a „evada” din realitatea cotidiană sau pentru a se „adapta” mai bine la exigențele ei intră, adeseori, în conflict cu legea penală.

Oamenii, de diverse categorii sociale, cu sau fără posibilități financiare, cu sau fără studii, încearcă drogurile dintr-o mulțime de motive, cum ar fi curiozitatea, dorința de a evada din realitate, dorința de a trăi o nouă stare de conștiință, de a scăpa de durerea fizică sau de eventualele necazuri, de a se adapta vieții cotidiene sau de a fi acceptați de ceilalți, ori pur și simplu pentru a se elibera de plictiseală. Toți spun că la început au apelat la droguri în urma unui impuls ocazional, când consumul unor astfel de substanțe le-au oferit exact ceea ce căutau, după care nu au mai putut renunța și au devenit, în cele din urmă, dependenți. Așadar, cauzele consumului de droguri sunt complexe. În literatura de specialitate se distinge curiozitatea, plictiseala, teribilismul (provocarea, tocmai pentru riscurile pe care le implică), presiunea grupului de prieteni, a „găștii", problemele din familie, școală, la la locul de muncă, neputința de a se integra în colectivitate și societate (unii consideră consumul de droguri un răspuns la singurătate).

Pe lângă acestea, evidențiem posibilitățile reduse de adaptare, neputința individului de a se racorda la structurile social-profesionale, în special în rândul tinerilor, precum și frecventele eșecuri, insuccese, dezamăgiri, anxietăți pot genera comportamente nefaste. Psihiatrul John White susține că afecțiunea depresivă se împarte în două tipuri: depresii primare și depresii secundare. Cele secundare apar ca urmare a altor afecțiuni sau stări, cum este de exemplu dependența de alcool. Depresiile primare sunt tulburări ale dispoziției neasociate cu nici o altă formă de afecțiune mentală sau fizică. Și acestea se împart în două categorii: depresii bipolare (stări alternative de tristețe și de bucurie) și depresii unipolare (interpretate ca fiind o „beznă emoțională”). Un adolescent deprimat este foarte sensibil la presiunile negative ale colegilor săi și poate cădea ușor victimă alcoolului, drogurilor, delincvenței, imoralității sexuale și a altor comportamente antisociale. În loc să folosească cuvintele pentru a atrage atenția asupra tumultului lor interior, ei vor fi irascibili și agitați. De altfel, utilizarea drogurilor reprezintă un mod de a reacționa în fața singurătății, senzației de inutilitate, lipsei de respect de sine și de încredere în propria persoană.

Walter Reakless a făcut o clasificare a factorilor ce influențează comportamentul individului și îl determină în final să apeleze la drog, împletind perspectivele socială și psihologică în cadrul teoriei înfrânării, în: factori de presiune socială (precum condițiile de locuit, condițiile economice precare, statutul social scăzut, lipsa oportunităților, conflictele familiale); factori de atragere- doar 10% din consumatori încep în mod solitar consumul (anturajul nefast, subcultură delincventă și criminală, grupuri deviante); înfrânare externă (în cadrul grupuri sportive, familie); înfrânare internă (produs al internalizărilor- forța eului, autoconceptualizarea, rezistența în fața diversiunilor); presiunile interne (tensiuni interne, ostilitate, agresivitate, sentimente de inadecvanță și inferioritate, afecțiuni organice).

Citându-i pe J. Molto și C. Radel, autorii sociologiei medicale susțin că, „fără îndoială, nu există o etiologie pentru toxicomanie, ci există, totuși, o serie de factori care adeseori coexistă". Acești factori – culturali, economici, sociali, religioși ș.a.m.d. – sunt grupați de autori în două categorii: factori socio-culturali și factori individuali. Factorii socio-culturali se referă la: căutarea unei plăceri insolite prin transgresarea interdicției și gustul riscului; apartenența la un grup favorabil utilizării drogului; în căutarea unei spiritualități în izolarea de lume; un mod de a protesta; precaritate, izolare socială, neintegrare, trăirea exclusiv în prezent, în timp ce factorii individuali vizează, cel mai adesea, anumiți indivizi „fragilizați" înaintea întâlnirii cu drogul și care prezintă: intoleranță la frustrare; nevoia imperioasă de satisfacție; agresivitate patologică; inadaptare ce poate merge până la comportamente deviante; relații părinte- copil perturbate (adesea precoce); tulburări psihopatologice de gravitate variabilă cum ar fi crize de adolescență, psihopatie, schizofrenie. De asemenea, presiunea grupului social și disponibilitatea drogului sunt calificate drept factori determinanți în inițierea și menținerea consumului de droguri. În general, utilizarea tutunului, alcoolului și cannabisului precede uzul de cocaina și opiocee. Acele persoane care încep să consume drogurile cele mai dezaprobate social, cum ar fi heroina, provin din familii dezorganizate sau au o relaționare deficitară cu părinții și prezintă adesea o stimă de sine redusă.

§ 4. Criminalitatea și consumul de droguri

În societățile contemporane, consumul de droguri constituie una dintre cele mai grave probleme sociale, în strânsă legătură cu morbiditatea și criminalitatea. De-a lungul timpului am putut constata că în marea majoritate a cazurilor, persoanele consumatoare de droguri săvârșesc infracțiuni pentru a-și putea procura necesarul. Dacă la început, infracțiunile comise prezintă un grad de pericol social mai redus, atunci când se ajunge la dependența de un anumit drog, gradul de pericol crește tocmai datorită nevoii urgente de a-l consuma.

Luând în considerare efectele nocive, pentru individ dar și pentru societate, ale consumului de droguri, Organizația Mondială a Sănătății a definit dependența față de droguri ca o stare de intoxicare periodică sau cronică dăunătoare pentru individ și pentru societate, produsă de consumul repetat al unui drog (natural sau sintetic), caracteristicile sale incluzând o dorință sau o nevoie copleșitoare de a continua administrarea drogului și de-al obține prin orice mijloace, tendința de creștere a dozei, dependența psihică (psihologică) și, uneori, fizică, față de efectele acestuia.

Relația dintre consumul de droguri și criminalitate a determinat specialiștii în domeniu să elaboreze o serie de modele teoretice, putând fi evidențiate următoarele: modelul farmacologic ce are la baza ideea că drogul consumat a jucat în multe cazuri rolul de stimulant al implicării în comportamentele infracționale, de genul „mi-a dat curaj să intru în casă și să fur”, în cea mai mare parte infracțiuni împotriva proprietăți și nu infracțiuni violente; modelul economic compulsiv – comiterea de infracțiuni fiind motivată de nevoia de a obține bani sau droguri; modelul originii comune: consumul de droguri și comportamentul infracțional se produc în cazul unor tineri care aparțin unor categorii sociale caracterizate de impactul unor factori de risc precum sărăcie, experiență infracțională în familie, consum abuziv de alcool, abuz și supraveghere inadecvată, minorități entice, ș.a.m.d.

În anul 2006, Agenția Națională Antidrog a realizat primul studiu ce avea ca obiect consumul ilicit de droguri la nivelul populației, considerate de risc, din penitenciar, de unde a rezultat că 45,8% dintre deținuți au răspuns afirmativ la întrebarea dacă în momentul comiterii faptei pentru care au fost închiși se aflau sub influența vreunei substanțe (dintre cele investigate în cadrul studiului fiind alcoolul, medicamentele și drogurile). Proportia consumului de droguri, alcool și medicamente în momentul săvârsirii infracțiunii pentru care se află în detenție s-a constatat că este de 1.7% medicamente, 86.3% alcool, 9.7% heroină, 1% cocaină, 1.4% cannabis, 1.6% hașiș, 0.1% ecstasy, 0.1% amfetamine, 0.6% alt tip de drog, 0.5% alt tip de substanță. De aici se poate desprinde ideea că aproximativ jumătate dintre persoanele care săvârșesc diferite infracțiuni, fie că vorbim de infracțiuni contra vieții, integrității corporale, fie că ne referim la infracțiuni contra patrimoniului, sunt consumatoare de substanțe care afectează sistemul nervos, depresionându-l sau stimulându-l. De altfel, calculele pe plan mondial indică un număr de peste 200.000 de decese anual cauzate de consumul de droguri. Numărul se crede a fi însă subestimat.

Evident că, relația dintre consumul de droguri și actele care țin de criminalitate nu este deloc liniară și nici universală. Nu toți infractorii sunt implicați în consumul de droguri, și nu toate persoanele consumatoare de droguri comit infracțiuni. O distribuție specifică de factori și condiții face ca infractorii și consumatorii de droguri să urmeze o serie de direcții care pot duce, sau nu, la intersectarea dintre droguri și criminalitate.

Ceea ce trebuie însă scos în evidență este faptul că pentru o mai bună prevenire a săvârșirii de infracțiuni de către persoanele consumatoare de droguri trebuie identificate și eliminate, pe cât posibil, cauzele care determină această practică imorală. Tocmai de aceea, organele abilitate au ca pricipală obligație aceea de a informa populație despre riscurile la care se expun în cazul unui consum ilicit de droguri precum și de a integra dependenții de astfel de substanțe în programe de consiliere și asistență antidrog.

§ 5. Delimitare între consumatorul dependent ce săvârșește infracțiunea prevăzută de articolul 4 din Legea nr. 143/2000 și cel care săvârșește alte infracțiuni

Pentru o mai bună delimitare între cele două situații pe care trebuie să le analizăm în acest subcapitol trebuie mai întâi să facem diferența între consumatorul simplu și consumatorul dependent, diferență pe care o regăsim în articolul 1 al Legii nr. 143/2000. Astfel, prin consumator simplu înțelegem persoana care își administrează sau permite să i se administreze droguri în mod ilicit, prin înghițire, fumat, injectare, prizare sau alte căi prin care droguri pot ajunge în organism; în timp ce, consumatorul dependent este acela care, ca urmare a administrării drogurilor în mod repetat și sub necesitate ori nevoie, prezintă consecințe fizice sau psihice conform criteriilor medicale și sociale.

Deși legiuitorul nu distinge în mod expres vreo categorie de consumatori în plan judiciar, din practică rezultă că în realitatea obiectivă există două mari categorii de consumatori, deosebirea dintre ei fiind făcută de activitățile ilicite ce le desfășoară în calitate de consumatori. Astfel, prima categorie este constituită din consumatori care dețin ilicit droguri numai pentru consum propriu, cea de-a doua este formată din consumatorii care dețin droguri atât pentru propriul consum, fiind dependenți, cât și pentru comercializare cu astfel de substanțe, din dorința de a câștiga bani pentru a-și putea finanța consumul. În legătură cu aceste două categorii de consumatori, constatăm că în legislația noastră nu există nicio dispoziție care să precizeze în mod clar în ce limite ar trebui să se încadreze o cantitate de drog ce ar fi deținută pentru consum propriu și în ce limite ar trebui să se încadreze o cantitate de droguri deținută în vederea consumului, dar și pentru trafic.

Deasemenea, fapta consumatorului ocazional sau obișnuit de a deține droguri în mod ilicit pentru propriul consum prezintă un grad de pericol social mult mai redus, față de fapta consumatorului care deține droguri pentru consum propriu dar face în același timp și trafic cu aceste substanțe. Problema care apare legat de această delimitare pe care am constatat-o este aceea că în articolul 4 din Legea nr. 143/2000 pedeapsa este aceeași atât pentru deținere de droguri pentru consum propriu, cât și pentru deținere de droguri nu numai pentru consum propriu ci și pentru trafic.

În doctrină se subliniază că sancționarea penală a consumatorilor de droguri îi transformă pe aceștia în victime ale legii penale, cu toate că în cazul lor ar trebui să prevaleze idealul medical. Această ideea o regăsim și în dispozițiile art. 36 punctul 1 litera b din Convenția Unică a Stupefiantelor din anul 1961, potrivit cărora dacă sunt săvârșite infracțiuni în regimul drogurilor de către persoane care uitilizează în mod abuziv droguri, „părțile vor putea, în loc să le condamne sau să pronunțe împotriva lor o sancțiune penală, să supună aceste persoane la măsuri de tratament, educative, de post-cură, de readaptare și de reintegrare socială”.

Dispozițiile Legii nr. 143/2000 au fost modificate în 2004 introducându-se art. prin punctul 12 al art. 1 din Legea nr. 522 din 24 noiembrie 2004, în care se prevede că în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute la art. 4, procurorul dispune, în termen de 24 de ore de la începerea urmăririi penale, evaluarea consumatorului de către centrul de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în scopul includerii acestuia în circuitul integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri. În funcție de concluziile raportului de evaluare întocmit de centrul de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în termen de 5 zile de la primirea acestuia, procurorul dispune, cu acordul consumatorului, includerea acestuia în programul integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri. În prezent această prevedere a fost uniformizată fiind modificată din nou Legea nr. 143/2000 prin Legea 51/2014 , prin care dispozițiile amintite anterior sunt prevăzute de art. 19.

Așadar, din dispozițiile art. 19 deducem că procurorul va dispune în interiorul termenului de 24 de ore de la începerea urmăririi penale, termen imperativ, evaluarea consumatorului dar nu va putea ulterior, în urma raportului de evaluare, să-l includă imediat într-un program de asistență socială, medicală, terapeutică și psihologică, decât după îndeplinirea unei condiții necesar obligatorie de a obține acordul acestuia prin semnarea unui document, potrivit regulamentului pentru aplicarea dispozițiilor prezentei legi ( art. 22 (2) Legea nr. 143/2000).

Pentru delimitarea între consumatorul dependent ce săvârșește infracțiunea prevăzută de articolul 4 din Legea 143/2000 și cel care săvârșește alte infracțiuni, trebuie să avem în vedere și soluțiile diferite pe care instanța le poate pronunța. Astfel, art. 20 din Legea nr. 143/2000 stabilește că „dacă, până în momentul pronunțării hotărârii, persoana față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri pentru consum propriu, respectă protocolul programului integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri, instanța de judecată poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 80, respectiv art. 83 din Noul Codul penal.”

Așadar, numai consumatorul de droguri care a săvârșit infracțiunea de la art. 4 se poate bucura de un astfel de beneficiu chiar dacă nu sunt respectate condițiile prevăzute în Codul penal, în timp ce acela care a săvârșit o altă infracțiune decât cea amintită va putea beneficia de o renunțare la aplicarea pedepsei sau de o amânare a aplicării pedepsei doar dacă se constată de către instanță îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 80 respectiv 83 din Noul Codul penal.

Într-o cauză, s-a decis amânarea aplicării pedepsei de 8 luni închisoare pe un termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 84 Cod Penal, de 2 ani, care curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, față de inculpatul R.O., zis „Jumper”,, domiciliat în Bârlad, str.Siret nr.11, bl.D.1, sc.B, ap.34, jud.Vaslui, cetățenie română, elev la Colegiul Tehnic Al.I.Cuza Bârlad-cursuri cu frecvență redusă, pentru săvârșirea infracțiunii de efectuare de operațiuni fără drept de substanțe cu efect psihoactiv prev. de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 194/2011, cu aplic. art. 5 Cod penal nou, pedeapsa de 6 luni inchisoare si pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de risc în vederea consumului propriu, prev. de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 modificată și completată, cu aplic. art. 5 Cod penal nou. În temeiul art. 38 al. 1 Cod Penal constată că cele doua infracțiuni de mai sus au fost comise de către inculpatul R.O. în condițiile concursului real de infracțiuni, iar in temeiul art. 39 alin. 1 lit. b C.pen., inculpatul va executa pedeapsa de 6 luni închisoare, la care se va adăuga un spor de 2 luni, reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse.

În alin.2 al art. 20 din Legea nr. 143/2000 se specifică faptul că în cazul nerespectării, pe durata termenului de supraveghere, a programului integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri intervine, în mod corespunzător, aplicarea dispozițiilor art. 88 alin. (1) din Noul Codul penal, adică revocarea amânării aplicării pedepsei, instanța dispunând aplicarea și executarea acesteia.

Am specificat măsura revocării doar în cazul amânării aplicării pedepsei deoarece putem vorbi de o astfel de soluție numai în această situație nu și în cazul renunțării când inculpatului i se aplică doar un avertisment ce constă în prezentarea motivelor care au determinat renunțarea la aplicarea pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni. Sancțiunea ce se aplică dacă săvârșește o nouă infracțiune ulterior rămânerii definitive a hotărârii privind renunțarea la aplicarea pedepsei, constă în imposibilitatea acordării unei noi renunțări, dacă fapta ulterioară este comisă în termenul de 2 ani prevăzut la art. 80, alin. 2, lit. b) din Noul Cod penal.

§ 6. Rolul Comisiilor de prevenire și evaluare antidrog

În prezenta lucrare am putut constata că la nivel internațional au fost semnate mai multe documente ce au avut ca principal scop prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, înființându-se în acest sens o serie de organisme internaționale dar și interne pentru a lupta împotriva acestui fenomen. Printre acestea amintim, Comisia Stupefiantelor înființată în 1946, compusă din experți reprezentând 40 de state, cu atribuții de organ director însărcinat cu toate problemele ce vizează lupta împotriva abuzului de droguri și având în subordine câteva subcomisii regionale, ce se reunesc în cadrul sesiunilor anuale; Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.), un alt organism internațional specializat din cadrul ONU, creat la 7 aprilie 1948, ce ajută la adoptarea unor măsuri de prevenire și combatere abuzului de droguri precum și la elaborarea unor metode de tratament aplicat consumatorilor dependenți de droguri.

Organul International de Control  al Stupefiantelor (O.I.C.S.), înființat în 1961 sub egida ONU, are ca principală atribuție supravegerea producerii și a comercializării drogurilor în sensul observării disponibilităților existente la nivel mondial pentru cercetare științifică ori în scopuri medicale. O.I.C.S.-ul administrează regimul evaluărilor privind stupefiantele, analizând informațiile furnizate de diferite guverne cărora le acordă asistență necesară depășirii dificultăților în aplicarea la nivel național a documentelor internaționale, întreținând relații de colaborare cu toate organismele a căror competență  vizează controlul drogurilor.

O sarcină deosebit de importantă o are și INTERPOL-ul, apărut în 1923, la Viena, sub denumirea de Comisia Internațională de Poliție Criminală (C.I.P.C.), autodesființat în timpul celui de al doilea război mondial ca urmare a acaparării sale de către nazisti, și renăscut în 1956 sub numele de Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C.). Acesta are ca principal rol facilitarea colaborării internaționale în lupta pentru prevenirea și reprimarea criminalității prin coordonarea activităților birourilor înființate în fiecare stat membru al acestei organizații.

Principalele patru inițiative ale organizației în domeniul luptei antidrog sunt: alertele drog ce au ca obiect informarea serviciilor de aplicare a legii din țările membre despre cazuri sau metode de operare deosebite; buletinul săptămânal pe droguri, un rezumat al confiscărilor importante de droguri realizate în lume și buletinul de informații privind drogurile, care prezintă o sinteză a tendințelor traficului de droguri, evoluția acestuia în diferite regiuni ale lumii și sprijinul operațional prin furnizarea de informații asupra unor activități precise ale rețelelor de traficanți de droguri.

La nivel internațional mai întâlnim EUROPOL- ul sau Oficiul european de poliție, creat la 26 iulie 1995, ce are ca obiectiv ameliorarea, în cadrul cooperării între statele membre, a eficacității serviciilor naționale competente în ceea ce privește prevenirea și lupta împotriva traficului ilicit de droguri, și a spălării banilor proveniți din aceste infracțiuni. Prin Legea nr. 197 din 25 mai 2004, a fost ratificat Acordul de cooperare dintre România și Europol, semnat la București, la 25 noiembrie 2003. În cursul anului 2005, în conformitate cu termenii acestui acord, țara noastră a trimis un ofițer de legătură la sediul EUROPOL de la Haga, pentru ca începând cu 1 ianuarie 2010, EUROPOL să devină Agenție Europeană.

La nivel național, regăsim un organism administrativ care se ocupă de prevenirea și combaterea abuzului de droguri, Agenția Națională Antidrog, ce a luat ființă în anul 2003, prin instituționalizarea cadrului de lucru al Comisiei Interministeriale Antidrog și crearea unei structuri guvernamentale moderne, care să răspundă cerințelor europene în domeniu. Aceasta a preluat atribuțiile Comisiei Interministeriale, având ca scop asigurarea la nivel național a unei coordonări unitare a luptei împotriva traficului și consumului ilicit de droguri, pe baza unei strategii naționale, revenindu-i și misiunea de a asigura elaborarea, dezvoltarea și promovarea politicilor în domeniul reducerii cererii și ofertei de droguri.

Prima Strategie Națională Antidrog (pentru perioada 2003-2004), elaborată de Agenția Națională Antidrog, a venit astfel în întâmpinarea unei dificultățti acute în planul coerenței decizionale și al unității de acțiune în domeniul combaterii și prevenirii consumului și traficului ilicit de droguri, dificultate resimțită în perioada în care funcționa Comisia Interministerială Antidrog. Totodată, prin înființarea Agenției Naționale Antidrog, s-a creat pentru prima dată posibilitatea abordării problematicii drogurilor din perspectivă interdisciplinară, în acest sens, colectivul noii instituții reunind specialiști din medicină, din domeniul juridic, din psihologie, sociologie, asistență socială, dar și farmaciști, chimiști, specialiști în domeniul educației și al prevenirii criminalității, ș.a.m.d.

Amplificarea fenomenului drogurilor în țara noastră, pe fondul dezvoltării rețelelor de criminalitate organizată transnațională, a condus la necesitatea intensificării eforturilor pentru combaterea lui. Astfel, a fost elaborată a doua Strategie Națională Antidrog, în concordanță cu cerințele europene în acest domeniu, (pentru perioada 2005-2012), prin care Guvernul României considera lupta antidrog ca o prioritate națională, fiind din acest punct de vedere racordată la dimensiunea internațională a fenomenului, dar și la specificitatea națională a acestuia.

În prezent, pornind de la experiența acumulată de-a lungul timpului, în actuala viziune a Agenției Naționale Antidrog, se urmărește ca în România să funcționeze un sistem coerent, integrat și profesionist de servicii de asistență destinate consumatorilor de droguri, prin care să se asigure un nivel de receptivitate ridicat față de nevoile consumatorilor de droguri. Toate acestea vor conduce în final la menținerea unui nivel scăzut al prevalenței consumului de droguri.

Printre cele mai importante instituții care oferă servicii de formare profesională și consiliere, sprijin financiar și asistență socială, consiliere medicală și psihologică precum și serviciile de intervenție rapidă-detox, recuperare sau reeducare, mai amintim Centru de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog și Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă, pe care le regăsim în fiecare județ, inclusiv în municipiul București, conform legislației în vigoare. Aceste instituții au ca principal rol reintegrarea persoanelor consumatoare de droguri în societate, în special acelora care au fost condamnate pentru săvărșirea unor infracțiuni, dar nu au fost închise în penitenciar.

§ 7. Aspecte de ordin medical, psihologic și social privind consumatorii de droguri care săvârșesc infracțiuni

Criminalitatea creată de droguri, prin consecințele sale de ordin social, economic, medical, cultural dar și politic cauzează prejudicii considerabile nu numai intereselor de stat, dar și celor ale societății, atentează la viața și sănătatea cetățenilor, influențând în mod demoralizator asupra conștiinței și comportamentului indivizilor.

Îngrijorarea specialiștilor în materie, este alimentată, în primul rând, de mondializarea crescândă a acestei problematici. Astfel, din cauza intensificării traficului, ofertei și consumului, devenit adevărat fenomen social în ultimii ani, s-a simțit nevoia adoptării unor măsuri concrete de prevenire și combatere a consumului ilicit de droguri, dintre care putem aminti: organizarea de programe educative adresate preșcolarilor ce presupun promovarea unui stil de viață sănătos în familie și/sau în comunitate, vizând sănătatea publică; organizarea de programe educative adresate elevilor ce presupun activități de instruire, informare, comunicare, incluse în programa școlară; organizarea de programe educative pentru adolescenți, în afara școlii, ce presupun organizarea de către instituțiile de învățământ a unor activități alternative pentru petrecerea timpului liber; realizarea de campanii mass-media ce presupun activități de informare a populației prin mijloace precum: articole în presa scrisă, anunțuri publice, emisiuni, reportaje, concursuri, video și audioclipuri tematice; furnizarea de informații și sfaturi privind efectele negative ale consumului de droguri, consecințele deținerii și traficului ilicit de droguri, precum și posibilitățile de prevenire și tratament, care pot fi aduse la cunoștința părinților, profesorilor, tinerilor și consumatorilor de droguri prin linii telefonice de informare și ajutorare; organizarea de programe comunitare ce presupun activități care implică o largă participare a membrilor unei comunități, precum și organizarea de programe de consiliere psihologică și psihoterapeutică ce presupun activități specializate.

Însă, pe lângă măsurile ce pot fi luate pentru a preveni consumului ilicit de droguri trebuie să identificăm mijolacele prin care putem ajuta persoanele care aleg să consume droguri și cad victimele dependenței săvârșind în cele din urmă infracțiune pentru a și le putea procura.

În articolul 22 din Legea nr. 143/2000 se stabilește că fiecare dintre consumatorii dependenți de droguri va fi încadrat într-un program de asistență medicală, psihologică și socială în urma evaluării psihologice și sociale, și în concordanță cu rezultatele examinării medicale solicitate unei unități specializate. „Stabilirea programului terapeutic individualizat se face conform protocoalelor de practică, elaborate de Ministerul Sănătății, prin structurile sale specializate și Colegiul Medicilor din România”.

Programele naționale de prevenire și asistență medicală, psihologică și socială a consumatorilor de droguri se elaborează de către Agenția Națională Antidrog, în colaborare cu alte instituții, organizații guvernamentale și neguvernamentale, și se aprobă de către Guvern României.

În anul 2005, în cadrul acestor programe au fost înființate 15 Centre de Asistență Integrată în Adicții (CAIA). În același an, abordarea fenomenului devine complexă, adoptându-se o serie de măsuri importante cum ar fi: definirea tipurilor de servicii de care poate beneficia un consumator simplu sau un consumator dependent de ordin medical, psihologic și social; asistența devine totală și specifică, adaptată necesităților fiecărui consumator, includerea în program fiind decisă în baza unei evaluări complete, tratamentul este individualizat, reabilitarea și reinserția consumatorului vizează mai multe arii de intervenție (personal și social, formare profesională, educativ și cultural), iar consumatorul este responsabilizat printr-un acord de asistență medicală, psihologică și socială.

Serviciile de asistență socială a persoanelor dependente de droguri au fost reglementate în anul 2008, odată cu elaborarea de către ANA, în colaborare cu Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și cu Ministerul Sănătății Publice a standardelor minime obligatorii de organizare și funcționare a centrelor în care se acordă serviciile de asistență pentru consumatorii de droguri, stabilidu-se și metodologia de autorizare a acestora. Serviciile asigurate de Centru de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog dar și de unitățile medicale publice sau private, în perioada de postcura-reabilitare psihosocială sunt: psihoterapia individuală, familială și de grup; terapia ocupațională și tratamentul tulburărilor psihice asociate.

Așadar, la nivel național au fost identificate numeroase măsuri și înființate o serie de programe, atât pentru prevenirea consumului ilicit de droguri, dar și pentru ajutorarea persoanelor consumatoare și dependente de substanțe psihoactive, astfel încât societatea, în ansamblul său, să fie protejată de aceste practici imorale, și sănătatea celorlalți indivizilor să nu fie pusă în pericol.

Capitolul II

Urmărirea penală a persoanelor consumatoare și dependente de droguri care au săvârșit infracțiunea prevăzută de articolul 4 din Legea 143/2000

§ 1. Dispoziții generale privind urmărirea penală

Încă de la început trebuie să evidențiem faptul că în structura tipică a procesului penal distingem trei faze, și anume: urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor penale. Această compartimentare a procesului penal corespunde specificului activităților ce se impun a fi desfășurate în vederea bunei rezolvări a cauzei penale.

Împărțirea procesului penal în mai multe faze o regăsim în legislațiile moderne, istoria procesului penal consemnând însă în acest plan construcții procesuale în care lipsește o astfel de structură. Forma acuzatorială a procesului penal conducea bunăoară la rezolvarea cauzei aproape în întregime în ședința de judecată, activitatea premergătoare judecății lipsind aproape cu desăvârșire. Forme ușor conturate ale urmăririi penale, ca fază distinctă a procesului penal, încep să apară în Europa de Vest în secolul al XIII- lea când s-a profilat așa-numita „investigație” sau „anchetă”.

În dispozițiile Noului Cod de Procedură Penală regăsim o instituție nou introdusă, procedura de cameră preliminară, care nu poate fi considerată drept o fază a procesului penal, ci numai o etapă preliminară a fazei de judecată. În sprijinul acestei opinii avem în vedere art. 342, în care se arată că obiectul procedurii de cameră preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și legalității sesizării instanței.

Procesul penal poate îmbrăca însă și o formă atipică, în ipoteza în care, deși faza de urmărire penală se finalizează printr-o soluție de netrimitere în judecată, are loc totuși faza de judecată, ca urmare a dispoziției judecătorului de cameră preliminară care, conform art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c, poate dispune începerea judecății atunci când este sesizat cu o plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată într-o cauză în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, și admițând această plângere începe judecata, dar doar dacă probele au fost legal administrate în cursul urmăririi penale și sunt suficiente.

În prima fază a procesului penal, faza de urmărire penală, își desfășoară activitatea organele de cercetare penală și procurorul, în conformitate cu atribuțiile pe care le au, procurorul fiind organul judiciar care coordonează întreaga urmărire penală și are competența exclusivă de a dispune soluții după epuizarea acestei faze a procesului penal. Totodată, în cursul acestei faze, actele de dispoziție asupra drepturilor și libertăților persoanei, sunt conferite judecătorului de drepturi și libertăți (cererile privind măsuri preventive, măsuri asigurătorii, încuviințarea perchezițiilor, etc.).

Potrivit art. 285 din Ncpp, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Strângerea probelor presupune operațiunea de adunarea a probelor, de examinare și de evaluare a lor, pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri suficiente pentru a se putea trimite cauza în faza de judecată. În ceea ce privește existența infracțiunii legea are în vedere orice infracțiune indiferent de forma acestei- consumată sau tentativă.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale organele de cercetare penală și procurorul își concretizează activitatea în acte de urmărire penală. În art. 386 din Ncpp se precizează că procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel (avem în vedere rechizitoriul, actul prin care se dispune trimiterea în judecată), în timp ce, organele de cercetare penală dispun, prin ordonanță, asupra actelor și măsurilor procesuale și formulează propuneri prin referat. Din această dispoziție constatăm că se prevede pentru prima dată, în mod expres, că organele de cercetare penală formulează propuneri prin referat, pe vechea reglementare această precizare existând numai cu privire la referatul întocmit la terminarea cercetării penale.

Urmărirea penală are anumite trăsături caracteristice pe care le putem identifica în dispozițiile Codului de procedură penală: caracterul nepublic ce reiese din art. 285 alin. 2, caracter necontradictoriu ce este de fapt rezultatul lipsei de publicitate (există însă momente în care contradictorialitatea apare, spre exemplu în situația confruntării sau în cazul arestării preventive a inculpatului dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți care soluționează propunerea în mod obligatoriu în prezența acestuia, în afară de cazul în care nu se poate prezenta din cauza stării de sănătate, lipsește în mod nejustificat sau se sustrage corform art. 225 alin. 4), preponderența formei scrise ( părțile formulează cereri sau memorii scrise) și subordonarea ierarhică, rezultată din faptul că dispozițiile organului ierarhic superior sunt obligatorii pentru organele inferioare (aici avem în vedere procurorul sau procurorul ierarhic superior).

Sub aspectul desfășurării în timp, urmărirea penală se situează între două limite, o limită inițială și o limită finală. Limita inițială este marcată de ordonanța de începere a urmăririi penală, în timp ce limita finală este marcată de soluțiile date de procuror de trimitere în judecată prin rechizitoriu sau de netrimitere în judecată- clasare ori de renunțare la urmărire penală- prin ordonanță.

Însă, pentru declanșarea procesului penal trebuie ca organul judiciar competent să fie încunoștiințat despre săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, organul judiciar poate fi sesizat conform art. 288 prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de organele de constatare prevăzute de lege ori se sesisează din oficiu, acestea fiind modurile generale de sesizare. Dar legea procesual penală prevede și moduri speciale de sesizare, precum plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori sesizarea făcută de comandatul unității militare, pe care le regăsim în același articol unde se subliniază imposibilitatea organului judiciar de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală în lipsa acestor sesizări speciale.

Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă prin ordonanță. Atunci când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. De aici deducem că urmărirea penală începe in rem, cu privire la faptă, și se continuă in personam, cu privire la persoana față de care avem indicii rezonabile că a săvârșit acea faptă.

În situația în care, în cursul urmăririi penale, se constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune, și nu există niciunul din cazurile care impiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. 1, procurorul va pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță. Prin punerea în mișcare a acțiunii penale, suspectul dobândește calitatea de inculpat, organele de urmărire penală fiind obligate să-l cheme pentru a-l audia și a-i aduce la cunoștință această calitate, cu excepția situației în care acesta lipsește nejustificat, se sustrage sau este dispărut.

Dacă în cursul urmăririi penale se constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, organul de urmărire penală dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice. În cazul în care extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice s-a dispus de organul de cercetare penală, acesta este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale. Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat deasemenea să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.

În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de urmărire penală are obligația să aducă la cunoștință acestor persoane calitatea de suspect pe care au dobândit-o, fapta de care sunt suspectate, încadrarea juridică a faptei, precum și drepturile ce rezultă din această calitate, prevăzute la art. 83 din Ncpp, încheind în acest sens un proces verbal. Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu poate dispune extinderea acțiunii penale cu privire la aspectele nou apărute.

Așa cum reiese din art. 312 Ncpp, cursul urmăririi penale va fi suspendat dacă apare unul din cazurile expres prevăzute: se constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, situație în care organul de cercetare penală va înainta procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale; există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană; precum și pe perioada desfășurării procedurii de mediere, în condițiile legii speciale. În acest ultim caz suspendarea durează până când procedura medierii se închide, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.

În situația în care procurorul constată că au fost strânse probele necesare, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță, dispunând fie clasarea, când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) care impiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, fie renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public în urmărirea penală a inculpatului. Ceea ce este important de subliniat este că procurorul întocmește o singură ordonanță chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulți suspecți sau inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite.

În actuala legislație se păstrează posibilitatea pe care o are suspectul sau inculpatul de a solicita continuarea procesului penal, adăugându-se însă un nou caz de continuare a urmăririi penale, termenul în care se poate solicita continuarea urmăririi penale, precum și soluțiile pe care le poate dispune procurorul. Astfel, în cazul în care se dispune clasarea ca urmare a intervenirii amnistiei, prescripției, retragerii plângerii prealabile sau a existenței unei cauze de nepedepsire, precum și în cazul renunțării procurorului la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale. Dacă după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netrimitere în judecată decât cele amintite, procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta, în caz contrar, se va adopta prima soluție de netrimitere în judecată.

Din dispozițiile în vigoare se desprinde ideea că procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale prevăzute de lege, supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, și poate efectua orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează. Însă există și cazuri în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, dintre care putem aminti: infracțiunile pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel; infracțiunile săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracțiunile pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție, și altele asemenea.

O ultimă idee pe care trebuie să o analizăm are în vedere modul de rezolvare a cauzelor în cursul urmăririi penale. Astfel, atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul va emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, și va emite o ordonanță prin care va clasa sau renunța la urmărire, potrivit dispozițiilor legale. Noua legislație prevede așadar că, prin rechizitoriul se dispune trimiterea în judecată a inculpatului și în consecință acțiunea penală trebuie să fie pusă în mișcare până la emiterea rechizitoriului. Procurorul întocmește un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulți suspecți și inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite. Ceea ce putem deducem din această reglementare este că există posibilitatea ca prin rechizitoriu să se dea soluții diferite de clasare dar și de trimitere în judecată atunci când avem mai multe fapte, sau mai mulți suspecți sau inculpați dar se dau rezolvări diferite.

§ 2. Efectuarea urmăririi penale de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

În art. 75 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, se precizează că în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează o structură specializată în combaterea criminalității organizate și terorismului, fiind încadrați în aceasta procurori cu o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, care au o vechime de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător și care sunt declarați admiși în urma interviului organizat în condițiile legii.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, este structura în cadrul căreia funcționează procurori care își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României, indiferent dacă acționează la nivel central sau teritorial. Aceasta este o structură cu personalitate juridică, ce a fost înființată prin reorganizarea Secției de combatere a criminalității organizate și antidrog din cadrul Parchetului de pe Înalta Curte de Casație și Justiție prin Legea nr. 504/2004 și este condusă de procurorul general al Parchetului de pe Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul procurorului-șef al DIICOT. Se poate constata că această structură specializată este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în baza legii.

Așadar, competența materială a procurorilor DIICOT vizează combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism așa cum sunt acestea reglementate de legislația specifică. Ceea ce ne interesează în prezenta lucrare este competența DIICOT în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, urmărirea penală fiind efectuată în cazul acestor infracțiuni de Serviciul de prevenire și combatere a traficului ilicit de droguri. Acest serviciu efectuează urmărirea penală, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr. 508/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și în alte legi speciale, care prevăd infracțiuni de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 508/2004 Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are următoarele atribuții: efectuează urmărirea penala pentru infracțiunile prevăzute de lege, conduce, supraveghează și controlează actele de cercetare penală, efectuate din dispoziția procurorului de către ofițerii și agenții de poliție judiciară aflați în coordonarea DIICOT; sesizează instanțele judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea cauzelor privind infracțiunile date în competența sa; conduce, supraveghează și realizează controlul activităților de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiști în diferite domenii, numiți în cadrul DIICOT; studiază cauzele ce au generat săvârșirea infracțiunilor de criminalitate organizată, trafic de droguri, și a condițiile care le favorizează, elaborează propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale în acest domeniu; constituie și actualizează baza de date vizând infracțiunile ce sunt date în competența DIICOT; exercită alte atribuții prevăzute de Codul de procedură penală și de alte legile speciale.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism exercită drepturile și îndeplinește obligațiile procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracțiunile ce sunt de competența sa.

Procurorii parchetelor de pe lângă instanțele competente participă la judecarea oricărei cereri adresate instanțelor de judecată în cauzele de competența DIICOT, precum și la judecarea în fond și în căile de atac, în cauzele în care Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a sesizat instanțele de judecată, punând concluzii și exercitând căile legale de atac, cu excepția cazurilor în care procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism încunoștințează parchetul de pe lângă instanța competentă și instanța că vor participa ei în mod direct.

În dispozițiile Noului Cod de Procedură Penală a fost întrodusă o nouă prevedere ce-i permite procurorului să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției cu inculpatul, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Astfel, în cursul urmăririi penale procurorul și inculpatul pot încheia un asemenea acord ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat, dar numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: să fi fost pusă în mișcare acțiunea penală; să fie inițiat de procuror sau de inculpat și să se obțină avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior cu privire la limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției (felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia).

Într-o speță, Tribunalul Cluj sesizat cu un acord de recunoaștere a vinovăției, l-a condamnat pe inculpatul C. B.-S. în baza art.2 alin.1 din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art.35 alin.1 C.pen., art.5 C.pen. și art.396 alin.10 C.pr.pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc, la pedeapsa de un an și 4 luni închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art.66 lit.a și b C.pen, iar în baza art.4 alin.1 din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art.35 alin.1 C.pen., art.5 C.pen. și art.396 alin.10 C.pr.pen., pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de risc, fără drept, pentru consum propriu, la pedeapsa de 2 luni închisoare. Se constată că infracțiunile săvârșite de inculpat sunt concurente, contopește pedepsele stabilite pentru acestea și aplică inculpatului pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare și un 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art.66 lit.a și b C.pen, suspendând executarea pedepsei sub supraveghere.

În ceea ce privește sesizarea DIICOT în art. 13 din Legea nr. 508/2004 se stabilește că aceasta se realizează de către persoanele cu atribuții de conducere sau de control, acestea fiind obligate să sesizeze Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism cu privire la orice date sau informații din care rezultă că s-a săvârșit una dintre infracțiunile ce intră în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Persoanele cu atribuții de control sunt obligate ca în cursul efectuării actului de control să procedeze la asigurarea și conservarea urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte și a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală. Deasemenea, orice serviciu sau organ specializat în culegerea și prelucrarea informațiilor are obligația de a pune de îndată la dispoziție Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism toate datele și informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor din materia drogurilor.

Atunci când în cursul efectuării urmăririi penale procurorii parchetelor de pe lângă instanțele de judecată constată că infracțiunea ce constituie obiectul cauzei este una dintre infracțiunile ce intră în competența DIICOT au obligația de a înainta de îndată dosarul procurorului competent. Această obligație le revine și organelor de poliție care în cursul efectuării activităților specifice de investigare constată că fapta care formează obiectul cauzei este una dintre infracțiunile care sunt de competența DIICOT.

În Legea nr. 143/2000 se prevede la articolul 15 că persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2- 9, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, beneficiu pe care îl regăsim și în art. 18 din Legea nr. 508/2004.

În vederea prinderii și tragerii la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni în materia drogurilor, se poate apela la utilizarea investigatorilor sub acoperire. Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de trafic de droguri, precum și a altor infracțiuni pe care le regăsim în art. 148 alin. (1) lit. a, măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii, iar probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod ori obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Această perioadă poate fi prelungită în cazul infracțiunilor de trafic de droguri până la strângerea tuturor probelor necesare în scopul tragerii la răspundere penală a făptuitorilor.

Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare care culeg date și informații în baza ordonanței emise de procuror și le pun, în totalitate, la dispoziția procurorului, întocmind un proces-verbal. Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate. Activitatea persoanei care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu constituie infracțiune. Atunci când se constată că pentru desfășurarea activității investigatorului se impune participarea autorizată la anumite activități, procurorul va dispune în acest sens. Dacă este nevoie, procurorul poate dispune audierea investigatorilor sub acoperire în calitate de martori în cadrul procesului penal în aceleași condiții ca și martorii amenințați.

§ 3. Soluțiile ce pot fi date infractorului consumator de droguri

Atunci când vorbim despre soluțiile ce pot fi date infractorului consumator de droguri trebuie să facem o distincție între soluții date de procuror la terminarea urmăririi penale și soluții pronunțate de instanța de judecată.

În noua legislație se prevede că după ce examinează sesizarea, procurorul, când constată că au fost strânse probele necesare dispune prin ordonanță, respectiv prin rechizitoriu, una dintre următoarele soluții, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu: clasarea, când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1); renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public în urmărirea penală a inculpatului, sau trimitere în fața instanței de judecată, atunci când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârșită de inculpat și acesta răspunde penal.

Clasarea se dispune prin ordonanță atunci când nu se poate începe urmărirea penală, deoarece nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării, ori atunci când există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).

În ceea ce privește sesizarea, condițiile diferă în funcție de modalitate în care aceasta s-a realizat. Astfel, plângerea, încunoștiințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, cu privire la o vătămare ce i s-a cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să cuprindă datele de identificare ale persoanei care face plângerea (numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute- spre deosebire de vechea reglementare, mijloacele de probă se indică doar dacă sunt cunoscute); să se facă personal sau prin mandat cu procură atașată plângerii; dacă este făcută în scris, plângerea trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar; plângerea în formă electronică îndeplinește condițiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale; plângerea formulată oral trebuie consemnată într-un proces-verbal de către organul care o primește; plângerea se poate face și de către unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți, însă persoana vătămată poate să declare că nu își însușește plângerea; pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, plângerea trebuie făcută de reprezentantul său legal iar în cazul persoanei cu capacitate de exercițiu restrânsă plângerea se poate face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă, dacă făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.

Denunțul, încunoștiințarea pe care o face o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni, trebuie să cuprindă aceleași elemente amintite anterior pentru plângere, se poate face numai personal, denunțul făcut în formă electronică trebuie certificat prin semnătură electronică, persoana lipsită de capacitate de exercițiu poate face denunțul numai prin reprezentant legal iar în cazul celei cu capacitate restrânsă, denunțul se face cu încuviințarea acestuia.

Am amintit aceste două moduri de sesizare deoarece în alineatul (2) al articolului 294 Ncpp se precizează că în situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc, însă datorită faptului că urmărirea penală nu poate să înceapă întrucât nu sunt întrunite aceste condițiile esențiale, se va dispune clasarea.

Al doilea motiv pentru care se dispune clasarea constă în existența vreunuia dintre cazurile de la articolul 16 alin. (1) care sting acțiunea penală, dacă a fost pusă în mișcare, acestea fiind următoarele: fapta nu există; nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Cea de-a doua soluție ce poate fi dispusă de procuror prin ordonanță este renunțarea la urmărirea penală în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, când, în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.

Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii. Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații: să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; să ceară public scuze persoanei vătămate; să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; să frecventeze un program de consiliere. În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor stabilite în, procurorul va revoca ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor pentru care nu a putut să le îndeplinească îi revine suspectului ori inculpatului, însă o nouă renunțare la urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este posibilă.

În cazul în care organul de cercetare penală este cel care constată incidența unuia dintre cazurile care determină clasarea cauzei sau renunțarea la urmărire penală va trimite dosarul la procuror cu propunere corespunzătoare.

Ultima soluție ce poate fi dispusă de procuror este trimiterea în judecată prin rechizitoriu (actul de sesizare al instanței), atunci când din întregul material de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvărșită de persoana față de care s-a exercitat urmărirea penală și că aceasta va răspunde penal, neexistând niciunul din cazurile care înlătură răspunderea penală (precum minoritatea, prescripția, amnistia, ș.a.m.d.). Rechizitoriul se limitează la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprindeenumerare a mijloacelor de probă, ci și o analiză a acestora, din care să rezulte constatarea existenței infracțiunii, identificarea persoanei care a săvârșit-o și cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei. Rechizitoriul trebuie verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Rechizitoriul însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaților, se trimit instanței competente să judece cauza în fond.

Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, în baza probele administrate la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, ori, numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.

În faza de judecată, instanța va hotărâ asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune, a fost săvârșită de inculpat și sunt întrunite următoarele condiții: infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit; în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia, infractorul nu a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; nu s-a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat;nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată și nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită nu este închisoarea mai mare de 5 ani.

Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune, a fost săvârșită de inculpat, și sunt respectate următoarele condiții sunt întrunite următoarele condiții: pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată; prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită nu este pedeapsa cu închisoarea de 7 ani sau mai mare, infractorul nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată și nici nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

Achitarea inculpatului se pronunță atunci când se constată că fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege, nu există probe că o persoană a săvârșit o infracțiune, ori atunci când există o cauză de neimputabilitate (precum minoritatea, cazul fortuit, eroarea, etc, sau o cauză nejustificativă (precum legitima apărare, starea de necesitate, consimțământul victimei).

Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile în care lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; ori atunci când a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat.

Concluzii

Am putut observa pe parcursul acestei analize că săvârșirea de infracțiuni determinată de consumul ilicit de droguri este una extrem de actuală. O posibilă explicație ar putea fi aceea că odată debutat consumul de droguri, chiar dacă inițial experimental, se trece ulterior la cel progresiv și apoi regulat, motiv pentru care gradul de pericol pentru săvârșirea de infracțiuni în acest scop este într-o continuă expansiune.

Așa cum am văzut grupul vulnerabil îl reprezintă tinerii, care sub presiunea anturajului, din curiozitate sau ca alternativă la griji și probleme, aleg drogurile ca stil de viață. Pentru ca un individ să decidă să consume droguri este necesar să-și fi elaborat o orientare favorabilă consumului și să considere că această experiență este în măsură să răspundă nevoilor și așteptărilor sale.

Pentru a înțelege mai bine procesul prin care se ajunge la consum sociologul american Howard S. Becker oferă o descriere amplă a procesului în cursul căruia adolescenții devin consumatori de marijuana. Inițial, chiar, și aceia care participaseră la acte ocazionale de delincventă, sunt dominați de anumite controale interioare care îi împiedică de a prelua modelul fumării marijuanei, în sensul că ei știu că acest model este ilegal și pedepsit cu sancțiuni aspre. A deveni consumator obișnuit de droguri are la bază un proces de învățare în cadrul căruia adolescentul învață mijloacele de a se dezangaja de controalele care i se impun și asimilează tehnicile și definițiile care îi asigură plăcerile pozitive. Cel mai adesea, experiența drogului provine din grupul de prieteni unde adolescentul învață trei lucruri principale: să fumeze în așa fel , încât să producă senzații de plăcere; să recunoască aceste senzații și să pună în dependență drogul de ele și să se bucure de aceste senzații.

Cu alte cuvinte, efectele psihologice și cele fiziologice sunt legate în așa fel încât determină o serie de schimbări în metabolismul consumatorilor. Drogul poate afecta metabolismul, dar modul în care individul interpretează aceste schimbări de metabolism diferă în funcție de percepția subiectivă asupra acestora, care este determinată de așteptările sale, situația socială în care se află implicat, de dispoziția pe care o are, ș.a.m.d.

Criminalitatea creată ca urmare a consumului de droguri, prin consecințele pe care le produce cauzează prejudicii considerabile nu numai intereselor de stat, dar și celor ale societății, atentează la viața și sănătatea cetățenilor, influențând comportamentul acestora. Așa cum am constatat pe parcursul lucrării principalele motive pentru ca se comit infracțiuni de către persoanele consumatoare de droguri sunt legate de dorința de a obține banii necesari în vederea procurării droguri. Însă consider că nu acesta este singurul motiv pentru care se comit infracțiuni de aceste persoane, ci mai trebuie să avem în vedere și efectele pe care unele droguri le produc în organismul uman creând o stare de exaltare și impresia de putere totală.

Nu de puține ori s-a putut observa că un consumator dependent de droguri a săvârșit o infracțiune tocmai datorită efectelor produs de aceste substanțe. De exemplu, consumul de cocaină se caracterizează printr-o stare generală de euforie, senzația de fericire supraomenească și de o stare de mulțumire supranaturală, de un avânt al tuturor sentimentelor, precum și de un covârșitor sentiment de uniune cu lumea – concomitent cu pierderea memoriei asupra trăirilor ce generează conflicte și probleme. Astfel, consumul unui asemenea drog poate crea cele mai ciudate scenarii în mintea individului care-l determină să comită infracțiuni.