.aspecte Teoretice Si de Practica Judiciara Privind Unitatea de Infractiune

Introducere

In practica legislativă, cât și în jurisprudență, problematica unității și pluralității de infracțiuni ocupă un loc important prin consecințele pe care acestea le atrag asupra răspunderii penale a făptuitorului, ca și prin diversitatea aspectelor sub care se înfațișează.Aceasta a condus de altfel la sistematizări diferite ale acestei materii:unele legislații o reglementează în cadrul dispozițiilor privitoare la infracțiune(de pildă, legea penală română,legea penală italiană);alte legislații în capitolul privitor la pedeapsă (de exemplu legea penală franceză, legea penală germană), iar unele aspecte sunt tratate în cadrul teoriei normei penale(de exemplu, aspectele privind concursul de norme penale).

Dar chiar tratarea unității de infracțiune în raport cu pluralitatea este diferit abordată în doctrina penală română. Unii autori se ocupă de această materie înainte de pluralitatea de infracțiuni, considerând că, înainte de a clarifica conceptul de pluralitate trebuie investigat conceptul de unitate ca element component al pluralității (V.Dongoroz, C.Bulai, C. Mitrache, M.Zolyneak). Alți autori tratează materia unității după pluralitatea de infracțiuni, urmând să sublinieze opoziția dintre pluralitate și unitate(M. Basarab), iar alții o tratează între instituția concursului de infracțiuni și recidivă, chiar dacă legea penală reglementează unele forme de unitate legală de infracțiuni după recidivă.

O primă încercare de a trata sistematizat această materie în doctrina română a făcut-o Ion Tanoviceanu în cursul său din 1912, care nu distingea încă suficient de clar ipotezele când unitatea de infracțiune avea la bază o unitate naturală a actului sau o pluralitate de acte contextuale, de unitatea legală de infracțiune când factorul unificator este exclusiv legea penală.

În evoluția sa ulterioară doctrina românească a adâncit mai departe materia unității de infracțiuni, un rol important în această evoluție având lucrările profesorului V.Dongoroz care, pentru prima dată a tratat complet și a conceptualizat în mod desăvârșit această materie pornind de la logica internă a fenomenelor cercetate.

În prezent există o tendință manifestă modernă de a găsi formule care să lărgească conceptul de unitate de infracțiune, spre a sustrage pluralitatea de acte (acțiuni) tratamentului concursului de infracțiuni. O atare preocupare se manifestă în mod limitat și în doctrina română, dat fiind că și la noi cumulul juridic poate să ajungă la totalizarea pedepselor, soluție pe care legea nu o interzice(art.34 al. ultim Cod Penal), oprind numai depășirea totalului pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiuni concurente.

Această tendință spre nuanțarea sistemului sancționator, spre înlăturarea rigidității și automatismelor, răspunde unor cerințe actuale îndreptate spre personalizarea sancțiunii penale și spre identificarea unui tratament modern cât mai adecvat fiecărui condamnat.

Capitolul 1

NOȚIUNEA GENERALĂ DE INFRACȚIUNE

§1. Infracțiunea–instituție fundamentală a dreptului penal

Instituțiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa. Aceste instituții sunt caracterizate ca fundamentale deoarece, indiferent dacă aparțin părții generale sau speciale a dreptului penal, în cadrul și în jurul acestora gravitează toate reglementările legii penale.

Între cele trei instituții sus-menționate există o strânsă legătură și condiționare, în sensul că, instituția infracțiunii determină existența și funcționarea celorlalte două instituții. Astfel, fără infracțiune nu poate exista răspundere penală și fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse.

În același timp, săvârșirea oricărei infracțiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă, iar pedeapsa implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârșită.

Codul penal dă expresie acestei relații în art.17 al.2 în care se arată că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. În ipoteza în care, datărită unor cauze determinate prevăzute de lege (legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică sau morală) caracterul penal al faptei săvârșite este înlăturat, nu există nici răspundere penală și, de asemenea, nici pedeapsă.

Dintre cele trei instituții fundamentale ale dreptului penal, cea a infracțiunii este cea mai importantă, pentru că, așa cum s-a subliniat în doctrina penală, ea constituie „piatra de temelie a oricărui sistem de drept penal”, deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal.

Prin urmare, infracțiunea, ca instituție fundamentală presupune un ansamblu de norme penale prin care se reglementează, în general, condițiile de existență și trăsăturile caracteristice comune tuturor infracțiunilor descrise de legea penală.

Codul penal român în vigoare a consacrat instituției infracțiunii Titlul al II-lea al părții sale generale, iar în cele 5 capitole ale acestuia s-au stabilit trăsăturile generale și comune ale faptelor prevăzute de legea penală, condițiile în care aceste fapte sunt periculoase și atrag răspunderea penală a celor ce le-au săvârșit, indiferent de natura infracțiunii comise.

§ 2. Aspecte generale ale infracțiunii

§ 2.1. Aspectul material (obiectiv)

Privită din punct de vedere material, infracțiunea este o activitate umană îndreptată împotriva regulilor de conviețuire socială, este o activitate antisocială care exprimă o anumită poziție a făptuitorului față de rânduielile sociale, fiind, cu alte cuvinte, un act de conduită socială.

În cadrul vieții sociale există activități de colaborare și respect al regulilor de conduită socială, după cum există și o serie de activități care vin în conflict cu aceste reguli de conduită, fiind deci socialmente neconvenabile. Acestea din urmă sunt considerate și apreciate ca fiind activități infracționale.

Astfel: trecerea de partea dușmanului, spionajul, omorul, calomnia, furtul din avutul obștesc sunt fapte deosebit de periculoase, care se comit prin violență, prin fraudă sau produc prejudicii materiale grave.

Într-o formă sau alta, astfel de activități sunt antisociale atât prin materialitatea lor, cât și prin urmările lor.

§ 2.2. Aspectul social-politic

Din punct de vedere al cauzelor care au detewrminat apariția sa, infracțiunea este un fenomen social-istoric.

Este un fenomen social, pentru că are loc numai în societate, în cadrul relațiilor sociale.

Infracțiunea reprezintă o încălcare a unor norme de conduită, norme care apar și sunt posibile numai în societate, în relațiile sociale.

În același timp, infracțiunea este un fenomen istoric, deoarece a apărut într-un anumit moment al societății și anume, atunci când s-au ivit cauze și condiții social-politice care au determinat și favorizat apariția ei.

După obsrvațiile lui Marx și Engels, infracțiunea a apărut odată cu apariția proprietății private, adică odată cu apariția claselor sociale antagoniste, a exploatării omului de către om și a luptei de clasă.

În astfel de condiții social-politice, infracțiunea constituie, uneori, un fel dce protest individual împotriva condițiilor grele de viață, un semn al inadaptării la acele condiții sociale.

§ 2.3. Aspectul juridic

Cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept garantate în executatrea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este proclamat infracțiune și este sancționat cu pedeapsă.

Din acest moment, fenomenul antisocial primește o nouă apreciere, o apreciere din partea statului și prin aceasta, devine un fenomen juridic sau o faptă juridică, adică un fapt generator de o anumită obligație, aceea de răspundere penală.

Ca fenomen juridic, infracțiunea este o faptă – o acțiune sau o omisiune- imputabilă autorului său prevăzută de legea penală și sancționată cu o pedeapsă.

Ceea ce caracterizează infracțiunea ca fenomen juridic este, pe de o parte, incriminarea – adică proclamarea unei acțiuni sau inacțiuni socialmente neconvenabile ca infracțiune – și, pe de altă parte, prevderea în lege, a unei pedepse pentru săvârșirea ei.

Pornindu.se de la prima caracteristică, aceea de a fi o faptă incriminată de legea penală, infracțiunea – ca fenomen juridic – a fost uneori definită ca o violare a legii penale. Alteori, pentru definirea infracțiunii, se recurge în mod exclusiv, la cealaltă caracteristică a ei – pedeapsa – infracțiune fiind o faptă pedepsită de legea penală.

Considerarea infracțiunii ca fenomen juridic, făcându-se abstracție de carcterul său social, conduce la o definiție formală a infracțiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod exclusiv, înfățișarea juridică a faptei penale (incriminarea și pedeapsa), dar nu și conținutul său real (o atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege).

În contrast cu definiția formală a infracțiunii, Codul penal în vigoare, pornind de la caracterul social al faptelor penale, dă o definiție materială în care, fără a se omite aspectul juridic, accentul este pus pe pericolul social al infracțiunii, adică pe aptitudinea unei conduite umane de a vătăma sau de a pune în pericol valori esențiale pentru normala desfășurare a vieții sociale.

Art.17 Cod penal definește infracțiunea ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”.

Aceste trei trăsături esențiale nu lipsesc nici uneia din faptele cărora legea penală le atribuie caracter infracțional. Din această cauză ele dau, prin reunirea lor noțiunea generală de infracțiune.

Codul penal definește, prin texte distincte, fiecare din cele trei trăsături esențiale ale infracțșiunii, și anume: pericolul social în art.18, vinovăția în art.19 și legea penală – ca sediu al incriminării – în art.141. Între aceste trăsătuir esențiale ale infracțiunii există o interferență și o corelare dialectică, în sensul că fiecare este relevantă penal prin raportarea la celelalte.

Definiția legală a infracțiunii reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal (principiul legalității incriminării și principiul răspunderii subiective) pe de o parte, și are un rol primordial în delimitarea sferei ilicitului penal de ilicitul extrapenal, pe de altă parte. De asemenea, această definiție servește drept ghid pentru legiuitorul însuși în elaborarea de noi norme de drept penal prin care se incriminează anumite fapte ca infracțiuni, precum și în scoaterea de sub incidența legii penale a acelor fapte care nu mai prezintă pericol social.

Capitolul 2

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

UNITATEA ȘI PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

§ 1. Noțiunile de unitate infracțională și pluralitate de infracțiuni

Termenii de unitate și pluralitate au, în dreptul penal, același înțeles ca și în limbajul comun. Astfel, există unitate atunci când ceea ce formează obiectul unei evaluări constituie, în raport cu baza de evaluare, un întreg, o entitate unică.

De asemenea, există pluralitate atunci când ceea ce se evaluează constituie, în raport cu aceeași bază de evaluare, două sau mai multe unități.

Se poate spune deci, că există unitate de infracțiune ori de câte ori o persoană, prin activitatea desfășurată, a săvârșit o singură infracțiune, a realizat conținutul unei singure infracțiuni, iar pluralitatea de infracțiuni, în cazurile când aceeași persoană, printr-un singur act sau prin acte distincte a realizat conținutul mai multor infracțiuni.

Problema unității sau pluralității de infracțiune se pune, totdeauna, când există un complex de acte sau activități săvârșite de aceeași persoană și trebuie să se stabilească dacă acest complex formează o singură infracțiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracțiuni.

Legiuitorul, prin norma de incriminare, stabilește toate condițiile necesare pentru ca o faptă determinată să constituie infracțiune, adică stabilește conținutul juridic al infracțiunii respective. Prin urmare, criteriul de evaluare în vederea stabilirii unității sau pluralitățiia infracțiuni, precum și în scoaterea de sub incidența legii penale a acelor fapte care nu mai prezintă pericol social.

Capitolul 2

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

UNITATEA ȘI PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

§ 1. Noțiunile de unitate infracțională și pluralitate de infracțiuni

Termenii de unitate și pluralitate au, în dreptul penal, același înțeles ca și în limbajul comun. Astfel, există unitate atunci când ceea ce formează obiectul unei evaluări constituie, în raport cu baza de evaluare, un întreg, o entitate unică.

De asemenea, există pluralitate atunci când ceea ce se evaluează constituie, în raport cu aceeași bază de evaluare, două sau mai multe unități.

Se poate spune deci, că există unitate de infracțiune ori de câte ori o persoană, prin activitatea desfășurată, a săvârșit o singură infracțiune, a realizat conținutul unei singure infracțiuni, iar pluralitatea de infracțiuni, în cazurile când aceeași persoană, printr-un singur act sau prin acte distincte a realizat conținutul mai multor infracțiuni.

Problema unității sau pluralității de infracțiune se pune, totdeauna, când există un complex de acte sau activități săvârșite de aceeași persoană și trebuie să se stabilească dacă acest complex formează o singură infracțiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracțiuni.

Legiuitorul, prin norma de incriminare, stabilește toate condițiile necesare pentru ca o faptă determinată să constituie infracțiune, adică stabilește conținutul juridic al infracțiunii respective. Prin urmare, criteriul de evaluare în vederea stabilirii unității sau pluralității de infracțiuni îl constituie conținutul infracțiunii. Așadar, există unitate de infracțiune în cazul în care, în activitatea desfășurată de o persoană se identifică conținutul unei singure infracțiuni, iar pluralitate de infracțiuni în toate împrejurările în care, în acea activitate se stabilesc conținuturile a două sau mai multe infracțiuni.

De exemplu, în cazul în care făptuitorul pătrunde fără drept într-o locuință de unde sustrage mai multe bunuri iar pe altele le distruge, ne vom afla în prezența unei pluralități de infracțiuni pentru că prin activitatea desfășurată s-au realizat trei conținuturi de infracțiuni: violare de domiciliu, furt calificat și distrugere.

În cazul în care făptuitorul, prin mai multe acte de lovire executate în aceeași împrejurare suprimă dreptul la viață a unei persoane, activitatea în ansamblul său întrunește condițiile conținutului unei singure infracțiuni, și anume aceea de omor.

În doctrina penală s-a susținut că, pentru a putea face distincție în fiecare caz concret, între unitatea și pluralitatea infracțională, va trebui să se ia în considerare notele specifice fiecărei forme de unitate și de pluralitate, va trebui să se descifreze care dintre aceste note sunt adecvate cazului concret la care ne referim, căruia îi putem defini astfel caracterul de infracțiune unică sau pluralitate de infracțiuni.

Cu alte cuvinte, numai cunoașterea completă a diverselor tipuri și modalități sub care se prezintă unitatea infracțională, cât și studierea formelor pluralității de infracțiuni cu elementele lor proprii va crea premize certe de a decide, într-un caz concret, dacă activitatea infracțională a unei persoane constituie o singură infarcțiune sau o pluralitate de infracțiuni.

§ 2. Distincția între unitatea infracțională și pluralitatea de infracțiuni

Este necesar să se știe întotdeauna cu precizie dacă activitatea infracțională desfășurată de o persoană constituie o unitate infracțională sau o pluralitate de infracțiuni, să se facă distincție între cele două noțiuni, din următoarele motive:

În primul rând, considerarea unei activități materiale complexe ca o singură infracțiune sau ca mai multe infracțiuni se răsfrânge nemijlocit asupra încadrării juridice a acesteia și ca urmare, asupra tratamentului aplicabil făptuitorului. Astfel, în cazul unității de infracțiuni se va aplica o singură pedeapsă, iar în cazul pluralității de infracțiuni se va aplica câte o pedeapsă pentru fiecare infracțșiune componentă a pluralității.

În al doilea rând, multe din instituțiile dreptului penal (aplicarea legii penale în timp, amnistia, grațierea, prescripția răspunderii penale, suspendarea condiționată a executării pedepsei) funcționează în mod diferit după cum sunt aplicate unei unități infracționale sau unei pluralități de infracțiuni.

În al treilea rând există o diferență atât cantitativ cât și calitativ între gradul de periculozitate socială pe care îl prezintă autorul unei singure infracțiuni și gradul de periculozitate al celui care a săvârșit două sau mai multe infracțiuni. Astfel, când o persoană săvârșește o singură infracțiune se are în vedere gravitatea acestei singure infracțiuni, în timp ce, în cazul pluralității de infracțiuni se are în vedere surplusul de periculozitate generat de ansamblul infracțional, ca element ce subliniază perseverența făptuitorului

pe drumul infracționalității.

De asemenea, mai este de reținut că, pluralitatea de infracțiuni este o situație de fapt care îl privește pe infractor, și nu o circumstanță a infracțiunilor săvârșite de acesta. Tocmai de aceea, pluralitatea de infracțiuni, sub raportul caracterului său juridic, deși dovedește un grad de pericol social mărit pe care îl prezintă făptuitorul, nu trebuie confundată cu vreuna din circumstanțele agravante ale infracțiunii.

Includerea de către legiuitor a unității și pluralității de infracțiuni între instituțiile privitoare la infracțiune și nu între cele referitoare la pedeapsă, este firească și științifică, pentru că, înainte de toate acestea privesc raportul dintre faptele săvârșite de aceeași persoană, delimitarea lor fiind legată de constatarea existenței infracțiunilor, și deci, a temeiurilor răspunderii penale pentru una sau mai multe infracțiuni și numai după aceea, pluralitatea de infracțiuni devine și o problemă ce privește aplicarea pedepsei, a unei pedepse corespunzătoare ansamblului de infracțiuni săvârșite de o persoană.

§ 3. Unitatea și pluralitatea de infracțiuni

Dreptul penal cuprinde un sistem unitar de norme juridice prin care se stabilesc faptele care constituie infracțiuni, pedepsele și măsurile ce se pot lua în cazul săvîrșirii acestor fapte, precum și condițiile de aplicare și executare a lor.

Între normele penale generale, care cuprind reguli cu valoare de principiu, aplicabile pentru toate categoriile de infracțiuni, inclusiv cele prevăzute în legi speciale prin care se incriminează anumite fapte antisociale, există o strînsă legătură. Astfel, reglementările din partea generală a Codului penal ar fi lipsite de obiect fără normele speciale care prevăd infracțiunile, după cum normele speciale ar fi incomplete fără aplicabilitate practică, în lipsa regulilor de principiu din Partea generală. Vom exemplifica în continuare cîteva aspecte privind unitatea de infracțiune în cazul infracțiunii de furt.

În practica instanțelor s-a stabilit că există o singură infracțiune de furt – unitate naturală de infracțiune – când s-au sustras, în aceeași împrejurare bunuri aparținînd mai multor persoane. Motivația este dată de faptul că, există în asemenea cazuri o singură încălcare a legii, pentru că activitatea infracțională s-a desfășurat într-o unitate de timp neîntreupt, în aceeași împrejurare sau printr-o singură faptă, iar acțiunea a avut la bază aceeași rezoluție infracțională, indiferent că bunurile furate aparțin mai multor persoane.

Dimpotrivă, dacă se vatămă, în aceeași împrejurare, mai multe persoane, prin comiterea unor infracțiuni contra persoanei, ne aflăm în prezența unui concurs de infracțiuni, motivîndu-se că libertatea, integritatea persoanei sunt valori strîns legate de partea vătămată, astfel că urmează să se rețină atâtea infracțiuni în concurs, cîți subiecți pasivi sunt.

Argumentele invocate pentru a justifica un tratament diferențiat în materie de furt constau în următoarele:

În cazurile în care legiuitorul a dorit să se rețină săvîrșirea unei singure infracțiuni, chiar dacă au fost prejudiciate, în aceeași împrejurare, mai multe persoane, a inclus în norma de incriminare dispozițiile corespunzătoare:

Exemplu: conform art.176 al. 1, lit.b Cod penal, în situația în care făptuitorul a omorît două sau mai multe persoane, nu va răspunde pentru un concurs de infracțiuni de omor, ci pentru o

singură infracțiune de omor deosebit de grav.

Asemenea prevederi nu se găsesc în textul care incriminează fapta de furt, pentru a justifica reținerea unei singure infracțiuni când s-au adus atingeri bunurilor aflate în patrimoniul mai multor persoane, chiar în aceeași împrejurare. Soluția unității de infracțiune în aceste cazuri este discutabilă.

Unitatea de infracțiune este definită în majoritatea lucrărilor de specialitate ca fiind acea activitate infracțională formată dintr-o singură acțiune sau inacțiune, ori din mai multe acțiuni sau inacțiuni, care sunt strîns legate între ele prin natura faptei sau din voința legiuitorului, săvîrșite de o persoană, în baza aceleiași rezoluții infracționale și care întrunesc conținutul unei singure infracțiuni.

Argumentele folosite în practică pentru reținerea infracțiunii unice naturale, cînd s-au comis în aceeași împrejurare și într-o desfășurare neîntreruptă sustrageri în dauna mai multor persoane, nu sunt convingătoare. Existînd mai multe patrimonii lezate, aceasta exclude posibilitatea unei unități naturale de infracțiune, este una din opinii. Conform aceleiași opinii, în realitate, în acest caz există concurs de infracțiuni: concurs omogen, real sau ireal.

O atare rezolvare ar fi similară cu aceea adoptată în cazul în care prin acțiuni neîntrerupte se aduc vătămări mai multor persoane, ipoteză în care va exista întotdeauna un concurs de infracțiuni. Această soluție se impune, avîndu-se în vedere împrejurarea că, legea penală nu apără valori abstracte, ci relații sociale concrete, iar prin săvîrșirea infracțiunilor se aduce atingere nu numai valorilor sociale ocrotite de lege, dar și relațiilor sociale corespunzătoare, existînd, ca atare, atîtea încălcări cîte expresii concrete ale valorilor sociale au fost vătămate.

Practica judiciară a admis soluția concursului omogen de infracțiuni în numeroase situații, cînd s-au sustras în aceeași împrejurare, bunuri materiale aparținînd unor persoane diferite, tocmai pentru că s-a avut în vedere pluralitatea de valori sociale și de părți vătămate. Pentru infracțiunile săvîrșite împotriva persoanei s-a motivat că obiectul lezat este strîns legat de persoana fiecărei victime, însă pentru alte genuri de infracțiuni nu s-a motivat, în vreun fel, reținerea concursului de infracțiuni.

Ca și alte valori sociale apărate de legea penală, dreptul de propritate există numai raportat la o anumită persoană, iar patrimoniul fiecărei persoane este strîns legat de aceasta, indispensabil existenței sale, constituind o valoare socială distinctă, motiv pentru care se apreciază că se realizează conținutul atîtor infracțiuni de furt, cîte patrimonii distincte au fost diminuate prin activitatea de sustragere.

În concluzie, în situația sustragerii în aceeași împrejurare a unor bunuri aparținînd mai multor persoane, nu se poate susține că există o singură încălcare a legii, în realitate fiind vorba de încălcarea aceluiași text de lege, de mai multe ori, ceea ce impune reținerea concursului de infracțiuni.

În argumentarea soluțiilor analizate mai sus, se pune un accent deosebit și pe poziția psihică a inculpatului, căruia i se atribuie rolul primordial în reținerea unității naturale de infracțiune.

Astfel, pentru realizarea cerințelor laturii subiective a infracțiunii, este suficient să se stabilească dacă făptuitorul a pus în pericol sau a mvătămat cu vinovăție(intenție sau culpă) valori sociale ocrotite de legea penală. Poziția psihică a făptuitorului nu are aptitudinea de a înlătura pluralitatea de infracțiuni, cînd aceasta există în realitate prin însușirea cu vinovăție a mai multor bunuri materiale aparținînd unor persoane diferite, chiar dacă bunurile sunt însușite în aceeași împrejurare și sunt de aceeași natură.

Latura subiectivă pentru fiecare din infracțiunile de furt, săvîrșite în aceeași împrejurare e realizată din momentul în care făptuitorul a acționat cu intenția de a-și însuși toate bunurile sustrase. De altfel, de cele mai multe ori, pe făptuitor nici nu-l interesează identitatea sau numărul persoanelor vătămate, activitatea sa psihică vizînd în principal bunurile sustrase, a căror însușire reprezintă scopul întregii activități infracționale. Totodată, e legal și echitabil ca inculpatul să răspundă în raport cu toate urmările produse prin faptele sale, neputînd să i se creeze o situație mai ușoară prin interpretarea forțată a legii în favoarea sa, din moment ce și-a asumat riscul realizării, cu vinovăție, a unei asemenea activități ilicite, situație în care cerințele laturii subiective sunt îndeplinite pentru toate infracțiunile rezultate din activitatea respectivă.

În concluzie, se apreciază că, pentru stabilirea numărului de infracțiuni comise, hotărâtor este numărul valorilor sociale și al persoanelor vătămate, care având o existență și o individualitate proprie, bine determinată, nu pot să-și piardă identitatea și să fie reunite în conținutul unei singure infracțiuni, în afara cazurilor prevăzute de lege, indiferent de împrejurările concrete de loc și timp în care s-au realizat faptele ilicite.

În același timp, în practică, s-a adoptat soluția concursului de infracțiuni în cazul furtului de folosință urmat de însușirea unor bunuri din autovehiculul sustras în momentul abandonării acestuia, motivându-se că între furtul de folosință al autovehiculului și însușirea bunurilor s-a interpus un interval de timp, care conferă autonomie infracțională celor două activități, iar acțiunile respective sunt susceptibile de încadrări juridice distincte. Într-o altă opinie, în acest caz, întrucât s-a vătămat patrimoniul unei singure persoane, deci aceeași valoare socială, prin activități neîntrerupte, se realizează conținutul aceleiași infracțiuni și, ca atare, se impunerea unei infracțiuni unice.

Tot în practică, s-a decis în mod constant că există concurs de infracțiuni (ideal sau real) dacă au fost insultate, amenințate sau lovite, în aceeași împrejurare, mai multe persoane care îndeplineau funcții ce implică exercițiul autorității de stat și care se aflau în exercitarea aceleiași atribuții de serviciu, motivându-se că în această situație există o pluritate de subiecți pasivi. Împotriva acestei soluții s-ar putea argumenta că infracțiunea de ultraj face parte din categoria infracțiunilor contra autorității, iar subiectul pasiv este statul. Prin această faptă se vatămă autoritatea de stat, care este indivizibilă și care constituie valoarea socială în principal ocrotită prin incriminarea faptei de ultraj; aceasta determină încadrarea activității menționate ca infracțiune împotriva autorității și nu împotriva persoanei.

Fapta de ultraj nu se particularizează în raport cu funcționarii lezați, ca persoane fizice, cum se întâmplă la infracțiunile îndreptate împotriva persoanei. În cazul ultrajului, făptuitorul aduce atingere o singură dată autorității de stat, deci nu vatămă decât o dată valoarea socială ocrotită, chiar dacă a avut o conduită necorespunzătoare față de mai mulți funcționari de stat, care se aflau în exercitarea acelorași atribuții de serviciu (de exemplu, efectuarea unei percheziții domiciliare sau executarea unui mandat de arestare etc.).

§ 4. Problema unor criterii distinctive între unitatea și pluralitatea infracțională

Este greu de stabilit un criteriu unic de distincție între unitatea și pluralitatea infracțională (aceasta din urmă cunoscută sub formele concursului real și ideal și a recidivei) din cauza elementelor diverse care, în cadrul multiplicității interne, joacă rolul unificator, determinând existența unei unități infracționale.

A ne referi la împrejurarea că, unitatea implică un singur conținut de infracțiune, iar pluralitatea mai multe asemenea conținuturi, înseamnă a formula o caracterizare generală, care nu oferă un criteriu de distincție, ci, din contră, solicită asemenea criterii pentru a putea stabili când anume avem de-a face cu un singur conținut de infracțiune și când cu mai multe.

Dar, un asemenea criteriu nu poate fi redus la un element unitar și permanent, tocmai datorită diversității atât a formelor de unitate, cât și a celor de pluralitate. De aceea, pentru a putea face distincție, în fiecare caz concret, între unitatea și pluralitatea infracțională, va trebui să luăm în considerare notele specifice ale fiecărei forme de unitate și ale fiecărei forme de pluralitate și, confruntându-le, să descifrăm care din aceste note sunt adecvate cazului concret la care ne referim, căruia în acest mod, îi vom putea defini caracterul de infracțiune unică sau de pluralitate de infracțiuni. Legătura dialectică între elementele caracteristice, pe de o parte, unității, pe de altă parte, pluralității de infracțiuni este și ea de natuncercareanemna la folosirea metodei indicate mai sus, în care confruntarea tuturor actelor specifice ale formelor de unitate și pluralitate infracțională deschide drumul către îmbinarea dialectică a acelora dintre ele care sunt caracteristice cazului concret pe care îl avem în vedere.

Încercarea de a ne opri la un singur criteriu fix și mereu același nu va putea corespunde sferei atât de largi a elementelor ce se înfățișează, se împletesc și se întrepătrund în caracterizarea fiecăreia din formele de unitate sau pluralitate infracțională.

De aceea, încercarea de a limita acest criteriu numai la acțiune (una sau mai multe) sau la rezultat (unul sau mai multe), sau la latura subiectivă (prevederea unui rezultat, specific unei singure infracțiuni, sau a mai multor rezultate, specifice unor infracțiuni distincte) nu poate oferi o metodă certă de delimitare între unitate și pluralitate.

Astfel, putem întâlni unitate infracțională cu mai multe acțiuni (de exemplu, infracțiunea continuată), precum și pluralitate infracțională cu o singură acțiune (de exemplu, concursul ideal de infracțiuni). De asemenea, putem întâlni unitate infracțională cu mai multe rezultate parțiale (de exemplu, infracțiunea complexă, infracțiunea continuată) și unitate infracțională cu o poziție subiectivă diversificată (de exemplu, infracțiunea praeterintenționată). Numai prin analiza fiecăreia dintre formele de unitate infracțională, cu toate caracterele sale specifice se pot desprinde acele note multiple cu aspect constant și general care, caracterizând fiecare dintre formele de unitate infracțională, pot să determine și specificitatea elementelor distinctive între aceste forme și cele ale pluralității de infracțiuni. În acest fel se va putea discerne, dacă elementele de diversitate pe care le ăntâlnim într-un anume caz concret se prezintă multiplicitatea internă a uneia dintre formele de unitate infracțională sau pluralitatea externă specifică unor conținuturi distincte de infracțiuni.

Exemplificări: Pornind de la caracterele unității naturale de infracțiune, în literatura juridică și practica judiciară s-a constatat că există o asemenea unitate naturală în următoarele situații:

În cazul în care s-au aplicat mai multe lovituri sau acte de violență cu aceeași ocazie.

În cazul în care inculpatul a sustras mai mulți saci în care a dosit un număr de pâini.

În cazul în care inculpatul a încărcat lemne într-un sac pe care l-a aruncat peste gard, repetând operația de mai multe ori.

În toate aceste cazuri, deși în modul de realizare a infracțiunii se întâlnesc o multiplicitate de acte, totuși acestea nu reprezintă acțiunile diverse ale unor infracțiuni distincte, ci constituie o multiplicitate internă, unindu-se, prin firea lucrurilor, în mod natural, într-o singură acțiune constitutivă.

Pornind de la caracterele specifice formei de unitate a infracțiunii continuate, în practica judiciară s-a decis că există infracțiune continuată de delapidare, chiar dacă actele materiale repetate săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții nu sunt de aceeași natură – numai însușire, numai folosire sau numai traficare -, ci sunt de natură diferită, din moment ce fiecare act în parte constituie o modalitate de comitere a uneia și aceleiași infracțiuni. Deși este vorba de acțiuni repetate și de natură diferită, acestea nu au fost considerate ca înscriindu-se într-o pluralitate de infracțiuni ci, reunite, pe de o parte prin unitatea de rezoluție, iar pe de altă parte prin echivalențșa juridică a conținuturilor alternative, au fost caracterizate ca elemente de multiplicitate internă a unei singure infracțiuni continuate.

Pornind de la caracterele specifice ale formei de unitate a infracțiunii complexe, în practica judiciară s-a decis că tentativa infracțiunii de omor săvârșită în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei (art.175, lit.f, CP) absoarbe infracțiunea de ultraj prevăzută în art.239, al.2 CP, care nu mai poate fi reținută ca o infracțiune distinctă. În acest caz, deși se găsesc elementele constitutive a două infracțiuni disctincte (tentativă de omor și ultraj) totuși acestea nu au fost considerate că ar constitui o pluralitate de infracțiuni, ci, că reprezintă, în realitate, multiplicitatea internă a unei infracțiuni complexe, unificate prin absorbția în conținutul uneia dintre cele două infracțiuni a conținutului celeilalte.

Pornind de la caracterele specifice ale infracțiunii praeterintenționate, în practica judiciară s-a stabilit că, ceea ce este caracteristic din punct de vedere subiectiv infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte este faptul că este comisă cu intenție, dar rezultatul mai grav –moartea victimei- se produce din culpa autorului care nu l-a prevăzut, deși trebuia să-l prevadă. În acest caz, deși este vorba de o diversificate în cadrul poziției subiective a infractorului –intenția cu privire la rezultatul urmărit sau acceptat de făptuitor și culpa cu privire la rezultatul diferit, produs prin amplificarea urmărilor faptei săvârșite- această diversificare nu dă naștere unei pluralități de infracțiuni, ci reprezintă elementul de multiplicitate internă ale unei infracțiuni unice praeterintenționate.

Toate exemplele de mai sus ilustrează modul în care, în fiecare dintre soluțiile adoptate s-a marcat distincția între multiplicitatea internă, specifică diferitelor forme de unitate infracțională și pluralitatea externă specifică diferitelor forme de pluralitate de infracțiuni.

Capitolul 3

NOȚIUNEA ȘI FELURILE UNITĂȚII DE INFRACȚIUNE

§ 1. Noțiunea unității de infracțiune

În codul penal nu există o normă prin care să se definească unitatea de infracțiune sau să se facă o clasificare a formelor de unitate infracțională. De aceea rolul de a stabili conceptul unității de infracțiune îi revine științei dreptului penal.

În literatura juridică, potrivit unei definiții s-a arătat că „prin unitatea de infracțiune se înțelege situația când o activitate infracțională formată dintr-o acțiune sau inacțiune ori din mai multe acțiuni sau inacțiuni se consideră, potrivit stării de fapt ori potrivit legii, că aceasta constituie o singură infracțiune pentru care se aplică o singură pedeapsă”.

Potrivit altei definiții, unitatea de infracțiune este „acea activitate infracțională formată dintr-o singură acțiune sau inacțiune ori din mai multe acțiuni sau inacțiuni ce decurg din natura faptei sau din voința legiuitorului săvârșite de către o persoană pe baza aceleiași rezoluții infracționale și care întrunește conținutul unei singure infracțiuni”.

Cu alte cuvinte, făcând excepție de referirea la unitatea sau multiplicitatea acțiunilor ori inacțiunilor, precum și de înscrierea condiției referitoare la unitatea de rezoluție, unitatea de infracțiune fiind un concept general ce nu poate fi restrâns la infracțiunile săvârșite cu intenție, putem concluziona că, prin unitate de infracțiune se înțelege acea situație în care făptuitorul prin activitatea sa a realizat conținutul unei singure infracțiuni.

Unitatea infracțională este de două feluri: naturală și legală.

§ 2. Unitatea naturală de infracțiune

Unitatea naturală de infracțiune rezultă din unitatea acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii. În cazul acestei categorii de unitate, acțiunea sau inacțiunea constitutivă este în mod natural unică și unitară – chiar dacă este alcătuită dintr-o succesiune de acte – iar unității materiale a faptei îi corespunde, pe plan juridic, unitatea infracțiunii (de exemplu luarea unor bunuri din posesia altuia, cu scopul însușirii pe nedrept reprezintă o acțiune în mod firesc unică, ier infracțiunea de furt constituie o unitate naturală de infracțiune).

Cu alte cuvinte, în cazul unității naturale de infracțiune, activitatea infracțională a făptuitorului se subdivide în fapt, într-o succesiune firească de acte identice sau asemănătoare, care se îmbină între ele în mod natural pentru a caracteriza o singură acțiune constitutivă. Aceste acte componente produc, toate împreună, un singur rezultat, în care se adiționează, integrându-se, rezultatele parțiale, fragmentare, produse de actele ce compun acțiunea constitutivă a infracțiunii. Acțiunea constitutivă astfel înfăptuită – prin îmbinarea unei multiplicități de acte componente – și rezultatul final unic cauzat în acest mod, se înscriu în conținutul unei singure infracțiuni.

Astfel, cel care intră într-o încăpere pentru a fura mai multe bunuri, efectuează o serie de acte succesive de luare a bunurilor pe care are intenția să și le însușească. Într-o asemenea situație, actele separate de luare a fiecărui bun în parte se unifică în mod natural într-o singură acțiune, cu un singur rezultat natural, constând în trecerea concomitentă a tuturor bunurilor în stăpânirea de fapt a făptuitorului. Sub aspectul poziției subiective, făptuitorul are într-o asemenea situație, o rezoluție unică și reprezentarea unui rezultat unic.

Multiplicitatea internă rezultă din divizarea firească și necesară a acțiunii constitutive într-o succesiune de acte componente –identice sau asemănătoare- iar elementele care imprimă caracterul de unitate sunt: integrarea în mod natural într-o singură acțiune constitutivă a actelor săvârșite și realizarea unui rezultat integral unic.

Tot o formă de unitate naturală se consideră că există și în cazul infracțiunii cu conținuturi alternative, în ipoteza în care activitatea infracțională este formată din mai multe acte care, săvârșite cu aceeași ocazie și în strânsă legătură între ele realizează, în fapt, în mod cumulativ, mai multe dintre conținuturile alternative. Dacă, atunci când se realizează unul singur dintre conținuturile cvasi-simultane a mai multor conținuturi, ne aflăm în fața unei multiplicități de acțiuni cu privire la care se poate pune problema dacă nu aparțin unei pluralități de infracțiuni.

În literatura juridică și practica judiciară s-a considerat că, și într-o asemenea situație, există unitate naturală de infracțiune determinată de echivalența juridică a conținuturilor multiple ale infracțiunii. În cazul acestor conținuturi multiple, dar echivalente, înfăptuirea acțiunilor caracteristice mai multora dintre aceste conținuturi – cu aceeași ocazie și în legătură unele cu altele – se integrează într-o activitate infracțională unică.

Multiplicitatea internă derivă, în acest caz, din divizarea firească a activității infracționale în acțiunile prevăzute de lege în mod alternativ, dar realizate în fapt în mod cumulativ, și din producerea rezultatelor, uneori, diferite. Caracterul de unitate este imprimat de echivalența juridică a conținuturilor alternative, datorită căreia acțiunile săvârșite cu aceeași ocazie se integrează într-o singură acțiune constitutivă, iar rezultatele produse echivalente ca și acțiunile care le-au cauzat, se adiționează, înglobându-se într-un rezultat integral unic. La infracțiunile cu conținuturi alternative, nu numai acțiunea poate fi prevăzută de lege, sub forma unor modalități alternative, dar, uneori, și rezultatul, ca de exemplu în cazul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor obștești (art.248 CP). Și în acest caz, dacă s-au produs concomitent rezultate eterogene, ele se însumează, datorită echivalenței lor juridice, integrându-se într-un rezultat unitar, consecință a unei unități infracționale unice.

În cadrul unității naturale de infracțiuni se disting 3 tipuri sau forme de unitate infracțională, și anume: infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.

SOLUȚII

DIN PRACTICA JUDICIARĂ CU PRIVIRE LA

UNITATEA NATURALĂ DE INFRACȚIUNE

În practică s-a decis că există unitate naturală în următoarele situații: (1) dacă inculpatul a sustras deodată, neîntrerupt și cu aceeași ocazie mai multe bunuri aparținând aceleiași persoane; (2) dacă lucrurile sustrase au fost transportate într-o succesiune neîntreruptă și la intervale nesemnificative de la locul faptei; (3) dacă s-a sustras neîntrerupt din mai multe vehicule parcate în același loc, într-o unitate de execuție materială; (4) dacă s-a sustras neîntrerupt mai multe lucruri dintr-o unitate chiar cu gestiuni distincte și cu dispozitive proprii de închidere, dar aparținând aceleiași părți civile.

Există o infracțiune unică de abuz de încredere în cazul unui

refuz repetat de a restitui același lucru.

Există o infracțiune unică de trafic de influență dacă inculpatul a pretins, a acceptat promisiunea și a primit banii pentru a interveni pe lângă un funcționar, sau dacă cel care a promis să intervină pe lângă un funcționar a primit sumele în rate.

Săvârșirea de acte repetate de exercitare ilegală a unei profesii constituie o infracțiune unică, repetarea fiind implicată în actele ce constituie elementul material al infracțiunii prevăzute în art.281 C.p. (infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii).

§ 3. Unitatea legală de infracțiune

Spre deosebire de unitatea naturală, cea legală reprezintă o creație a legiuitorului și se caracterizează fie prin săvârșirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni, fie prin cuprinderea în conținutul unei infracțiuni ca element sau circumstanță agravantă a unei acțiuni sau inacțiuni care ar putea constitui, prin ea însăși, o faptă prevăzută de legea penală.

Concordanța dintre unitatea juridică și unitatea de fapt –absolută în cazul unității naturale de infracțiune- nu mai există în cazul formelor de unitate legală (de exemplu, conținutul a două acțiuni distincte care, altfel, ar fi constituit elementul material al unor infracțiuni de sine stătătoare: furt și lovire sau vătămare corporală).

Unitatea legală poate fi creată fie printr-o normă de incriminare (exemplu art.211, lit.i CP, art.209, lit.i CP), fie printr-o dispoziție cuprinsă în Partea Generală a Codului Penal (art.41, al.2 CP).

Unitatea legală este, prin urmare, reglementată limitativ, neexistând posibilitatea să se extindă și la alte situații neprevăzute de lege fără pericolul încălcării principiului legalității, potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare, iar adăugarea la aceasta nu este permisă.

Cazul tipic al unității de infracțiune este acela al faptelor cu acțiune simplă, adică al infracțiunilor la care este suficientă o singură acțiune sau inacțiune pentru realizarea conținutului lor. Majoritatea infracțiunilor prevăzute în Partea Specială a Codului Penal sunt infracțiuni simple, datorită și modului în care sunt incriminate de legea penală. Problema unității de infracțiune se pune în mod special în cazul acelor infracțiuni al căror conținut complex se realizează nu printr-o singură acțiune sau inacțiune, ci prin mai multe, fiecare dintre ele putând constitui o infracțiune, dar care în îmbinarea lor sunt considerate de legea penală drept o singură infracțiune.

În cadrul unității legale de infracțiune se pot distinge 4 tipuri de unitate infracțională, și anume: infracțiunea continuată, infracțiunea complexă, infracțiunea de obicei și infracțiunea progresivă.

SOLUȚII

DIN PRACTICA JUDICIARĂ CU PRIVIRE LA

INFRACȚIUNEA CONTINUATĂ

(1) Există infracțiune continuată de seducție dacă raporturile sexuale obținute prin promisiuni mincinoase de căsătorie au avut un caracter repetat, chiar dacă promisiunile de căsătorie nu s-au repetat cu ocazia fiecărui raport sexual; în sprijinul acestei soluții s-a adus și argumentul că, deși această infracțiune este instantanee, ea poate fi comisă în formă continuată dacă autorul repetă, cu aceeași rezoluție infracțională raportul sexual smuls inițial prin promisiuni mincinoase de căsătorie. Pentru a întrerupe continuitatea infracțiunii, inculpatul ar trebui să facă dovada că actele sexuale ulterioare au fost obținute în alte condiții decât cele inițiale.

(2) Există infracțiunea de delapidare continuată în următoarele situații:

Dacă s-au sustras repetat sume de bani din gestiune, indiferent dacă unele sume au fost cheltuite de gestionar, iar altele au fost ascunse într-un sertar.

Dacă s-au sustras sume de bani de la două casierii ale aceleiași unități, la care inculpata îndeplinea funcția de casieră, iar metodele folosite au fost identice (falsificarea foilor de vărsământ și a registrului de casă).

Dacă s-au sustras repetate sume de bani de către factorul poștal prin același procedeu (falsificarea mandatelor poștale).

Dacă gestionarul a folosit procedee identice de sustragere repetată (crearea de plusuri în gestiune, pe care, apoi le-a sustras).

Dacă inculpatul (șef de secție) a sustras atât materiale cât și sume de bani pe care le avea în gestiune.

Dacă inculpatul, conducând două magazine aparținând aceleiași unități, a sustras repetat din ambele magazine folosind aceleași metode.

Dacă unele acțiuni ale inculpatului, componente ale delapidării, se înfățișează sub forma însușirii, altele sub forma folosirii iar altele sub forma traficării.

Dacă unele sume au fost însușite efectiv de gestionar, iar altele au fost folosite pentru acoperirea unor lipsuri create de el anterior.

(3) Inculpatele, ajutându-se reciproc și repetat la ascunderea lipsurilor prin transferarea mărfurilor dintr-o gestiune în alta și implicit la delapidare, prin acte repetate, au săvârșit atât infracțiunea de delapidare continuată (din propria gestiune) cât și complicitate continuată la delapidare (la gestiunea celorlalte).

(4) Acela care încearcă de două ori să sustragă bani din buzunarul unei persoane, băgând mâna în buzunarul acesteia, dar reușind abia a treia oară după ce a urmărit victima care s-a deplasat la un magazin, constituie o singură infracțiune de furt, necontinuat, (primele două tentative se înscriu în latura obiectivă a furtului și se absorb în acesta).

(5) Constituie furt continuat, fapta inculpatului de a sustrage repetat, în timpul nopții, prin escaladare, diferite bunuri aparținând aceleiași persoane vătămate, inculpatul făcând mai multe drumuri pentru a le transporta; această soluție a fost, pe bună dreptate criticată considerându-se că este o singură infracțiune necontinuată, deoarece, în măsura în care activitatea inculpatului s-a desfășurat neîntrerupt, există o unitate naturală; numai dacă transporturile s-ar fi făcut la intervale mai mari de timp, s-ar putea susține că este o infracțiune continuată.

(6) Față de numărul mare de sustrageri din vagoane CFR, săvârșite în mod organizat prin metode similare, inculpații având imaginea de ansamblu a activităților pe care le vor desfășura, există infracțiunea continuată de furt din avutul public.

(7) Infracțiunea de înșelăciune în paguba avutului public săvârșită prin prezentarea de acte de studii false pentru încasarea unei retribuții necuvenite, prin acte false pentru încasarea alocației de stat pentru copii și a actelor false de vechime în muncă pentru încasarea unei pensii necuvenite, urmate de încasarea lunară a sumelor necuvenite, constituie o infracțiune continuată.

(8) Va exista infracțiune continuată de tăinuire chiar dacă înlesnirea se referă la autori diferiți, dacă s-a comis prin acte repetate și în baza aceleiași rezoluții.

SOLUȚII

DIN PRACTICA JUDICIARĂ CU PRIVIRE LA

INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ

Actele de violență săvârșite în scopul realizării raportului sexual, făcând parte din latura obiectivă a infracțiunii de viol, nu pot fi reținute ca o infracțiune distinctă, urmând a se reține doar infracțiunea de viol; infracțiunea de viol agravat (art.197, al.3, C.p.) absoarbe și infracțiunea de ucidere din culpă, iar infracțiunea de viol calificat (art.197, al.2, C.p.) absoarbe și infracțiunea de vătămare gravă din culpă.

Dacă victima, în urma violențelor aplicate de inculpat în scopul de a o viola, s-a sinucis, va exista tentativă la infracțiunea complexă de viol prevăzută în art.197, al.3, C.p.

Deoarece, potrivit regulamentului de furnizare a energiei electrice, plombele ce se aplică la capetele bornelor de la contorul electric constituie mijloace de încuiere, înlăturarea acestora pentru a fura curent constituind furt calificat (prin efracție) și nu concurs între furt simplu și distrugere.

Infracțiunea de nerespectare a hotărârii judecătorești (art.271, al.1, C.p.) este o infracțiune complexă care absoarbe faptele de lovire și amenințare; dacă violențele sunt mai grave va fi concurs de infracțiuni, infracțiunea de vătămare reținându-se separat.

Capitolul 4

TIPURI ALE UNITĂȚII NATURALE DE INFRACȚIUNE

În cadrul unității naturale de infracțiuni se disting trei tipuri sau forme de unitate infracțională, în funcție de natura acțiunii sau inacțiunii care formează elementul material al infracțiunii, și anume: infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.

§ 1. Infracțiunea simplă

Ca formă a unității naturale, infracțiunea simplă se caracterizează sub aspect obiectiv printr-o singură acțiune sau inacțiune, printr-un singur rezultat, iar subiectiv printr-o singură formă de vinovăție.

Această formă de infracțiune este des întâlnită în legislația penală și practica judiciară. Infracțiunea simplă nu trebuie înțeleasă ca fiind rezultatul unei singure acțiuni (de exemplu: o singură lovitură în cazul vătămării corporale), ea putând îngloba mai multe acte de executare care nu au însă semnificație proprie, cuprinzîndu-se într-o acțiune unică. Exemplu: omorul tot infracțiune unică va fi considerată dacă e provocat printr-o singură lovitură de cuțit sau prin mai multe lovituri de cuțit aplicate succesiv de infractor. În acest exemplu, actele de executare multiple nu pun în discuție unicitatea celorlalte elemente și anume: obiect, subiect pasiv, formă de vinovăție.

Când însă, printr-o singură acțiune se aduce atingere mai multor

persoane nu se mai realizează conținutul unei singure infracțiuni, ci o

pluralitate de infracțiuni, deoarece se aduc atingere mai multor titulari de valori sociale ocrotite. Deci, în cazul infracțiunilor contra persoanei, cu excepția celor contra vieții, pluralitatea de persoane vătămate printr-o singură activitate infracțională va determina o pluralitate de infracțiuni; vom avea în acest caz tot atâtea infracțiuni câte persoane au fost vătămate în drepturile lor.

În cazul infracțiunilor contra vieții, din pluralitatea de victime ucise printr-o activitate unică, legiuitorul a creat o singură infracțiune complexă: omorul deosebit de grav, când e săvârșit „asupra a două sau mai multe persoane” (art. 176 lit. b. Cod penal) și uciderea din culpă în varianta calificată, dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane.

În cazul infracțiunilor contra patrimoniului, altele decât tâlhăria, pirateria, pluralitatea de persoane păgubite printr-o singură activitate infracțională nu determină o pluralitate de infracțiuni, ci o infracțiune unică, pentru că aduce atingere unei valori sociale unice, care este patrimoniul.

Când însă, infracțiunile contra patrimoniului sunt cele complexe și anume: tâlhăria, pirateria, pluralitatea de persoane asupra cărora se execută violențe sau amenințări ori sunt puse în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra împotriva unei acțiuni de sustragere a bunurilor lor, va determina realizarea unei pluralități de infracțiuni sub forma concursului de infracțiuni, deoarece infracțiunile respective au un obiect juridic complex, fiind ocrotite, pe lângă relațiile sociale privind patrimoniul și relațiile sociale privind persoanele care au fost amenințate sau asupra cărora s-a executat violența.

Tot astfel, în cazul infracțiunii de ultraj (art. 239 Cod penal), pluralitatea de persoane ultragiate printr-o singură activitate infracțională va conduce la realizarea unei pluralități de infracțiuni pentru că, și în acest caz, infracțiunea de ultraj este complexă, aducându-se atingere atât autorității, cât și titularilor de valori sociale ocrotite, care sunt persoane fizice deținătoare ale autorității de stat care au fost insultate, amenințate sau lovite.

În exemplele mai sus menționate, pluralitatea de infracțiuni este determinată de pluralitatea de persoane ale căror drepturi au fost primejduite sau vătămate.

Uneori este posibil ca acțiunea ce constituie elementul material al unei infracțiuni simple să fie prevăzută în textul de incriminare sub forma unor modalități alternative, așa cum este cazul infracțiunii de mărturie mincinoasă (art.260 C.P.) care se poate comite fie prin a face afirmații mincinoase, fie prin omisiunea de a releva fapte sau împrejurări cunoscute. Într-o asemenea situație, dacă autorul, cu aceeași ocazie realizează elementul material al infracțiunii în ambele sale modalități, infracțiunea rămâne unică și, totodată, simplă. Ceea ce justifică această soluție este pe de o parte, echivalența sub raport penal a celor două variante alternative, iar, pe de altă parte, constatarea că în cazul în care s-ar fi menținut în cadrul unei singure variante, dar s-ar fi repetat acțiunea, autorul ar fi săvârșit o singură infracțiune.

§ 2. Infracțiunea continuă

Teoria infracțiunilor continue este una din cele mai grele din știința penală. Vechii penaliști nu tratează nicăieri „ex professo” materia infracțiunilor continue. Jousse, care în marea sa operă asupra legislației penale menționează opt diviziuni ale infracțiunilor, nu pomenește despre diviziunea infracțiunilor în momentane și continue. Tot astfel fac și ceilalți penaliști vechi ca: Pr. Farinaceu, Muyart de Vouglans și alții, care vorbesc de infracțiunile continue în mod incidental cu ocazia prescripției și se mărginesc să spună că, la infracțiunile continue, prescripția nu începe din primul moment al comiterii infracțiunii, ci de la ultimul act până la care s-a continuat infracțiunea.

Datorită specificului său, rezultatul socialmente periculos la infracțiunea simplă este, de regulă, unic.

Există însă și unele infracțiuni simple la care, potrivit normelor de incriminare, rezultatul se poate înfățișa în modalități alternative, ca de exemplu în cazul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice (art.248 C.P.) la care rezultatul constă fie într-o pagubă a patrimoniului unei unități dintre cele prevăzute la art.145 C.P., fie într-o tulburare însemnată a bunului mers al acesteia. Într-o asemenea situație, dacă prin aceeași acțiune s-au produs ambele rezultate prevăzute alternativ de lege, unitatea infracțiunii – care continuă să fie simplă – nu este afectată.

Din cele arătate mai sus rezultă, ca o particularitate la infracțiunea simplă, faptul că momentul consumării coincide cu cel al epuizării. De aceea, în practica judiciară nu sunt dificultăți în ceea ce privește aplicarea legii penale în timp, momentul curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale sau aplicarea actelor de clemență.

Astfel, vom cita din acești autori:

Prosper Farinaceu, vorbind de adulter, care se prescria în 5 ani, susținea că această infracțiune nu se aplică atunci când a fost iertată și continuată, de exemplu: când cineva în timp de mai mulți ani a stat în același adulter cu aceeași persoană, atunci acești 5 ani încep să curgă, nu de la prima comitere a adulterului, ci de la cea din urmă, după părerea cea mai întemeiată și cea mai răspândită.

Jousse scrie de asemenea: Infracțiunile continue nu se prescriu în 20 ani pentru că în acest gen de infracțiuni se poate zice că se comite cîte o nouă infracțiune în fiecare moment și prin urmare, prescripția nu poate fi opusă acestui gen de infracțiune, decât din ziua în care ea a încetat.

Prin urmare, vechii penaliști vorbeau despre infracțiunile continue numai cu ocazia prescripției oricăror infracțiuni care prezentau caracterul continuității, susținând că, în asemenea cazuri, prescripția nu curge de la începutul infracțiunii, ci de la finele ei.

După F. Carrara, jurisconsultul care a studiat mai bine teoria infracțiunilor continue, „esența infracțiunilor continue e să fie repetare de acțiuni, care fiecare să poată constitui singură o perfectă violare a legii.”

Autorii și jurisprudența sunt de acord din punct de vedere teoretic că, dacă fapta este de o certă durată, infracțiunea este continuă, iar dacă încetează îndată ce s-a comis este infracțiune momentană. Însă din punct de vedere practic, există încă unele controverse în ceea ce privește stabilirea unor infracțiuni ca fiind continue sau nu, și anume:

Bigamia – se admite ca fiind o infracțiune momentană pentru că se comite în momentul săvârșirii celei de-a doua căsătorii.

Tăinuirea – după Thiry, este o infracțiune continuă, pentru că nu este un act care se săvârșește într-un moment, ci se repetă „singulis momentis”, având o durată indefinită. Însă, Curtea de Casație Belgiană a admis contrariul, pe motiv că infracțiunea este consumată îndată ce tăinuitorul a primit cu bună știință bunul furat, obținut sau deturnat fraudulos, căci din acest moment el a pus un obstacol căutărilor proprietarului și i-a cauzat prejudiciu. Ortolan în schimb, admite că tăinuirea, uneori poate fi o infracțiune continuă, alteori momentană.

Furtul, după Molinier, este o infracțiune continuă, iar după Carrara este o infracțiune momentană, deși posesia lucrului furat este o infracțiune continuă. Furtul este o infracțiune continuă în caz de furt de gaz sau electricitate. În acest sens se pronunță și jurisprudența franceză.

Construcția fără autorizație este o infracțiune continuă în tot timpul construirii, și de aceea prescripția nu începe să curgă decât din momentul când construcția s-a terminat.

Din felul în care sunt examinate exemplele de mai sus, rezultă că se confundă în aceeași problemă, infracțiunile continue cu cele continuate. Astfel: bigamia, abuzul de încredere, falsul, furtul, adulterul sunt infracțiuni instantanee, dar ele pot deveni uneori infracțiuni continuate nu însă continue. De asemeni, sechestrarea de persoane, portul ilegal de decorațiuni, tăinuirea, vagabondajul, răpirea de minori, portul de arme, nesupunerea la serviciul militar sunt infracțiuni continue. Confuzia și nesiguranța care există în materia continuității infracțiunilor provin din înglobarea a două categorii perfect distincte de continuitate în aceeași categorie.

Unii autori au căutat să înlăture acest neajuns, separând cele două categorii în două grupuri distincte: pe de o parte infracțiunile continue, iar pe de altă parte infracțiunile continuate. În ambele categorii întâlnim elemente ale continuității adică: o singură violare a legii penale și o pluralitate de infracțiuni prelungite în timp.

În timp ce infracțiunile continue se caracterizează prin continuitatea materială, adică prelungirea în timp este de natura actului care intră ca element material în conținutul infracțiunii (conform textului de lege), infracțiunile continuate implică o continuitate morală, prelungirea în timp nefiind decât consecința scopului urmărit care accidental sau prin felul concepțiunii sale a reclamat o descompunere a elementului material. Infracțiunea continuă, odată ce a atins momentul consumativ, adică din clipa în care ea corespunde perfect definiției legale, oricât se va prelungi în timp, se continuă identică în materialitatea sa. Cu alte cuvinte, elementul său material rămâne invariabil.

La infracțiunea continuată ajunsă în momentul consumativ, fiecare prelungire în timp reclamă o completare a elementului material, care, identic cu el însuși sub raportul obiectivității juridice, nu mai este același în obiectivitatea sa materială. Pentru a evidenția mai bine această definiție, se consideră următoarele exemple:

Cineva sechestrează pe o altă persoană – prin însuși elementul său material, această infracțiune reclamă o prelungire în timp. Nu se poate concepe o sechestrare de o secundă, ci este nevoie cel puțin de un interval de timp care să evidențieze faptul privării de libertate. Din momentul însă ce infracțiunea s-a consumat, adică a trecut acel interval de timp, indispensabil, infracțiunea se prelungește identică, oricât va dura sechestrarea, elementul material rămânând același. Avem deci o infracțiune continuă.

Să presupunem însă că un negustor de lemne își propune să înșele la cântar pe un client care a cumpărat 5000 kg de lemne și să-i dea numai 4800 kg. Fapta în materialitatea ei s-ar putea săvârși instantaneu, negustorul cântărind și expediind clientului 4800 kg pentru a face neobservată diferența sau poate accidental, fiindcă negustorul nu avea decât o singură căruță care nu putea transporta decât câte 1000 kg, să trimită clientului său în 5 zile consecutiv câte 960 kg în loc de 1000kg realizându-și astfel scopul de a înșela cu 200 kg. Așadar, prelungirea în timp este provocată intenționat sau accidental, în vederea însă a realizării unui scop unic. Infracțiunea deși s-a consumat din prima zi, se prelungește câteva zile, timp în care elementul material neschimbat sub aspectul obiectivității juridice se completează totuși cu acțiunile noi ce se adaugă actului inițial. În acest caz este vorba de o infracțiune continuată.

Infracțiunile continue, la rândul lor, se împart în: infracțiuni continue permanente și infracțiuni continue succesive. Prelungirea în timp a infracțiunilor continue este de esența acestor infracțiuni, dar, pe când la infracțiunile permanente prelungirea are loc automat, de la sine, de îndată ce infracțiunea a devenit perfectă prin ajungerea la momentul consumativ, în infracțiunile succesive, prelungirea, deși tot de natura infracțiunii, cere însă continua intervenție a autorului.

Exemple: (1) În caz de sechestrare a unei persoane, odată sechestrarea efectuată, prelungirea infracțiunii se operează de la sine și durează cât timp va dăinui privarea de libertate; deci este o infracțiune continuă, permanentă. (2) Cineva își arborează la butoniera hainei rozeta unei decorațiuni ce nu i-a fost niciodată conferită. Din moment ce a apărut cu această rozetă în lume s-a consumat infracțiunea de port ilegal de decorațiuni. Această infracțiune se va putea prelungi cât timp rozeta va rămâne la butonieră, deci deși prelungirea este de natura infracțiunii, totuși ea nu va avea loc decât în timpul când infractorul va îmbrăca acea haină și va apărea cu ea în public. Prin urmare, prelungirea are loc succesiv prin intervenția autorului infracțiunii, deci este vorba despre o infracțiune continuă succesivă.

Din cele ce au precedat, rezultă că infracțiunea continuă are ca specific prelungirea elementului material peste momentul consumării până la un moment denumit al epuizării faptei.

Prin urmare, la infracțiunea continuă distingem, pe de o parte, momentul consumării care se înfăptuiește odată cu realizarea conținutului infracțiunii, iar pe de altă parte, momentul epuizării, care coincide cu încetarea activității infracționale. De exemplu, infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor săvârșită prin modalitatea – deținerea fără drept de arme și muniții- se consumă în momentul în care făptuitorul a intrat, fără drept, în posesia armei (munițiilor) și se epuizează odată cu încetarea activității infracționale care se poate datora făptuitorului (acesta predă arma), intervenției organelor competente (arma este ridicată de organele de poliție) sau s-a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru activitatea infracțională desfășurată până în acel moment.

Stabilirea celor două momente prezintă o deosebită relevanță în tragerea la răspundere penală a făptuitorului. Cu cât timpul scurs de la consumare până la epuizare este mai lung, cu atât pericolul social concret al faptei este mai mare.

În funcție de momentul încetării activității infracționale se determină legea penală aplicabilă în sancționarea făptuitorului. Dacă între momentul consumării și cel al epuizării infracțiunii continue intervine o nouă lege penală, nu sunt incidente dispozițiile art.13 C.p., legea penală în vigoare la data încetării activității infracționale va fi aplicabilă în pedepsirea făptuitorului.

De asemenea, în cazul în care în momentul consumării infracțiunii subiectul activ al acesteia este minor, însă la data încetării activității infracționale el a devenit major, acesta va fi sancționat după regulile majorului.

În funcție de momentul epuizării infracțiunii continue, se soluționează problemei incidenței unei legi de amnistie sau grațiere. Pentru ca făptuitorul să beneficieze de efectele acestor acte de clemență, se cere ca activitatea infracțională să fi încetat până la intrarea în vigoare a actelor de grațiere sau amnistie. În acest sens s-a pronunțat Tribunalul Suprem, secția penală prin decizia numărul 26/6.01.1997 (în Culegere de decizii 1977, p.296): „Infracțiunea de abandon de familie, constând în neplata cu rea credință timp de cel puțin două luni a pensiei de întreținere, are caracterul unei infracțiuni continue omisive, care durează până când făptuitorul plătește pensia de întreținere sau se pronunță hotărârea de condamnare. Dacă decretul de grațiere intervine anterior acestui moment, inculpatul nu poate beneficia de grațiere”.

Din momentul încetării acțiunii sau inacțiunii unei infracțiuni continue va curge termenul de prescripție al răspunderii penale (art.122 C.p.).

S-ar putea spune, la prima vedere, că infracțiunile continue succesive se aseamănă cu infracțiunile continuate, deoarece și la unele și la celelalte infractorul trebuie să intervină pentru a întreține prelungirea infracțiunii. Această asemănare nu este decât cu totul secundară. Ceea ce trebuie avut în vedere este necesitatea prelungirii în timp, care diferențiază aceste infracțiuni. La infracțiunile continue succesive, continuitatea este de esența infracțiunii, căci fără o atare continuare infracțiunea nu ar exista. În exemplul portului ilegal de decorațiuni, pentru a exista această infracțiune nu e suficient ca cineva în public să poarte decorații pentru o clipă și să le scoată imediat ce le-a pus; conform textului de lege, pentru această infracțiune trebuie ca decorația să fie purtată. A purta înseamnă a ține la butonieră un timp oarecare acea decorație, timp care să poată echivala cu ceea ce înțelegem a purta un lucru. Deci continuitatea este indispensabilă infracțiunii, fiind de esența ei.

Din contră, în infracțiunile continuate, continuitatea este accidentală sau voită, dar nu indispensabilă, infracțiunea putându-se comite și instantaneu. S-ar putea spune că infracțiunile continue succesive ar fi niște infracțiuni continue continuate – aceasta este opinia Prof. Manzini, care numește infracțiunile continue (ca mai toți autorii italieni), infracțiuni permanente. Pentru a diferenția însă infracțiunile continue permanente de cele succesive, prof. Manzini denumește pe primele infracțiuni necesar permanente iar pe celelalte infracțiuni potențial permanente.

Infracțiunile continue, prin însăși natura lor, nu pot exista atâta timp cât ele nu s-au prelungit o durată suficientă care să conducă la satisfacerea conceptului și conținutului acestei infracțiuni. Astfel, în cazul exemplului de mai sus, al portului ilegal de decorațiuni, infractorul care a purtat ilegal decorațiunea într-o zi și deci a consumat chiar de atunci faptul, poate să mai iasă și a doua și a treia zi cu aceeași decorațiune. De data aceasta continuitatea nu mai este de esența infracțiunii, ci ea se sprijină pe unitatea de rezoluție a infractorului, care este una și aceeași de la început (hotărârea de a purta decorația) și ca urmare, nemaifiind o continuitate automată, și una morală, ne aflăm în fața unei infracțiuni continuate. Așadar, infracțiunea de port ilegal de decorațiuni este în același timp și o infracțiune continuă, dar poate deveni, prin repetare, și continuată, deci o infracțiune continuă continuată, așa după cum celelalte infracțiuni continuate nu sunt decât infracțiuni instantanee devenite continuate prin repetarea accidentală sau voită, derivând din unitatea de rezoluție. Prin urmare, pentru a putea deosebi o infracțiune continuă, fie ea permanentă sau succesive, de o infracțiune momentană sau continuată, va trebui întotdeauna să ne raportăm la conceptul și conținutul fiecărei infracțiuni astfel cum sunt ele prevăzute în textul de lege. În special, va trebui analizat elementul material al infracțiunii în obiectivitatea sa juridică. Ori de câte ori legea, fixând conținutul acestui element, se raportează la un act care reprezintă o mișcare de durată în timp, vom avea o infracțiune continuă. De asemenea, de câte ori legea indică un act care prin însăși producerea sa, a și făcut ca infracțiunea să fie consumată, vom avea infracțiuni instantanee care pot deveni continuate printr-o prelungire accidentală sau voită, dar în nici un caz nu pot fi continue.

Conceptul infracțiunii continue a fost foarte bine fixat de Campus, care a dat următoarea definiție: „infracțiunea continuă este un act ilicit, care consistă în violațiunea unui bun juridic care prin natura sa specială nu este susceptibil de distrugere sau de micșorare, ci numai de o comprimare sau o stânjenire în folosirea sau realizarea sa”.

Așa, de exemplu, libertatea este un bun care, dacă nu poate fi nici distrus, nici diminuat, poate fi însă comprimat, înăbușit printr-o acțiune ilicită. De aceea, sechestrarea unei persoane este o infracțiune continuă, căci durează cât timp se va prelungi comprimarea libertății. Acest criteriu, al dreptului sau bunului comprimat poate servi la stabilirea infracțiunilor continue. Comprimarea indică o acțiune care prin încetarea ei face ca lucrurile să poată fi repuse în situația dinainte; din momentul în care acțiunea de comprimare începe și până ce ea se sfârșește, avem o situație ce se prelungește în timp identică cu ea însăși, situație care constituie faptul ilicit, prin esența sa continuu.

Este deci, de mare interes, a diferenția cu precizie diversele modalități de continuate și în special a nu confunda infracțiunile continue cu cele continuate.

Infracțiunile continue, cât și cele continuate implică atingerea momentului consumativ, după care infracțiunea se prelungește în timp. În infracțiunea de omucidere însă, odată consumată infracțiunea prin omorârea victimei nu mai poate avea loc o prelungire în timp. Același lucru se poate spune despre infracțiunile de lovire, rănire, viol. De asemenea, pot lua forma continuității și infracțiunile de omisiune și cele din culpă.

Continuitatea în infracțiunile continue succesive, ca și în infracțiunile continuate, poate fi întreruptă. Această întrerupere are loc prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare, astfel că orice prelungire a infracțiunii după intervenția condamnării constituie o nouă infracțiune.

S-a pus întrebarea dacă acțiunile dintre momentul deschiderii urmăririi penale și pronunțarea condamnării ar fi privite ca formând un tot cu infracțiunea imputată sau constituie o nouă infracțiune? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să se facă următoarea distincție: (1) Pentru infracțiunile continue succesive toate acțiunile, chiar cele efectuate după deschiderea urmăririi penale aparțin aceleiași infracțiuni, astfel încât sentința de condamnare le va îngloba în infracțiunea judecată; (2) Pentru infracțiunile continue permanente, întreruperea nu se efectuează decât atunci când a intervenit o măsură care a pus capăt infracțiunii. Așadar, reînceperea infracțiunii după această întrerupere constituie o nouă infracțiune.

Distincția dintre infracțiunile continue și cele continuate trebuie făcută, deoarece: la infracțiunea continuă există numai o singură acțiune cu un singur rezultat, deși activitatea nu se sfârșește „uno ictu”, iar la infracțiunile continuate există mai multe infracțiuni care alcătuiesc o unitate juridică. Carrara admite în principiu, ca un criteriu de diferențiere a infracțiunilor continue de cele momentane, unitatea de timp și cea de loc. Dacă actele s-au discontinuat materialmente, existând un interval care reprezintă o întrerupere a acțiunii criminale, se va admite că sunt mai multe acțiuni distincte; prin urmare, se va exclude ideea unei infracțiuni unice, când au fost mai multe rezoluții. În sprijinul acestei afirmații, Carrara dă exemplul următor: un servitor și-a procurat o cheie falsă și a luat bani de mai multe ori din scrinul stăpânului. Practicienii susțin că este vorba despre un furt continuu.

După teoria continuității pe care au creat-o vechii penaliști se disting două feluri de continuități: una de rezoluțiune și de făptuire și alta numai de rezoluțiune. Dacă rezoluțiunea este una și fapta de asemeni este unică, infracțiunea este continuă, oricât s-ar prelungi fapta. (Exemple: portul ilegal de decorații, portul ilegal de armă).

Dar pe lângă continuitatea fizică, mai există și continuitatea morală care prezintă uneori mari dificultăți. Exemple:

Făptuitorul vrând să fure un butoi de untdelemn și neputând să îl fure tot deodată, îl fură treptat, în mai multe rânduri.

Făptuitorul, dorind să ucidă o persoană prin otrăvire și neputând doza de prima dată suficient otrava, repetă operațiunea de otrăvire de mai multe ori.

În cazul unei bancrute frauduloase, făptuitorul face diferite acte de ascundere a averii.

În toate aceste cazuri și altele asemenea este vorba de o singură infracțiune și nu de mai multe, iar această infracțiune constă în mai multe acțiuni. De asemenea, în aceste cazuri este vorba nu despre o unitate fizică ci de una morală, deci de o continuitate de concepțiune și rezoluțiune. Pentru stabilirea continuității trebuie să se țină seama de toate circumstanțele ce pot dovedi întreruperea rezoluției inițiale și intervenția unei noi rezoluții.

Rezumând discuția despre infracțiunile continue Lucchini spune că acestea se disting de celelalte infracțiuni prin unicitatea rezoluției, prin efectul căreia sunt comise diferite fapte supuse pedepsei, prin unicitatea dispoziției legii care le prevede și le pedepsește, prin unicitatea subiectului pasiv și a obiectului.

O altă chestiune disputată este dacă la infracțiunile continue este necesară identitatea subiectului pasiv. În general se admite că această identitate nu este un argument absolut în infracțiunea continuă. Exemplu: o nouă bătaie sau un nou viol comis împotriva aceleiași persoane nu este o infracțiune unică. Invers, diversitatea subiectului pasiv nu este o dovadă certă că nu este vorba de o infracțiune unică. De exemplu, un servitor care fură din casa stăpânului mai multe lucruri aparținând unor persoane diferite, nu constituie o pluralitate de acțiuni. În general însă, diversitatea subiectului pasiv exclude delictul continuu.

Dificultatea este și mai mare, în caz de diversitate, când este vorba de infracțiuni, nu contra patrimoniului, ci contra persoanei, punându-se problema dacă și în acest caz poate să existe unitate de infracțiune.

Impallomeni este de părere că, în acest caz nu poate fi vorba de o infracțiune unică. În opinia lui, pentru a fi infracțiune continuă, trebuie unică conștiință de infracțiune, însă acela care-și dirijează activitatea sa criminală contra mai multor persoane nu are conștiința că ar comite o singură infracțiune, pentru că stingerea a două vieți i se reprezintă sufletului ca un îndoit scop, ca o îndoită satisfacere delictuoasă. Tot astfel, cel care comite furturi, înșelăciuni, abuzuri de încredere, deși e condus de unica intenție a câștigului, nu se poate spune că a comis o infracțiune continuă; la fel cel care a lovit de trei ori într-un an nu a comis o infracțiune continuată, ci va răspunde de trei infracțiuni distincte. Astfel, Impallomeni afirmă că „este de capitală importanță a distinge unitatea de rezoluțiune de identitatea de intențiune, pentru că infractorul poate, în scopul lui general, informator al purtării sale, să se fi îndrumat cu diverse determinațiuni la infracțiuni pornite din aceeași pasiune delictuoasă. Cel care lezează mai mulți indivizi e împins de atâtea cauze și atâtea scopuri își propune câți indivizi sunt, însă unde există cauze și scopuri diferite de determinare criminală, există și determinări distincte”. De aceea, consideră Impallomeni cu totul incompatibilă cu noțiunea infracțiunilor continue, pluralitatea subiectului pasiv în infracțiunile contra persoanei, care lovesc în dreptul la viață, sănătate, pudoare sau libertate.

Teoria infracțiunilor continue mai prezintă încă un neajuns. Se discută problema dacă o infracțiune continuă sau continuată este o chestiune de fapt sau de drept. La această problemă nu se poate da o soluție unică. La infracțiunile continue, continuitatea fiind de esența infracțiunii și fiind stabilită în raport cu definiția pe care legea a dat-o infracțiunii, examenul prin care se ajunge la această stabilire a continuității este o chestiune pură de drept, fiindcă nu necesită decât analiza sensului dispoziției legale cu privire la natura și conținutul elementului material în raport cu definiția dată de lege.

La infracțiunile continuate, dimpotrivă, continuitatea nefiind de esența infracțiunii, ci rezultând din circumstanțele de fapt care conduc la constatarea unei rezoluții și finalități unice, examenul prin care se stabilește această unitate de rezoluție este o chestiune de fapt, care rămâne în sarcina exclusivă a instanțelor de fond.

Prin urmare, chestiunea dacă o infracțiune este sau nu continuă, este o chestiune de drept, pe când chestiunea de a ști dacă o infracțiune este continuată este o chestiune de fapt. Infracțiunile continue nu au nevoie de o dispoziție specială în lege fiindcă orice dispoziție specială presupune că o anumită situație juridică poate îmbrăca două forme: una obișnuită, căreia i se aplică dispozițiile comune și alta excepțională, căreia i se va aplica o dispoziție specială.

Infracțiunile continue prin însăși natura lor intrinsecă nu pot fi decât continue, neexistând infracțiune continuă care ar putea fi și momentană. Sechestrarea de persoane este o infracțiune continuă și numai continuă; la fel și portul ilegal de decorații, și altele. Asemenea infracțiuni sunt prevăzute de lege fiecare la locul ei și cu pedeapsa ei. Dimpotrivă, când este vorba de infracțiuni continuate, necesitatea unei dispoziții continuate își găsește rațiunea. Infracțiunile continuate nu sunt decât infracțiuni momentane prelungite în timp datorită unei continuități accidentale care nu-și împrumută unitatea decât de la elementul moral: rezoluția și finalitatea unică.

§ 3. Infracțiunea deviată

Infracțiunea deviată este acea formă a unității naturale de infracțiune în care fapta penală desăvârșește fie prin devierea acțiunii de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată la un alt obiect sau la o altă persoană, din cauza greșelii făptuitorului, fie prin îndreptarea acțiunii asupra altei persoane ori asupra altui obiect decât acela proiectat a fi vătămat sau periclitat datorită erorii în care s-a aflat făptuitorul. Din această definiție rezultă că infracțiunea deviată se poate comite în două moduri: prin devierea activității infracționale datorită defectuozității sau greșitei manipulări a instrumentelor sau din cauza erorii în care se află făptuitorul cu privire la obiectul sau persoana asupra cărora urma să acționeze.

Prin manifestările și consecințele sale infracțiunea deviată este rodul intervenției unui factor accidental care prezintă pericol concret, impune existența vinovăției și este incriminat de lege. Factorul accidental este reprezentat de o activitate, o manifestare acțională neprevăzută care, prin urmările sale, duce la devierea în mod accidental și întâmplător a acțiunii infractorului, fie prin executarea greșită a acesteia (aberatio ictus), fie prin consumarea acțiunii asupra altei persoane (error in persona).

Astfel, există infracțiune deviată de omor în varianta în care făptuitorul s-a pregătit și acționat în vederea uciderii unei anumite persoane, dar din cauza unor greșeli ale infractorului pe parcursul activității infracționale s-a produs moartea unei alte persoane. De asemenea, va fi o infracțiune deviată de furt în cazul în care infractorul, vrând să sustragă un bun al unei persoane, sustrage bunul altei persoane, datorită erorii în care s-a aflat cu privire la acel bun.

Infracțiunea deviată face parte din categoria unității naturale de infracțiune deoarece infractorul săvârșește o activitate materială unică chiar dacă realizează o pluralitate de acte materiale, care, în fapt, formează conținutul unei singure infracțiuni. Infracțiunea deviată se realizează doar sub forma acțiunii, nu și a omisiunii (inacțiunii).

LATURA OBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII DEVIATE

Infracțiunea deviată, reprezentând o formă a unității naturale de infracțiune este caracterizată de elementul material specific, de urmarea (rezultatul infracțional), precum și de legătura de cauzalitate existentă între acțiune și rezultat. Infracțiunea deviată este unitară deoarece are la bază o unitate subiectivă completă determinată de hotărârea producerii faptei (relevându-se în exclusivitate modalitatea intenției), excluzându-se posibilitatea săvârșirii din culpă. Fapta săvârșită cu intenție are ca rezultat direct vătămarea victimei, însă impune un grad de pericol social mai ridicat decât fapta săvârșită din culpă. Infracțiunea deviată consumată este o infracțiune materială condiționată de producerea unui rezultat material, distingându-se de formele imperfecte: actele preparatorii sau tentativa, conduita unitară a infractorului impune o continuitate a actelor materiale până în momentul consumării faptei.

A1. Elementul material al infracțiunii deviate

Acțiunea care definește elementul material al infracțiunii deviate are un caracter unic și unitar fiind reprezentată de activitatea fizică prin care se produce un rezultat infracțional neurmărit de infractor. Infracțiunea deviată exclude acțiunea complexă deoarece, în fapt, atât activitatea de deviere, cât și îndreptarea asupra altei persoane reprezintă o acțiune unică având o semnificație independentă de conținutul rezoluțiunii delictuoase a infractorului. Întreaga activitate infracțională se concretizează, în ambele forme, într-o singură acțiune, devenind elementul material al infracțiunii, dacă este îndeplinită condiția lezării doar a unei singure valori sociale, rezoluțiunea delictuoasă realizându-se integral. Astfel, în forma „error in persona” (eroare asupra identității persoanei), dacă rezoluțiunea delictuoasă se referă la realizarea doar a unei singure activități infracționale (uciderea unei persoane), însă din cauza confuziei (factor accidental) a ucis o altă persoană, acțiunea infracțională este unică, deoarece legea ocrotește valoarea socială în general.

Fapta consumată absoarbe și tentativa săvârșită împotriva aceleiași persoane, caracterul unitar al acțiunii fiind menținut deoarece se lezează o singură valoare socială. În forma „aberatio ictus”, dacă pe lângă infracțiunea consumată prin devierea acțiunii, infractorul săvârșește și o tentativă asupra unei alte persoane, se realizează o pluralitate de infracțiuni, deoarece există două acte execuționale independente, incompatibile cu unitatea de rezoluție delictuoasă și două entități juridice. Chiar dacă aceste acțiuni sunt asemănătoare sub aspectul realizării concrete, ele prezintă diferențieri care determină încadrări juridice distincte, săvârșirea faptei fiind legată de persoana victimei. Fiecare dintre victime suportă consecințele diferite ale rezultatelor distincte ale acțiunii infracționale, astfel că nu se contopesc.

A2. Rezultatul infracțional unic al infracțiunii deviate

Infracțiunea deviată, în ambele forme, produce un rezultat material unic, între acțiunea săvârșită și rezultat existând o legătură cauzală. În forma „ aberatio ictus”, rezultatul infracțional e produs prin devierea acțiunii împotriva unei alte persoane sau un bun material asupra cărora infractorul nu avea o reprezentare prealabilă. Rezultatul acțiunii are caracter unic și unitar pentru că provine (atât în forma „aberatio ictus”, cât și în forma „error in persona”) din desfășurarea naturală și omogenă a acțiunii infracționale simple. Rezultatul infracțiunii deviate este simplu, dar poate să devină și progresiv în sensul că se amplifică, astfel încât rezultatul final determină o altă încadrare juridică agravată sau diferită față de cea urmărită de infractor inițial. În cazul infracțiunilor contra persoanei, diversitatea subiecților pasivi determină reținerea pluralității de rezultate, sub forma concursului de infracțiuni și nu o infracțiune unică, deoarece fiecare subiect pasiv suportă consecințele directe ale acțiunii, fără ca să existe posibilitatea contopirii rezultatelor infracționale.

A.3 Legătura de cauzalitate a infracțiunii deviate

Raportul (legătura) de cauzalitate în cazul infracțiunii deviate, există între acțiunea infracțională săvârșită de infractor și urmarea (rezultatul) unic, inedit. Fenomenul care precede și determină efectul (urmarea acțiunii) este reprezentat de factorul accidental, care, fiind un element al laturii obiective va determina urmarea imediată (otrăvirea alimentelor, consumarea și moartea unei alte persoane decât cea urmărită de infractor, lovirea și moartea unei alte persoane decât cea urmărită de infractor). Intervenția factorului accidental este hotărâtoare în realizarea infracțiunii deviate. Fără intervenția acestuia, raportul dintre acțiunile și rezultatul imediat, ar defini conținutul unei infracțiuni simple.

B. LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII DEVIATE

Rezoluțiunea delictuoasă existentă în realizarea infracțiunii deviate presupune conceperea acțiunii infracționale, prevederea rezultatului concret și existența actului de voință necesar săvârșirii faptei și producerii rezultatului urmărit. Rezoluțiunea delictuoasă este unică și unitară în sensul că va dura pe toată perioada săvârșirii faptei și vizează o anumită relație socială, precum și o anumită victimă. Deoarece rezoluțiunea infracțională se rezumă la producerea unui rezultat infracțional, se constată că și actul de voință pentru realizarea acestuia este unic și unitar, materializându-se în fapta concretă(care dezvăluie identitatea de obiect juridic al faptei concepute de infractor).

B.1. Elementul subiectiv al infracțiunii deviate

Elementul subiectiv specific conținutului infracțiunii deviate este intenția. În raport de conținutul reprezentării infractorului în momentul săvârșirii faptei, intenția se găsește în prevederea rezultatului și urmărirea procedurii acesteia prin săvârșirea faptei. Atitudinea psihică a infractorului față de rezultat determină hotărârea de a acționa în așa mod încât să se producă rezultatul urmărit, reprezentarea concretă fiind clară. Astfel, în forma „aberatio ictus”, infractorul luând hotărârea de a ucide o anumită persoană, a tras un foc de armă din imediata apropiere, însă, deoarece persoana urmărită s-a adăpostit după trupul unei alte persoane, glonțul a atins această persoană; în forma „error in persona”, infractorul, luând hotărârea de a ucide o persoană, a tras un foc de armă asupra altei persoane, pe care a confundat-o cu persoana urmărită și a ucis-o. Faptul că prin devierea acțiunii de la reprezentarea subiectivă inițială privind persoane victimei(în ambele forme ale infracțiunii deviate victima nu este persoana urmărită inițial de infractor), a fost vătămată o altă persoană nu are relevanță juridică, deoarece rezultatul comisiunii formează conținutul unei infracțiuni, legea penală ocrotind relația socială și drepturile persoanei în general. Orice elemente de subiectivitate, privind săvârșirea infracțiunii vor reprezenta elemente circumstanțiale judiciare sau legale care se alătură laturii subiective în atenuarea sau agravarea conținutului infracțiunii.

Conduita subiectivă a infractorului este unitară, fapta urmând să fie produsă cu o singură rezoluție(intenția de a ucide), fiind exclusă praeterintenția sau culpa, deoarece există și o continuitate a actelor de execuție.

B.2. Condiții – cerințe esențiale ale infracțiunii deviate

Existența elementului material al infracțiunii deviate este determinată și de îndeplinirea unei condiții-cerințe esențială, prevăzută de lege care se alătură elementului material: săvârșirea faptei într-un anumit mod(violența) sau prin folosirea anumitor mijloace sau substanțe(otrava).

C. FORMELE ȘI FELURILE INFRACȚIUNII DEVIATE

C1. Formele infracțiunii deviate

După structura conținutului, infracțiunea deviată este susceptibilă de două forme: tentativa și infracțiunea consumată.

Forma tentativei la infracțiunea deviată constă în punerea în executare a rezoluției de a săvârși acțiunea, însă infractorul a fost silit să întrerupă executarea, astfel că aceasta nu și-a produs efectul. Latura subiectivă a tentativei se caracterizează prin intenție, atitudinea infractorului fiind raportată la consumarea infracțiunii în dauna victimei și nu a persoanei urmărită inițial.

Forma consumată a infracțiunii deviate se regăsește în comiterea acțiunii infracționale urmată de producerea rezultatului corespunzător. Între firma concepută și urmărită în săvârșirea infracțiunii și forma rezultată după intervenția factorului accidental (deviația loviturii) nu există identitate în sensul că victimă a infracțiunii nu este persoana urmărită inițial, ci o altă persoană. Forma tentativei și forma consumată a infracțiunii deviate pot să subziste în concurs, dacă infractorul săvârșește prin devierea acțiunii o infracțiune consumată, dar și o tentativă pedepsibilă.

În realizarea infracțiunii deviate se disting 3 faze: prima fază constă în urmărirea și identificarea persoanei urmărite; faza a doua constă în executarea acțiunii infracționale asupra persoanei urmărite inițial, însă prin intervenția factorului accidental, fără voia infractorului acțiunea este deviată împotriva unei alte persoane; în ultima fază activitatea infracțională se consumă și se epuizează prin victimizarea unei alte persoane decât cea urmărită inițial.

C.2 Felurile infracțiunii deviate

Rezoluțiunea delictuoasă în cazul infracțiunii deviate este realizată integral, chiar dacă acțiunea a fost deviată „aberatio ictus” sau dacă a fost îndreptată din eroare asupra unei alte persoane, care nu era urmărită de infractor, „error in persona”.

Aberatio ictus (devierea acțiunii) determină unicitatea rezoluției delictuoase în sensul săvârșirii cu intenție a acțiunii infracționale împotriva unei anumite persoane. Decizia de a săvârși fapta va rămâne neschimbată pe toată durata executării acțiunii, fiind îndreptată împotriva persoanei urmărite, însă prin intervenția factorului accidental acțiunea este deviată, iar rezultatul infracțional se produce împotriva unei alte persoane care nu era urmărită de infractor, dacă în faza săvârșirii infracțiunii deviate, infractorul a săvârșit și o tentativă pedepsibilă împotriva unei alte persoane, faptele se află în concurs, existând o pluralitate de infracțiuni.

Error in persona (eroare cu privire la persoană) determină unicitatea rezoluției delictuoase în sensul săvârșirii cu intenție a acțiunii infracționale împotriva unei anumite persoane, însă prin intervenția factorului accidental, acțiunea este îndreptată împotriva unei alte persoane care este vătămată, deși nu era urmărită de infractor. Și în acest caz, dacă infractorul săvârșește și o tentativă pedepsibilă, faptele se află în concurs, existând o pluralitate de infracțiuni.

Eroarea cu privire la persoană nu se confundă cu instituția erorii de fapt, deoarece eroarea asupra identității persoanei determină realizarea acțiunii materiale cu intenție, astfel că nu are semnificație juridică identitatea subiectului pasiv, relația socială fiind ocrotită de lege în general.

D. PEDEAPSA PENTRU INFRACȚIUNEA DEVIATĂ

Pedeapsa pentru infracțiunea deviată este pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de bază sa pentru forma calificată a acesteia. Astfel, în situația când subiectul pasiv, victimă a infracțiunii deviate este calificat, legea prevede și aplicarea unui spor de pedeapsă, iar când infractorul beneficiază de aplicarea circumstanțelor atenuante, pedeapsa va fi redusă sub minimul special.

CONCLUZII

1. În teoria generală a infracțiunii, opusul instituției concursului de infracțiuni este instituția unității de infracțiune. Concursul de infracțiuni nu este în realitate decât o pluralitate de unități infracționale. Unitatea de infracțiune nu rezultă însă numai din unicitatea acțiunii sau inacțiunii ce formează elementul obiectiv al infracțiunii (unitate naturală), ci ea rezultă uneori din voința legii de a considera ca o unitate infracțională o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni (unitate legală).

2. Dispozițiile din Codul penal (art. 41) nu reglementează întreaga materie a unității de infracțiune, ci numai acele situații, oarecum îndoielnice, care aveau nevoie de o caracterizare precisă. Stabilirea unei caracterizări exacte a faptei în atare situații, constituie o regulă de drept care trasează o linie de demarcație între unitatea și pluralitatea de infracțiuni. Această delimitare prezintă nu numai o importanță teoretică, dar și una practică, deoarece faptul că o activitate infracțională concretă se încadrează în conținutul unei singure infracțiuni sau în conținuturile mai multor infracțiuni se răsfrânge asupra calificării faptei, asupra răspunderii penale a infractorului, asupra individualizării și aplicării pedepsei, precum și asupra curgerii termenului de prescripție sau, când este cazul, a termenului de introducere a plângerii prealabile, ori asupra beneficiului amnistiei sau grațierii, condiționată de data săvârșirii infracțiunii.

3. Așa cum s-a arătat, unitatea de infracțiune poate fi o unitate naturală, când această unitate ține de natura acțiunii, dar poate fi și legală, creată de legea penală, așa cum este cazul celor două situații care fac obiectul reglementării din art.41 Cod penal. Acest articol prevede două categorii de infracțiuni în cazul cărora, cu toată aparența pluralității, avem o singură infracțiune, două forme de unitate legală de infracțiune și anume infracțiunea continuată și infracțiunea complexă.

4. Cazul tipic al unității de infracțiune este acela al faptelor cu acțiune simplă, adică al infracțiunilor la care este suficientă o singură acțiune sau inacțiune pentru realizarea conținutului lor. Astfel, majoritatea infracțiunilor prevăzute în Partea specială a Codului penal sunt infracțiuni simple, datorită și modului în care sunt incriminate de legea penală.

5. Problema unității de infracțiune se pune în mod special în cazul acelor infracțiuni al căror conținut complex se realizează nu printr-o acțiune sau inacțiune, ci prin mai multe, fiecare dintre ele putând constitui o infracțiune, dar care în îmbinarea lor sunt considerate de legea penală o singură infracțiune.

6. Lucrarea încearcă să scoată în evidență unele aspecte teoretice și de practică judiciară privind unitatea de infracțiune, analizând fiecare formă de unitate infracțională din cadrul unității legale de infracțiune și respectiv din cadrul unității legale.

Astfel, în capitolul 4 sunt prezentate cele trei tipuri ale unității naturale de infracțiune: infracțiunea simplă, continuă și deviată. În capitolul 5 sunt prezentate, de asemenea, cele patru tipuri ale unității legale de infracțiune: infracțiunea continuată, complexă, de obicei și cea progresivă.

7. Considerăm că lucrarea poate fi utilă în cercetarea problemei unității infracționale, a diverselor tipuri sub care aceasta se prezintă, precum și în lămurirea unor aspecte de practică judiciară privind această temă vastă a unității de infracțiune.

BIBLIOGRAFIE

V. Dongoroz, I. Oancea, I.Fodor,N.Iliescu,C-tin Bulai, R.Stănoiu – Explicații teoretice ale Codului penal român – Partea generală, Vol.I, Editura Academiei R.S.R., București, 1970

Gh. Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Pascu, A.Boroi, I.Molnar, V.Lazăr – Drept penal- Partea generala, Editura Europa Nova, București, 1999.

Gh. Nistoreanu, Alex. Boroi, Drept penal-Partea specială, Editura All Beck, București 2002.

I.Oancea – Drept penal – Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971

C-tin Mitrache- Drept penal – Partea generală, Casa de Editură și Presă, „Șansa” S.R.L., București, 1994-1995

C-tin Bulai – Drept penal – Partea generală, Vol.I, II, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992

M. Zolyneak- Drept penal – Partea generală, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, Vol I,II, 1992, Vol. III, 1993

V. Papadopol, D. Pavel – Formele unității infracționale in Dreptul penal român, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992

I. Tanoviceanu – Tratat de drept și procedură penală , Vol II, București, 1951

V. Rămureanu – Codul penal comentat și adnotat – Partea generală, Editura Științifică, București, 1972

I. Tănăsescu, G. Tănăsescu – Drept penal român – Partea generală, Vol I,II, Casa de Editura și Presă, „Șansa” S.R.L., București, 1992

I. Fodor, Explicații teoretice ale Codului penal român, Vol. I

M. Basarab, Drept penal – Partea generală, Vol.I, Iasi, 1992

C-tin Crișu, N. Crișu, N. Crișu Magraon, Ș. Crișu, Doctrina și jurisprudența română,1989 – 1999

Ș. Crișu, E.D. Crișu, – Repertoriu de practică și literatură juridică, 1997 – 2000

Repertoriu de practică judiciară in materie penală, 1981 – 1985, Editura Științifică și enciclopedică, București, Ed. 1989

Repertoriu de practică judiciară, 1969 – 1975

Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, Casa de Editură si presă „Șansa” S.R.L., București, 1992

G. Antoniu, Practică judiciară penală, Vol.II, Editura Academiei Române, București, 1990

V. Papadopol, Considerații asupra infracțiunii cu conținuturi alternative, în REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT Nr. 8/1967

. Mureșanu, I. Petcu, In legatură cu delimitarea dintre unitatea infracțională, naturală și infracțiunea continuată, în REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT nr. 10/1970

D. Pavel, Caractere specifice ale formelor de unitate infracțională, în REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT nr. 10/1980

V. Papadopol, Unitatea de rezoluție – Criteriu de deosebire a infracțiunii continuate de concursul de infracțiuni, în REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT nr. 8/1985

V. Pătulea, Diferențierea infracțiunii continuate față de concursul de infracțiuni în REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT nr. 3/1986

C. Turianu, Dificultăți în legătură cu determinarea caracterelor faptelor de sustragere repetată – Unitate naturală de infracțiune și infracțiune continuată în REVISTA „DREPTUL” nr. 10/1992

C. Butiuc, Unele considerații privind structura infracțiunii complexe, REVISTA DE DREPT PENAL nr. 1/1996

I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Elementele infracțiunii deviate, REVISTA DE DREPT nr. 3/1999

G. Antoniu, Despre infracțiunea progresivă , REVISTA „STUDII DE DREPT ROMÂNESC”, iulie – decembrie, 1991

G. Paraschiv, Unitatea și pluralitatea de infracțiuni, REVISTA „DREPTUL”, nr. 4/2000

C. Mitrache, Furt și violare de domiciliu, REVISTA DE DREPT PENAL nr. 1/1995

V. Papadopol, Contribuții la studiul infracțiunii colective, în REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT nr.9/1994

D. Galbură, Aspecte ale încadrării juridice în materia infracțiunilor contra protecției muncii, REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT nr.10/1973.

O. Gâdei, D. Pavel, Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, în REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT nr.3/1982.

G. Antoniu, Considerații asupra unor instituții de drept general: desistarea voluntară, participația, infracțiunea continuată, confiscarea specială, în REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT nr.11/1968.

„Culegere de decizii”,1972

„Culegere de decizii”,1974

„Culegere de decizii”,1975

„Culegere de decizii”,1982

„Culegere de decizii”,1983