Aspecte Teoretice Privind Rezultatele Financiare ale Intreprinderii

Conceptul, caracteristicile specifice și tipologice a veniturilor și cheltuielilor – parte componentă a rezultatului financiar

Veniturile și cheltuielile constituie elemente legate direct de determinarea rezultatului activității economico-financiare (profitului/pierderii) a întreprinderii, constituind punctul de plecare în stabilirea rezultatelor financiare. De aici rezultă importanta strategiei și tacticii financiare, necesitatea acțiunilor și măsurilor care urmăresc, pe de o parte, reducerea cheltuielilor de producție sau comercializare a produselor, iar pe de altă parte, creșterea încasărilor întreprinderii.

Venitul reprezintă afluxul de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune rezultat în procesul activității ordinare a întreprinderii sub formă de majorare a activelor sau diminuare a datoriilor care conduc la creșterea capitalului propriu cu excepția sporurilor de la contribuțiile proprietății întreprinderii.[1]

În funcție de sursele de intrare, veniturile se divizează în două grupe (vezi figura de mai jos):

Figura 1.1.1. Clasificarea veniturilor întreprinderii în funcție de sursele de proveniență

Sursa: Bălănuță, V. Diagnosticul financiar al activității firmei, Chișinău, 2001

Veniturile din activitatea operațională includ sumele rezultate din activitatea de bază a întreprinderii. Acestea cuprind:

veniturile din vânzări (încasările din vânzarea produselor, mărfurilor, prestarea serviciilor, operațiile de barter, contractele de construcție);

alte venituri operaționale (sumele primite sau de primit din ieșirea (vânzarea sau schimbul) activelor curente, cu excepția produselor finite și mărfurilor, arenda curentă, precum și sub forma de amenzi, penalități, despăgubiri, recuperări de daune materiale rezultate de modificări ale metodelor de evaluare a activelor curente).

Veniturile din activitatea neoperațională includ:

veniturile din activitatea de investiții – sumele rezultate din ieșirea și recalcularea activelor pe termen lung ale întreprinderii; sumele încasate din vânzarea activelor nemateriale, terenurilor, mijloacelor fixe; dividende calculate; dobânzile la titlurile de valoare procurate și împrumuturile acordate; diferențele din reevaluarea activelor pe termen lung ieșite.

veniturile din activitatea financiară – sumele rezultate din transmiterea în folosință altor persoane juridice și fizice, pe un termen mai mare de un an, a activelor nemateriale și materiale pe termen lung; valoarea activelor intrate cu titlu gratuit; venituri sub formă de diferențe de curs valutar; subvenții primite din buget; prime, premii, sume sponsorizate etc.

venituri excepționale – sumele primite de la organele de stat, de la persoane fizice și juridice, companii de asigurări sub formă de recuperare a pierderilor provocate de calamități naturale, perturbări politice și alte evenimente excepționale.

Indiferent de forma organizatorico-juridică și tipul de activitate a întreprinderii, cheltuielile sunt inevitabile. La începutul activității unei întreprinderi cheltuielile ce apar sunt atât cheltuieli curente, legate de achiziționarea stocurilor, plata salariilor ș.a., cât și cheltuieli pentru realizarea investițiilor strict necesare lansării afacerii. În perioadele următoare, întreprinderea este în căutarea unor surse de finanțare pe termen lung, căci apariția profitului le permite, deja, acoperirea cheltuielilor curente. În perioada dezvoltării depline, apariția cheltuielilor este determinată de necesitatea retehnologizării, ca urmare a uzurii morale și fizice, de diversificarea afacerii, ceea ce implică instalarea noilor factori de producție, noi investiri de fonduri. [2]

Cheltuielile cuantifică un efort financiar al perioadei, exprimat sub formă monetară, descompus pe natura resurselor consumate, care permite stabilirea performanței financiare de ansamblu a întreprinderii, pe principalele tipuri de activități (exploatare, financiară, extraordinară).

Cheltuielile și costurile întreprinderii, în special cele care interesează managementul firmei și constituie obiect al analizei sunt clasificate după următoarele criterii (vezi figura 1.1.2).

1. după modul de înregistrare în contabilitate, cheltuielile sunt:

– încorporabile – corespund unor consumuri normale și sunt înregistrate atât în contabilitatea financiară cât și în contabilitatea de gestiune;

– neîncorporabile – nu corespund unor consumuri normale, astfel că ele sunt înregistrate numai în contabilitatea financiară (amenzi, sconturi, penalizări, cheltuielile extraordinare, cheltuiala cu impozitul pe profit);

– supletive (adăugate) – sunt înregistrate doar în contabilitatea de gestiune (remunerarea întreprinzătorului; remunerarea capitalului propriu).

Figura 1.1.2. Criteriile de clasificare a cheltuielilor

Sursa: preluată din lucrarea științifică Managementul riscului. Concepte, metode, aplicații.- Editura Universalității “Transilvania”, Brașov, 2003.

2. În funcție de modul de repartizare pe purtători cheltuielile se împart în:

– cheltuieli directe – pot fi individualizate și atribuite în mod direct unui produs sau unei activități consumatoare de resurse;

– cheltuieli indirecte – sunt generate atât de realizarea simultană a mai multor produse, cât și de locuri de fabricație comune diferitelor produse sau lucrări, sunt efectuate fie pentru întreaga producție a unei secții, fie pentru întreaga activitate a unei firme. Aceste cheltuieli sunt colectate pe secții de producție, secții auxiliare, administrație generală și sunt atribuite pe produs sau activitate în mod indirect, printr-un procedeu de repartizare.

3. După dependența lor fată de volumul producției cheltuielile se grupează în:

– cheltuieli variabile – variază în raport cu volumul producției sau al activității;

– cheltuieli fixe – sunt relativ constante fată de nivelul producției sau al activității;

4. După apartenența la cele trei stadii generale ale activității de producție, se disting următoarele tipuri de costuri:

– costuri de achiziție – cuprind toate cheltuielile specifice stadiului de aprovizionare;

– costuri de producție – cuprind acele cheltuieli ocazionate strict de stadiul producție;

– costuri de desfacere/distribuție – cuprind cheltuielile specific distribuției producției obținute.

5. După natura lor, așa cum sunt ele tratate în contabilitatea financiară și prezentate în contul de “rezultate”:

– cheltuielile de exploatare (materii prime, materiale, cheltuieli cu personalul, alte);

– cheltuielile financiare (mai ales cheltuielile cu dobânzile);

– cheltuielile extraordinare.

Spre deosebire de cheltuieli, costurile reprezintă expresia valorică a unui consum de factori (resurse) efectuat pentru obținerea unui bun, produs, serviciu, activitate, a căror realizare pe piață aduc venit.

Factorul determinant care transformă cheltuielile în costuri este consumul, adică legătura nemijlocită cu o activitate concretă.[3]

Analiza cheltuielilor întreprinderii trebuie să ocupe un loc deosebit în managementul intern al întreprinderii, întrucât de utilizarea și consumul factorilor de exploatare (de producție) depinde, în mare măsură, capacitatea concurențială a întreprinderii, asigurarea unor premise de bază ale performanțelor economica-financiare.

Analiza cheltuielilor aferente veniturilor are rolul de a evidenția evoluția acestora, factorii care influențează nivelul lor, precum și identificarea rezervelor care pot fi puse în valoare pentru reducerea lor sau menținerea în limitele de eficientă care concură la performanta economica –financiară a întreprinderii. Pentru urmărirea evoluției cheltuielilor aferente veniturilor se utilizează indicatorul „rata de eficientă a cheltuielilor totale”[4] (cheltuieli la 1000 lei venituri) calculată după următoarea formula:

(1.1.1)

În care:

Rct – rata de eficiență a cheltuielilor totale;

Chi – suma cheltuielilor (din exploatare, financiare, excepționale);

Vi – suma veniturilor pe grupări similare cheltuielilor;

Ținând cont de modelul de calcul al ratei de eficiență a cheltuielilor, respectiv raportul efort/efect, nivelul descrescând al ei relevă creșterea eficienței cheltuielilor.

În scopul scăderii cheltuielilor obținute pentru 1000 lei venituri, trebuie sa se urmărească:

Creșterea ponderii veniturilor cu o rata de eficienta a cheltuielilor mai mica decât media înregistrata pe întreprindere in perioada luata ca baza de comparație. In condițiile normale de activitate si in contextul unui mediu economic corespunzător, aceasta măsura vizează creșterea veniturilor din exploatare.

Scăderea ratei cheltuielilor pe categorii structurale, in special in cazul ratei cheltuielilor de producție in contextul menținerii ratei cheltuielilor financiare in marje rezonabile.

Analiza și dimensionarea cheltuielilor de producție are o importanță majoră, reprezentând cea mai mare pondere în total cheltuieli. Aceste cheltuieli sunt aferente ciclului de exploatare, care cuprind următoarele operațiuni: cumpărarea de materii prime și material; stocarea lor; procesul de producție; stocarea semifabricatelor; produselor finite și vânzarea lor; precum și achiziționarea de mărfuri și vânzarea lor.

Pentru dimensionarea și analiza evoluției cheltuielilor de producție se folosește indicatorul „rata de eficiență a cheltuielilor din exploatare” (cheltuieli la 1000 lei venituri operaționale) calculate după următoarea formulă:

; ; (1.1.2)

Unde: gj – structura veniturilor operaționale;

– rata de eficiență a cheltuielilor pe tipuri de venituri operaționale;

chj – cheltuieli aferente activităților care compun ciclul de producție;

vj – venituri pe feluri de activități component ale ciclului de producție.

Din punct de vedere factorial rata de eficiență a cheltuielilor de producție se analizează pe baza modelului menționat anterior. Factorii care influențează sunt structura veniturilor operaționale și rata de eficiență a cheltuielilor pe tipuri de venituri operaționale.

În maximizarea profitului se iau în calcul toți acești factori, iar pe de altă parte se analizează acțiunea contradictorie a lor pentru fiecare întreprindere. Creșterea eficienței economice se poate face prin două modalități:

Tabelul 1.1.1

Modalitățile de creștere a eficiente economice

Sursa: Ana, Gheorghe I.“ Profitul: concept, norme, politici”- București: Ed. Economică, 1998.

Maximizarea profitului și minimizarea costurilor sunt obiective majore ale oricărei întreprinderi. Cu toate acestea o modalitate de maximizare a profitului este legată și de mărimea întreprinderii. Mărimea întreprinderii este condiționată de asigurarea desfacerii producției fabricate în condițiile utilizării unor preturi mici și realizarea unui profit maxim.

1.2. Profitul întreprinderii și funcțiile acestuia

Toate întreprinderile, in condițiile dure ale economiei de piața sunt cointeresate sa obțină rezultate financiare cat mai mari si de lunga durata, pentru a putea exista si a desfășura o activitate profitabila atât in prezent, cat si in viitor. Obținerea acestor rezultate constituie scopul fiecărei întreprinderi si rațiunea activității de producție.[5]

Profitul reprezintă unul dintre cele mai importante concepte strâns legate de existenta economiei de piața. Noțiunea de profit este definita și interpretata în forme variate fiind considerata ,, depășirea veniturilor câștigate de întreprindere asupra consumurilor și cheltuielilor suportate de aceasta din activitatea de întreprinzător”. Cantitativ, profitul (pierderea) se determină astfel:[6]

Cu cât este mai mare valoarea veniturilor cu atât va fi mai ridicată mărimea profitului, și invers, creșterea valorii consumurilor și/sau cheltuielilor duce la diminuarea mărimii profitului.

Nivelul profitului arata gradul de eficienta a activităților, a folosirii activului si pasivului economic, adică a capitalului economic și celui financiar. Orice activitate este eficientă atunci când se compensează eforturile (cheltuielile) si se obține un excedent sau profit. Acest indicator trebuie sa fie o mărime pozitiva, mai mare ca zero. Daca este o mărime diferita de zero dar negativa, este vorba de pierdere iar întreprinderea care o înregistrează se poate confrunta cu dificultăți majore ce pot duce la faliment.

Acest indicator economic îndeplinește în condițiile economiei de piața un ansamblu de funcții extrem de importante, în absenta cărora activitatea economica ar avea dificultăți vizibile in desfășurare. Cele mai importante pot fi sistematizate astfel (vezi fig. 1.2.1).

Orice activitate economica se afla sub incidenta directa a profitului, acesta fiind un indicator sintetic de apreciere a eficientei folosirii capitalurilor, resurselor si a desfășurării activității economice. De aceea, maximizarea profitului constituie criteriul major al eficientei si este urmărit în mod sistematic;

Sursa de autofinanțare – partea de profit care asigura autofinanțarea este o condiție fundamentala a dezvoltării societăților pe acțiuni;

Profitul nedistribuit sub forma de dividende, constituie cea mai importata sursa a investițiilor productive;

Instrument de control a eficacității activității economice a întreprinderii. În măsura în care profitul este egal cu diferența dintre venitul rezultat de pe urma realizării producției create în cadrul activității desfășurate de întreprindere si prețul factorilor de producție folosiți, întreprinderea este stimulata sa folosească cât mai rațional factorii de producție si sa reducă cantitatea de factori încorporata în fiecare unitate produs.

Figura 1.2.1. Funcției profitului

Sursa: Ișfanescu, A., Robu, V., Angliei, L, Tutu, A. Evaluarea întreprinderii.- București: Ed. Tribuna Economică, Ediția a II-a, 1999

Sursa de acoperire a capitalurilor împrumutate. Daca o întreprindere deține capitaluri împrumutate ea poate efectua plata dobânzilor din profitul obținut;

Funcția de înnoire si modernizare a produselor, în măsura în care dimensiunea profitului însușit depinde de operativitatea, gradul de înnoire si modernizare si calitatea produselor în vederea adecvării într-o măsura tot mai mare a structurii si caracteristicilor acestora în conformitate cu cerințele consumatorilor.

Asigura formarea resurselor bugetului statului.

Profitul este principalul factor motivator al proprietarilor de capitaluri. Stimularea inițiativelor si acceptarea riscului din partea celui care îl urmărește drept scop al activității sale[7] știind ca într-o economie dinamica riscul este imprevizibil.

Profitul poate fi de asemenea privit ca un excedent de venituri peste nivelul costurilor suportate e întreprindere. Daca luam in considerare mărimea si destinațiile profitului acesta are o importanta deosebita nu numai pentru agentul economic ci și pentru întreaga societate, economie.

Masa profitului, însă, are la rândul sau, o condiționare complexa, intre modalitățile de sporire ale acesteia remarcând-se:

diminuarea costurilor de obținere a produselor:

Figura 1.2.2. Modalități de diminuare a costurilor

Sursa: Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 6/2010

b) majorarea prețului de vânzare al bunurilor obținute, lucrărilor executate sau serviciilor prestate pe fondul menținerii sau chiar al diminuării costurilor de producție;

c) optimizarea volumului, structurii si calității producției, care acționează asupra masei profitului atât separat, cat si in ansamblul lor;

d) optimizarea proporției în care se remunerează posesorii factorilor de producție.

Sunt trei categorii de factori care influențează profitul unei întreprinderi: factori interni, factori externi, factori exogeni (vezi figura 1.2.2).

Factorii interni, sunt acei factori „prin care se pot administra si supraveghea toate operațiunile din interiorul unei organizații, aflate sub controlul direct al managerului întreprinderii, fiind adevărate elemente de acțiune la dispoziția decidenților”[8]

Pentru a atenua impactul acestor factori asupra mărimii profitului, managerii întreprinderii trebuie să influențeze următoarele elemente:

reducerii costurilor vânzărilor prin: diversificarea furnizorilor de materii prime și materiale și alegerea acestora în funcție de calitatea mărfurilor, care, la rândul ei, se reflectă direct asupra competitivității produselor finite, reducerea costurilor fixe prin modernizarea echipamentului existent, prin vinderea mijloacelor fixe care staționează;

accelerării vitezei de rotație a activelor curente prin aplicarea metodelor adecvate de gestiune stocurilor și clienților;

modificării sortimentului producției în concordanță cu cererea pe piață și diversificării pieței de desfacere;

extinderii dimensionale a întreprinderii ca urmare a promovării strategiei de creștere adoptată;

Figura 1.2.3. Clasificarea factorilor care influențează mărimea profitului

Sursa: preluată din lucrarea științifică Managementul riscului. Concepte, metode, aplicații.- Editura Universalității “Transilvania”, Brașov, 2003.

Mediul extern în care întreprinderea își desfășoară activitatea influențează mărimea profitului pe care aceasta îl va obține, fiind dependent de modul in care produsele firmei sunt percepute de către consumatorii finali sau intermediari. Aceștia prefera produsele de calitate pe care le pot achiziționa la un preț avantajos. Oferirea unor produse de calitate duce la creșterea cotei de piața si implicit la creșterea încasărilor si a profitului.

Factorii exogeni – aici intra toate normele legislative de care întreprinderea trebuie sa tina cont, condițiile pieței financiare: rata dobânzii, condițiile de creditare, rata inflației; politica de susținere de către stat, a unor anumiți agenți economici; a investitorilor străini, etc. Elementele mediului exogen nu pot fi controlate de către întreprindere.

Analiza profitului prezintă un interes primordial atât pentru proprietarii și investitorii reali și potențiali ai întreprinderii, cât și pentru alți utilizatori ai informației din Rapoartele financiare. Astfel, proprietarii și investitorii sunt interesați să maximizeze mărimea profitului creat de o anumită sumă investită. Creditorii apreciază profitul întreprinderii ca principalul criteriu de achitare a dobânzii și a rambursării sumei datoriei. Analiza profitului prezintă interes deosebit și pentru organele fiscale, deoarece acesta constituie baza pentru calculul mărimii venitului impozabil și impozitului pe venit.[9]

Profitul brut obținut în urma activității desfășurate de firma este impozitat, iar suma rămasă, concretizată în profitul net este repartizată de proprietari în conformitate cu interesele lor.

Repartizarea profitului net se realizează după destinațiile hotărâte de Adunarea Generală a Acționarilor pentru:

• Plata dividendelor către proprietari (acționari sau asociați);

• Dezvoltarea, modernizarea capacitaților de producție (reinvestire);

• Cointeresarea personalului angajat etc;

1.3 Esența și rolul rentabilității în economia de piață

Pentru a putea supraviețui în condițiile unei concurențe dure, fiecare întreprindere trebuie să asigure realizarea obiectivului de bază – creșterea rentabilității activității desfășurate.

Ratele financiare cheie sunt grupate în 3 categorii majore, potrivit aspectului particular al condițiilor financiare ale companiei (vezi fig. 1.3.1): rentabilitatea: indicatori concludenți ce măsoară puterea câștigului și rentabilitatea record a companiei; lichiditatea: se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani; structura capitalului: determinarea gradului de îndatorare al companiei.[10]

Figura 1.3.1. Clasificarea factorilor care influențează mărimea profitului

Sursa: preluată din lucrarea științifică, G., Olariu, N. Elemente de management financiar: Profitabilitate și competitivitate. Profit, preț și calitate. Risc și certitudine. Iași: Dosoftei, 1994

Rentabilitatea sintetizează acțiunea tuturor factorilor procesului de producție și exprima principalele laturi ale eficientei utilizării acestora.

Sporirea rentabilității presupune o creștere maxim posibila la un moment dat a profitului raportata la resursele alocate. Formula de bază a calculului rentabilității este:

Rentabilitatea =×100 (1.3.1)

În practica economică, rentabilitatea poate căpăta diferite forme, după cum se schimbă pârțile componente ale formulei de bază. În calitate de efect economic și financiar, la calculul rentabilității, se utilizează profitul, dividende etc, iar în calitate de efort – costul vânzărilor, activele totale, capitalul propriu, capitalul permanent al întreprinderii și altele. Astfel indicatorii rentabilității sunt grupați în trei categorii: indicatorii rentabilității producției; indicatorii rentabilității activelor; indicatorii rentabilității capitalului (vezi figura 1.3.1).

Figura 1.3.2. Categoriile indicatorilor rentabilității

Sursa: Țiriulinicova Natalia „Analiza rapoartelor financiare” – Chișinău, 2004

În dependență de mărimea cărui fel de profit se ia în calcul la determinarea nivelului rentabilității pot fi calculați 4 indicatori ai rentabilității veniturilor din vânzări:

rentabilitatea veniturilor din vânzări calculată în baza profitului brut, care caracterizează cât profit brut (pierdere globală) a generat întreprinderea la un leu venituri din vânzări, care poate fi îndreptat atât la acoperirea cheltuielilor perioadei, cât și la formarea profitului din activitatea operațională.

Rentabilitatea veniturilor din vânzări = * 100 (1.3.2)

în baza profitului din activitatea operațională;

Nivelul acestui indicator indică cât profit (pierdere) din activitatea operațională a obținut întreprinderea la un leu venituri din vânzări și permite aprecierea mai exactă a eficienței gestiunii vânzărilor în urma activității de bază a întreprinderii.

Rentabilitatea veniturilor din vânzări = * 100 (1.3.3)

în baza profitului până la impozitare;

Rentabilitatea veniturilor din vânzări =* 100 (1.3.4)

Rentabilitatea veniturilor din vânzări, calculată în baza profitului până la impozitare, caracterizează corelația dintre mărimea profitului până la impozitare și veniturile din vânzări, și arată cât profit contabil a câștigat întreprinderea la un leu venituri din vânzări. În comparație cu indicatorul precedent, nivelul acestuia se modifică sub influenta nu numai a veniturilor și cheltuielilor operaționale, dar și sub influenta veniturilor și cheltuielilor din activitățile de investiții, financiară și chiar din evenimentele excepționale.

rentabilitatea veniturilor din vânzări calculată în baza profitului net.

Rentabilitatea veniturilor din vânzări =* 100 (1.3.5)

Rentabilitatea veniturilor din vânzări, calculată în baza profitului net, reprezintă indicatorul final în sistemul indicatorilor rentabilității veniturilor din vânzări și arată cât profit net a generat întreprinderea la un leu venituri din vânzări.

În practica analitică, în cele mai dese cazuri, se analizează rentabilitatea veniturilor din vânzări calculată în baza profitului brut, deoarece nivelul acestui indicator reflectă cât de efectiv întreprinderea gestionează vânzările, costurile și prețurile de vânzare ale produselor, mărfurilor și serviciilor prestate, pentru că scopul oricărei întreprinderi îl constituie majorarea volumului vânzărilor în vederea obținerii unui profit cât mai mare.

La etapa a 2 a analizei se determină factorii care au contribuit la modificarea rentabilității veniturilor din vânzări. Acestea sunt:

modificarea structurii și sortimentului produselor vândute (mărfurilor, serviciilor prestate). Structura și sortimentul poate avea o influenta atât pozitivă, cât și negativă asupra Rq. Odată cu majorarea ponderii produselor mai rentabile în suma totală a volumului de vânzări crește și nivelul Rq și invers. Influenta acestui factor se determină astfel:

(1.3.6)

Unde:

Δ Rq – modificarea nivelului rentabilității veniturilor din vânzări sub influența structurii și sortimentului produselor vândute (mărfurilor și serviciilor prestate);

– veniturile din vânzarea produselor (mărfurilor, serviciilor prestate) anului de gestiune calculate în condițiile prețurilor perioadei de bază;

– veniturile din vânzarea produselor din perioada de bază;

– costul vânzărilor produselor finite (mărfurilor, serviciilor prestate) calculat pornind de la vânzările anului de gestiune și costurile din perioada de bază;

– costul vânzărilor produselor finite din perioada de bază.

modificarea costului pe unitate de produs vândut (marfă, serviciilor prestate). Costul pe unitate de produs vândut are o influență inversă asupra Rvv: creșterea costului de vânzare pe unitate de produs duce la micșorarea nivelului Rvv și invers. Influența acestui factor se determină astfel:

(1.3.7)

Unde:

Δ Rc – modificarea nivelului rentabilității veniturilor din vânzări sub influința costului pe unitatea de produs vândut (marfa și serviciu prestat);

– costul vânzărilor al produselor finite din anul de gestiune.

modificarea prețului de vânzare pe unitate de produs (marfă, serviciilor prestate). Majorarea sau reducerea prețului de vânzare pe unitate de produs influențează direct asupra nivelului rentabilității venitului din vânzări: creșterea prețului condiționează sporirea nivelului rentabilității venitului din vânzări și invers. Calculul influenței factorului dat se determină astfel:

(1.3.8)

Δ Rp – modificarea nivelului rentabilității veniturilor din vânzări sub influința prețului de vânzare al produselor (mărfurilor, serviciilor prestate);

Prima parte componentă a formulei de calcul al influenței prețului de vânzare reflectă nivelul rentabilității veniturilor din vânzările anului de gestiune.

Analiza rentabilității pe produs constă în aprecierea nivelului rentabilității pe produsele vândute de întreprindere, calculul influenței factorilor ce au determinat abaterea nivelului rentabilității pe produs și în evidențierea rezervelor interne de majorare a rentabilității. Rentabilitatea pe produs reflectă profitul obținut la un leu vânzări (costuri), când rentabilitatea este calculată în funcție de preț de vânzare (cost pe unitate de produs), fiind determinată conform relației:

Rentabilitatea pe produs = (1.3.9)

Profitul pe produs este rezultatul obținut din vânzarea unui produs și se determină ca diferența dintre prețul de vânzare și costul pe unitatea de produs, adică:

Profitul pe produs = Prețul de vânzare pe produs – Costul pe unitatea de produs

Din relațiile de calcul analizate, rezultă că devierea nivelului rentabilității pe produs este determinată de influința a doi factori:

modificarea costului pe unitatea de produs;

modificarea prețului de vânzare pe produs.

Activitatea economico-financiară, în cadrul oricărei întreprinderi este desfășurată prin utilizarea și consumul activelor. De eficiența utilizării acestora depinde capacitatea întreprinderii de a supraviețui sub aspect financiar, de a atrage mijloace bănești de la cumpărători și a achita, în termenele stabilite, datoriile acesteia etc.

Unul din cei mai importanți indicatori ai utilizării eficiente a activelor este rata rentabilității activelor totale. La nivel internațional, atât in teorie, cat si in practica, rata rentabilității economice este întâlnita sub denumirea de ROA (Return on Assets) care se determină conform formulei:[11]

ROA = (1.3.10)

Unde:

– rezultatul net al exercițiului;

– valorea medie a activelor totale.

Analiza ratei rentabilității activelor totale (ROA) poate avea la bază combinarea a doi indicatori, rata de rotație a activelor totale și rata rentabilității comerciale (calculate plecând de la rezultatul net). Nivelul rentabilității activelor poate crește sau reduce fie prin majorarea sau micșorarea rentabilității veniturilor din vânzări fie pe seama accelerării ori încetinirii rotației activelor.

ROA = = × (1.3.11)

Unde: – viteza de rotație a activelor totale,

– rata rentabilității comerciale;

CA – cifra de afaceri.

Rentabilitatea activelor este utilizată de analiticul financiar, în calitate de:

indicator al estimării calității și eficienței gestionării întreprinderii; indicator al aprecierii capacității întreprinderii de a obține suficient profit de la fiecare leu mijloace investite;

metodă de prognozare a mărimii profitului;

indicator al aprecierii raționalității atragerii surselor împrumutate.

Rentabilitatea întreprinderii nu poate fi analizată independent de aspectele legate de structura sa financiară. Pentru orice întreprindere, este important să se intereseze de structura financiară cu care ea poate derula o activitate rentabilă, dar și de a cunoaște nivelul îndatorării la care poate face apel, fără a exista efecte negative asupra rentabilității sale financiare.

Nerespectarea acestei restricții ar putea duce la un dezechilibru financiar, în ciuda unei rentabilități economice semnificative, care va fi consumată la nivelul cheltuielilor financiare generate de către un grad de îndatorare mai ridicat.[12]

În procesul desfășurării activității economice, întreprinderea consumă resurse financiare și este necesar a verifica dacă aceste resurse sunt utilizate într-un mod suficient de eficient pentru a obține rezultatul financiar, care va asigura finanțarea investițiilor necesare și rambursarea datoriilor întreprinderii. În acest scop, este nevoie de a efectua analiza rentabilității capitalului propriu.

Rentabilitatea financiară exprimă capacitatea întreprinderii de a realiza profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al acționarilor unei întreprinderi, exprimat prin rata de remunerare a investiției de capital făcută de aceștia în procurarea acțiunilor întreprinderii sau a reinvestirii totale sau parțiale.

Rentabilitatea capitalului propriu este importantă nu numai pentru proprietarii întreprinderii (acționarii, asociații), dar și pentru viitorii investitori. Rata rentabilității capitalului propriu este adesea considerată ca fiind cel mai important dintre indicatorii de rentabilitate, deoarece el măsoară profitul ce rezultă din investiția făcută de acționari. Spre exemplu un profit din capitalul propriu de cel puțin 15% este un obiectiv rezonabil de asigura capitalul propriu adecvat și de a fonda o viitoare creștere așteptată atunci când acest procent de este aproximativ egal cu media ROE în industria mondială raportată anual în cercetarea anuală a afacerilor americane publicată in revista “Forbes”.[13]

Formula de calcul a rentabilității capitalului propriu (ROE) este:

(1.3.12)

Rata rentabilității financiare a capitalurilor proprii evidențiază randamentul capitalurilor proprii, respectiv a plasamentelor efectuate de către acționarii unei întreprinderi pentru a cumpăra acțiunile societății. Profitul, sursă importantă de finanțare a desfășurării activității, reprezintă o parte a capitalurilor întreprinderii și remunerează în special participarea acționarilor, prin intermediul dividendelor. Creșterea acestui indicator evidențiază eficiența activității din punct de vedere al valorizării capitalurilor proprii.

II:

2.1. Analiza pe verticală a raportului de profit și pierdere

Analiza rapoartelor financiare constă în aplicarea unor metode și tehnici analitice asupra rapoartelor financiare și asupra altor date relevante cu scopul de a obține informații utile. Aceste informații sunt prezentate ca fiind relația semnificativă dintre datele și tendințele acestor date, care arată performanțele anterioare ale companiei și poziția financiară actuală. Informațiile arată rezultatele sau consecințele deciziilor manageriale anterioare. În plus, informațiile sunt folosite cu scopul de a face predicții care pot să aibă efect direct asupra deciziilor luate de către utilizatorii rapoartelor financiare.

Exista mai multe tipuri de analize a rapoartelor (situațiilor) financiare al unei companii. Toate aceste analize se bazează pe compararea sau corelarea datelor, aceste metode măresc utilitatea sau valoarea practică a informațiilor oferite de evidența contabilă. Astfel de comparații și analize pot fi :

Figura 2.1.1. Tipuri de analize a rapoartelor financiare al unei companii

Sursa: Gheorghiu Al. – Analiză economico-financiară la nivel microeconomic, Editura Economică, București, 2004

Rapoartele financiare comparative prezintă situațiile financiare ale companiei, pentru două sau mai multe perioade succesive, în coloane consecutive. Modificarea procentuală cu bază în lanț, dintre indicii raportului este cunoscută sub denumirea de analiză orizontală. Acest tip de analiză ajută utilizatorii la identificarea schimbărilor care s-au produs în performanța unei companii și evidențiază tendințele viitoare [1, pag. 98].

Tendințele procentuale cu bază fixă, sunt similare analizei orizontale, dar în acest caz este selectată o perioadă de bază, iar comparațiile se fac cu această perioadă.

Tendințele procentuale sunt folositoare pentru compararea ratelor financiare pentru mai mulți ani, deoarece pun în evidență schimbări și tendințe care apar de-a lungul timpului.

Informații despre o companie mai pot fi obținute și prin analize verticale a componenței unui singur raport financiar, cum ar fi bilanțul sau contul de profit si pierdere.

Analiza pe verticală constă în studiul unui singur raport financiar în care fiecare indice este exprimat ca procent al unui total semnificativ. Folosirea analizei verticale este utilă în special în studierea unor informații din contul de profit si pierdere, cum ar fi procentele de costuri ale bunurilor vândute, raportat la vânzările totale.

Rapoartele financiare care evidențiază indicatorii doar în mărimi procentuale și nu în valori absolute raportate la o unitate monetară, se mai numesc rapoarte de mărime proprie (unitară sau procentuală). Folosirea acestor rapoarte facilitează analiza verticală a raportului financiar al unei companii.

Analiza pe verticală constă în studiul unui singur raport financiar în care fiecare indice este exprimat ca procent al unui total semnificativ. Folosirea analizei verticale este utilă în special în studierea unor informații din contul de profit si pierdere, cum ar fi procentele de costuri ale bunurilor vândute, raportat la vânzările totale. Conform acestei analize a situațiilor financiare fiecare element este prezentat ca procent dintr-un alt element.

Este importanta urmărirea tendinței in ce privește procentele calculate deoarece fluctuațiile mari de la o perioada la alta pot constitui adevărate semnale de alarma privind eventuale probleme financiare.

O alta utilitate a analizei rezulta din faptul ca se pot identifica acele elemente cu o pondere mai mare in situațiile financiare, asupra cărora se poate canaliza atenția conducerii.

In perioade de criza, analiza pe verticala a contului de profit si pierdere poate genera concluzii importante cu privire la cheltuielile asupra cărora este necesara intervenție in vederea reducerii pe viitor.

Un aspect esențial al analizei contului de profit și pierdere îl constituie analiza pe verticală a profitului pe o perioadă de 3-5 ani, care pune în evidență raporturile în care se află diferitele componente față de veniturile totale ale exercițiului financiar. Analiza structurală a fiecărui rezultat parțial (intermediar) va evidenția contribuția fiecărei componente la obținerea rezultatului economic respective [2, pag. 38].

Contul de profit și pierdere are o structură în care cheltuielile sunt ierarhizate după natura acestora (exploatare, financiare, extraordinare) și sunt prezentate într-un format de tip vertical. Referențialul utilizat pentru compararea cheltuielilor este producția exercițiului.

Cu ajutorul unei astfel de forme a contului de profit și pierdere se va explica modul de constituire a rezultatului exercițiului în diferite etape permițând desprinderea unor concluzii legate de nivelul performanțelor economice ale celor trei activității desfășurate de o firmă într-o perioadă de gestiune și anume:

activitatea de exploatare;

activitatea financiară;

activitatea curentă;

activitatea extraordinară.

Corespunzător, fiecărei activități îi apare un flux de venituri și cheltuieli (figura 2.1.2).

Figura 2.1.2. Clasificarea fluxurilor de venituri și cheltuieli în cadrul unei întreprinderi

Sursa: V. Dragotă și Colectiv, Management financiar – Analiza financiară și gestiune financiară operațională – vol.1, Ed. Economică, București, 2003, pag. 155

Fluxuri de exploatare cuprind operațiuni economice cu caracter specific, obișnuit și repetitiv, care vizează activitatea normală și curentă a unei întreprinderi, excluzând prin influență cu caracter financiar sau extraordinar. Operațiunile de exploatare permit determinarea rezultatului din exploatare, rezultat real, generat de activitatea de bază a entității.

Fluxurile financiare sunt acele operațiuni economice care se referă la activitatea financiară și care au un caracter obișnuit, repetitiv și specific. Fluxurile financiare permit determinarea rezultatului financiar.

Fluxurile curente se obțin din însumarea fluxurilor de exploatare cu cele financiare ele fiind cele care generează rezultatul curent. Prin activități curente se înțelege orice activități desfășurate de o entitate, ca parte integrantă a afacerilor sale precum și activitățile conexe în care aceasta se angajează și care au o legătură cu cele din prima categorie.

Fluxurile extraordinare cuprind operațiuni economice care nu au legătură directă cu obiectul normal de activitate al societății. Operațiunile din această categorie au un caracter accidental. Elementele extraordinare sunt venituri sau cheltuieli ce rezultă din evenimente și tranzacții care sunt în mod clar diferite de activitățile curente ale unei întreprinderi și care, prin urmare, nu se așteaptă să se repete într-un mod frecvent sau regulat.

Pentru efectuarea unei analize pe verticală a raportului de profit și pierdere, drept exemplu am analizat raportul financiar al companiei „Romanciuc Roma și Co” SRL. Întreprinderea data este o companie cu autofinanțare, care este specializată în vânzarea pieselor de schimb pentru tehnică agricolă. Piesele sunt importate din alte țări și vândute pe teritoriul Republicii Moldova. Întreprinderea desfășoară următoarele genuri de activitate:

Comerț cu ridicata efectuat pe bază de contract sau plată.

Comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse;

Efectuarea altor forme de activitate conform legislației în vigoare.

Veniturile determină sensul activității unei întreprinderi și este rezultatul eforturilor depuse. Observarea dinamicii veniturilor orientează firma către acele modalități și strategii de a-l obține, care permit înregistrarea unei rentabilități și, respectiv, a unui profit cât mai ridicat. Astfel veniturile se studiază aparte pe fiecare tip, după sursele de formare.

Analizând structura veniturilor pe tipuri de activitate în cadrul întreprinderii „Romanciuc Roma și Co” SRL, cât și evoluția acestora, putem observa că pentru ultimii patru ani în structura veniturilor cea mai mare parte o dețin veniturile din vânzări, deținând o pondere de peste 90 puncte procentuale pe parcursul perioadei analizate (vezi figura 2.1.3).

Totodată, observăm că pentru anii 2011-2013 acest indicator are o evoluție negativă, dacă în anul 2011 acest indicator a înregistrat o valoare de 4902,8 mii lei, pentru anul 2012 se observă o scădere cu 654,6 mii lei față de anul 2011. Pentru anul 2013 valoarea veniturilor totale, de asemeni, se micșorează comparativ cu anul 2011 cu 9,5 mii lei, atingând valoarea de 4893,06 mii lei. Însă pentru anul 2014 atestăm o creștere a veniturilor totale ale companiei cu 2522,2 mii lei față de anul 2013, ceea ce denotă o situație favorabilă din punct de vedere financiar în cadrul întreprinderii. Această majorare a fost influențată de creșterea veniturilor din vânzări cu 2793,46 mii lei și scăderea veniturilor din activitatea financiară cu 241,22 mii lei față de anul 2013.

Figura 2.1.3. Structura în dinamică a veniturilor totale în cadrul întreprinderii „Romanciuc Roma și Co” în perioada anilor 2011-2014

Sursa: Anexa la raportul de profit și pierdere pentru anii 2012, 2013, 2014

În structura veniturilor totale, observăm că veniturile din activitatea financiară au pondere mai puțin semnificativă, constituind pentru anul 2014 doar 0,8 %. Cel mai mare impact asupra evoluției veniturilor totale ale întreprinderii „Romanciuc Roma și Co”, pe care le-au avut veniturile din activitatea financiară a fost înregistrat în anul 2012, constituind 16,4 % din valoarea totală a cestora.

Un alt indicator de care depinde dimensiunea activității întreprinderii, cât și mărimea profitului sunt cheltuielile, care trebuie analizate pe fiecare categorie, cât și impactul fiecărui tip la formarea cheltuielilor totale ale întreprinderii.

Analiza care permite evidențierea structurii cheltuielilor și depistarea cheltuielilor suplimentare în cadrul activității este analiza verticală a cheltuielilor (tabelul 2.1.3). Din calculele efectuate la sfârșitul perioadei de gestiune, observăm că costul vânzărilor pentru anul 2014 a constituit 5228,4 mii lei, fiind în creștere față de anul 2013 cu 49,17 puncte procentuale sau cu 17228,8 mii lei.

Tabelul 2.1.1

Analiza structurală a cheltuielilor

Sursa: Anexa la raportul de profit și pierdere pentru anii 2012, 2013, 2014

Cea mai mare pondere, în jur de 90 %, în formarea cheltuielilor totale ale întreprinderii „Romanciuc Roma și Co„ SRL constituie costul vânzărilor, care este creat în totalitate din costurile mărfurilor vândute, ceea ce denotă o situație favorabilă pentru o companie din comerț.

Din analiza pe verticală a raportului de profit și pierdere al companiei „Romanciuc Roma și Co” SRL pentru anii 2011-2014, observăm că vânzările nete atestă o evoluție pozitivă (tabelul 2.1.2), astfel înregistrând 7 387,9 mii lei în anul 2014 ceea ce constituie o creștere cu 2793,4 mii lei față de anul 2013, sau o creștere procentuală cu 38 %.

Din tabelul de mai jos observăm că pe parcursul ultimilor patru ani la întreprinderea dată nu sunt atestate cheltuieli privind investiții, dar în același timp nu sunt înregistrate nici venituri investiționale.

Este de menționat și faptul că la sfârșitul perioadei de gestiune, rezultatul din activitatea economico-financiară raportat la vânzări nete a constituit 24 %, ceea ce denotă că întreprinderea își gestionează corect cheltuielile. Acest fapt poate fi explicat și prin reducerea costului vânzărilor raportat la venituri nete de la 76 % la 71 puncte procentuale. O diminuare au atestat atât cheltuielile comerciale cât și cheltuielile generale și administrative.

Tabelul 2.1.2

Analiza pe verticală a raportului de profit și pierdere

Sursa: Raportul de profit și pierdere al companie SRL „Romanciuc Roma și Co” (2012-2014)

Cu toate că cheltuielile generale și administrative constituie în anul 2014 cea mai mare valoare din ultimii patru ani – 308,8 mii lei, ceea ce constituie o pondere de 4% în raport cu veniturile nete, valoarea acestui indicator atestă o diminuate cu 2 puncte procentuale față de anul 2013.

Ponderea cea mai mică o constituie alte cheltuieli operaționale, fiind foarte bine gestionate și menținute la valoarea de 1 procent din vânzări nete.

Analiza structurii patrimoniului firmei se face cu ajutorul ratelor de structură ale elementelor de activ. Acestea se determină ca raport între un element sau o grupă de elemente de activ și totalul activelor, sau o grupă de elemente din cadrul acestuia.

Cele mai importante rate sunt: – rata activelor pe termen lung și

– rata activelor circulante.

Rata activelor pe termen lung (RTL) se calculează ca raport între activele imobilizate și activele totale.

RATL × 100 (2.1.1)

Nivelul normal al acestei rate diferă de la o întreprindere la alta, în funcție de ramura și sectorul de activitate în care funcționează firma.

Rata activelor pe termen lung în cadrul întreprinderii „Romanciuc Roma și Co” SRL constituie 20 % (tabelul 2.1.3) pentru anul 2014, mărindu-se de două ori față de anul 2013. La fel observăm că întreprinderea în perioada anilor 2011-2014 nu deține active nemateriale pe termen lung și nici active financiare pe termen lung.

Tabelul 2.1.3

Analiza în dinamică a structurii activelor totale

Sursa: Bilanțul contabil al întreprinderii „Romanciuc Roma și Co”

Deoarece activele pe termen lung cuprind mai multe componente, în analiză se pot utiliza și următoarele rate: – Rata activelor nemateriale (RAN), care arată ponderea activelor nemateriale în total active (AT).

RAN (2.1.2)

Rata imobilizărilor sau activelor materiale (RAM), calculată ca raport între valoarea activelor materiale (AM) și activele totale ale firmei ( tabelul 2.1.3). Ponderea ridicată (mai mare de două treimi din activ) a imobilizărilor poate crea dificultăți privind achitarea datoriilor curente

× 100 (2.1.3)

Această rată depinde în mod hotărâtor de natura activității desfășurate, fiind mai ridicată în cazul întreprinderilor cu proces tehnologic complex.

Figura 2.1.7. Structura activelor totale pentru anul 2014

Sursa: Bilanțul contabil al întreprinderii „Romanciuc Roma și Co” pentru anul 2014

În cadrul întreprinderii „Romanciuc Roma și Co” SRL la sfârșitul perioadei de gestiune a anului 2014 rata activelor materiale a constituit 20 % (figura 2.1.7).

În structura activelor imobilizate ponderea principală revine activelor materiale, ceea ce înseamnă că firma mizează pe o strategie de creștere internă. Ponderea cea mai mare în activele materiale ale companiei constituie mijloacele fixe, și anume mijlocele de transport. Nivelul de eficiență a mijloacelor fixe se găsește în directă dependență cu structura acestora, cu capacitatea de producție, cu disponibilitatea permanentă a întreprinderii de reînnoire permanentă a utilajului.

Rata imobilizărilor financiare (RIF), calculată ca raport între valoarea activelor financiare pe termen lung și activele totale ale firmei:

RIF × 100 (2.1.4)

Această rată exprimă intensitatea relațiilor financiare pe care o întreprindere le-a stabilit cu alte firme, precum și gradul de implicare a acesteia în activități financiare de plasare a capitalului excedentar.

Rata activelor circulate sau activelor curente (RAC), exprimă ponderea activelor circulante în totalul activelor:

RAC × 100 = 1- (2.1.5)

Rata activelor curente se află în dependența opusă cu rata imobilizărilor. Modificările structurale ale patrimoniului în favoarea activelor curente se explică, de obicei, prin depășirea ritmului creșterii activelor curente asupra ritmului creșterii activelor pe termen lung.

Ca și în cazul activelor imobilizate se pot utiliza o serie de rate complementare.

Rata stocurilor (RSt), calculată ca raport între valoarea stocurilor și a activelor:

RSt 100 (2.1.6)

Figura 2.1.3. Evoluția structurii activelor circulante în perioada anilor 2011-2014

Sursa: Bilanțul contabil al întreprinderii „Romanciuc Roma și Co” SRL

Rata stocurilor are valori diferite la nivelul firmelor, în funcție de sectorul de activitate al întreprinderii, fiind mai ridicată în întreprinderile din sfera producției și distribuției, în timp ce la întreprinderile din sfera serviciilor este mai scăzută. În cadrul lor ponderea principală revine creanțelor urmate de investiții financiare pe termen scurt și stocuri.

Din datele din tabel, rezultă că ponderea principală revine stocurile de mărfuri și materiale în structura activelor întreprinderii. În anul 2014 se observă o creștere a stocurilor cu 830,6 mii lei, ceea ce indică o evoluție pozitivă a situației patrimoniului întreprinderii.

La fel, rata stocurilor este influențată de durata ciclului de exploatare, fiind mai mare în cadrul întreprinderilor cu o durată a ciclului de exploatare mai mare, în timp ce la întreprinderile care au o durată a ciclului de exploatare mai redusă, nivelul acestei rate este mai mic.

În general, încetinirea vitezei de rotație a stocurilor determină formarea unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă, creșterea imobilizărilor materiale și financiare, ceea ce se reflectă negativ asupra gradului de lichiditate și solvabilitate a firmei.

Rata creanțelor (RCr):

RCr × 100 (2.1.7)

Nivelul acestei rate depinde de natura relațiilor întreprinderii cu partenerii de afaceri, și termenele de plată pe care le acordă clienților săi. Astfel, nivelul acestei rate tinde spre zero în întreprinderile de comerț cu amănuntul sau cele de prestări servicii către populație, și înregistrează valori mai ridicate în celelalte întreprinderi.

Cu toate că compania „Romanciuc Roma și Co” este o companie de comerț, rata creanțelor pentru anii 2011 și 2012 are o pondere de 39 % în total active circulante și depășește 30 % din total activ. Observăm că întreprinderea desfășoară o politică favorabilă din punct de vedere financiar, reglând schema achitărilor. Astfel în anii 2013 și anii 2014 acest indicator înregistrează o scădere atingând o valoare de 18% în anul 2014.

Elementul fundamental al activității îl reprezintă mijloacele bănești, care asigură achiziționarea de materii prime și materiale necesare procesului de producție. Rata disponibilităților se calculează cu relația:

Rd × 100 (2.1.8)

Se apreciază că un nivel al disponibilităților în proporție de 1-1,5% care asigură necesitățile financiare curente ale întreprinderii.

Compania „Romanciuc Roma și Co” SRL, are o politică nefavorabilă în gestionarea lichidităților, deoarece rata mijloacelor bănești pentru anul 2013 a atins valoarea de 36 puncte procentuale, care cu mult depășește norma indicatorului. Totuși pentru anul 2014 se observă o scădere a ratei disponibilităților până la 24 %.

Pentru finanțarea activității firmele utilizează mai multe surse. Acestea pot fi grupate după mai multe criterii. Astfel, în bilanțul financiar ele sunt grupate în funcție de perioada în care rămân la dispoziția firmei în:

Capitaluri permanente, ce cuprind capitalul propriu și datoriile pe termen mediu și lung;

Datorii pe termen scurt.

După forma de proprietate capitalurile utilizate de o firmă cuprind:

Capital propriu, aflat în proprietatea acționarilor;

Datorii totale, care provin de la terți.

Analiza structurii capitalului pe forme de proprietate oferă informații despre autonomia financiară și riscurile la care se expune firma. În acest scop se utilizează ratele de autonomie financiară și ratele de îndatorare.

Rata autonomiei financiare globale (RAFG), se determină ca raport între capital propriu și pasiv total:

RAFG × 100 (2.1.9)

Nivelul minim al acestei rate trebuie să fie mai mare de 30-40% pentru asigurarea echilibrului financiar, în timp ce nivelul normal se situează în jurul valorii de 50%.

Tabelul 2.1.4

Evoluția structurii pasivului în anii 2011-2014

Sursa: Bilanțul contabil al întreprinderii „Romanciuc Roma și Co” SRL

Rata de îndatorare globală (RÎG), măsoară ponderea datoriilor în totalul capitalurilor utilizate de firmă. Se calculează ca raport între datoriile totale și pasivul total:

RÎG × 100

Această rată e complementară cu rata autonomiei financiare globale. Valoarea maximă admisibilă este de circa 60%, iar nivelul normal este de 50%.

O situație favorabilă se înregistrează atunci când nivelul acestei rate scade pe seama rambursării creditelor contractate. Creșterea nivelului acestei rate reflectă o situație normală numai dacă este determinată de creșterea datoriilor comerciale prin obținerea unor termeni de plată mai îndepărtate de la furnizori.

Întreprinderea „Romanciuc Roma și Co” fiind o companie cu autofinanțare, rata îndatorării globale este joasă, pentru anul 2014 constituie doar 10 %. Cea mai mare rata a îndatorării globale a fost înregistrată în anul 2012, fiind de 15 puncte procentuale. Rata datoriilor pe termen scurt (RDts) reflectă măsura în care datoriile curente participă la formarea pasivului total și la finanțarea activității.

RDts × 100

Valoarea maximă admisibilă pentru o firmă industrială nu poate depăși 50% deoarece ar compromite stabilitatea financiară și gradul de îndatorare, în timp ce valoarea normală oscilează în jurul valorii de 33%. Creșterea nivelului acestei rate semnifică o creștere a ponderii datoriilor pe termen scurt în totalul finanțării. Aceasta se apreciază favorabil dacă este determinată de creșterea datoriilor de exploatare prin obținerea de la furnizori a unor termene de plată mai îndepărtate. Dacă dimpotrivă, nivelul acestei rate crește pe seama creșterii nivelului creditelor pe termen scurt, se apreciază nefavorabil deoarece, pe de o parte, crește gradul de dependență al firmei față de bănci, iar pe de altă parte cresc costurile financiare.

2.2 Analiza în dinamică și structura profitului brut

Este indiscutabil faptul ca aprecierea rezultatelor financiare obținute in perioada raportata ocupa un loc central in activitatea întreprinderii. Informația privind mărimea profitului sau pierderilor prezintă un deosebit interes pentru toți utilizatorii rapoartelor financiare – proprietarii; creditorii; furnizori; concurenți; organe fiscale. Calcularea profitului parcurge mai multe etape si începe cu calcularea profitului brut care reprezintă elementul principal al rezultatului financiar din activitatea operaționala.

Profitul brut reprezintă depășirea vânzărilor nete asupra costului vânzărilor si reflecta rezultatul financiar obținut din vânzările nete.

Cunoașterea profitului brut, precum si stabilirea factorilor săi de influenta este foarte importanta pentru sistemul managerial al întreprinderii in scopul stabilirii unor condiții eficiente de producere si livrare. Analiza se începe cu aprecierea evoluției structurii profitului brut obținut pe tipuri de activități operaționale. În calitate de sursă informațională pentru analiza structurii profitului brut servește Anexa la Raportul de profit și pierderi.

Analizând structura profitului brut în cadrul companie „Romanciuc Roma și Co”, observăm că întreprinderea în perioada anilor 2011-2014 obține venituri din vânzări doar din vânzarea mărfurilor, la fel analizând costul vânzărilor, atestăm doar costuri ale mărfurilor vândute (vezi figura 2.2.3). Respectiv, profitul brut în cadrul întreprinderii este creat 100% din profitul din comercializarea mărfurilor.

Tabelul 2.2.1

Evoluția structurii profitului brut în perioada anilor 2011-2014 (mii lei)

Sursa: Anexa la raportul de profit și pierdere al companiei Romanciuc Roma și Co SRL pentru ani 2012,2013,2014

Pentru anul 2014 valoarea profitului brut a constitui 2 159 mii lei, înregistrând cea mai mare valoare din ultimii patru ani (vezi figura 2.2.2.). Această creștere a fost condiționată de majorarea veniturilor din vânzarea mărfurilor de la 4593,9 mii lei în anul 2013, la 7387,3 mii lei pentru anul 2014, dar în același timp și de creșterea costurilor din vânzări cu 49,14 puncte procentuale, ceea ce în valori absolute constituie o majorare cu 1723 mii lei.

Figura 2.2.1. Evoluția profitului brut în cadrul „Romanciuc Roma și Co”

Sursa: Raportul de profit și pierdere pentru anii 2012-2014

Comparativ cu anul 2012, anul în care a fost constatat cel mai mic profit brut – 948,8 mii lei, în anul 2014 valoarea acestuia a fost depășită cu mai mult de jumătate din valoare, ceea ce în valori absolute constituie 1210,17 mii lei.

Următoarea etapă de analiză a profitului brut este examinarea factorilor ce influențează asupra devierii mărimii profitului brut obținut din vânzarea produselor finite. Astfel, devierea mărimii a cestuia este cauzată de influența următorilor factori:

modificarea volumului de vânzare al produselor;

modificarea structurii și sortimentului produselor vândute;

modificarea costului de vânzare al produselor;

modificarea prețurilor de vânzare al produselor vândute.

În calitate de surse informaționale pentru efectuarea analizei factoriale a profitului brut din vânzarea produselor finite servesc: Anexa la Raportul de profit și pierderi Calculațiile produselor concrete.

Volumul vânzărilor are o influență directă asupra mărimii indicatorului rezultativ. Majorarea volumului produselor vândute (serviciilor prestate) duce la creșterea mărimii profitului brut, și invers, reducerea volumului vânzărilor conduce la diminuarea sumei profitului brut. Calculul influenței modificării volumului vânzărilor produselor (serviciilor prestate) la devierea mărimii profitului brut (pierderii globale) se determină conform relației:

(2.2.3)

unde:

P – abaterea profitului brut (pierderii globale) din cauza modificării volumului vânzărilor;

P – profitul brut (pierderea globală) perioadei de bază (prognozată sau precedentă);

Δ%VVP- modificarea procentuală a volumului vânzărilor produselor (serviciilor prestate), care se determină ca raportul dintre costul vânzărilor recalculat și costul vânzărilor din perioada de bază înmulțit cu 100 % și diminuat cu 100 %.

Structura și sortimentul produselor vândute (serviciilor prestate) poate exercita asupra mărimii profitului brut (pierderii globale) o influență atât pozitivă, cât și negativă. O dată cu majorarea ponderii produselor (serviciilor) mai rentabile în suma totală a volumului vânzărilor, crește și suma profitului brut, și invers, micșorarea ponderii produselor (serviciilor) mai rentabile conduce la diminuarea mărimii profitului brut.

Influența modificării structurii și sortimentului produselor vândute (serviciilor prestate) la devierea mărimii profitului brut (pierderii globale) se determină prin scăderea din mărimea recalculată a profitului brut (pierderii globale) profitul (pierderea) perioadei de bază și a modificării profitului brut (pierderii globale) din cauza influenței volumului de vânzări, adică:

ΔP = P — P – PBvv, (2.2.2)

unde:

ΔP – abaterea profitului brut (pierderii globale) din cauza modificării structurii și sortimentului produselor vândute (serviciilor prestate);

P – profitul brut (pierderea globală) calculat în condițiile volumului vânzărilor anului de gestiune și costurile, precum și prețurile de vânzare din perioada de bază;

P – profitul brut (pierderea globală) perioadei de bază;

A P – modificarea profitului brut (pierderii globale) sub influența volumului de vânzări.

Costul produselor (serviciilor) vândute are o influență inversă asupra profitului brut (pierderii globale): creșterea costului vânzărilor conduce la micșorarea profitului, iar micșorarea costului vânzărilor – la creșterea profitului. Influență modificării valorii costului vânzărilor la devierea profitului brut (pierderii globale) se determină prin diferența dintre valoarea curentă și recalculată a costului vânzărilor produselor finite (serviciilor prestate):

ΔPBCost = CVPcur – CVPrec (2.2.4)

unde:

ΔPBCost – abaterea profitului brut (pierderii globale) din cauza modificării costului produselor finite vândute (serviciilor prestate);

CVPcur – costul produselor finite vândute (serviciilor prestate) din anul de gestiune;

CVPrec – costul recalculat al produselor finite vândute (serviciilor prestate).

Majorarea sau reducerea prețurilor unitare la produsele vândute (serviciile prestate) influențează direct mărimea profitului brut (pierderii globale): creșterea prețurilor condiționează majorarea profitului, și invers. Calculul influenței majorării sau reducerii prețurilor la produsele vândute (serviciile prestate) asupra abaterii mărimii profitului brut (pierderii globale) se efectuează prin determinarea diferenței dintre volumul vânzărilor din anul de gestiune și cel recalculat:

– VV (2.2.5)

unde: – abaterea profitului brut din cauza modificării prețurilor de vânzare;

– volumul vânzărilor produselor finite (serviciilor prestate) din anul de gestiune;

VV – volumul vânzărilor produselor finite (serviciilor prestate) recalculat.

Analiza profitului din activitatea operațională și neoperațională

Primul pas în analiza performanțelor financiare îl reprezintă analiza de ansamblu în cadrul căreia vom pune în evidență gradul de realizare a performanțelor pe diferite niveluri de activitate iar apoi vom urmări evoluția și mutațiile structurale produse în cadrul acestora pe categorii de venituri, cheltuieli și rezultate pe baza informațiilor puse la dispoziție prin situațiile financiare. Sporirea valorii unei astfel de analize necesită investigarea situațiilor financiare pe mai multe exerciții financiare succesive [4, pag. 203].

Analiza structurală a profitului brut permite evidențierea ponderii și dinamicii rezultatelor aferente celor trei categorii de activități desfășurate în cadrul unei firme: – de exploatare, – financiară și – excepțională.

Figura: Analiza structurală a rezultatului exercițiului înaintea impozitării

Sursa: Conf. univ. dr. Grațiela Ghic Lect. univ. dr. Carmen Judith Grigorescu, Analiza Economico-financiară – Manual de studiu individual, pag. 72

Rezultatul exercițiului (profit sau pierdere) se obține ca diferență între veniturile și cheltuielile exercițiului, indiferent de data încasării sau plății acestora. Rezultatul exercițiului înaintea impozitării, respectiv profitul brut sau pierderea, se determină pe baza rezultatelor din diferite activități. Având la bază datele din contul profit și pierdere, în figura următoare se prezintă modul de formare a rezultatului exercițiului înaintea impozitării (figura 2.2.3).

Analiza factoriale a profitului (pierderii) din activitatea operațională presupune stabilirea și calculul influenței factorilor, care au contribuit la modificarea în dinamică a pârților componente ale profitului (pierderii) din activitatea operațională. Din punct de vedere factorial, profitul (pierderea) din activitatea operațională poate fi determinat conform formulei:

Fiecare parte componentă a formulei factoriale influențează asupra profitului (pierderii) din activitatea operațională a întreprinderii. Profitul brut (pierderea globală) și alte venituri operaționale au o acțiune directă, iar cheltuielile perioadei – o acțiune inversă.

Profitul până la impozitare total este un indicator intermediar care pune în evidență fluxurile financiare aferente rezultatelor neinfluențate de alți factori decât cei proprii activității desfășurate de firmă. Analiza începe cu aprecierea în dinamică a structurii profitului (pierderii) brute (vezi figura 2.2.1), care poate fi exprimat prin relația [5]:

PPI = RAO ± RAI ± RAF ± RE,

unde: PPI – profitul (pierderea) până la impozitare;

RAO – rezultatul din activitatea operațională;

RAI – rezultatul din activitatea de investiții;

RAF – rezultatul din activitatea financiară;

RE – rezultatul excepțional.

Fiecare din indicatorii care contribuie la formarea profitului (pierderii) până la impozitare reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.

Întocmirea rezultatelor intermediare de gestiune are ca scop:

aprecierea creșterii bogăției, generate de activitate a întreprinderii și descrierea repartizării acestora între: salariați și organismele sociale, stat, acționari, întreprindere;

înțelegerea formării profitului brut;

studiul structurii activității cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluției în timp a acesteia (de exemplu, rata marjei comerciale, rata valorii adăugate, etc.);

studiul mijloacelor de exploatare, folosind rate precum randamentul forței de muncă, randamentul echipamentului industrial etc.;

analiza rentabilității;

analiza evoluției în timp prin calcularea variației procentuale a principalelor solduri intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variații și stabilirea, dacă este cazul, de măsuri corectoare [6].

Analiza în dinamică a profitului (pierderii) până la impozitare permite evaluarea mărimii acestuia în comparație cu realizările anilor precedenți și studierea modificărilor survenite în mărimea profitului (pierderii) contabil în ultimii ani.

Analiza structurală a profitului (pierderii) până la impozitare permite aprecierea aportului fiecărui tip de activitate în obținerea profitului contabil.

Tabelul 2.2.3:

Analiza structurală a profitului până la impozitare

Sursa: Raportul de profit și pierdere al companiei „Romanciuc Roma și Co”

Din tabelul de mai sus observăm că în cadrul companiei „Romanciuc Roma și Co” SRL profitul până la impozitare este format din rezultatul activității financiare și rezultatul din activitatea operațională. Pentru anul 2014 profitul din activitatea operațională a constituit 102 puncte procentuale din profitul brut până la impozitare, constituind 743,2 mii lei, atestând o creștere cu 58,25 % față de anul 2013. Cea mai joasă valoare a indicatorului dat se înregistrează în anul 2012 (vezi figura 2.2.2), atât în valori absolute – 626,8 mii lei, cât și ca pondere în profitul până la impozitare pentru anul respectiv – 95%.

Figura: Evoluția profitului din activitatea operațională în perioada anilor 2011 -2014 (ponderea în profit până la impozitare)

Sursa: Raportul de profit și pierdere al companiei „Romanciuc Roma și Co” pentru anul 2012, 2013, 2014.

Rezultatul din activitatea financiară are o pondere mai puțin semnificativă în formarea rezultatului întreprinderii pentru anii 2013 și 2014 „Romanciuc Roma și Co” SRL înregistrează pierderi din activitatea financiară (vezi figura 2.2.2). Aceste pierderi sunt formate din diferențele negative de curs valutar care depășesc veniturile din diferențe de curs valutar cu 504,7 mii lei (Anexa).

Din perioada analizată, profit din activitatea financiară a fost înregistrat numai în anul 2013, constituind 30,2 mii lei, ceea ce a constituit 5 puncte procentuale din profitul brut al întreprinderii. De asemeni, observăm că întreprinderea nu desfășoară activitate investițională și nu înregistrează rezultat din activitatea excepțională.

Figura 2.2.3: Structura profitului brut al întreprinderii „Romanciuc Roma și Co” SRL pentru anul 2014

Sursa: Raportul de profit și pierderi

Creșterea profitului până la impozitare în anul 2014 (vezi figura 2.2.2) a fost determinată de majorarea mărimii profitului câștigat din activitatea operațională, care a constituit 1780,3 mii lei. În același timp acesta a fost influențat negativ de pierderea din activitatea financiară, care s-a majorat cu 1,3 mii lei față de anul 2013 ce au condus la reducerea mărimii profitului contabil cu 42,2 mii lei.

E de menționat că ponderea cea mai mare, în suma totală a profitului contabil, deține profitul obținut din activitatea operațională, ceea ce este apreciat pozitiv, deoarece reflectă desfășurarea normală a activității de bază a întreprinderii.

Figura: Analiza în dinamică a influenței rezultatului din activitatea operațională asupra profitului (pierderii) până la impozitare

Sursa: Raportul de profit și pierderi al companiei „Romanciuc Roma și Co”pentru anii 2012, 2013, 2014

Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite degajarea unor solduri de acumulări bănești potențiale (marje de acumulare), destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune. Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit și pierdere pentru a pune în evidență: modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent și rezultat net al exercițiului.

III. Căile și direcțiile de optimizare a indicatorilor eficienței economice

3.1. Rentabilitatea

Obiectivul major al oricărei firme este maximizarea valorii sale globale care presupune desfășurarea unei activități profitabile, asigurând o rentabilitate satisfăcătoare tuturor categoriilor de furnizori de capital, atât pe termen lung, cât și pe termen scurt.

Realizarea acestui obiectiv creează necesitatea de a analiza direcțiile de optimizare a indicatorilor de rentabilitate și profitabilitate, care contribuie la accelerarea progresului economico-social al companiei.

Aceasta implică obținerea de profituri suficiente pentru distribuirea de dividende acționarilor, dar în același timp și reinvestirea unei părți pentru dezvoltare. Concomitent, se impune și remunerarea creditorilor la un nivel favorabil al dobânzii pentru fondurile împrumutate companiei.

Rentabilitatea reprezintă criteriul fundamental de apreciere a eficienței activității, în mărimea ei reflectându-se toate raporturile dintre eforturile depuse și rezultatele obținute de întreprindere. Rata rentabilități este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul său aduce profit. În ansamblul indicatorilor economico-financiari rata rentabilității se situează printre cei mai sintetici indicatori de eficiență ai activității întreprinderii. Tocmai acest conținut de sinteză motivează abordarea ei în finalul criteriilor de evaluare a eficienței [4 pag. 195].

Eficienta activității unei societăți comerciale sau a diverselor laturi ale acesteia, ca expresie a minimizării cheltuielilor sau a maximizării rezultatelor, este apreciata pe baza următoarelor criterii (figura 3.1.1):

Figura 3.1.1. Criteriile de apreciere a eficienței activității unei companii

Sursa: Gh. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu, Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 2004, pag. 269

Costul circulației (sau cheltuielile de circulație) si rentabilitatea reprezintă criterii de apreciere a eficientei globale a activității economice a unei societăți comerciale si, într-o interpretare mai larga, sinteza calitativa a activității acesteia.

În economia noastră, ratele de rentabilitate, ce se calculează în prezent, sunt într-o anumită măsură diferite de cele din țările cu economie de piață dezvoltată. Între ele menționăm:

1. Rentabilitatea producției realizate se determină ca raport procentual dintre profitul de la realizarea producției (Ppr) și costul producției realizate (Cpr), conform relației:

Rentabilitatea producției = × 100 (3.1.1)

Coeficientul dat arată cota-parte a fiecărui leu câștigat, ce a fost folosit pentru a acoperi cheltuielile. De obicei, acest indicator se analizează în dinamică, comparându-se cu valoarea medie pe ramură.

2. Rentabilitatea generală, se determină ca raport procentual între suma profitului brut (Pb) și mărimea fondurilor fixe (Ff) și mijloacelor circulante, (Fcir) conform relației:

Rentabilitatea generală = × 100 (3.1.2)

Acest indicator se mai numește rata rentabilității fondurilor avansate și arată cât trebuie să investească întreprinderea pentru a primi un leu profit.

3. Rentabilitatea pe unitate de produs se determină ca raport procentual între profitul obținut pe unitatea de produs și costul unitar complet al produsului.

Ratele de rentabilitate sunt însă mult mai numeroase, iar valoarea lor variază de la un indicator la altul. Intre ratele de stabilitate ce se utilizează în economia de piață pot fi menționate:

rata rentabilității investițiilor, calculate ca raport între profitul brut și investițiile de capital;

rata rentabilității unei acțiuni, ținând cont de cursul la bursă al acestuia, calculată ca raport între dividend și cursul acesteia ș.a.

O importanță deosebită o are și calcularea pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate separă domeniul în care realizările (prin veniturile obținute) conduc la profit, de domeniul în care se înregistrează pierderi (costurile depășind veniturile). Cu alte cuvinte, pragul de rentabilitate determină limita volumului de activități, pe care trebuie să o realizeze întreprinderea într-o anumită perioadă, pentru a nu lucra în pierdere.

Pragul de rentabilitate este variabil în timp, principalii factori de influență fiind :

modificarea costurilor unitare variabile, prin modificarea prețurilor la resursele de intrare, acțiuni de promovare a produselor, modificarea structurii producției;

variația cheltuielilor convențional constante;

variația prețului produselor.

Analiza echilibrului financiar poate fi urmărită pe termen lung și pe termen scurt, iar realizarea și menținerea acestuia se manifestă ca o tendință, prezentând și unele momente de dezechilibru sau de neconcordanță între sursele financiare și necesitățile de resurse ale firmei. Echilibrul economico-financiar al întreprinderii reprezintă un ansamblu de corelații care se formează în procesul de rotație a capitalului. Menținerea echilibrului financiar reprezintă un obiectiv permanent al politicii financiare, care poate fi considerat realizat atunci când exercițiul financiar se încheie cu o trezorerie pozitivă [1, pag. 132].

Asigurarea echilibrului financiar reprezintă o condiție de bază pentru desfășurarea unei activități profitabile, iar realizarea acestui echilibru financiar se poate obține prin reglarea dezechilibrelor care se manifestă în activitatea curentă a firmei.

Alocările permanente sunt, în principiu, acoperite din surse permanente (capitaluri proprii și datorii financiare). Regula de gestiune financiară presupune paritatea maturității activelor și a pasivelor: nevoile permanente să se acopere din surse permanente, iar nevoile temporare să se acopere din surse temporare. Cu cât sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, cu atât întreprinderea dispune de o marjă de securitate, care o pune la adăpost de evenimente neprevăzute [2, pag. 89].

Acest surplus de surse permanente, degajat de ciclul de finanțare al investițiilor, poate fi „rulat” pentru reînnoirea stocurilor, creanțelor și a lichidităților. Această utilizare potențială a marcat și denumirea lui de fond de rulment (FR). Fondul de rulment poate fi determinat în două moduri:

Pe baza elementelor cu caracter permanent, în acest caz fondul de rulment exprimă excedentul de resurse permanente peste valoarea activelor imobilizate, și se calculează cu relația:

FR = Capital permanent – Active imobilizate (3.1.3)

Acest mod de calcul reflectă echilibrul financiar pe termen lung și pune accent pe originea fondului de rulment.

Pe baza elementelor pe termen scurt, în acest caz fondul de rulment evidențiază acea parte a activelor circulante care nu poate fi finanțată pe baza datoriilor pe termen scurt. Se determină cu relația:

FR = Active circulante – Datoriile pe termen scurt (3.1.4)

Această relație pune în evidență echilibrul financiar pe termen scurt reflectând utilizarea fondului de rulment, respectiv aceea de finanțare a activelor circulante.

Nevoia de fond de rulment (NFR) constituie un indicator care, alături de fondul de rulment, stă la baza fundamentării deciziei de finanțare; ea ilustrează echilibrul financiar pe termen scurt, prin compararea nevoilor de finanțare a ciclului de exploatare (stocuri, creanțe) cu datoriile de exploatare, altfel spus activele circulante ce trebuie finanțate din fondul de rulment.

NFR = (nevoi temporare – active de trezorerie) – (resurse temporare – pasive de trezorerie)

În categoria activelor de trezorerie se includ lichiditățile efective (disponibilitățile bănești) și cele potențiale (valori mobiliare de plasament). Pasivele de trezorerie sunt constituite din creditele bancare curente.

NFR = (active circulante – active de trezorerie) – (DTS – pasive de trezorerie)

NFR = stocuri + creanțe – datorii din exploatare

Capitalurile bănești cuprinse în activele circulante au o durată de recuperare mai mică de 1 an, fiind denumite și decalaje de încasări nefavorabile. Aceste decalaje apar din momentul efectuării cheltuielilor de aprovizionare și producție până în momentul comercializării, și implicit încasării produselor vândute. În schimb, pasivele curente sunt denumite decalaje de plăți favorabile, întreprinderile urmărind permanent realizarea echilibrului dintre aceste decalaje.

NFR = decalaje de încasări nefavorabile – decalaje de plăți favorabile

NFR pozitivă evidențiază un surplus de nevoi temporare în comparație cu resursele temporare, situația putând fi considerată normală dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment pozitivă semnifică existența unui decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare, care se concretizează în încetinirea încasărilor și urgentarea plăților.

NFR negativă ilustrează un surplus de resurse temporare comparativ cu nevoile temporare sau nevoi temporare mai mici decât resursele temporare posibile de mobilizat. Această situație este considerată favorabilă dacă reprezintă rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al contractării de datorii cu scadențe mai mari (concretizate în încetinirea plăților și urgentarea încasărilor). Acest caz se întâlnește frecvent la întreprinderile cu activitate comercială, date fiind creditele furnizorilor mai mari decât creditele clienților (datoriile față de furnizori sunt achitate la intervale de timp mai mari în raport cu perioada în care se vând mărfuri clienților și se încasează creanțele de la clienți). NFR negativă constituie în această situație o sursă de finanțare (și nu o nevoie) care finanțează FR și trezoreria. În caz contrar, NFR negativă ilustrează o situație nefavorabilă, ca o consecință a întreruperilor temporare în aprovizionare, producție, desfacere.

Trezoreria netă (TN) reprezintă diferența dintre FR și NFR

TN = FR – NFR

TN = active de trezorerie – pasive de trezorerie

TN = disponibilități bănești + valori mobiliare de plasament – credite pe termen scurt

Dacă FR este mai mare decât NFR, TN este pozitivă și reflectă realizarea întregului echilibru financiar (pe termen lung și scurt). Dacă FR este mai mare decât NFR, excedentul de trezorerie se regăsește sub forma disponibilităților din conturi bancare și a numerarului din casierie. Această situație favorabilă are ca efect îmbogățirea trezoreriei întreprinderii, care dispune de lichidități ce îi permit rambursarea datoriilor pe termen scurt și efectuarea diferitor plasamente pe piața monetară sau financiară. Putem afirma că compania dispune de o autonomie financiară pe termen scurt. Trebuie însă precizat că obiectivul managerilor financiari nu îl constituie asigurarea unui nivel cât mai ridicat al trezoreriei nete, deoarece aceasta demonstrează incapacitatea identificării unor soluții de plasare a capitalurilor disponibile.

TN negativă semnifică insuficiente surse de finanțare (permanente și temporare) în raport cu nevoile, un deficit monetar care trebuie acoperit prin contractarea de noi credite pe termen scurt. În această situație, autonomia financiară pe termen scurt este limitată, întreprinderea fiind dependentă de resurse financiare externe, întrucât lichiditățile sunt insuficiente pentru rambursarea creditelor pe termen scurt.

TN negativă nu trebuie considerată ca o stare de insolvabilitate, existând întreprinderi care în asemenea situații pot supraviețui și prospera dacă partenerii lor financiară agreează menținerea resurselor de trezorerie încredințate acestora pentru acoperirea pasivului exigibil. Acoperirea deficitului de trezorerie trebuie realizată prin contractarea unor credite pe termen scurt, la cel mai mic cost de procurare.

Analiza ratei rentabilității financiare permite defalcarea influenței factorilor determinanți și identificarea anumitor aspecte semnificative pentru interpretarea performanțelor întreprinderii la nivelul fiecăruia dintre aceștia, utilizându-se mai multe modele de analiză factorială, în funcție de obiectivele urmărite:

Rf = (3.1.5)

Unde: Vt – venituri totale;

At – active totale;

viteza de rotație a activului total exprimat prin numărul de rotații;

Kp – capital propriu;

factorul de multiplicare al capitalului propriu;

Pn – profit net;

profit net la 1 leu venituri.

În baza modelului dat, putem face următoarele observații:

Accelerarea vitezei de rotație a activului total reprezintă o condiție esențială pentru creșterea ratei rentabilității financiare a întreprinderii, exprimată în baza capitalurilor proprii;

Cu cât factorul de multiplicare a capitalului propriu este mai mare, cu atât rentabilitatea financiară este mai mare;

Creșterea rentabilității nete a veniturilor totale reprezintă calea cea mai sigură pentru creșterea profitului net, fiind determinată în primul rând de eficiența activității de exploatare a firmei.

Al doilea model de analiză factorială a rentabilității financiare se calculează după relația:

Rf = 100 (3.1.6)

Unde: Pb – profit brut.

Modelul dat scoate în evidentă eficiența utilizării capitalului propriu, rentabilitatea brută a veniturilor totale și ponderea profitului net în profit brut, acest din urmă element reflectând evoluția impozitului pe profit a elementelor nedeductibile din punct de vedere fiscal precum și a deducerilor fiscale.

Activitatea unei întreprinderi este influențată de manifestarea riscurilor, însă nu trebuie omis impactul pe care structura surselor de finanțare îl are asupra rezultatului întreprinderii. Acest impact este caracterizat prin riscul financiar și analiza sa prezintă importanță atât prin valoarea sa informațională, cât și prin corelarea concluziilor cu cele ale analizei riscului de exploatare, într-un demers generalizator de evaluare a riscului global.

Strategiile de gestiune a riscului se bazează pe o monitorizare permanentă a nivelului riscului cu care se confruntă agenții economici. Elementele unei strategii de risc sunt prezentate în figura de mai jos:

Identificarea riscurilor presupune stabilirea acelor categorii de riscuri pe care decidenții estimează că se pot produce și a evenimentelor care pot fi provocate în cazul materializării acestora. Este o etapă foarte importantă, întrucât ignorarea unui risc sau neidentificarea lui poate avea consecințe grave pentru întreprindere.

Analiza riscurilor urmărește stabilirea cauzelor și factorilor generatori ai fiecărui tip de risc identificat și evaluarea consecințelor ce se vor produce în cazul materializării acestuia.

Determinarea probabilităților de materializare a factorilor de risc presupune asocierea fiecărui eveniment identificat a probabilității de a se manifesta. În funcție de evenimentele care se estimează că au cele mai mari șanse de a se materializa, managementul firmei își poate concentra atenția pe acei factori de risc care pot provoca cele mai mari pierderi financiare.

Alegerea unor măsuri care să asigure o protecție corespunzătoare cu un nivel minim al costurilor este o sarcină dificilă, având în vedere numărul mare de alternative pe care decidentul le are la dispoziție și de gradul ridicat de subiectivism implicat în procesul decizional. În alegerea unei modalități de protecție împotriva riscului intervin, de cele mai multe ori, criterii subiective, care reflectă percepția și atitudinea managerilor față de risc.

Figura 3.1.2: Elementele unei strategii de risc financiar

Sursa: elaborată de autor în baza lucrării științifice Slobodeanu, N., Diagnosticul și evaluarea riscului operațional.- Simpozionul International, Chișinău, 2001.

Pentru managementul riscului, decidenții pot adopta următoarele strategii de risc:

evitarea riscului;

asigurarea împotriva riscului;

restructurarea activității;

diversificarea activității;

dezinvestirea;

maximizarea profitului pe termen scurt.

Utilizarea acestor tehnici determină o diminuare a vulnerabilității firmei la condițiile de mediu, precum și o reducere a pierderilor care ar putea apărea în cazul materializării riscului.

a) Evitarea riscului – cea mai ușoară și mai eficientă tehnică de protecție împotriva riscului este evitarea lui. Această măsură este adoptată de un număr mare de firme și presupune monitorizarea permanentă a condițiilor economice de pe anumite piețe, sectoare, activități etc., firma evitând, astfel, să investească în acele domenii caracterizate printr-un grad ridicat de risc. În acest caz, o importanță deosebită revine calității informațiilor și personalului angrenat în efectuarea studiilor și previziunilor asupra riscului ce afectează diferite proiecte de afaceri.

b) Asigurarea împotriva riscului – o altă alternativă de protecție împotriva riscului este asigurarea. Companiile de asigurare acceptă să asigure numai riscurile cu caracter pur, accidental, întâmplător, a căror materializare nu poate fi prevăzută dinainte, atât ca intensitate, cât și ca moment. În schimbul preluării totale sau parțiale a riscului de la agenții economici, firmele de asigurare solicită o primă de asigurare, a cărei valoare este cu atât mai mare cu cât riscul este mai mare. Agenții economici apelează la această tehnică atunci când se confruntă cu riscuri provocate de variabile de mediu pe care nu le pot controla sau pentru care gradul de control este foarte mic.

c) Restructurarea activității – presupune preocuparea permanentă a firmei pentru monitorizarea constant a climatului de afaceri, în scopul anticipării evenimentelor care ar putea deteriora mediul în care evoluează compania. În funcție de natura fenomenelor negative estimate a se produce, managerii pot stabili măsuri de restructurare și adaptare a activității la noile condiții manifestate pe piață.

De asemenea, reducerea riscului se poate realiza prin patentarea produselor și tehnologiilor create de către întreprindere și prin menținerea unui control strict asupra acestora, ceea ce îi asigură firmei în cauză un avans tehnologic important față de concurență. Crearea unor tehnologii superioare presupune, însă, cheltuieli foarte mari de cercetare-dezvoltare, care nu se finalizează totdeauna cu rezultate ce pot fi implementate în cadrul firmei.

Utilizarea unui număr cât mai mare de furnizori, diversificarea clientelei și a nomenclatorului de produse pot reduce substanțial riscul. Implementarea acestor măsuri determină, de regulă, o creștere a cheltuielilor de exploatare ale firmei. Astfel, în privința furnizorilor, întreprinderea ar trebui să-i aleagă pe cei care asigură cele mai mici preturi la calitatea dorită a materiilor prime și materialelor și care sunt situați la mică distanță de sediul firmei, în scopul reducerii cheltuielilor de transport. Extinderea numărului de furnizori reduce riscul apariției unor disfuncționalități în activitatea de aprovizionare (nerespectarea termenelor de livrare sau a cantităților), dar crește considerabil cheltuielile de aprovizionare. Diversificarea nomenclatorului de produse permite, de asemenea, diminuarea riscului vânzărilor, prin pătrunderea pe noi segmente de piață și prin atragerea, astfel, a noi categorii de clienți. Firma trebuie, însă, să se preocupe și de creșterea numărului de clienți din fiecare segment de piață, în scopul reducerii dependenței de un număr redus de consumatori.

d) Diversificarea activității – de multe ori, această tehnică se aplică odată cu restructurarea activității și are în vedere reducerea riscului prin integrarea pe orizontală sau pe verticală a întreprinderii sau chiar prin dezvoltarea unor activități complet diferite. În urma unor astfel de măsuri, se pot gestiona mult mai bine riscurile, prin distribuirea lor pe sectoare de activitate diverse, ținând seama că acestea sunt expuse unor grade diferite de risc.

e) Dezinvestirea – Presupune reducerea volumului capitalului investit atunci când apare o creștere considerabilă a riscului, prin vânzarea totală sau parțială a unui anumit active către alți agenți economici. Problemele care pot apărea atunci când se adoptă această măsură se referă la dificultatea obținerii unui preț corect, cât mai apropiat de valoarea de piață, pentru activul vândut, precum și la dificultăți în găsirea unui cumpărător pentru o afacere a cărei rentabilitate a scăzut semnificativ sau care este afectată de un nivel considerabil al riscului.

f) Maximizarea profitului pe termen scurt – Această tehnică se aplică atunci firmele urmăresc dezinfestarea totală și retragerea completă de pe o anumită piață datorită nivelului ridicat al riscului. În acest fel, se urmărește maximizarea pe termen scurt a câștigurilor din operațiunile derulate până la vânzarea activelor. Pentru a realiza acest lucru, agenții economici vor urmări reducerea cheltuielilor prin renunțarea la efectuarea operațiunilor de întreținere și reparații, diminuarea cheltuielilor cu distribuția, cu activitățile promoționale, creșterea în limita posibilităților a prețurilor de vânzare, anularea programelor de pregătire a salariaților, reducerea personalului, toate acestea având drept rezultat reducerea cheltuielilor și sporirea profitului pe termen foarte scurt.

Analiza riscului financiar prin metoda pragului de rentabilitate

Analiza riscului financiar presupune din punct de vedere metodologic aceleași etape ca și în cazul riscului operațional, cu precizarea, că pentru un anumit nivel de activitate (pentru o nevoie de capital dată), cheltuielile financiare cu dobânzile sunt considerate cheltuieli fixe.

Analiza riscului financiar prin metoda pragului de rentabilitate se face la fel ca și a riscului economic cu luarea în considerație a cheltuielilor financiare, care sunt considerate cheltuieli fixe (Chf) la un anumit nivel de activitate. Trebuie să precizăm că dobânzile se apreciază ca o cheltuială fixă în raport cu venitul din vânzări (VV).

În acest caz, punctul critic global se va determina ca fiind:

Unde: Chf- cheltuieli fixe

– rata marjei cheltuielilor variabile

Analiza efectivă a riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate se face prin intermediul următorilor indicatori:

Marja de siguranță în mărimi absolute (Msa) exprimă diferența valorică existentă între volumul de activitate realizat efectiv si volumul de activitate aferent punctului critic, determinându-se cu relația:

Msa = CA-C

Din metodologia respective de calcul rezultă că marja de siguranță în mărimi absolute trebuie să fie pozitivă pentru ca întreprinderea să obțină profit. Cu cât valoarea ei este mai mare, cu atât riscul de exploatare la care întreprinderea este supusă e mai redus.

Indicele de siguranță (Is) exprimă raportul dintre veniturile realizate efectiv (CA) si veniturile aferente pragului de rentabilitate (. El se mai numeste si coeficient de volatilitate si are aceeasi valoare informațională ca si marja de siguranță.

Abaterea indicelui de siguranță (dis) exprimă procentual ecartul dintre volumul de activitate realizat si volumul de activitate corespunzător pragului critic. Se determină după relația:

Pe baza observațiilor statistice s-au desprins următoarele:

Valoarea abaterii indicelui de siguranță mai mică de 10% desemnează o situație instabilă, respectiv un risc de exploatare ridicat;

O valoare a abaterii indicelui de siguranță cuprinsă între 10% si 20% corespunde unui nivel mediu al riscului (situație relativ stabilă);

Depășirea valorii de 20% a abaterii indicelui de siguranță denotă un risc de exploatare redus.

Momentul de realizare a punctului critic (denumit si punct mort) reflectă numărul de zile de care întreprinderea are nevoie pentru a realiza nivelul de producție aferent punctului critic.

Cu cât punctul mort are o valoare mai mică, cu atât mai redus va fi riscul de exploatare. Se poate observa că valoarea punctului mort este la rândul ei cu atât mai mică cu cât nivelul pragului de rentabilitate este mai mic, la un nivel dat al activității.

Se poate utiliza si coeficientul de elasticitate:

Unde: P% – variația relativă a profitului; CA% – variația relativă a cifrei de afaceri.

Pentru a preveni riscul financiar întreprinderile trebuie să-și calculeze și să-și asigure un prag de rentabilitate, configurat ca un interval de încredere și nu ca un reper valoric predeterminat. Amplitudinea acestui interval este determinată de nivelul incertitudinii în care evoluează întreprinderea în cauză. Când ea tinde spre zero, cu siguranță va fi vorba de o rentabilitate punctuală și nu un interval în care profitabilitatea se realizează cu probabilitate mulțumitoare. Iar, când incertitudinea este ridicată, intervalul de încredere are o dimensiune atât de mare, încât devine neutilizabil în procesul decizional.

Pragul de rentabilitate este variabil în timp, principalii factori de influență fiind următorii:

modificarea costurilor unitare variabile, prin modificarea prețurilor la resursele de intrare, acțiuni de promovare a produselor, modificarea structurii producției;

variația cheltuielilor convențional constante;

variația prețului produselor.

Rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit, care este necesar atât reproducției și dezvoltării cât și remunerării capitalurilor. Deoarece prin intermediul rentabilității se apreciază performanțele întreprinderilor, ea reprezintă o informație indispensabilă băncilor, creditorilor și partenerilor de afaceri, fiind definită ca un raport între rezultatul obținut și mijloacele utilizate.

Pentru desfășurarea unei activități profitabile întreprinderea, ca o condiție de bază, trebuie să realizeze asigurarea echilibrului financiar prin calcularea mai multor tipuri de indicatori, care permit efectuarea unei viziuni clare asupra eficienței activității desfășurate.

De asemeni, constatăm că analiza riscului la nivelul unei entități economice este foarte importantă pentru managementul întreprinderii, deoarece sprijină managerii în procesul de adoptare a strategiei de risc, îi avertizează în legătură cu deteriorarea climatului de afaceri și reprezintă suportul de bază în adoptarea și implementarea unor strategii de intervenție în situații critice.

3.2 Căile de sporire a rezultatului activității întreprinderii

Maximizarea profitului și minimizarea costurilor sunt obiective majore ale oricărei întreprinderi. O modalitate de maximizare a profitului este legată de mărimea întreprinderii fiind asigurată de desfacerea producției fabricate în condițiile utilizării unor preturi mici și realizarea unui profit maxim.

Rentabilitatea este o formă a eficienței economice care evidențiază capacitatea agenților economici de a acoperi cheltuielile efectuate pentru producerea și desfășurarea bunurilor economice și de a obține profit.

Un anumit nivel de rentabilitate este necesar pentru menținerea și creșterea potențialului economic al firmei, cointeresarea acționarilor sau asociaților, angajaților, creditorilor.

Creșterea rentabilității este legata nemijlocit de asigurarea folosirii eficiente a tuturor resurselor economice si de crearea condițiilor in vederea obținerii unor produse de calitate superioară si nivel tehnic ridicat.

In mod concret in vederea sporirii rentabilității întreprinderea acționează pentru creșterea cifrei de afaceri, pentru reducerea costurilor de producție si nu in ultimul rând, pentru accelerarea vitezei de rotație in vederea eliberării activelor circulante si pe aceasta baza a obținerii unui nivel al producției superior fără a fi antrenate noi mijloace materiale si bănești (figura 3.1.1).

Figura 3.1.1: Metode de creștere a rentabilității un cadrul agentului economic

Sursa:

Analizând posibilitățile de creștere a cifrei de afaceri, întreprinderea trebuie sa urmărească permanent concordanta dintre posibilitățile sale de producție si cererea solvabila. Ignorarea unui asemenea aspect are efecte pe termen lung care pot sa conducă la falimentul întreprinderii.

O influenta asupra cifrei de afaceri o au toți factorii care participa la formarea ei:

Progresul tehnic;

Calitatea producției;

Numărul și potențialul personalului uman;

Calitatea materiei prime și a materialelor.

Progresul tehnic este unul din factorii esențiali care acționează asupra creșterii cifrei se afaceri. El poate influenta numărul de salariați ai unei societăți comerciale prin reducerea acestuia, ca efect al creșterii productivității medii anuale, prin introducerea unor utilaje moderne, de mare productivitate, ce permite obținerea de economii relative de personal.

Deși pe termen scurt, introducerea mijloacelor tehnice cu nivel ridicat implica si o creștere a cheltuielilor (a investițiilor ), dar pe termen lung aceste duc la creșterea cifrei de afaceri si la un nivel mai ridicat al producției.

Așadar calitatea producției, care reprezintă una din problemele fundamentale ale economiei de piața, este un alt element influențat direct de introducerea noilor cuceriri ale tehnicii si științei si care influențează la rândul ei cifra de afaceri.

Print-un nivel calitativ ridicat al producției este asigurata o gama larga de contracte care impune un nivel superior al încasărilor realizate pe seama producției vândute.

Intre factorii de creștere ai cifrei de afaceri se pot menționa – creșterea numărului si calificarea potențialului uman. Aceasta cale de creștere a cifrei de afaceri se poate aprecia ca fiind una din cele mai eficiente, deoarece alte cai de creștere a numărului de clienți si comenzi (de ex: publicitatea prin mijloacele mass-media, prin intermediul audio-vizualului, etc.) au un randament mai scăzut in acest domeniu de activitate.

De asemeni, întreprinderea trebuie să se orienteze la utilizarea materiilor prime, materialelor cât și a utilajelor de calitate superioară. Acestea au un preț mai ridicat, ceea ce se reflecta in prețul de vânzare al produsului finit si mai departe, in cifra de afaceri. Foarte important este ca aceasta creștere sa fie dublata de pregătirea si profesionalismul celor care formează mana de lucru ce utilizează aceste materiale.

Productivitatea muncii reprezintă un indicator sintetic de bază care ilustrează eficienta muncii. Accelerarea ritmului de creștere a productivității muncii este legată de înțelegerea conținutului și semnificației sale, a factorilor prioritari de influență și a modului de valorificare. Sporirea productivității muncii și reducerea sistematică a cheltuielilor de muncă vie, contribuie direct la micșorarea costurilor și sporirea eficienței muncii desfășurate.

Dintre căile de mărire a productivității muncii mai importante sunt:

Automatizarea, robotizarea, promovarea tehnicilor noi;

Perfecționarea organizării producției și a muncii;

Înnoirea producției;

Pregătirea și perfecționarea resurselor umane;

Cointeresarea materială a muncii.

Automatizarea, robotizarea, promovarea tehnicilor noi sunt coordonate esențiale ale progresului tehnic contemporan, acestea atrag după sine sporirea productivității deoarece asigură obținerea unei productivități mai mari cu aceleași cheltuieli de muncă, favorizează diminuarea celorlalte cheltuieli pe produse în general, realizarea de economii.

Perfecționarea organizării producției și a muncii reprezintă un proces complex, cu caracter dinamic și de continuitate, care presupune adaptarea de către conducerile unităților economice a unui ansamblu de măsuri și folosirea de metode și tehnici stabilite pe baze de studii și calcule tehnico-economice, care țin seama de noile descoperiri ale științei, în cadrul asigurării unui cadru optim funcțional, de folosire de către personalul ocupat a factorilor de producție, în astfel de producții cantitative și calitative care să asigure utilizarea maximă a lor și creșterea pe această bază a productivității muncii.

Înnoirea producției are implicații și asupra creșterii productivității muncii – prin perfecționarea caracteristicilor constructive, funcționale, estetice, ergonomice, în vederea satisfacerii la un nivel înalt calitativ.

Pregătirea și perfecționarea resurselor umane – valențele pregătirii se manifestă concomitent, cumulat și propagat, pe termen lung și pe mai multe planuri. În primul rând prin ridicarea nivelului de cultură și cunoaștere a populației, a pregătirii ei tehnico-profesionale în corelație cu nevoile de muncă ale sistemului de economie și cu aptitudinile resurselor umane ale societății.

Pentru a supraviețuii și a se dezvolta, producătorii de bunuri materiale trebuie să cumpere factori de producție la prețuri cât mai mici posibile, fără a neglija calitatea, și să reducă costurile utilizării lor prin eliminarea operațiunilor inutile și a cheltuielilor nejustificate.

Costul de producție nu este mărime dată și nu are un caracter constant. El este influențat de o multitudine de factori, cum ar fi:

volumul producției;

structura producției;

prețurile factorilor de producție (mijloace fixe, materii prime, materiale, combustibil, energie, obiecte de inventar, forța de munca etc.);

calitatea și caracteristicile produselor;

nivelul calitativ al forței de muncă și al echipamentelor tehnice de producție etc.;

Prin optimizarea folosirii acestor factori costul de producție poate fi redus, ceea ce va determina stabilitatea sau chiar reducerea prețurilor, creșterea competitivității produselor în lupta de concurență atât pe piața naționala, cât și pe piața externă.

Figura 3.1.2: Impactul diminuării costului de producție asupra rentabilității firmei

Sursa: Brezeanu, Diagnostic financiar: Instrumente de analiza financiară, Editura Economică, București, 2003

Înțelegerea corelației dintre consumul unei anumite categorii de resurse și valoarea pe care o creează acel consum este de importanță fundamentală pentru formularea soluțiilor de reducere a unuia sau altuia dintre elementele de cost. Oportunitatea soluțiilor de reducerea a costurilor este legată de faptul că anumite soluții sunt mai importante și/sau au prioritate mai mare decât alte soluții de reducere a costurilor.

Costurile de producție sunt influențate de factori interni, dependenți de activitatea producătorului, si de factori externi, independenți de activitatea acestuia. Printre factorii externi care inf1uenteaza costurile sunt:

preturile de cumpărare ale factorilor de producție

si preturile vânzare ale mărfurilor.

Activitatea producătorului trebuie sa se concentreze asupra mai multor cai de reducere a costurilor (3.1.3). În mod normal, implementarea soluțiilor de reducere a acestora necesită eforturi, care, la rândul lor, se concretizează în consum de resurse. Prin urmare, un alt criteriu pe care trebuie să-l îndeplinească soluțiile de reducere a costurilor este eficienta, adică să implice un efort a cărui cost să fie justificat de efectul obținut în termeni de creștere a raportului resurse consumate/valoare creată.

Cu toate acestea, activitatea de reducere a costurilor poate fi desfășurată numai acolo, unde există rezerve în acest sens, respectiv numai atunci când se cunosc natura și volumul acestor rezerve, precum și factorii care ar putea conduce la mobilizarea lor.

Figura 3.1.2: Metode de reducere a costurilor

Sursa: L. Spătaru, Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 2004

Folosirea eficienta a activelor circulante reprezintă o cale de creștere a profitului si de eliberare a unor fonduri care pot fi replasate in vederea obținerii de noi câștiguri. Analiza eficientei folosirii activelor circulante se realizează cu ajutorul indicatorului ’’viteza de rotație’’.

Pentru analiza se folosesc indicatorii :                                                             

 – numărul de rotații denumit și coeficient de rotații:   

Coeficient de rotații=   (3.2.1)

– durata in zile de rotație  ;    

Numărul de zile pentru un circuit =          (3.1.2)

  Unde : T = 360,180,90 de zile.

Căile de accelerare a vitezei de rotație trebuie să fie urmărite și căutate în fiecare fază a procesului de exploatare, aprovizionare și comercializare (tabelul 3.1.1).

Tabelul 3.1.1

Sursa: Nicolescu O. – coordonator „Sisteme, metode și tehnici manageriale ale organizației”. Editura Economică, București, 2000

Analizând factorii de influență și căile de creștere a rentabilității rezultă că sporirea acesteia constă fie din maximizarea rezultatelor la un anumit efort economic, fie din minimizarea eforturilor, a cheltuielilor de resurse, pentru obținerea unui rezultat. Conținutul complex al activității comerciale și aspectele variate pe care le ia eficienta economică determină opțiuni ale conducerii pentru ambele posibilități din relația efort-rezultate.

Este esențial ca o organizație de succes să-și concentreze eforturile spre ceea ce este cu adevărat important, și nu să-și disperseze resursele în zone nerelevante pentru scopurile sale. Revizuirea periodică a riscurilor conduce la realocări ale resurselor, în concordanță cu modificarea ierarhiilor și, implicit a priorităților.

În mod evident cunoașterea căilor de optimizare a rentabilității întreprinderii cât și a riscurilor permite o ierarhizare a acestora în funcție de eventualitatea materializării lor, de amploarea impactului asupra obiectivelor și de costurile pe care le presupun măsurile menite de a reduce șansele de apariție sau de a limita efectele nedorite. Stabilirea unor ierarhii constituie suportul introducerii unei ordini de priorități în alocarea resurselor, în majoritatea cazurilor limitate, în urma unei analize “cost-beneficiu” sau, mai general, “efort-efect”.