Aspecte Teoretice Privind Relatiile Economice Externe
INTRODUCERE
Actualitatea temei de cercetare. Relațiile economice externe joacă un rol decisiv în dezvoltarea cu succes a economiilor naționale. Una din trăsăturile caracteristice ale economiei actuale este dependența ei de participarea la schimbul economic internațional, tranzacțiile internaționale deși factorii dezvoltării interne continuă să rămînă a fi decisivi. Factorii externi, parte integrantă a sistemului de relații economice externe, sunt numeroși, complecși și contradictorii. În cea mai mare parte ei constituie temelia dezvoltării unor firme, sectoare sau țări, dar și a sărăciei, retrogradării economice a unor mari regiuni ale lumii. drept dovadă poate servi impactul crizei financiar- economice mondiale actuale asupra economiei tuturor țărilor lumii.
Relațiile economice externe constituie o sferă de activitate aparte, bazată pe diviziunea internațională a muncii. Acestea își găsesc expresia practică în schimbul comercial dintre țări reprezentate de întreprinderile, organizațiile lor, în comerțul internațional cu produse, mărfuri, servicii, în relațiile tehnico- științifice, de producție, investiționale, financiar- valutare și circulația internațională a forței de muncă.
Indiscutabil, caracteristica dominantă a acestui început de mileniu o reprezintă creșterea gradului de integrare a interdependențelor la scară planetară. Economia unei țări nu poate exista și nu poate fi viabilă decât în cadrul și în legătură cu economiile celorlalte țări. Economia mondială se bazează pe un amplu sistem de interdependențe economice internaționale. În cadrul acestui sistem de conexiuni, interesele și problemele economiilor naționale se întrepătrund și numai în virtutea acestor legături și raporturi calitative diferite ele pot exista și progresa.
Tranziția la economia de piață în Republica Moldova a condiționat deschiderea ei către lume, inclusiv anularea restricțiilor în domeniul activității economice externe. Liberalizarea comerțului exterior este înscrisă în mai toate secvențele de reformă economică – gândite teoretic sau aplicate în practică – ca unul dintre primii pași. Liberalizarea mișcării internaționale a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, persoanelor, forței de muncă și a tehnologiilor conduce la dispariția granițelor comerciale, nu însă și a granițelor naționale (deocamdată). După obținerea independenței, relațiile comerciale extene ale Republicii Moldova cu diferite țări ale lumii au cunoscut o largă extindere, asigurîndu- se o reorientare geografică a acestor relații. Totodată, e de menționat că situația în domeniul comerțului exterior al Moldovei este deosebit de critică. Pe parcursul intregii perioade de tranziție balanța comercială a fost negativă iar în ultimii ani a atins un nivel extrem de mare.
Toate aceste momente confirmă actualitatea temei de cercetare abordată și determină necesitatea elaborării unor aspecte teoretico- metodologice și aplicative, argumentarea unor propuneri concrete în contextul eficientizării relațiilor economice externe ale R. Moldova.
Scopul cercetării constă în identificarea căilor și perspectivelor de sporire a eficienței economice a relațiilor comerciale externe ale R. Moldova și elaborarea recomandărilor teoretico- practice privind dezvoltarea de mai departe a comerțului exterior al țării. Deasemenea cercetarea influenței procesului de liberalizare a schimburilor comerciale, – a comerțului exterior – asupra adâncirii interdependențelor economice dintre statele lumii, evaluarea căreia este interesantă pentru cercetare și analiză în contextul aprofundării proceselor de regionalizare și globalizare.
Pentru realizarea scopului tezei de master au fost formulate următoarele sarcini:
studierea bazei teoretico-metodologică a relațiilor economice externe;
identificarea teoriilor și politicilor contemporane ale comerțului internațional;
evaluarea nivelului de dezvoltare a comerțului internațional la etapa actual;
identificarea principalilor indicator ice reflect eficiența operațiunilor de export- import;
aprecierea evoluției comerțului exterior al R. Moldova și eficienței lui în ultimele decenii;
argumentarea științifică a principalelor direcții și oportunități de sporire a exporturilor precum și fructificarea avantajelor relațiilor economice externe ale Moldovei cu principalii parteneri comerciali CSI și UE.
Obiectul cercetării este nivelul de dezvoltare și eficientizare a relațiilor economice externe ale R. Moldova, datele statistice, prognozele.
Suportul teoretico-științific și metodologic al lucrării cercetate îl prezintă teoriile lui David Ricardo, Adam Smith, E. Heckser, B. Ohlin, conceptele fundamentale ale savanților renumiți D. Rosati, T. Friedman, G. Tomson, M. Porter, diverse publicații periodice ale specialiștilor autohtoni D. Moldovan, I.Galaju, P. Roșca, A. Gribincea, B. Chistruga, N. Țîu, Iu. Crotenco, A. Stratan, I. Guțu, V. Răilean precum și ale celor străini ca N. Sută, I. Bari, D. Miron, I. Popa, M. Popescu, F. Bonciu, O. Botez, G. Garaiani, C. Sasu.
Drept metode de cercetare au servit analiza și simularea; analiza economică și statistică; inducția și deducția; gruparea; metoda tabelelor și graficelor; metoda indicilor economici și compararea.
Suportul informațional al lucrării. Accesul la informația cuprinsă în lucrare este facilitată prin folosirea de date statistice ale Biroului Național de Statistică, Ministerului Economiei, Serviciului Vamal al Republicii Moldova, rapoarte statistice și anuale ale organizațiilor naționale și internaționale, legislația autohtonă, descrieri, clasificări, tabele, grafice. Stabilirea conținutului tematic s-a făcut prin studierea literaturii de specialitate, precum și prin consultarea diferitor lucrări, studii publicate.
Suportul teoretic în lucrare l-au constituit:
lucrări fundamentale;
publicațiile și studiile economiștilor autohtoni și străini;
anuare statistice;
publicații periodice;
legi și baza normativ-juridică în domeniul comerțului exterior.
Structura lucrării este determinată de scopul și obiectul de investigație, de actualitatea temei. Lucrarea include: introducere, trei capitole (fiecare capitol având câte trei subcapitole), respectiv însoțite de concluzii și recomandări, lista bibliografică, abrevieri și anexe.
În introducere este argumentată și justificată actualitatea temei de cercetare, este identificat scopul și obiectul de cercetare.
În primul capitol “Aspecte teoretice privind relațiile economice externe” al lucrării sunt studiate principalele concepte teoretico- metodologice ale relațiilor economice externe și ale comerțului internațional. În acest context, au fost analizate diverse teorii: a mercantiliștilor, teoriile clasice și neoclasice; teoria factorilor de producție; concepția ciclului de viață a mărfii; teoria concurenței etc. Sunt studiate politicile comerciale contemporane și rolul comerțului asupra dezvoltării economice. Deasemenea au fost luate în calcul premisele, avantajele și dezavantajele procesului de globalizare, ca forma majoră a colaborării economice internaționale
În al doilea capitol “Analiza relațiilor economice externe ale Republicii Moldova” sunt tratate următoarele problem: reglementarea normativă și legislativă a relațiilor economice externe prin specificarea cadrului de reglementare intern și extern, analiza dinamicii și structurii comerțului exterior al RM cu țările UE, evaluarea nivelului de dezvoltare a comerțului exterior al RM cu țările CSI; balanța de plăți a Republicii Moldova și componentele ei în ultimii ani; formularea problemei eficientizării comerțului exterior al țării.
În capitolul al treilea „Direcții strategice de dezvoltare a relațiilor economice externe a Republicii Moldova” este studiat rolul investițiilor în promovarea exporturilor de mărfuri și servicii și posibilitățile integrării Republicii Moldova în economia mondială din perspectiva investițiilor și a comerțului exterior. Perfecționarea managementului calității ca premisă a sporirii competitivității produselor și serviciilor autohtone pe plan internațional. Integrarea în uniunea vamală versus integrarea în Uniunea Europeana ca direcții de dezvoltare a relațiilor economice externe a Republicii Moldova.
În Concluzie este expus sumarul lucrării, sunt formulate ideile de bază care au fost promovate pe parcursul lucrării și concluziile deduse din contextul lucrării. Această parte conține, de asemenea, recomandări de îmbunătățire relațiilor economice externe ale RM prin prisma procesului de liberalizare a comerțului exterior.
Cuvinte-cheie: export, import, comerț exterior, relații economice externe, activitate comercială externă, avantaj absolut, avantaj comparativ, liberalizare, schimburi comerciale,eficiență economică, globalizare, acord de liber schimb, interdependențe economice, criză economică, economie mondială, organizații nternaționale.
Concept de relații economice externe și teorii privind comerțul international
Economia mondială, relațiile economice externe, comerțul international au apărut și se dezvoltă în anumite condiții sub influiența anumitor factori în urma diviziunii internaționale a muncii, ce se manifestă în forme concrete, rolul și interacțiunea cărora în diferite perioade de timp, țări și regiuni ale lumii nu sunt aceleași. Diviziunea internațională a muncii este o categorie economică care exprimă relațiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producției și comerțului international, precum și locul și rolul fiecărui stat în circuitul mondial de valori materiale.
În orice societate bazată pe producție, schimbul reprezintă baza activității economice. El permite o mai bună alocare a resurselor rare și, deci, o creștere a eficacității sistemului economic. Dezvoltarea schimburilor însoțește procesul de specializare a unităților economice, care renunță treptat să mai producă toate bunurile de care au nevoie. Această regulă a schimbului și a specializării se aplică indiferent care ar fi natura unității de producție: individ, întreprindere, regiune, națiune.
Activitatea economică externă în Republica Moldova se consideră activitatea persoanelor ei juridice și fizice din alte state, precum și activitatea acestora în Republica Moldova, în toate formele de relații economice internaționale.
Activitatea economică externă este menită să contribuie la dezvoltarea social-economică a Republicii Moldova, la integrarea ei în economia mondiala și se bazează pe:
cointeresare și avantaj reciproc;
liberă inițiativă;
egalitate juridică a tuturor subiectelor activității economice externe indiferent de forma de proprietate;
apărare a intereselor subiectelor activității economice externe;
neadmitere a limitării ilegale a drepturilor subiectelor activității economice externe.
În Republica Moldova se desfășoară următoarele tipuri de activitate economică externă:
exportul și importul de mărfuri (de lucrări și servicii) în conformitate cu nomenclatorul și în modul stabilit de Guvernul Republicii Moldova;
schimbul de mărfuri (operațiuni barter) și alte tipuri de activitate, bazată pe principiile comerțului de întîmpinare;
cooperarea în producție și cooperare de altă natură cu subiecte ale activității economice de peste hotare;
activitatea de antreprenor desfășurată în comun cu subiecte ale activității economice de peste hotare;
activitatea investitorilor străini;
concesiunile acordate persoanelor juridice și fizice străine;
operațiunile internaționale financiare, bancare, de credit, de decontare, de asigurare și operațiunile cu hîrtii de valoare în cazul și în modul prevăzut de legislația Republicii Moldova;
operațiunile de arendă, inclusiv de leasing;
alte tipuri de activitate economică externă ce nu contravin legislației Republicii Moldova.
Evoluția relațiilor externe ale Republicii Moldova a început odată cu declararea independenței Republicii pe 27 august 1991. Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene este organul central de specialitate al administrației publice, abilitat să promoveze și să realizeze politica externă a statului.
Moldova este membră a unor organizații internaționale ca: Consiliul Europei, Organizația Mondială a Comerțului,Parteneriatul pentru Pace, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Organizația Internațională a Francofoniei, Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est, etc.
Printre cele mai importante realizări ale diplomației moldovenești se numără vizitele în Republica Moldova a vice-președintelui american Joe Biden pe 10 martie 2011 și a cancelarului german Angela Merkel pe 21 august 2012.
De o deosebită importanță este cunoașterea unor aspecte referitoare la definirea comerțului, condițiile în care a apărut, conținutul său, precum și funcțiile sale în cadrul unei economii moderne.
Noțiunea de comerț are un conținut complex, determinînd o funcție economică ce constă în a cumpăra materii prime sau produse pentru a le revinde în același stadiu fizic, dar în condiții convenabile consumatorilor. În același timp, aceeași noțiune definește profesiunea unui corp de agenți economici care acționează în cadrul pieței, asigurînd actele de schimb.
Sub aspect juridic, noțiunea de comerț definește transferul titlurilor de proprietate asupra materialelor sau serviciilor, precum și prestațiile de servicii realizate între diferitele stadii ale producției sau direct între producător și consumator care, de asemenea, se consideră că reprezintă acte de comerț.
Privit în contextul său istoric, se remarcă faptul că prezența comerțului s-a făcut necesară încă din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Dacă la început, primii oameni se mulțumeau cu puține lucruri și se străduiau să-și producă tot ceea ce le era necesar, cu timpul, pe măsura dezvoltării civilizației, nevoile au crescut și nu au mai putut fi satisfăcute decît prin schimb, creîndu-se adevărate curente și căutări reciproce. Curentele respective au cunoscut o dezvoltare continuă, ajungînd ca în final să fie soluționate prin co-merț, produsele excedentare dintr-o familie, colectivitate sau regiune avînd nevoie de un întreprinzător care să le caute debușee într-o altă zonă sau colectivitate, unde ele erau deficitare.
Schimburile care se efectuau la început direct – produs contra produs – constituiau așa-zisul troc. Într-un asemenea stadiu, pentru a-și procura ceea ce avea nevoie, omul ceda din cele ce-i prisoseau altor oameni, care îi dădeau în schimb ceea ce și ei aveau ca excedent. Pentru ca acest troc să se poată efectua, era necesar ca trebuințele sau dorințele celor interesați să coincidă, iar produsele ce urmau a fi schimbate să fie divizibile sau să aibă o valoare sensibil egală.
Schimbul a fost mult mai simplu cînd s-a trecut la folosirea unei mărfi intermediare, numită monedă. Trocul s-a descompus atunci în două operațiuni: vînzarea și cumpărarea. Pornind din acest moment, a început adevăratul comerț.
Specialiștii în teoria comercială, analizînd evoluția în timp a schimbului, subliniază faptul că se poate vorbi de o adevărată civilizație comercială, ale cărei începuturi trebuie căutate într-un trecut de peste patru mii de ani. Astfel, China, Mesopotamia, Europa de Nord făceau încă de atunci comerț la scară internațională. Mai multe popoare mediteraneene – cretanii, fenicienii etc. – au fost, de asemenea, mari navigatori și negustori, formînd adevărate stabili-mente comerciale în Africa, Anglia, Țările Baltice etc. Mai tîrziu, grecii și apoi romanii au constituit veritabile imperii comerciale, profitînd de îmbunătățirea transporturilor terestre și maritime, de crearea și perfecționarea continuă a sistemelor monetare, de dezvoltarea schimburilor și a economiei artizanale.
Începînd cu secolul al XI-lea se poate însă vorbi de o adevărată “revoluție comercială”, în cadrul căreia reprezentanții unor schimburi mai largi și mai diversificate între domenii și zone s-au înfruntat cu adepții economiei închise, creîndu-se, treptat, puternice centre de producție și consum. Dealtfel, în această perioadă, se poate vorbi de existența a doi poli ai comerțului european – zonele mediteraneene și cele de la Marea Nordului – care au conturat între ele o zonă comercială ce cuprindea Anglia, Flandra, Champagne, țările de pe Rin și Mosella.
Revoluția comercială ce a avut loc începînd cu secolul al XI-lea, prin consecințele sale asupra schimburilor domeniale și crearea zonelor comerciale, face să apară și negustorul – mercator – care, la început, a fost itinerant, iar apoi s-a stabilizat în diverse orașe. Se nasc astfel și se dezvoltă primele puncte de întîlnire dintre mărfurile din sud și cele din nord, care, ulterior, vor ceda locul iarmaroacelor, bîlciurilor și marilor tîrguri europene.
În ansamblul său, societatea s-a transformat continuu, meșteșugarii au vrut să trăiască în orașe sau în locurile unde găseau debușee pentru produsele realizate. Agricultura s-a specia-lizat neîncetat, devenind și ea o sursă de produse care, în marea lor majoritate, depășeau necesitățile familiei și chiar ale zonei, trebuind să fie valorificate prin intermediul schimburilor. La finele secolul al XI-lea și începutul celui de-al XII-lea, ca urmare a respectivelor modificări în cadrul colectivităților, se separă burghezia comercială, care, realizînd beneficii mai ușor decît meșteșugarii, poate să creeze noi așezăminte comerciale.
Efecte deosebite asupra activității comerciale a avut descoperirea Americii, de care, în secolul al XVI-lea, prin aurul și banii puși la dispoziție, au profitat din plin comercianții, constituindu-se întreprinderi foarte puternice atît din punct de vedere economic, cît și politic.
Paralel, în același secol al XVI-lea, apar în diverse state europene măsuri protecționiste din zona comercială, ca preludiu al etatismului de mai tîrziu. Concomitent, se creează organe de control generale ale comerțului și comisii consultative ale comercianților, comisii care re-prezentau de fapt nașterea viitoarelor camere generale de comerț.
Îmbunătățirea mijloacelor de comunicație, perfecționarea tehnicilor de realizare a produselor, crearea unor noi modalități de aprovizionare, apariția manufacturilor și a producției la scară mare, generalizarea diviziunii muncii fac să crească numărul întreprinzătorilor comerciali și, în același timp, să apară noi specialiști în probleme comerciale, cum ar fi negustorii și bancherii, care, prin investițiile lor, au contribuit la nașterea și dezvoltarea a însăși revoluției industriale.
După o asemenea perioadă, caracterizată prin puternice contradicții de-a lungul întregului secol al XIX-lea, industria progresează rapid și, o dată cu ea, întregul său cortegiu de aspecte adiacente, trecînd prin diferite faze: criza din anii 1873-1895, restabilirea protecționismului în unele țări europene, susținerea liberalismului în Anglia, Belgia și Țările de Jos, care toate au contribuit din plin la dezvoltarea comerțului. La acestea s-au adăugat dezvoltarea și perfe-cționarea continuă a căilor de comerț și de transport, care au favorizat atît producția, cît și dis-tribuția. Distribuția se separă tot mai mult de producție și, ca urmare, micul comerciant, care se multiplică puternic, precum și marii comercianți nu mai sunt cei care comanditează producția meșteșugarilor.
Conjugarea preocupărilor și efectelor celor două forțe – întreprinzători și puterea publică – precum și gradul lor de corelare au conturat de-a lungul timpului cîteva etape importante în dezvoltarea comerțului, după constituirea sa ca activitate propriu – zisă de intermediere.
O primă etapă o constituie dezvoltarea sa în cadrul “economiei preindustriale”. În pe-rioada respectivă, vînzarea produselor nu ridica probleme, deoarece meșteșugarii nu produceau decît foarte puține produse ceea ce făcea ca cererea practic să nu poată fi saturată, predominînd astfel stadiul de penurie. Comerțului îi revenea doar sarcina asigurării unor proximități de timp și de loc pentru populația consumatoare care căuta produsele respective.
O a doua etapă are în vedere evoluția comerțului în cadrul “economiei de producție”, generată de progresul mașinismului, care nu mai producea la cerere, precum în etapa precedentă, ci în serie și în avans. O asemenea producție se impunea a fi vîndută pe o piață greu de saturat și, mai mult, pe o piață foarte largă, situată atît în interiorul cît și în exteriorul frontierelor. În această fază a dezvoltării economiei, comerțul devine indispensabil și, drept urmare, se dezvoltă puternic. Dar, atît activitatea cît și influențele sale sunt limitate la zonele de intermediere, produsul este cel luat în calcul, pentru că el este încă rar, iar consumatorul caută doar prezența și calitatea intrinsecă a acestuia, nu și alte facilități sau trăsături acorporale ale produsului respectiv.
O a treia etapă, care a început în anii ’50 și este în plină dezvoltare în actuala perioadă, are în vedere evoluția comerțului într-o “economie de consum”. În cadrul acestei etape, producția de masă este la apogeul său, iar societatea se dezvoltă pe baza unei economii de piață. De asemenea, penuria a cedat locul unei concurențe puternice între producători și, mai ales, între distribuitori, iar profilul problematicii distribuției nu mai este dat de produs, ci de vînzare, care devine anevoioasă și costisitoare. De aici decurge necesitatea unor eforturi continue de a pune la punct tehnici susceptibile de a permite întreprinzătorilor să cucerească piața.
Teoriile privind comerțul internațional.
Mercantilismul. Doctrina dominantă a secolelor XVI – XVII, mercantilismul, a căutat să demonstreze faptul că puterea unei țări depinde de cantitatea de metal prețios deținută. Autorii mercantiliști susțineau că schimburile internaționale reprezintă un mijloc de îmbogățire. Principalul obiectiv al mercantiliștilor era menținerea unei balanțe comerciale excedentare, printr-un export superior importului. În acest fel, o țară putea acumula cantități ridicate de aur și argint și, în consecință, își putea spori bogăția națională și prestigiul. Doctrina mercantilistă justifica intervenția statelor în sensul creșterii excedentelor în balanța comercială, prin intermediul politicilor de stimulare a exporturilor și de reducere, de limitare a importurilor.
Și în prezent doctrina mercantilistă are suficienți adepți. Termenul neomercantilism este folosit acum pentru a descrie situația unei țări care caută să realizeze o balanță comercială excedentară în scopul atingerii unor obiective sociale sau politice, ca de exemplu, atunci cînd o țară caută să realizeze o deplină ocupare a forței de muncă prin producerea de bunuri mult peste nevoile locale, exportînd surplusul în afara granițelor.
Jarl Hagelstam, Director în Ministerul de Finanțe din Finlanda, făcea următoarea observație în legătură cu derularea celor mai multe dintre negocieri: „Modul de abordare a negocierilor, indiferent dacă țările sunt dezvoltate sau în curs de dezvoltare, este de a insista pentru liberalizarea schimburilor comerciale în domenii în care avantajele lor competitive sunt cele mai mari și de a limita liberalizarea în domenii în care sunt mai puțin competitive și în care importurile ar putea înlocui produsele autohtone.”.
Teoriile clasice privind comerțul internațional.
Economiștii clasici britanici, A. Smith, D. Ricardo, J. Stuart Mill, nu s-au îndoit de existența unui mecanism regulator. Analizele lor privind comerțul internațional s-au sprijinit pe ipoteza echilibrului balanței comerciale. Meritul acestora a fost de a fi sintetizat în teoriile lor atît problematica schimburilor internaționale cât și pe cea a balanțelor de plăți.
Teoria avantajului absolut
Tezele dezvoltate de Adam Smith, reprezintă punctul de plecare al teoriilor clasice privind comerțul internațional. Conform teoriei sale, țările ar trebui să se specializeze în producerea acelor bunuri pentru care dispun de un avantaj absolut.
Avantajul absolut reprezintă posibilitatea de a produce un bun cu o cantitate mai mică de factori (input) decît oriunde altundeva în lume.
Smith combate teoria mercantilistă, a jocului cu sumă nulă. Prin participarea la comerțul internațional, „avuția” tuturor țărilor poate fi sporită, specializarea urmînd a se realiza pe baza principiului avantajului absolut. Prin specializare în producerea acelor produse pentru care sunt mai eficiente, toate țările vor beneficia de pe urma participării la schimburile internaționale.
Vom ilustra teoria avantajului absolut cu următorul exemplu: considerăm două țări parte-nere, una aparținînd Nordului și cealaltă Sudului, și două grupe de produse, specifice celor două țări, autoturisme și textile. Costurile sunt măsurate prin număr de ore muncă (M) pentru o unitate produs (Q), iar raportul c=M/Q poartă numele de coeficient input–output. Acest coeficient reprezintă inversul productivității muncii, care, la rîndul ei, se exprimă ca număr de produse fabricate (Q) într-o unitate de timp (M), respectiv W = Q/M.
Adam Smith aplică principiul diviziunii muncii în context internațional. Dacă fiecare țară se va specializa în producerea acelui bun pentru care are un avantaj absolut, se va obține un cîștig în plan mondial. Într-adevăr, dacă țările din Nord vor transfera munca din domeniul textilelor în cel al autoturismelor, domeniu în care sunt mai eficiente, vor obține unități suplimentare de autoturisme pentru o unitate de textile. De asemenea, dacă țările din Sud vor transfera munca din domeniul automobilelor în cel al textilelor, vor obține trei unități suplimentare de textile pentru o unitate de autoturisme. Astfel, în plan mondial, cu un consum de muncă identic, producția de textile va crește cu 2 unități, iar cea de autoturisme cu o unitate, în raport cu situația anterioară, caracteristică autarhiei.
Teoria lui Adam Smith nu însă rezolvă dilema țărilor care nu prezintă un avantaj absolut în nici un domeniu.
Teoria avantajelor comparative sau modelul ricardian
David Ricardo, a fost cel care a demonstrat că o țară se va specializa în producerea acelor bunuri pe care le poate fabrica mai eficient și va cumpăra din altă țară acele bunuri pe care le realizează mai puțin eficient, chiar dacă ea ar putea produce aceste bunuri mai eficient decît țara terță.
Raționamentul lui David Ricardo a pornit de la următoarele ipoteze:
1. Ipoteza imobilității relative a factorilor: în interiorul oricărei țări, factorii de producție (mărfurile, capitalul, forța de muncă) circulă liber; la scară internațională, numai mărfurile circulă liber (ipoteza liberului schimb), în timp ce factorii capital și forță de muncă sunt imobili, țările neintrînd astfel în concurență. (Cele două ipoteze sintetizează specificitatea comerțului internațional, explicînd de ce schimburile externe diferă de cele interne. În același timp, cele două ipoteze reflectă și concepția clasică și neo-clasică asupra națiunii, definită ca „locul geometric” de întîlnire al factorilor de producție (perfectă mobilitate intranațională, imobilitate internațională).
2. Ipoteza pieței pure și perfecte: în fiecare țară, concurența este „pură și perfectă”, ceea ce înseamnă că nici o firmă nu dispune de putere suficientă pentru a-și impune condițiile pe piață și a influența prețul sau volumul total al ofertei, de asemenea, nu există nici o restricție în calea pătrunderii de noi concurenți și nici privind deplasarea acestora între sectoare (mobilitate interse-ctorială); pornind de la „legea valorii muncii”, Ricardo postulează faptul că, în interiorul fiecărei țări, mărfurile se schimbă în funcție de cantitatea de muncă necesară producerii lor. Dacă, de exemplu, producerea unei unități de țesătură necesită 2 ore de muncă, iar a unei unități de grîu, o oră, o măsură de țesătură se va schimba contra două măsuri grîu.
3. Ipoteza echilibrului static: oricare ar fi bunul considerat, producerea sa implică utilizarea de factori de producție în proporții bine determinate. Cu alte cuvinte, producția se efectuează în condițiile unor „coeficienți ficși”, fără ca substituția să fie posibilă; în plus, nu există nici un ava-ntaj (dar nici un dezavantaj) în a produce în serii mari și nu mici. Prețul care revine pe unitatea de produs se presupune a fi același în ambele situații. Prin urmare, producția se realizează la „costuri sau randamente de scară constante”.
Plecînd de la aceste ipoteze, teoria lui Ricardo se constituie într-o analiză originală a comerțului internațional, capabilă să explice fundamentele specializării, eficienței și creșterii economice.
Teoria avantajelor relative sau comparative – David Ricardo (1817):
Fiecare țară se va specializa în producerea acelor bunuri pentru care este cea mai avanta-jată sau cel mai puțin dezavantajată, respective în producerea acelor bunuri ale căror costuri com-parative sunt cel mai puțin ridicate.
Exemplul dat de Ricardo: Ipoteză:
Schimburile se realizează între două țări, Anglia și Portugalia, cu produsele:țesături și vin.
Cheltuiala de muncă necesară pentru a produce cîte o unitate din fiecare bun:
Tabel 1.1.
Teoria avantajului absolut (unități de produs, pentru fiecare țară)
Sursa: Jean-Louis Mucchielli, Relations economiques internationales, Hachette,1995, p.34
Analiza avantajelor absolute:
Tesături: 90 < 100 avantaj absolut Portugalia
Vin: 80 < 120 avantaj absolut Portugalia
Analiza avantajelor relative :
Țesături (costul unei unități de țesătură exprimat în unități vin):
Portugalia: 90/80 = 1,125
Anglia: 100/120 = 0,833
Avantaj relativ Anglia
Vin (costul unei unități vin în unități țesături):
Portugalia: 80/90 = 0,888
Anglia: 120/100 = 1,2
Avantaj relativ Portugalia
Interesul specializării conform teoriei avantajului relativ:
Pentru Anglia: dacă ar trăi în autarhie, pentru 1 u.t. ar primi 0,833 u.v.; dacă ar exporta în Portugalia, ar primi 1,125 u.v. Anglia are deci interesul să importe vin portughez atît timp cît îl poate plăti, în termeni de țesături, cu un preț: P < 120/100 unități tesături / o unitate vin.
Pentru Portugalia: dacă ar produce singură țesături, ar trebui să plătească pentru 1 unitate țesături, 1,125 unități vin; dacă ar importa țesăturile, ar plăti 1 unitate țesături cu 0,833 unități vin. Portugalia are deci interesul să importe țesăturile, dacă prețul lor, în termeni de vin exportat, este:
P < 90/80 unități vin/ o unitate țesături.
Limitele posibile ale schimbului internațional: 80/90< P < 120/100.
Prin urmare fiecare țară se va specializa în producerea acelui bun la care înregistrează o productivitate mai ridicată.
Legea avantajului comparativ se poate enunța astfel: Este întotdeauna mai avantajos pentru două țări să dezvolte relații comerciale bilaterale, cu condiția ca ele să se specializeze în producerea acelui bun în care înregistrează cel mai mare avantaj relativ sau cel mai mic dezavantaj relativ.
Teorii neo-clasice privind comerțul internațional.
Modelul Heckscher – Ohlin – Samuelson
Economiștii suedezi Eli Heckecher (în 1919) și Bertil Ohlin (în 1933) merg mai departe în încercarea de explicare a avantajului comparativ, argumentînd faptul că sursa acestuia o reprezintă diferențele în dotarea cu factori de producție. Se pornește de la premisa că țările nu dispun de aceeași dotare relativă cu factori și, deci, nu au aceleași costuri relative de producție. Sunt avuți în vedere doi factori, munca și capitalul.
Dacă notăm capitalul cu K și munca cu L, și, dacă, prin ipoteză, presupunem că țările din Nord au un stoc relativ de capital K/L superior celor din Sud, putem spune că țările din Nord sunt relativ abundente în capital și că țările din Sud sunt relativ abundente în factorul muncă.
Deoarece factorii rari sunt scumpi, iar cei abundenți sunt ieftini, țările din Nord dispun de capital ieftin, iar țările din Sud de forță de muncă ieftină. Producătorii din Nord vor fi interesați să aleagă tehnici de producție intensive în capital, datorită abundenței de utilaje și prețului ridicat al mîinii de lucru, în vreme ce producătorii din Sud vor alege tehnici intensive în factorul muncă, din motive contrare celor din Nord.
Să considerăm două produse sau sectoare, de pildă autoturisme și textile, și să pornim de la ipoteza conform căreia, oricare ar fi locul de producție, autoturismele folosesc tehnici intensive în capital, iar textilele, tehnici intensive în muncă (tabelul 2).
Teorema Heckscher-Ohlin se poate enunța astfel: O țară dispune de avantaj comparativ în producerea unui bun atunci cînd utilizează intensiv factorul caracterizat prin abundență factorială relativă în raport cu partenerul său comercial.
Tabel 1.2.
Abundența factorilor și avantajul comparativ
Sursa: Adaptat de autor după J-L. Mucchielli, op.cit, p.46
În exemplul de mai sus, țările din Nord au un avantaj comparativ în producerea de autoturisme, iar cele din Sud în textile. În analiza lui Heckscher și Ohlin, tendința de egalizare a remunerării factorilor de producție nu apare cu claritate, ceea ce l-a determinat pe Paul Samuelson să reia această problemă [105].
Paradoxul lui Leontief
Primul autor care, în anii 50, a fost tentat să testeze modelul HOS, a fost W. Leontief. Plecînd de la observația că SUA sunt o țară abundentă în capital, a pus la punct un test prin care urma să demonstreze că exporturile americane sunt mai intensive în capital decît importurile.
Pentru a-și elabora testul, Leontief a construit o balanță input-output pentru economia americană. Fiecare industrie depinde de alte industrii, pentru materiile prime sau pentru produsele intermediare. De exemplu, producerea de calculatoare implică utilizarea de componente, mate-rial plastic, semiconductori etc, iar calculatoarele, la rîndul lor, sunt folosite de diferitele industrii în procesul de producție. În acest fel, modelul input-output permite cunoașterea nevoilor de capital și muncă în producția fiecărei ramuri.
Leontief a analizat 200 de industrii, pe care le-a separat în industrii exportatoare (cu un sold [export – import] pozitiv) și importatoare (cu un sold comercial negativ). În continuare a presu-pus că exporturile scad cu 1 milion dolari, iar importurile cresc cu un milion dolari. Apoi a calculat reducerea sau creșterea nevoilor de capital și muncă legate de aceste variații. Pornind de la datele anului 1947, Leontief a descoperit că, luînd, ramurile importatoare (a căror producție ar putea să apară ca o substituire a importurilor), pentru a înlocui 1 milion din importuri printr-o producție națională, ar fi nevoie de 170 oameni-ani și 3,1 milioane dolari suplimentari. În schimb, reducerea exporturilor cu 1 milion dolari ar disponibiliza 182,3oameni-ani și 2,6 milioane capital.
În fapt, obținem un raport M/K pentru industriile exportatoare superior aceluiași raport pentru industriile importatoare. Ca urmare, exporturile apar mult mai intensive în muncă decît importurile, care erau, la rîndul lor, mai intensive în capital decît exporturile. Rezultatul era opus celui așteptat a fi obținut prin aplicarea modelului HOS, de unde numele sub care a rămas cuno-scut acest test, de „paradoxul lui Leontief”.
Leontief a încercat să ofere o explicație vis-à-vis de acest rezultat aparent paradoxal. Argumentînd faptul că un lucrător american are o productivitate de trei ori mai ridicată decît a unuia străin, el a conchis că SUA erau în fapt abundente în factorul muncă și nu în capital. Productivitatea superioară a muncitorilor americani derivă din existența din abundență a unui al treilea factor de producție specific SUA, managementul, care a permis muncii să fie mult mai productivă decît în alte părți.
Ulterior, alți autori au încercat să aplice modelul lui Leontief și altor țări, precum India, Franța, Germania, Japonia etc, rezultatul fiind cînd o confirmare a paradoxului, cînd a modelului HOS. Aplicarea modelului HOS la realitatea japoneză a anilor 1950 a oferit un alt rezultat paradoxal: Japonia deținea, cel puțin aparent, mai mult factor muncă decît capital, și totuși exporta produse intensive în capital. Dar descompunînd exporturile japoneze spre țări în curs de dezvoltare, pe de o parte, și țări dezvoltate, pe de altă parte, apărea ca evident faptul că export-turile erau intensive în capital către țările în curs de dezvoltare și intensive în muncă către țările dezvoltate. Cum circa 2/3 din exporturi mergeau spre țări în curs de dezvoltare, explicația aparentului paradox apare cu claritate.
Teorii contemporane privind comerțul internațional.
Conform opiniilor exprimate de numeroși autori, principalele limite ale teoriilor clasice și neo-clasice constau, în principal, în următoarele:
ipotezele pe care se sprijină sunt excesiv de simplificatoare. Astfel: ipoteza conform căreia națiunea este reprezentată de existența unui spațiu în care factorii de producție sunt imobili este invalidată de realitatea contemporană, în care capitalurile sunt chiar mai mobile decît mărfurile; ipoteza concurenței pure și perfecte este și ea improprie lumii contemporane.
concluziile care derivă din aceste teorii nu sunt conforme cu evoluțiile economice concrete: specializarea țărilor era explicată pornind de la diferențele existente între țări, diferențe legate de: costuri, productivități, dotarea cu factori, structura cererii, nivelul de industrializare sau modul de organizare economică și socială. Logica diferențelor ar trebui, cel puțin din punct de vedere teoretic, să determine curente de schimb diferite, gama exporturilor unei țări urmînd a fi complet diferită de cea a importurilor. În realitate, țările dezvoltate exportă și importă produse asemănătoare, realizează, cu alte cuvinte, „schimburi încrucișate” de bunuri similar; în prezent, schimburile dintre țări sunt cu atît mai intense cu cît țările sunt mai apropiate din punct de vedere economic (nivelul de dezvoltare și structura cererii sunt asemănătoare). Discrepanța între realitățile lumii contemporane și suportul teoretic oferit de teoriile clasice a generat abordări diferite:
Un prim punct de vedere aparține celor care consideră că abordarea realizată prin interme-diul modelelor tradiționale este pertinentă și poate furniza un cadru de reflecție valabil, nefiind necesară decît ușoara modificare a ipotezelor, respectiv a numărului de factori implicați și a calității lor.
Al doilea punct de vedere, consideră că schimburile intra-ramură cu produse asemănă-toare, între țări cu niveluri de dezvoltare economică asemănătoare, invalidează veridicitatea teoriilor bazate pe existența diferențelor factoriale sau tehnologice, ceea ce impune necesitatea unor noi abordări, în termeni de concurență imperfectă.
Între aceste ipoteze și concluzii ale teoriilor clasice și observațiile concrete a generat numeroase intervenții, prin care s-a urmărit perfecționarea teoriilor privind schimburile internaționale. Cu titlu de exemplu, am selectat dintre multiplele contribuții aduse în domeniul teoriilor contemporane privind comerțul internațional cîteva pe care le-am considerat reprezentative:
1. abordări neo-factoriale și neo-tehnologice
Abordarea neo-factorială ia în considerare mai mulți factori de producție, legați în principal de existența capitalului uman, respectiv a muncii calificate, aflată, în fiecare țară, în proporții diferite. Această nouă abordare permite luarea în considerare a educației drept factor primordial în industrializarea unei țări și în evoluția avantajelor comparative.
Teoriile care au în vedere capitalul uman, din perspectiva specializării, se constituie și într-o replică la paradoxul lui Leontief. Capitalul uman reprezintă rezultatul investițiilor în educarea mîinii de lucru și permite obținerea de muncă calificată, suport pentru creșterea productivității muncii.
R.L.Findlay și H.Kierzowski, au realizat un model econometric, prin care au demonstrat faptul că munca calificată este rezultatul combinării a doi factori primari, munca și capitalul. În modelul propus de cei doi, activitatea educațională, care transformă muncitorii necalificați în muncitori calificați, corespunde unui factor numit capital educativ, care poate fi asimilat capitalului în general.
Ecartul tehnologic și performanțele la export – Modelul propus de P.Krugman, pornește de la două țări sau zone: Nordul și Sudul. Spre deosebire de Sud, Nordul inovează, inovația luînd forma noilor produse fabricate cu rapiditate în Nord și abia după un timp în Sud. Autorul arată că noile industrii trebuie să ofere permanent ceva nou în Nord pentru a permite acestei zone să-și mențină veniturile. Industriile noi intră în declin și dispar, mai devreme sau mai tîrziu, în fața competiției create de salariile mici din Sud. Salariile ridicate din Nord reflectă renta de monopol pentru noile tehnologii.
Conform lui Krugman, monopolul tehnologic al Nordului este în mod continuu erodat prin transferurile tehnologice și nu poate fi menținut decît prin inovații constante în noile produse. Abordarea propusă de Krugman își are suportul în teoria ciclului de viață al produselor.
Ciclul de viață al produselor și comerțul internațional sau teoria lui R.Vernon – Raymond Vernon [116], este cel care a explicat comerțul internațional cu produse manufacturate prin prisma ciclului de viață al produselor.
Astfel, în evoluția sa, orice produs cunoaște patru faze: apariția, creșterea, maturitatea și declinul. Într-o primă fază, produsul este intensiv în tehnologie, apoi, în faza producției de masă, va necesita o intensivitate ridicată în capital (investiții), în faza de maturitate și declin urmînd a avea de a face cu un produs banalizat, intensiv în mînă de lucru puțin calificată și care se va perima încetul cu încetul.
Faza de apariție nu influențează comerțul internațional: noile produse apar deoarece răspund unei nevoi existente pe respectiva piață, fiind fabricate și consumate în țara de origine a inovației (Acest lucru se explică prin faptul că: țara inovatoare are o populație cu venituri sufi-cient de ridicate pentru a cumpăra noul produs; piața internă e aptă să servească de „piață-test” pentru noul produs; apariția noului produs răspunde unei așteptări exprimate de consumatorii din țara de origine). Producția națională este în funcție de cererea internă, singura reprezentativă în a exprima aspirațiile și achizițiile potențiale ale consumatorilor naționali.
În a doua fază a ciclului, de creștere, apar și se multiplică exporturile țării inovatoare spre țări partenere dezvoltate. În această perioadă, producătorul va căuta să-și extindă piața, iar acest lucru se va realiza, în special, spre alte țări dezvoltate, în care consumatorii dispun de venituri care să le permit achiziționarea produsului. Firma inovatoare încearcă să-și prelungească monopolul temporar, fiind prima care explorează piețele străine; pe teritoriul național au apărut imitațiile, iar segmentul său de piață este permanent atacat. În cursul celei de-a doua faze, balanța comercială a țării inovatoare, în raport cu noul produs, devine excedentară, în vreme ce balanța comercială a altor țări dezvoltate este puternic deficitară.
În ultimele două faze, de maturitate și declin, fluxurile comerciale se inversează. Țara inovatoare devine importatoare, iar țările imitatoare devin exportatoare. Această răsturnare este rezultatul următoarelor circumstanțe: produsul s-a banalizat, firma inovatoare îl abandonează treptat și se consacră noilor produse; piața națională devine saturată și cererea reziduală este satisfăcută prin importuri; în același timp, apare cererea pentru produse de nouă generație; produsele banalizate devin intensive în muncă puțin calificată, costurile de producție devin esențiale pe o piață pe care concurența este extreme de puternică. Treptat, în special în faza de declin, fabricarea produsului se delocalizează spre țări în curs de dezvoltare care răspund cerințelor legate de cost.
2. abordări privind specializarea internațională bazată pe similarități;
Realitatea demonstrează că similitudinile între economiile naționale nu numai că nu reprezintă un obstacol în calea comerțului internațional, ba chiar îl stimulează. Cea mai cunoscută explicație îi aparține lui S.B.Linder, (1961), [117].
Noua abordare propusă de Linder se sprijină pe următoarele premise:
Condițiile de producție nu sunt independente de condițiile cererii.
Producția este cu atît mai eficientă cu cît cererea este mai mare.
Condițiile producției naționale sunt în principal influențate de cererea internă. Cererea internă reprezentativă este cea care reprezintă suportul producției, „condiția necesară dar nu și suficientă” pentru ca un bun să devină exportabil.
Piața externă nu este decît o prelungire a pieței naționale, iar schimbul internațional nu reprezintă decît o extindere a schimburilor regionale.
De aici rezultă următoarea concluzie:
Cu cît țările sunt mai asemănătoare, respectiv, cu cît sunt mai dezvoltate din punct de vedere economic în mod asemănător, cu atît „gama produselor pentru export va fi identică sau inclusă în gama produselor pentru import”. Prin urmare, schimburile se fac între țări asemănă-toare ca nivel de dezvoltare economică, cu produse comparabile sau asemănătoare.
Linder afirmă că Legea dotării factoriale nu explică decît o mică parte a comerțului internațional, ea aplicîndu-se numai comerțului cu produse primare, desfășurat între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare. În urma schimburilor nu apare însă ca evident tendința de egalizare a remunerării factorilor de producție, ba chiar dimpotrivă, discrepanțele dintre N și S tind să crească.
Modelul HOS nu are însă nici o influență asupra comerțului cu produse manufacturate, desfășurat între țările dezvoltate. În cazul acestora se aplică Legea avantajului comparativ, avantaj care își are originea în existența unei importante piețe interne de desfacere (principiul „cererii reprezentative”). La rîndul ei, piața internă este prelungită prin piața externă. „Piața internațională nu reprezintă decît o extindere, dincolo de frontiere, a activităților proprii țării respective”, afirmă Linder. Exporturile se dezvoltă, cel mai adesea, plecînd de la condițiile oferite în plan intern, piața internă servind drept „pistă de încercare” pentru cucerirea pieței externe. Ca urmare, avantajul comparativ la export este rezultatul experienței accumulate de firmele naționale pe piața internă, al perfecționării cunoștințelor (learning by doing) și, mai ales, al efectelor pozitive ale economiilor de scară, oferite de o producție internă desfășurată la scară mare.
În plus, deoarece caracteristicile unui bun reflectă gusturile și nivelul de trai al locuitorilor țării care-l fabrică, acest bun va fi cu atît mai ușor admis în exterior dacă va ajunge pe piețele unor țări cu o structură a cererii asemănătoare celei din țara de origine. Acest lucru implică, pentru cele două țări, dotări factoriale comparabile. Cererea depinde de factori diverși, precum gusturi, nivel de cultură, religie etc., cel mai important factor fiind însă nivelul venitului mediu pe locuitor. Acesta influențează, pe de o parte, cantitatea cerută și, pe de altă parte, calitatea cererii, respectiv gradul de sofisticare.
Cu alte cuvinte, similitudinile în structura și nivelul de dezvoltare al economiilor naționale favorizează schimburile, în vreme ce disparitățile le defavorizează.
3. abordări privind specializarea internațională bazată pe diferențe;
În legătură cu existența schimburilor încrucișate, care ocupă în zilele noastre o pondere tot mai mare în comerțul internațional, au existat trei posibile răspunsuri, reflectînd trei atitudini diferite.
Teoria cererii de diferențe (Bernard Lassudrie Duchène) – Bernard Lassudrie Duchene este cel care a perfecționat și completat teoria lui Linder, realizînd astfel o sinteză a teoriei disparităților, diferențelor și a similarităților.
Conform acestui autor, chiar dacă în realitate schimburile încrucișate vizează produse asemănătoare, acestea nu sunt și identice (Automobilele germane nu au aceleași caracteristici cu cele franțuzești sau cu cele italiene). Bunurile manufacturate posedă un potențial uriaș de diferențiere, prin calitate, caracteristici, marcă, imagine etc.
La un anumit nivel al prețului, este aproape imposibil ca un bun să reunească în același timp, la cel mai ridicat nivel, toate calitățile posibile, concilierea acestora fiind extrem de costi-sitoare. Diferențierea produselor este rezultatul alegerii făcute privind selecționarea calită-ților necesare, fiecare tip de selecție răspunzînd unei categorii particulare de nevoi.
Prin urmare, la un prim nivel de analiză, produsele sunt diferențiate orizontal prin calitatea lor. Se poate presupune că orice consumator dorește să poată alege dintre mai multe calități diferite. Alături de preferințele consumatorilor, schimbul de bunuri diferențiate calitativ este motivat prin faptul că extinde aria posibilităților pentru același bun.
La un nivel de analiză secund, putem considera că fiecare individ dorește un singur tip de produs, diferențiat în funcție de gusturile sale. Datorită marii diversități de gusturi și preferințe, la nivel global se manifestă o cerere variată. Această cerere va fi mai bine satisfăcută prin deschi-derea frontierelor decît în autarhie.
4. abordări privind politica comercială strategică.
Teoria avantajului competitiv național (Michael Porter) – Asemenea studiilor despre noile teorii privind comerțul internațional, Porter a pornit de la credința că teoriile existente prezintă numai o parte a realității. Porter și-a propus să găsească răspunsul la întrebarea: de ce o națiune are succes internațional într-o anumită industrie, în vreme ce altele eșuează în competiția internațională? De ce Japonia în industria produselor electronice, Elveția în producția de medicamente sau ciocolată, SUA în producția de software, calculatoare sau filme? Cu alte cuvinte, de ce o națiune devine țara gazdă pentru atât de mulți leaderi dintr-un domeniu, la un moment dat?
În 1990, Michael Porter [119] a publicat rezultatele unei cercetări laborioase (a analizat 100 de industrii din 10 națiuni în The Competitive Advantage of Nations. (Studiul, realizat de peste 30 economiști, cei mai mulți originari din țările cercetate, a durat 4 ani și a cuprins 10 țări: Danemarca, Elveția, Germania, Italia, Japonia, Coreea, Singapore, Suedia, Marea Britanie și SUA. SUA, Japonia și Germania au fost alese deoarece erau leaderi industriali, iar celelate 7 țări în funcție de diferiți factori, precum mărime, politica industrială, social etc. Cele 10 țări, împreună, reprezentau 50% din importul anului 1985.)
Porter consideră că termenul de competitivitate națională presupune existența unei prospe-rități economice pentru a ajunge la aceasta, cuvîntul cheie fiind productivitatea. (Porter definește productivitatae ca fiind valoarea produsă prin consumul unei unități de factori de producție, muncăsau capital). Productivitatea forței de muncă determină salariile, iar productivitatea capitalului determină cîștigurile care-i revin proprietarului.
Competitivitatea la nivel național poate fi exprimată prin productivitatea națională. Prin urmare, un nivel de trai ridicat depinde de capacitatea firmelor dintr-o țară de a atinge niveluri ridicate de productivitate și de a menține și îmbunătăți aceste rezultate. Pentru a susține creșterea productivității într-o economie, aceasta trebuie să-și îmbunătățească permanent performanțele (upgrade itself).
Conform tezei susținute de Porter, mediul în care acționează firmele este influențat de patru atribute, care pot stimula sau restricționa apariția avantajului competitiv. Acestea sunt:
1. dotarea/înzestrarea cu factori de producție (factor conditions);
2. condițiile în care se formează cererea (demand conditions);
3. industriile conexe din amonte și aval (related and supporting industries);
4. strategia firmei, structura și concurența (firm strategy, structure and rivalry);
Porter afirmă că cele patru atribute sunt asemenea fațetelor unui diamant. Firmele vor avea succes în acele ramuri în care structura diamantului este cea mai favorabilă, cele patru atribute influențîndu-se reciproc.
Porter amintește și de existența a două variabile adiționale care influențează structura diamantului: șansa (evenimente precum inovațiile, care pot oferi noi oportunități firmelor din acea națiune) și politica economică guvernamentală (de pildă, politicile antitrust pot influența intensitatea competiției într-o ramură, investițiile guvernamentale în educație pot modifica mediul în care se desfășoară afacerile etc.).
1. Dotarea/înzestrarea cu FP (factor conditions): Porter duce mai departe modelul HOS, ierarhizînd factorii în două categorii:
factori de bază (FB) (resurse naturale, climă, poziție geografică, demografie);
factori avansați (FA) (infrastructură în comunicații, muncă superior calificată, facilități în obținerea know how –ului).
Porter afirmă că, în cazul avantajului competitiv (AC), factorii avansați sunt mai importanți decît ceilalți. Aceștia sunt rezultatul investițiilor realizate de agenții economici privați și publici (guvernamentali). De pildă, investițiile guvernamentale în procesul educațional (de la învăță-mîntul primar la cel superior), prin creșterea nivelului de cunoaștere, calificare, prin stimularea cercetării avansate în cadrul instituțiilor de învățămînt superior) pot îmbunătăți calitatea FA.
Relația FB – FA este deosebit de complexă: FB pot oferi un avantaj inițial, care va fi ulterior întărit și extins prin investiții în FA. Dar nici lipsa FB nu reprezintă un dezavantaj deoarece creează o presiune asupra FA. Cel mai evident exemplu îl reprezintă Japonia, țară cu dotare precară în resurse, dar care a compensat lipsa acestora printr-o dotare superioară cu FA (Porter face observația că, în cazul Japoniei, numărul ridicat al inginerilor / 1000 locuitori (mai mare decît în alte țări dezvoltate) a reprezentat un factor cheie în succesul industriei prelucrătoare).
2. Condițiile de formare a cererii (demand conditions): Caracteristicile cererii interne sunt importante în modelarea atributelor producției interne și în crearea unei presiuni în direcția inovației și a calității. Firmele cîștigă în domeniul AC atunci cînd consumatorii naționali sunt rafinați și pretențioși. Asemenea consumatori obligă firmele naționale să producă la înalte standarde de calitate, fără a ignora nici produsele noi. De pildă, existența unor consumatori japonezi rafinați și cunoscători în domeniul aparaturii fotografice a stimulat industria japoneză de profil, în sensul creșterii calității și introducerii de produse noi.
3. Industriile conexe din amonte și aval (related and supporting industries): Existența acestor industrii, cu un grad ridicat de competitivitate, favorizează dezvoltarea ramurii respective. De exemplu, poziția de leader a SUA în domeniul semiconductorilor, la mijlocul anilor 80, a creat premisele succesului acestei țări în industria computerelor și a produselor electronice avansate. Succesul Elveției în domeniul industriei farmaceutice este legat de succesul în industria chimică.
4. Strategia firmei, structura și concurența dintre firme în interiorul unei națiuni (firm strategy, structure and rivalry): Porter face două importante observații:
Diferitele națiuni se caracterizează prin diferite „ideologii manageriale” (management ideologies), care le ajută sau nu în obținerea AC. De pildă, Porter atrage atenția asupra numărului mare de ingineri din echipele de conducere ale firmelor din Germania și Japonia, în contrast cu situația din SUA, unde predomină persoanele cu pregătire economică, în special financiară. Această situație, spune Porter, reflectă lipsa de atenție a firmelor americane în îmbunătățirea proceselor productive, a designului, situație evident mai ales în perioada 70-80. Datorită acestor diferențe de management, a apărut relativa pierdere de competitivitate a SUA în acele domenii în care procesul productiv și designul sunt extrem de importante, precum în industria de automobile.
Există o strînsă legătură între concurența internă și existența unui AC într-o anumită industrie. Concurența puternică în interiorul unei țări obligă firmele să găsească modalități de creștere a eficienței, de reducere a costurilor, de investire în factorii avansați. Un exemplu elo-cvent îl reprezintă poziția firmei Nokia în domeniul telefoniei celulare, al cărei succes interna-țional a fost stimulat de efectele puternicei concurențe din interiorul țării.
În concluzie, Porter afirmă că succesul internațional al unei firme într-un anumit domeniu este rezultatul acțiunii combinate a tuturor factorilor menționați anterior. Cele patru elemente creează mediul în care firmele naționale apar și concurează.
Politica economică promovată de guverne poate influența fiecare din componente, în mod pozitiv sau negativ, prin subvenții, politici educaționale, reglementări privind standardizarea, politici fiscale etc.
Dacă teoria lui Porter este corectă, țările ar trebui să se specializeze în exportul acelor bunuri în cazul cărora toate cele patru fațete ale diamantului sunt favorabile și să importe bunuri din acele domenii în care aceste componente nu sunt favorabile. Este acest lucru adevărat? Răspunsul este greu de dat, deoarece teoria lui Porter este încă atît de nouă, încît nu a făcut obiectul unor verificări empirice.
Impactul comerțului exterior asupra dezvoltării economice
În dezvoltarea relațiilor economice externe trebuie evidențiate tendințele commune ale diferitelor niveluri ale acestor relații, de asemenea, tendințele generale, globale care sunt commune întregii economii mondiale: creșterea interdependenței economiilor naționale, a legăturilor economice, dezvoltarea forțelor de producție sub influiența crescîndă a revoluției tehnologice, extinderea ideii valorilor general- umane, căpătînd o mai mare însemnătate activă globală în activitatea unor state.
Potrivit conceptului de dezvoltare durabilă a societății, comerțul are o importanță strategică pentru dezvoltarea echilibrată și viabilă a sistemelor economice și sociale din orice țară. Respectivul comerț este un sector de activitate precisă, cu un ridicat grad de complexitate, structurat pe domenii interioare multiple, în cadrul cărora roluri importante revin distribuției cu amănuntul, depozitării mărfurilor și aprovizionării cu ridicata, precum și activităților de import-export. Într-o asemenea accepțiune, comerțul reprezintă una dintre cele mai importante laturi ale economiei moderne, devenind elementul principal al economiei de piață, indiferent de forma acesteia. Pornind de la asemenea premise, cunoașterea domeniului respectiv, interpretarea fenomenelor care stau la baza actelor de schimb și conturarea proceselor manageriale specifice ridică problem deosebit de complexe pentru a căror rezolvare sunt necesare cunoștințe și analize științifice de amploare, în cadrul cărora trebuie apelat atît la vastul instrumentar teoretic oferit de disciplinele de specialitate, cît și la experiența practică acumulată de-a lungul veacurilor, comerțul reprezentînd una din cele mai vechi îndeletniciri omenești.
La toate acestea se adaugă faptul că, în viitor, modificarea schimburilor care vor crea noi și importante oportunități de afaceri, va impune reacții deosebit de rapide din partea firmelor, capacitatea de a interpreta corect noile schimbări și puterea de a înfrunta o piață puternic concurențială și generatoare de continue restructurări. Toate acestea necesită o bună cu-noaștere a problematicii comerciale, a comerțului și a structurilor sale.
Economia oricărei țări, indiferent de mărimea acesteia și nivelul de dezvoltare, are cone-xiune cu lumea externă prin mecanismul schimburilor comerciale externe cu bunuri și servicii. Nivelul exporturilor și importurilor are impact asupra prețurilor interne, cursului valutar, ratelor procentuale, volumul cererii totale și PNB, deci asupra echilibrului macroeconomic în ansamblu.
În acest context, capacitatea țării de a-și asigura “suveranitatea economică” poate fi apreciată prin optica realizărilor acesteia la capitolul comerțului exterior cu bunuri și servicii (în continuare –comerțul exterior). Ultimul, fiind parte a unui sistem complex de relații economico-sociale și politice, este sensibil și este determinat de o multitudine de factori de impact direcți și indirecți, fără considerarea cărora nu este posibilă conturarea tabloului real.
Comerțul internațional este avantajos –chiar dacă nu în egală măsură –tuturor țărilor participante la schimburi. Permite țărilor ca, prin specializarea în producerea unei game mai în-guste de mărfuri să utilizeze mai intens resursele abundente și ieftine și să beneficieze de avan-tajele economiilor de scară. Beneficiile comerțului internațional nu se limitează doar la schim-burile de bunuri și servicii. Apar avantaje și din compensarea unor fluxuri de mărfuri și servicii cu fluxuri ale forței de muncă și de capitaluri, acest din urmă caz reprezentînd schimbul de bunuri curente pentru bunuri viitoare.
Schimburile internaționale de active (participări la capital sau titluri de credit) oferă posibilitatea diversificării avuției fiecărei țări și reducerii variabilității venitului. Deși, în general, toate țările cîștigă din comerțul internațional, nu toate grupurile din aceste țări au mereu de cîștigat: apar efecte asupra distribuirii veniturilor. De obicei sunt dezavantajați producătorii de mărfuri concurate de importuri și cîștigă consumatorii acestor mărfuri. Adesea acest fenomen face obiectul unor prelungi dezbateri politice.
Comert exterior și cooperarea economică internațională.
Activitatea de comerț exterior cuprinde: în raporturile cu străinatatea privind vînzarea- cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile și expedițiile interna-ționale, proiectarea și executarea de lucrări, asistența sau colaborare tehnică, vînzarea sau cumpă-rarea de licențe pentru folosirea brevetelor de invenții sau a procedeelor tehnologice, consignația sau depozitul, reprezentarea și comisionul, operațiunule financiare, asigurările și turismul și, în general, orice acte sau fapte de comerț.
După cum se observă, activității de comerț exterior i se atribuie un conținut foarte larg: alături de formele tadiționale de comerț exterior se include și cooperarea economică și tehnico-știițifică.
Formele tradiționale de comerț exterior sunt:
a) importul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care se cumpără mărfuri din alte țări și se aduc în țară pentru consumul productiv și neproductiv; într-un sens mai larg, în cadrul importului se include și așa-numitul import invizibil, adică serviciile procurate de o anumită țară din alte țări în domeniile transporturilor, asigurărilor, creditului, turismului, licențelor etc.
b) exportul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o țara se vînd în alte țări; într-un sens mai larg, și exportul cuprinde așa-numitul export invizibil.
În vederea favorizării schimburilor noastre economice cu diferite state s-a decis introducerea tarifului vamal. Acesta reprezintă un sistem de taxe vamale care se aplică, de regulă, asupra mărfurilor importate, diferentiat, pe categorii de mărfuri și pe țări, în funcție de interesele economice ale țării.
Alături de formele tradiționale de comerț exterior, o extindere din ce în ce mai mare cunoaște în zilele noastre, cooperarea economică internatională. Aceasta reprezintă o formă superioară a legăturilor economice dintre state, în care se impletesc elemente din domeniul producției cu cele din sfera circulației, cele din economie cu cele din șțiința și tehnică, presupunînd existența unei legături mai strîmse și pe perioade mai lungi între parteneri.
Realizarea cooperării economice internaționale poate avea loc într-o gamă variată de forme, cum sunt:
a) construirea de obiective economice pe teritoriul unei țări;
b) cooperarea în fabricarea de utilaje, mașini, subansamble și piese;
c) fabricarea unor produse pe baza folosirii licențelor, brevetelor sau documentației tehnice a partenerului;
d) efectuarea de prospectiuni și explorari de către o țară în ală țară;
e) cooperarea cu firme comerciale străine;
f) cooperarea în realizarea unor obiective turistice;
g) fondarea de societăți mixte.
Influența comerțului exterior asupra creșterii economice.
Creșterea economică a oricărei țări este rezultatul acțiunii conjugate a două categorii de factori: interni și externi. Cei interni, legați de eforturile pe care le face fiecare popor pentru a-și dezvolta economia, au un rol determinant. Cei externi, legați de participarea țărilor la circuitul economic mondial influențează creșterea economică în mod nemijlocit, prin intermediul facto-rilor interni multiplicîndu-le sau diminuîndu-le forța.
Printre factorii externi, un rol deosebit de important și în continuă creștere are comerțul exterior. Influența acestui factor asupra creșterii economice se exercită sub mai multe forme.
În primul rînd, comerțul exterior asigura înfăptuirea realizarii produsului social chiar în condițiile în care structura cererii diferă de structura ofertei. Se știe ca asigurarea unei eficiente a producției presupune un anumit volum minim al acesteia. Dacă acest volum depășeste capacitatea de absorbție a pieței interne, asigurarea unei producții eficiente impune apelarea la piața externă. Pe de alta parte, anumite produse fie ca nu pot fi obținute în producția internă fie că nu se justifica din punct de vedere economic a se obține din producția internă. Și într-un caz și în celălalt aceste produse se pot obține numai de pe piața externă.
În al doilea rînd, comerțul exterior determină sporirea sau diminuarea venitului național produs în exterior, în funcție de raportul dintre valoarea națională și valoarea internațională a mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior.
Eficiența economică a comerțului exterior.
Ca parte a eficienței economice în general, eficiența economică a comerțului exterior este oglindită de raportul dintre efectele obținute de pe urma schimburilor de pe piețele externe și eforturile facute în acest domeniu.
În condițiile unor efecte numeroase și eficiența economică a comerțului exterior se oglin-dește prin intermediul mai multor indicatori. Din această multitudine, o importanță deosebită prezintă indicatorii rentabilității. În condițiile existenței unor cursuri comerciale diferite, princi-palii indicatori ai rentabilității comerțului exterior sunt următorii:
a) cursul de revenire brut la export (Cre), care se determină ca un raport între prețul intern de producție sau livrare (Pp) plus cheltuielile de circulație pînă la frontieră (Ce) și prețul extern în valută franco-frontiera țării noastre (Pe), adică: Cre = (Pp + Ce) / Pe
b) cursul de revenire brut la import (Cri), care se determină ca un raport între prețul produsului pe piața internă în lei (Pi) plus taxele de import percepute pe marfa respectivă (Ti) și costul în valută al acestei mărfi franco-frontieră (Pe), adică: Cri = (Pi + Ti) / Pe
c) indicele raportului de schimb (Irs), care se determină ca un raport între indicele prețului mediu la export (Ipe) și indicele prețului mediu la import (Ipi), adică: Irs = Ipe / Ipi
d) aportul net în devize (And), care se determină prin raportarea diferenței dintre prețul de vînzare la extern în lei valuta, a unui produs (Pe) și valoarea în lei valuta, a materiilor prime și combustibilului importate (mi) și exportabile (me), la prețul vînzare în lei valuta (Pe), adică:
And = [Pe – (mi + me)] / Pe
e) indicatorul rentabilității unei cooperări tehnico-știintifice (Rcts), care se determina prin raportarea cheltuielilor interne de realizare a proiectului respectiv în moneda națională (C) la diferența dintre prețul în valuta a proiectului respectiv (P) și cheltuielile în valuta pentru realizarea în țară a proiectului (V), adică: Rcts = C / (P – V)
Aprecierea eficienței comerțului exterior nu se reduce însă la indicatorii rentabilității, care oglindesc doar o parte a eficienței economice a comerțului exterior. În timp ce rentabilitatea reflecta doar efectele bănești directe și imediate înregistrate pe măsura efectuării operațiilor de import-export, eficiența exprima efectul total al comerțului exterior asupra accelerării creșterii economice, contribuția acestuia la asigurarea unor proporții judicioase în cadrul economiei naționale, la folosirea completa și rațională a forței de muncă, la valorificarea superioară a resurselor naturale, la folosirea rațională a capacităților de producție.
Comerțul exterior este important pentru RM din multe considerente, în special ținînd cont de piața locală relativ îngustă, precum și de faptul că baza internă de materii prime și resurse energetice este insuficientă pentru acoperirea necesităților țării –atît pentru consumul intermediar (producerea de bunuri și servicii), cît și pentru cel final (consumul gospodăriilor casnice, al administrației publice și private), ceea ce determină un nivel înalt de dependență față de impor-turi. Structura comerțului exterior reprezintă un important factor, capabil să influențeze direct și indirect nu doar asupra (i) nivelului de dezvoltare economică la general,dar și asupra (ii) calității vieții cetățenilor țării.
Comerțul exterior are un rol însemnat în asigurarea economiei naționale cu materii prime, combustibil și energie, utilizarea eficientă a forței de muncă, utilizarea completă și intensivă a capacității de producție și creșterea nivelului tehnic și al calității mărfurilor autohtone ca premisă a sporirii competitivității ofertei de mărfuri autohtone pe piețele externe.
Rolul esențial al comerțului ca factor de progres, își pune amprenta pe toate laturile existenței sociale, de la economie la politica și cultură. Capacitatea comercianților de a se menține în cadrul filierelor comerciale în rolul lor tradițional depinde fundamental și de abilitatea lor de a asigura reducerea costurilor de tranziție.
În ultimii ani s-au evidențiat importante modificări în structura activității comerciale, ca urmare a conjuncturii macroeconomice, noul context economic a impus, tuturor agenților econo-mici care operează în sfera comercială, o reflecție atît asupra rolului lor economic cît și a inițierii și implementării strategilor de adaptare. Structura diferită a exportului față de import materiali-zează funcția de transfer a comerțului exterior, rezultînd modificarea structurii rezultatelor proce-sului național de productie, o parte din produsul social creat la nivelul întregii economii naționale fiind exportată și înlocuită prin import cu alte valori de întrebuințare, ceea ce duce la diversifi-carea fondului de mărfuri solicitate pe piața internă.
Firmele ce importă în Republica Moldova cu prețuri mici, acordînd facilități de plată, mărfuri și prețuri mai avantajoase decît firmele autohtone, acești factori fac necesară orientarea firmelor autohtone către export. La extern, firmele autohtone trebuie să facă față concurenței, prețuri de dumping, standarde impuse privind calitatea, desfacerea și ambalajul. Un export eficient într-un volum mare devine o soluție pentru rezolvarea problemelor de producție și sociale existente în economia Republicii Moldova. Participarea unei firme la comerțul internațional presupune urmatoarele avantaje:
extinderea pieței;
sporirea profitului;
utilizarea mai bună a capacității de producție;
îmbunătățirea potențialului de marketing (concurența internațională);
consolidare a credibilității, activitatea comerțului internațional inspirînd încredere.
Analizând diversele aspecte legate de continutul, functiile si utilitatile comertului, se impun atentiei câteva concluzii:
În ceea ce privește obiectul sau, comertul își propune sa puna produsele naturale sau fabricate la dispozitia celor care au nevoie de asemenea bunuri sau servicii;
În ceea ce privește rolul său, comerțul joacă rolul de distribuitor si asigurător de servicii pentru consumator, punând la dispozitia acestuia produse naturale, transformate sau fabricate.
În ceea ce privește utilitatea sa, comerțul dezvoltă schimburile de mărfuri, cautând în permanență noi debușee; asigură abundența de produse, prin orientarea produselor spre zonele în care acestea au o valoare deosebită, evitând zonele în care acestea ar avea o valoare slabă sau nulă prin faptul ca nu fac parte din consumul populatiei respective;
În ceea ce privește câmpul său de acțiune, acesta este considerabil, pentru ca totalitatea bunurilor de valoare nu este produsă decât pentru a fi schimbată; respectivul câmp de actiune se lărgeste continuu, pe măsura descoperirii sau fabricării de noi produse sau apariției de noi nevoi ce urmează a fi satisfăcute și o data cu dezvoltarea puternica a tehnicilor si a mijloacelor de comunicatie si, îndeosebi, a celor publicitare.
În ceea ce privete condițiile sale de desfășurare, în primul rând, este nevoie de existența unor agenti de înalta profesionalitate, comercianții servind ca intermediari între producători si consumatori; în al doilea rând, este nevoie de transporturile de marfuri pentru a se putea efectua ușor transferarea produselor ce formeaza obiectul actelor de schimb. Aceasta presupune mijloace adecvate (căi și mijloace de comunicație, de transport, mijloace de manutențiune din ce în ce mai perfectionate); libertate de actiune si de deplasare; asigurarea din partea puterii publice a securității tuturor activităților ce formeaza logistica comercială; existenta unei monede comode, sigure si abundente, precum și a unui sistem de schimb monetar facil și sigur, care să dea garanția tuturor tranzactiilor, indiferent de locul în care se desfăsoară; existenta pietelor în cadrul carora sa se asigure întâlnirea cumpărătorilor și a vânzatorilor si să permită stabilirea unui preț mediu, normal al produselor.
Premisele, avantajele și dezavantajele procesului de globalizare, ca forma majoră a colaborării economice internaționale
Cu toate că globalizarea este unul dintre cele mai dezbătute concepte în literatura economică și politică internațională, nu există o interpretare definitivă și uniform acceptată a globalizării. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăți. Privită din perspectiva diverșilor participanți ai economiei mondiale, globalizarea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie sau toate la un loc.
În sens general, globalizare este numit procesul de creștere a legăturilor reciproce dintre țările lumii în consecința unei integrări tot mai strînse a piețelor naționale, a mărfurilor, a serviciilor și capitalului.
Sfera de bază a globalizării este sistemul economic mondial, producția globală, schimbul și consumul efectuat de întreprinderi în economiile naționale și pe piața mondială. Globalizarea afectează și domeniul financiar, prin integrarea din ce în ce mai aprofundată a piețelor financiare naționale. Acest proces constituie o consecință naturală a deschiderii economice, creată de liberul schimb, destingîndu-se totuși de o creștere extrem de rapidă, începînd cu 1980, cu un caracter puțin instabil. Asfel, prin globalizare, în opinia lui George Soros, putem înțelege dezvoltarea piețelor financiare globale, creșterea corporațiilor transnaționale și dominația lor crescîndă asupra economiilor naționale.
Deseori, astfel de procese ca globalizarea, mondializarea, regionalizarea, localizarea sunt tratate ca realitate existentă, fără a urmări premisele istorice ale evoluției lor. Considerăm, că ar fi de conceput evidențierea acestor fenomene ca rezultat al acumulării unui set enorm de diverși factori, ce au dus la acumularea mutațiilor cantitative în raporturile între subiecții economici la nivel mondial. În particular, la analiza globalizării, o deosebită importanță trebuie acordată factorilor și proceselor care au dus la apariția și dezvoltarea acesteia.
A clarifica esența acestor fenomene noi, pornind de la ele însăși ca deja fapte existente, creează dificultăți în aprecierea lor corectă. Nimic nu apare din senin, toate au anumite cauze și consecințe. De la bun început oamenii au fost impuși de a colabora, conlucra, coopera în afara anumitor frontiere localizate. Astfel, premizele economiei mondiale, manifestate într-o tot mai evidentă internaționalizare, cooperare, coordonare economică, poate fi percepută ca proces istoric obiectiv din cele mai îndepărtate timpuri.
În acest sens, cercetările lui A.Smith despre rolul diviziunii muncii și schimbul rezultatului ei, este lămurirea procesului de acumulare a premiselor în formarea sistemului economiei mondiale. În general, găsim elemente premature de globalizare, internaționalizare a intereselor economice în adînca antichitate, ca apoi, în perioada marilor descoperiri geografice aceste procese să finalizeze legătura comercială între toate regiunile globului.
Industrializarea a pus bazele trecerii la o nouă calitate a raporturilor economice internaționale. Evident, această nouă calitate semnifică plasarea accentelor de la specific spre comunitar, cînd colaborarea pe plan internațional devine prioritară în atragerea echilibrului între particular și general: în baza acestei coliziuni iau naștere noi dimensiuni și particularități.
În diferite timpuri se considera, că țările le pot asigura cetățenilor săi un nivel de trai decent, protejînd sau izolînd economiile naționale și desfășurînd relații economice minime cu alte țări. Însă, politica economiei închise, autoizolarea nu s-a bucurat de succes în nici o țară, deoarece potențialul ei economic poate fi valorificat numai la nivel local.
Astfel, una dintre principalele premise de ordin economic ce a dus la dezvoltarea globalizării este liberalizarea comerțului cu mărfuri și servicii, a piețelor de capital și alte forme de liberalizare economică, ce impun reducerea politicii de protecționism și fac comerțul mondial mai liber. Deschiderea piețelor naționale de mărfuri, servicii, capitaluri și parțial forță de muncă a fost determinată, în mare parte de teoriile neoliberale, introduse activ în practica edificării economice de către guvernele țărilor dezvoltate prin intermediul instituțiilor internaționale, ca OMC, BM, FMI. În felul acesta, procesul globalizării este stimulat și dirijat în mod conștient, în primul rînd, prin voința politică a liderilor celor „Șapte mari puteri” și de alte forme de organizare al căror cadru de activitate depășește granițele naționale, contribuind la formarea spațiului unic al pieței mondiale. Astfel, un nou rol global au început să-l joace astfel de organisme internaționale ca ONU, FMI, BM, OMC, inclusiv companiile multinaționale, transformîndu-se în principalii actori ai economiei globale.
Acest proces a stimulat înăsprirea concurenței pe piețele globale, precum și dorința de a ocoli barierele și măsurile de control. Creșterea concurenței a determinat, la rîndul său, procesul de unire și înghițire a întreprinderilor pe plan mondial, formarea unor corporații transnaționale.
Politica comerțului liber, în condițiile restricțiilor de reținere a migrației forței de muncă a condus la transferarea masivă a unei părți a industriei în regiunile cu forță de muncă ieftină, bogate în izvoare de materie primă și resurse sau cu o mare capacitate a piețelor de desfacere. Acest proces a stimulat înăsprirea concurenței pe piețele globale, precum și dorința de a ocoli barierele și măsurile de control. Creșterea concurenței a determinat, la rîndul său, procesul de unire și înghițire a întreprinderilor pe plan mondial, formarea unor corporații transnaționale. Internaționalizarea procesului de producție și de comercializare și comerțul electronic au dat posibilitate firmelor nu prea mari, care se află în diferite părți ale globului, să se includă în procesul de producție al corporațiilor mari în condiții de outsourcing, ceea ce presupune transferul de producție sau transmiterea unei părți de lucrări și servicii filialelor de peste hotare sau companii de afară. Adunarea pe orizontală a institutelor funcționale și a specialiștilor, uniți prin interesele comune de muncă, creează cu ajutorul Internetului noi rețele sociale globale. După definiția unuia dintre ideologii globalizării, Manuel Castells, „economia mondială este o economie capabilă să funcționeze ca un sistem unic în regimul timpului real la scara întregii planete”.
Are loc trecerea la un noi sistem de producție, cel tehnologic, care presupune noi tehnologii bazate pe un volum mare de cunoștințe științifice, răspîndirea rapidă și largă a acestora este urmată de lichidarea barierelor din calea circulației mărfurilor, serviciilor și capitalurilor. O generație calitativ nouă de mijloace de transport și comunicații asigură răspîndirea rapidă a mărfurilor și serviciilor, a resurselor și ideilor, cu aplicarea lor în condițiile cele mai favorabile. Aceste procese, datorită noilor tehnologii avansate au rezultat în reducerea considerabilă a cheltuielilor de transport, și de telecomunicații dar și reducerea considerabilă a costurilor pentru prelucrarea, păstrarea și utilizarea informației, ceea ce facilitează integrarea globală a piețelor naționale. Efectul fenomenului reducerii considerabile a distanțelor este amplificat de virtualizarea și intelectualizarea PIB-ului (partea serviciilor în cadrul PIB în țările dezvoltate a ajuns la 70 %). Datorită rețelei globale Internet, distanțele s-au schimbat, lumea a devenit mai strîmtă. Tehnologiile avansate au redus drastic cheltuielile de transport, telecomunicații și au facilitat integrarea globală a piețelor. Informațiile despre sistemele de producție, problemele cu produsele alimentare, crizele în relațiile cu clienții, precum și alte noutăți importante în domeniul businessului sunt difuzate în cîteva clipe.
În urma redistribuirii potențialului industrial între regiunile mari ale lumii și sub influența proceselor de globalizare s-a schimbat în mod radical structura pieței mondiale. În prezent, 75 % îl constituie schimbul de produse industriale gata fabricate și 13 % revine comerțului cu resurse minerale și materie primă. Fluxurile financiare care deservesc producția industrială sunt concentrate în țările cu economie postindustrială și depășesc esențial rotația capitalului de pe piața resurselor energetice.
Unul dintre cei mai importanți factori ai contemporaneității îl constituie fenomenul globalizării financiare. Centralizarea și concentrarea capitalului, diversificarea instrumentelor financiare-economice, reducerea bruscă a timpului necesar pentru încheierea tranzacțiilor valutare au condus la formarea sistemului financiar mondial. Există un șir de cauze care au determinat procesele globalizării financiare, printre care pot fi enumerate:
Creșterea comerțului mondial cu mărfuri și servicii determină creșterea paralelă a fluxurilor bănești.
Transnaționalizarea producției necesită o creștere adecvată a investițiilor străine directe.
Posibilitatea de transfer imediat a informației financiare în condițiile reducerii cheltuielilor tranzacționale.
Liberalizarea regulilor de circulație a capitalului sub influența teoriilor economice neoliberale.
Internaționalizarea sistemelor bancare.
Internaționalizarea pieței hîrtiilor corporative, a acțiunilor.
Formarea unei rețele de centre offshore.
Regimul cursului monetar variabil.
Apariția unor noi instrumente financiare derivate.
Creșterea tendințelor de unificare și standardizare este o altă premisă importantă a globalizării. Se aplică tot mai larg standarde unice pentru toate țările în domeniul tehnologiei, ecologiei, în activitatea organizațiilor financiare, în rapoartele contabile și statistice. Standardele se aplică în domeniul educației și culturii. Introducerea treptată a standardelor internaționale și a regulilor de tipul ISO 9000, a documentelor vamale, a foilor de însoțire de transport, a rapoartelor fiscale unice a contribuit la dezvoltarea comerțului internațional și a mișcărilor de capital. În raportul BM pentru anii 1999-2000, Shahid Jusuf remarca „Adoptarea unor reguli unice în sfera reglementării operațiilor bancare și financiare a fost cu atît mai importantă pentru dezvoltarea comerțului, ca și crearea rețelei globale și introducerea standardului internațional al mărfurilor ISO 9000.” În paralel, are loc implementarea de către organismele economice internaționale (în special FMI și OMC) a unor criterii unice ale politicii macroeconomice, prin care se asigură unificarea cerințelor față de politica fiscală, regională, agrară, antimonopol, față de politica în domeniul ocupării forței de muncă etc.
Modificarea radicală a mijloacelor de comunicare în afaceri, în schimbul de informații cu caracter de producție, tehnico-științific, economic, financiar a dus la apariția și dezvoltarea unor sisteme principial noi de recepționare, transmitere și procesare a informației și a permis crearea unor rețele globale, care unesc piețele financiare și de mărfuri, inclusiv sistemele know-how și serviciile profesionale.
Rezumînd cele spuse, schematic, etapele ce au condus la integrarea economică și la globalizare pot fi redate prin intermediul unui lanț de legături reciproce [86, p.3] (figura 1):
Figura 2.1.
Etapele globalizării economiei mondiale:
Globalizarea are, la rîndul său, trei piloni esențiali: liberalizarea, privatizarea și dereglementarea. Orice economie pledează în mod obișnuit în favoarea unei liberalizări a comerțului și a mișcării de capital, de persoane, servicii etc.
Al doilea pilon al globalizării, în forma sa actuală îl constituie privatizarea. Primele eforturi de privatizare în țările dezvoltate, începînd cu anul 1970 au fost deseori încheiate cu succes. Atunci s-au privatizat unul după altul, în totalitate sau parțial, numeroase sectoare ale activității economice, presupunînd că forțele proprii, prezente pe o piață vor permite a repartiza cel mai bine resursele disponibile în interesul optim atît al producătorilor, cît și al consumatorilor.
Pentru a funcționa eficient, privatizarea și liberalizarea trebuie să fie armonizate cu un alt element, dereglementarea. Acesta din urmă a devenit un a treilea pilon al etapei actuale a globalizării. Elementul respectiv sugerează că statul nu trebuie să dețină decît un rol minim în activitățile economice. În consecință, monopolurile publice și intervenția economică a statului, trebuie să-și reducă la minim organizarea și stabilirea de norme. În același timp, crește funcția de controlor al statului. Ideea dereglementării este că doar forțele pieței pot reglementa eficient funcțiile pe care le îndeplinește economia la toate nivelurile: local, regional, național și mondial.
Într-o economie care se globalizează este necesar la fel de a liberaliza piața, pentru ca industria locală și întreprinderile, funcționînd la scară planetară să devină mai competitivă pe piața mondială. În final, este important a dereglementa sectoarele industriale și piața pentru a accelera procesul de privatizare, și, prin urmare, a mări competitivitatea întreprinderilor locale, precum și a economiei naționale sau regionale.
Globalizarea contribuie la aprofundarea specializării și diviziunii internaționale a muncii, la repartizarea mai eficientă a mijloacelor și a resurselor, ceea ce, în ultimă instanță, conduce la ridicarea nivelului mediu de viață și la lărgirea perspectivelor vitale pentru populație (cu cheltuieli mai mici pentru ea).
Un avantaj important al proceselor de globalizare este economisirea din contul volumelor producției, ceea ce, potențial, poate determina reducerea cheltuielilor și scăderea prețurilor, iar în consecință – o creștere economică stabilă. Avantajele globalizării sunt legate, de asemenea, cu cîștigul de pe urma comerțului liber pe baze reciproc avantajoase, care satisfac toate părțile.
Amplificînd concurența, globalizarea asimilează dezvoltarea de mai departe a noilor tehnologii și răspîndirea lor în toate țările. În condițiile ei, ritmurile de creștere a investițiilor directe depășesc cu mult ritmurile de creștere ale comerțului mondial, ceea ce reprezintă un factor extrem de important pentru transfertul tehnologiilor industriale, pentru formarea companiilor transnaționale, avînd un impact direct asupra economiilor naționale. Avantajele globalizării sunt determinate de acele profituri economice, care sunt create prin utilizarea nivelului tehnico-științific, tehnologic și de calificare avansat, atins de țările dezvoltate și implementat și în alte țări: în aceste cazuri, implementarea noilor soluții are loc în termeni reduși și cu cheltuieli relativ mici.
Globalizarea contribuie la înăsprirea concurenței internaționale. Uneori se afirmă că globalizarea conduce la o concurență perfectă. În realitate, este vorba mai curînd de noi sfere ale concurenței și de o competiție mai dură pe piețele tradiționale, competiție care nu este pe puterile unui stat sau corporații aparte. Și asta întrucît concurenților interni li se adaugă puternicii concurenți externi, cu posbilități de acțiune nelimitate. Procesele de globalizare în economia mondială sunt avantajoase, în primul rînd, pentru consumatori, pentru că concurența le dă posibilitatea de a alege și astfel prețurile scad.
Globalizarea influențează obiectiv la ridicarea productivității muncii cu ajutorul raționalizării producției la nivel global și prin aplicarea noilor tehnologii, precum și prin presiunea concurenței, care favorizează utilizarea permanentă a inovațiilor în plan mondial.
Din perspectiva finanțelor, globalizarea oferă posibilitate țărilor să mobilizeze un volum mai important de resurse financiare, deoarece investitorii pot folosi un spectru mai larg de instrumente financiare pe un număr sporit de piețe.
Într-un final, globalizarea creează o bază solidă pentru rezolvarea problemelor comune ale omenirii (în primul rînd, a celor ecologice) și acest lucru poate fi realizat prin conjugarea eforturilor comunității mondiale, prin consolidarea resurselor și coordonarea acțiunilor în diverse sfere. Rezultatul final al globalizării, după părerea multor specialiști, trebuie să-l constituie creșterea generală a bunăstării în lume.
Problemele potențiale și pericolele globalizării în economia mondială sunt înțelese și apreciate în mod diferit. Procesele de globalizare, de cele mai mult ori, sunt salutate în țările dezvoltate, iar în țările în curs de dezvoltare ele stîrnesc o îngrijorare serioasă. Aceasta este determinată de faptul că avantajele globalizării se distribuie neuniform.
Procesele contemporane de globalizare se desfășoară, înainte de toate, între țările dezvoltate din punct de vedere industrial, și doar în rîndul al doilea ele cuprind și țările în curs de dezvoltare. Globalizarea întărește pozițiile țărilor din primul grup, oferindu-le avantaje suplimentare. În același timp, desfășurarea proceselor de globalizare în cadrul diviziunii contemporane a muncii amenință să înghețe situația țărilor mai puțin dezvoltate – ale așa-numitei periferii mondiale, care devin mai curînd obiecte decît subiecte ale globalizării. Prin urmare, nivelul impactului pozitiv al proceselor de globalizare asupra economiei unor țări aparte depinde de locul pe care acestea îl ocupă în economia mondială. De facto, cea mai mare parte a avantajelor le revin țărilor bogate.
Globalizarea conduce la neuniformitate, la apariția unui nou model al lumii, lumea 20:80, lumea unei cincimi. 80 % din toate resursele sunt controlate de așa-numitul „miliard de aur”, din care fac parte doar a cincea parte a locuitorilor planetei (inclusiv SUA și țările Europei de Vest dețin 70 % din toate resursele mondiale).
Din 1960 pînă în prezent decalajul dintre țările cele mai bogate și cele mai sărace s-a mărit mai mult de două ori. Țările dezvoltate, folosind deschiderea și globalizarea în propriile interese, se străduiesc să consolideze status-quo-ul existent.
Deoarece avantajele globalizării nu se distribuie uniform, fără îndoială, că și urmările negative ale proceselor de globalizare din orice țară concretă vor depinde de locul pe care îl ocupă aceasta în economia mondială.
În procesul globalizării este posibilă apariția influenței distrugătoare a forțelor centrifuge, legate de acest proces, ceea ce poate conduce la ruperea legăturilor tradiționale în interiorul țării, la degradarea întreprinderilor de producție necompetitive, se pot agrava problemele sociale, poate avea loc pătrunderea agresivă a ideilor, valorilor, formelor agresive de comportament străine pentru această societate. În calitate de probleme ce pot genera consecințe negative ale proceselor de globalizare în toate țările pot fi numite:
Distribuirea neuniformă a avantajelor globalizării în planul diferitelor ramuri ale economiei naționale.
Dezindustrializarea a economiilor naționale.
Posibilitatea ca controlul asupra economiei unor țări suverane să fie preluat de la guvernele suverane de alte mîni, inclusiv de țările mai puternice, de corporațiile transnaționale sau de organismele internaționale.
Destabilizarea sferei financiare, eventuala instabilitate la nivel regional sau global, cauzată de interdependența economiilor naționale în plan mondial.
Cele mai nefaste urmări ale globalizării le pot resimți țările mai puțin dezvoltate. Marea lor majoritate, participînd la internaționalizare în calitate de furnizori de materie primă și de producători de mărfuri ce necesită un volum mare de muncă se pomenesc într-o dependență multilaterală față de țările avansate și au venituri, în primul rînd, mai mici, iar în al doilea rînd, acestea sunt nestabile, în funcție de conjunctura de pe piețele mondiale. Globalizarea, în aceste țări, mai generează și multe alte probleme, din punct de vedere tehnologic, față de țările dezvoltate:
Amplificarea rămînerii în urmă, din punct de vedere tehnologic, față de țările dezvoltate.
Creșterea diferențierilor social-economice, a marginalizării (distrugerea societăților statale, care înseamnă destrămarea grupurilor sociale, ruperea relațiilor tradiționale dintre oameni, pierderea de către individ a sentimentului de apartenență la o comunitate sau alta, de legătură cu un grup oarecare profesional sau etnic).
Sărăcirea masei generale a populației.
Creșterea dependenței de stabilitatea și funcționarea normală a sistemului economic mondial.
Limitarea de către corporațiile transnaționale a capacității statelor de a promova o politică economică de orientare națională.
Creșterea datoriei externe, în primul rînd, față de organismele financiare internaționale.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Teoretice Privind Relatiile Economice Externe (ID: 136828)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.