Aspecte Teoretice Privind Relatia Dintre Turism Si Gastronomie

1.1.Cultura gastronomică-factor al motivației turistice

Motivația pentru călătorie există de când lumea, sub forme ușor diferite fața de cele din ziua de azi: călătoria ca expediție, călătoria ca pelerinaj, călătoria ca inițiere, călătoria ca accesare a unor locuri noi mai mult sau mai putin îndepartate, călătoria ca mod de viață.

Printre motivele care îl determină pe turistul mileniului trei să se deplaseze de la locul de reședință se numără:

-nevoia de evadare din mediul urban poluat și din ritmul unor activități cotidiene din ce în ce mai intense;

– nevoia de divertisment, agrement sau distracție;

– nevoia de contact cu 'noul';

– dorința de a cunoaște frumusețile unei zone, țări sau culturi, artele, tradițiile;

– îngrijirea sănătății.

Turismul constituie o modalitate superioară de organizare a timpului liber, în care se mentine echilibrul biologic și fiziologic al omului contemporan, dar care și dezvoltă personalitatea și capacitatea creativă. Turismul ocupă tot mai mult un loc important în viata omului modern, fiind considerat un act de cultură, civilizatie, educație și constituie un ambasador al păcii și întelegerii între popoare, un mijloc util de cooperare internațională și, totodată un mijloc de a cunoaște oamenii și activitătile lor.Setea de informații a fost din cele mai vechi timpuri o trăsătură specifică oamenilor. Îmbinarea odihnei și cunoașterea modului de viață, istoriei și culturii altui popor-este un scop realizabil prin intermediul turismului.

Se estimează că turismul cultural, care este într-o mare măsură centrat pe diferite forme de patrimoniu, reprezintă aproximativ 40% din toate turismului internațional (Richards, 2007). Nu este surprinzator, prin urmare, mai multe destinații au plasat turismului cultural în centrul programelor lor de dezvoltare. În ultimii ani, cu toate acestea,există o recunoaștere tot mai mare nu numai a patrimoniul tangibil, dar, de asemenea și a patrimoniului imaterial. În timp ce patrimoniul tangibil poate cuprinde multe dintre site-urile iconice care stimulează creșterea cererii turistice, patrimoniu imaterial, cum ar fi cultura gastronomică oferă un sprijin esențial pentru dezvoltarea turismului. Gastronomia ca cultură este recunoscută de mai multe organizații. De exemplu, UNESCO a început să desemneze patrimoniului cultural imaterial, alături de familiarul Patrimoniu Modial de cultură tangibilă. De asemenea, OMT a publicat recent un raport care prezintă importante legături dintre cultură intangibilă și turism (Du Cros, 2012), iar OCDE a publicat recent un raport privind economia creativă și turismul (OECD, 2014).

UNESCO, de exemplu, a desemnat deja o serie de elemente gastronomice ale Patrimoniului Mondial Imaterial. Titlul UNESCO reprezintă una dintre cele mai prestigioase recunoașteri ale valorii cultural-identitare și implicit a autenticității unei tradiții alimentare:

-Cultura gastronomică franceză;

-Dieta mediteraneeană;

-Bucătăria tradițională mexicană;

-Washoku, gastronomia tradițională a japonezilor, în special în timpul sărbătorilor de Anul Nou;

Potențialul cultural al unei națiuni nu include doar operele pictorilor,arhitecților,

muzicanților,scriitorilor dar este format și de patrimoniul imaterial,inclusiv cultura gastronomică.“ Poziția care stă la bază scoate în evidență gastronomia ca cultură și definitiv un mediu de turism cultural. Într-un context turitic, această declarație poate suna neconvențional pentru că, în timp ce arta, muzica si istorie sunt de obicei văzute ca resurse turistice culturale,gastronomia, împreună cu alte domenii, cum ar fi religie, patrimoniu industrial, evenimente, festivaluri,arhitectură sunt considerate "zone gri" ale turismului cultural (Prentice 1993).

“Mâncarea și vinul constituie o parte integrantă din viața locală, din istorie, cultură, economie și societatea unei anumite zone. Acestea intensifică contrastul dintr-o localitate și alta, dintre tradiția rurală și modernitatea urbană (Mitchell and Hall, 2006)”. “De asemenea, este susținută dimensiunea culturală a activității bucătarilor, în special a celor care practică

New Cuisine Global (Scarpato 2000: 176), îi ridică la rangul de profesioniști, asemeni personalităților care lucrează în cinematografie,muzică,publicitate,modă și alte sectoare”.

Aceștia sunt specialiști care reflectă valori,filozofii și estetica culturii lor comune, la fel ca și atunci când arhitecții proiectează o clădire sau un pictor atunci când pictează un tablou.Având în vedere toate acestea, trebuie recunocut pe deplin rolul gastronomiei ca mediu de turism cultural.Nu rareori gastronomia este forța motrice din spatele luptei într-un stadiu critic al ciclului de viață al produsului turistic.(Poon 1993)”.

De asemenea și Bourdieu ne arată că necesitatea fiziologică de a mânca este și o practică culturală:“Alimentația ca practică de consum contribuie la definirea sinelui: gustul individual poate fi citit în dieta personală, care se înscrie într-un repertoriu de auto-reprezentări identitare. Alături de alte elemente care compun stilul de viață, alimentația creează un cadru pentru manifestarea distincției sociale .”

O altă abordare făcută de Fischler (1993), Poulain (1985) și Herpin (1988

citată Bessiere 1998, p.23) creează simbolistica alimentelor:

• Alimentația ca un simbol: câteva produse alimentare sunt conectate la fantezie și avea

un puternic simbolică (pâine sau vin);

• Alimentația ca semn de comuniune: a lua masa cu alții este o activitate socială de bază (cină de familie sau mese de afaceri);

• Alimentația ca stare socială: caviar, sampanie sau vin pentru consum zilnic

sunt semne care subliniază un anumit stil de viață;

• Alimentația ca emblemă: locuitorii dintr-o anumită regiune se disting prin patrimoniul lor culinar.

Un moment esențial în elaborarea unui intinerar turistic este studiul posibilităților de alimentare a turiștilor.Cultura gastronomică nu este doar un element esențial în organizarea unei călătorii și un simplu consum de alimente. Cultura gastronomică este un moment cheie în procesul de cunoaștere a unei țări și un factor de atragere a turiștilor.

Cultura gastronomică reprezintă o totalitate de norme,principii și modele care determină pregătirea bucatelor, ingredientele și posibilele combinații, consumul alimentelor și reflecția asupra procesului de pregătire și consum. Importanța metodologică a termenului de „cultură gastronomică” este dată de faptul că datorită lui a apărut posibiltatea de descriere complexă a bucatelor ca fenomen al culturii. Cultura gastronomică este un factor important în căutarea identității.Sutem ceea ce mâncam nu doar într-un sens fiziologic,dar și într-un sens psihologic și sociologic.

Încă din cele mai vechi timpuri între alimentație și turism există interconenctări importante și deosebite, astfel sistemul de alimentație publică funcționează mai mult decât profitabil în toate punctele turistice existente,iar unele dintre rețetele specifice (zonale,regionale,locale) constituie un factor important în luarea unei decizii de vizitare sau numai de tranzit a unor anumite zone turistice.

Importanța alimentelor pentru călătorie este evidentă pentru oricine care și-a petrecut vacanța în afara locului de reședință.Mai mult de 67 mln de turiști au declarat că masa este cea mai populară activitate planificată atunci când ajung la destinație(Travel industry association of America, 1998). Nivelul de participare la activități de preparare a bucatelor variază foarte mult de la o destinație la alta și de la tur la tur. În cazul în care intinerarul se focusează în special pe gastronomie, traseul este organizat în jurul școlilor de gătit, fabricilor vinicole, restaurantelor și festivalurilor culinare. Reîntorcîndu-se turiștii vorbesc despre noi alimente consumate, noi obiceiuri învațate, și chiar despre școli de gătit și tururi gastronomice.

Chiar dacă un turist este sau nu un adevărat gurmand, cu siguranță acesta va aprecia plăcerea de a putea descoperi și savura noi feluri de mâncare sau băuturi autentice, unice și specifice anumitor zone. Astfel mâncarea chinezeazcă este cu adevărat autentică doar în China, la fel cum tzatziki este în Grecia sau gulașul în Ungaria și nu în ultimul rînd sarmalele în Moldova.

Quan and Wang (2004) propune un model conceptual al experienței turistice, având în vedere că, atunci când o turist călătorește, face acest lucru cu scopul de a-și satisface diverse motivații primare și secundare. Aceste motivații depind în totalitate de stilul de viață și activitățile desfășurate în viața cotidiană. Gastronomia poate fi clasificată ca motivație principală a turistului care călătorește în mod specific pentru a experimenta preparate din bucătăria locală, precum și ca o motivație secundară atunci când turistul consideră bucătăria locală un factor important, dar nu singura opțiune aflată în lista atracțiilor turistice dintr-o destinație. Prin urmare, importanța gastronomiei pornește de la asigurarea necesităților primare a turiștilor. Cea mai bună exemplificare este dată de Piramida lui Maslow, în concepția căruia orice activitate umană are ca scop satisfacerea unor nevoi și trebuințe. Nevoia omului de a bea și a mânca este necesitatea omului de ingera și a absorbi alimente de bună calitate și în cantitate suficientă, pentru a-și asigura dezvoltarea, întreținerea țesuturilor și pentru a-și menține energia indispensabilă unei bune funcționări.

Motivații spirituale, ce răspund nevoii de autoîmplinire,

de descoperire a propriei meniri ( libertate, relaxare,

asimilat de noi informații, contactul cu marile culturi sunt stimulente ale autointrospecției)

Motivații ce țin de statut, de prestigiu au la bază nevoia de

apreciere din partea celorlați, dobândirea unei imagini prin consumul făcut (asigurată

prin dezvoltarea statului de „produs la modă” sau „produs de lux” sau „destinație în

vogă”)

Motivații intelectuale, ce țin de „achiziții” culturale (asigurate

prin expunerea și participarea la diverse acte artistice și facilitarea asimilării mesajului

artistic, lărgirea orizontului informațional etc.)

Motivații interpersonale, ce țin de nevoia de interacțiune

Motivații fizice, ce țin de asigurarea celei mai bune condiții fizice

( asigurată prin mâncare bună, sport, tratament, confort, protecție etc.)

Fig.1.2.Motivațiile turistice după modelul Piramidei lui Maslow

Sursa: http://steconomiceuoradea.ro/anale/volume/2005/turism-durabil/19.pdf

Termenul de “turism culinar” a fost utilizat pentru prima data de către Lucky Long pentru a indica călătoria cu scopul de cunoașterea a altor culturi culinare. În cele din urmă, Ontario a propus următoarea definiție: "turism culinar include orice experiență turistică în care se învață, apreciază și / sau consumă alimente și băuturi care reflectă bucătăria locală, regională, națională, cultura, patrimoniul, tradițiile și alte tehnici culinare. "

(The Culinary Tourism in Ontario: Strategy and Action Plan 2005-2015, p.12).

Călătorii care formează piața țintă a turismului culinar se împart în :

1.călători primari – cei ai căror scop și intenție este de a avea o experiență turistică culinară, 2.secundari – interesul pentru turismul culinar este împărțit cu un factor motivator de turism,

cum ar fi cumpărăturile, vizitarea rudelor sau a prietenilor. Turismul culinar fiind o parte a itineriarului lor.

3.terțiari– itinerarul turistic nu include și turismul culinar. Experiența turismului culinar este întămplătoare.

"Aproape trei sferturi (74%) din totalul turiștilor canadieni (15,4 milioane în total), au participat în anii 2004 și 2005 la cel puțin o activitate culinară în timpul călătoriei

"(Stewart ș.a, 2008, p. 2)

Au fost efectuate și numeroase studii privind dimensiunile turismului gastronomic și a influenței culturii gastronomice asupra circulației turistice. S-a constatat că turistul culinar are un nivel înalt de educație, un venit mai mare, și cel mai probabil este mai în vârstă(Tab.1.Anexe). Tabelul 2(Anexe) sugerează faptul că gastronomia este un factor important în alegerea destinației turistice chiar dacă nu este principala motivație. Se observă că atât turiștii culinari, dar și ceilalți participă la numeroase activități culinare.

Cercetările recente arată că turiștii cheltuie în jur de 40% din buget pentru produsele alimentare în timpul vacanței. Restaurantele generează 50% din veniturile lor prin intermediul turiștilor.Acest fapt indică încă o dată legătura și influența gastronomiei în sectorul turistic (Karim 2006). Prin cererea tot mai mare de bucate naționale un număr tot mai mare de destinații,cum ar fi Franța, Italia, Thailanda folosesc bucătăriile ca atracții turistice.

S-a ajuns în situația când cultura gastronomică se transformă ea însăși într-un punct de atracție turistică,încurajând vizitarea unei locații, zone turistice sau țări, astfel influențând fluxul turistic.

În fața temerilor că lumea poate deveni victima McDonalizării și omogenizării culturale,plasarea culturii gastronomice în produsul turistic implică și numeroase beneficii.În pofida succesului la nivel mondial al lanțurilor americane de tip fast-food,tot mai multe persoane manifestă interes pentru experiențe culinare și bucătării naționale.

Bucătăria

Sănătate Modul de viață

Regionalitate

Ruralitate Mediul înconjurător

Fig.1.1.Teme posibile pentru turismul gastronomic

Sursa: https://www.modul.ac.at/uploads/files/Theses/Bachelor/Thesis-2013-Thesis_final_-_Sabrina_Redl.pdf

Acest fapt contribuie atît la dezvoltarea economiei, cît și a culturii. Prin promovarea culturii gastronomice, piața turistică obține venituri importante,păstrând în același timp patrimoniul cultural.

1.2 Istoria și evoluția culturii gastronomice

Alimentația este una dintre necesitățile vilate ale organismului uman. Astfel nevoia de a se alimenta apare odată cu apariția omului, adică ca și persoanele contemporane, și oamenii antici aveau nevoie să se alimenteze . Una dintre cele mai mari întrebări la care încearcă să răspundă oamenii de știință: cum au început oamenii să gătească? Oare cum și-au dat seama că multe dintre alimentele pe care, până la un moment dat, le mâncaseră crude, ar putea fi mai gustoase și mai ușor de mistuit dacă ar fi gătite?

Unul dintre cele cinci elemente ale Naturii, focul este probabil cel mai important factor care a influențat evoluția societății umane din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Descoperirea focului și folosirea controlată a acestuia a fost fără doarr și poate una dintre cele mai importante etape din evoluția omului.

Omul primitiv a folosit probabil la începutul focul provenit din incendiile de câmpie sau din fulgere, până când a învățat cum să îl aprindă cu ajutorul silexului (cremenea) și cum să îl stăpânească. El și-a însușit astfel controlul unei forțe a naturii pentru a se proteja și a se apăra sau a ataca. Focul a început să fie folosit și la gătitul și friptul mâncării. Probabil tot descoperirea lui i-a permis omului să pătrundă și să locuiască în peșteri. Oamenii speciei Homo erectus au descoperit că plantele și carnea erau mult mai gustoase dacă erau gătite la foc, astfel că au început să-și gătească mâncarea. Mâncarea gătită este mai ușor de mestecat. Astfel, consumând mâncare gătită, dinții și fălcile lor s-au micșorat treptat. Mâncând mai multă carne, trupurile lor au devenit mai puternice și mai înalte, iar creierele lor mai mari.

Sursa principală în asigurarea existenței era vânătoarea, în special cum ar fi hăituirea animalelor spre prăpăstii sau locuri mlăștinoase. După cum arată cercetările arheologice, în partea occidentală a Europei vânatul cel mai important a fost renul, iar în răsărit, mamutul, fără ca celelalte animale (calul și boul sălbatic, bizonul, căprioara etc.) să fie neglijate. Desigur, culesul și pescuitul erau, în continuare, îndeletniciri importante. În mai multe regiuni ale globului apare agricultura (Orientul Apropiat, sudul și sud-estul Asiei, continentul american, fiecare dintre aceste zone cu plante cultivate și animale domestice specifice).

Evoluția modului de viață din epoca pietrei culminează în neolitic. Domesticirea animalelor și cultivarea plantelor au însemnat și apariția unor noi alimente, cum ar fi produsele lactate. Odată cu ivirea vaselor de pământ, se putea vorbi, în sfârșit, despre fierbere, iar în cuptoarele din ce în ce mai perfecționate se putea, în sfârșit, coace ca lumea ceea ce era de copt. Mulți specialiști cred că oamenii neolitici descoperiseră și practicau diverse tehnici de conservare a alimentelor – sărarea, afumarea, uscarea – pe care le-am păstrat până în ziua de azi. Totodată cercetările oamenilor de știință denaturează și cele două mituri. Strămoșii noștri nu erau nici exclusiv carnivori, dar nici vegetarieni, ci aveau o dietă echilibrată, poate chiar mult mai corectă decât a omului contemporan.

Despre bucătăria Europei Antice, cunoștințele sunt destul de bogate în ceea ce privește obiceiurile grecilor și ale romanilor și mult mai lacunare când e vorba despre alte popoare. Nimic surprinzător, civilizația greacă și cea romană au fost cele mai dezvoltate, acoperind cu influența lor o mare parte a continentului.

Obiceiurile culinare în Perioada Antică sunt diferite în funcție de numeroși factori cum ar fi: clasa socială din care face parte persona, religia, cultura și națiune. Fiecare popor avându-și propriile tradiții, necesități și dorințe.

În ceea ce privește literatura culinară, singura carte care s-a păstrat din acea perioadă este De Re Coquinaria care cuprinde vreo două sute de rețete, diferite de cele din ziua de azi, întrucât se bazează pe utilizarea unor plante aromatice căzute azi în uitare sau chiar dispărute. Chiar dacă nu putem vorbi despre cultura gastronomică la propriu, Antichitatea pune baza dezvoltării ulterioare a acesteia.

Mâncăruri grecești și chiar cultura alimentară a acestei țări, devenită una dintre cele mai cunoscute printre bucătăriile mediteraneene – face obiectul unei mândrii naționale speciale a grecilor, împreună cu Acropola, Homer și Alexandru Macedon.

Dieta antică a grecilor consta din produse care nu cresc nivelul de zahar în sânge și care nu favorizează creșterea în greutate. În general grecii antici erau sorbi la mâncare, majoritatea se limitau la doua mese pe zi. Dimineața, câteva bucăți de lipie (pâine rotundă și plată, puțin crescută, cu coajă multă și miez puțin) înmuiate în vin, eventual câteva măsline și smochine. Lipia, articolul principal în alimentație grecilor antici, era fabricată din făina de orz, secara, ovăz sau de grâu (care însă era mult mai scump). În afară de lipie, uneori condimentată cu diferite arome de plante, pentru cei săraci alimentul cel mai obișnuit era peștele sărat sau afumat și ciorbele. Legumele erau consumate crude sau fierte, pregătite în forma de salate, cu oțet, sare și unt de lemn. Măslinele se găseau din abundență, se conservau cu sare de mare, în saramură adăugându-se oțet de vin și prețiosul ulei de măsline. Măslinele erau utilizate ca aperitiv, garnitură, condimente pentru pește și în multe alte bucate. O importanță deosebită aveau în bucătăria grecilor ceapa și usturoiul. Laptele (mai ales de capră) și brânzeturile se consumau mult. În Grecia Antică erau folosite ca desert fructele (nuci, smochine uscate, struguri) și turta dulce. Peste tot carnea (care era scumpa, mai puțin cea de porc) și vinul erau considerate articole de lux rezervate celor bogați. Pentru cei mai săraci vinul era înlocuit cu un amestec de miere cu apa (hidromel) în fermentație alcoolică. În Grecia Antică se cultivau circa 150 soiuri de viță de vie, inclusiv pentru stafide.Cea mai mare a parte grecilor mâncau carne numai la sărbători, cu ocazia sacrificiilor făcute de credincioși zeilor, când carnea animalelor sacrificate se împărțea celor de față. La mesele celor bogați se servea nu numai carne de animale domestice, ci și vânat (mistreț, cerb etc.) ,carnea cea mai prețuită de către aceștia fiind cea de iepure. Carnea era pregătită cu diferite sosuri, care erau în același timp dulci și picante. Vinul se bea amestecat în proporție de două părți apă și o parte vin. Regimul alimentar era lejer, prin urmare, nici la sărbătorile cu invitați nu se servea un meniu prea variat și copios. Procesul de preparare era unul similar cu cel chinez sau japonez din zilele noastre. Charles Picard scrie despre viața în Grecia: "mâncărurile erau destinate pentru a stimula apetitul și a nu afecta stomacul", motiv pentru care erau bogate în condimente și ierburi. O importanță deosebită se acorda felului in care erau prezentate mâncărurile și modalitatea în care era aranjată masa.

Brutarii Greciei Antice reușeau să coacă mai multe tipuri de pâine folosind ca ingredient principal făina de grâu. O mare parte a produselor de panificație se prepara din făina de orz, iar pâinea din tărâțe era destinată oamenilor săraci.

Evident că regimul alimentar era influențat de numeroși factori, variind astfel în funcție de posibilitățile economice ale fiecăruia, dar și de cele două regiuni: Atena era renumită prin abundența ospețelor, întrucît era aprovizionată din toate colțurile Mediteranei cu păsări, animale domestice, vânat, stridii, legume, fructe, în contrast cu Sparta, unde mâncărurile și preparatele erau dintre cele mai simple, spartanienii mulțumindu-se cu renumita „ciorbă neagră”-mâncarea sărăcimii.

Existau două tipuri de bucătari:bucătari profesionali, care erau angajați cu ocazia unor sărbători sau petrec, și bucătari sclavi.

În ceea ce privește utilizarea veselei și a tacâmurilor, grecii antici mâncau folosind degetele, lingura fiind destinată doar pentru mâncarea foate grasă. Se utilizau străchini de lemn, de ceramică sau farfurii din metal. Nu existau fețe de masă sau șervețele iar consumatorii își ștergeau buzele și degetele cu miez de pâine.

Când ne gândim la bucătăria din Roma Antică ne imaginam una bogată și exotică, în realitate însă romanii din perioada antică aveau o hrană simplă: mâncau puțin, preparatele grosiere iar legea îi pedepsea pe cei care organizau banchete prea scumpe. Numai prin secolul II î.Hr. , datorită cuceririlor, în Roma Antică apar produse și preparate de lux importate din Orient pentru romanii bogați, însă pentru majoritatea populației romane , alimentele folosite au rămas aceleași.

Pâinea și cerealele au fost principalele produse. Se foloseau fasolele și alte leguminoase, iar legumele erau de obicei asezonate cu condimente. Rareori în mâncărurile de legume adăugau carne de vită sau carne de oaie- pe atunci carnea animalelor domestice era considerabil de scumpă, prin urmare cea mai bună soluție era consumul cărnii din vânat. Cea mai preferată și utilizată era carnea de porc. Dintre păsări, cele mai apreciate la marile ospețe erau fazanul, bibilica, și în special fazanul îngrășat. S-au păstrat numeroase rețete culinare și multe informații privind bucătăria romanilor. În general, rețetele și preferințele lor pentru carnea anumitor animale sau păsări rămân foarte departe de gusturile lumii moderne. Carnea de porumbel, de exemplu, era pregătită cu miere, curmale, piper, oțet, untdelemn și muștar ; tiparul se servea cu piersici drept garnitură ; iar alte specii de pești erau preparați nu mai puțin straniu : cu prune, marmeladă de caise sau cu pireu de gutui. Romanii erau foarte lacomi de ciuperci, pe care însă le pregăteau cu miere de albine. În toate rețetele de bucătărie romane figurau din abundență substanțe aromatice, unele cu totul neobișnuite : pistil de șofran, suc de trandafiri etc .

Asocierea de elemente picante cu elemente dulci era proprie bucătăriei romane. Dulciurile le pregăteau romanii folosind, ca elemente principale și în cele mai neobișnuite combinații, mierea, brânza, vinul, grăsimea de porc, anasonul si chimionul. Alte dulciuri preferate erau : omleta pregătită cu lapte, apoi acoperită cu miere și cu piper ; sau nuci, migdale și curmale fierte în miere și la urma aromatizate cu felurite condimente picante.

Pentru prepararea supelor, ingredientul principal era carnea(în special carnea de porc și slănina), dar și mai multe soiuri de pește. Laptele proaspăt se consuma foarte rar, întrucât temperatura climatului mediteranean provoca alterarea acestuia. În schimb locuitorii din mediul urban utilizau foarte des lapte acru, brânză de vaci și cașcaval.

Romanii antici se pot lăuda cu o varietate mare de supe și borșuri, pentru prepararea cărora, în cadrul moșiilor agricole cultivau varză, sfeclă și ceapă. Ceapa neapărat intra în dieta romanilor antici, deoarecea se credea că mâncarea cu o cantitatea mare de ceapă dă curaj, energie și putere. Nu mai puțin utilizau în alimentație usturoiul, mărarul și pătrunjelul.

Dintre băuturi, vinul era nelipsit la mesele servite de romani, femeile neavând inițial permisiunea de a consuma alcool, dar reușind mai apoi sa iși câștige și ele acest drept și participând cot la cot cu bărbații la cinele lor consistente. Vinul putea fi alb, roșu sau negru, iar romanii nu îl beau decât îndoit cu apă călduță, condimente sau miere de albine. Țăranii romani pregăteau vinuri de fructe, băuturi fermentate din mere, pere, gutui, scorușe, și altele. O altă băutură specială era obținută amestecând o parte de miere și două parți de apă de ploaie fiartă, băutura pe care o consumau după o perioadă de fermentație de câteva luni.

La Roma, odată cu cucerirea Greciei, cetățenii au împrumutat de la greci nu numai mitologia ci și gastronomia care începe să se rafineze. La târgurile de sclavi, un bucătar era cotat mai sus decât un pedagog. Bucătăria romană este cunoscută prin textele lui Apicius (Ars Magirica, Apicius Culinaris și mai ales De Re Coquinarie), prin câteva rețete ale lui Pliniu cel Bătrân citate de Cato cel Bătrân, în a lui Histoire naturelle, sau prin alți scriitori ca Varron și Columelle.

În epoca imperială a apărut fața de masă. Șervețelele- care nu serveau la altceva decât să acopere locul pe care se așeza comeseanul- erau de obicei aduse de acasă de invitați (aceștia luau la plecare, înfășurate în șervet, porții din mâncările rămase, -ceea ce era un compliment făcut amfitrionului). Farfuria se ținea în mână stângă. Ca tacâmuri- cuțite, linguri, (bucățile de carne se mâncau cu degetele) și polonice pentru turnatul vinului în cupe, din castronul mare în care vinul era totdeauna amestecat cu apa, în proporțiile stabilite de comeseanul ales de ceilalți ca “rege” sau “maestru” al ospățului. Se putea servi masa fie asezat pe scaune, fie culcat pe sezlonguri special gandite pentru aceasta activitate. De regula, femeile si copiii foloseau scaunele, iar barbatii, care cinau mai mereu separat, se culcau pe sezlongurile lor lungi mancand si servind vin la discretie.

În ceea ce privește Egiptul Antic, pământul era fertil, dar recolta era influențată în mare măsură de gradul de inundare a Nilului – prea slab sau prea puternic provoca pierderea culturilor. Prin urmare, faraonii trebuiau să creeze stocuri. Dar, în anii buni egiptenii mâncau bine. Alimentul principal era pâinea și celelalte preparate din făină. Preoții prescriau pregătirea pâinii fără sare, considerată drept un element "impur" , dar această prescripție era respectată numai de ei. Egiptenii pregăteau mai bine de 40 de sorturi de pâine și alte preparate cu diferite ingrediente. Din cauza lipsei combustibilului, o buna parte din alimentația egipteanului sărac o constituiau mâncărurile crude, nefierte sau fripte. Carnea de vită și de oaie era un lux rezervat celor bogați. Preoții considerau că peștele era un aliment "impur" , dar țăranii consumau mult pește, proaspăt, uscat sau sărat. Interesant este faptul că nu orice pește se mânca oriunde și oricând iar anumite specii erau interzise în unele orașe sau provincii ale țării, și în anumite zile ale anului. Nu există dovezi sigure că egiptenii mâncau carne de oaie sau carne de capră, chiar dacă aceste animale erau crescute în nordul Egiptului. Chiar dacă creșteau porci, era interzis consumul cărnii de porc, deoarece porcul era considerat animalul zeului Seth. Crocodilul și hihopotamul deasemenea se considerau animale sacre, cu toate acestea , potrivit lui Herodot, în unele regiuni consumau carnea acestor animale.

Dieta egiptenilor antici includea și mazăre, fasole, naut, castraveți. În special se evidenția ceapa, prazul și usturoiul. În timpul verii se consuma pepene galben, pepene verde, smochine, curmale, struguri. În grădini egiptenii cultivau salata verde. Aceasta era considerată planta zeului Mina – zeul fertilității (teren, animale, oameni). Egiptenii au observat că salata restabilește la femei fertilitatea, iar la bărbați tratează impotența, si de aceea o foloseau în cantități mari. Chiar dacă o cunoșteau, nuca de cocos ramânea o raritate, pe care și-o permiteau doar oamenii bogați.În ceea ce privește produsele lactate, era cunoscută smântâna, brânza și untul.

Principala băutura alcoolică a egiptenilor era berea de orz, consumată nu doar acasă și în unitățile de alimentație publică, dar și în câmp. Pe lângă aceasta foloseau și vin. În templul lui Faraon Ramses al II-lea a fost găsit un număr mare de borcane de vin sparte, având inscripții hieratice, care indicau originea vinului și alte caracteristici suplimentare, cum ar fi "vin dulce".

În India Antică datorită climei favorabile și generozității solului exista o alimentație destul de variată. Elementul de bază îl constituia orezul, pregătit în nenumărate feluri, cu o mare diversitate de legume și de sosuri. Din făina de orez se pregătea și un fel de clătite mai groase, ceea ce reprezenta dejunul obișnuit al populației locale. Mâncarea țăranului era pregătită din grâu sau orz, fiartă sau prăjită. O gamă bogată de mâncăruri era furnizata de zarzavaturi. Uleiul consumat pentru gătit era extras din semințe de in, de susan și de muștar. Trestia de zahăr se consuma adesea în stare naturală, dar mai ales servea la prepararea unui suc foarte apreciat, precum si a zahărului, unul din produsele indiene cele mai căutate în alte țări.

Foarte mult se foloseau mirodeniile: piperul, muștarul, chimionul, coriandrul, maghiranul, cuișoară; pentru pregătirea supelor și a sosurilor picante. În schimb indienii nu suportau mirosul de ceapă și de usturoi. Lumea modesta nu-și putea permite luxul cărnii de vită decât foarte rar. Aceștia se mulțumeau cu pește, cu păsări de curte (la marile sărbători – carne de păun). Mai rar, și numai cei înstăriți, consumau carne de berbec, de ied sau de vițel. Era interzisă de prescripțiile religioase carnea animalelor care dau lapte, în afara de gazelă. Carnea, în afara de cea de pasare, era pregătita numai fiartă, dar i se dădea gust adăugându-i-se diferite sosuri . La mesele regelui sau ale nobililor se serveau ca desert brânzeturi ușoare, felii subțiri de nucă de cocos, perișoare de orez cu zahăr prăjite în unt, banane fierte în lapte dulce, prăjituri variate pregătite cu unt și melasa, iar la urmă orez cu sare și un păhărel de zer.

Drept băuturi la masă, mai obișnuite se serveau apa și laptele bătut , dar și diferite sucuri din fructe fermentate. Țăranii consumau băuturi alcoolice, dar numai în cârciumi, aceste băuturi fiind supuse unor taxe mari, și erau pregătite pe baza de orez, suc de palmier, de nucă de cocos sau de melasă condimentata cu piper.

Prânzul se desfășura după un anumit ritual. Mai întâi, în semn de respect, copiii spălau picioarele părinților. Apoi, femeia îl servea pe soț ducându-i un vas cu apă de spălat pe mâini, mai apoi felurile de mâncare, fiecare pe o frunză de bananier. Bărbatul mânca, folosind numai degetele mâinii drepte, și la urma se spăla pe dinți. După care, începea sa mănânce și soția, servită de copii. Aceștia mâncau după ce mama terminase masa.

În China Antică, puterea absolută a Împăratului era reprezentată de modul de viață a acestuia, și chiar și de arta culinară de la curte.

În perioada Shang si, firește, în cele următoare, elementul de bază în alimentația chinezilor era, pentru cei din nord, meiul, consumat de obicei sub formă de mămăligă, iar pentru cei din sud, orzul. Grâul, introdus în China dinspre imperiile de Apus, a rămas tot timpul în plan secundar. Din mei, precum și din orez și orz, se pregătea, la fel ca în ziua de azi, prin fermentație, o băutură alcoolică asemanatoare berii, condimentată cu mirodenii, băutură foarte mult apreciată și acum. Vița-de-vie a fost introdusă în cursul secolelor II si II I.Hr., dar, chiar și peste un mileniu, vinul rămăsese un lux pe care nu și-l putea permite decât Curtea Imperială.

De menționat faptul că acest popor nu aveau niciun fel de restricție de ordin religios în materie de alimentație cu carne, așa cum aveau indienii, arabii sau evreii. Numai chinezii budhiști se abtineau, din proprie voință, de la consumul de carne, ouă, ceapa și usturoi. Carnea de bovină era accesibilă doar celor foarte bogati. Mai mult ca orice, însă, era consumata carnea de porc iar, mai mult decât carnea de porc, se consuma carnea de câine care era îngrășat cu mei și alte cereale. Ficatul, rinichii și alte viscere constituiau, alături de peștele sărat, o parte importantă în alimentația maselor largi. Legumele și fructele ofereau un repertoriu culinar extrem de divers. În schimb, chinezii nu mâncau deloc lapte sau produse lactate

Încă de acum 3.000 de ani, există informații despre o bucătarie extrem de rafinată și variată. O scriere a timpului înregistrează peste 200 de feluri de mâncare: 42, pe baza de fructe, 20, pe bază de legume, 29, de pește uscat, 17 tipuri de răcoritoare, 19 tipuri de pateuri, 57 de prăjituri.

Băuturile alcoolice erau foarte numeroase. La data amintita mai sus, chinezii cunoșteau cel puțin 54 de feluri de băuturi. Dar ce se consumă la toate nivelurile și în cantități uriașe, era ceaiul, în zeci de varietăți și arome. Ceea ce, explică faptul că, băut în cantitate mare, provoacă o euforie asemanatoare beției cu alcoolice, dar și pentru că, prin fierbere, apa era sterilizată, ferind organismul de numeroase epidemii.

Mâncatul era acțiunea preferată a locuitorilor unui castel, nu numai pentru că furniza energie dar și pentru că era un motiv de amuzament. Banchetele se făceau pentru a impresiona invitații cu generozitatea și bogăția lordului.

Principalul aliment îl reprezentau cerealele (mult grâu, mei, orz, foarte puțină linte sau secară, iar porumbul abia în secolul al XVIII-lea.Orzul, ovăzul și secara erau împărțite între cei săraci, în timp ce grâul era privilegiul clasei superioare. Cu toate acestea, pâinea, fulgii de ovăz, cerealele și pastele formau dieta tuturor claselor.

O pondere importantă în alimentația oamenilor o avea carnea de curte,

pe care țăranii o creșteau (vite mari, oi, porci, păsări) dar și vânatul,devenit pasiune pentru nobilime, reprezentând atât un sport, dar și o sursă de hrană. Păstrarea cărnii se facea sărând-o sau afumând-o sau, mai simplu, pastrând animalul în viață până când era nevoie de carne. Săratul se facea prin doua metode:carnea era ori introdusa într-un recipient cu sare și cu alte ingrediente, ori într-o soluție foarte sărată. Carnea de vită se găsea mai rar întrucât îngrijirea animalelor presupunea o investiție destul de mare în a semăna și aduna nutreț. Abia spre sfârșitul secolului al XIII-lea intră în alimentație carnea de balenă. Se consuma în Franța, dar necesita, ce e drept o fierbere îndelungată.

Un loc important la masa îl ocupa desertul, se foloseau mai ales produse de patiserie și prăjituri pe baza de miere și de fructe. Fructele crude locale (mere, pere, cireșe, căpșuni) se mâncau de regula în afara mesei. La mesele celor bogați se găseau pe lângă fructele locale și cele aduse din Orient: pepene galben, caise, portocale, curmale sau smochine. Zahărul, introdus de arabi în secolul al VIII-lea, era rar și foarte scump. Zahărul, în Evul Mediu era extras numai din trestia de zahăr cultivată în Asia, și era considerat un produs de lux alături de alte condimente ca piperul, scorțișoara sau cuișoarele .

Rețetele de gătit medievale sunt cunoscute posterității datorită scrierilor medievale le Mesnagier de Paris și le Viandier de Taillevent.

Băutura prin excelență a Occidentului Medieval era vinul, considerat un « izvor de sănătate și o binecuvântare a Cerului ». După anul 1000, vița de vie era cultivată aproape peste tot și are loc o specializare a regiunilor în vinuri albe-ușoare sau în vinuri roșii-tari. Bărbații beau vinul curat, iar femeile și oamenii bolnavi amestecat cu apă. Țăranii consumau în special cidru, care amestecat cu apă era permis și copiilor. Berea era preferată doar de femei, bărbații folosind-o doar atunci când nu aveau vin.

Începe servirea bucatelor într-o ordine logică si igienică: supe, antreuri, fripturi, salate, dulciuri, deserturi. Se generalizează folosirea furculiței, lingurii si șervetului, dar și schimbarea tacâmurilor si farfuriilor după fiecare fel. Sub Burboni bucătăria regală franceză devine celebră in toată Europa. Sub Ludovic al XV-lea se îndepărtează felurile indigeste, sosurile violente, amestecurile îndrăznețe. Iar la 1375 în Franța apare prima carte de bucate scrisă de către bucătarul regal Ghiiom Tirrele. Evenimentul desemna, că bucătăria naționala a ajuns la un asemenea nivel care necesita codificarea bucatelor.

În Epoca Moderna,comparativ cu Evul Mediu, alimentația oamenilor nu a înregistrat schimbări majore, dar odată cu Marile Descoperiri Geografice au apărut noi rețete. Alimentația oamenilor simpli, a țăranilor și a orășenilor era diferită. Din culturile cerealiere cel mai des întrebuințau grâu, orz, ovăz, deasemenea hrișcă și porumb. Cu aceste ingrediente coceau pâine și lipii, preparau supe și terciuri. Pâinea săracilor era diferită de pâinea bogaților. Oamenii avuți consumau pâine din făină de grâu cernută, comparativ cu săracii care se mulțumeau cu pâinea din făină de secară și făină de orez. În această perioadă se utilizau pe larg boboasele: mazăre, fasole, linte. Din mazăre chiar coceau și pâine. Fructele și legumele au rămas aceleași. Cu toate acestea, europenii au importat de la arabi portocale și lamâi, din Egipt- migdale, din Est- caisele, din America – pepeni, dovleci, castravete mexican, fasole, rosii, ardei, cacao, porumb, cartofi.

Peștele constituia principala sursă de hrană în timpul Postului Mare, astfel încât autoritățile orașului, conducerea școlilor și spitalelor, cu mult înainte de Postul Mare făceau rezerve semnificative de diferite tipuri de pește, care erau sărate, afumate etc. Se mânca și carne: în Europa Centrală și de Est- carne de vită și porc, în Anglia, Spania, Franța, Italia- carne de miel. De asemenea preferau carnea din vânat, păsări de curte și chiar carnea de porumbel. Orașenii, spre deosebire de țărani consumau o cantitate mai mare de carne.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Europa devine populară ciocolata fierbinte, cafeaua și ceaiul. Se credea că ciocolata are proprietăți vindecătoare, este un remediu pentru dizenterie, holeră, reumatism, insomnie, etc .

Tot prin secolul XVI i-și fac apariția in Europa, unități ce se deosebesc radical de cele existente anterior – cafenelele, iar în Rusia (o unitate nemaiîntâlnită în alte locuri) ceainăriile, denumite astfel după produsele oferite adică cafeaua și ceaiul. Iar către secolul al XVII-lea, cafeaua și ceaiul au devenit, alături de ciocolata lichidă, băuturi răspândite; ba mai mult, băuturi „sociale“ – și așa au rămas până în ziua de azi. prima cafenea a fost deschisă la 1672 pe piața Sent Germent. Tot aici în 1690 apare primul cabaret (varieteu), deschis de către un grec, unde se cântau ode cafelei.

Epoca modernă este perioada în care apare termenul „gastronomie“, după cum apare și figura gastronomului. Literatura ne-a păstrat numele unor astfel de cunoscători, respectați și recunoscuți: marchizul de Cussy, Grimod de

Secolul al XIX-lea este și secolul unor mari bucătari – adevărate celebrități -, al apariției restaurantelor, în forma care s-a perpetuat până azi, al editării unor cărți de bucate semnate de profesioniști în domeniu și al conturării acelei haute cuisine, bucătăria savantă, complicată, elegantă și rafinată care a făcut faima Franței și a influențat, mult timp, și bucătăriile altor țări europene. Din punct de vedere al istoriei gastronomiei, anul 1533 este apreciat de unii specialiști ca fiind tot atât de important precum descoperirea Americii. Cei mai celebri și renumiți bucătari erau: Martino da Como, a cărui arta culinara era bazată pe bucătăria florentină tradițională, Bartolomeo Scappi, autorul unei cărți de bucate cu peste 250 de rețete scrise în latina, din perioada renascentistă, Cristoforo Messisbugo, care pentru un banchet la care au participat circa 100 de nobili, a gătit 72 feluri de mâncare.

În 1533, la Paris este deschis primul restaurant ”Tour d’Argent”, unica unitate ce oferea clienților preparate culinare. Termenul de “restaurant” a apărut mai târziu, prin secolul XVI-lea și însemnând un tip de supă foarte savuros și este legat de bucătarul francez Boulanger care oferea vizitatorilor săi, această supă din carne de oaie în vin, în localul cârciumei cu inscripția de „Restaurant”. Și tot în Franța la fost elaborat primul meniu, de fapt o listă a bucatelor culinare, oferite la o serbare în palatul regal al lui Karol al IX. Fiind totuși un eveniment unitar, atunci meniul nu a intrat în uz, ca mai târziu, pe timpul regelui Ludovic al XIV să fie folosit pe larg.

Un rol deosebit in organizarea activității de restaurație în hoteluri, ii revene marelui culinar pe acele timpuri George Augiust Escofie (1847-1935). Anume de acestă persoană a condiționat deschiderea restaurantelor în cunoscutele hoteluri Savoi, Carton-la Londra, Grand- Otele- la Roma, Ritz-la Paris.

În aceasta epocă, oamenii de știință se implică activ în bucătărie, cercetând, propunând, inventând. Este o epoca a marilor descoperiri științifice, în care chimia și biologia, fizica și agronomia modelează lumea mâncărurilor, punându-si amprenta asupra gustului modern.

Conservarea alimentelor, de pildă, a beneficiat enorm de pe urma științei. După cum cunoaștem, multă vreme s-a făcut cu ajutorul sării, al oțetului, al alcoolului, ori prin uscare, afumare sau păstrare în grăsime. Inventatorul conservelor este Nicolas Appert (1749-1841), care a pus la punct tehnica numită ermetizare. Alimente închise în sticle sau cutii etanșe de metal erau supuse încălzirii, iar conținutul se păstra proaspăt mult timp, ca urmare a sterilizării prin temperaturi ridicate.

În ceea ce privește aranjarea meselor, o caracteristică importantă din acea vreme era simplitatea: "O față de masă întinsă, câteva castroane și câteva funduri de lemn, pahare, clondire, pocale, asta era tot".

Deci, se poate afirma cu certitudine că în Epoca Modernă arta culinară se dezvoltă, se perfecționează și tot în această perioadă, înflorește arta scrierii cărților de bucate, care, în afară de rețete, mai conțineau și sfaturi despre aranjarea și pregătirea mesei, alegerea bucătarului potrivit.

Paralel cu aceasta uriașă schimbare, secolul XX a cunoscut și inovații conceptuale în materie de gătit. Anul însemnat o noua revoluție in bucătărie. Rupând-o cu tradiția mâncărurilor sățioase, complicat gătite si pretențios servite, promotorii mișcării Nouvelle Cuisine proclama domnia alimentelor proaspete, gătite simplu și gustos, cu respectarea savorii lor inițiale, dar și a aspectului, pe care modul de preparare – elegant, însă simplu – trebuie să-l pună in valoare. Sosuri ușoare, o gătire rapidă și sănătoasa, porții mici, prezentate elegant și adresându-se tuturor celor cinci simțuri, cel vizual nefiind deloc mai prejos decât cel gustativ – acestea ar fi preceptele noii mișcări culinare, Nouvelle Cuisine, opusă așa, numitei Haute Cuisine, moștenitoarea bucătăriei pretențioase a secolelor XVIII si XIX.

Tot sfârșitul secolului XX ne-a dăruit și Bucătăria Fusion. Dacă, până atunci, o mâncare franțuzească era o mâncare franțuzească, iar una japoneză era japoneză, tipică pentru Japonia și complet diferită de cea franțuzeasca, fusion permite și promite transferuri culturale dintre cele mai apetisante. Bucătăria fusion combină elemente ale mai multor tradiții culinare, fără a se identifica însă cu vreuna anume. Începând din anii 1970, multe restaurante au început sa propună meniuri fusion pornind de la realități precum diversitatea culturală a clienților, pasiunea si posibilitatea lor de a călători, sofisticarea crescândă a gusturilor și deschiderea spre noi experiențe.

Epoca se caracterizează de asemenea printr-o tendință de a reduce din ce în ce mai mult timpul necesar preparării alimentelor, fenomen care se explică în parte prin cerințele vieții profesionale, în parte prin societatea timpului liber și chiar și prin piața preparatelor gătite industrial. Fenomenul recent al lanțurilor de restaurante fast-food are de profitat cel mai mult din extinderea acestei evoluții în întreaga lume în câțiva ani.

Singurul fapt care ne da curaj e acela ca ofensiva a declanșat o contraofensiva. Împotriva fenomenului fast-food a apărut Slow Food – o mișcare Eco-gastronomică având ca simbol melcul, o reacție sănătoasa de revolta împotriva unei adevărate ocupații inamice, din punct de vedere gastronomic. Azi, organizația Slow Food număra 80.000 de membri, activează în peste 50 de țări, editează buletine, reviste și ghiduri culinare (peste 60 de titluri, în 6 limbi), organizează manifestări internaționale de mare anvergura și cursuri pentru toți cei interesați, inclusiv prin înființarea unei Universități a științelor Gastronomice.

Deci, azi arta culinară se confruntă cu probleme grave de ordin global care o fac mai puțin atractivă și destul de periculoasă. Totuși este sigur faptul ca atâta timp cât vor fi păstrate tradițiile, obiceiurile culinare pe de o parte și vor exista bucătari care vor ști sa facă din meseria lor o adevărată capodoperă, pe de altă parte, vor exista și acei turiști care merg peste tot în lume pentru a savura preparate unicate sau poate obișnuite dar pregătite într-o manieră originală. În prezent turismul de oricare altă natură nu poate fi separat de cel culinar pentru că oricât de multe schimbări nu s-ar produce, un lucru va rămâne neschimbat, și anume necesitatea oamenilor de a se hrăni.

N

evoia primordială a omului este mâncarea fapt ce rezultă atât din piramida lui A. Maslow cât și din datele istorice care atrag atenția asupra principalelor motive care determină apariția razboielor de cotropire. Înmulțirea populației unui stat determină încă din cele mai vechi timpuri necesitatea idenficării unor noi resurse de hrană în alte teritorii. Nu se poate însă aborda tema alimentației numai din punct de vedere al necesității, întrucât gustul reprezintă una din trasăturile definitorii ale omului. Apare astfel noțiunea de filozofie a gustului. Prepararea hranei și consumul alimentelor nu au ca unic scop nici gustul nici supraviețuirea. În actul numit „a mânca” există și dorința de etalare a poziței sociale pe care o ocupă individul în cadrul comunității, o modalitate de a se evidenția și individualiza în cadrul grupului. Această atitudine în fața mâncării vine, în mod firesc, după satisfacerea nevoilor primare și de supraviețuire. Dacă în civilizația medievală diferența socială este stabilită prin cantitatea, calitatea, varietatea și raritatea produselor aflate pe masă, în perioada Renașterii felul în care se derula ritualul mesei, bunele maniere , erau hotărâtoare în stablirea clasei sociale, fiind adevarate semne de distinctie socială. Pe de altă parte nevoia de cunoaștere a împins omul către studii privind alimentația sănătoasă însă despre această latură se vorbește și este luată tot mai mult în serios abia în contemporaneitate, chiar dacă primele informații legate de rolul alimentației asupra sănătății umane datează încă din anii 470 î.Hr. Aceste noțiuni vin doar să confirme faptul că între hrană și umanitate există o legătură atât de profundă încât nu poate fi abordată unilateral.

Așadar, hrana reprezintă esența vieții atât din punct de vedere al sănătății, mențiune avansată pentru prima dată la lumină de Hippocrate, care susține că felul în care omul alege să se hranească poate combate și preveni apariția unor boli. Hippocrate aruncă astfel în obscuritate afirmațiile vechilor egipteni și ale adepților lui Pitagora care considerau că hrana este sursa tuturor relelor.

Epicur din Samos face un pas înainte în direcția afirmațiilor lui Hippocrate și enunță ceea ce a devenit slogan în zilele noastre: „omul este ceea ce mănâncă”.

https://www.academia.edu/3341941/Buc%C4%83t%C4%83rii_%C8%99i_re%C5%A3ete_culinare._Hrana_%C8%99i_cultura_hranei_pe_parcursul_secolelor_XVIII-XX

Tabelul 1.Caracteristici socio-demografice: Turiștii culinari vs Alții

Sursa: http://www.ttracanada.ca/sites/default/files/uploads/murray_iain._culinary_tourism_-_segment_or_figment.pdf

Tabelul 2.Participarea la activități culinare:Turiștii culinari vs Alții

Sursa: http://www.ttracanada.ca/sites/default/files/uploads/murray_iain._culinary_tourism_-_segment_or_figment.pdf

Bibliografie

http://www.rosarioscarpato.com/about/GastronomyTouristProduct.pdf

http://www.bapress.ca/Journal-6/Gastronomy,%20Tourism%20and%20Destination%20Differentiation–A%20Case%20Study%20in%20Spain.pdf

https://www.modul.ac.at/uploads/files/Theses/Bachelor/Thesis-2013-Thesis_final_-_Sabrina_Redl.pdf

http://www.ttracanada.ca/sites/default/files/uploads/murray_iain._culinary_tourism_-_segment_or_figment.pdf

http://www.descopera.ro/cultura/8669392-gastronomie-in-europa-o-istorie-savuroasa

http://biblioteca.regielive.ro/referate/industria-alimentara/evolutia-culturii-gastronomice-din-antichitate-pana-in-prezent-163628.html

http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/turism/turism-gastronomic-144235.html?ref=doc3

http://baza-referat.ru/%D0%98%D1%81%D1%82%D0%BE%D1%80%D0%B8%D1%8F_%D0%BF%D0%B8%D1%89%D0%B5%D0%B2%D0%BE%D0%B3%D0%BE_%D1%80%D0%B0%D1%86%D0%B8%D0%BE%D0%BD%D0%B0_%D1%87%D0%B5%D0%BB%D0%BE%D0%B2%D0%B5%D0%BA%D0%B0