Aspecte Teoretice Privind Ordinea Juridica Unionala
=== f384bd437dcf5fb71cbd97f94b60130104eb25ed_548316_1 ===
Facultatea de Drept
Specializare: Drept
Lucrare de licență
cu titlul
Aspecte teoretice privind ordinea juridică unională
Coordonator științific:
Absolvent:
2018
Cuprins
INTRODUCERE 5
CAPITOLUL I.Aspecte introductive privind Uniunea Europeană 8
Secțiunea 1.1. Etapele constituirii și extinderii comunităților europene
și ale Uniunii Europene 8
Secțiunea 1.2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene 11
Secțiunea 1.3. Specificul sistemului instituțional comunitar 14
CAPITOLUL II. Prezentarea generală a ordinii juridice 16
Secțiunea 1.1. Definirea conceptului de ordine juridică 16
Secțiunea 1.2. Componentele ordinii juridice unionale 19
1.2.1. Dreptul primar al UE 19
1.2.2. Dreptul derivat al UE 26
1.2.3. Dreptul complementar al UE 32
1.2.4. Angajamentele externe 34
1.2.5. Jurisprudența 35
Secțiunea 1.3. Specificitatea ordinii juridice a Uniunii Europene 36
Secțiunea 1.4. Delimitarea competențelor în cadrul UE 38
CAPITOLUL III. Caracteristicile ordinii juridice unionale 47
Secțiunea 1.1. Aplicabilitatea imediată a dreptului UE în dreptul intern
al statelor membre 47
Secțiunea 1.2. Aplicabilitatea directă a dreptului UE în dreptul intern al
statelor membre 54
Secțiunea 1.3. Aplicabilitatea prioritară a dreptului UE în raport cu
dreptul intern al statelor membre 57
CAPITOLUL IV. Aplicabilitatea dreptului UE 62
Secțiunea 1.1. Răspunderea statelor membre pentru nerespectarea
dreptului UE 62
Secțiunea 1.2. Aplicabilitatea în ordinea juridică românească 90
CONCLUZII 93
BIBLIOGRAFIE 97
Abrevieri
art. – articol
alin. – alineat
AUE – Actul Unic European
CJUE – Curtea de Justitie a Uniunii Europene
CEDO – Curtea Europeana a Drepturilor Omului
lit. – litera
p. – pagina
UE – Uniunea Europeana
TUE – Tratatul Uniunii Europene
TFUE – Tratatul de functionare al Uniunii Europene
Introducere
Lucrare intitulată „Aspecte teoretice privind ordinea juridică unională” este structurată pe patru capitole și cuprinde principalele noțiuni privind conceptul de ordinea juridică a Uniunii Europene, precum și componentele acesteia.
În cadrul primul capitol am prezentat noțiuni generale cu referire la etapele și modul de formare al Uniunii Europene și implicit principalele tratate care au stat la baza formării acesteia, tratate care reprezintă o parte importantă din ordinea juridică europeană. Așadar, prima comunitate europeană a fost constituită prin semnatarea Tratatului de Pace din data de 18 aprilie 1951, de la Paris, de către Italia, Franța, Germania, Luxemburg, Belgia și Olanda, tratat ce avea să intre în vigoare un an mai târziu, în data de 23 iulie, comunitatea purtând numele de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, prescurtata CECO. Scopul semnării acestui tratat a fost acela de a institui patru principii foarte importante care să permită crearea unei baze comune de dezvoltare economică. În data de 23 martie 1957 au fost semnate doua tratate prin intermediul cărora au luat naștere atât Comunitatea Economică Europeană, CEE, cât și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, acestea urmând să intre în vigoare de la 1 ianuarie 1958.
În anul 1965 s-a semnat un nou tratat, la Bruxelles cu scopul de a cuprinde în cadrul lui toate aspectele reglementate în tratatelor prezentate anterior, acesta fiind astfel un tratat de fuziune. Statele semnatare ale tratatului sunt statele membre CEE, el urmând să intre în vigoare anul următor semnării lui. În data de 7 februarie 1992, a fost semnat Tratatul de la Maastricht, cunoscut și sub denumirea de Tratatul privind Uniunea Europeană, TUE, tratat care a intrat în vigoare în data de 1 noiembrie 1993. Este format din șase titluri care cuprind dispoziții privind politica externă și de securitate comună, politica socială, dar și dispoziții privind cooperarea între autoritățile judiciare și cele din domeniul afacerilor interne.
În cel de-al doilea capitol am prezentat aspectele generale cu privire la conceptul de ordine juridice și în special definirea ordinii juridice unionale. Ordinea juridică unională poate fi definită atât în sens larg, cât și în sens restrâns. În sens larg, ordinea juridică unională reprezintă ansamblul de norme juridice ce stau la baza raporturile din care face parte Uniunea Europeană. În sens restrâns, ordinea juridică comunitară desemnează totalitatea raporturilor juridice care iau naștere între statele membre ale Uniunii Europene și aceasta, precum și cele ce apar în raport cu alte organisme internaționale.
Tot în cadrul acestui capitol am prezentat principalele componente ale ordinii juridice unionale. Dreptul primar este determinat de ansamblul tratatelor ce au stat la baza formării comunităților europene și în cele din urmă a Uniunii Europene de astăzi, astfel ca pe lângă Tratatele de la Paris, Roma, Bruxelles, Luxembourg și Maastricht, în cadrul ordinii juridice unionale, includem și Tratele de la Lisabona, Nisa și Amsterdam. O altă componentă a ordinii juridice unionale este reprezentată de dreptul derivat care cuprinde totalitatea actelor unilaterate ale instituțiilor Uniunii Europene, acestea fiind: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul.
De asemenea, în cadrul ordinii juridice unionale este inclus și dreptul complementar al Uniunii Europene. Acesta apare ca urmare a acordurilor internaționale încheiate între state în domeniile ce intră în competența națională, cu condiția ca aceste acorduri să prezinte un obiect ce face parte din sfera obiectivelor definite în cadrul tratatelor. Ordinea juridică unională include și angajamentele externe care apar ca urmare a precizării acestui lucru în cadrul tratatelor adoptate de către Uniunea Europeană sau datorită necesitării lor în atingerea obiectivelor stabilitate fie în cadrul tratelor, fie în cadrul altor acte juridice obligatorii.
În cadrul celui de-al treilea capitol am prezentat principalele caracteristici ale ordinii juridice unionale, respectiv aplicabilitatea imediată, directă și prioritară, urmând ca în ultimul capitol să prezentăm aspectele teoretice cu privire la răspunderea statelor în caz de nerespectare a ordinii juridice europene, precum și particularități privind aplicarea acesteia în România.
Dreptul Uniunii Europene se pune în aplicare în cadrul dreptului intern al fiecărui stat membru al Uniunii Europene așa cum acesta a fost adoptat, lucru care dă naștere la principiul aplicării directe a dreptului Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, nu este necesar că dreptul unionar să fie asimilat sau dimpotrivă transformat în cadrul dreptului intern al statelor membre, ci această trebuie să fie aplicat și respectat așa cum am luat naștere de la instituțiile Uniunii Europene. De asemenea, trebuie menționat faptul că, ca urmare a aplicării monismului, principiul dualismului este înlăturat în relațiile dintre statele membre și Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă că indiferent de tipul dreptului unional, acesta este aplicat imediat în cadrul ordinii juridice interne a fiecărui stat membru al Uniunii Europene.
Aplicabilitatea imediată a ordinii juridice unionala, presupune institutirea atât a unor drepturi cât și a unor obligații în ceea ce privește statele membre, precum și cu privire la cetățenii acestora sau a companiilor din cadrul domeniului privat. Fiecare dintre statele membre are obligația de a pune în executare dreptul Uniunii Europene în cadrul ordinii juridice interne executarea acestei obligații fiind indeaprope urmărită de unde dintre instituțiile fundamentale ale Uniunii Europene, respectiv de Comisia Europeană. Ca umare, atunci când unul dintre state nu respecta aceste obligații de a pune în executare dreptul unionala, atunci instituția însărcinată cu urmărirea acestui lucru va fi îndreptățită să ia măsuri în baza dispozițiilor legale prevăzute în cadrul tratatelor Uniunii Europene, măsuri ce au ca scop înlăturarea încălcărilor ordinii juridice unionala, putând fi sesizată în acest sens, chiar Curtea de Justiție Europeană
Aplicabilitatea prioritară a dreptului Uniunii Europene desemnează faptul că o lege națională, care este posterioară intrării în vigoare a unei reguli de drept unional, trebuie să respecte această regulă, altfel ar periclita existența Uniunii Europene. Astfel, prin raportare la ordinea juridică a Statelor Membre, dreptul Uniunii Europene este o ordine juridică autonomă și originală, care este caracterizată de o triplă autonomie: autonomia izvoarelor sale, autonomia noțiunilor de drept care nu depind de calificările Statelor Membre și autonomia normelor juridice ale Uniunii Europene care nu pot fi lipsite de eficacitate juridică prin dreptul intern al Statelor Membre.
CAPITOLUL I. Aspecte introductive privind Uniunea Europeană
Secțiunea 1.1. Etapele constituirii și extinderii comunităților europene și ale Uniunii Europene
Prima comunitate europeană a fost constituită prin semnatarea Tratatului de Pace din data de 18 aprilie 1951, de la Paris, de către Italia, Franța, Germania, Luxemburg, Belgia și Olanda, tratat ce avea să intre în vigoare un an mai târziu, în data de 23 iulie, purtând numele de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, prescurtata CECO. Scopul semnării acestui tratat a fost acela de a institui patru principii foarte importante care să permită crearea unei baze comune de dezvoltare economică.
Primul dintre principiile instituite este principiul superiorității instituțiilor, în conformitate cu care semnatarii tratatului au dorit să înființeze o comunitate de drept în cadrul căreia legea să ia locul forței, iar dezordinea și violență la care au fost supuși pe perioada războiului să fie înlăturate prin intermediul instituțiilor constituite. Un alt principiu pe baza căruia s-a format această comunitate este principiul independenței instituțiilor, în conformitate cu care fiecare dintre instituțiile existente în cadrul comunității trebuie să aibă propria lor autoritate. Este vorba în primul rând de o independența financiară, ceea ce înseamnă că fiecare instituție prezintă un buget propriu, necesar realizării sarcinilor și funcțiilor pe care le are. Pe de altă parte, trebuie ca membrii să fie numiți prin decizie majoritară de către guvernele statelor membre ale comunității.
Totoodata scopul instituirii comunității a fost și de a promova principiul egalității între state, în conformitate cu care a lut naștere fundamentul economic ce prevedea faptul că pentru a exista egalitate între state trebuie ca în cadrul comunității să fie eliminate taxele și alte resticții cu privire la circulația mărfurilor, salariile și ale ajutoare acordate de stat, precum și taxe impuse de stat, practicile și măsurile discriminatorii intre, producători și consumatori.
Nu în cele din urmă, formarea CECO, a avut la bază și principiul colaborării instituțiilor pentru că acesta oferă garanția că interesele comunității vor fi aparate.
În data de 27 martie 1957, au fost semnate alte acorduri între aceleași state care au semnat Tratatul de la Paris, deoarece s-a dorit extinderea sistemului realizat prin intermediul CECO, extindere care se realizează prin includerea altor domenii economice care să permită crearea unei piețe comune generale, precum și armonizarea politicilor sociale . Așadar, au fost semnate două tratate prin intermediul cărora au luat naștere atât Comunitatea Economică Europeană, CEE, cât și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Tratatele au intrat în vigoare anul umator semnării lor, în data de 1 ianuarie. Aceste tratate au fost semnate de catre cele sase state semnatare ale Tratatul de la Paris, ca urmare a interesul sporit pentru energia atomică, dar și îngrijorați de intervenția sovietică din Ungaria din 4 noiembrie 1956, fiind purtate negocieri anevoioase.
Prin intermediul tratatului ce a dat naștere CEE, au fost introduse cele mai importante obiective ale acestei comunității. Principalul obiectiv, așa cum am menționat și anterior, este, acela de a de înființa o piață comună prin intermediul căreia să existe o liberă circulație a mărfurilor între statele membre la comunității și totodată existența unor tarife vamale comune în ceea ce privește circulația mărfurilor cu statele din afară comunități. Piața comună nu presupune doar libera circulație a mărfurilor, ci și libera circulație a personalelor în cadrul statelor semnatare, precum și a capitalurilor. De asemenea, prin semnarea Tratatului de la Paris s-a introdus și obiectivul de stabilire a unor politici comune în ceea ce privește domeniul agriculturii și a transporturilor. Important de menționat este faptul că acest tratat nu are natură juridică a unui tratat lege, cum s-a întâmplat în cazul formării CECO, deoarece stabilește instituțiile care au scopul de a duce la îndeplinire aceste obiective, ceea ce înseamnă că nu sunt văzute ca niște obligații în mod direct, având caracter general.
Tot la aceeași dată, s-a semnat tratatul de formare a Comunității Europeană a Energiei Atomice, scopul acesteia fiind de a se dezvolta o industrie nucleară europeană, comunitatea având dreptul de opțiune asupra mineralelor, materiilor brute și a materialelor fuzionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre. De asemenea, aceasta poate să exercite control asupra destinației finale a produselor menționate anterior, în vederea înlăturării posibilității de folosire a acestora în scopuri militare.
În anul 1965 s-a semnat un nou tratat, la Bruxelles cu interesul de a reglementa toate prevederile din cuprinsul tratatelor prezentate anterior, acesta fiind astfel un tratat de fuziune. Statele semnatare sunt statele membre CEE, el urmând să intre în vigoare anul următor semnării lui. Uniunea realizată prin intermediul tratatului de la Bruxelles s-a realizat numai la nivel instituțional, ceea ce înseamnă că fiecare dintre cele trei tratate anterioare a continuat să își producă efectele, iar comunitățile au rămas distincte.
Un alt moment important de menționat în evoluția comunităților europene este cel al semnării Acordului de la Schengen din anul 1985, care avea să intre în vigoare 10 ani mai târziu. Acest acord a îmbrăcat forma unui tratat internațional ca urmare a unei cooperări interguvernamentale, dar care nu face parte din acquis-ul comunitar al Uniunii Europene. Principalele fundamente care au dat naștere acestui acord sunt:
nevoia de creștere a solidarității între statele membre ale Comunității Europene, lucru care se poate realiza prin eliminarea impedimentelor privind libera circulație la frontierele comune;
progresele înregistrate în cadrul Comunităților Europene privind libera circulație a mărfurilor, persoanelor și a capitalurilor;
obiectivitatea efortului de amplificare a raportului între statele membre ;
dorința de a elimina controlul frontierelor comune.
În ceea ce privește libera circulație a persoanelor, conform acordului, acest lucru se poate realiza prin intermediul adoptării și punerii în aplicare a unor măsuri compensatorii, care să asigure totodată menținerea securității interne din cadrul statelor membre.
Un alt pas important pentru crearea unei piețe interne la nivelul CEE este reprezentat de semnarea Actului Unic European de la Luxemburg din data de 17 februarie 1986, de către nouă state membre. Asadar, infiintarea Uniunii Europene, nu ar fi fost posibila atata timp cat nu se hotara cumularea dispozitiilor privind cooperarea politica si a tuturor amendamentelor aduse Tratatului de la Roma in cadrul unui singur act, decizie care s-a luat de catre Consiliul European de la Milano.
Principalele perspective deschise de către acest act, au condus la trecerea într-o nouă etapă în evoluția construcției europene, deoarece s-a adus în prim plan pentru prima dată un obiectiv important al statelor membre și anume Uniunea Europeană.
Secțiunea 1.2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene
În data de 7 februarie 1992, a fost semnat tratatul de la Maastricht, cunoscut și sub denumirea de Tratatul privind Uniunea Europeană, TUE, tratat care avea să intre în vigoare în data de 1 noiembrie 1993. Tratatul este format din șase titluri care cuprind dispoziții privind politica externă și de securitate comună, politica socială, dar și dispoziții privind cooperarea între autoritățile judiciare și cele din domeniul afacerilor interne.
Tratatul privind Uniunea Europeană introduce, de asemenea, ideea de cetățenie unională, în conformitate cu care toți cetățenii statelor membre, sunt cetățeni ai UE, astfel că au o serie de drepturi comune, cum ar fi: deplasarea și stabilirea domiciliului în oricare dintre statele membre UE, protecție din partea autorităților consulare sau diplomatice din cadrul oricărui stat, dreptul de a vota și de a candida la alegerile europene din statul de domiciliu, precum și dreptul de a se adresa Parlamentului.
Ulterior, Tratatul privind Uniunea Europeană a fost modificat prin alte diverse tratate, ultimul dintre ele fiind Tratatul de la Lisabona. Noutățile aduse de Tratatul de la Lisabona au vizat mai multe aspecte. Unul dintre ele este reprezentat de dobândirea de către Uniunea Europeană a unei poziții mai puternice pe plan extern, deoarece îndeplinește atât funcția de înalt reprezentat în ceea ce privește politica externă și de securitatea, cât și cea de vicepreședinte al comisiei. Totodata, prin acest tratat s-a stabilit ca Parlamentul European și cele naționale să contribuie mai mult la procesul de luare a deciziilor la nivelul uniunii. Pe de altă parte, se instituie o nouă prioritate pentru Uniunea Europeană și anume libertatea justiției și a securității, ceea ce înseamnă că uniunea trebuie să își ia angajamentul de a acționa împreună cu statele membre în semn de solidaritate atunci când unul dintre state este victima unei catastofe sau ținta unui atac terorist.
Potrivit dreptului internațional, în momentul creării unei organizații internaționale statele învestesc noua entitate cu anumite funcții și competențe, pentru ca aceasta să poată promova interesele colective ale membrilor săi. Astfel, organizația internațională dobândește personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor care au creat-o și care este opozabilă erga omnes. Cu alte cuvinte, ea este titulară de drepturi și obligații pe care le dobândește prin voința statelor, de unde rezultă că organizațiile internaționale au personalitate juridică, atât în ordinea juridică internă, cât și în ordinea juridică internațională.
În ceea ce privește personalitatea juridică a Uniunii Europene, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este pentru prima oară când Uniunea va avea personalitate juridică proprie, în locul Comunităților Europene. Astfel, Uniunea Europeană va putea fi mai bine reprezentată pe plan extern, va putea negocia și încheia acorduri internaționale în nume propriu și de asemenea va dobândi capacitatea de a deveni membru în organizații internaționale.
Noțiunea de „personalitate juridică internațională” se află în strânsă legătură cu cea de „subiect de drept internațional” ele definindu-se, adesea, una prin cealaltă. Pentru identificarea unui subiect de drept internațional este necesar să se constate dacă acesta posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaționale, altfel spus, dacă are capacitatea juridică de acționa pe plan internațional. În virtutea capacității juridice internaționale, organizațiile internaționale au dreptul: de a încheia tratate, drept de legație, de a prezenta reclamații internaționale, de a elabora, independent sau împreună cu statele membre norme și reguli de drept internațional, de control și/sau sancționare în raport cu statele membre.
În ceea ce privește Uniunea Europeană, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, aceasta nu a dispus de personalitate juridică, interesele sale fiind reprezentate de instituțiile Comunităților Europene care erau comune și Uniunii. În urma ultimei revizuiri a tratatelor, conform art. 1 din TUE, Uniunea Europeană s-a substituit Comunității Europene și i-a succedat acesteia. În plus, potrivit art. 47 TUE, Uniunii Europene i s-a recunoscut în mod expres personalitatea juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre. Astfel, personalitatea juridică a Uniunii Europene poate fi analizată sub două aspecte și anume: personalitatea juridică internă și personalitatea juridică internațională.
Privitor la personalitatea juridică internă a Uniunii Europene, conform art. 335 TFUE, în fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislațiile interne. Drept urmare, Uniunea poate, în special, să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile și imobile și poate sta în justiție, în acest scop fiind reprezentată de Comisie. Cu toate acestea, Uniunea este reprezentată de fiecare instituție, în temeiul autonomiei lor administrative, pentru chestiunile referitoare la funcționarea lor.
Personalitatea juridică internațională a Uniunii Europene reiese din dispozițiile art. 216 TFUE, care stabilește că Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate influența normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora.
Potrivit aceluiași articol, acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre. De asemenea, art. 217 TFUE prevede că Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi și obligații reciproce, de acțiuni comune și proceduri speciale.
În temeiul art. 218 TFUE, Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea și încheie acordurile. Cu excepția cazului în care acordul se referă exclusiv la politica externă și de securitate comună, Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului, după aprobarea Parlamentului European, în următoarele cazuri: acorduri de asociere; acordul privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; acorduri de instituire a unui cadru instituțional specific prin organizarea procedurilor de cooperare; acorduri care au implicații bugetare importante pentru Uniune; acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului European. În celelalte cazuri, Consiliul poate adopta decizia de încheiere a acordului doar cu consultarea Parlamentului European care emite avizul într-un termen pe care Consiliul îl poate stabili în funcție de urgența problemei.
Secțiunea 1.3. Specificul sistemului instituțional comunitar
În cadrul acestei secțiuni voi prezenta sistemul instituțional comunitar precum și principiile care stau la baza acestuia. Principalele instituții ale Uniunii Europene sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a UE, Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi.
Fiecare dintre aceste instituții menționate prezintă un rol important în cadrul sistemului european. Una dintre cele mai importante este Parlamentul European al cărui principal scop este acela de a reprezenta interesele statelor membre ale Uniunii Europene. Consiliul European a fost instituit cu scopul de a defini și stabili prioritățile politice generale ale Uniunii, dar și de a-i oferi acesteia impulsurile necesare în vederea dezvoltării, din toate punctele de vedere. În ceea ce privește Consiliul, acesta are menirea de a proteja interesele statelor membre, în timp ce Comisia este cea care oferă protecție intereselor Uniunii Europene.
O altă instituție fundamentală este Curtea de Justiție care a fost creată în scopul de a asigura o interpretare corectă și uniformă a dreptului unional, în timp ce Banca Centrală Europeană are un rol unic și anume acela de a asigura politica monetară a Uniunii Europene.
Activitatea acestor instituții se desfășoară având la baza respectarea unor principii fundamentale instituite prin intermediului TUE. Primul dintre ele este principiul autonomiei de voință, ceea ce înseamnă că toate instituțiile Uniunii Europene sunt autonome. Autonomia de voința se referă atât la idee că fiecare dintre instituții funcționează după propriile regulamente cât și la posibilitatea acestora de a-și numi funcționari proprii. Cu toate acestea însă, este important de menționat faptul că, deși au autonomie proprie, instituțiile Uniunii Europene nu prezintă personalitate juridică, excepție făcând Banca Centrală Europeană.
Un alt principiu fundamental de funcționare a instituțiilor Uniunii Europene este principiul atribuirii de competențe în conformitate cu care fiecare instituție are anumite compentențe atribuite în mod expres prin intermediul dispozițiilor normative și este obligată să îndeplinească doar respectivele atribuții, fără a-și extinde aria de activitate.
De asemenea, activitatea desfășurată de către instituțiile Uniunii Europene trebuie să respecte principiul echilibrului instituțional care face referire, pe de o parte, la separarea puterilor, iar pe de cealalta parte, la colaborarea și cooperarea între instituțiile UE. Conform separării puterilor în stat, fiecare instituție este obligată să își îndeplinească atribuțiile prevăzute de lege, fără a împiedica îndeplinirea atribuțiilor de către celelalte instituții. Totodata, principiul echilibrului instituțional presupune și colaborarea între instituții atunci când prevederile normative vizează acest lucru și este vital pentru îndeplinirea atribuțiilor fiecăreia.
CAPITOLUL II. Prezentarea generală a ordinii juridice
Secțiunea 1.1. Definirea conceptului de ordine juridică
Conceptul de ordine juridică definește totalitatea normelor și a instituțiilor juridice care au scopul de a stabili ordinea din punct de vedere juridic și politic în cadrul unei societăți, dar și de a reglementa relațiile care se formează între sistemele din cadrul societății respective, precum și între părțile ansamblului instituțional și normativ respectiv. De-a lungul timpului, acest concept a fost definit diferit de către diverși autori, însă cu toate acestea, în cadrul tuturor definițiilor, s-a evidențiat faptul că nu se poate vorbi despre ordine juridică, fără a se aduce în discuție ordinea de drept, respectiv ordinea statală deoarece, orice normă, în mod deosebit norma juridică, este obligatorie.
Cu toate acestea, cei doi termeni sunt diferiți din punctul de vedere al conținutului, relația fiind aceea de parte-intreg deoarece existența ordinii de drept este condiționată de înființarea ordinii juridice. Ordinea de drept necesită o implicare permanentă a statului în organizarea politică din cadrul unei comunități, prin intermediul forței de constrângere, atât în ceea ce privește privește domeniul public, cât și în ceea ce privește domeniul privat. Așadar, în ceea ce privește relația dintre cele două concepte se poate spune faptul că nu este una biunivocă, pentru că doar existența ordinii de drept depinde de cea a ordinii juridice, nu și în sens invers.
Deși diferă de ordinea de drept, ordinea juridică este sinonimă cu ordinea normativă, iar acest lucru reiese chiar din definiția celei dintâi. Ordinea juridică nu reprezintă decât stratul normativ, care legitimizează ordinea de drept, o legitimizare formală, întrucât normele juridice pe baza cărora acționează, ca bloc unitar, ordinea de drept, sunt produse în conformitate cu o modalitate procedurală prevăzută de către o normă presupusă a fi fundamentală, conform teoriei kelsiene. Ca atare, ordinea de drept poate fi bruscată și schimbată violent pe calea unor acțiuni faptice sociale, fie ele denumite insurecție armată, revoluție, contrarevoluție sau război civil.
Un alt lucru important de menționat este că ordinea juridică nu se regăsește doar pe plan intern în cadrul fiecărui stat, ci și la nivel internațional, ordine juridică care prezintă anumite particularități față de cea internă ca urmare a existenței dreptului internațional public. Așadar, este evident faptul că există și ordine juridică comunitară prin prisma existenței dreptului Uniunii Europene. Ordinea juridică unională, este direct aplicabilă comparativ cu dreptul intern al statelor membre, ceea ce înseamnă că se bucură de proeminență în raport cu ordinea internă din cadrul statelor membre ale UE.
În sprijinul acestei afirmații vine și hotărârea data de către instanță în cazul Van Gend & Loos C. Nederlandse Administrație der Belastingen din anul 1963, conform căreia normele dreptului comunitar își produc efectele, de o manieră uniformă, în toate statele membre, de la intrarea lor în vigoare și pe toată durata validității lor, astfel de norme fiind o sursă imediată de drepturi și obligații pentru toți destinatarii acestora, indiferent că sunt state membre sau persoane fizice, sub condiția ca prevederile comunitare susceptibile de o aplicabilitate directă, spre a fi și invocate de către cei interesați în fața instanțelor lor naționale, să respecte anumite criterii bine precizate de legiuitorul comunitar. Cu toate acestea însă, nu trebuie să existe discrepanțe între ordinea juridică europeană și cea internă deoarece între cele două ar trebui să existe o anumită legătură, pentru a nu intra în contradicție. Despre această caracteristică a ordinii juridice europene vom vorbi, pe larg, în cadrul unui alt capitol.
Interesant este că, deși ordinea juridică internațională se bazează pe cooperarea statelor, fără a se duce atingere atribuțiilor specifice suveranității de stat, dreptul Uniunii Europene este un drept comun Statelor Membre, Curtea de Justiție a Comunităților Europene interpretând că acest drept constituie „o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre”. În aceeași hotărâre, Curtea accentuează că prin reglementările adoptate s-a instituit „Comunitate de durată nedeterminată dotată cu instituții proprii, cu personalitate juridică proprie, cu capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare internațională și cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare de competențe sau dintr-un transfer de atribuții ale statelor membre către Comunitate”.
Ordinea juridică unională poate fi definită atât în sens larg, cât și în sens restrâns. În sens larg, ordinea juridică unională reprezintă ansamblul de norme juridice ce stau la baza raporturile din care face parte Uniunea Europeană. În sens restrâns, ordinea juridică comunitară desemnează totalitatea raporturilor juridice care iau naștere între statele membre ale Uniunii Europene și aceasta, precum și cele ce apar în raport cu ale organisme internaționale. De asemenea, în ordinea juridică unională sunt incluse și raporturile dintre persoanele fizice și juridice ce aparțin sau nu statelor membre ale Uniunii Europene.
Așa cum am precizat anterior, ordinea juridică definește un ansamblu de norme. În ceea ce privește ordinea juridică a Uniunii Europene, aceste norme care o alcătuiesc pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, însă cel mai important și cel mai frecvent prezentat de către diverși autori este criteriul forței juridice. În funcție de acest criteriu, întâlnim următoarea clasificare:
dreptul primar sau originar al Uniunii Europene, ce reprezintă izvoarele primare;
dreptul secundar sau derivat care este dat de totalitatea actelor intocmite de instituțiile Uniunii Europene, acestea reprezintă și izvoarele derivate;
dreptul complementar ce apare ca urmare a acordurilor încheiate între statele membre în domeniile ce sunt de competența fiecărui stat în parte;
jurisprudența reprezintă o altă parte importantă din cadrul ordinii juridice unioală, fiind considerată, de asemenea, izvor de drept;
diferite categorii de angajamente externe, cum ar fi actele încheiate de statele membre cu state terțe sau organisme internaționale, actele unilaterale adoptate de organele înființate prin acordurile externe ale Comunității și unele tratate încheiate de statele membre ale Uniunii Europene cu state terțe.
Secțiunea 1.2. Componentele ordinii juridice unionale
1.2.1. Dreptul primar al UE
O primă componentă a ordinii juridice unionale este dreptul primar. Dreptul primar este determinat de ansamblul tratatelor ce stau la baza formării comunităților europene și în cele din urmă a Uniunii Europene de astăzi. În cadrul primului capitol, am prezentat tratatele prin intermediul cărora au fost constituite comunitățile europene, însă pe lângă aceste tratate, în cadrul dreptului primar intra și cele de modificare a tratatelor inițiale de constituire. Astfel că, din cadrul dreptului primar, pe lângă Tratatele de la Paris, Roma, Bruxelles, Luxembourg, Maastricht în cadrul ordinii juridice unionale, includem și Tratele de la Lisabona, Nisa și Amsterdam.
Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare în data de 1 mai 1999, ca urmare a scopului statelor semnatare de a aduce modificări atât tratatul ce a stat la baza instituirii Uniunii Europene, cât și tratatelor ce au stat la baza formării comunităților europene. Ca urmare a acestui lucru, tratatul este format din trei părți importante. Prima dintre ele vizează modificarea Tratatului de la Maastricht, sub mai multe aspecte. În primul rând și foarte important, este modificat articolul 2 din cadrul TUE, articol care vizează obiectivele Uniunii Europene. Conform noului tratat, cele mai importante dintre obiectivele acestei comunități sunt:
creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, precum și îmbunătățirea economică și socială astfel încât să se ajungă la o dezvoltare durabilă și totodată echilibrată;
introducerea monedei unice care să permită o uniune monetară și economică, precum și crearea unui spațiu în care să nu existe frontiere;
intorducerea unei cetățenii a uniunii, astfel încât să crească gradul de protecție a drepturilor și libertăților cetățenilor statelor membre;
îmbunătățirea politicilor externă și de securitate comună, care să ducă la o mai bună cooperare și protecție între state, precum și asiuararea liberei circulații, atât a persoanelor, cât și a mărfurilor și capitalurilor;
revizuirea politicilor și a formelor de cooperare în scopul eficientizării mecanismelor și a instituțiilor comunitare.
Modificări au fost aduse și în ceea ce privește Titlul VI al Tratatului de Maastricht, astfel că, potrivit tratatului de modificare, se promovează cooperarea dintre poliție și justiție în ceea ce privește materia penală, în timp ce anterior acestui tratat de modificare era prezentată dispoziție normativă ce viza cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne. Una dintre cele mai importante noutăți introduse de acest tratat este existența unei Carte care să prevadă drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni și totodată posibilitatea acestora de a avea un cuvânt de spus în ceea ce privește afacerile europene
Ulterior acestui tratat de modificare, a fost adoptat Tratatul de la Nisa, care a intrat în vigoare în anul 2003. Prin intermediul lui au fost aduse numeroase modificări privind tratatul de constituire a Uniunii Europene. Astfel, ca noutate, în ceea ce privește instituțiile europene, s-au introdus aspecte noi cu privire la funcționarea Comisiei Europene, precum și la desemnarea și compunerea acesteia. Una dintre cele mai importante modificări introduse prin Tratatul de la Nisa, vizează distribuirea competențelor între Tribunal și Curte, privind chestiunile prejudiciale, în materii specifice determinate de Statut.
În ceea ce privește Curtea de Conturi, conform acestui tratat, instituția este constituită din reprezentați desemnați de fiecare stat membru al Uniunii Europene, care sunt numiți de către Consiliu prin majoritate calificată.
Un ultim tratat de modificare ce a fost adoptat este Tratatul de la Lisabona care a intrat în vigoare în anul 2009. Au fost introduse alte modificări, cum ar fi realizarea unui sistem instituțional stabil care să permită existența unui proces decizional transparent și mult mai rapid, creșterea posibilităților de punere în aplicare de către UE mult mai eficient a politicilor destinate să asigure creșterea economică și competitivitatea, precum și îmbunatățirea condițiilor de muncă și a condițiilor sociale. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona, vine să îmbunătățească, aspectele legate de sănătatea publică, dar și cele legate de protecția socială.
Tratatul de la Lisabona păstrează multe dintre normele proiectului constituțional. Prin ratificarea tratatului, Uniunea Europeană dispune de personalitate juridică unitară. Sintagma Comunitate Europeană este înlocuită peste tot cu Uniunea Europeană. Iar termenul constituție este abandonat. De asemenea, tratatul definește valorile și obiectivele Uniunii Europene. Potrivit Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană se întemeiază pe acesta și pe Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Aceste două tratate au aceeași valoare juridică. Uniunea Europeană substituie Comunitatea Europeană și îi succedă acesteia. În structura tratatului intră preambulul, 7 articole, protocoalele, o anexă, actul final și declarațiile. Tratatul de la Lisabona aduce amendamente Tratatului privind Uniunea Europeană și Tratatului de instituire a Comunității Europene potrivit prevederilor incidente. Tratatul de instituire a Comunității Europene devine Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Cu titlu separat se păstrează Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene. Dintre cele 7 articole ale tratatului, primele două conțin substanța propriu-zisă, în timp ce celelalte 5 articole exprimă dispozițiile finale. Dispozițiile art. 1 aduc amendamente Tratatului privind Uniunea Europeană (Maastricht, 1992, cu modificările ulterioare) privitor la instituții, cooperarea consolidată, politica externă și de securitate, politica de apărare, reflectând cadrul general și principiile Uniunii Europene.
Inovațiile introduse prin Tratatul de la Lisabona se referă la personalitatea juridică unică a Uniunii Europene, stabilirea numărului de 7 instituții ale Uniunii Europene, asigurarea coerenței pe plan extern, creșterea rolului Parlamentului European și a parlamentelor naționale, dreptul direct al cetățenilor europeni la inițiativă legislativă, relația Uniunii Europene cu drepturile omului prin forța juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și prin aderarea la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, simplificarea procesului decizional european (extinderea procedurii majorității calificate), tipurile de competențe ale Uniunii Europene (exclusive, partajate și de sprijinire) cu o listă a domeniilor care fac obiectul competențelor respective, dispariția structurii pe piloni a Uniunii Europene (pilonul de cooperare 48 polițienească și judiciară în materie penală fiind completamente „comunitarizat” prin dispozițiile articolelor din partea a treia, titlul al V-lea, spațiul de libertate, securitate și justiție din TFUE), introducerea clauzei de solidaritate (mobilizarea tuturor instrumentelor necesare, inclusiv militare, cu privire la prevenirea amenințării teroriste pe teritoriul statelor membre și acordarea de asistență statelor membre la solicitarea autorităților sale politice în cazul catastrofelor naturale sau ale celor provocate de om), dezvoltarea instrumentului de politică de vecinătate, proceduri de revizuire a tratatelor, introducerea clauzei de retragere din Uniunea Europeană, preeminența dreptului Uniunii Europene. Prin contribuțiile Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană a devenit mai puternică, mai transparentă, mai eficientă, în asigurarea valorilor, drepturilor, libertăților, solidarității, siguranței, și cu pondere crescândă pe plan internațional.
În continuare, voi prezenta cele mai importante aspecte cu privire la Carta Drepturilor Fundamentale. Așa cum am precizat anterior, odată cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam, a fost introdusă prevederea potrivit căreia Uniunea Europeană este înființată având la bază atât principiile democrației și a libertății, cât și principiul respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului.
Proiectul Cartei Drepturilor Fundamentale a fost adoptat de către șefii de stat ai statelor membre, alături de reprezentați ai parlamentelor naționale, un reprezentant al Parlamentului European și un reprezentant al Comisiei Europene în anul 2000 la începutul lunii octombrie, iar în data de 12 decembrie 2007 a fost proclamată Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului de către președinții Parlamentului European, Comisiei Europene și ai Consiliului.
Un moment foarte important a fost cel al intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona deoarece odată cu acesta, Carta a dobândit forța juridică obligatorie. Principalul scop al Cartei este acela de a include în cadrul unui singur document totalitatea drepturilor civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor statelor membre ale Uniunii, drepturi ce trebuie să fie respectate. Cartea este formată din șapte titluri, primele șase dintre ele protejând diferite drepturi, iar cel de-al șaptelea fiind de natură a introduce reguli generale de aplicare și de interpretare a dispozițiilor cuprinse în cadrul primelor șase titluri.
În cadrul primului titlu, care cuprinde dispoziții de respectare a drepturilor privind demnitatea umană, au fost instituite cinci articole. Acest titlu prezintă în primul rând dreptul oricărei persoane de a nu îi fi violată demnitatea, ci această trebuie să fie respectată și totodată protejată. În cadrul celui de-al doilea articol este garantat dreptul fundamental la viață al oricărei persoană, fiind astfel interzise pedeapsa cu moartea sau executarea. Pe lângă aceasta, în cadrul următorului articol, este prevăzut dreptului omului la integritate fizică și psihică, precum și o altă serie de drepturi în ceea ce privește domeniul medicinei și cel al biologiei. Strâns legat de dreptul omului la integritatea fizică și psihică, au fost dezvoltate următoarele două articole care introdus doua interdicții ce odată nerespectate ar aduce atingere dreptului fundamental prezentat la articolul doi, respectiv interzicerea torturii și a pedepselor sau a tratamentelor inumane, pe de o parte, precum și interzicerea sclaviei și a muncii forțate.
În cadrul celui de-ai doilea titlu sunt prevăzute libertățile fundamentale ale omului acesta cuprinzând 14 articole. În cadrul articolului 6 este prevăzut expres dreptul cetățenilor Uniunii Europene la libertate și la siguranță, idee sustinuta prin articolul 7 care prevede ca orice persoană are dreptul la viață și comunicații private.
Articolul 9 protejează un alt drept fundamental foarte important și anume dreptul la căsătorie și la întemeierea unei familii. Libertățile de gândire, de conștiință și de religie sunt prevăzute în cadrul articolului 10, urmate de libertatea de informare și exprimare protejate prin articolul următor. Un alt drept foarte important protejat în cadrul acestui titlu este dreptul la educație, conform căruia orice persoană are dreptul de a beneficia de învățământul obligatoriu gratuit și, de asemenea, are dreptul de a urma orice forme de învățământ care îi permit formare profesională și continuă. Dreptul la educație include totodată și posibilitatea pe care o au cetățenii Uniunii Europene de a înființa instituții de învățământ, atâta timp cât exercitatea acestui drept nu încalca principiile democrației.
Un alt articol important este articolul 17 care îsi găsește corespondent în cadrul articolul 1 din Protocolul Nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conform acestui articol fiecare are dreptul să dețină în proprietate bunuri, precum și să le folosească în orice mod, fără ca acestea să îi fie luate în alte scopuri, cu excepția cazului în care ele sunt necesare pentru un caz de utilitate publică, iar statul oferă în schimbul lor o despăgubire justă.
Titlul III al Cartei este cel care vine să protejeze egalitatea cetățenilor Uniunii Europene. Egalitatea vizează mai multe aspecte. Este vorba în primul rând de asigurarea unei egalității în fața legii, ceea ce înseamnă că toți trebuie să beneficieze de același tratament din punct de vedere legal. Pe de altă parte, este promovată și protejată egalitatea dintre femei și bărbați, ceea ce înseamnă că femei și bărbații trebuie să beneficieze de aceleași condiții în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește încadrarea în muncă și salariu oferit pentru munca prestată. Tot în cadrul acestui titlu sunt introduse și drepturile copilului precum și cele ale persoanelor vârstnice, dar și interdicția discriminării.
Titlul IV denumit Solidaritatea este format din 12 articole. Acestea protejează drepturi din domeniul dreptului muncii și al protecției sociale. Astfel, conform articolului 31 este prevăzut dreptul cetățenilor de a fi încadrați în munca care să nu le pună în pericol sănătatea, demnitatea de orice fel sau securitatea.
În cadrul articolului următor este prevăzută o interdicție și anume aceea de a încadra în munca, copii. Articolul este completat cu ideea potrivit căreia tinerii care sunt încadrați în munca trebuei să beneficieze de anumite condiții care să le permită desfășurarea activității în concordanță cu vârsta lor, fără a le fi pusă în pericol sănătatea sau integritatea, precum și fără a fi exploatați economic. Sunt protejate, de asemenea, și alte drepturi, cum ar fi dreptul la scuritate socială și asistenta socială, dreptul la o viață de familie etc.
Titlul V al Cartei protejează o serie importantă de drepturi cum ar fi: dreptul de a fi ales și de a alege în Parlamentul European, dreptul de a alege și de a fi ales în alegerile locale, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, dreptul de acces la documente, dreptul la bună administrare, precum și dreptul la protecție diplomatică și consulară. Important de menționat este faptul că, drepturile prevăzute în cadrul acestui titlu au fost, de asemenea, prevăzute și în cadrul Tratatului de la Maastricht, cu excepția a doua drepturi, și anume dreptul de acces la documente și dreptul la bună administrare.
Dreptul de acces la documente se referă la posibilitatea pe care o are orice cetățean al Uniunii Europene de a avea acces la toate documentele instituțiilor și a organelor uniunii, indiferent de modalitatea în care acestea sunt deținute. În ceea ce privește dreptul la bună administrare, acesta este prevăzut la articolul 41 și include dreptul oricărui cetățean de a fi ascultat de către organele statului înainte de a se lua orica măsură care ar putea să îi aducă atingere, dreptul de a avea acces la dosarul propriu, precum și dreptul la despăgubiri pentru orice prejudicii create prin exercitarea defectuoasă a funcțiilor de către instituțiile statului. Totodată, cetățenii au dreptul că ori de câte ori doresc, să se adreseze în scris instituțiilor, acest drept fiind corelat cu obligația administrației de a-și motiva orice decizie este de natură a avea impact asupra cetățenilor.
Ultimul titlu care prezintă drepturile fundamentale ale omului este titlul VI, care este alcătuit din patru articole și vizează drepturile privind accesul la justiție. Un prim drept prezentat este dreptul la un proces echitabil și totodată posibilitatea exercitării unei căi de atac eficiente. Este proces echitabil acel proces care este public și se desfășoară în cadrul unei instanță constituită în conformitate cu legea, independentă și imparțială, într-un termen rezonabil. Tot în cadrul acestui articol este prevăzut și dreptul de a beneficia de asistență juridică gratuită, atâta timp cât persoană nu dispune de resursele necesare asigurării apărării. În continuare, este protejată prezumtia de nevinovăție de care beneficiază orice persoană până în momentul în care vinovăția este stabilită potrivit normelor penale în vigoare. De asemenea, tot în cadrul acestui titlu, este prevăzut dreptul de a suporta o pedeapsă proporțională cu infracțiunea care a fost comisă, iar în cazul în care pedeapsa prevăzută de legislația în vigoare la momentul comiterii faptei este mai mică comparativ cu cea prevăzută de lege ulterior, atunci pedeapsa nu poate fi modificată. Pe de altă parte însă, dacă la momentul săvârșirii faptei pedeapsa este mai mare comparativ cu cea prevăzută ulterior de lege, atunci cetățeanul va beneficia de pedeapsa prevăzută de legea mai favorabilă. Nu în cele din urmă, Carta prevede dreptul cetățenilor de a nu fi judecați sau condamnați decât o singură dată pentru o infracțiune, în cadrul articolului 50.
În ultimul titlu al Cartei sunt prevăzute dispoziții generale de interpretare și de aplicare a Carte, dispoziții care se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, dar și statelor membre atunci când acestea au rolul de a pune în aplicare dreptul Uniunii Europene. Un aspect foarte important de menționat este acela că această Cartă nu aduce în prim plan competențe noi pentru Uniunea Europeană, ci vizează aceleași competențe care au fost prevăzute în cadrul tratatelor adoptate anterior. Totodată, se menționează în cadrul articolului 52 din Carta că în situația în care aceasta protejează drepturi care sunt prevăzute și în cadrul Convenției Europene, atunci interpretarea și întinderea lor trebuie să fie aceeași ca în convenție, cu mențiunea că actul întâi menționat poate să acorde o protecție mai largă.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost inclusă în proiectul Tratatului constituțional care nu a fost ratificat. Dispozițiile Tratatului de la Lisabona din 2007 consacră drepturile fundamentale. Uniunea Europeană recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 07 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în nici un fel competențele Uniunii Europene, astfel cum sunt definite în tratate. Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții. Uniunea Europeană aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii Europene, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare. Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii Europene.
Așa cum am precizat anterior, dreptul primar al Uniunii Europene este reprezentat de tratatele adoptate în vederea constituirii Comunităților Europene și ulterior a Uniunii Europene, de aceea este important să prezentăm și locul pe care îl ocupa aceste tratate în cadrul ordinii juridice unionale. Astfel, putem spune faptul că tratatele ocupa un loc ierarhic superior, cu toate că textele care formează totalitatea dreptului primar ar trebui să aibă un caracter sistemic.
Tratatele au prioritatea în fața tuturor actelor de drept comunitar derivat, iar diverse căi de drept permit punerea în discuție a acelor acte care nu recunosc prioritatea tratatelor. În acest sens, tribunalul de prima instanță al Comunităților Europene a menționat faptul că acordarea unei scutiri prin intermediul unui act de drept derivat nu ar putea să deroge de la o dispoziție din tratat, în afara oricărei dispoziții a tratatului care o autorizează.
Un alt aspect important de prezentat este dat de autonomie tratatelor și legătura care există între acestea. În ceea ce privește autonomia tratatelor trebuie reținut faptul că până în anul 2009, fiecare instituție din cadrul Comunităților Europene își desfășura activitatea având la baza cadre juridice distincte, dispunând totodată de competențe și de puterii proprii, precizate în cadrul fiecărui tratat care a stat la baza formării acestora. Cu toate că, ideea de unificare a tuturor comunităților a fost mereu un subiect de interes, acest lucru nu a fost posibil să fie realizat nici prin intermediul Actului Unic European, nici a Tratatului de la Maastricht.
1.2.2. Dreptul derivat al UE
O altă componentă a ordinii juridice unionale este reprezentată de dreptul derivat care, așa cum am menționat anterior, cuprinde totalitatea actelor unilaterate ale instituțiilor Uniunii Europene. Din această categorie fac parte:
regulamentul;
directivă;
decizia;
recomandarea;
avizul
Regulamentul este un act care își produce efectele prin generalizare și abstractizare, astfel ca toate elementele sale sunt obligatorii, iar o aplicare imcompletă a acestuia este interzisă. Important de menționat, în ceea ce privește regulamentul este faptul că acesta reprezintă corespondentul legii din cadrul dreptului intern. Un element caracteristic și foarte important de reținut este că regulamentul este obligatoriu atât în ceea ce privește scopul său final cât și în ceea ce privește modalitățile prin care acesta s-a pus în aplicare, aceste reguli trebuind să fie respectate de către toate subiectele de drept intern din statele membre ale Uniunii Europene.
Aceste componente ale ordinii juridice unionale sunt definite în cadrul articolului 288 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene. Conform acestui articol, regulamentul trebuie să aibă aplicabilitate generală și imediată în fiecare stat membru al Uniunii Europene. De asemenea, trebuie evidentiată principala distincție dintre regulament și directivă care reiese încă din definirea celor două acte în cadrul acestui articol. Astfel că, spre deosebire de regulament care este obligatoriu să fie respectat atât în ceea ce privește scopul lui final cât și în ceea ce privește modalitățile prin care se atinge acesta, directiva este obligatorie doar în ceea ce privește scopul final, rămânând la aprecierea statelor modalitatea în care a ajuns la respectarea lui. Totodată, regulamentele se disting și de avize sau recomandări, care nu prezintă caracter obligatoriu nici în ceea ce privește atingerea unui anumit scop.
Cu toate că de multe ori, regulamentele sunt prezentate în cadrul publicațiilor naționale, nu poate exista îndoială cu privire la caracterul acestora de parte din cadrul ordinii juridice unionale, respectiv de act al Uniunii Europene, deoarece publicarea la nivel național se poate face doar cu scop informativ, fără interesul de a crea această confuzie. Așadar, făcând parte din ordinea juridică unională, regulamentul trebuie să fie întocmai respectat de către statele membre ale Uniunii Europene, care sunt obligate să respecte toate prevederile regulamentului și să aplice măsuri proprii numai în condițiile în care actul respectiv prezintă anumite lacune.
Tot în cadrul Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene este prevăzută și modalitatea în care regulamentele sunt publicate, dar și dată la care acestea intră în vigoare. Astfel, orice regulament se publică în cadrul Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, acesta urmând să intre în vigoare la data la care se menționează în cuprinsul lui. În cazul regulamentelor ce în conținutul lor nu prezintă data de la care intră în vigoare se aplică regulă potrivit căreia orice regulament intră în vigoare în cea de-a douăzecea zi de la ziua publicării. Important de reținut este și faptul că atunci când un regulament al Uniunii Europene nu este publicat în modalitatea prezentată anterior, acesta își pierde caracterul obligatoriu în fața statelor membre, însă își păstrează legalitatea existenței lui.
Un alt act legislativ al Uniunii Europene care intră în componența ordinii juridice unionale este directiva. În ceea ce privește directiva, așa cum am precizat anterior și așa cum rezultă și din articolul 288 al Tratatului de Funcționare al Uniunii Europene, obligativitate ei vizează numai scopul final, astfel că fiecare stat are posibilitatea de a utiliza orice modalitate pentru atingerea scopului respectiv. Directiva, spre deosebire de regulament se adresează numai anumitor state membre ale Uniunii Europene, astfel ca ea nu este direct aplicabilă și se transpune. De asemenea, poate există și situația în care directiva se adresează tuturor statelor membre, însă este necesar ca acest lucru să fie specificat.
În situația în care un stat membru nu transpune directiva până în momentul în care expira termenul de transpunere acordat de către Uniunea Europeană, atunci împotriva statului respectiv poate fi intentată o acțiune de încălcare a ordinii juridice unionale. În ceea ce privește termenul de transpunere, acesta trebuie să fie menționat în cadrul directivei și reprezintă momentul de la care începe să curgă termenul de la care statul este obligat să pună în aplicarea dispozițiile prevăzute în respectivul act legislativ. Important de menționat este faptul că întotdeauna în cadrul directivelor sunt prevăzute sarcini clare pe care statul sau statele respective trebuie să le ducă la îndeplinire, lăsându-le acestora numai posibilitatea de a alege metodele prin care pot obține rezultatele prevăzute de către Uniunea Europeană.
În ceea ce privește publicarea directivei, aceasta urmează cazul regulamentului, fiind publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, conform articolului 297. Termenul de la care intră în vigoare este cel prevăzut în conținutul directivei, iar în cazul în care aceasta nu prevede un astfel de termen, ea intră în vigoare în a douazece-a zi de la data publicării. Directiva, spre deosebire de regulament, nu pot beneficia de aplicare imediată, ceea ce înseamnă că statele cărora le este destinată nu au dreptul de a invoca directivă, ca drept prioritar în fața jurisdicției naționale, deoarece acestea nu prezintă efect direct. Un alt aspect important de reținut este legat de faptul că statele destinatare ale directivelor, trebuie să ia toate măsurile pentru a ajunge la scopul stabilit de către acestea, chiar dacă acest lucru înseamnă să elimine din aspecte din cadrul legislației interne, care sunt în contradicție cu punerea în aplicare a directivei.
Un alt act care face parte din cadrul ordinii juridice unionale este decizia. Aceasta este obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, excepție făcând cazul în care în cadrul decizie sunt menționate doar anumite state destinatare ale decizie, ceea ce face ca celelelalte state membre să fie scutite de la punerea în aplicare a acesteia.
În cadrul articolului 297 se precizează, ca și în cazul celorlaltor acte ale Uniunii Europene, modalitate prin care aceasta se consideră comunicată statelor membre cărora le este adresa. Astfel că, atunci când ea se adresează doar anumitor state din cadrul Uniunii Europene, ea va trebui să fie notificata acestora, iar în cazul în care acesta nu este notificată, atunci își pierde caracterul de opozabilitate. Pe de altă parte, exista situația în care decizia este aredata tuturor statelor memebre ale Uniunii Europene, ceea ce aduce obligativitatea de publicare a acesteia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În ceea ce privește termenul la care intră în vigoare, trebuie menționat faptul ca atunci termenul este cel prevăzut în conținutul acesteia, iar în situația în care un astfel de termen nu există, decizia intra în vigoare în cea de-a douasprezece-a zi de la publicarea ei.
Pot îmbrăca forma deciziilor și acele acte instituționale care conțin prevederi ce pun în sarcina Consiliului European puterea de a adopta anumite texte legislative, precum și acele acorduri internaționale care au scopul de aduce anumite modificări tratatelor și totodată sunt supuse îndeplinirii formalităților prevăzute de către constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene. Pe de altă parte pot exista și anumite decizii care pot fi adoptate doar de către anumite state, precum și decizii care au o anumită forță interinstituțională. Important de menționat în cazul tuturor acestor decizii este ca ele nu fac parte din cadrul dreptului derivat.
Ultimele elemente ce formează dreptul derivat sunt recomandările și avizele. Acestea nu prezintă caracter obligatoriu, comparativ cu toate celelalte acte prezentate anterior, având doar un caracter consultativ deoarece cuprind fie o informație, fie o opinie prezentată de către instituțiile europene, conținut care însă nu este obligatoriu pentru niciunul dintre state. Cu toate că nu sunt obligatorii și implicit nu prezintă un caracter direct, este evident faptul că atâta timp cât ele sunt elaborate de către instituțiile europene, statele cărora le sunt adresate trebuie să țină cont de ele, mai ales când conținutul acestora prezintă interpretări, fie ale dreptului unional ,fie a legislației naționale.
În continuare, vom prezenta un alt aspect foarte important în ceea ce privește ordinea juridică onională și anume modalitatea în care sunt adoptate actele legislative care fac parte din cadrul acesteia. Procesul legislativ al Uniunii Europene presupune implicarea și participarea mai multor. Deși am menționat și anterior faptul că, cel care exercita puterea legislativă este Consiliul Europei, însă pe lângă acesta Parlamentul are funcția de co-legislativ, iar celelelate instituții cum ar fi : Comisia, Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social, au calitatea de participanți la procesul legislativ.
Cadrul juridic legislativ care stă la baza acestor proceduri de adoptare a actelor juridice este reprezentat de Partea a IV-a, Capitolul II, intitulat „ Actele juridice ale Uniunii, proceduri de adoptare și alte dispoziții” din cadrul Tratatului de Funcționare al Uniunii Europene.
Așadar, în conformitate cu acest tratat, actele juridice ale instituțiilor europene pot și adoptate prin două proceduri și anume procedura legislativă ordinară și procedura legislativă specială. Procedura legislativă ordinară se face prin adoptarea actului legislativ, de comun acord de către Parlamentul Eurpean și de către Consiliu, la propunerea Comisiei. Îndeplinirea acestei proceduri presupune parcurgerea mai multor pași. Așadar, pentru adoptarea actelor prin procedura ordinară este necesar, în primul rând, să existe o propunere prezentată de către Comisie în fața Parlamentului, urmând ca ulterior, după ce Parlamentul a adoptat o poziție cu privire la aceasta, să o trimită în fața Consiliului. În fața Consiliului pot exista două situații. Cea în care poziția adoptată de Parlament este aprobată, ceea ce duce la aprobarea actului juridic și respectiv și cea în care Consiliul nu aprobă poziție Parlamentului, ceea ce duce la adoptarea propriei poziții și trimiterea acesteia către Parlament.
Ulterior, Parlamentul va putea să aprobe în termen de maxim trei luni poziția Consiliului, caz în care se consideră că actul este adoptat, sau va putea să respingă această poziție, cu majoritatea calificată, caz în care actul este neadoptat. Important de menționat este faptul că actul se consideră adoptat și în situația în care Parlamentul nu răspunde în termenul de trei zile. Pe lângă soluțiile prezentate anterior, este posibilă și situația în care Parlamentul aprobă poziția Consiliului însă intervine asupra acestea cu anumite modificări. Aceasta duce la necesitatea transmiterii modificărilor către Consiliu, care în termen de trei luni, fie le aprobă și actul se considera adoptat, fie nu le aprobă și se convoacă comitetul de conciliere.
Etapa concilierii presupune existența unui grup format dintre membrii Consiliului și un număr egal de reprezentații din membrii Parlamentului European, care au scopul de la ajunge la un acord comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului și majoritatea membrilor Parlamentului prezenți. Termenul în care trebuie să se încheie etapa concilierii este de 6 săptămâni.
În urma finalizării etapei de conciliere, pot apărea două situații, respectiv cea în care nu s-a ajuns la niciun acord, ceea ce duce la considerarea actului ca fiind neadoptat și cea în care s-a ajuns la un acord cu majoritățile prezentate anterior, ceea ce duce la următoarea etapă din această procedură legislativă. Aceasta constă în adoptarea de către Parlament și de către Consiliu, în termen de cel mult trei săptămâni, a actului legislativ, ținând cont de proiectul din etapa concilierii. În ceea ce privește Parlamentul, adoptarea actului se face cu majoritatea membrilor, iar în cazul Consiliului este cerută majoritatea calificată. Tot în cadrul acestui articol este prevăzută și situația specială în care termenele pezentate anterior, de trei luni, respectiv șase săptămâni, pot fi prelungite cu cel mult o lună, respectiv două săptămâni, cu condiția ca acest lucru să fie cerut de Parlamentul European sau de Consiliu.
Pe lângă aceste etape de adoptare a unui act prin procedura legislativă ordinară, articolul 294 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene prezintă în finalul lui, anumite dispoziții speciale care se aplică în această procedură, acestea reprezentând o noutate deoarece nu se regăseau în Tratatul de institutire al Comunităților Europene.
Așadar, în conformitate cu acest articol, atribuțiile Comisiei vor fi restrânse deoarece atunci când un act legislativ face obiectul procedurii legislative ordinare la propunerea unui grup de state din UE, a Băncii Centrale Europene sau a Curții de justiție, Comisia nu va mai putea să parcurga următorii pașii, prezentați anterior:
să-și modifice propunerea pe parcursul procedurilor care duc la adoptarea unui act legislativ;
să aducă la cunoștința Parlamentului european poziția pe care o are în cazul primei etape, respectiv a primei lecturi;
să acorde aviz negativ în ceea ce privește cea de-a doua lectura.
Așa cum am precizat, există două proceduri legislative de adoptare a actelor, ceea ce înseamnă că este important să menționăm categoriile de acte ce sunt supuse fiecărei proceduri în parte. Așadar, sunt supuse procedurii legislative ordinare acte în 83 de domenii dintre care cele mai importante de menționat sunt: serviciile de interes economic general, actele legislative din domeniul politicii agricole comune, actele privind inițiativele cetățenilor statelor membre ale UE, actele privind măsurile pentru utilizarea monedei Euro, sănătate publică, fondurile structură, energie, statului funcționarilor etc.
Cea de-a doua procedură legislativă prin intermediul căreia se adopta actele juridice ale instituțiilor Uniunii Europene este procedura legislativă specială. Această procedură prezintă anumite particularități față de procedura legislativă ordinară. Prima dintre acestea este dată de faptul că prin această procedură, în acele cazuri prevăzute în cuprinsul Tratatelor ce stau la baza formării Comunităților, actele juridice pot și adoptate fie de către Parlament cu participarea Consiliului, fie de către Consiliu cu participarea Parlamentului European. Cu toate că în cazul acestei proceduri nu este menționat exact care este rolul Comisiei, este important să menționăm faptul că Comisia poate să își aducă aportul în această procedură prin introducerea unor modificări în ceea ce privește elementele neesențiale ale actelor respective. O altă particularitate importantă pe care o prezintă procedura legislativă specială, comparativ cu cea ordinară, este dată de faptul că Parlamentul nu mai prezintă la fel de multe atribuții, ei deținând un rol mai mic, deoarece în acest caz statele membre ale Uniunii Europene au drept de veto, iar adoptarea actelor se face cu acordul unanimității Consiliului, precum și cu apobarea Parlamentului European.
Referitor la domeniile în care este utilizată procedura legislativă specială de adoptare a actelor Uniunii Europene menționăm: domeniul fiscalității, domeniul justiției și al afacerilor interne, precum și domeniul resurselor proprii.
1.2.3. Dreptul complementar al UE
O altă componentă a ordinii juridice unionale este reprezentată de dreptul complementar al Uniunii Europene. Acesta apare ca urmare a acordurilor internaționale încheiate între state în domeniile ce intră în competența națională, cu condiția ca acordurile să prezinte un obiect ce face parte din sfera obiectivelor definite în cadrul tratatelor.
Așadar, astfel de acorduri sunt considerate norme de drept al Uniunii Europene, deoarece ele au scopul de a urmări realizarea scopurilor menționate în cadrul tratatelor de constituire a comunităților.
Din categoria dreptului complementar cele mai importante sunt: convenția, decizia, acorduri convenite între reprezentanții guvernelor statelor membre reunite în consiliu și declarații, rezoluții și luării de poziții ale Uniunii, care sunt adoptate de statele membre.
În ceea ce privește convențiile, ele prezintă anumite elemente specifice, iar cele mai importante sunt reprezentate de modul în care sunt elaborate. Astfel că, pentru a fi adoptată o convenție, aceasta trebuie să fie luată prin inițiativa comună a Comisiei și a Consiliului, membrii acestora expunând în mod public opinia lor prin intermediul unui aviz formal. Pe lângă specificitatea convențiilor, este important de reținut faptul că ele se aseamănă destul de mult cu convențiile existente în dreptul internațional, din punctul de vedere al semnării și al ratificării. Importanța convențiilor este evidențiată de cele mai multe ori prin intermediul tratatelor care menționează necesitatea existenței acestora în vederea completării conținutului lor.
Un alt element de drept complementar este dat de deciziile și acordurile dintre membrii guvernelor. Acestea sunt adoptate de către reprezentații guvernelor statelor membre care se reunesc în cadrul Consiliului și îmbrăcă forma unor acte instituționale, ce se adoptă în urma consultării Parlamentului, la propunerea și în prezența Comisiei. Cele mai multe dintre aceste decizii sunt publicate în cadrul Jurnalului Oficial al Uniunii Europene și, de asemenea, transmise insitutiilor în vederea punerii lor în aplicare. Important de reținut este faptul că cele mai multe dintre acestea sunt adoptate prin întrunirea unanimității și semnate de către toți miniștri, ceea ce face că aceste acorduri și decizii să fie considerate niște acte convenționale între state.
Ultima componentă a dreptului complementar este reprezentată de declarațiile, rezoluțiile și luările de poziții relative ale UE, adoptate de statele membre prin acord comun. Aceste acte nu implică nicio procedură de angajament juridic ceea ce face ca ele să aibă doar valoare orientativă. Sunt adoptate în cele mai multe cazuri în cadrul Consiliului, sub forma unor acte mixte, însă de asemenea, pot fi adoptate și de către șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre, în afară Consiliului.
1.2.4. Angajamentele externe
Angajamentele externe sunt o altă parte din cadrul ordinii juridice unionale. Cadrul juridic al acordurilor internaționale este reprezentat de Titlul V din cadrul Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene. Acestea pot îmbrăca mai multe forme. Primele dintre ele, pe care le vom prezenta sunt acordurile încheiate de Uniune cu statele non-membre sau cu organismele internaționale. Acordurile apar ca urmare a precizării acestui lucru în cadrul tratatelor adoptate de către Uniunea Europeană sau datorită necesitării lor în atingerea obiectivelor stabilite fie în cadrul tratelor, fie în cadrul altor acte juridice obligatorii. Totodată, Uniunea Europeană poate încheia acorduri cu state terțe sau organisme internaționale în vederea modificării normelor juridice comune sau a domeniului de aplicare al acestora. Aceste acorduri prezintă un caracter obligatoriu, ceea ce înseamnă că ele trebuie respectate atât de către toate instituțiile Uniunii Europene, cât și de către toate statele membre ale acesteia.
În ceea ce privește modalitatea în care acordurile între UE și statele terțe sunt publicate și implicit aduse la cunoștința statelor membre pentru a căpăta caracterul de opozabilitate, trebuie spus că ea nu este prezentată în cadrul acestui titlu, însă este lesne de înțeles faptul că atunci când încheierea acordului iese din cadrul unui regulament sau a unei decizie, acordul este obligatoriu să fie publicat alături de actul ce îi dă naștere, pentru a putea să fie obligatoriu instituțiilor UE și respectat de către acestea și de către statele membre. Acordul internațional nu poate fi obligatoriu pentru statele membre atât timp cât el nu este publicat, deoarece devine parte în cadrul ordinii juridice unionale doar în momentul în care intră în vigoare, iar intrarea în vigoare datează fie în funcție de mențiunile din actul respectiv, fie în cea de-a douasprezece-a zi de la data publicării.
Un alt timp de angajament extern sunt actele juridice unilaterate adoptate de către organismele ființate prin intermediul acordurile externe ale Uniunii Europene. De cele mai multe ori, acordurile internaționale încheiate de Uniune cu statele terțe au rolul de a oferi puterea de adoptare a unor acte unilaterale obligatorii care nu au nevoie de aprobare sau de ratificare pentru a lega părțile cu privire la care se referă. Cu toate acestea, trebuie evidențiată ideea potrivit căreia aceste categorii de angajamente externe nu fac pur și simplu parte din ordinea juridică unională odată cu elaborarea lor, ci este necesar ca ele să fie prezentate în cadrul regulamentelor Consiliului și implicit publicate.
Nu în cele din urmă, întâlnim tratatele încheiate de statele membre ale Uniunii Europene cu statele terțe, categorie de acte de intră în ordinea juridică unională. Posibilitatea încheierii unor astfel de tratate apare doar în anumite cazuri speciale, în care unele competențe ale Uniunii sunt transferate către statele membre.
1.2.5. Jurisprudența
Ultimul element ce face parte din ordinea juridică unională este jurisprudența sau izoarele nescrise. Jurisprudența este una dintre componentele importante ale acesteia deoarece Curtea de Justiție are aptitudinea de a crea dreptul prin utilizarea unor metode de interpretare dinamică a normelor și prin recurgerea frecventă la principiile generale de drept.
Una dintre principalele metode de intepretare a curții este reprezentată de metoda sistemică, în conformitate cu care interpretarea oricărei norme se face ținând cont de raportul acesteia cu alte norme și de asemenea ținându-se seama de locul și de funcțiile pe care le au în cadrul ansamblului organizat. Cu alte cuvinte, anumite norme speciale, nu pot fi aplicate și înțelese atâta timp cât ele nu sunt corelate cu anumite norme generale. Pe de altă parte, în intepretarea dreptului Uniunii Europene, Curtea de Justiție utilizează metoda teleologică, care se bazează pe scopul final al actului juridic intepretat și presupune utilizarea ei în paralel cu altele.
Sunt important de prezentat și principiile de drept cu caracter fundamental prin intermediul cărora Curtea de Justiției impune respect instituțiilor Uniunii Europene. Așadar, este vorba în primul rând de principiul egalității prin intermediul căruia este interzisă orice fel de discriminarea atunci când sunt soluționate cazurile de către instanțele de justiție. Principiul proporționalității este, de asemenea, un principiu fundamental deoarece presupune că orice obligație se stabilește în sarcina destinatarului normei juridice ce implică obligația respectivă, trebuie să fie limitată la ceea ce este necesar pentru a se atinge scopul normei juridice, fără stabilirea unor obligații suplimentare care nu au nicio contribuție în respectarea normei juridice. Există și principiul dreptului la apărare care presupune respectarea caracterului contradictoriu al procedurii, atât în fața organelor jurisdicționale, cât și în fața organelor administrative. Nu în ultimul rând, trebuie menționat principiul securității juridice care presupune lipsa opozabilității unui act ce nu a respectat regulile de publicare prevăzute.
Pe langa aceste principii, întalnim și unele principii cu caracter tehnic:
principiul responsabilității extracontractuale a Uniunii;
principiul retragerii retroactive a legilor ilegale;
principiul neplății zilelor de grevă;
principiul distincției impozitelor, taxelor și redevențelor.
Ordinea juridică unională este formată din cele cinci elemente prezentate în cadrul acestui capitol, însă este esențial de reținut care este importanța și raportul dintre acestea. Astfel, dreptul primar este superior dreptului derivat, în timp ce angajamentele externe sunt inferioare dreptului primar, dar superioare celui secundar. În ceea ce privește dreptul complementar, deoarece el nu își are originea în tratatele institutive, nu se află în raport de subordonare cu dreptul primar, dar este superior actelor instituțiilor Uniunii Europene și inferior dreptului derivat.
Secțiunea 1.3. Specificitatea ordinii juridice a Uniunii Europene
Asa cum am precizat anterior, ordinea juridică unională reglementează atât raporturile juridice care apar în cadrul Uniunii Europene, cât și pe cele dintre UE și statele membre ale acesteia. Pe de alta parte, evidențiază statutul instituțiilor Uniunii Europene, prin definirea atribuțiilor și competențelor sale. Jurisprudenta CJUE alaturi de alte instrumente legislative au dus la aparitia urmatoarelor elemente: dreptul unional instituțional care cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează structura și funcționarea organelor Uniunii Europene; drept unional material care cuprinde totalitatea normelor juridice care fixează obiectivele Uniunii și măsurile prin care acestea sunt aduse la îndeplinire; dreptul unional procesual care cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează procedurile dreptului Uniunii Europene. Ca urmare, prin aparitia acestor categorii de drepturi mentionate anterior, se poate spune faptul ca a luat nastere o ordine juridica noua, cu specificitate proprie, respective ordinea juridica unionala.
Asadar, recunoașterea unei ordini juridice proprii semnifică faptul că normele juridice ale Uniunii Europene formează o structură complexă de norme juridice care au un set bine determinat de izvoare de drept, în timp ce instituțiile Uniunii au proceduri bine stabilite de a sesiza și sancționa încălcările și derapajele. De asemenea, trebuie spus ca ordinea juridică a Uniunii este proprie, fiind autonomă în raport cu ordinea juridică internațională și relativ autonomă față de dreptul intern al Statelor Membre. Pe de alta parte, ordinea juridică a Uniunii este integrată sistemului juridic al Statelor Membre și se impune jurisdicțiilor acestora datorită aplicabilității directe, imediate și prioritare a dreptului Uniunii Europene.
Specificitatea ordinii juridice unională se caracterizează prin trei elemente importante: aplicabilitatea directă, aplicabilitatea imediată și aplicabilitatea prioritară.
Aplicabilitatea directă a ordinii juridice unională arată faptul ca eficacitatea regulilor sale nu poate fi subordonată unor formalități pentru introducerea acesteia în ordinea internă a statelor și cu atât mai puțin transformării sale în drept intern.
Aplicabilitatea imediată a ordinii juridice unionale arată posibilitatea de invocare a normelor Uniunii Europene în fața instanțelor naționale, in timp ce aplicabilitatea prioritară a dreptului Uniunii Europene desemnează faptul că o lege națională, care este posterioară intrării în vigoare a unei reguli de drept unional, trebuie să respecte această regulă, altfel ar periclita existența Uniunii Europene.
Așadar, prin raportare la ordinea juridică a statelor membre, ordinea juridică europeană este autonomă și originală, autonomia sa fiind caracterizata prin trei elemente: autonomia izvoarelor sale, autonomia noțiunilor de drept care nu depind de calificările statelor membre și autonomia normelor juridice ale Uniunii Europene care nu pot fi lipsite de eficacitate juridică prin dreptul intern al Statelor Membre. Mai mult, chiar dacă există această autonomie, nu trebuie să ignorăm că acest drept reprezintă o ordine juridică integrată în sistemul juridic al Statelor Membre, concretizat prin faptul că instanțele naționale sunt obligate să aplice normele Uniunii Europene identic în spațiu și timp. Dar, prin raportare la ordinea juridică internațională, specificitatea Uniunii Europene constă în faptul că ea a luat naștere în urma tratatelor încheiate de Statele Membre și a actelor normative care au fost emise de instituțiile Uniunii, pe baza și în aplicarea tratatelor.
Secțiunea 1.4. Delimitarea competențelor în cadrul UE
Așa cum am specificat anterior, competențele Uniunii Europene sunt duse la îndeplinire prin intermediul diferite instituții organizate în cadrul acestora. Este important de redat cum sunt repartizate competențele între aceste instituții pentru a vedea modul în care ia naștere ordinea juridică unională, dar și modul în care acesta este pusă în aplicare de către Uniune și statele membre.
Așadar, vom prezenta pentru început competențele și rolul pe care îl are Parlamentul European în ceea ce privește ordinea juridică din cadrul Uniunii Europene. Cel mai important de menționat este faptul că Parlamentul nu are rol de putere legislativă unică, dar cu toate acestea prezintă un rol consulativ în ceea ce privește elaborarea actelor juridice. În vederea îndeplinirii acestei funcții, este menționată în cadrul tuturor actelor de constituire a comunităților europene și, aprofundata în Actul Unic, ideea potrivit căreia este obligatoriu ca Parlamentul să își dea consimțământul în ceea ce privește anumite acorduri expres prevăzute în cadrul actelor respective.
Odată cu formarea Uniunii Europene, cadrul juridic legislativ care stă la baza instituirii în sarcina Parlamentului, a funcției legislative, este reprezentat articolul 14 din cadrul Tratatului de Funcționare al Uniunii Europene conform căruia funcția legislativă este împărțită între Parlament și Consiliul, instituții care dețin de asemenea și funcția bugetară. Totodată, în cadrul aceluiași articol este precizata ideea potrivit căreia Parlamentul European este cel care are funcția de a alege președintele Comisiei Europene, dar și cel care îndeplinește funcții consultative și totodată funcția de control politic. Tot în cadrul aceluiași articol este prevăzută funcția Parlamentului European de a iniția și aproba decizia de stabilire a propriilor competente, în conformitate cu precizările anterioare, decizie ce trebuie ulterior adoptată în unanimitate de către Consiliul European.
Înainte de a exista Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, dreptul de inițiativă a ParlamentuluI European era prevăzut doar parțial, fără ca acesta să fie recunoscut într-un mod oficial, lucru care s-a întâmplat doar odată cu intrarea în vigoare a TFUE, ceea ce a recunoscut dreptul Parlamentului de a cere Comisiei elaborarea de propuneri.
Totodată, trebuie precizat faptul că tot în legătură cu ordinea juridică unională este prevăzut dreptul Parlamentului European de a cere examinarea petițiilor, drept care își gaseste cadrul juridic legislativ tot în Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene.
Odată cu semnarea Actului Unic European, toate tratatele de aderare a unui nou stat membru și tratatele de asociere necesită avizul conform al Parlamentului. Pe baza acestui act, procedura se aplică, de asemenea, acordurilor internaționale cu implicații bugetare importante pentru Uniune, înlocuind procedura de conciliere instituită în 1975. Tratatul de la Maastricht a extins procedura în cauză la acordurile care instituie un cadru instituțional specific sau care implică modificarea unui act adoptat în temeiul procedurii de codecizie. Parlamentul trebuie, de asemenea, să-și dea avizul conform pentru actele privind procedura electorală (odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht). Începând cu Tratatul de la Amsterdam, avizul conform al Parlamentului European este solicitat în cazul în care Consiliul dorește să declare existența unui pericol evident din cauza încălcării flagrante, de către un stat membru, a principiilor fundamentale ale Uniunii Europene, înainte de a adresa recomandări sau penalizări statului membru în cauză. În schimb, orice revizuire a Statutului deputaților în Parlamentului European trebuie să fie aprobată de către Consiliu.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul poate avea inițiativa revizuirii tratatelor și are ultimul cuvânt în privința convocării unei convenții pentru pregătirea unei viitoare modificări a tratatelor.
Am precizat anterior faptul că Parlamentul alături de Consiliu au rolul de a duce la îndeplinire funcția bugetară. Așadar, Parlamentul rămâne una dintre cele două componente ale autorității bugetare, conform articolul 314 din TFUE. Acesta este implicat în procedura bugetară încă din stadiul pregătitor, în special în ceea ce privește stabilirea principalelor linii directoare și a naturii cheltuielilor. Parlamentul adoptă bugetul și monitorizează execuția acestuia, conform articolul 318 din TFUE si, de asemenea, tot Parlamentul aprobă descărcarea de gestiune pentru execuția bugetară, in conformitate cu articolul 319 din TFUE. În cele din urmă, Parlamentul trebuie să aprobe cadrul financiar multianual, lucru prevazut in articolul 312 din TFUE. Cadrul financiar multianual 2014-2020 este primul cadru de acest tip care face obiectul normelor TFUE.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, procedura de codecizie a fost aplicată pentru 46 de temeiuri juridice din Tratatul CE. În principiu, această procedură a pus Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul. În cazul în care cele două instituții ajungeau la un acord, actul era adoptat în prima sau în a doua lectură. În caz de dezacord, actul respectiv putea fi adoptat doar în urma succesului concilierii. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona procedura de codecizie a devenit procedura legislativă ordinară (articolul 294 din TFUE). Peste 40 de noi politici sunt supuse acestei proceduri, de exemplu cele privind libertatea, securitatea și justiția, comerțul exterior, politica de mediu și politica agricolă comună (PAC).
În ceea ce privește procedura de cooperare, aceasta a fost introdusă de AUE și extinsă în temeiul Tratatului de la Maastricht la cea mai mare parte a domeniilor de legislație în care Consiliul acționează cu majoritate. Această procedură obliga Consiliul să ia în considerare, în a doua lectură, amendamentele Parlamentului care au fost adoptate prin vot cu majoritate absolută, în măsura în care acestea au fost preluate de Comisie. Introducerea sa a marcat debutul unei veritabile competențe legislative a Parlamentului, dar procedura a fost eliminată după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
Pe de altă parte, o altă atribuție din funcția legislativă este reprezentată de avizul conform pe care trebuie să îl acorde Parlamentul European. Așadar, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, procedura de aviz conform se aplică câtorva domenii legislative asupra cărora Consiliul hotărăște în unanimitate și care se limitează, începând cu Tratatul de la Amsterdam, la fondurile structurale și de coeziune. În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, anumite domenii noi sunt supuse acestei proceduri, denumite în prezent „de aprobare”, de exemplu articolele 7, 14, 17, 27, 48 și 50 din TUE și articolele 19, 83, 86, 218, 223, 311 și 312 din TFUE și măsurile care trebuie adoptate de către Consiliu în cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește necesară, fără ca tratatele să fi prevăzut atribuțiile necesare în acest sens.
Așa cum am menționat, Consiliul European este una dintre instituțiile care îndeplinește funcția legislativă, deoarece aceasta nu îi este recunoscută în deplinătate Parlamentului. Așadar, Consiliul este cel care participa alături de Parlament la îndeplinirea funcției legislativă și a funcției bugetară, însă are și rolul de a duce la îndeplinire funcțiile de definire a politicilor dar și a celor de coordonare. Un alt cadrul legislativ care prezintă funcțiile pe care le are Consiliul în cadrul Uniunii Europene, funcții care își găsește implicații și în ordinea juridică unionala, este reprezentat de articolul 243 din cadrul aceluiași tratat. În conformitate cu acesta, Consiliu este o funcție de natura financiară.
În concluzie, Consiliul se poziționează în cadrul instituțiilor Uniunii Europene ca fiind legiuitor alături de Parlamentul European, având așadar putere de decizie în ceea ce privește ordinea juridică unională. Pe de altă parte, tot Consiliul este cel care exercită un rol important în ceea ce privește ordinea juridică unională din domeniul economic și social, deoarece această instituție este cea căreia îi este prevăzut rolul de a coordona politicile economice și sociale promovate și aplicate de către statele membre ale Uniunii Europene.
În continuare vom prezenta competentele altei instituții foarte importantă a Uniunii Europene și anume Consiliul European. Pentru început, este important de evidențiat faptul că, Consiliul European este o instituție distinctă de Consiliu, fiecare dintre acestea exercitând roluri diferite în cadrul Uniunii.
Spre deosebire de Consiliu, care deține alături de Parlamentul Europei, funcția de legiuitor, Consiliul European nu are atribuții în domeniul legiferării. Principala funcție pe care o deține aceasta instituție este prezentată în cadrul alineatului 2 al articolului 15 în conformitate cu care, Consiliul European trebuie să ajute la dezvoltarea Uniunii Europene prin definirea scopurilor principalele a politicii generale, dar și prin redarea orientărilor acesteia.
Tot în cadrul aceluiași articolul, în alineatul 6 sunt prevăzute atribuțiile Președintelui Consiliului European.
Concluziile Consiliului European sunt adoptate în cadrul fiecărei reuniuni a Consiliului European. Prin aceste concluzii se identifică chestiuni specifice de interes pentru UE și se conturează acțiuni specifice care trebuie întreprinse sau obiective de îndeplinit. Concluziile Consiliului European pot stabili, de asemenea, un termen pentru ajungerea la un acord asupra unei anumite chestiuni sau pentru prezentarea unei propuneri legislative. Astfel, Consiliul European poate să influențeze și să orienteze agenda politică a UE.
Înaintea reuniunii Consiliului European, președintele Consiliului European întocmește orientări pentru concluzii. Acestea sunt discutate apoi în cadrul Consiliului Afaceri Generale și, ulterior, sunt adoptate în cadrul reuniunii Consiliului European. Concluziile se adoptă prin consens între toate statele membre.
O altă instituție foarte importantă din cadrul Uniunii Europene este reprezentată de către Comisia Europeană. Modul de organizare și de funcționare al Comisiei este prevăzut atât în cadrul tratatelor Uniunii Europene cât și în cadrul regulamentelor interne de funcționarea a acesteia. Cel mai important aspect de menționat în ceea ce privește modul de funcționare al Comisiei Europene este reprezentat de principiul după care aceasta funcționează. Este vorba, așadar, de principiul colegialității, în conformitate cu care hotărârile luat de către Comisia Europeană sunt valabile dacă sunt adoptate de majoritatea membrilor acesteia.
Comisia este instituția Uniunii Europene care detine monopolul inițiativelor legislative și importante competențe executive în domenii precum concurența și comerțul exterior. De asemenea, aceasta este principalul organ executiv al Uniunii Europene și este formată dintr-un colegiu de membri care reunește câte un comisar pentru fiecare stat membru. Comisia conduce, de asemenea, și comitetele responsabile de punerea în aplicare a legislației Uniunii.
Așadar, de regulă, Comisia este cea care ia initiativa în procesul legislativ la nivelul Uniunii Europene, conform articolului 17 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene. Ea elaborează propuneri legislative pentru a fi adoptate de cele două instituții cu competențe decizionale, Parlamentul și Consiliul. Competența de a face propuneri reprezintă forma completă a puterii de inițiativă, deoarece este întotdeauna exclusivă și restrictivă pentru autoritatea decizională, care nu poate lua o decizie fără existența unei propuneri și care trebuie să-și bazeze decizia pe propunerea prezentată.
De asemenea, Comisia elaborează și înaintează Consiliului și Parlamentului toate propunerile legislative (regulamente și directive) necesare pentru aplicarea tratatelor. Totodată, Comisia este cea care are rolul de inițiativă bugetară, elaborând proiectul de bugetul ce trebuie supus spre aprobare.
Comisia Europeană prezintă un rol important și în ceea ce privește relația cu statele care nu fac parte din cadrul Uniunii Europene. Pe baza unui mandat din partea Consiliului, Comisia este însărcinată cu negocierea acordurilor internaționale în conformitate cu articolele 207 și 218 din TFUE, care sunt apoi prezentate Consiliului spre încheiere. Aceasta include și negocierile pentru aderarea la Convenția europeană privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (articolul 6 alineatul (2) din TUE). În domeniul politicii externe și de securitate, acordurile sunt negociate de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. În conformitate cu articolul 50 din TUE și articolul 218 alineatul (3) din TFUE, Comisia prezintă recomandări privind deschiderea negocierilor referitoare la retragerea din Uniunea Europeană, pentru care poate fi, de asemenea, desemnată ca negociator în numele Uniunii.
Nu în cele din urmă, Comisia Europeană este cea care prezintă competentă, deși limitată, în ceea ce privește gestiunea economică și monetară a uniunii Europene. Altfel spus, această instituție este în măsură să prezinte recomandări pentru elaborarea unui proiect privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și avertismente în cazul în care există riscul ca aceste politici să fie incompatibile cu orientările, în conformitate cu alineatul 4 al articolului 121 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, dar și să prezinte recomandări privind măsurile care trebuie luate în cazul în care un stat membru din afara zonei euro are dificultăți pentru balanța de plăți, conform articolului 143 din Tratatul de funcționare al Uniunii Europene. Pe lângă acestea, Comisia Europeană mai îndeplinește următoarele atribuții cu impact asupra ordinii juridice unională:
prezintă recomandări privind cursul de schimb între moneda unică și alte monede, precum și orientări generale privind politica cursului de schimb, în temeiul articolului 219 din TFUE;
prezintă propuneri de evaluare pentru a permite Consiliului să stabilească dacă un stat membru prezintă un deficit excesiv;
evaluează planurile de politică națională și prezintă proiecte de recomandări specifice fiecărei țări în cadrul semestrului european.
Comisia Europeană, așa cum am precizat și anterior este una dintre instituțiile Uniunii Europene cu cele mai importante competente în ceea ce privește ordinea juridică unionala, de aceea tratatele Uniunii Europene conferă Comisiei competența de a asigura aplicarea corespunzătoare atât a tratatelor, cât și a oricărei decizii luate în aceste scop (legislația secundară). Acesta este rolul Comisiei de protector al tratatelor, indeplinind astfel acest rol prin procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, aplicată statelor membre.
Așa cum am menționat anterior, Comisia își exercita atribuțiile conferite pentru punerea în aplicare a actelor legislative adoptate de Parlament și Consiliu. Tratatul de la Lisabona a introdus norme și principii generale noi privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie (articolul 291 alineatul (3) din TFUE și Regulamentul (UE) nr. 182/2011). Ele înlocuiesc mecanismele anterioare privind comitetele cu două instrumente noi, procedura de consultare și procedura de examinare. Dreptul de control al Parlamentului și al Consiliului este inclus în mod oficial și se prevede o cale de atac în cazul în care există un conflict.
Nu în cele din urmă, destul de rar, Comisia are și competențe depline de reglementare. Un exemplu este articolul 106 din TFUE, care autorizează Comisia să asigure aplicarea normelor Uniunii cu privire la întreprinderile publice și întreprinderile care prestează servicii de interes economic general și să adreseze statelor membre directivele sau deciziile corespunzătoare în acest sens.Tratatele conferă Comisiei puterea de a formula recomandări sau de a elabora rapoarte sau avize în numeroase cazuri. Acestea prevăd, de asemenea, consultarea Comisiei cu privire la anumite decizii, cum ar fi admiterea unor noi state membre în Uniune (articolului 49 din TUE). Comisia este consultată și cu privire la modificările aduse statutelor altor instituții și organisme, cum sunt Statutul deputaților în Parlamentul European, al Ombudsmanului European și al Curții de Justiție.
Ultima dintre instituțiile Uniunii Europene pe care o vom prezenta și care are competențe în cadrul ordinii juridice unionale este Curtea de Justiție a Uniunii Europene. În conformitate cu Tratatul Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene desemnează Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate.
Cel mai important rol al Curții în ceea ce privește ordinea juridică unională este reprezentat de competenta acesteia de a asigura respectarea ordinii comunitare, precum și interpretarea corectă și aplicarea ulterioară a tratatelor Uniunii. Curtea de Justiție își îndeplinește aceasta atribuție prin următoarele acțiuni:
asigura controlul legalității actelor juridice întocmite de către Uniunea Europeană, în special prin recurs în anulare, recurs în carență și de asemenea, excepția de ilegalitate;
asigura controlul acțiunilor sau a inacțiunilor statelor membre ale Uniunii Europene, în vederea respectării de către acestea din urmă, a dispozițiilor tratatelor;
asigura o interpretare unitară a tratatelor Uniunii Europene, precum și a actelor acesteia;
Concluzionand, Curtea Europeană de Justiție (CEJ) este Curtea Supremă a Uniunii Europene. Curtea este competentă în domenii de politică comună din cadrul primului pilon (al Comunității Europene). Tratatul de la Amsterdam a mai oferit CEJ și competențe de control în domeniul PESC și asupra activităților Consiliului European. De asemenea, CEJ are dreptul de a hotărî legalitatea deciziilor cadru sau a celor din domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală. În unele circumstanțe în viitor CEJ va putea să ia decizii în legătură cu azilul și cu legea cu privire la imigrare. Deciziile Curții sunt luate prin votul majorității membrilor și sînt irevocabile și obligatorii.
Curtea de Justiție poate decide dacă un stat membru nu a respectat integral o anumită obligație statuată prin Tratate; poate verifica dacă instrumentele adoptate de instituțiile comunitare, și a căror anulare este cerută, sunt compatibile cu Tratatele; poate critica instituțiile comunitare pentru inactivitate. In ceea ce priveste procedura de examinare, la prima etapă, cererile pentru acțiune directă sunt prezentate Curții, fiind înregisrate de către registrator. După ce face cunoștință cu documentele, președintele Curții transmite cazul către una din cele 6 camere și numește un judecător responsabil pentru caz. Acesta, după studierea cazului, prezintă altor camere un raport preliminar cu sugestii legate de caz sau propuneri pentru alt tip de acțiuni. În acelați timp și avocații generali pregătesc opinii pentru a le prezenta judecătorilor. Aceasta este unica contribuție a lor la procesul de deliberare și luare a deciziei, care implică numai judecătorii.
La cea de-a doua etapă judecătorii și avocații generali pot interoga reprezentanții ambelor părți. Apoi Curtea face o analiză a raportului preliminar prezentat de judecător, introducând amendamente și luând o decizie finală în legătură cu cazul prin votul majorității. Opinia și decizia sa sunt apoi publicate în Raportul Cazurilor la Curtea de Justiție și Curtea de Primă Instanță în toate limbile oficiale ale UE. Reclamanții sunt obligați să respecte deciziile Curții. CEJ poate, de asemenea, acorda despăgubirea prejudiciilor aduse.
CAPITOLUL III. Caracteristicile ordinii juridice unionale
Secțiunea 1.1. Aplicabilitatea imediată a dreptului UE în dreptul intern al statelor membre
Așa cum am precizat în cadrul capitolelor anterioare, ordinea juridică a Uniunii Europene prezintă anumite caracteristici comparative cu ordinea juridică a statelor membre ale acesteia.
Prima caracteristică pe care o vom prezenta este reprezentată de aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene în dreptul intern al statelor membre. Înainte de a începe prezentarea acestei caracteristici trebuie menționat faptul că dreptul Uniunii Europene este total diferit de dreptul internațional. Această diferență apare și în ceea ce privește caracteristica menționată anterior, deoarece spre deosebire de dreptul internațional căruia îi este indiferentă natura relațiilor care se stabilesc între acesta și dreptul național, dreptului comunitar nu îi este indiferentă această relație, deoarece el postulează monismul și impune respectarea acestuia de către statele membre ale Uniunii Europene.
Așadar, se poate spune faptul că atunci când se analizează ansamblul normelor ce formează dreptul Uniunii Europene, ideea care se desprinde din această analiză duce la proclamarea teoriei moniste, în ceea ce privește dreptul Uniunii Europene și dreptul intern al statelor membre ale acesteia. În ceea ce privește această teorie este important de menționat faptul că ea decurge chiar din natura Comunităților Europene, respectiv a Uniunii de astăzi. În acest sens, Curtea de Justiție a subliniat ideea ca monismul decurge din ansamblul sistemului tratatului. Ideea de monism este puternic susținută în ceea ce privește sistemul Uniunii Europene deoarece acesta este singurul compatibil cu existența unui sistem de integrare și totodată cu ideea de puteri reale ce apare ca urmare a transferului de atribuții de la statele membre ale Uniunii Europene către această din urmă, sau totodată că urmare a unor limitați de competente în ceea ce privește statele membre ale Comunității. Așadar, odată cu înființarea Comunităților statele ce fac parte din cadrul acesteia și-au limitat drepturile pe care le aveau anterior înființării comunităților, chiar dacă acest lucru s-a întâmplat doar într-un număr mic de domenii.
Sistemul Uniunii Europene, mai cu seamă în măsura în care el comportă atribuții de putere normativă pentru instituții, nu poate funcționa decât în monism, singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare: prin instituirea unei Comunități cu durată nedeterminată, învestită cu atribuții proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică și mai ales cu puteri reale rezultate dintr-o limitare a competenței sau dintr-un transfer de atribuții de la statele membre spre uniune, acestea și-au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane, creând astfel un drept aplicabil resortisanților lor și lor înșile. Afirmația este cât se poate de clară: diferit de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul instituind C.E.E. a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului și care se impune jurisdicțiilor acestora.
Teoria monistă are la baza ideea că există o singură ordine juridică ce are drept componente, dreptul național și dreptul internațional iar una din aceste componente primează asupra celeilalte și cuprinde două variante: primatul dreptului internațional asupra dreptului intern; primatul dreptului intern asupra dreptului internațional.
De cealaltă parte se afla teoria dualistă în conformitate cu care exista ideea potrivit căreia dreptul internațional și dreptul intern sunt două sisteme juridice cu valoare egală, dar în același timp diferite, care acționează pe planuri distincte, fiind fundamentate pe izvoare diferite și totodată adresându-se unor categorii diferite de destinatari. În consecință, cele două sisteme juridice nu se pot intersecta în nici o situație, fiecare dintre ele reglementând un domeniu specific de raporturi juridice. Se susține, de asemenea, că pot să existe neconformități între actele interne și cele internaționale, ceea ce în dreptul contemporan nu este de acceptat. Ca atare, un tratat internațional perfect, adică ratificat cu regularitate, n-ar avea efect decât în ordinea internațională. Pentru ca el să se poată aplica în ordinea internă a unui stat contractant este necesar ca acest stat să-i preia dispozițiile într-o normă națională, de cele mai multe ori o lege, sau să-l introducă în ordinea națională printr-o formulă juridică care realizează admiterea.
Altfel spus, conform acestei teorii, era permisă posibilitatea că normele juridice să fie conforme atât cu prescripțiile dreptului intern, cât și cu cele ale dreptului internațional, dar la fel era posibil că normele juridice să corespundă cu normele unei ordini juridice și să fie contrare prevederilor celeilalte, dar fără să afecteze valabilitatea lor. În oricare din cazuri trebuie aplicate normele de drept național în dreptul intern, iar în cazul în care acestea contravin unor acorduri sau angajamente internaționale, neconcordanța va atrage răspunderea internațională a statului respectiv. Deci teoria dualistă, susține distincția netă între cele două sisteme de drept – intern și internațional – și afirmă că este necesară emiterea unui act normativ prin care se face transferul tratatului din ordinea internațională în ordinea internă, acesta dobândind caracterul actului în care a fost transpus (legea internă).
De cealaltă parte, teoria monistă, cea care se aplică în cazul dreptului comunitar presupune faptul că oricare dintre tratatele institutive existente vor fi ratificate în mod obișnuit și introduse în cadrul ordinii juridice proprii a fiecărui stat fără ca dispozițiile acestora să fie adaptate în funcție de ordinea juridică internă.
Așadar, ca urmare a acestor lucruri, se poate afirma faptul că dreptul Uniunii Europene se pune în aplicare în cadrul dreptului intern al fiecărui stat membru al Uniunii Europene așa cum acesta a fost adoptat, lucru care dă naștere la principiul aplicării directe a dreptului Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, nu este necesar că dreptul unional să fie asimilat sau dimpotrivă transformat în cadrul dreptului intern al statelor membre, ci această trebuie să fie aplicat și respectat așa cum am luat naștere de la instituțiile Uniunii Europene. De asemenea, trebuie menționat faptul că, ca urmare a aplicării monismului, principiul dualismului este înlăturat în relațiile dintre statele membre și Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă că indiferent de tipul dreptului unional, acesta este aplicat imediat în cadrul ordinii juridice interne a fiecărui stat membru al Uniunii Europene. Ca urmare a acestui lucru se pot trage următoarele concluzii:
normele juridice ce fac parte din dreptul Uniunii Europene își ocupă locul în cadrul ordinii juridice interne a fiecărui stat;
nu este necesară nicio modalitate specială de introducere a dreptului Uniunii Europene în cadrul ordinii juridice interne a statelor membre;
în cadrul instanțelor de judecată este obligatoriu să fie aplicat dreptul Uniunii Europene de către judecători.
În ceea ce privește această caracteristică a ordinii juridice unionala, trebuie evidențiat faptul că acesta nu se referă la aspectul temporal, ci termenul de imediat vizează faptul că ordinea juridică comunitara se aplică în cadrul dreptului intern al statelor membre și acționează fără a fi necesară existența unui intermediar.
În cele ce urmează, voi prezenta aplicabilitatea imediată în funcție de tipul dreptului unional la care se referă. Așadar, în ceea ce privește tratatele, principiul aplicării imediate nu permite judecătorilor dintr-o țară dualistă să considere un tratat al Uniunii Europene ca fiind aplicabil precum dreptul intern sub pretextul că admiterea să conform procedurilor de admitere a tratatelor internaționale a făcut din acesta unul de drept național. De asemenea, nu poate fi eludată aplicarea unui tratat al Uniunii Europene ratificat cu regularitate sub pretextul că nu au fost îndeplinite procedurile de admitere a tratatelor internaționale prevăzute de Constituție. Tratatele institutive au fost ratificate în mod regulat și introduse de fiecare dintre statele fondatoare în propria ordine juridică internă conform prevederilor naționale referitoare la tratatele obișnuite.
Ca urmare, tratatele institutive cu aplicabilitate imediată au această proprietate prin însăși faptul că au fost ratificate în mod regulat și introduse de fiecare dintre statele fondatoare în propria ordine juridică internă conform prevederilor naționale referitoare la tratatele obișnuite. În 1972, odată cu extinderea Comunităților la alte trei state dualiste (Danemarca, Irlanda și Regatul Unit), caracterul aplicabil al dreptului Uniunii Europene (care între timp fusese în mod expres degajat de către CJCE) a fost luat în considerație în mod corespunzător prin teoria monistă. – Orice speță judecată de natură economică sau comercială are automat putere de aplicabilitate imediată în țările membre și implicit în România. Orice directive adoptate de comisia de la Bruxelles vor avea aplicabilitate imediată, iar publicarea în Monitorul Uniunii Europene a unei astfel de norme, va avea impact egal și superior uneori față de Monitorul Oficial român.
De asemenea, au aplicabilitate imediată dispozițiilor acordurilor internaționale care prezintă în cadrul acestora o obligație foarte clară, iar executarea și efectele acestora nu sunt subordonate adoptării unui act juridic ulterior. Pe de altă parte, este evident faptul că vor avea aplicabilitate imediată în cadrul ordinii juridice interne a statelor membre oricare dintre regulamentele adoptate de către Uniunea Europeană, acest lucru având ca temei juridic alineatul 2 al articolului 249 din cadrul Tratatului de Funcționare al Uniunii Europene.
În ceea ce privește deciziile adoptate de către instituțiile Uniunii Europene, putem menționa faptul că acestea au aplicabilitate imediată în cadrul dreptului intern al statelor membre, astfel ca ele vor produce un efect direct asupra persoanelor cărora le este destinată dar și asupra celor care se pot prevala de ea, încă din momentul adoptării ei, fără a fi necesare existenta anumitor măsuri de receptare luate la nivel național.
În continare voi prezenta câteva aspecte practice cu privire la caracteristica aplicării imediate a ordinii juridice unionale în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene. În ceea ce privește Marea Britanie, teoria monistă pe care se bazează principiul integrării poate fi obiectul unei aplicări de către tribunale. Principiul integrării poate să fie de competența legislatorului, exemplul cel mai evident al utilizării unui procedeu dualist pentru a asigura aplicarea principiului integrării în momentul ratificării tratatelor constitutive este constituit de European Communities Act votat de parlamentul britanic în același timp cu autorizarea ratificării tratatului de adeziune.
În acest fel practica constituțională a Marii Britanii, care prevedea introducerea formală a tratatului internațional prin întreaga procedură parlamentară și transformarea sa în reglementare internă, a fost eliminată de bunăvoie prin European Communities Act din 1972 care reglementează problema aplicării imediate astfel: toate aceste drepturi, puteri, responsabilități, obligații și restricții create sau născute din sau în virtutea Tratatelor, și orice astfel de căi de atac și proceduri conferite prin sau în virtutea Tratatelor au, fără a necesita alte formalități, forța juridică legală și pot fi invocate în Marea Britanie; ele vor fi recunoscute ca drept în vigoare și vor fi executate, îndeplinite și urmate întocmai; iar expresia drept al Uniunii Europene în vigoare și expresiile similare vor fi înțelese că referindu-se la dreptul căruia îi este aplicabilă această subsecțiune.
În ceea ce privește Italia, instanțele de judecată au condamnat tehnicile dualiste utilizate de Italia față de regulamentele Uniunii Europene, față de sistemul ordinului de executare în dreptul intern având ca efect transformarea sursei de drept internațional în sursă internă (7 ianuarie 1973, Comisia/Italia, 39/72, și 10 octombrie 1973, Variola, 34/73 [8]) În decizia Costa, Curtea a îndepărtat în mod categoric excepția de neprimire absolută invocată de guvernul italian care, conform logicii dualiste, pretindea că judecătorul italian nu putea aplica decât dreptul intern și deci nu putea să aplice articolul 177 din tratatul C.E.E. Curtea Constituționala italiană a admis aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene prin decizia Frontini (18 decembrie 1973) ale cărei considerente sunt foarte clare: este conform cu logica sistemului Uniunii Europene că regulamentele C.E.E. nu trebuie ca sursă imediată de drepturi și obligații să facă obiectul unor măsuri statale care să recopieze dispozițiile Uniunii Europene susceptibile de a modifica sau de a condiționa în orice mod intrarea în vigoare și cu atât mai puțin de a substitui, de a deroga sau de a abroga chiar și parțial actele Uniunii Europene. Curtea Constituțională a admis abandonarea sistemului dualist în profitul dreptului Uniunii Europene. Dar ea a decis că orice judecător italian sesizat cu problema incompatibilității dintre o lege și dreptul Uniunii Europene anterior, nu ar putea să statueze el însuși și ar trebui să trimită dificultatea, Curții Constituționale.
Pe de altă parte, în Franța care este un stat monist, Consiliul de stat a admis că regulamentul Uniunii Europene, în virtutea articolului 189, se integrează, din momentul publicării sale, în dreptul statelor membre (22 decembrie 1978, Syndicat des Hautes Graves de Bordeaux). Consiliul Constituțional a fost de asemenea foarte clar în cele două decizii din 30 decembrie 1977 admițând că forța obligatorie a regulamentului Uniunii Europene nu este subordonată unei intervenții a autorităților statelor membre. Un alt exemplu este faptul că în favoarea acceptării supremației dreptului Uniunii Europene au decis, în Franța, Curțile supreme prin decizia din 1975 Cafes Jacques Vabre, în care Curtea de Casație afirma că Tratatul din 25 martie 1957, care, în virtutea articolului 55 din Constituție, are o autoritate superioară celei a legilor, instituie o ordine juridică proprie integrată celei a statelor membre; grație acestei specificități, ordinea juridică pe care a creat-o este direct aplicabilă resortisanților acestor state și se impune jurisdicțiilor lor. Pentru aceste motive, Curtea de Apel a decis pe drept cuvânt că articolul 95 din Tratat trebuia aplicat, prin înlăturarea articolului 265 din Codul vămilor, chiar dacă acest din urmă text era posterior, în timp ce Consiliul de Stat prin decizia să Nicolo s-a alăturat acestei poziții.
Nu în cele din urmă, Belgia este un alt stat foarte important din cadrul Uniunii Europene în care este aplicat principiul dualismului și în cadrul căruia există o jurisprudență constantă conform căreia dispozițiile unui tratat internațional puteau fi nesocotite în baza unei legi posterioare contrare. În lipsa consacrării constituționale a primatului dreptului Uniunii Europene, primele soluții jurisprudențiale au rămas consecvente practicii conturate în privința tratatelor internaționale. Punctul de cotitură l-a reprezentat hotărârea Curții de Casație din 27 mai 1971, dată în cazul Société des Fromageries Franco-Suisse Le Ski. În speță, Guvernul belgian a fost condamnat de Curtea de Justiție a Comunităților pentru introducerea, în 1958, a unei taxe contrare articolului 12 din Tratatul CEE. În urma acestei decizii taxa a fost eliminată de la data de 1 noiembrie 1964, însă fără efect retroactiv.
În concluzie, aplicarea imediată a ordinii juridice unionala, presupune institutirea atât a unor drepturi cât și a unor obligații în ceea ce privește statele membre, precum și cu privire la cetățenii acestora sau a companiilor din cadrul domeniului privat. Fiecare dintre statele membre are obligația de a pune în executare dreptul Uniunii Europene în cadrul ordinii juridice interne executarea acestei obligații fiind indeaproape urmărită de unde dintre instituțiile fundamentale ale Uniunii Europene, respectiv de Comisia Europeană. Ca umare, atunci când unul dintre state nu respecta aceste obligații de a pune în executare dreptul unional, atunci instituția însărcinată cu urmărirea acestui lucru va fi îndreptățită să ia măsuri în baza dispozițiilor legale prevăzute în cadrul tratatelor Uniunii Europene, măsuri ce au ca scop înlăturarea încălcărilor ordinii juridice unionala, putând fi sesizată în acest sens, chiar Curtea de Justiție Europeană.
În cadrul acțiunii în neîndeplinirea obligațiilor, Comisia Europeană lansează, mai întâi, o procedură administrativă denumită procedură de încălcare a dreptului Uniunii Europene sau procedură precontencioasă. Obiectivul fazei precontencioase este conformarea, de bună voie, a statului membru la cerințele prevăzute de dreptul Uniunii Europene. Această procedură are mai multe etape și poate fi precedată de o fază de analiză sau de examinare, în special în cazul procedurilor de încălcare a dreptului Uniunii Europene inițiate pe baza unor plângeri.
Somarea reprezintă prima etapă a fazei precontencioase, în cursul căreia Comisia Europeană solicită unui stat membru să îi comunice, până la o anumită dată, observațiile sale referitoare la o problemă de aplicarea a dreptului Uniunii Europene. Avizul motivat își propune să stabilească poziția Comisiei Europene față de încălcarea dreptului Uniunii Europene și să determine obiectul eventualei acțiuni în neîndeplinirea obligațiilor, fiind însoțit de invitația de a pune capăt acestei încălcări până la o dată stabilită. În ceea ce privește avizul motivat acesta trebuie să conțină o prezentare coerentă și detaliată a motivelor care au condus Comisia Europeană la concluzia că statul în cauză nu și-a îndeplinit una dintre obligațiile care îi revin în baza tratatului.
Secțiunea 1.2. Aplicabilitatea directă a dreptului UE în dreptul intern al statelor membre
Cea de-a doua caracteristică a ordinii juridice unionala este reprezentată de aplicarea directă a acesteia. În conformitate cu aceasta, fiecare cetățean al statelor membre ale Uniunii Europene are dreptul de a cere judecătorilor să i se aplice prevederilor oricăror tratate, regulamentele, decizii sau directive. Așadar, ca urmare a acestei caracteristicii, judecătorii sunt obligații să aplice toate normele din cadrul dreptului Uniunii Europene, indiferent de ceea ce spune dreptul intern al statului al cărui cetățean este cel care solicita acest lucru.
Aplicarea directă a ordinii juridice unionala implica faptul că dreptul Uniunii Europene are menirea nu doar ce a se integra automat în cadrul ordinii juridice a statelor membre, ci și de a naște în mod direct, în sarcina cetățenilor Uniunii atât drepturi noi, cât și obligații corelative. Ca atare, aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene presupune faptul că acesta naște atât în sarcina instituțiilor statelor membre și ale Uniunii cât și a resortisanților acestora, noi drepturi și obligații ce trebuie respectate cu prioritate, iar recunoașterea efectului direct al ordinii juridice comunitare înseamnă garantarea stattului juridic al cetățeanului european.
Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de Curtea Europeană de Justiție, în hotărârea Van Gend en Loos din data de 5 februarie 1963. În această hotărâre, Curtea afirmă că dreptul european nu generează numai obligații pentru țările UE, ci și drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi și să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene. Totuși, nu este necesar ca țara din UE să reia norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern.
Așadar, așa cum am precizat anterior, principiul efectului direct permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o prevedere europeană în fața unei instanțe naționale sau europene. Acest principiu se referă numai la anumite acte europene. În plus, principiul este supus mai multor condiții. Efectul direct al dreptului european este, alături de principiul supremației, un principiu fundamental al dreptului european. Acesta a fost consacrat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Acesta permite persoanelor fizice să invoce în mod direct dreptul european în fața instanțelor, independent de existența unor acte în dreptul național. Principiul efectului direct garantează astfel aplicabilitatea și eficacitatea dreptului european în țările UE. Cu toate acestea, CJUE a definit mai multe condiții care trebuie îndeplinite pentru că un act juridic european să se poată aplica în mod direct. În plus, efectul direct al unui act poate să privească numai relațiile între o persoană fizică și o țară a UE sau să fie extins la relațiile între toate persoanele fizice.
În ceea ce privește ordinea juridică unionala, aplicarea efectului direct diferă în funcție de tipul actului la care se referă. În continuare vom prezenta efectul direct în cazul fiecărui act ce face parte din ordinea juridică comunitara. Așadar, în ceea ce privește regulamentele, acestea se bucura de efect direct necondiționat și complet cu aplicabilitate generală, ceea ce înseamnă că ele trebuie respectate în mod necondiționat, putând fi astfel invocate în cazul oricărui litigiu de către orice cetățean al Uniunii Europene, prezentând astfel grad de generalitate. Tot de efect direct necondiționat și complet se bucură și principiile generale de drept precum și deciziile, care pot fi invocate de către orice persoană fizică sau juridică în orice caz, în fața oricărei instante de judecată.
De cealaltă parte, se afla actele juridice cu caracter convențional, care prezintă un efect direct complet și condiționat, ceea ce înseamnă că pentru a putea fi invocate în cazul unui litigiu, acestea trebuie să îndeplinească anumite condiții impuse de lege. În categoria actelor convenționale sunt incluse tratatele de constituire a comunităților europene, precum și tratatele internaționale. În ceea ce privește efectul direct al tratelor de institutire a comuntatilor europene este important de menționat faptul că acesta a fost dobândit în urmă a trei etape:
prima etapă cuprinde obligațiile de a nu face pe care le au instituțiile, dar și cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene;
cea de-a doua etapă este definită prin caracterul irevocabil a unei obligații de a face stabilită în sarcina statelor membre ale Uniunii Europene;
ultima etapă vizează extinderea efectului direct al tratatelor Uniunii Europene. Acesta extindere se referă la faptul că tratatele prezintă dispoziții cu efect direct și atunci când acestea face referire la un simplu principiu care nu a fost încă adoptat de instituțiile Uniunii Europene. Pe de altă parte însă, trebuie menționat faptul că nu prezintă efect direct acele dispoziții care prezintă obligații cu caracter general pentru statele membre ale Uniunii Europene. Așadar, aceste dispoziții nu pot fi invocate de către persoanele fizice sau juridice în fata instanțelor de judecată.
În ceea ce privește efectul direct al directivei trebuie mentionat faptul că acesta poate fi invocat de către orice persoană fizică sau juridică căreia îi este destinată în două cazuri. Astfel că, în primul rând, oricine poate să invoce efectul direct al directivei atunci când persoana în cauză este lipsită de un anumit drept ca urmare a neluării măsurilor necesare la nivel național pentru punerea în aplicare a directivei respective. De asemenea, efectul direct al directivei poate fi invocat și în situația în care există în cadrul ordinii juridice națională o normă care intra în contradicție cu dispozițiile directivei respective. În această situație persoană ce dorește aplicarea efectul direct al directivei că cere judecătorului din soluționarea pricinei eliminarea normei de drept intern contradictorie, prin neluarea acesteia în considerare, la soluționarea procesului.
Un alt aspect important de prezentat este legat de efectul intern al acordurilor internaționale, precum si consecințele ce se nasc din cadrul acestuia. Așadar, ca urmare a efectului direct al normelor din cadrul acordurilor internaționale încheiate de către Uniunea Europeană persoanele îndreptățite, fie pot cere instanței de judecată ce soluționează procesul respectarea prevederilor din cadrul acordului internațional al Uniunii Europene, fie pot porni o acțiune bazată pe neîndeplinirea obligației de către statul al cărui cetățean este, ca urmare a neîndeplinirii acestuia a măsurilor de executare.
Așa cum am precizat, în ceea ce privește directivele și deciziile ce au ca destinatari statele membre ale Uniunii Europene, acestea sunt considerate ca prezentând efect direct condiționat și restrâns. Așadar, în vederea susținerii aplicabilității directe a acestor tipuri de izvoare comunitare, instanța de judecată a adus în discuție argumente de natura principială în conformitate cu care utilitatea dreptului comunitar implică necesitatea ca judecătorii din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene să pună în aplicare directivele acesteia, iar caracterul obligatoriu al directivelor implica posibilitatea persoanelor fizice sau juridice din statele membre, de a le invoca. Ca urmare a jurisprudenței Curții de Justiție, efectul direct al unei directive poate fi invocat cu condiția să fie îndeplinite două cerințe, astfel:
statul membru să nu fi pus în aplicare directiva sau în cazul în care acesta a fost pusă în aplicare, să se fi făcut în mod greșit;
să fi expirat termenul stabilit pentru punerea în aplicare a directivei respective
Secțiunea 1.3. Aplicabilitatea prioritară a dreptului UE în raport cu dreptul intern al statelor membre
Conform principiului aplicabilității prioritare, dreptul european are o valoare superioară față de legislațiile naționale ale statelor membre. Principiul priorității se referă la toate actele europene care au caracter obligatoriu. Altfel spus, statele membre ale Uniunii Europene nu pot așadar să aplice o normă națională care ar fi contrară dreptului european.
Acest principiu garantează superioritatea dreptului european asupra legislațiilor naționale, fiind astfel un principiu fundamental al dreptului european. La fel ca principiul efectului direct, acesta nu este menționat în cadrul tratatelor, însă a fost consacrat in mod expres de CJUE.
Prioritatea ordinii juridice unionale asupra legislațiilor naționale este totală ceea ce înseamnă că toate actele europene care au caracter obligatoriu beneficiază de acest principiu, atât cele din legislația primară, cât și cele din legislația secundară. La fel, toate actele naționale se supun aceluiași principiu, indiferent de tipul acestora: lege, regulament, decizie administrativă, ordonanță, circulară etc. Este irelevant dacă aceste texte au fost emise de puterea executivă sau de cea legislativă a statului membru. Puterea judiciară se supune, de asemenea, principiului supremației. De fapt, dreptul pe care îl generează, jurisprudența, trebuie să respecte dreptul Uniunii. Curtea de Justiție a considerat că și constituțiile naționale se supun principiului supremației. Astfel, judecătorul național nu trebuie să aplice prevederile unei constituții contrare dreptului european.
Principiul priorității face referire la toate componentele ordinii juridice unionale, astfel că indiferent de categoria izvorului dreptului Uniuni Europene, aceste norme dețin o forță juidică superioară normelor din cadrul dreptului intern al statelor membre. Așadar, dreptul intern al statelor ce fac parte din Uniunea Europeană trebuie să fie în deplină concordanță cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia internă a normelor respective. Consecința acestui lucru este ideea potrivit căreia un stat membru nu poate invoca nici măcar dispozițiile constituționale, în cazul unei contradicții între normele interne și cele ale comunității, deoarece întotdeauna normele europene au prioritate.
La fel ca în cazul principiului efectului direct, Curtea de Justiție exercită controlul aplicării corecte a principiului priorității. Aceasta sancționează statele membre care nu îl respectă prin intermediul deciziilor luate în temeiul diferitelor acțiuni prevăzute de tratatele fondatoare, în special acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Judecătorul național are, de asemenea, obligația de a asigura respectarea principiului supremației. După caz, acesta poate să utilizeze procedura întrebărilor preliminare, dacă există îndoieli privind aplicarea acestui principiu. În cadrul unei hotărâri, Curtea de Justiție a stabilit că o instanță națională, în cadrul pronunțării unei hotărâri preliminare privind valabilitatea unei norme naționale, trebuie să suspende fără întârziere aplicarea acestei norme, în așteptarea soluției preconizate de Curtea de Justiție și a hotărârii pe care instanța o va lua privind fondul acestei chestiuni.
În ceea ce privește modalitățile în care sunt soluționate divergențele dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern al statelor membre, trebuie reținut faptul că, deși este consacrat principiul priorității ordinii juridice unionale, acesta nu sunt deloc uniforme în diferite sisteme juridice ale țărilor UE.
Pe de altă parte, așa cum am menționat anterior, în cadrul tratatelor Uniunii Europene nu există nicio mențiune cu privire la prioritatea dreptului unional, ceea ce poate duce la posibilitatea ca fiecare stat să își atribuie un anumit rang de drept unional în ordinea juridică internă, ca urmare a asimilării dreptului comunitar cu cel internațional.
În ceea ce privește reglementarea internă a aplicarii prioritară a ordinii juridice unionale, Noul Cod Civil cuprinde două articole cu privire la acest principiul. Așadar, este vorba în primul rând de articolul 4 din Noul Cod Civil prin intermediul căruia se prevede prioritatea tratatelor internaționale în ceea ce privește drepturile omului, dar și articolul 5 ce prevede prioritatea generală a dreptului Uniunii Europene.
Acest principiu al priorității dreptului comunitar a fost formulat de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene în celebra hotărâre Flaminio Costa v. ENEL din 15 iulie 1964 în condițiile în care se manifestă un conflict între Legea din 6 septembrie 1962 a naționalizării sistemului de electricitate și dispozițiile Tratatului C. E. E., iar Curtea Constituțională Italiană s-a pronunțat, în hotărârile din 24 februarie și 7 martie 1964 – făcând aplicarea doctrinei dualiste – în favoarea normei celei mai recente, întrucât un tratat nu are decât efectul care rezultă din legea de ratificare.
Pentru a formula acest principiu al primordialității dreptului comunitar asupra dreptului național. Curtea de Justiție s-a bazat pe patru argumente:
caracterul unitar al ordinii juridice comunitare, lucru care se referă la aplicarea uniformă a acesteia, astfel încât forța executorie a dreptului european să nu difere de la o țară la alta în favoarea dreptului intern;
aplicabilitatea imediată și directă a ordinii juridice unionale, caracteristici prezentate anterior pe larg, bazate pe principiul integrării acestuia în cadrul dreptului intern al statelor membre susținându-se că această integrare în dreptul fiecărei țări membre a dispozițiilor care provin din izvor comunitar, și în mod mai general din termenii și spiritul tratatului, au ca și corolar imposibilitatea pentru statele membre de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice acceptate de acestea pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară;
natura specifică originală a normelor ce rezulta că urmare a existenței tratatelor precum și transferul operat de state din ordinea lor juridică internă, în folosul ordinii juridice comunitare, de drepturi și obligații corespunzând dispozițiilor din tratat, care se bazează pe limitarea definitivă a drepturilor lor suverane, împotriva căreia nu ar trebui să prevaleze un act unilateral incompatibil cu noțiunea de Comunitate;
mecanismul derogărilor, în conformitate cu care țările membre UE nu pot acționa unilateral, decât în cazul existenței unor derogări exprese.
Având la baza hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție se desprind mai multe aspecte importante cu privire la aplicabilitatea prioritară a ordinii juridice unionala. Astfel, în primul rând se desprinde ideea de proeminență a dreptului comunitar comparativ cu dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene. Prioritatea dreptului comunitar este trăsătura esențială a acestuia, întrucât realizarea obiectivelor comunitare impune aplicarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre. Pe baza unei interpretări globale a sistemului comunitar, Curtea de Justiție a formulat acest principiu pe care îl consideră fundamental pentru ordinea juridică comunitară. Totodată, ca urmare a hotărârii ponuntate, s-a introdus ideea potrivit căreia prin natura sa specifică, dreptul comunitar este superior ca forță juridică normelor juridice interne ale statelor membre, fiind fondat pe dispozițiile tratatelor constitutive. Astfel, trebuie asigurată o interpretare uniformă a normei comunitare, în caz contrar fiind subminate înseși bazele Tratatelor.
Pe lângă acestea, se afirmă că ordinea juridică comunitară este superioară ordinii de drept din statele componente ale Comunității, astfel încât dispozițiile comunitare prevalează asupra oricărui text național, fie că este de natură legislativă, administrativă sau jurisdicțională. Curtea de Justiție a considerat că nici normele de drept constituțional nu ar trebui să fie exceptate de la aplicarea principiului preeminenței dreptului comunitar asupra celui intern, așa cum reiese din hotărârea din 13 iulie 1972, în cauza Comisia împotriva Italiei. De asemenea, este consacrată prioritatea dreptului european sau proeminența acestuia atât în cadrul relațiilor dintre state și instituțiile europene, cât și în cadrul ordinii juridice interne a țărilor Uniunii Europene.
Tot ca urmare a hotărârii menționate anterior, s-a desprins ideea potrivit căreia prioritatea ordinii juridice unionale nu vizează doar normele cuprinse în cadrul tratatelor Uniunii Europene ci și deciziile adresate de instituțiile comunitare statelor membre care se impun tuturor organelor statului destinatar, fără ca acestea să poată opune dispoziții legislative din dreptul intern. De asemenea, directivele prezintă acest caracter, în sensul că unui justițiabil nu i s-ar putea opune de către o autoritate națională dispoziții legislative sau administrative care nu se conformează obligației precizate în directivă. Aplicabilitatea prioritară a ordinii juridice unionala nu trebuie confundată cu aplicabilitatea directă, deoarece așa cum le-am prezentat acestea sunt două noțiuni distincte, cu toate ca ambele concepte sunt legate de limitarea suveranității statelor membre și reprezintă garanții pentru îndeplinirea de către state a obligațiilor lor stabilite la nivel comunitar. Principiul priorității este autonom în raport cu efectul direct, dar acesta din urmă transformă prioritatea ordinii juridice comunitare într-o obligație pentru judecătorul național; efectul direct permite principiului priorității dreptului comunitar să se afirme înlăturând orice prevedere legislativă contrară din dreptul intern.
Un alt aspect important de menționat în ceea ce privește acesta caracteristică a ordinii juridice unionala este legat de faptul că principiul priorității ordinii juridice comunitare în raport cu cea internă din cadrul statelor membre își găsește aplicabilitatea și atunci când neconcordanța apare în raport cu o normă juridică de drept intern ulterioară. Cu alte cuvinte, dispozițiile din tratate și actele instituțiilor direct aplicabile au drept consecință împiedicarea emiterii de acte normative naționale în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare, întrucât statele membre au consimțit la limitarea propriei suveranități și, implicit, sunt împiedicate să legifereze valabil în anumite domenii. Astfel, în situația în care statele membre au atribuit Comunității Europene puteri normative, ele nu mai au competența de a emite acte normative în respectivele domenii.
CAPITOLUL IV. Aplicabilitatea dreptului
Secțiunea 1.1. Răspunderea statelor membre pentru nerespectarea dreptului UE
În cadrul acestei secțiuni vom prezenta aspecte teoretice privind răspunderea statelor în cazul în care acestea nu respectă ordinea juridică comunitară. În urma nerespectării acesteia, pot fi introduse în fața instanței de judecată diferite acțiuni.
Prima dintre ele și una dintre cele mai importante, pe care o vom prezenta este acțiunea în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre ale Uniunii Europene. Cadrul juridic legislativ care stă la baza acestei acțiuni este reprezentat de articolul 17 din Tratatul Uniunii Europene, în conformitate cu care Comisia este cea care urmărește aplicarea dreptului Uniunii Europene și de asemenea, ca statele membre să nu exercite din nou pe cont propriu competențe, atribute ale suveranității lor care au renunțat odată în favoarea Comunităților, să nu aibă loc o renaționalizare unilaterală a competențelor unionale. În cazul constatării unor astfel de încălcări, se naște un litigiu de natură constituțională, care în domeniul unional deține o importanță majoră.
Este expresia dualismului existent între statele membre și organele unionale, statele membre, pe de o parte, apar în calitate de destinatari ai tratatelor sau ai dreptului unional original, iar reprezentanții lor compun organele. Statele sunt ținute să respecte obligațiile lor odată asumate, în caz contrar, organele unionale dispunând de pârghiile necesare obligării statelor la îndeplinirea acestor obligații.
Tot din cadrul juridic legislativ care stă la baza acesteia fac parte și articolele 258 și 259, în conformitate cu care ordinea juridică unională supranațională a creat un control judecătoresc obligatoriu pentru a impune un comportament statal conform cu dreptul unional, însă această jurisdicție unională se exercită pe baza atribuirii sau împuternicirii speciale limitate. Cu alte cuvinte, conform articolului 258, în situația în care Comisia Europeană este cea care constată că unul dintre statele membre ale Uniunii Europene a încălcat vreuna din dispozițiile din cadrul tratatelor acesteia, ea va trebui să emită un aviz motivat, însă numai cu condiția ca avizul să fie emis după ce statului în cauza i-a fost permis să prezinte observațiile proprii cu privire la încălcarea respectivă. Avizul motivat are rolul de a aduce la cunoștința statului respectiv situația de încălcare a ordinii juridice unionale și implicit remediereaza acestei probleme, iar în cazul în care statul nu ia măsuri, Comisia Europeană va fi îndreptățită să se adreseze CJUE.
De cealaltă parte, este articolul 259 din TUE, care prevede faptul că sesizarea în caz de nerespectare a norme juridice din cadrul tratatelor, nu este de competența unică a Comisiei Europene și aceasta poate fi făcută de către orice alt stat membru al comunității, care a luat cunoștință de încălcarea dispozițiilor tratatelor. Însă aceast competență a statelor membre prevăzută în cadrul art.259 este limitată printr-un alt punct al aceluiași articol, deoarece sesizarea nu poate fi făcută decât în fața Comisiei Europene, nu în fata instanțelor de judecată. Ulterior sesizării primite, Comisia Europeană va desfășurata aceeași procedură ca în cazul sesizării proprii a încălcării dispozițiilor tratatelor de către statele membre.
Pe de altă parte, în situația în care Comisia nu emite avizul necesar pentru a aduce la cunoștința statului membru cazul de încălcare la care se referă, atunci Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate fi sesizată și în lipsa acestui aviz. Cu alte cuvinte, prin reglementarea acțiunii în constatarea încălcării tratatelor, atât Comisia, cât și statele membre sunt înzestrate cu competența unională de tragere la răspundere a statelor care încalcă regulile dreptului unional. Acestea au nu numai dreptul de a-i acționa în judecată pe cei care nu se conformează dreptului unional, dar și dreptului de a lua măsurile stabilite de Curte împotriva acestora (chiar și împotriva voinței lor). Acțiunea în constatarea încălcării tratatelor unionale are o funcție exclusivă de drept obiectiv, și anume impunerea uniformă și asigurarea respectării dreptului unional. În cadrul acestei acțiuni nu se prevalează nimeni de încălcarea unor drepturi subiective. În măsura în care acțiunea este declanșată de Comisie, în literatura de specialitate se folosește și denumirea de acțiune de supraveghere.
Așa cum am precizat anterior, puteau să reclame încălcarea dispozițiilor tratatelor Uniunii Europene, atât Comisia Europeană, cât și statele membre, acestea două fiind singurele în măsură a dobândii calitatea de reclamanți în această procedură. Cu toate acestea, însă, articolul 271 din TUE, precizează faptul că Uniunea Europeană este competența să judece și alte tipuri de litigii, în care pot apărea și alții reclamamnti, cum ar fi :
cazurile în care statele membre trebuie să își îndeplinească obligațiile care iau naștere prin intermediul Statutului Băncii Centrale de Investiții, unde în calitate de reclamant, pe lângă statele membre și Comisia Europeană, poate apărea și Consiliul de Administrație al Băncii;
de asemenea, Consiliul de administrație al Băncii poate apărea în calitate de reclamant și în cazul în care se naște un litigiu cu privire la hotărârile Consiliului guvernatorilor băncii menționate anterior;
îndeplinirea de către băncile centrale naționale a obligațiilor care rezultă din tratate și din Statutul SEBC și al BCE. În această privință, Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene dispune, față de băncile centrale naționale, de competențe recunoscute Comisiei prin articolul 258 în raport cu statele membre. În cazul în care Curtea constată că o bancă centrală națională nu și-a îndeplinit una dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, această bancă este obligată să adopte măsurile impuse de executarea hotărârii Curții.
În ceea ce privește însă cealaltă parte din cadrul litigiului, respectiv calitatea de parat, aceasta poate fi deținuta doar de către statele membre ale Uniunii Europene, nu de către organismele de stat sau de către statele componente ale unui stat federativ. Cu alte cuvinte, nu poate fi invocată încălcarea ordinii juridice unionale de către altcineva în afară de statele membre ale Uniunii Europene. Pe lângă această condiție, pentru ca acțiunea de constatare a nerespectării tratatelor să poate fi introdusă în fata instanțelor de judecată este necesar ca cel care are calitatea de reclamant să respecte dispozițiile legislative cu privire la această acțiune, respectiv să parcurgă pașii necesari prevăzuți de legislația în vigoare.
Așadar, în cazul în care Comisia Europeană este cea care va sesiza încălcarea de către unul dintre statele membre a normelor juridice prevăzute în cadrul tratatelor, aceasta este obligată să trimită o somație către statului cu privire la care face referirea încălcării dispozițiilor legale, în vederea permiterii acestuia să își pregătească apărarea, prin intermediul observație trimise către statul în cauză. Comisia va trebui să îi aducă acestuia la cunoștința acțiunea sau inacțiunea prin intermediul căreia s-au încălcat dispozițiile legale. Ca urmare a acestei somații, statului vizat va trebuie să prezinte comisiei propriile observații cu privire la acuzația care i-a fost adusă și, de asemenea, dacă este cazul măsurile ce au fost luate de către acestea în vederea eliminării nelegalității produse. Ulterior acestui lucru, în cazul în care statul respectiv nu a eliminat nelegalității și, de asemenea, nici nu a răspuns la somația primită de la Comisia Europeană, atunci aceasta din urmă va trimite avizul motivat, încheind astfel ultima etapă din această procedură.
De cealaltă parte, există situația în care reclamantul este un alt stat membru al Uniunii Europene, atunci etapele ce trebuie parcurse sunt diferite, deoarece în această situație tot Comisia Europeană este cea care prezintă un rol foarte important. Cu toate că, cazurile în care cel care sesizează încălcarea dispozițiilor tratatului este chiar un stat membru al UE sunt mai rare, acestea există și Comisia Europeană este cea care îndeplinește rolul de participant, deținând totodată atribuții de arbitru.
În ceea ce privește etapele ce trebuie parcurse în această situație pentru menționat în primul rând faptul că, pentru început, statul reclamant are obligația de a aduce la cunoștința Comisiei încălcarea dispozițiilor tratatului de către un alt stat membru, prin intermediul unei sesizări. Ca urmare a acestei sesizări, Comisia Europeană va emite ulterior un aviz motivat prin intermediul cărui îi va permite statului parat să își prezinte observațiile pe care le are de făcut cu privire la acuzația adusă, observații care se prezintă în scris. Ultima etapă, respectiv cea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, se poate face de către statul reclamant și în situația în care Comisia Europeană nu a emis avizul motivat către statului parat, cu condiția să fi precut un termen de 3 luni de la data la care, aceasta a primit sesizarea din partea statului ce invoca încălcarea dispozițiilor tratatului.
De asemenea, trebuie menționat faptul că există și excepții cu privire la aceste proceduri de declanșare a acțiunii de constatare a încălcării dispozițiilor tratatelor de către statele membre. Așadar, în conformitate cu articolul 114 din cadrul Tratatului de funcționare al Uniunii Europene, atât Comisia Europeană cât și orice alt stat membru al Uniunii Europene au posibilitatea de a sesiza în mod direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene atunci când un stat membru al Uniunii Europene își exercita în mod abuziv competențele prevăzute de respectivul tratat.
O altă excepție este reglementată de articolul 348 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene în cadrul căruia este prevăzut faptul că prin excepție de la prevederile cuprinse în cadrul articolelor 258 și 289 oricare dintre statele membre ale Uniunii Europene este în măsură să aducă la cunoștința Curții Europene de Justiție situația în care un alt stat membru al acesteia nu își respectă competențele prevăzute de normele din cadrul articolelor 346-347. Cu privire la aceste sesizări aduse în fata CJUE, instanță este obligată să se pronunțe în camera de consiliu.
Pe lângă aceste excepții, trebuie menționat și faptul că, poate apărea și situația prevăzută în cadrul alineatului 2 al articolului 108 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, conform căruia, dacă un stat nu se conformează, în termenul stabilit deciziei Comisiei prin care se constată că un ajutor acordat de un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piața comună în condițiile art.107 TFUE sau că acest ajutor este acordat în mod abuziv, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea de Justiție, prin derogare de la aricolul 258 și articolul 259 TFUE.
În ceea ce privește obiectul acțiunii în constatarea nerespectării tratatelor, trebuie precizat faptul că acesta stă în constatarea nerespectării normelor tratatelor prin intermediul unei acțiuni sau a unei inacțiuni, de către oricare dintre statele membre, nerespectării care vizează obligațiile ce sunt stabilite în sarcina statelor prin intermediul ordinii juridice comunitare. De asemenea, obiectul poate consta și în verificarea sesizării făcută de către Comisia Europeană sau de către un stat membru, cu privire la încălcarea tratatelor de către un alt stat membru. De asemenea, important de precizat este faptul că prin intermediul ordinii juridice europene facem referire atât la dreptul primar și secundar, cât și la principiile generale de drept și la doctrină, ceea ce înseamnă că noțiunea de stat este înțeleasă în sens larg, iar obiectul acțiunii în constatarea încălcării dispozițiilor tratatelor face referire atât la acțiunile și inacțiunile organelor centrale de stat, cât și ale celor teritoriale, cu alte cuvinte ale întreprinderilor, regiilor autonome proprietate de stat sau de interes național.
Pentru a se atrage răspunderea statelor membre a Uniunii Europene în cazul în care acestea nu respectă ordinea juridică unională, poate fi introdusă un alt tip de acțiune și anume acțiunea în anulare. Această acțiune are ca obiect fundamental atacarea acelor acte juridice care sunt de natură a produce efecte obligatorii, acte care printr-o încălcare a poziție juridice pe care o deține reclamantul sunt de natură a afecta interesele pe care acesta le are. Așadar, este lesne de observat faptul că, acțiunea în anulare este una dintre cele mai importante acțiune unionale, aceasta putând să îmbrace diferite forme în funcție de natura scopului urmărit sau de legitimarea procesuală activa sau pasivă.
De aceea, prin exercitarea acestei acțiuni, se asigură verificarea activităților îndeplinite de către instituțiile și organele din cadrul Uniunii Europene, activități care vizează actele juridice ce sunt elaborate de acestea. În ceea ce privește cadrul juridic care stă la baza acestei acțiuni, putem menționa articolele 263 și 269 din cadrul Protocolului Numărul 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității în conformitate cu care există mai multe tipuri de acțiuni în anulare, care se clasifică în funcție de condițiile ce sunt cerute a fi îndeplinite pentru legitimarea procesuală.
Ca urmare a definiție prezentată anterior, putem spune că acțiunile în anulare cuprind:
acțiunea în anulare a statelor și acțiunea în anulare a Comisiei, Parlamentului European și a Consiliului, acțiunile în anulare introduse de către Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi și Comitetul Regiunilor;
acțiunile în anulare individuale ce pot fi introduse de persoanele fizice și persoanele juridice;
acțiunile privind încălcarea principiului subsidiarității de către un act legislativ,
acțiuni ce pot fi formulate de către Comitetul Regiunilor, de către un stat membru, sau transmise sau trasnmise de către acesta în conformitate cu dreptul său intern în numele parlamentului național sau ori a unei camere a acestuia;
acțiunile în anulare privind actul adoptat de către Consiliu sau de Consiliul European în baza articolului în baza articolului 7 din Tratatul Uniunii Europene.
În ceea ce privește calitatea procesuală activă, spre deosebire de cazul acțiunii în constatarea încălcării tratatelor, în cazul căreia calitatea de parte procesuală activă o aveau în principal doar Comisia Europeană și statele membre, cu unele excepții, în cazul acestei acțiuni, pot avea calitatea de reclamant statele membre, Comisia, Consiliul, Parlamentul European, Curtea de Conturi, BCE, Comitetul Regiunilor, respectiv orice persoană fizică și juridică. Este important de menționat faptul că, competența de soluționare a litigiului apărut ca umare a introducerii acestei acțiuni, diferă în funcție de calitatea procesuală activă, ceea ce înseamnă că este foarte importantă stabilirea reclamantului deoarece sunt judecate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene numai acele litigii ce au luat naștere ca urmare a introducerii acțiunii în constatare de către instituțiile UE sau de către statele membre ale acesteia. Aceștia poartă denumirea de reclamanți privilegiați, în timp ce acțiunile introduse de către o persoană fizică sau juridică, ce poartă denumirea de reclamanți neprivilegiați vor fi de competența Tribunalului. Există și excepții de la această regulă, acestea fiind reprezentate de acțiunile introduse de statele membre împotriva Comisiei și acțiunile introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat, măsurile de protecție comercială (dumping) și actele prin care Consiliul exercită competențe de execuție.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă pentru intentarea acestei acțiuni aceasta poate fi deținuta atât de către Consiliul, Comisia, Parlamentul European, BCE și Consiliul European, cât și de către organele, oficiile sau agențiile Uniunii care adoptă acte destinate să producă efecte juridice față de terți.
Pe lângă aceste condiții privind calitatea procesuală activaăși calitatea procesuală pasivă, pentru a fi valabilă, acțiunea în anulare trebuie să îndeplinească și alte condiții. Astfel, este vorba în primul rând de termenul în care poate fi introdusă acțiunea în anulare. Referitor la acest aspect, acțiunea în anulare, pentru a fi considerată valabilă, trebuie să fie introdusă în termen de maxim 2 ani. Acest termen se calculează diferit în funcție de obiectul acțiunii în anulare. Astfel că, atunci când actul juridic nu trebuia să fie comunicat reclamantului, termenul de doi ani începe să curgă de la momentul publicării actului respectiv. În cazul în care, pentru opozabilitatea acestuia, actul juridic trebuia să fie comunicat reclamantului, termenul începe să curgă de la momentul comunicării, ori de la momentul al care reclamantul a luat la cunoștință de respectivul act. Așa cum am precizat anterior, multe dinte acele Uniunii Europene se publică în cadrul Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, ceea ce face să apară situația în care termenul începe să curgă în 15 zile de la publicare.
O altă condiție ce trebuie îndeplinită pentru validitatea acțiunii vizează temeiurile, respectiv normele din cadrul dreptului unional care sunt încălcate. Astfel că acțiunea în anulare este valabilă doar dacă prezintă următoarele categorii de temeiuri:
ilegalități materiale, care sunt încălcări ale tratatelor sau ale oricăror norme de drept privind aplicarea acestora, respectiv abuzul de putere;
ilegalități formale, care sunt încălcările regulilor de competență și încălcările normelor fundamentale de procedură.
Prin încălcarea tratatului se înțelege nu numai nerepectarea textului acestuia, ci și nesocotirea principiilor de drept generale sau fundamentale sau a normelor de drept unional secundar, adică a oricărei norme de drept privind aplicarea tratatului.
O altă acțiune ce poate fi introdusă în caz de nerespectare a ordinii juridice unionale este reprezentată de acțiunea în constatarea abținerii nejustificată al cărei scop este acela de a ataca o acțiune unională aducătoare de prejudiciu, iar în acest caz este vorba de atacarea unei „abțineri nejustificate” sau inacțiuni. Cadrul juridic care stă la baza acestei acțiuni este reprezentat de articolul 265 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene.
În baza acestui articol, putem spune faptul că au calitate procesuală activă în ceea ce privește acțiunea în constatarea abținerii nejustificată, statele membre, Comisia, Consiliul, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi, Consiliul European și chiar și Curtea de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea, tot pe baza acestui articol se poate spune faptul că au calitate procesuală pasivă în ceea ce privește acțiunea menționată toate instituțiile și organele Uniunii. Totuși, CJUE nu poate fi inclusă în această categorie a pârâților în calitate de organ jurisdicțional, rămânând astfel Consiliul, Consiliul European, Comisia, BCE și Parlamentul European. În funcție de interesul procesual urmărit, reclamanții, la fel ca în cazul acțiunii în anulare, se împart în privilegiați și neprivilegiați.
În ceea ce privește obiectul acțiunii, acesta poate fi determinat din cadrul articolului 265 din TFUE, în conformitate cu care obiectul este reprezentat de constatarea inacțiuni unuia din cei cei prezentați anterior, inacțiune care definește o acțiune ce nu prezintă nicio justificare din punct de vedere legal. Omisiunea trebuie să fie de natură a viza o acțiune concretă ce este stabilită în sarcina unui anumit organ unional, fiind astfel prevăzută de lege. În legătură cu aceasta, a fost institutit de către legiuitor, articolul 265 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, conform căruia, abținerea de a acționa, ce face obiectul acestei acțiuni este definită ca fiind neluarea unei decizii sau, de asemenea, nedefinirea unei poziții, pe care era obligat prin lege să o adopte. Însă, trebuie menționat faptul că, această omisiune nu vizează adoptării unei măsuri diferite de aceea dorită sau considerată necesară de către persoana în cauză. Totodată, exercitarea acestei acțiuni este condiționată și de faptul că instituția respectivă trebuie să se afle sub incidența unei obligații de a acționa, astfel încât inacțiunea ce se invocă să fie contrară tratatului.
Ca și în cazul celorlaltor acțiuni, și acțiunea în constatarea abținerii nejustificată trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a putea fi pusă în mișcare. Pe lângă cele precizate anterior, există și alte condiții ce trebuie respectare. Astfel că, ca și în cazul acțiunii în constatarea încălcării tratatelor, și în situația acestei acțiuni, este obligatorie, parcurgerea anumitor etape. Așadar, trebuie menționat pentru început, că datorită faptului că această acțiune este o acțiune comunitară de contencios administrativ, ea practic preia din procedura de contencios administrativ de drept național anumite instituții.
Alta acțiune cu privire la încălcarea ordinii juridice unională este reprezentată de excepția de ilegalitate. Excepția de ilegalitate este o derivată a acțiunii în anulare, deoarece are la baza aceleași motive invocate în cadrul acțiuni prezentată anterior. Cu toate acestea, așa cum era de așteptat, există și diferențe între cele două acțiuni, diferențe care le face să fie analizate separat. Prima și cea mai importantă dintre acestea este dată de efectele pe care le produce. Astfel ca, actul normativ unional atacat nu va fi anulat în urma admiterii excepției, ci va fi declarată inaplicabilitatea acestuia pentru procesul concret. Practic, într-un litigiu pendinte în fața CJUE, părțile, pe calea unei excepții, pot invoca nelegalitatea unor măsuri, unor norme juridice care sunt fundamentale pentru soluționarea problemei de fond.
Cadrul juridic legislativ care stă la baza excepției de ilegalitate este reprezentată de articolul 277 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, în conformitate cu care acest tip de acțiune este tratat din punct de vedere legal ca fiind o acțiune ce prezintă caracter accesoriu, deoarece exercitarea ei depinde de punerea în executare a unei acțiuni principalele, fără de care cea dintâi nu poate fi înaintată, fiind considerată inadmisibilă. Așadar, acest control incidental de norme juridice poate fi declanșat practic aproape în orice altă procedură în afară de procedura exercitării acțiunilor preliminare, unde oricum întrebările se pun cu privire la stabilirea valabilității unor norme juridice ale dreptului unional secundar. Pe această cale pot fi atacate inclusiv regulamentele
O altă acțiune care poate fi înaintată este acțiunea în legătură cu serviciul, care poate fi introdusă de către funcționarii Uniunii Europene. În ceea ce privește această acțiune, trebuie menționat faptul că, cadrul juridic legislativ care stă la baza acestei acțiuni este reprezentat de articolul 270 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene în conformitate cu care CJUE este instanța ce deține competența de a se pronunța în litigiu ce apare între Uniunea Europeană și agenții din cadrul acesteia, însă această competență este limitată de către condițiile stabilite în cadrul Statului funcționarilor Uniunii Europene, dar și de cele prezentate în cadrul Regimului aplicabil celorlaltor agenți ai Uniunii Europene.
Funcționarii unionali formează un grup de câteva zeci de mii de persoane și reprezintă totalitatea angajaților din instituțiile unionale. Funcționarii propriu-ziși lucrează pe bază de contracte de muncă pe durată nedeterminată, în timp ce agenții sunt angajați pe durată determinată, de cele mai multe ori pe bază de contract de prestări de servicii. În rândul funcționarilor unionali, în privința capacității procesuale, intră și candidații care se prezintă în perioada de probă sau la examenele, concursurile de admitere organizate pentru obținerea unui loc de muncă în cadrul acestor instituții și care, nereușind la aceste examene, depun contestații, considerându-se dezavantajați în urma respingerii lor la angajare. În privința calității procesuale pasive, textul legal din articolul 270 TFUE este de natură să ne inducă în eroare, deoarece vorbește despre Uniune. În ciuda acestor prevederi, deși potrivit articolului 47 TUE „Uniunea are personalitate juridică”, reclamanții trebuie să cheme în judecată organul angajator căruia i se poate imputa în mod formal comportamentul (act juridic, omisiune, eroare) contestat.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, în cazul acestei acțiuni, ea poate fi deținută de toate organele unionale, cum ar fi Parlamentul European, Consiliul, Comisia și CJUE sau Curtea de Conturi, dar și alți angajatori, cum ar fi Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor ori Banca Europeană de Investiții sau Banca Centrală Europeană. Funcționarii CJUE se pot îndrepta împotriva acesteia ca instituție unională în ceea ce privește raporturile lor juridice de muncă. În conformitate cu articolul 270 care constituie „lex specialis” în domeniu toate revendicările, inclusiv cele privind obținerea unor despăgubiri, trebuie valorificate prin intermediul acestei acțiuni.
Pe lângă condiția privind calitatea procesuală activă și pasivă a parților, pentru ca această acțiune să poată fi intentata este necesară și îndeplinirea altor condiții. Este vorba de condiția de admisibilitate a actului atacat. Actul trebuie să fie de natură să producă efecte juridice, adică să fie apt să modifice o situație juridică dată. Atacarea unui act general poate duce la respingerea acțiunii, dar în cadrul unei acțiunii aflate în derulare (al unui proces pendinte), pe calea unei excepții de ilegalitate, pot fi atacate și acte juridice de această natură. Nu sunt considerate acte atacabile individuale cele care au servit la pregătirea unui asemenea act.
Controlul judecătoresc vizează în principal controlul cu privire la legalitatea acțiunilor ce sunt întreprinse de către organele de natura administrativă, scopul acesui control fiind acela de a se descoperi eventualele vicii de procedură.
În concluzie, excepția de ilegalitate prezintă natura juridică a unei acțiuni în anulare, ceea ce înseamnă că acesta prezintă și toate consecințele cu privire la controlul judecătoresc care se aplică în astfel de situații. Pe de altă parte însă, această acțiune prezintă și un element specific și anume, faptul că angajatorul își va suporta cheltuielile judiciare indiferent dacă a căzut sau nu în pretenții, în afară de cazul în care se poate dovedi că funcționarul a fost de rea-credință, lucru care este prevăzut clar în cadrul articolelor 69 și 70 din codul de procedură. Totodată tribunalul poate obliga angajatorul și la restabilirea situației anterioare, la plata unor despăgubiri financiare pe lângă anularea actului contestat.
O altă acțiune foarte importantă este acțiunea în despăgubiri. În privința acesteia trebuie să spunem faptul că ordinea juridică unioală reglementează atât situația în care statele sau instituțiile trebuie să își asume răspunderea atât pentru prejudiciile ce au luat naștere ca urmare a neexecutării obligațiilor prevăzute în cadrul contractelor, cât și pentru prejudiciile ce apar având la baza cauze delictuale. Cadrul juridic legislativ care stă la baza acestui tip de acțiune este reglementat de articolele 268 și 340 din cadrul Tratatului de Funcționare al Uniunii Europene, însă aceste articole prevăd în principal faptul că răspunderea contractuală a Uniunii este guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv, acceptând astfel implicit competența instanțelor naționale ale statelor membre în cazul răspunderii de sorginte contractuală.
Din punct de vedere practic, acțiunea în despăgubiri a fost consacrată prin intermediul unui caz foarte important și anume cazul Francovich. Cu ocazia pronunțării acestei hotărâri, Curtea de Justiție a precizat că persoanele de drept privat au dreptul să pretindă din partea statelor membre repararea prejudiciilor pe care le-au suferit din cauza faptului că statul membru în cauză nu a transpus o directivă în termenul prevăzut. Directiva 80/987 prevedea garanții specifice pentru protejarea lucrătorilor în cazul insolvabilității angajatorului. Italia nu a transpus directivă, fapt deja constatat de Curte în urma unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introduse de Comisie.
În ceea ce privește această hotărâre, Curtea a fost cea care a constatat în prima parte a acesteia, faptul că Directiva 80/987 nu are efect direct, dispozițiile sale nefiind suficient de precise și necondiționale ceea ce le permitea statelor membre ale Uniunii Europene să beneficieze de o importantă marja de apreciere cu privire la modul în care poate fi organizată și finanțată o instituție de garantare. Ca urmare a acestui lucru, persoanele de drept privat nu au posibilitatea de a solicita instanțelor naționale aplicarea în mod direct a acestei directive. Însă, tot în cadrul acestei hotărâri, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a prevăzut faptul că este important să fie protejate drepturile persoanelor de drept privat, ca urmare a principiilor fundamentale ce stau la baza ordinii juridice unionale, precum și a obligației pe care o au instanțele de judecată de a asigura respectarea deplină a dreptului juridic european, prin hotărârile pe care le pronunța. Așadar, ca urmare a acestor considerente, instanța de judecată a considerat ca pentru a fi protejate drepturile pe care le au persoanele de drept privat și totodată pentru a se asigura în totalitate eficacitatea normelor dreptului unional, este necesar ca persoanelor menționate să le fie recunoscută posibilitatea de a obține despăgubiri atunci când drepturile și interesele acestora au fost atinse prin încălcarea ordinii juridice comunitare. Confom instanței, această posibilitate de reparație care revine statului membru este indispensabilă în cazul în care efectul deplin al dreptului comunitar este condiționat de o acțiune din partea acestui stat, cum ar fi, de exemplu, transpunerea unei directive. Făcând trimitere la articolul 5 din Tratatul CEE (devenit articolul 10 din Tratatul CE), Curtea ajunge la concluzia că „dreptul comunitar impune principiul conform căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate persoanelor de drept privat prin încălcările dreptului comunitar care le sunt imputabile”. Prin această hotărâre, Curtea a stabilit principiul răspunderii statului, principiu „inerent sistemului tratatului”. Această formulare a fost reluată în mod constant în jurisprudența Curții.
După pronunțarea acestei hotărâri, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin soluționarea altor litigii, a făcut alte precizări cu privire la alte aspecte decât cele menționate în cadrul hotărârii anterioare. Așadar, CJUE este sesizată de două instante naționale din cadrul Regatului Unit al Marii Britanii și din Germania cu acțiuni preliminare privind principiul răspunderii unui stat membru al Uniunii Europene în alte cazuri decât cel prezentat anterior, respectiv cel privind dreptul persoanelor de drept privat de a abține despăgubiri și cel privind răspunderea în caz de netranspunere a unei directive.
Ca urmare a hotărârilor pronunțate în litigiile aduse în fața curții de către cele două instante naționale, CJUE a ajuns la două concluzii foarte importante, institutind asfel două principii fundamentale. Este vorba în primul rând de faptul că atunci când unul dintre statele membre ale Uniunii Europene încalcă normele prevăzute în cadrul ordinii juridice comunitare, acestea trebuie să răspundă pentru încălcarea legii, sub rezerva îndeplinirii unor condiții clare, indiferent de autoritatea publică care a săvârșit încălcarea, inclusiv parlamentul național, sau natura normei comunitare încălcate, dreptul la repararea prejudiciului fiind elementul necesar al efectului direct ce este recunoscut normelor comunitare a căror nerespectare reprezintă cauza prejudiciului creat.
Pe de altă parte, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a hotărât ca odată cu încălcarea ordinii juridice comunitare, se naște în sarcina persoanei care a încălcat dreptul, obligația de a repara prejudiciul creat. Detaliind aceste condiții pentru cauzele în speță, Curtea s-a bazat pe două principii, pe de o parte principiul efectivității dreptului comunitar, însemnând garantarea atât a eficacității sale depline, cât și a protecției efective a drepturilor pe care le conferă persoanelor de drept privat, și, pe de altă parte, principiul coerenței între regimul răspunderii extracontractuale a Comunității în virtutea articolului 215 din Tratatul Comunității Europene și regimul răspunderii naționale. Curtea a concluzionat că, în absența unei justificări speciale, condițiile aplicării celor două regimuri nu trebuie să difere dacă circumstanțele sunt comparabile.
Instanță de judecată ce a pronunțat cele două hotărâri menționate anterior, a stabilit faptul că pentru a se atrage răspunderea statului în cazul încălcării normelor ce formează ordinea juridică comunitară, este necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiții:
dispoziția juridică nerespectată trebuie să facă referire la drepturile și interesele persoanelor de drept privat;
încălcarea normei respective trebuie să prezinte un grad ridicat de gravitate;
este necesar să existe o legătură directă de cauzalitate intre obligației care incumbă statului membru și prejudiciul suferit de părțile lezate. Trebuie verificat dacă prejudiciul pretins rezultă în mod suficient de direct din încălcarea dreptului comunitar de către statul membru pentru a se putea antrena răspunderea acestuia.
Dacă două dintre condiții sunt mai clare în ceea ce privește îndeplinirea lor, condiția privind gradul de gravitate este discutabilă, astfel ca pentru a se ști dacă stabili dacă o încălcare a normei juridice comunitare îndeplinește această condiție este necesar să fie luate în considerare toate elementele de către instanță din statul membru respectiv. Ca urmare, instanță de judecată a stabili și care sunt elementele ce trebuie luate în considerare:
gradul de claritate și de precizie al normei nerespectate;
marja de apreciere care este lasa de către normă la îndemâna instituțiilor naționale sau europene;
caracterul scuzabil sau nu al unei posibile erori de drept;
caracterul intenționat sau neintenționat în ceea ce privește încălcarea normei ce atrage răspunderea statului membru;
împrejurarea că atitudinile adoptate de către o instituție comunitară au putut contribui la omisiunea, la adoptarea sau la menținerea unor măsuri sau a unor practici naționale contrare dreptului comunitar.
Un element foarte important este marja de apreciere care este de natură a stabili existența sau nu a unei încălcării grave a dreptului unional. Ca urmare, CJUE, a hotărât ca în situația în care în situația în care marja de apriere a normei ce rămâne a fispzitia statului este nesemnificativă, iar statul în cauza atunci când a produs nerespectarea normei, nu a avut mari confuzii legislative, simpla încălcare a normelor juridice comunitare este de natură a stabili în sarcina statului încălcarea suficient de gravă a acesteia. De asemenea, tot CJUE a precizat faptul că determinarea acestei marje de apreciere se face în conformitate cu dreptul unionala și nu cu cel de la nivel național.
Ulterior acestor hotărâri, a fost soluționat un alt litigiu de către Curtea de Justiție, ce a fost adus în fața acesteia de către un stat membru în vederea stabilirii dacă un stat are obligația de a introduce o acțiune în anulare în conformitate cu articolul 230 din Tratatul Comunității Europene sau o acțiune în constatarea abținerii, conform articolul 232 din cadrul aceluiași tratat, precum și dacă, prin urmare, răspunderea acestuia ar putea fi antrenată pentru neîndeplinirea acestor obligații. Curtea a stabilit că ordinea juridică comunitară nu prevede nicio obligație pentru un stat membru de a introduce o acțiune în anulare sau o acțiune în constatarea abținerii de a acționa în numele unuia dintre cetățenii săi. Însă, acest lucru nu atrage imposibilitatea dreptului național de a stabili în sarcina statului o astfel de obligație.
Începând cu hotărârea Brasserie du Pêcheur și Factortame, Curtea a precizat că principiul răspunderii unui stat membru a fost valabil „în orice ipoteză de încălcare a dreptului comunitar de către un stat membru și oricare ar fi organul din statul membru a cărui acțiune sau omisiune a fost la originea încălcării”. Astfel, „un stat membru nu poate să invoce repartizarea competențelor și responsabilităților între colectivitățile care există în ordinea să juridică internă, pentru a se sustrage astfel de la răspunderea sa.” În accepțiunea Curții, persoanele de drept privat trebuie să obțină repararea prejudiciului „indiferent de autoritatea publică responsabilă de încălcare și indiferent de autoritatea căreia îi incumbă, în principiu, în conformitate cu legislația statului membru în cauză, obligația acestei reparații”.
În cauza Köbler, Curtea a fost confruntată pentru prima dată cu problema sensibilă a răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului comunitar de către instanțele lor supreme. Curtea menționează că răspunderea internațională a statului se extinde la toate organele sale și subliniază că, cu atât mai mult, acest lucru trebuie să fie valabil în ordinea juridică comunitară, pentru că aceasta este obligatorie pentru toate organele de stat, inclusiv puterea legislativă și pentru că dreptul comunitar este destinat să reglementeze în mod direct situația persoanelor de drept privat. Curtea subliniază, printre altele, răspunderea deosebită a instanțelor supreme privind protejarea intereselor persoanelor de drept privat și se referă în mod special la articolul 234 al treilea paragraf din Tratatul CE.
Pe această bază, Curtea a decis că răspunderea statelor membre poate fi antrenată, de asemenea, atunci când o încălcare a dreptului comunitar provine în urma unei decizii a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție. În ceea ce privește condițiile antrenării acestei răspunderi, Curtea, recunoscând caracterul specific al funcției judiciare, consideră că „răspunderea statului în urma unei încălcări a dreptului comunitar printr-o astfel de hotărâre nu poate fi angajată decât în cazul excepțional în care judecătorul nu a respectat în mod evident dispozițiile legale aplicabile”.
Printre criteriile care trebuie reținute pentru a recunoaștere o încălcare vădită a dreptului comunitar, Curtea evocă un nou criteriu, în plus față de cele identificate în Brasserie du Pêcheur și Factortame: acela al neîndeplinirii de către instanța în cauză, a obligației sale de a trimite întrebări preliminare în temeiul articolului 234 al treilea paragraf din Tratatul CE.
Ulterior hotărârii din cauza Traghetti, Curtea a reamintit, a confirmat și a clarificat principiile deja enunțate în hotărârea Köbler. Tribunale di Genova a solicitat Curții de Justiție să stabilească dacă dreptul comunitar și, mai exact principiile enunțate de Curte în hotărârea Köbler se opun unei reglementări naționale, cum ar fi dreptul italian care, pe de o parte, exclude orice răspundere a statului membru pentru prejudiciile provocate persoanelor de drept privat în urma unei încălcări a dreptului comunitar comise de către o instanță națională de ultim grad de jurisdicție în cazul în care încălcarea rezultă dintr-o interpretare a normelor de drept sau dintr-o limitează această răspundere numai la cazurile de dol și abatere gravă a instanței.
Curtea, în hotărârea sa, a considerat că dreptul comunitar se opune aplicării normelor naționale, care, așa cum s-a întâmplat în Italia, exclud răspunderea statului în cazul în care încălcarea rezultă din activitatea instanței privind interpretarea normelor de drept sau evaluarea faptelor și a probelor. Într-adevăr, potrivit Curții, aceste activități se încadrează în însăși esența funcțiilor judiciare și pot conduce la o încălcare evidentă a dreptului comunitar
În această privință, Curtea este de părere că a exclude orice posibilitate de antrenare a răspunderii statului atunci când încălcarea atribuită instanței naționale vizează interpretarea normelor de drept sau evaluarea făcută de aceasta în legătură cu faptele sau probele ar însemna golirea de sens a principiului răspunderii statului și ar însemna că persoanele de drept privat să nu beneficieze de nicio protecție juridică în cazul în care o instanță națională de ultim grad de jurisdicție ar comite o eroare vădită în exercitarea unor astfel de activități de interpretare sau de apreciere. În mod similar, Curtea a considerat că o normă națională de limitare a răspunderii statului doar în cazurile de dol sau de culpă gravă a instanței contravine dreptului comunitar. Acesta reamintește, în acest sens, că dreptul comunitar reglementează condițiile care determină răspunderea statului, acestea fiind cele care rezultă din hotărârea Köbler.
În consecință, Curtea a considerat că, deși nu este exclus ca legislația națională să definească criteriile referitoare la natură sau întinderea unei încălcări care trebuie îndeplinite pentru ca răspunderea statului să poată fi antrenată pentru comiterea unei încălcări a dreptului comunitar imputabilă unei instanțe naționale de ultim grad de jurisdicție, aceste criterii nu ar putea, în nici un caz, să impună cerințe mai stricte decât cele care decurg din condiția unei necunoașterii evidente a legislației aplicabile.
Cu ocazia hotărârii din cauza Francovich, Curtea a statuat în mod clar că „revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru să desemneze instanțele competențe și să prevadă căile procedurale de a acționa în justiție destinate să asigure protejarea deplină a drepturilor de care se bucură justițiabilii în virtutea dreptului comunitar”. Astfel, răspunderea care îi revine statului de a repara consecințele prejudiciului cauzat de încălcarea dreptului comunitar se antrenează în cadrul dreptului național. Astfel, instanțele naționale apreciază în funcție de fiecare caz dacă reclamanții au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul pe care pretind că l-au suferit ca urmare a unei încălcări a dreptului comunitar de către un stat membru și, dacă este cazul, determină nivelul acestor despăgubiri.
În această privință, Curtea a amintit cele două principii clasice pe care trebuie să le respecte condițiile prevăzute de legislația internă, și anume faptul că acestea nu pot fi mai puțin favorabile decât cele care privesc acțiuni interne similare (principiul echivalenței) și că nu pot fi concepute astfel încât să facă practic imposibil sau excesiv de dificil să se obțină reparația (principiul efectivității). Dreptul comunitar impune o reparație efectivă și nu permite nicio cerință suplimentară, a legislației statului membru, care ar face extrem de dificilă obținerea de daune-interese sau de alte despăgubiri. Astfel, Curtea a respins aplicarea unei condiții care decurge din noțiunea de culpă, care face parte din dreptul intern în materie de răspundere și care excede condiția menționată anterior, respectiv încălcarea suficient de gravă și a considerat, de exemplu, că nu poate fi admisă excluderea totală, cu titlul de prejudiciu reparabil, a câștigului nerealizat.Cu ocazia diferitelor cauze soluționate, Curtea a clarificat condițiile de antrenare a răspunderii prin intermediul sistemelor juridice naționale.
Referitor la căile juridice disponibile, Curtea a statuat că instanțele naționale pot verifica dacă persoana prejudiciată a arătat o diligență rezonabilă pentru a evita prejudiciul sau a limita amploarea acestuia și dacă, în special, a folosit în timp util toate căile judiciare aflate la dispoziția sa. Într-adevăr, conform unui principiu general, comun sistemelor juridice ale statelor membre, persoana prejudiciată, cu riscul de a suporta singură prejudiciul, trebuie să facă dovada unei diligențe rezonabile pentru a limita amploarea prejudiciului. Curtea consideră, cu toate acestea, referindu-se la cauza Metallgesellschaft, că ar fi contrar principiului efectivității de a solicita persoanelor prejudiciate să apeleze în mod sistematic la toate căile judiciare aflate la dispoziția lor, deoarece acest lucru ar provoca dificultăți excesive sau nu ar putea să le fie cerut în mod rezonabil. Astfel, dreptul comunitar nu se opune aplicării unei reglementări naționale care prevede că o persoană de drept privat nu poate obține repararea unui prejudiciu a cărui apariție acesta a omis, intenționat sau din neglijență, să o prevină prin utilizarea unei căi judiciare, cu condiția că utilizarea acestei căi legale să poată fi impusă în mod rezonabil persoanei prejudiciate, fapt care trebuie apreciat de instanța de trimitere având în vedere ansamblul împrejurărilor din acțiunea principală.
În ceea ce privește termenele, Curtea a considerat, în hotărârea Palmisani „că dreptul comunitar […] nu se opune ca un stat membru să impună un termen de decădere de un an de la transpunerea unei directive în dreptul intern pentru introducerea unei acțiuni prin care se solicită despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a transpunerii tardive a directivei, cu condiția că această modalitate procedurală să nu fie mai puțin favorabilă decât cea referitoare la acțiuni similare din dreptul intern”. Curtea consideră că astfel de termene nu sunt de natură să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică comunitară. Dar acest termen de decădere trebuie stabilit dinainte pentru a-și îndeplini funcția de garanție a securității juridice. De altfel, dreptul comunitar nu impune ca, atunci când Comisia inițiază o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 226 din Tratatul CE, termenul de prescripție al dreptului de angajare a răspunderii statului pentru încălcarea dreptului comunitar prevăzut de reglementarea națională să fie întrerupt sau suspendat în cursul acestei proceduri. Curtea reamintește cu această ocazie că, pentru a verifica îndeplinirea cerinței în baza căreia încălcarea dreptului comunitar este suficient de gravă, constatarea neîndeplinirii unei obligații este un element important, dar nu indispensabil. Într-adevăr, drepturile persoanelor de drept privat nu pot depinde de evaluarea de către Comisie a posibilității de a acționa în temeiul articolului 226 din Tratatul CE împotriva unui stat membru sau de pronunțarea de către Curte a unei eventuale hotărâri într-o acțiune în constatarea neîndeplinirii unor obligații. De altfel, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că dreptul comunitar nu se opune că termenul de prescripție a unei acțiuni de antrenare a răspunderii statului ca urmare a transpunerii incorecte a unei directive, să înceapă să curgă de la data la care s-au produs primele consecințele dăunătoare ale acestei transpuneri incorecte, și sunt previzibile consecințe negative ulterioare, chiar dacă această dată este anterioară transpunerii corecte a directivei.
În hotărârea Konle, Curtea a stabilit că fiecărui stat membru îi revine obligația să se asigure că persoanele de drept privat obțin repararea prejudiciului cauzat de nerespectarea dreptului comunitar, oricare ar fi autoritatea publică vinovată de această încălcare și oricare ar fi autoritatea căreia îi incumbă, în principiu, în conformitate cu dreptul statului membru în cauză, răspunderea acestei reparații. Statele membre nu pot invoca organizarea lor internă pentru a fi exonerate de răspundere. Cu toate acestea, în cazul statelor membre cu structură federală, dacă modalitățile procedurale existente în ordinea internă permit o protejare efectivă a drepturilor pe care le au persoanele de drept privat în temeiul ordinii juridice comunitare, atunci repararea prejudiciilor cauzate persoanelor de drept privat, prin măsuri naționale adoptate prin încălcarea dreptului comunitar, nu trebuie să fie asigurată, în mod necesar, de statul federal, pentru că obligațiile comunitare ale statului membru în cauză să fie îndeplinite. Acest principiu a fost extins în cauza Haim la statele membre care nu au o structură federală, dar în care anumite sarcini administrative sunt realizate, prin descentralizare, de către autoritățile locale învestite cu o anumită autonomie sau de către organisme de drept public distincte din punct de vedere juridic de stat. În această privință, Curtea a considerat că „dreptul comunitar nu se opune ca răspunderea care revine unui organism de drept public privind repararea prejudiciilor provocate persoanelor de drept privat prin măsurile adoptate cu încălcarea dreptului comunitar să poată fi antrenată în plus față de cea a statului membru”.
În cele din urmă, în hotărârea Brasserie du Pêcheur și Factortame, Curtea a afirmat că
reparația ar trebui să fie proporțională cu prejudiciul suferit, adică de natură să asigure o protecție efectivă a drepturilor persoanelor prejudiciate. O reparație adecvată pentru prejudiciul suferit poate lua forma unei aplicări retroactive, regulate și cuprinzătoare a măsurilor de aplicare a directivei, cu condiția ca directiva să fi fost transpusă în mod corespunzător, cu excepția cazului în care beneficiarii stabilesc existența unor prejudicii suplimentare pe care le-au suferit din cauză că nu au putut beneficia la timp de prestațiile financiare garantate de directivă și care ar trebui, prin urmare, să fie reparate.
Un aspect foarte controversat al problematicii acțiunii în despăgubire a fost cel al naturii ei juridice, mai precis determinarea caracterului acesteia de acțiune de sine stătătoare (principală) sau subsidiară, respectiv poziția acesteia față de alte acțiuni comunitare (unionale după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona) sau față de acțiunile exercitate în fața instanțelor naționale. S-a stabilit în cele din urmă că este o acțiune independentă de acțiunea în anulare și nu este necesar ca, înainte de solicitarea unor despăgubiri, să se fi cerut anularea actului care de fapt este temeiul răspunderii.
În ceea ce privește calitatea procesuală activă a acțiunii în despăgubire, trebuie să menționăm faptul că poate avea această calitate orice persoană fizică sau juridică care a avut de suferit un prejudiciu ca urmare a acțiunilor întreprinse de către Uniunea Europeană sau de către funcționarii din cadrul acesteia. Trebuie, de asemenea, precizat faptul că acțiunea în despăgubiri este o acțiune personală, ceea ce înseamnă că ea poate fi introdusă de către reclamant doar în situația în care acesta a suferit un prejudiciu personal, neputând asfel introduce acțiunea în numele unei alte persoane.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a acțiunii în despăgubire, aceasta poate fi dobândită doar de către Uniunea Europeană, aspect care este prevăzut în cadrul articolului 340 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene. Cu toate acestea însă, jurisprudența Curți de Justiție a Uniunii Europene, prevede faptul că această calitate poate fi prevăzută oricărui organ în cadrul Uniunii Europene căruia îi poate fi imputata respectiva acțiune sau inacțiune la care se referă.
O condiție de admisibilitate este prevăzută în cadrul articolul 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, articol care instituie termenul de prescripție de 5 ani pentru această acțiune. Important de menționat este momentul în care începe să curgă acest termen, astfel că el se calculează de la momentul producerii faptului ce a dus la nașterea prejudiciului. Însă, acest lucru se întâmpla în teorie, deoarece Curtea a stabilit faptul că termenul nu curge înainte de întrunirea, concretizarea tuturor elementelor care conduc la stabilirea răspunderii materiale a Comunităților, și în orice caz, nu înainte ca reclamantul să fi avut posibilitatea de a lua la cunoștință de faptul generator de prejudicii. Prescripția acțiunii nu va fi pusă în discuție și cercetată din oficiu. În ceea ce privește stabilirea prejudiciului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene are în vedere principiile generale de drept ce aparțin ordinii juridice din cadrul fiecărui stat, ceea ce înseamnă că aceasta va trebuie să analizeze normele juridice din cadrul fiecărui stat membru pentru a ajunge la un punct comun în ceea ce privește determinarea prejudiciului.
Prejudiciul nu trebuie cuantificat în cifre concrete chiar la introducerea cererii de chemare în judecată, dreptul procesual unional reglementând inclusiv posibilitatea introducerii unor acțiuni privind simplă constatare a răspunderii materiale a Uniunii. Astfel, în cazul în care nu se știe cuantumul total al prejudiciului, deoarece crearea lui este în derulare său curs de amplificare, la cererea reclamantului, CJUE se poate pronunța printr-o hotărâre interlocutorie numai cu privire la constatarea răspunderii unionale (cu privire la temeinicia acestei răspunderi).
O altă acțiune ce poate fi intentata este acțiunea de arbitraj. Procedurile de arbitraj în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt destul de rare. Până în prezent, cele mai multe acțiuni se referă la contracte încheiate între instituțiile unionale (de regulă Comisia) și persoane private (de exemplu, contracte de închiriere, contracte de prestări servicii).
CJUE nu este competentă în general pentru toate litigiile care se ivesc în legătură cu contractele încheiate de Uniune. Însă poate deveni competentă, pe baza art.272 TFUE, când aceste contracte includ o clauză compromisorie sau de arbitraj.
Potrivit art.272, „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele acesteia”.
O specificitate în comparație cu arbitrajul național clasic este că părțile nu pot conveni pe cale amiabilă care vor fi normele de procedură aplicabile și cine vor fi membrii completului de arbitraj, mai mult, CJUE rămâne competentă inclusiv să stabilească completul care va decide în cauză. În rest, vor fi valabile normele de procedură obișnuite prevăzute de Codul de procedură unională, astfel, CJUE nu poate fi considerată o instanță de arbitraj în sens larg, numai temeiul, împuternicirea pe baza căreia decide fiind specifică arbitrajului.
Calitate procesuală activă sau pasivă, potrivit art.272, pot avea organele unionale, persoanele juridice sau fizice, state terțe semnatare ale clauzei compromisorii. Potrivit art.273, o astfel de calitate pot avea statele membre semnatare ale contractului de arbitraj.
O condiție de admisibilitate specială, specifică acțiunilor introduse pe baza unei clauze compromisorii, este cea referitoare la valabilitatea acordului părților de a supune litigiul lor jurisdicției instanțelor unionale, care presupune următoarele: clauza compromisorie trebuie să fie inserată într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Uniune sau în numele Uniunii. De regulă, organele unionale se străduiesc să introducă o asemenea clauză în contractele încheiate de ele40.
Spre deosebire de clauza compromisorie prevăzută de art.272, art.273, în cazul arbitrajului dintre statele membre se cere existența unui contract de arbitraj (compromis). Probabil, autorii tratatului au pornit de la considerentul că litigiile dintre state pot avea ocazional și alt obiect decât cele care pot izvorâ dintr-un contract.
Dreptul după care vor trebui să judece instanțele unionale trebuie să decurgă din spiritul,textul și scopul contractului în primul rând, deoarece contractul are valoare de lege între părți. Însă, dacă acest lucru nu este posibil sau suficient, pe lângă dreptul unional poate fi aplicat dreptul internațional public sau chiar regulile echității ori dreptul național.
Cu privire la arbitrajul între statele membre, s-a stabilit că acestea, când aleg jurisdicția Curții, nu încalcă nici prevederile Cartei ONU, deoarece articolul 95 din această Cartă permite statelor membre ca, în cazul unor litigii viitoare, să poată apela și la serviciile altor instanțe internaționale41.
În practică însă, părțile care au avut libertatea de a alege competența CJUE fixează de regulă și normele juridice care să li se aplice. Mai mult, deși în mod normal CJUE nu are voie să aplice dreptul național, s-a considerat că acțiunile care se bazează pe o clauză de arbitraj la rândul lor nu pot fi considerate proceduri normale, prin urmare, în asemenea cazuri, se acceptă aplicarea dreptului național.
În cadrul Uniunii, cu privire la încheierea unor contracte cu privații, există chiar obligația de a negocia în așa fel contractele, încât să fie inserate clauze de arbitraj. Un exemplu concret în acest sens constituie reglementările privind acordarea unor ajutoare economico-financiare (finanțări) altor state membre, care obligă Comisia să încheie contractele în așa fel încât eventualele litigii să fie judecate de CJUE42.
Părțile sunt obligate să respecte decizia finală a CJUE. Ele nu au posibilitatea să convină în mod valabil supunerea reînnoită a cauzei unei noi judecăți, de către instanțele naționale, deoarece o astfel de instanță are obligația de a respinge o astfel de acțiune pe motiv de inadmisibilitate datorită autorității de lucru judecat de care beneficiază hotărârea instanței unionale.
Uniunea Europeană, având personalitate juridică și calitatea de subiect de drept internațional public, are, atât potrivit TFUE, cât și conform jurisprudenței CJUE, capacitatea de a încheia tratate internaționale.
Însă și în acest domeniu se aplică principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamnă că Uniunea are competențe numai în acele domenii care i-au fost atribuite prin tratate. Astfel de competențe posedă UE, de exemplu, în domeniul politicii comerciale externe, politicii mediului înconjurător, în domeniul asocierii cu state terțe și organizații internaționale.
De la acest principiu există însă și o excepție, deoarece, potrivit principiului „implied powers”, Uniunea are competența de a încheia tratate internaționale și în acele domenii care nu îi sunt date în mod expres în competență, dar în care prin TFUE i s-au transferat competențe interne și de care Uniunea deja, adică până la încheierea tratatelor, a făcut uz.
Din moment ce Uniunea nu s-a folosit încă de competențele interne respective, statele membre vor rămâne îndreptățite să încheie tratate internaționale în acel domeniu. O competență de încheiere a tratatelor internaționale în mod excepțional va reveni și în cazul Uniunii, chiar dacă până atunci nu a făcut uz de competențele interne respective, dacă încheierea tratatului este necesară pentru realizarea unuia dintre scopurile TFUE.
Procedura concretă de încheiere a tratatelor este reglementată de art.218 TFUE, instituțiile Uniunii având următoarele atribuții:
Consiliul autorizează începerea negocierilor, desemnează, în funcție de domeniul acordului în cauză, negociatorul șef sau șeful echipei de negociatori a Uniunii, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea, aplicarea cu titlu provizoriu înainte de intrarea în vigoare și încheie acordurile.
Comisia, în cazul în care acordul în cauză privește exclusiv sau în principal politica externă și de securitate comună, prezintă recomandări Consiliului, care adoptă o decizie de autorizare a începerii negocierilor.
Parlamentul European trebuie să aprobe încheierea acordului în următoarele cazuri:
acorduri de asociere
acord privind aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
acorduri care au implicații bugetare importante pentru Uniune
acorduri de instituire a unui cadru instituțional specific prin organizarea procedurilor de cooperare
acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială, în cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului European.
Ultima acțiune pe care o vom prezenta ese acțiune preliminară. Acțiunea preliminară este o acțiune de drept unional prin care o instanță națională din statele membre ale Uniunii Europene poate sau este obligată să solicite CJUE acordarea unui sprijin prin luarea unei decizii privind interpretarea tratatelor de înființare, privind valabilitatea și interpretarea actelor normative adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile UE și EURATOM, în cazul în care într-un litigiu pendinte în fața să are îndoieli privind interpretarea tratatelor sau interpretarea și validitatea dreptului unional secundar și clarificarea acestei probleme de către CJUE contribuie la soluționarea litigiului în fond.
Temeiul legal al acțiunii preliminare poate fi regăsit atât în dreptul unional originar, secundar, cât și în cel complementar, principalele texte legale de reglementare a ei fiind :
art.267 TFUE
art.150 din Tratatul privind înființarea EURATOM
ar.10 din Protocolul nr.36 privind dispoziții tranzitorii privind actele adoptate în temeiul titlurilor V și VI din Tratatul privind Uniunea Europeană înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
Convenția din 16 decembrie 1968 de la Lugano, încheiată între statele membre ale Uniunii Europene și ale Asociației Europene a Liberului Schimb(AELS), privind competența instanțelor judecătorești și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială.
Procedura acțiunilor preliminare face parte din dreptul unional și se bazează pe principiile de bază ale acestuia, pe principiile valabilității directe a dreptului unional în dreptul intern al statelor membre și al priorității de aplicare a dreptului unional față de actele normative interne ale statelor membre.
Acțiunea preliminară, are un caracter „sui generis”, deoarece conține elemente de procedură necontencioasă, asemănătoare acțiunilor în care se pronunță asupra unor chestiuni prealabile, dar și elemente caracteristice acțiunilor de anulare a unor acte normative unionale.Această acțiune se delimitează însă de acțiunile sus-amintite în mod fundamental în ceea ce privește condițiile procesuale de declanșare a acțiunii, decurgerea procedurii și funcțiile sale în sistemul dreptului unional. Funcția acțiunilor preliminare este asigurarea respectării unității dreptului unional și asigurarea protecției drepturilor resortisanților unionali, persoane fizice sau juridice.
În această procedură, instituțiile clasice privind calitatea procesuală, admisibilitatea și sarcina probei, respectiv autoritatea de lucru judecat ori nu își găsesc locul, ori au un alt înțeles.
Această acțiune, deși ar putea fi asemănată cu o cale de atac, nu prezintă caracterele acesteia, deoarece între cele două instanțe există relații de coordonare, și nu de subordonare, toată activitatea instanței naționale și a CJUE fiind subordonată de fapt scopului lor comun, de a asigura aplicarea corectă și respectarea dreptului unional la toate nivelurile. Totodată, nu poate fi considerată nici că o simplă luare de poziție cu caracter profilactic de control judecătoresc, deoarece CJUE este chemată să rezolve o întrebare concretă adusă în fața sa de instanța națională, și nu pentru a se pronunța asupra unei întrebări ipotetice. Procedura acțiunilor preliminare asigură legătura dintre CJUE și instanțele naționale și marchează puntea de legătură între dreptul intern și dreptul unional, fiind menită să asigure evitarea ca într-un stat membru să se cristalizeze o jurisprudență care nu este în concordanță cu drepul unional.
În concluzie, putem stabili că prin acțiunile preliminare CJUE, fără a avea pretenția de a fi tratată ca o curte europeană supremă sau curte de casație europeană, este chemată să asigure:
fiecare normă juridică unională, în fiecare stat membru, întotdeauna să producă efecte juridice similare
ca fiecare judecător național să devină un judecător unional, în sensul de a fi obligat să aplice dreptul unional în cazurile concrete, și nu în sensul de a avea numai o legătură consultativă
garantarea drepturilor individuale fundamentale ale cetățeanului european, mai ales că cetățeanul simplu nu are posibilitatea de a introduce acțiune în anulare împotriva normelor de drept unional în mod general
un control indirect asupra legislațiilor interne ale statelor membre în ceea ce privește compatibilitatea lor cu dreptul unional.
În realizarea acestor cerințe însă, CJUE trebuie să acționeze în așa fel, încât prin răspunsurile sale formulate prin decizii de un anumit grad de abstractivitate să acorde soluții care să ajute la rezolvarea litigiului de fond, dar fără să constituie o imixtiune în prerogativele judecătorului național în ceea ce privește soluționarea cauzei.
Deși acțiunea preliminară nu poate fi identificată cu niciuna dintre acțiunile de drept comun sau, mai bine zis, de drept intern în ceea ce privește elementele sale, din punct de vedere pur teoretic și scolastic, putem observa că elementele acțiunii civile au anumite asemănări cu elementele acestei acțiuni preliminare, care este ansamblul mijloacelor procesuale prin care se clarifică probleme privind valabilitatea și interpretarea unor norme juridice unionale. Astfel, elementele acțiunii preliminare ar fi următoarele
-obiectul acțiunii este garantarea aplicării și interpretării unitare a normelor juridice unionale;
-cauza sau scopul urmărit ar fi unul imediat, și anume acela de stabilire a valabilității sau interpretării corecte a normei contestate, iar cel mediat ar fi rezolvarea în fond a litigiului aflat pendinte în fața instanței naționale;
-partea (nu părțile sau reclamant) ar fi instanța națională care are interesul în cauză, precum și calitatea și capacitatea procesuală necesară stabilită de dreptul unional și de dreptul intern.
Acțiunea preliminară are puncte comune și cu procedurile excepțiilor de neconstituționalitate.
Acțiunea preliminară poate fi introdusă de orice instanță națională, de orice grad, care întâmpină greutăți în interpretarea unor norme juridice unionale sau care are îndoieli privind valabilitatea acestora și trebuie introdusă în mod obligatoriu de instanțele care judecă în ultimă instanță. Textul legal (art.267 TFUE) unional specifică în mod clar că aceste instanțe sunt cele împotriva hotărârilor cărora nu pot fi introduse căi de atac, deci sunt cele care judecă în ultimă instanță. Astfel, orice instanță înrudită poate deveni o instanță obligată să depună o cerere pentru obținerea unei hotărâri preliminare în funcție de natura cauzei cu care este sesizată și în funcție de prevederile procedurale stabilite de legislația internă.
Pentru a veni în sprijinul judecătorilor naționali, CJE a elaborat inclusiv un îndrumar în care sunt descrise pe scurt problemele de procedură cele mai importante legate de această acțiune29.
Procedură este împărțită într-o parte scrisă și într-o parte orală. Înainte de începerea procedurii specifice, Grefa Curții înregistrează cauza, președintele Curții desemnează un judecător raportor și prim-avocatul general desemnează un avocat general care se va ocupa de cauză respectivă.
Procedura scriptică. Hotărârea de sesizare a CJUE va fi trimisă de către secretariat părților din procesul inițial, Comisiei Europene , statelor membre și Consiliului, în cazul în care este vorba despre un act normativ adoptat de acesta. Prin această comunicare, părțile din procesul inițial devin „participanți” în procesul din fața CJUE. Devin „participanți”, și nu „părți” sau „pârâți”, având în vedere caracterul necontencios al procedurii și faptul că singurul subiect al acestei acțiuni este instanța națională.
În aceste două luni din momentul comunicării cererii către participanții sus-amintiți, aceștia pot depune la grefa Curții declarații, precizări scrise în legătură cu cauza. După expirarea acestui termen, participanții pot depune asemenea precizări numai în cazul în care au fost împiedicați în comunicare de un caz de forță majoră. Luările de poziție ale participanților servesc la clarificarea situației, și nu la rezolvarea în fond a litigiului dintre părțile din fața instanței naționale și, având în vedere caracterul public al procedurii, mai bine zis interesul public urmărit, statele membre, Comisia și Consiliul sunt invitate în calitate de „amici curiae” la depunerea unor luări de poziție. Aceste luări de poziție în niciun caz nu vor avea caracterul unor pledoarii, ci sunt menite să ajute Curtea în soluționarea problemei. Depunerea acestor declarații este facultativă, dar în practică Comisia, în calitatea ei de „protector al tratatelor de înființare”, depune întotdeauna o astfel de declarație, iar statele membre folosesc această posibilitate în funcție de interesele lor, mai ales economice sau când sunt implicate propriile lor instanțe. Părțile din cauza inițială pot participa și fără să fie asistate de un apărător sau fără să aibă un reprezentant legal, dacă acest lucru li se permite și în fața instanței de fond.
Procedura orală. După încheierea procedurii scriptice, judecătorul raportor elaborează un raport prealabil nepublic, în care prezintă situația de fapt și de drept, face referiri la jurisprudența anterioară, cere administrarea unor probe și face o propunere privind judecarea cauzei în plen sau în cameră. Judecarea în plen sau în cameră va fi decisă de CJUE în plen, în cadrul unei ședințe de judecată administrative. De obicei, mai ales dacă există și jurisprudență asemănătoare anterioară, cauza va fi soluționată de judecători reuniți într-o cameră30.
Probe se administrează foarte rar și această administrare constă de obicei în solicitarea unor informații de la participanții prezenți la judecarea cauzei, fără formalitățile specifice ascultării de martori. La sfârșitul ședinței administrative, președintele CJUE va desemna primul termen de judecată. Pentru primul termen, judecătorul raportor va elabora un raport de audiență pe baza tuturor datelor aflate la dispoziția sa, din care un exemplar va fi trimis fiecărui participant.
Procedura orală are menirea de a acorda o ultimă posibilitate celor interesați de a-și manifesta opiniile în legătură cu rezolvarea cauzei după luarea la cunoștință a celor cuprinse în raportul de audiență, care este un extras al tuturor opiniilor exteriorizate în cauză. Această procedură este obligatorie, dar nu are loc când CJUE consideră că întrebarea este identică cu o altă întrebare rezolvată de ea sau când niciunul dintre participanții invitați nu manifestă interes în acest sens.
Limba în care se desfășoară procedură este limba folosită în procesul inițial în care s-a ivit problema de interpretare sau de valabilitate. Procedura orală ia sfârșit prin „cererea finală” sau „concluziile finale” prezentate de avocatul general, care în totală obiectivitate și independență ia o poziție de fapt și de drept în legătură cu răspunsul ce trebuie să fie dat, prezentând o propunere de rezolvare a problemei. După prezentarea concluziilor finale de către avocatul general, participanții nu mai ai dreptul la cuvânt, iar instanța se retrage în vederea deliberării în cadru secret. Hotărârea va fi luată pe bază de vot majoritar, fără să fie arătați judecătorii care au votat contra sau au formulat opinie separată. Procedura orală ia sfârșit odată cu pronunțarea publică a hotărârii preliminare în ședință publică. De obicei se citește numai partea dispozitivă a acesteia.
În cursul acțiunilor preliminare, deși nu se tranșează un litigiu concret, deciziile CJUE au anumite efecte juridice directe și indirecte, deci o anumită putere de lucru judecat. Misiunea CJUE nu este aceea să decidă în locul instanței naționale, ci de a sprijini prin hotărârea adoptată activitatea jurisdicțională a acesteia. Efectele deciziilor preliminare pot fi grupate în32
– efecte juridice concrete privind cauza inițială, de fond;
– efecte de jurisprudență generală sau efecte de precedent judiciar.
În legătură cu soluționarea litigiului inițial CJUE are putere obligatorie atât în privința instanței de fond, cât și în privința instanțelor de cale de atac sau de casație. Niciuna dintre instanțele arătate nu poate deroga de la soluția dată de Curte, fiind obligate să aplice în soluționarea litigiului actele normative, normele juridice unionale înaintate spre interpretare sau pentru stabilirea valabilității lor așa cum a stabilit Curtea. Instanțele nu sunt îndreptățite să ignore decizia, să modifice conținutul acesteia sau să decidă contrar acestei decizii, nici chiar atunci când instanța națională care a sesizat Curtea a fost doar o instanță îndreptățită, dar nu obligată să sesizeze curtea europeană.
O concluzie simplă ar fi că acțiunea preliminară este cea mai semnificativă dintre căile prin care se asigură aplicarea și interpretarea uniformă a dreptului unional.
CJUE, prin jurisprudența să, mai ales în perioadele de criză, a protejat opera de unificare europeană și a dat impulsuri semnificative în procesul realizării acesteia. Fără existența acțiunilor preliminare nu ar fi posibilă ducerea până la capăt a ieșirii dreptului unional din sfera destul de izolată a dreptului internațional public clasic și nu ar fi posibilă aplicarea să ca drept supranațional într-o piață care cuprinde mai multe state ca subiecte de drept internațional public, dar unde și cetățeanul simplu este considerat un subiect de drept unional, datorită faptului că actele normative care constituie obiectul acțiunilor preliminare în stabilirea valabilității sau interpretării îi sunt aplicate în mod direct în raporturile lui juridice de drept intern.
Concluzionând, pentru a menține legalitatea în toate acțiunile lor la nivel unional, pentru a păstra caracterul unitar al dreptului unional și pentru a evita unele litigii viitoare, statele membre ale UE au prevăzut în tratatele de înființare că, în cazul încheierii unor acorduri între Uniune și unul sau mai multe state sau organizații internaționale, un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obține avizul Curții de Justiție, cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile tratatelor. În cazul unui aviz negativ al Curții, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor [art.218 alin.(11)TFUE].Astfel, pe lângă competențele jurisdicționale efective, tratatele de bază au rezervat CJUE competențe de natură consultativă.
Acest aviz prealabil din partea CJUE cu privire la compatibilitatea cu dreptul unional a tratatelor ce urmează să fie ratificate de UE este extrem de important, având în vedere că, potrivit art.46 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, părțile în contract nu pot invoca față de celelalte părți, după încheierea tratatului, normele sau principiile dreptului intern (în cazul de față dreptul unional) care ar contraveni prevederilor acestuia.
Cele mai cunoscute avize sunt cele referitoare la înființarea Spațiului Economic European (SEE), în care s-a pus problema rezolvării conflictelor ce se pot ivi între Comunitate și statele membre ale Asociației Europene de Liber Schimb(AELS), respectiv aprobarea privind Organizația Comerțului Mondial(WTO) sau aprobarea privind întrebarea dacă CE să adere sau nu la Convenția europeană a drepturilor omului.
Curtea nu impune un sistem uniform de răspundere a statelor membre, ci stabilește, la nivel comunitar, cele trei condiții de bază ale acesteia, lăsând aplicarea lor la aprecierea instanțelor naționale, ceea ce le permite să ia în considerare, cu condiția respectării normelor comunitare, particularitățile impuse de dreptul național în materie de răspundere.
Secțiunea 1.2. Aplicabilitatea în ordinea juridică românească
Norma de origine constituțională care vine să reglementeze raportul ce există între ordinea juridică unională și ordinea juridică românească, a fost introdusă într-un termen de aproximativ trei ani de la data la care România a aderat la Uniunea Europeană ceea ce duce cu gândul la faptul că, calitatea pe care o prezintă aceasta normă este inferioară celor existente în cadrul Constituțiilor din ale state membre ale Uniunii Europene, fiind de, asemenea, inferioară și principiilor imperative care sunt menționate în cadrul articolelor 2-6 din Tratatul Uniunii Europene de la Lisabona.
În conformitate cu articolul 48 alineatul 1 din Constituția României, s-a stabilit faptul că aderarea seface prin intermediul legii organice, fiind așadar, exclus referendumul. Totodată, s-a prevăzut că „Aderarea României la tratatele constitutive ale UE” se face „în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comnitare și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competentelor prevăzute de aceste tratate”.
Așadar, România este cea care a transferat atribuții nedefinite, adică neindividualizate, și fără a se indica limitele până la care se cedează din suveranitatea națională, iar în comun se exercita competentele, acest text constituțional fiind, așadar, de o calitate precară. De altfel, articolul 148 alineatul 2 este redactat în aceeași manieră consacrând principiul fundamental al priorității dreptului comunitar, într-o formă evazivă, inadecvata și incompletă, a cărei eficacitate a condiționată de „respectarea prevederilor actului de aderare” și nu a Constituției României.
Potrivit doctrinei, legea de ratificare a Tratatului de aderare nu este o lege constituțională, pentru ca nici sub aspect material și nici din punct de vedere formal nu se încadrează în această categorie. Ea se diferențiază și fata de legile organice și de cele ordinare” dar are forță juridică superioară acestor două tipuri de legi. Așadar, în ordinea juridică internă, actul juridic prin care România adera la UE are forță juridica inferioară Constituției și legilor constituționale, dar superioară legilor organice și ordinare.
Expresia „celelalte reglementari obligatorii” din articolul 148 alin. (2) al Constituției este de natură a produce serioase dificultăți în transpunerea dreptului comunitar derivat și îndeosebi a directivelor, în raport cu regulamentele și deciziile comunitare. Dar aceste efecte negative pot genera sau facilita opera de „asimilare”, și nu de armonizare, prin transpunerea atentă, oportună și adecvată în dreptul intern, numai dacă aceste acte comunitare nu intra în conflict cu normele constituționale. Situația este nefericită și pentru că există o normă de corecție și de rezolvare a oricărui posibil conflict, numai la sesizarea Curții Constituționale care are intre atribuții (art. 146 lit. b) din Constituție) și pe aceea a controlului de constituționalitate a tratatelor ratificate, inclusiv a Tratatelor UE. Era necesar ca asemenea atribuții să se poată exercita și din oficiu, așa cum există practica din alte State membre (Germania, Franta, Spania, Italia s.a.) și cum rezultă din deciziile Curților Constituționale prezentate în cele ce preced.
Curtea Constituțională nu a fost sesizată asupra Tratatului de aderare a României la UE, nici asupra legii de ratificare a CEDO, după cum nu s-a pronunțat, încă, asupra niciuneia din problemele complexe ale raportului dintre dreptul comunitar și dreptul intern al Statelor membre ale UE. Așadar, de exemplu, în cazul Directivei „delațiunii avocațiale” nu se pune problema raportului dintre dreptul comunitar și Constituția României, ci al conformității legii de transpunere cu normă constituțională relativă la drepturile fundamentale garantate și în ordinea juridică comunitară. Prin urmare, în acord cu soluțiile din jurisprudența constituțională europeană relevate mai sus, este evident că primul garant al principiilor fundamentale constituționale și a drepturilor fundamentale este Parlamentul, care, dacă va ceda la presiunea directivei, atunci „zidul” de protecție națională trebuie să fie Curtea Constituțională care are misiunea de a apăra ordinea juridică internă constituțională și, în special, drepturile inerente ființei umane, în calitatea sa de „garant al supremației Constituției” (art. 142 alin. (1) din Constituția României).
În continuare voi prezenta care sunt funcțiile pe care le deține judecătorul național în cadrul mediului normativ jurisprudențial european și rolul pe care îl are acesta. Așadar, în ceea ce privește judecătorul roman,
Judecătorul național este competent să judece toate litigiile care privesc aplicarea dreptului comunitar, dacă norma comunitara nu le atribuie jurisdicția instanțelor comunitare. Acest statut este efectul aplicării directe și a priorității dreptului comunitar, care-i permite să creeze drepturi și obligații în favoarea particularilor, cu o dublă consecință:
aceștia să poată să și le valorifice în fata judecătorilor naționali;
instanțele naționale au obligația de a asigura respectul lor.
Această competentă de drept comun a judecătorului național nu este, însă, absolută; ea poate sau trebuie să se conjuge cu competență Curții de Justiție în materia interpretării dreptului UE și în aprecierea validității acestor dispoziții de drept derivat.
Concluzii
Am abordat această temă pentru a arăta care este importanța pe care o prezintă ordinea juridica unională în cadrul statelor membre, dar și pentru a vedea modul în care acestea raspund în caz de nerespectare a dreptului comunitar.
Prima comunitate europeană a fost constituită în 1951. Primul dintre principiile instituite este principiul superiorității instituțiilor, în conformitate cu care semnatarii tratatului au dorit să înființeze o comunitate de drept în cadrul căreia legea să ia locul forței, iar dezordinea și violență la care au fost supuși pe perioada războiului să fie înlăturate prin intermediul instituțiilor constituite.
Un alt principiu pe baza căruia s-a format această comunitate este principiul independenței instituțiilor, în conformitate cu care fiecare dintre instituțiile existente în cadrul comunității trebuie să aibă propria lor autoritate. Este vorba în primul rând de o independență financiară, ceea ce înseamnă că fiecare instituție prezintă un buget propriu, necesar realizării sarcinilor și funcțiilor pe care le are. Pe de altă parte, trebuie ca membrii să fie numiți prin decizie majoritară de către guvernele statelor membre ale comunității. Totodata scopul instituirii comunității a fost și de a promova principiul egalității între state, în conformitate cu care a lut naștere fundamentul economic ce prevedea faptul că pentru a exista egalitate între state trebuie ca în cadrul comunității să fie eliminate taxele și alte resticții cu privire la circulația mărfurilor, salariile și ale ajutoare acordate de stat, precum și taxe impuse de stat, practicile și măsurile discriminatorii între producători și consumatori.
Ca urmare a încheierii Tratatelor in cele din urma a luat nastere Uniunea Europeana si implicit ordinea juridica unionala. Conceptul de ordine juridică definește totalitatea normelor și a instituțiilor juridice care au scopul de a stabili ordinea din punct de vedere juridic și politic în cadrul unei societăți, dar și de a reglementa relațiile care se formează între sistemele din cadrul societății respective, precum și între părțile ansamblului instituțional și normativ respectiv. De-a lungul timpului, acest concept a fost definit diferit de către diverși autori, însă cu toate acestea, în cadrul tuturor definițiilor, s-a evidențiat faptul că nu se poate vorbi despre ordine juridică, fără a se aduce în discuție ordinea de drept, respectiv ordinea statală deoarece, orice normă, în mod deosebit norma juridică, este obligatorie.
Deși diferă de ordinea de drept, ordinea juridică este sinonimă cu ordinea normativă, iar acest lucru reiese chiar din definiția celei dintâi. Ordinea juridică nu reprezintă decât stratul normativ, care legitimizează ordinea de drept, o legitimizare formală, întrucât normele juridice pe baza cărora acționează, ca bloc unitar, ordinea de drept, sunt produse în conformitate cu o modalitate procedurală prevăzută de către o normă presupusă a fi fundamentală, conform teoriei kelsiene. Ca atare, ordinea de drept poate fi bruscată și schimbată violent pe calea unor acțiuni faptice sociale, fie ele denumite insurecție armată, revoluție, contrarevoluție sau război civil.
In ceea ce priveste raspunderea statelor pentru nerespectarea ordinii juridice unionala, exista mai multe actiuni ce pot fi introduse. Prima dintre ele și una dintre cele mai importante, este acțiunea în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre ale Uniunii Europene. Cadrul juridic legislativ care stă la baza acestei acțiuni este reprezentat de articolul 17 din Tratatul Uniunii Europene, în conformitate cu care Comisia este cea care urmărește aplicarea dreptului Uniunii Europene și de asemenea, că statele membre să nu exercite din nou pe cont propriu competențe, atribute ale suveranității lor care au renunțat odată în favoarea Comunităților, să nu aibă loc o renaționalizare unilaterală a competențelor unionale. În cazul constatării unor astfel de încălcări, se naște un litigiu de natură constituțională, care în domeniul unional deține o importanță majoră. Tot din cadrul juridic legislativ care stă la baza acesteia fac parte și articolele 258 și 259, în conformitate cu care ordinea juridică unională supranațională a creat un control judecătoresc obligatoriu pentru a impune un comportament statal conform cu dreptul unional, însă această jurisdicție unională se exercită pe baza atribuirii sau împuternicirii speciale limitate. Cu alte cuvinte, conform articolului 258, în situația în care Comisia Europeană este cea care constată că unul dintre statele membre ale Uniunii Europene a încălcat vreuna din dispozițiile din cadrul tratatelor acesteia, ea va trebui să emită un aviz motivat, însă numai cu condiția ca avizul să fie emis după ce statului în cauza i-a fost permis să prezinte observațiile proprii cu privire la încălcarea respectivă. Avizul motivat are rolul de a aduce la cunoștința statului respectiv situația de încălcare a ordinii juridice unionale și implicit remedierea acestei probleme, iar în cazul în care statul nu ia măsuri, Comisia Europeană va fi îndreptățită să se adreseze CJUE.
De cealalalta parte, este articolul 259 din TUE, care prevede faptul că sesizarea în caz de nerespectare a norme juridice din cadrul tratatelor, nu este de competența unică a Comisiei Europene și aceasta poate fi făcută de către orice alt stat membru al comunității, care a luat cunoștință de încălcarea dispozițiilor tratatelor. Însă aceasta competentă a statelor membre prevăzută în cadrul art.259 este limitată printr-un alt punct al aceluiași articol, deoarece sesizarea nu poate fi făcută decât în fața Comisiei Europene, nu în fata instanțelor de judecată. Ulterior sesizării primite, Comisia Europeană va desfășurata aceeași procedură ca în cazul sesizării proprii a încălcării dispozițiilor tratatelor de către statele membre.
O alta actiune foarte importantă este actiunea in anulare. În ceea ce privește calitatea procesuală activă, spre deosebire de cazul acțiunii în constatarea încălcării tratatelor, în cazul căreia calitatea de parte procesuală activă o aveau în principal doar Comisia Europeană și statele membre, cu unele excepții, în cazul acestei acțiuni, pot avea calitatea de reclamant statele membre, Comisia, Consiliul, Parlamentul European, Curtea de Conturi, BCE, Comitetul Regiunilor, respectiv orice persoană fizică și juridică. Este important de menționat faptul că, competenta se soluționarea a litigiului apărut ca umare a introducerii acestei acțiuni, diferă în funcție de calitatea procesuală activă, ceea ce înseamnă că este foarte importantă stabilirea reclamantului deoarece sunt judecate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene numai acele litigii ce au luat naștere ca urmare a introducerii acțiunii în constatare de către intitutiile UE sau de către statele membre ale acesteia.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă pentru intentarea acestei acțiuni aceasta poate fi deținuta atât de către Consiliul, Comisia, Parlamentul European, BCE și Consiliul European, cât și de către organele, oficiile sau agențiile Uniunii care adoptă acte destinate să producă efecte juridice față de terți.
Pe lângă acest condiții privind calitatea procesuală activă și calitatea procesuală pasivă, pentru a fi valabilă, acțiunea în anulare trebuie să îndeplinească și alte condiții. Astfel, este vorba în primul rând de termenul în care poate fi introdusă acțiunea în anulare. Referitor la acest aspect, acțiunea în anulare, pentru a fi considerată valabilă, trebuie să fie introdusă în termen de maxim 2 ani. Acest termen se calculează diferit în funcție de obiectul acțiunii în anulare, Astfel ca, atunci când actul juridic nu trebuia să fie comunicat reclamantului, termenul de doi ani începe să curgă de la momentul publicării actului respectiv. Alta acțiune cu privire la încălcarea ordinii juridice unională este reprezentată de excepția de ilegalitate. Excepția de ilegalitate este o derivată a acțiunii în anulare, deoarece are la baza aceleași motive invocate în cadrul acțiuni prezentată anterior. Cu toate acestea, așa cum era de așteptat, există și diferențe între cele două acțiuni, diferențe care le face să fie analizate separat. Prima și cea mai importantă dintre acestea este dată de efectele pe care le produce. Astfel ca, actul normativ unional atacat nu va fi anulat în urma admiterii excepției, ci va fi declarată inaplicabilitatea acestuia pentru procesul concret. Practic, într-un litigiu pendinte în fața CJUE, părțile, pe calea unei excepții, pot invoca nelegalitatea unor măsuri, unor norme juridice care sunt fundamentale pentru soluționarea problemei de fond.
Cadrul juridic legislativ care stă la baza excepției de ilegalitate este reprezentată de articolul 277 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, în conformitate cu care acest tip de acțiune este tratat din punct de vedere legal ca fiind o acțiune ce prezintă caracter accesoriu, dooarece exercitarea ei depinde de punerea în executare a unei acțiuni principale, fără de care cea dintâi nu poate fi înaintată, fiind considerată inadmisibilă. Pe lângă acestea există o serie de alte actiuni ce pot fi introduse.
Bibliografie
Cursuri, tratate, monografii
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2011
Augustin Fuerea, Ion Filipescu, Drept instituțional comunitar European, Editura Actami, București 2000
Anghel Ion, Personalitatea juridică și competențele Comunităților Europene, Editura Lumina Lex, București 2006
Apostol Tofan Dana, Instituții administrative europene, Editura C.H.Beck, București, 2006
Bibere Octav, Tratatul Uniunii Europene, Tratatul de la Mastrich asupra Uniunii Europene, Editura Lucretius, București 1998
Dan Vătăman, Organizații europene și euroatlantice, Editura C.H .Beck, 2009, București
Emilian Ciongaru, Teoria monistă și dualistă în dreptul european, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”
Fabian Gyula, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, București, 2012
Gabriel- Liviu Ispas, Uniunea Europeană Evoluție. Instituții. Mecanisme, Editura Universul Juridic, București, 2011
Ghiorghi Prisacaru-coordonator, Instituțiile Uniunii Europene-note de curs, Editura Universitară, București, 2010
Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Știința dreptului și ordinea juridică, Ediția a 2-a, Ediura C.H.Beck, București, 2009
Ioana Nely Military, Dreptul Uniunii Europene, Ediția a 3-a, Editura Universul Juridic, București, 2017
Lefter Cornelia, Drept comunitar institutionar, Editura Economică, București, 2001
Laura Cristiana Spataru Negura, Dreptul Uniunii Europene-o noua tipologie juridica, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2016
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2017
Ovidiu Tinca, Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999
Octavian Manolache, Drept comunitar.Justiția comunitară, Editura All Beck, București 2003
Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu, București 2009
Roxana Munteanu, Drept european: Evoluție – Instituții – Ordine juridică, Editura Oscar Print, București, 1996
Ștefănescu Brândușa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979
II.Legislație
Actul Unic European
Constituția României
Tratatul de la Paris instituind CECO/CECA
Tratatul De la Roma instituind CEE si Euratom
Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Lisabona
Tratatul privind Uniunea Europeană, varianta consolidată
III.Alte surse
http://www.cab1864.eu/upload/Respectarea_dreptului_european.pdf
http://www.tribunajuridica.eu/arhiva/An1v1/nr2/art1.pdf
http://ier.ro/sites/default/files/traduceri/61993J0046.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Teoretice Privind Ordinea Juridica Unionala (ID: 110457)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.