Aspecte Teoretice Privind Libertatea de a Desfasura O Activitate Comerciala Ca Drept Fundamental al Omului

Drept

Aspecte Teoretice Privind Libertatea de a Desfasura O Activitate Comerciala Ca Drept Fundamental al Omului

Byadmin ianuarie 1, 2024

1. Dimensiunea doctrinară și normativă cu privire la drepturile și libertatile omului

Evoluția doctrinei și legislației drepturilor omului

Odata cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului au devenit drepturi fundamentale ale cetățeanului. Tradiția declarațiilor însa n-a disparut, pastrandu-se în activitatea unor ligi si asociatii create în epoca moderna și contemporana.

Influenta doctrinelor si declaratiilor franceze privitoare la drepturilor omului s-a resimtit puternic in gandirea politica si juridica a statelor de pe toate continentele, in special pe continentul european, influentand sistemul constitutional al multor state.

Ideea drepturilor omului se transforma in prima jumatate a secolului al XIX-lea in principalele si cele mai vehiculate idei politice si juridice, fiind rezultatul firesc al afirmarii si dezvoltarii societatii capitaliste. Ca urmare, apar schimbari constitutionale in Suedia(1809), Spama (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardnia(1848)etc.

Ideea ca exista anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea lor intr-o legislatie sau alta este justificata de dezvoltatea economica si sociala pe care popoarele au parcurs-o dupa revolutia franceza din 1789, scotand in evidenta aspectele comune ale vietii sociale si de stat din diferitele tari, ca si independenta lor intr-o serie de nevoi importante.

Intreaga literatura politica si juridica demonstreaza ca miscarile progresiste se situeaza tot mai pregnant pe pozitia apararii drepturilor omului.

Secole de-a randul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul international. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea se inmultesc cazurile, cand pentru recunoasterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizeaza mai multe state, folosind in acest scop puterea dreptului constitutional. Formele juridice si de cuprindere a drepturilor omului pe plan international, initial au constituit izvoarele clasice ale dreptului intemational public.

In primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementari precise prin conventii si hotarari luate in comun acord de un numar din ce in ce mai mare de state. In acest spirit se inscriu Conventrile de la Geneva din 1906 si 1929 pentru imbunatatirea soartei soldatilor raniti din armatele de campanie; Conventia de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de razboi. In primele doua decenii ale secolului al XX-lea, in special in timpul primului razboi mondial, asistam la o serie de miscari desfasurate de minoritatile nationale pentru drepturi egale cu natiunea dominanta, impunand recunoasterea si ocrotirea minoritatilor nationale prin o serie de tratate intemationale incheiate in perioada 1919-1920.

Dupa primul razboi mondial, alaturi de drepturile civile si politice, au fost inscrise in unele constitutii adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la greva, dreptul la securitatea muncii), consacrandu-le ca fiind un drept sacru si inviolabil. In acasta perioada s-a infiinsat o comisie speciala internationala pentru apararea dreptuirlor omului.

Liga Natiunilor, creata in 1919, reuseste sa realizeze o colaborare larga in problemele legate de unele drepturi individuale si colective considerate de interes general si uman. Un numar insemnat de tari europene pun bazele unei noi organizari constitutionale, in care si reglamentarea drepturilor fundamentale ale cetateanului reflecta progres fata de constitutiile anterioare. Contributia principala a acestor constitutii, printre care si cea a Romaniei, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebita a unor drepturi fundamentale, reglementarea constitutionala si administrativa a principiului egalitatii nationale.

Desi normele stabilite n-au fost intotdeauna consecvente, totusi ele au reusit ca, pe langa accentuarea in principiu a egalitatii, sa elaboreze institutii si forme juridice noi, originale, de concretizare a dispozitiilor generale. De exemplu, in Cehoslovacia, in scopul dezvoltarii principiului dreptului de limba, o lege speciala, votata la 29 februarie 1920, introduce un sistem de folosire a mai mutor limbi, in functie de compozitia nationala a diverselor unitati administrative.

Avand in vedere multiplele probleme refentoare la egalitate, limba si cultura nationala generate de consecintele razboiului si evolutia societatii, acest domeniu al drepturilor colective a fost mai mult imbratisat si dezvoltat in tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Natiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligatie internationala, egalitatea minoritatilor nationale cu cele ale natiunilor dominante, specificandu-se si aspectele principale ale egalitatii (folosirea limbii materne, crearea de scoli in limba minoritatilor etc.) Statele semnatare, care au avut minontati puse sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat sa inscrie dispozitii in acelasi sens in constitutiile lor. Sarcina garantarii drepturilor minontatilor nationale a fost incredintata Ligii Natiunilor.

Pana la cel de-al doilea razboi mondial, constitutiile majoritatii statelor contineau prevederi ample refentoare la drepturile omului, insa, exceptand protectia sclaviei si protectia minoritatilor, drepturile fundamentale ale omului nu au dobandit o dimensiune Juridica internationala.

1.2.Protectia drepturilor si libertatilor omului in Uniunea Europeana

Uniunea Europeana respecta si promoveaza principiile universale asa cum sunt remarcate in Declaratia Universala a drepturilor omului , Conventie complementara Internationala a Drepturilor Civile si Politice si Conventia Internationala a Drepturilor Economice, Sociale si Culturale. Activitatea Uniunii este bazata pe un instrument international si religios major pentru protectia drepturilor omului, inclusiv Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Aceste instrumente protejeaza valori comune cu privire la libertatile fundamentale si principiile fundamentale, care sunt universale, indivizibile si interdependente. Respecul pentru aceste valori este o conditie pentru dezvoltarea eficienta in orice societate. Alte surse importante cu privire la definirea prioritatiilor Uniunii Europene, sunt declaratia si programul actiunilor Conferntei Internationale a Drepturilor Omului (Vienna, 1993), declaratia Conferintei Internationale a Populatiei si Dezvoltarii (Cairo, 1994), a Sumitului International pentru Dezvoltare Sociala (Copenhaga, 1995) si A patra Conferinta Internationala a Femeii (Beijing, 1995).

Un pas important in integrarea drepturilor omului si principiilor democratice in politicaUniunii Europene, a fost facut cu intrarea in forta a Tratatului Uniunii Europene din 1 noiembrie 1993. Tratatul considera ca unul dintre obiectele politicii externe comune si de securitate ale Uniunii Europene este dezvoltarea si consolidarea „democratiei si regulilor dreptului si respectul pentru drepturile omului si libertatilor fundamentale”. In acelasi timp noul titlu al cooperarii in dezvoltare include o a doua referinta directa asupra drepturilor omului si democratizarii: „Regula politica in aceasta zona trebuie sa contribuie la dezvoltarea obiectiva generala si la consolidarea democratiei si a regulilor de drept si totodata respectarea drepturilor omului si libertatile fundamentale.”

Tratatul de la Amsterdam, care a intrat in forta la 1 mai 1999, marcheaza un alt pas important in integrarea drepturilor omului in aranjamentul legal al Uniunii Europene. Acest tratat insereaza un nou articol 6 in Tratatul Uniunii Europene, care reafirma ca Uniunea Europeana „ este fundata pe principiile libertatii, democratiei, respectului pentru drepturile omului si libertatilor fundamentale, regulilor dreptului, principii care sunt comune Statelor Membre ”. Violand aceste principii, intr-un mod „serios si persistent”, Statele Membre isi asuma riscul de a vedea siguranta drepturilor lor care deriva din aplicarea corecta a Tratatului Universal. Tratatul de la Amsterdam dealtfel a adus pe „primul piedestal” o clauza generala in combaterea discriminarii, stipulatii cu privire la azil, refugiati si imigranti si chestiuni convingatoare in domeniul angajarii, conditiilor de servici si protectiei sociale.

Uniune Europeana s-a referit de altfel prin propria declaratie cu privire la drepturile omului care, in armonie cu Declaratia Drepturilor Omului a Consiliului European din Luxembourg din 28-29 Iunie 1991, sunt parti esentiale din relatiile internationale si o piatra de temelie a cooperarii Europene. La data de 28 noiembrie, Consiliul si reprezentantii Statelor Membre s-au intalnit in interorul Consiliului si au adoptat o rezolutie a drepturilor omului, democratiei si dezvoltarii strategiei, procedurilor si prioritatilor puse la punct pentru cultivarea consistentei si soliditatiia tuturor initiativelor diverse de dezvoltare.

In data de 10 decembrie, Uniunea Europeana, a adoptat o Declaratie cu ocazia a 50-a aniversari a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, care sustine ca politica Uniunii Europene, pe subiectul drepturilor omului, trebuie sa „continue si, cand este necesar sa fie intarita si imbunatatita”. Declaratia include 6 pasi realistici in legatura cu imbunatatirea in Uniunea Europeana a politicii drepturilor omului.

Inca dinaintea lui 1990, Consiliul European a inclus sistematic mai putin sau mai mult asa numitele clauze ale drepturilor omului in programele sale bilaterale si acordurile de cooperare cu tarile din lumea a treia, iclusiv acordurile de prietenie cum ar fi acordurile Europei, cele Mediteranene si acordul Cotonou – fosta Conventie Lomé.O decizie a consiliului din mai 1995, face evidenta modalitatea de baza a acestor clauze, cu intentia de a asigura increderea in folosirea textului si in aplicarea lui. De la aceasta decizie a Consiliului, clauzele drepturilor omului au fost incluse in toate acordurile negociate bilaterale de natura generala care au urmat ( exclusiv acordurile la textile, produse agricole si asa mai departe). Mai mult de 20 de asemenea acorduri au fost deja semnate. Acestea se alatura la cele peste 30 de acorduri care au fost negociate inainte de mai 1995, si care aveau clauzele drepturilor omului nu neaparat premergatoare modelului lansat in 1995.

In iunie 1998 Uniunea Europeana a decis, ca parte integrala din politica drepturilor omului, sa intareasca activitatile internationale in legatura cu pedeapsa cu moartea. Uniunea Europeana va face eforturi in legatura cu abolirea universala a pedepsei cu moartea, o politica tinuta puternic, acum acceptata de toti membrii Uniunii Europene. In procesul de indeplinire al acestui prim obiectiv, unde pedeapsa cu moartea inca exista, Uniunea Europeana va avea nevoie sa fie asigurata ca este controlata progresiv, si insista sa fie acceptata conform standardelor minime. Uniunea Europeana preseaza sa fie introdusa si suspendarea.

Cu intentia de a prezenta suportul pentru toate activitatile care cuprind drepturile omului, Comisia a redactat o serie de comunicate Consiliului si Parlamentului, comunicate care deschid noi subiecte si strategii menite sa sublinieze consistenta si efectivitatea drepturilor omului generale apropiate de Uniunea Europeana: „Uniunea Europeana si Dimensiunile Externe ale Politicii drepturilor omului : de la Roma la Maastricht si Beyond (noiembrie 1995) si Uniunea Europeana si problemele conflictelor din Africa: Construirea pacii, Prevenirea conflictului si in exterior (martie 1996), la fel ca Politica drepturilor omului in cooperarea cu tarile din lumea a treia (mai 1995), Democratizarea, regulile dreptului, respectul pentru drepturile omului si o buna guvernare: provocarea parteneriatului intre Uniunea Europeana si Statele ACP (martie 1998), cooperarea cu tarile ACP implicate in conflicte armate(mai 1999) si Adunarea Alegerilor si Observatiilor a Uniunii Europene(mai 2000).

Cu intentia de a oferi baza legala pentru toate drepturilor omului si activitatilor de democratizare ale Uniunii Europene ale capitolului B7-70, Consiliul a adoptat doua Politici in 29 Aprilie 1999 (975-1999 si 976-1999) in dezvoltarea si consolidarea democratiei si regulilor dreptului si respectul drepturilor si libertatilor fundamentale. Acest capitol B7-70, denumit „Initiativa Europeana pentru democratie si drepturile omului”, a fost creat la initiativa Parlamentului European in 1994, care au adus impreuna o serie de titluri ale unor planuri financiare care trateaza promovarea drepturilor omului. In implementare, politica sa a drepturilor omului, Uniunea Europeana recunoaste importanta contributiei, facuta de organizatii internationale, regionale si nonguvernamentale catre societati civile si pentru dezvoltarea democratiei care sustin drepturile politice, civile, economice, sociale si culturale. Uniunea pretuieste atat experienta pe care o poseda numeroase organizatii ce lucreaza la implementarea drepturior omului cat si impactul lor semnificativ si vizibil in domeniul drepturilor omului.

Inca de la constituirea Consiliului Europei, principiul respectarii drepturilor omului a fost una dintre pietrele de temelie ale organizatiei. In timpul unei reuniuni de la Haga din 1948, Congresul Europei a fost catalizator pentru crearea Consiliului Europei prin adoptarea unei rezolutii avand urmatorul continut:

Congresul:

-Apreciaza ca Uniunea sau Federatia ce va lua nastere trebuie sa ramana deschisa catre toate natiunile europene cu o guvernare democratica care se vor angaja sa respecte o Carta a drepturilor Omului;

-Hotaraste sa creeze o Comisie pentru imediata indeplinire a dublei sarcini de a redacta acesta carta si de a enunta normele carora un Stat trebuie sa i se conformeze pentru a merita numele de democratie.

-Orice membru al Consiliului Europei recunoaste principiul suprematiei dreptului si principiul in virtutea caruia orice persoana aflata sub jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile omului si de libertatle fundamentale.

Numeroase alte dispozitii din Statutul Consiliului Europei subliniaza importanta drepturilor omului si articolul 8 stipuleaza chiar ca grave incalcari ale drepturilor omului si ale libertatilor fundamentale justifica suspendarea sau excluderea unui stat membru al Consiliului Europei.Statutul a fot semnat la 5 mai 1949. Intocmirea unei carte a drepturilor omului a constituit o prioritate absoluta pentru noul Consiliu si la numai 18 luni dupa adoptarea Statutului, cele zece state membre semnau la 4 noiembrie 1950 Conventia Europeana pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, conventie ce a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953.

Conventia Europeana a Drepturilor Omului

Conventia Europeana a Drepturilor Omului nu a aparut dintr-un vid juridic; ea a fost precedata atat de Declaratia Universala a Drepturilor Omului cat si de Declarafia americana a drepturilor si indatoririlor omului. Declaratia Universala ocupa, de fapt, un loc deosebit in Preambulul Conventiei Europene. Tot astfel, nu ar trebui subapreciata importanta textului european in cadrul protectiei drepturilor omului la nivel international. In Preambulul sau, Conventia enunta intr-adevar principii importante: „Bazele justitiei si a pacii in lume a caror mentinere se sprijina in mod esential pe un regim cu adevarat democratic pe de o parte, si, pe de alta parte, pe o conceptie comuna si un respect comun al drepturilor omului din care decurg acestea;”

Guvernele statelor europene insufletite de acelasi spirit – si posedand un patrimoniu comun de idealuri si de traditii politice – ,de respectarea libertatii si de suprematia dreptului (sunt hotarate) sa ia primele masuri menite sa asigure garantarea colectiva a unora dintre drepturile enuntate in Declaratia Universala. Exista in acest text termeni nedefiniti juridic: pace, regim democratic, respect comun.

Preambulul, se observa, formuleaza notiunea de democratie politica ce nu figureaza in Statutul Consiliului Europei. Tot la fel de important este si accentul pe care Parlamentul il pune pe garantarea colectiva a drepturilor omului.

Conventia Europeana a fost primul instrument international ce se refera la drepturile omului avand ca scop protectia unui larg evantai de drepturi civile, care, pe de o parte imbraca forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic constrangeri pentru inaltele Parti Contractante, iar pe de alta parte instaureaza un sistem de control asupra aplicarii drepturilor de nivel intern. Cea mai profunda contributie a sa se regaseste probabil in dispozitia (Articolul 25) in conformitate cu care o Inalta Parte Contractanta poate accepta controlul Comisiei Europene a drepturilor Omului in cazul cand procedura este pornita de un individ si nu de catre Stat. Succesul Conventiei poate fi dimensionat prin recunoasterea de catre toate inaltele Parti Contractante a acestui drept de recurs individual.

1.3.Concluzii

Individul, ca si statul, este obligat sa participe activ la aceste transformari in scopul realizarii unei adaptari corespunzatoare evolutiei firesti a societatii. Legea si implicit juristii sunt printre aceia care isi pot aduce aportul pozitiv, benefic, la realizarea unei armonii intre finalitatea normelor juridice si dezvoltarea societatii, gandirii, culturii si civilizatiei. Functiile statului in societatile democratice au capatat noi valente, acordandu-se atentie sporita celei sociale, care contribuie la dezvoltarea societatii in ansamblul sau, dar in egala masura contribuie la satisfacerea nevoilor individului.

Constituirea sau cristalizarea statului de drept in tarile din centrul si estul Europei, adoptarea unor noi constitutii in urma evenimentelor radicale ale anului 1989, precum si adoptarea unor acte juridice internationale de catre state sau organizatii internationale, reflecta preocuparea si dorinta statelor, popoarelor indivizilor de a participa activ la transformarile care ne marcheaza viata, in mod direct sau indirect (prin intermediul reprezentantilor abilitati de lege sa actioneze pe plan intern sau international).

Dreptul international public s-a transformat treptat, in timp, intr-un drept al pacii (in ciuda conflictelor zonale, regionale), in sensul ca, astazi, preocuparile comunitatii internationale in ansamblul sau si ale fiecarui stat in parte, au in centrul atentiei omul si rezolvarea tuturor problemelor sale pe cale pasnica. Cu toate acestea, violenta este prezenta atat ca forma de intoleranta, cat si ca modalitate externa de rezolvare sau influentare a complexelor probleme cu care se confrunta statele din comunitatea internationala la ora actuala.

Societatea contemporana privita in ansamblul ei s-ar parea ca se gaseste la o importanta rascruce de drumuri; cele doua sisteme – capitalist si comunist- care au caracterizat dezvoltarea distincta si inegala a omenirii pana in 1989 au dovedit fiecare in parte si amandoua impreuna ca nu au putut rezolva multiplele si complexele aspecte ale vietii cu care societatea a fost confruntata. Solutiile promovate pana in prezent, desi au avut ca finalitate si justificare grija fata de om, nu au raspuns suficient cerintelor. Statele se gasesc astazi in fata unor probleme de necontestat. Rezolvarea acestora ar fi posibila prin reconsiderarea ordinii de prioritati cu care statele abordeaza realitatea. Ar trebui sa se asigure socialului 'egalitate' cu economicul si politicul, atat la nivel intern cat si international.

In contextul realitatilor contemporane, Romania s-a inscris pe calea prefacerilor care caracterizeaza transformarile societatii. Ea a devenit membra a Consiliului Europei in 1993 si membru asociat la Uniunea Europeana. Continua actiunile statului roman la integrare euro-atlantica si de indeplinire a obligatiilor internationale ce ii revin in calitate de membru cu drepturi depline in O.S.C.E. (Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa). In cadrul actiunilor la nivel european de promovare a democratiei si statului de drept se numara si adoptarea unor conventii europene care prevad, promoveaza, protejeaza si garanteaza drepturile omului, adica drepturile si libertatle fundamentale cetatenesti.

Un rol deosebit il ocupa C.E.D.O., care este un tratat international al drepturilor omului, adica un act juridic international care contine obligatii juridice pozitive, alaturi de angajamente internationale ferme, asumate de statele parti. Conventia are deci o natura juridica de drept pozitiv si din acest punct de vedere, mecanismul international de protectie a drepturilor omului are aceeasi natura juridica cu garantiile conferite protectiei drepturilor fundamentale cetatenesti de Constitutie, ca act juridic fundamental sau ca ansamblu de dispozitii fundamentale proprii dreptului pozitiv. Consecinta esentiala a naturii juridice pozitive (si nu jusnaturaliste) a dispozitiilor interne si internatonale consta in existenta unui sistem de garantii legate interne si internationale cu caracter politic si juridic. Caracterul politic este prefigurat de normele de structurare, organizare si desfasurare a activitatii specifice organelor interne si internationale care asigura protectia drepturilor omului (Curtea Constitutionala, la nivel intern, si Comisia, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, precum si Comitetui Ministrilor in cadrul Consiliului Europei), organe constituite conform unor criterii politico-juridice, a caror activitate se bazeaza primordial pe negocierea, solutonarea amiabila a diferendelor si luarea unor decizii prin care organl competent, examinand fondul cauzei, se pronunta fie cu privire la constitutionalitate, fie in legatura cu compatibilitatea sau conformitatea legilor nationale fata de normele dreptului international. Caracterul juridic al sistemului de garantii interne si internationale consta in existenta unor dispozitii constitutionale sau ale C.E.D.O. de drept material, alaturi de cele procedurale care asigura protectia drepturilor si libertatilor fundamentale cetatenesti.

Intre garantiile prevazute de Constitutia Romaniei din 1991 se regasesc trei categorii:

1. reglementarea drepturilor si libertatilor fundamentale in cuprinsul Constitutiei, ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constitute o masura de protectie a individului in raporturile sale cu autoritatile publice, cu statul;

2. controlul constitutionalitatii legilor -art. 1(3) si art. 144 din Constitutie;

3. dispozitia expresa a legii care creeaza in sistemul romanesc un mecanism original de protectie speciala a drepturilor omului prin:

a) asumarea obligatiilor de a crea compatibilitatea sistemului juridic romanesc cu cel european in domeniul drepturilor omului prin aplicarea directa a normelor CEDO si a celorlalte tratate ale drepturilor omului la care Romania este parte, precum si prin aplicarea prioritara a normelor internationale ale drepturilor omului in cazul conflictului de legi cu normele interne – art. 11 si 20 (2) ale Constitutiei;

b) interzicerea revizuirii dispozitiilor constitutionale daca acesta are ca scop suprimarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor sau a garantiilor acestora – art.148 (2) al Constitutiei.

2.Reglementarea juridica a activitatii de intreprinzator

2.1.Definitia activitatii de intreprinzator si elementele ei constitutive

Activitatea de întreprinzător este activitatea de fabricare a producției, de executare a lucrărilor și de prestare a serviciilor, desfășurată de cetățeni și de asociațiile acestora în mod independent, din propria inițiativă, în numele și cu riscul propriu, sub răspunderea lor patrimonială, în scopul asigurării unei surse de venituri permanente. În calitate de întreprinzător poate activa o persoană fizică sau juridică, care efectuează orice gen de activitate economică neinterzisă de lege.

Persoana fizică, fără a constitui o persoană juridică, poate desfășura activitatea dată, dacă:

a obținut patenta de întreprinzător;

a înregistrat o întreprindere individuală;

a înregistrat o gospodărie țărănească.

2.2. Tipuri de activitati antreprenoriale
Tipurile activității de întreprinzător pot fi deduse din definiția dată de Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi: fabricarea producției, executarea lucrărilor și prestarea serviciilor. În definiție nu a fost indicată cea mai răspândită activitate – comercializarea mărfurilor și a produselor.

Activitatea independentă presupune desfășurarea unei activități comerciale pentru obținerea unor venituri sau a unui profit propriu. El își stabilește modalitatea de lucru și se asigură că nimeni nu va interveni în afacerea sa. Exemplu: ÎI, SRL, deci, poate atît un comerciat dar și mai mulți.

Activitatea din proprie inițiativă este activitatea care se exercită prin propriul spirit de întreprinzător și propria dorință. Inițiativa trebuie să fie rațională, întemeiată, reală și legală.

Activitatea în nume propriu este desfășurată de întreprinzător sub denumirea de firmă proprie dacă este persoană juridică cu scop lucrativ, iar dacă este întreprinzător individual, numele său trebuie să fie inclus în denumirea de firmă. Denumirea de firmă și numele individualizează întreprinzătorul în activitatea sa.

Activitatea pe riscul propriu și sub răspunderea patrimonială proprie. La desfășurarea unei anumite activități, apare pe lîngă cîștig și riscul de a pierde, datorită fie unor datorii, fie datorită prezenței distorsiunilor dintre activ și pasiv etc.

Producerea mărfurilor este acel tip de activitate economică cu caracter general, care are ca obiect transformarea materiilor prime și a materialelor în produse noi cu o valoare mai mare.

Executarea lucrărilor este activitatea economică prin care întreprinzătorul se obligă să îndeplinească, într-un termen stabilit, o anumită lucrare, fie din propriul material, fie din materialul beneficiarului. Acestea sunt lucrări de construcții, montaj.

Prestarea serviciilor este acel gen de activitate economică destinată satisfacerii necesităților persoanelor fizice și juridice prin acordarea diferitelor servicii: consultative, de transport, de asigurare, de deservire socială etc.

Comercializarea mărfurilor și produselor. Tot spectrul de produse și servicii sunt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct și nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de distribuție).

2.3. Principalele obligatiuni ale intreprinzatorilor

1.Activitățile interzise. Potrivit Codului penal, se interzic și se sancționează:

activitatea mercenarilor (art.141),

traficul de ființe umane (art.165),

traficul de copii (art.206),

munca forțată (art. 168),

practicarea ilegală a medicinii și activității farmaceutice (art.214),

proxenetismul (art.220) etc.

Activitățile monopol de stat sunt desfășurate exclusiv de organe ale statului sau de persoane juridice constituite de stat. Monopolul de stat este definit ca situație în care un număr limitat de agenți economici sunt învestiți de către autoritățile administrației publice cu dreptul exclusiv sau cu drepturi exclusive de desfășurare a unei anumite activități aducătoare de profit. Acestea sunt:

Ministerul Finanțelor

confecționarea ordinelor și medaliilor,

Ministerul Agriculturii

asistență veterinară animalelor infectate cu boli deosebit de periculoase,

fabricarea produselor din tutun.

Ministerul transporturilor

prestarea serviciilor poștale,

Ministerul Sănătății: acordarea unor categorii de asistență medicală cum ar fi: certificate despre starea sănătății psihice, expertiza privind pierderea capacității de muncă etc.

Ministerul Apărării: repararea armamentului.

Banca Națională a Moldovei: emisia și baterea monedei.

3.Activitățile monopol natural. Prin monopol natural legiuitorul desemnează situația în care prestarea anumitor tipuri de servicii se află sub controlul direct al unuia sau mai multor agenți economici, alții decît statul.

Lista activităților monopoluri naturale este aprobată prin Hotărârea Guvernului cu privire la reglementarea monopolurilor. Astfel de activități sunt:

activitățile legate de exploatarea căilor ferate;

activitățile legate de exploatarea gărilor feroviare;

activitățile legate de exploatarea autostrăzilor, etc.

4.Activitățile supuse licențierii. Activitățile de întreprinzător supuse licențierii sunt stabilite la art.7 din Legea privind licențierea unor genuri de activitate. Exemplu: activitatea de audit; activitatea de evaluare a bunurilor imobile și (sau) de efectuare a expertizei mărfurilor; activitatea bursieră; activitatea în domeniul asigurărilor; activitatea de administrare a activelor fondurilor nestatale de pensii; activitatea asociațiilor de economii și împrumut ale cetățenilor; activitatea legată de metale prețioase și pietre prețioase; funcționarea caselor de amanet;

5.Activitățile practicate în baza patentei de întreprinzător. Activitățile de întreprinzător care pot fi desfășurate în baza patentei de întreprinzător sunt stabilite la anexa nr.l a Legii privind patenta de întreprinzător. De exemplu: comerțul cu amănuntul la tarabe, tejghele, tonete, în chioșcuri (gherete), pavilioane și din autovehicule în piețe și/sau în locuri autorizate de autoritatea administrației publice locale; servicii logopedice, servicii veterinare, zootehnice.

6.Activitățile care pot fi practicate fără autorizații speciale. Întreprinzătorii persoane fizice și persoane juridice pot desfășura genurile de activitate care nu sunt supuse licențierii fără vre-o autorizație sau permisiune specială dacă alte legi nu stabilesc altfel. De exemplu: acordarea unor servicii medicale veterinare de informare sau de consultație medicală.

7.Activitățile liberale. În această categorie au fost incluse prestațiile acordate de avocați, medici, arhitecți, notari, profesori, artiști, etc. Exercițiul activității libere constă în punerea la dispoziția celor interesați a cunoștințelor, competenței și abilităților contra unui onorar. Activitatea liberului profesionist așadar nu este legată de punerea în circuit a unor bunuri, iar autorul nu suportă riscul la care este pus un întreprinzător.

2.4.Rolul statului in activitatea de intreprinzator

La genurile de activitate licențiate se atribuie genurile de activitate a căror practicare în mod neregulamentar poate prejudicia drepturile, interesele legale și sănătatea cetățenilor, mediul ambiant și securitatea statului și a căror reglementare nu se poate efectua altfel decît prin licențiere.

Participanți la procesul de licențiere sînt:

Camera de licențiere;

Banca Națională a Moldovei;

Comisia Națională a Valorilor Mobiliare;

Agenția Națională pentru Reglementare în Energetică;

Agenția Națională pentru Reglementare în Telecomunicații și Informatică;

Consiliul Coordonator al Audiovizualului;

Autoritățile administrației publice locale,

Organul abilitat al Comitetului executiv al Găgăuziei;

Autoritățile administrației publice centrale de specialitate;

Solicitanții de licență;

Titularii de licență.

Licența conține:

denumirea autorității de licențiere;

seria, numărul și data eliberării licenței;

denumirea, forma juridică de organizare, adresa juridică a titularului de licență întreprindere sau organizație, persoană juridică sau fizică, ori numele, prenumele și adresa titularului de licență persoană fizică;

data și numărul certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii sau organizației, codul lor fiscal ori seria și numărul buletinului de identitate, codul fiscal al persoanei fizice;

genul de activitate, integral sau parțial, pentru a cărui desfășurare se eliberează licența;

termenul de valabilitate a licenței;

semnătura conducătorului autorității de licențiere sau a adjunctului acestuia autentificată prin aplicarea ștampilei acestui organ.

Camera de Licențiere adoptă decizia privind eliberarea licenței sau privind respingerea cererii de eliberare a licenței în termen de cel mult 15 zile lucrătoare, începînd cu data primirii cererii împreună cu documentele anexate.

Licența se perfectează în termen de 3 zile lucrătoare, începînd cu ziua primirii documentului care confirmă achitarea taxei pentru eliberarea licenței. Mențiunea despre data primirii documentului, care confirmă achitarea taxei pentru eliberarea licenței, se face pe borderoul documentelor primite de la solicitant.

2.5.Concluzii

Dacă solicitantul de licență, în termen de 30 de zile de la data la care i s-a expediat (înmînat) înștiințarea despre adoptarea deciziei privind eliberarea licenței, nu a prezentat documentul ce confirmă achitarea taxei pentru eliberarea acesteia sau nu s-a prezentat pentru a i se elibera licența perfectată, Camera este în drept să anuleze decizia privind eliberarea licenței sau să adopte decizia privind recunoașterea licenței ca fiind nevalabilă.

Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune separată a titularului de licență, la care va fi efectuată activitatea pe baza licenței obținute, titularului de licență i se eliberează copii autorizate de pe aceasta. Copiile confirmă dreptul filialei sau al altei subdiviziuni separate de a desfășura activități pe baza licenței obținute.

În cazul în care titularul de licență creează o nouă filială sau o altă subdiviziune separată, care va desfășura activități conform licenței obținute, titularul este obligat să depună la Cameră o cerere referitoare la eliberarea unei copii de pe licență.

În caz de lichidare a filialei sau a altei subdiviziuni separate a titularului de licență, care a desfășurat activități conform licenței obținute, sau în caz de încetare de către aceasta a activității respective, titularul de licență este obligat să expedieze către Cameră, în termen de 7 zile lucrătoare de la data lichidării sau încetării activității, o înștiințare scrisă. Modificările respective se includ în registrul licențelor nu mai tîrziu de ziua imediat următoare datei în care s-a primit înștiințarea.

În cazul în care titularul de licență intenționează să desfășoare genul de activitate indicat în licență după expirarea termenului ei de valabilitate, acesta este obligat să obțină o nouă licență în modul stabilit de prezenta lege. O nouă licență se eliberează nu mai devreme de ultima zi lucrătoare pentru care a fost valabilă licența precedentă.

3.Cadrul juridic si institutional de desfasurare a activitatii comerciale la nivelul Uniunii Europene

3.1. Scurt istoric al politicii comerciale la nivelul UE

Uniunea Europeană (UE) este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din exporturile și importurile mondiale (fără schimburile comerciale intracomunitare), având un rol important în promovarea comerțului mondial bazat mai ales pe sistemul multilateral instituit de Organizația Mondială a Comerțului (OMC). Puterea comercială pe care o reprezintă UE se bazează atât pe forțele economice unite ale Statelor Membre, cât și pe existența și aplicarea unei politici comerciale comune, coerente, aplicabile uniform pe piața internă unică a celor 28 de State Membre și exprimată printr-o singură voce în plan internațional.

A. Politica comercială comună reprezintă ansamblul de măsuri, instrumente, politici aplicate în domeniul relațiilor comerciale externe al Uniunii Europene. Politica comerciala comună are în vedere câteva obiective majore:

– dezvoltarea exporturilor comunitare de bunuri și servicii, inclusiv prin deschiderea și consolidarea unor noi piețe de destinație;

– asigurarea unei protecții adecvate pentru industria europeană de bunuri și servicii, în special prin măsuri de combatere a concurenței neloiale cauzate de anumite importuri din țări terțe;

– combaterea oricăror măsuri de discriminare sau împiedicare a accesului și dezvoltării exporturilor de bunuri și servicii comunitare pe terțe piețe;

– asigurarea unui cadru legal și instituțional favorabil investițiilor străine directe, cu protejarea adecvată a investitorilor și a investițiilor;

– susținerea acestor obiective în cadrul organizațiilor internaționale, în timpul negocierilor comerciale multilaterale;

– dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial, abolirea progresivă a restricțiilor din comerțul internațional și reducerea barierelor vamale;

– dezvoltarea durabilă prin integrarea unui număr cât mai mare de țări în ansamblul comerțului mondial;

– asigurarea includerii în politica de dezvoltare a componentei mediului înconjurător.

În sens restrâns, politica comercială comună presupune crearea unei uniuni vamale între statele membre ale Uniunii Europene, aplicarea unor principii uniforme cu privire la modificarea taxelor vamale, stabilirea de taxe vamale și încheierea de acorduri comerciale cu țările terțe (nemembre UE), elaborarea și implementarea politicii vizând regimul comun de import și export etc.

În sens larg, politica comercială comună derivă în mare măsură din regulile cuprinse în acordurile încheiate în cadrul OMC. Baza politicii comerciale comune o constituie tariful vamal comun aplicat în relațiile cu țările terțe. Regulile comune de export și de import sunt completate și sprijinite de reglementările comune cu privire la măsurile anti-dumping și de salvgardare, măsurile împotriva subvențiilor la import sau a practicilor ilicite de comerț, precum și restricțiile cantitative și interdicțiile comerciale în probleme de politică externă .

Uniunea Europeană a încheiat numeroase acorduri comerciale (de liber schimb și de cooperare) cu țările terțe. Unele dintre acestea acoperă toate aspectele relațiilor comerciale, altele vizează numai anumite domenii ale schimburilor comerciale.

Politica UE de sprijin a țărilor în curs de dezvoltare este exemplificată și prin Schema Generalizată de Preferințe (S.G.P.), prin care Uniunea Europeană acordă preferințe comerciale pentru exporturile (de bunuri originare) provenind din țările în curs de dezvoltare.

În plus, ajutorul pentru dezvoltare acordat la nivelul UE este un complement al schemelor de ajutor acordate de statele membre UE. Prin intermediul structurilor de schimburi comerciale și de cooperare axate pe reducerea sărăciei și reformarea structurilor sociale și economice, este asigurată asistența pentru un număr important de țări terțe.

Pentru ca piața unică și uniunea vamală să funcționeze este necesar ca în Uniunea Europeană să existe un set unificat de reguli de import și de export și ca ea să aibă o singură voce în relațiile cu statele nemembre. Din acest motiv, Statele Membre au acordat instituțiilor europene mandatul de a negocia în numele lor în domeniul relațiilor externe. Politica comercială comună are o semnificație politică particulară, reprezentând aspectul extern al pieței unice și politica din domeniu a celei mai mari puteri comerciale din lume.

Această delegare din partea Statelor Membre nu are semnificația renunțării la drepturile și obligațiile pe care Statele Membre le au în formularea politicii comerciale a UE și în urmărirea modului în care Comisia Europeană respectă mandatele de negociere acordate de Statele Membre.

Implicarea responsabilă a Statelor Membre în procesul de formulare a politicii comerciale comune a UE a fost întărită de Global Europe Strategy, menită să asigure o conlucrare și mai strânsă între Comisie, Statele Membre, mediul de afaceri, mediul academic și reprezentanții Statelor Membre în țările terțe.

B. La 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care prin Articolul 207 permite Uniunii Europene să negocieze, încheie și implementeze acorduri comerciale cu alte state ale lumii.

La elaborarea și implementarea politicii comerciale comune, Comisia Europeană negociază în numele statelor membre UE prin consultări cu un comitet special „Comitetul pentru Politică Comercială” (“Trade Policy Committee – TPC”). TPC este compus din reprezentanți ai celor 28 de state membre și din Comisia Europeană. Principala lui funcțiune este aceea de a coordona politica comercială a UE. În cadrul acestuia se discută întreaga problematică de politică comercială ce afectează Comunitatea, de la probleme strategice ale rundelor de negocieri din OMC până la probleme specifice ale exporturilor de produse individuale. În cadrul acestui Comitet, Comisia prezintă și își asigură sprijinul din partea tuturor statelor membre UE pe toată problematica privind politica comercială. Comisia Europeană nu poate lua decizii fără acordul Statelor Membre, iar deciziile importante, cu efecte asupra regimului de import și export al UE sunt reconfirmate de către Consiliul UE.

Politica comercială comună este implementată cu ajutorul instrumentelor de politică comercială, respectiv tariful vamal de import, măsuri de apărare comercială, reglementări privind măsurile sanitare și fito-sanitare, respectarea drepturilor de proprietate intelectuală începând cu momentul vămuirii, limitări cantitative la import sau la export, sisteme de licențe de import/export, documente de supraveghere la import/export, regimul comerțului cu bunuri cu dublă utilizare și acorduri de recunoaștere reciprocă etc.

Elaborarea și implementarea politicii comerciale comune vizează: modificări ale nivelului taxelor vamale, încheierea acordurilor comerciale (preferențiale, nepreferențiale, de cooperare vamală), uniformizarea și nediscriminarea măsurilor de liberalizare a comerțului, politica în domeniul exportului și aplicarea măsurilor de apărare comercială (precum cele luate în caz de dumping sau subvenții), dar și adoptarea de măsuri vizând întărirea cooperării vamale între statele membre UE și între acestea și Comisia Europeană.

Tratatul de la Lisabona acordă un rol sporit Parlamentului European, oferindu-i drepturi depline de decizie în domeniul politicii comerciale, comparativ cu situația anterioară când doar Consiliul UE era responsabil pentru adoptarea legislației comerciale, în timp ce Parlamentul European era consultat și implicat în procesul de ratificare a acordurilor comerciale numai în câteva cazuri majore limitate.

În perioada ultimelor decenii de funcționare (elaborare și implementare) a politicii comerciale comune, Uniunea Europeană a dezvoltat relații comerciale complexe în cadrul negocierilor multilaterale, regionale sau bilaterale. În afara rundelor de negocieri din cadrul G.A.T.T./O.M.C., cele mai cunoscute aranjamente comerciale externe ale UE sunt Convenția de la Cotonou (anterior cunoscută drept „Convenția de la Lomé”), Schema Generalizată de Preferințe (S.G.P.), Spațiul Economic European (S.E.E.) și, recent, Acordurile de Parteneriat Economic (Economic Partnership Agreements.).

Între UE și unele state terțe (Andorra, Monaco, San Marino și Turcia) au fost convenite Uniuni Vamale, ca o formă avansată de integrare economică, chiar dacă acestea sunt imperfecte deoarece acoperă doar produsele industriale. Acorduri comerciale sau de asociere care și-au propus stabilirea unor zone de comerț liber au fost încheiate cu țări care acoperă un spațiu geografic considerabil, din Europa de Sud (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Albania, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina, Croația), în bazinul Mediteranean prin Parteneriatul Euro-Mediteranean (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria și Tunisia), America de Nord (Mexic), din Asia (Coreea), din Africa (Africa de Sud), Comunitatea Andină și America Centrală.

Politica comercială comună a UE operează pe două planuri complementare. Pe planul multilateral se plasează activitatea în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (O.M.C.), UE implicându-se activ în stabilirea regulilor de organizare a unui sistem multilateral al comerțului global. În plan bilateral, UE negociază propriile acorduri comerciale bilaterale cu țările sau grupuri regionale de țări unde interesul de dezvoltare a schimburilor este important.

În prezent, se desfășoară negocieri privind încheierea unor acorduri de comerț liber cu: Canada, India, Singapore, Malaiezia, Ucraina, Arabia Saudită, țările MERCOSUR, țările din Golf și noi acorduri aprofundate și cuprinzătoare EPAs. De asemenea, UE urmărește lansarea negocierilor vizând încheierea unor acorduri de comerț liber cu Japonia, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Brunei Darussalam, Moldova și țările ASEAN.

C. Începând cu 1 ianuarie 2007, România aplică politica comercială comună a UE, respectiv:

– tariful vamal comun;

– schema de preferințe generalizate (SGP) a UE;

– măsurile de apărare comercială;

– acordurile preferențiale comerciale și de cooperare încheiate cu țările terțe;

– angajamentele comerciale din cadrul OMC.

Prevederi de politică comercială din Tratatul de aderare

Semnat la 25 aprilie 2005 la Luxemburg, Tratatul de aderare prevede aderarea României și a Bulgariei la Uniunea Europeană. Acesta reflectă condițiile aderării României (și Bulgariei) la Uniunea Europeană și reprezintă rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de capitole.

Din cele 31 de capitole de negociere, acquis-ul comunitar aferent Capitolului 26 – Relații externe acoperă relațiile economice și comerciale ale Comunității Europene cu țările terțe în ceea ce privește regimul de import, regimul de export, măsurile de apărare comercială, Organizația Mondială a Comerțului și cadrul comerțului multilateral, precum și cooperarea economică și asistența pentru dezvoltare.

Un alt capitol al cărui acquis comunitar are relevanță asupra relațiilor externe îl reprezintă Capitolul 25 – Uniunea vamală, acquis-ul constând, în principal, dintr-un număr de instrumente care asigură funcționarea Uniunii vamale, respectiv Codul vamal comunitar și prevederile de implementare a acestuia; nomenclatura combinată; Tariful vamal comun incluzând preferințele comerciale, contingentele și suspendările, precum și legislația aferentă, care depășește sfera codului vamal, cum ar fi legislația privind bunurile contrafăcute sau piratate, precursorii de droguri și exportul de bunuri culturale.

Tratatul de aderare a fost ratificat de România prin Legea nr. 157/2005 (Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial 465/01 iunie 2005).

Tratatul conține o clauză care stipulează faptul că, de la data aderării, România (și Bulgaria) devin părți la tratatele pe care se întemeiază Uniunea astfel cum sunt acestea modificate sau completate (articolul 2.1).

3.2.Implicatiile aderarii Romaniei la UE asupra comertului

Componenta majora a securitatii nationale si colective este de natura economica. În Europa de sud-est aceasta a constituit si va reprezenta premisa stabilitatii, dezvoltarii, integrarii si cooperarii locale si regionale, fapt pentru care toate statele îi acorda atentia necesara.

Având în vedere situatia economica precara a majoritatii statelor din sud-estul Europei, aceastaabordare procesual-organica se impune cu necesitate nu numai datorita implicatiilor pe termen lung, dar si ca urmare a particularitatilor complexe ale tranzitiei de la o economie centralizata pe plan intern si prioritar regionalizata pe plan extern, la o economie de piata (in diferite forme ) pe plan intern si prioritar de asociere si partenariat mult mai larg pe plan extern.

Noul peisaj geopolitic si geoeconomic zonal obliga România alaturi de celelalte tari sa înteleaga actualul si viitorul circuit economic international nu numai ca pe un flux de factori de productie, dar si ca pe un flux de factori de dezvoltare, de cooperare, de colaborare, de stabilitate si de garantii internationale de securitate în toate domeniile si dimensiunile.

Avantajele economice ale integrarii României in U.E. sunt ;

· crestere economica;

· cresterea investitiilor straine directe, crearea unor noi structuri de productie, care sa permita fabricarea de produse finite cu valoare adaugata mai mare si calitate superioara conform standardelor U.E.;

· cresterea economiilor si investitiilor populatiei, micsorarea fiscalitatii, prin politici de impozitare mai relaxate, extinderea pietelor de capital ;

· dezvoltarea afacerilor si a sectorului privat, stimularea concurentei (scaderea preturilor) ;

· îmbunatatirea substantiala a standardului de viata al populatiei.

Alaturi de aceste avantaje vor aparea si urmatoarele constrângeri principale :

· presiunile concurentiale ale pietei unice ;

· competitia dura dintre firmele românesti si cele din statele membre dezvoltate ;

· necesitatea transformarilor tehnologice ,

In domeniul agriculturii, pe termen mediu si lung, prin integrare se obtin urmatoarele avantaje:

· cresterea productivitatii agricole;

· stimularea dezvoltarii exploatatiilor agricole mijlocii si mari;

· îmbunatatirea accesului produselor agricole pe piata U.E. si disparitia tuturor barierelor comerciale;

· încetinirea migrarii fortei de munca din agricultura.

Constrângerile în acest sector de activitate vor fi impuse de aplicarea Politicii Agricole Comune[17](reducerea subventiilor si a preturilor de sprijin) si de Organizatia Mondiala a Comertului în ce priveste comertul agricol (necesitatea respectarii normelor de calitate, igiena si sanatate ale U.E.),reducerea ocuparii fortei de munca din agricultura (prin restructurarea sectorului, prin cresterea productivitatii si atingerea performantei în agricultura ), etc.

Accesul la fondurile structurale comunitare va da posibilitatea României sa dezvolte echilibrat regiunile ramase în urma, sa modernizeze infrastructura de transporturi si de mediu; sa asigure o dezvoltare rurala sustinuta, sa creeze noi oportunitati de ocupare a fortei de munca, mai ales în mediul rural, sa promoveze politici sociale care sa duca la standarde de viata de o calitate superioare.

Provocarile potentiale legate de accesul la fondurile structurale ( in calitate de viitor stat membru UE ), tin de capacitatea structurilor institutionale si administrative adecvate, pentru gestionarea acestor fonduri, de posibilitatile autoritatilor centrale si locale, a comunitatilor regionale, de a participa la Cofinantarea proiectelor ce beneficiaza de finantare, de capacitatea administratiei centrale, regionale si locale, de a apela si la alte credite de la B.E.I.[18], BERD, si alte institutii financiare.

Pentru orice cetatean, apartenenta tarii la Uniunea Europeana asigura o îmbunatatire continua a calitatii vietii, prin asigurarea unor standarde înalte în ceea ce priveste sanatatea, protectia sociala, siguranta la locurile de munca, protectia mediului, etc.

Cetatenia europeana confera dreptul de a calatori, a munci sau a se stabili în orice stat membru. Un cetatean al unui stat membru poate vota si chiar candida în statul de rezidenta în alegerile locale si pentru Parlamentul European. În acelasi timp, toti cetatenii UE au dreptul la protectie consulara si diplomatica, atunci când viziteaza tarile din afara Uniunii.

România a orientat pregatirile negocierilor spre capitolele esentiale legate de cele patru libertati fundamentale (libera circulatie a marfurilor, libera circulatie a serviciilor, libera circulatie a capitalului si libera circulatie a persoanelor).

Capitolele abordate au accentuat pregatirea economiei nationale conform standardelor europene, prin crearea unui mediu de afaceri si conectarea la mediul de afaceri international si la Piata Interna a U.E. De asemenea, România a urmarit abordarea graduala a capitolelor cu impact bugetar major.

3.3.Politica comerciala comuna in UE

Politica comercială comună reprezintă ansamblul de măsuri, instrumente, politici aplicate în domeniul relațiilor comerciale externe al Uniunii Europene. Politica comerciala comună are în vedere câteva obiective majore: