Aspecte Teoretice Privind Comportamentul Infractional Recidivist

Cuprins

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune cercetarea fenomenului infracțional al recidivei. Influențarea comportamentului beneficiarilor în direcția desistării este un aspect de bază al activității serviciilor de probațiune. Pentru realizarea acestui deziderat este necesară cunoașterea teoriilor explicative privind modul de structurare al personalității infractorului și, totodată, evidențierea unor aspecte privind formarea și evoluția unor asemenea structuri în timp.

Încrederea tot mai marea magistraților în instituția probațiunii și modificările legislației penale, au avut ca efect intrarea în evidența serviciilor de probațiune a unor beneficiari cu risc ridicat de recidivă, iar pentru a înțelege mult mai bine etiologia acestui comportament și cum poate fi preîntâmpinat, am ales să aprofundez literatura de specialitate, iar lucrare reprezintă concretizarea acestui demers.

Lucrarea de disertație este structurată în trei capitole. În primul am analizat abordările teoretice care explică comportamentul infracțional repetitiv. În al doilea capitol am abordat problematica identificării persoanelor care prezintă un risc mare de recidivă, prin prisma caracteristicilor psihologice și a trăsăturilor de personalitate. În ultimul capitol sunt descrise diverse practici și modele de intervenție, precum și efectul acestora în reducerea recidivei. Tot în acest capitol este descris un model de intervenție, care a fost asociat cu un impact puternic în reducerea comportamentelor infracționale.

1. Aspecte teoretice privind comportamentul infracțional recidivist

Preocuparea constantă a consilierilor de probațiune în legătură cu persoanele supravegheate este de a reduce sau a elimina recidiva. În vederea scăderii riscului de recidivă, consilierul de probațiune uzează de intuiția, experiența și teoriile explicative ale comportamentului infracțional. Aceste orientări teoretice au evoluat într-o manieră progresivă, începând cu încercările deterministe de a explica actelor criminale, continuând cu cele privind modului în care o conduită ajunge să fie considerată criminală și terminând cu cele privind explicarea construcției sociale a comportamentului delincvent de către factorii de control social specializat (Banciu, 2008, p. 106). Totuși, aceste teorii explică, mai curând, cum și de ce beneficiarul a comis infracțiunea și a ajuns în evidența serviciului de probațiune, dar nu oferă suport pentru predicția comportamentului infracțional și nici nu ajută la înțelegerea desistării.

1.1. Modelul “carierei infracționale”

Cercetările din perspectiva carierei infracționale urmăresc să ofere o imagine dinamică asupra activității infracționale a unui individ, prin analiza traiectoriilor acesteia, a frecvenței, duratei, stabilității în timp și, în final, a încetării ei. (Dâmboeanu, 2008, p. 395).

Infractorii de carieră sunt de obicei formați și socializați în direcția comiterii faptelor penale. Cei mai mulți s-au dezvoltat într-un sistem de valori, norme, reguli, diferit de cel utilizat de către societate pentru majoritatea populației. Ei tind să ia inițiativa în comiterea infracțiunilor, chiar și în situațiile în care sunt foarte vulnerabili în a fi arestați și condamnați (Mitrofan, Zdrenghea, & Butoi, 1997).

Datorită numărului mare de infractori care recidivau, Institutul Național de Cercetare din Statele Unite ale Americii, a elaborat un raport cu privire la această situație, solicitat de Ministerul Justiției. Conform autorilor acestuia raport (Blumstein, Jacqueline, & Roth, 1986), persoanele care repetă comportamentul infracțional, sunt “infractori de carieră”, pentru că e singura ocupație sau activitate în care s-au implicat în mod constant. Cariera infracțională este împărțită în două mari componente: participarea și regularitatea. Acestea se referă numărul persoanelor care comit diverse acte infracționale și la frecvența cu care le săvârșește. Alături de participare și regularitate, au mai fost identificate și alte componente care descriu conduita recidivistă. Astfel, perioada de timp în care persoana este activă infracțional, gravitatea faptelor comise, tipurile de fapte care pot evolua către o specializare și, în sfârșit, desistarea comportamentului infracțional.

Participarea este un concept mai amplu care include atât persoanele care au comis doar o infracțiune, cât și pe cele care nu sunt la prima abatere de natură penală. Pentru un infractor de carieră, participarea la comiterea de fapte penale debutează în jurul vârstei de 10 ani și atinge punctul culminant în perioada adolescenței. Comportamentul antisocial timpuriu, cum sunt furturile, impulsivitatea, rezultatele școlare slabe, ostilitatea față de profesori, agresiunile fizice și verbale, vagabondajul, sunt buni predictori ai comportamentului infracțional viitor. Familia poate influența negativ conduita viitoare a copilului. Astfel, stilurile disciplinare severe, problemele de comunicare, nivelul redus de afectivitate, lipsa de implicare în proiectele minorului, monitorizarea insuficientă a activităților, sunt aspecte care determină o abordare comportamentală deviantă.

Rădăcinile comportamentului recidivist apar, în general, în familiile în care relațiile dintre părinți au fost dizarmonice, în care au existat conflicte în mod constant ce au condus la separarea părinților, ceea ce a dat naștere unor probleme de ordin material.

În concluzie, conduita infracțională se dezvoltă de timpuriu, datorită incapacității părinților de a oferi un mediu securizant din punct de vedere emoțional coroborat cu diminuarea eficienței controlului parental, cu efect în planul abordării unui stil de viață lipsit de disciplină, cu rezultate școlare slabe, fără interese constructive și influențabil la propunerile venite din partea anturajului (McCord, Widom, & Crowell, 2001).

Regularitatea sau frecvența este dată de numărul de infracțiuni comise de o persoană într-un an. Cercetările întreprinse în această direcție au arătat că un infractor activ săvârșește între 5 și 12 fapte penale pe parcursul unui an (Blumstein, Cohen, & Roth, 1986). Alte cercetări (Bonnie, Johnson, & Chemers, 2013), au arătat că o persoană activă infracțional, dar care nu a fost încarcerată, este implicată în circa 8 fapte penale într-un an, ceea ce reprezintă un număr redus dacă raportăm aceste cifre la persoanele care au fost sancționate cu pedepse privative de libertate și care sunt implicate într-un număr cuprins între 35 și 40 de fapte penale într-un an. Circa 10% din infractorii recidiviști sunt implicați într-un număr disproporționat de mare de fapte penale, putând atinge și 100 de infracțiuni într-un an.

Versatilitatea/ specializarea este un alt concept folosit de Blumstein (1986) pentru a contura comportamentul infracțional de carieră. S-a observat că infractorii recidiviști tind să comită fapte similare, prezentând în acest sens un pattern infracțional. În cazul infractorilor cu un bogat istoric infracțional, s-a constatat că aceștia se angajează într-o varietate de infracțiuni, motiv pentru care putem considera că versatilitatea este cea care îi caracterizează pe cei care aleg o carieră infracțională și nu specializarea. Versatilitatea este înțeleasă ca permanenta schimbare și orientare către mai multe și diverse tipuri de activități criminale, fără a se “cantona” exclusiv asupra unui tip de delict (Banciu, 2008, p.115).

Durata carierei infraționale, pentru un delincvent tipic este, în medie, de 5 ani. Aceasta este definită ca perioada de timp dintre prima și ultima faptă comisă, care, în cazul unor indivizi poate fi cuprinsă între 10 și 20 ani. Sunt diferențe între infractorii în funcție de vârsta la care au comis prima faptă. Astfel, cei care au săvârșit prima infracțiune în jurul vârstei de 11 ani au avut o carieră infracțională pe o durată de 10-12 ani, iar cei care au săvârșit prima faptă în intervalul cuprins între 21 și 30 ani au persistat în conduita infracțională pentru 2,5 ani.

S-a constatat că încarcerarea prelungește durata carierei infracționale. Numeroase lucrări efectuate cu metode statistice foarte sofisticate, au confirmat, cu mai multă sau mai puțină precizie, în funcție de criteriile utilizate, permanența unei proporții deloc neglijabile a recidivelor după sancționarea carcerală, interpretate ca o probă a unei incapacități recurente a închisorii în atingerea scopului care i-a fost fixate (Florian, 1996).

Desistarea este un termen uzual în cercetările de criminologie, dar a fost conceptualizat diferit, în funcție de modul în care a fost realizată cercetarea. Așadar, se pun unele întrebări. De exemplu, poate interveni după comiterea unei singure infracțiuni? Dacă da, atunci procesele psiho-sociale sunt diferite la infractorul multi-recidivist? Există o remisie spontană a comportamentelor infracționale? Cum poate fi diferențiată desistarea permanentă de desistarea temporară?

În ultimii ani a apărut un consens cu privire la modul în care trebuie percepută desistarea, aceasta fiind definită ca un proces, nu un eveniment, în care frecvența comiterii faptelor scade într-un ritm rapid. Desistarea nu este un eveniment care se întâmplă, ci mai degrabă un proces în care este menținut comportamentul non-infracțional (Petersilia, Rosenfeld, & Bonnie, 2008).

Desistarea apare în jurul vârstei de 25 ani, pentru că vârful activității infracționale este în jurul adolescenței. În unele cazuri, desistarea poate interveni brusc, datorită unui șoc emoțional puternic, ori din cauza unui eveniment major în viața infractorului care îi modifică grila de valori. Nu vârsta sau îmbătrânirea este de natură să determine finalizarea carierei, ci schimbările de perspectivă, dezvoltarea unor aspirații, construirea unor scopuri în viață (Blumstein, Cohen, & Roth, 1986). Angajarea, căsătoria, nașterea unui copil, presupun adoptarea altor roluri, schimbarea anturajului și dobândirea altor comportamente care să fie funcționale și să susțină noul rol social al infractorului, în care se conformează la regulile de conviețuire socială. Totodată, dezvoltarea emoțională, creșterea stimei de sine, sunt de natură să determine schimbări în sfera relațiilor sociale și astfel pot deveni mai puțin penetrabili la influențele negative din partea grupurilor de egali. Dezvoltarea capacității de a refuza ofertele din partea anturajului infracțional și de a se delimita de acesta, poate fi determinat de atașamentul pentru o persoană, intrarea în serviciul militar, în țările care permit acest lucru, ori accesarea unui loc de muncă foarte bine remunerat. Toate aceste schimbări sunt extrem de importante pentru un individ și pot reorienta traiectoria sa, din cauza modificării percepției cu privire la propria persoană (creșterea stimei de sine, înțelegerea potențialului de dezvoltare).

Unele cercetări au arătat că locul de muncă și calitatea relațiilor maritale sunt factorii cei mai puternici de frânare a comportamentului infracțional (McCord, Widom, & Crowell, 2001). La fel, divorțul și pierderea locului de muncă, pot determina recăderea în comportamentul infracțional.

Studiile mai recente au arătat că nu căsătoria în sine determină desistarea, ci căsătoriile în care se dezvoltă un atașament de durată, datorită relațiilor bune dintre soți. Din această perspectivă, creșterea și dezvoltarea relațiilor sociale este ca un proces de investiții, prin urmare cresc comportamentele de evitare a comiterii de infracțiuni din cauza mizei importante de a nu le pierde (Petersilia, Rosenfeld, & Crutchfield, 2008). Suportul empiric pentru susținerea ideii că mariajul este un proces activ de investiții de natură emoțională, este dat de observațiile făcute pe cuplurile care se căsătoresc înainte de împlinirea vârstei de 24 de ani și care sunt caracterizate de coeziune socială și o rată foarte mică a criminalității.

În concluzie, mariajul are un efect de stopare a comportamentului infracțional, pentru că oferă suport social și oportunități pentru noi relații, este modificată rutina zilnică fiind părăsit anturajul infracțional, activitățile pot fi mai structurate și “supravegheate” de soție, iar toate aceste contribuie la transformarea propriei percepție a infractorului prin abordarea rolurilor de soț și soție.

Atașamentul puternic față de muncă, la fel ca și în cazul căsătoriei, poate conduce la desistare. Cele mai multe cercetări au ajuns la corelații pozitive între un loc de muncă satisfăcător și desistarea conduitelor infracționale (Handler, Berlin, & Cook, 1993, p. 126). În perioada 1974-1979 a fost realizat un experiment la scală națională în USA, în care li s-au oferit locuri de muncă rezonabile persoanelor cu trecut infracțional care locuiau în cartiere sărace. S-a concluzionat că, pe lângă locul de muncă, foarte importantă este vârsta individului. Rezultate pozitive din perspectiva desistării au fost înregistrate doar în cazul persoanelor care aveau împlinită vârsta de 27 ani. Aceștia nu se mai implicau în infracțiuni nici când au intervenit modificări cu privire la locul de muncă și prestau activități mai puțin satisfăcătoare ori se aflau în șomaj. Pe de altă parte, persoanele care nu împliniseră vârstă de 27 ani, comiteau infracțiuni respectând frecvența anterioară angajării (Petersilia, Rosenfeld, & Crutchfield, 2008, p. 24).

1.2. Teoria comportamentului infracțional a lui Eysenck

Hans Jurgen Eysenck, psiholog englez, originar din Germania, a fost interesat de modul în care se dezvoltă personalitatea umană în general, dar a abordat și problematica personalității celor care încalcă legea. Pentru explicarea personalității criminale, folosește rezultatele unor cercetări celebre, cum este teoria învățării prin reflexele condiționate a lui Ivav Plavlov, “legea secvenței temporale” enunțată de psihologul american Orval Hobart Mowrer, precum și tipologia lui C.C. Jung referitoare la personalitățile extroverte și introverte.

Pentru Eysenck, comportamentul uman se dezvoltă în baza capacității de a forma reflexe condiționate, care sunt un dat nativ ce țin de temperament. Pe baza influențelor neîncetate din partea mediului se formează condiționările reale. Aceste condiționări sunt realizate mai ușor în cazul personalităților introvertite și foarte greu la personalitățile extrovertite (Eysenck & Eysenck, 1999). Desigur, există tipul intermediar, cel mai comun (ambivert). Atitudinea extravertită este în cazul persoanelor care se orientează cu precădere spre lumea externă, lumea obiectivă, iar introvertiții sunt orientați spre interior, spre lumea subiectivă. Ambele atitudini se regăsesc la fiecare personalitate, dar una este dominantă și conștientă, iar cealaltă subordonată și inconștientă (Mitrofan, Zdrenghea, & Butoi, 1997, p. 54). După Jung, extravertitul tipic este sociabil, îi plac petrecerile, are mulți prieteni, mereu simte nevoia să aibă cu cine vorbi, nu-i place nici lectura solitară, nici studiul individual. Mereu tânjește după companie veselă, îi place să riște, acționează sub inspirația momentului, și, în general, în mod impulsiv. Îi plac glumele și păcălelile, mereu e gata de ripostă, nu-și face griji, e deschis, prietenos, optimist, râsul și veselia constituie elementul lui. Tot timpul este activ, tinde spre agresivitate și își pierde cumpătul ușor. Sentimentele sale nu sunt sub un control riguros, iar, în genere, extravertitul nu este întotdeauna o persoană demnă de încredere.

Introvertitul tipic este o persoană liniștită, retrasă, care prețuiește mai mult cărțile decât oamenii. Față de oameni, cu excepția câtorva prieteni intimi, este foarte rezervat. Își face planuri de viitor și nu-i place să acționeze sub impulsul momentului. Tinde să ia totul în serios și duce o viață ordonată. Își controlează foarte strâns sentimentele, prea rar se comportă în mod agresiv și nu-și pierde ușor cumpătul. Deși înclinat spre pesimism, introvertitul, în general, este un om de încredere care pune mare preț pe valorile etice (Mitrofan, Zdrenghea, & Butoi, 1997, p. 54).

Eysenck este de părere că reflexele condiționate se formează mai greu sau mai ușor, în funcție de temperament, deci în funcție de orientarea personalității, spre interior ori exterior. În marea lor majoritate, infractorii sunt din rândul personalităților extroverte, pentru că prezintă dificultatea de a fi condiționați, prin urmare de a fi educați. Psihologul este de părere că și în cazul în care un individ primește o educație corectă, riguroasă, aceasta nu va avea efectele scontate, dacă este un extravertit excesiv. În ceea ce-i privește pe introvertiții condamnați, aceștia provin din familii cu probleme, deoarece caracteristica lor fundamentală este condiționalitatea facilă, cu însușirea lejeră a deprinderilor negative, a concepțiilor imorale din aceste medii.

Pentru Eysenck recidiva apare din cauză că pedeapsa apare la mare distanță în timp de comiterea infracțiunii, astfel că pedeapsa își pierde din valoarea de stimul negativ condiționat.

Deși infractorul cunoaște consecințele purtării sale și cunoaște că dacă va fi depistat de organele de poliție va fi pedepsit, totuși se implică în săvârșirea faptelor penale. Eysenck denumește acest mecanism psihologic decizional “paradoxul criminal” și îl explică prin apelarea la “legea secvenței temporale” a lui O.H. Mowrer, conform căreia un comportament uman este determinat nu numai de consecințele sale, ci și de apariția în timp a acestora. Când abordarea unui comportament are o consecință negativă (condamnare) și una pozitivă ( însușirea unui bun, descărcare emoțională), cu șanse aproximativ egale, atunci va fi abordată conduita cu consecința probabilă cea mai apropiată. În cazul unei infracțiuni, consecința imediată, cu efect pozitiv (satisfacție materială sau emoțională) acționează mai rapid în raport cu sancțiunea juridică, care prezintă un grad de incertitudine și este îndepărtată din punct de vedere temporal (Eysenck & Eysenck, 1999).

1.3. Teoria societății criminogene și a personalității criminale

Jean Pinatel, fost președinte al Societății Internaționale de Criminologie între anii 1948-1983, are o teorie originală asupra comportamentelor infracționale recidiviste. Consideră că infracționalitatea a crescut pe fondul dezvoltării rapide a societății și tehnicii, în dauna valorilor spirituale și intelectuale. Pinatel vede comportamentul infracțional ca o reacție la societate, deoarece aceasta îi determină stări de anxietate, angoasă și oboseală accentuată. În concepția sa, infractorul prezintă un set de trăsături, care îl fac vulnerabil la comiterea de infracțiuni, iar mediul dezvoltă aceste trăsături. Oamenii nu sunt buni sau răi în mod natural, nu sunt cetățeni care respectă legea și infractori, pentru că în circumstanțe speciale, fiecare om poate deveni un criminal. Diferența umană, în ceea ce privește trecerea la actul infracțional, este dată e o anumită presiune psiho-socială, care îl împinge pe individ să depășească “pragul delincvențial”. O parte din indivizi trec peste acest prag cu ușurință, fiindu-le necesară o presiune psiho-socială redusă, dar pentru cele mai multe dintre persoane presiunea trebuie să fie puternică (Turliuc, 2007). Trecerea la actul infracțional, depășirea pragului delincvențial, diferențiază indivizii de infractori, dar și infractorii între ei. Pragul este suma unor trăsături de personalitate, iar infracțiunea este răspunsul personalității la o situație dată. Din cauza modului în care societatea funcționează, sunt activate unele răspunsuri comportamentale care izvorăsc dintr-un nucleu al personalității deviante, nucleu în care sunt concentrate următoarele trăsături: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și absența empatiei. Restul trăsăturilor specifice personalității nu sunt în relație cu trecerea la actul infracțional, fiind în concordanță cu modalitatea de comiterea a infracțiunii. Capacitatea intelectuală, aptitudinile profesionale și fizice, nevoile sexuale și de hrană, sunt aspecte neutre din punctul de vedere al trecerii la actul infracțional.

Deși teoria lui Jean Pinatel a fost criticată pentru modul în care a exagerat importanța societății în dezvoltarea personalității criminale, trăsăturile de personalitate identificate de autor ca fiind forța motrice a comportamentului infracțional au fost confirmate prin cercetările ulterioare. Astfel, egocentrismul a fost identificat la 41% dintre recidiviști, labilitatea în proporție de 46%, agresivitatea 72%, iar lipsa empatiei 39% (Petersilia, Rosenfeld, & Crutchfield, 2008).

1.3.1 Reacții la teoria societății criminogene și a personalității criminale – Experimentul autoturismului abandonat

Conform teoriei lui Pinatel, orașele mari și dezvoltate distrug valorile morale, spirituale și intelectuale ale oamenilor. Cercetătorul Philips Zimbardo (1970, apud Gavreliuc, 2007, p.156), printr-un experiment inedit, a studiat dacă sunt diferențe de comportament infracțional între persoanele care locuiesc în localități mici și cele care locuiesc în orașe foarte dezvoltate din punct de vedere tehnologic și cu un număr mare al populației. Scenariul construit de psihosociolog a prevăzut abandonarea unei mașini vechi de zece ani, fără număr de înmatriculare și cu capota ridicată pe o stradă mărginașă, în două arii culturale și cu densități populaționale diferite: o mare metropolă (New York), respectiv un oraș mic (Palo Alto, California, USA). Apoi, comportamentul vizat era legat de urmărirea prin intermediul unei camere video a oricărui prezumtiv atac de vandalism. În New York, psihosociologul nu a avut de așteptat prea mult: la numai zece minute după abandonarea mașinii, doi adulți și un minor au furat destinși acumulatorul și radiatorul, iar după 72 de ore de la părăsirea mașinii, din aceasta a mai rămas doar caroseria. În cele trei zile s-au succedat nu mai puțin de 23 de intervenții ale trecătorilor. Același tip de mașină, abandonată în condiții similare la Palo Alto, a rămas însă neatinsă. Singurul care s-a apropiat de mașină a fost un trecător ce i-a coborât capota pentru că începuse să plouă. Iată cum o mare metropolă, prin numărul mare al locuitorilor și normele sociale care favorizează devianța, potențează deindividualizarea și infracționalitatea, spre deosebire de micile orașe, unde identificabilitatea subiecților este mult mai probabilă și unde normele sociale încurajează valorile cooperării.

2. Identificarea persoanelor cu risc crescut de recidivă

La prima vedere, cele mai multe persoane care intră în contact cu consilierul de probațiune nu sunt cu nimic diferite de cele care nu comit infracțiuni. În general, sunt persoane coerente în exprimare, au simpatii și antipatii, aspirații, prezintă atașament față de unele persoane, au explicații pentru comportamentul abordat, au simțul umorului, planuri de viitor, sunt respectuoase și sunt convingătoare când declară că nu vor mai comite o altă faptă prevăzută de legea penală. Evident, cele mai multe persoane nu vor mai fi implicate în alte fapte, fiind infractori singulari, care într-un context nefavorabil au săvârșit o faptă penală. Totuși, un procent din cei care se află în supravegherea serviciilor de probațiune va recidiva, iar identificarea lor este, de multe ori dificilă.

Caracteristicile infractorului au conturat imaginea unei persoane sociopate, iar alți autori, prezentând caracteristici similare după cercetarea personalității infractorului, au denumit-o persoană psihopată. Cele două denumiri au fost încorporate de tulburarea de personalitate antisocială (Frances, Pincus, & First, 2000, DSM-IV, p. 702). Această tulburare este regăsită la 4% din populație (Stout, 2013, p. 145) și se pare că un număr extrem de mare din totalul infracțiunilor, sunt comise de cei 4% care prezintă această tulburare. Pentru a arăta prevelența tulburării de personalitate antisocială (psihopați/sociopați) printre infractori, Martha Stout (2013, pp. 145-146) afirmă că, „în rare ocazii, aceștia sunt nebuni diagnosticați oficial sau care se află sub presiunea unei emoții radicale. Uneori, sunt membrii unei grupări depravate, persoane care fac abuz de substanțe sau adepții vreunui lider malefic. Însă de cele mai multe ori nu fac parte din nicio astfel de categorie. Cel mai adesea sunt oameni care nu au conștiință. Sunt psihopați.”

Psihiatrul american Hervey Cleckley s-a ocupat îndeaproape de infractori și a descris caracteristicile comportamentale ale mai multor personalități infracționale. În 1979 a făcut parte din echipa acuzării, fiind psihiatrul care l-a evaluat pe criminalul în serie Ted Bundy, concluzionând că este psihopat, dar poate fi judecat, în timp ce psihiatrul din partea apărării a susținut că Ted Bundy este bolnav psihic, nu are reprezentarea consecințelor faptelor sale și nu poate fi judecat. Instanța l-a condamnat la moarte și a fost executat în data de 24 ianuarie 1989.

Hervey Cleckley a identificat mai multe tipuri de infractori (afacerist, obișnuit, științific, fizician, psihiatric), după care a prezentat caracteristicile infractorului recidivist în cartea The mask of sanity, aceasta fiind operă fundamentală a autorului.

Caracteristicile comportamentale și emoționale ale infractorului recidivist sunt (Cleckley, 1976, p.339):

Farmec superficial și o bună inteligență

Absența iluziilor și a altor semne ale gândirii iraționale

Absența nervozității sau a manifestărilor psihoneurotice

Neasumării responsabilității

Nesinceritatea

Lipsa remușcării sau a rușinii

Abordarea de comportamente antisociale fără nicio motivație

Eșecul repetat de a învăța din experiență

Egocentrism patologic și incapacitatea de a iubi

Sărăcia generală în reacții afective majore

Pierderea specifică a înțelegerii

Indiferența relațiilor interpersonale

Comportament bizar și neprevăzut pe fondul stării de ebrietate, iar uneori fără a consuma băuturi alcoolice

Amenințări cu sinuciderea fără a trece la acțiune

Viața sexuală impersonală și defectuos integrată

Eșec în a urma un plan în viață

1. Farmec superficial și o inteligență bună. Când îl vei întâlni, va părea o persoană agreabilă și va face o impresie pozitivă. Prietenos în atitudine, îi este ușor să vorbească și pare să aibă interese autentice. Nu este nimic ciudat la el și în toate privințele tinde să întruchipeze conceptul de bine ajustat, de persoană fericită. Pe de altă parte, îți va da senzația că face eforturi să acopere ceva, având comportamentul unei persoane care încearcă prea mult să te convingă de ceva, de parcă ar juca rolul unui vânzător de produse de calitate, dar necunoscute. Încearcă să-ți intre în grații, dar vei simți că lipsește încărcătura afectivă și că are un scop pe care nu-l poți pătrunde. Curând, după întâlnirea cu o astfel de persoană, ai putea aprecia că este o persoană normală, cu o inteligență peste medie.

O persoană cu tulburare de personalitate antisocială nu este afectată de micile impedimente ale vieții și presupuse de societate, impedimente care afectează atât de frecvent omul obișnuit. Totuși, uneori vor prezenta semne de tensiune, retragere și ciudățenii subtile în maniera de a reacționa în cadrul discuțiilor. Aceste reacții sunt susceptibile de a răci relațiile sociale și să determine reținere.

Deși prezintă conflicte interioare puternice, nu dorește să discute despre acestea și le va evita cu orice preț, pentru că vrea să dovedească că deține calități umane superioare și o bună stare a sănătății mintale.

Absența gândirii iraționale. Infractorul nu prezintă probleme psihice manifeste ori simptome clinice tradiționale. Nu aude voci, iar percepția realității este corectă. Acceptă verbal rigorile ordinii sociale, valorile umane, are un raționament logic, iar în discuții prevede consecințele acțiunilor necugetate sau antisociale. Schițează planuri admirabile sau cel puțin acceptabile pentru viitorul său și critică, în mod abil, greșelile sale. Cu alte cuvine, este capabil să transmită ceea ce dorește interlocutorul. Convingerile sale pot impresiona chiar și o persoană mai sceptică. Cel mai adesea este caracterizat ca persoană caldă, care își asumă responsabilitățile și este capabil de loialitate, aspecte care, în realitate, nu-i sunt caracteristice, după cum vom putea observa în continuare.

Absența nervozității. Persoana nu prezintă elemente de anxietate, tulburări nervoase sau comportamente obsesiv-compulsive. În situațiile care ar determina unui om obișnuit griji și anxietate, infractorul ar părea că are o relativă imunitate. Dacă într-o situație dată, o persoană normală ar fi jenată, confuză sau ar avea un sentiment de insecuritate ori agitație vizibilă, nu este și cazul infractorului, acesta ar rămâne netulburat, iar seninătatea lui s-ar face remarcată. Este adevărat că pot părea chinuiți, anxioși, neliniștiți când sunt evaluați de consilierul de probațiune, dar au aceste manifestări, pentru că sunt incapabili să înțeleagă justificarea pedepsei ce i-a fost aplicată.

Neasumarea responsabilității. La o primă întâlnire este capabil să dea impresia că este un om de cuvânt și va da asigurări în acest sens. La prima responsabilitate pe care trebuie să și-o asume, se va retrage. Nu contează tipul obligației, cât de urgente este sau cât de importantă este problema, va arăta în mod constant dezangajare. Pentru perioade scurte, când este presat de obligații financiare, va desfășura activități, dar tot va încerca să comită mici hoții, mai ales la locul de muncă, de unde va obișnui să lipsească fără a avea un motiv obiectiv. Este capabil să parcurgă ciclic modurile consecvent/ inconsecvent.

Nesinceritatea. Infractorul are o remarcabilă desconsiderare pentru adevăr. Va minți atât cu privire la trecut, dar și în ceea ce privește intențiile viitoare. Îi este foarte ușor să facă o promisiune și la fel de ușor se va disculpa din orice situație, indiferent că este vorba de o faptă penală, ori o situație banală, cotidiană. Dacă într-o situație identifică o portiță rezonabilă care îi permite să mintă, atunci o va face în mod abil și imperturbabil. Știe să joace cartea nevinovatului și nu are nicio reținere în a uza de minciună indiferent de context. Va utiliza minciuna la fel de bine, atât în sala de judecată, cât și în relațiile sociale. Dacă minciuna lui este descoperită și nu are nicio cale de a ieși nevinovat, va aborda un comportament așteptat. Astfel va recunoaște că a greșit, cu onestitate, curaj și bărbăție. Acest cameleonism patologic îi face greu de identificat pe infractori. Chiar dacă este prins cu minciuni rușinoase și în mod repetat, cu o altă ocazie, infractorul va vorbi, cu nonșalanță despre onoare și se arată chinuit și neînțeles dacă interlocutorul nu-l crede.

Lipsa remușcării și a rușinii. Infractorul nu acceptă învinuirile pentru faptele sale ori pentru pagubele produse altor persoane. Neagă orice responsabilitate și acuză în mod direct alte persoane. Este abil în susținerea nevinovăției, iar pentru aceasta uzează de un comportament servil și extrem de politicos, mai ales dacă i se dă impresia că este crezut. În fața probelor indubitabile, nu va arăta nici un semn de remușcare, jenă sau rușine. Filosoful Santayana obișnuia să afirme că probabil, adevărata demnitate a omului este capacitatea lui de a se disprețui, însă în cazul infractorilor nu va fi identificat un astfel de sentiment.

Abordarea de comportamente antisociale fără nicio motivație. Infractorul recidivist este implicat în tot felul de acte antisociale, fără vreo motivație specifică. Va comite tot felul de fapte penale, pentru mize incredibil de mici și cu risc mare de a fi descoperit. Totuși, nu trebuie confundați cu cleptomanii sau piromanii, care prezintă tulburări evidente. Va recurge, de exemplu, la furturi, chiar dacă obiectul nu este valoros și chiar dacă nu-i este necesar, fără a fi cleptoman. Îi place riscul și fiorul resimțit în momentul comiterii actului antisocial.

Eșecul repetat de a învăța din experiență. Va fi implicat în mod constant în activități antisociale și va trece pe lângă oportunități legale de face bani. Activitățile legale nu-l motivează suficient. Dacă este anchetat într-un dosar penal, când scapă de organele de cercetare va comite acte nesăbuite, care îl vor duce, din nou, în atenția autorităților. Este dovada faptului că nu reușește să învețe din experiență și nu analizează niciodată eșecul. În ciuda judecatei sărace în ceea ce privește comportamentul său, în situațiile teoretice va fi capabil de raționamente excelente, pe subiecte care țin de reguli sociale, emoții, sau relații personale. Este capabil să furnizeze sfaturi înțelepte în ceea ce-i privește pe alții, dar și pentru el, dacă este întrebat de planurile de viitor. Testul timpului va revela că ceea ce spune nu-l caracterizează.

Egocentrism patologic și incapacitatea de a iubi. Egocentrismul a fost observat de majoritatea autorilor care au cercetat fenomenul infracțional. Infractorii recidiviști se disting în mod pregnant de ceilalți infractori prin egocentrism. Această caracteristică va fi exprimată prin vanitate și nivelul stimei de sine. Totuși, acestea pot varia, în funcție de subtilitatea și complexitatea individului.

Infractorul este centrat exclusiv pe propria persoană și nu este capabil de afecțiune pentru o altă ființă umană. Pentru infractor, conceptul de emoție conține multă ambiguitate. În mod ocazional, el poate fi capabil de tandrețe, de duioșie, îi plac sau îi displac anumite persoane, dar aceste emoții sunt de scurtă durată și, de regulă, nu sunt autentice. Indiferența este o trăsătură care caracterizează infractorul, din moment ce această atitudine este observabilă în toate aspectele vieții sale. Datorită centrării exclusive pe propria persoană, acești indivizi sunt greu de influențat în mod pozitiv, astfel că sunt extrem de greu de schimbat.

Sărăcia generală în reacții afective majore. Pot fi observate comportamente furioase, dușmănoase, ori pline de bucurie, dar este incapabil de a simți adânc și adevărat aceste emoții. Percepe umorul într-un mod diferit, comice fiind doar situațiile în care o altă persoană se află în ipostaze jenante ori suferă.

Pierderea specifică a înțelegerii. Pierderea înțelegerii nu se referă la incapacitatea de a spune unde se află, câți ani are sau cum se numește. Are o incapacitate de a vedea modul în care este perceput de alte persoane sau mai corect spus, nu are capacitatea de a ști ce simt alte persoane când îl văd ori de a experimenta ceva subiectiv cu privire la această situație. De asemenea, este incapabil să accepte punctul de vedere al altei persoane și nici nu este capabil să-și explice propriile sentimente care i-au guvernat comportamentul deviant.

Indiferența relațiilor interpersonale. Nu are reacții de înțelegere sau recunoștință la comportamentele pozitive. Nu contează cât de bine este tratat sau cât de mult suferă familia din cauza manifestărilor sale, infractorul va fi indiferent față de aceștia din punct de vedere emoțional. Este incapabil să aprecieze actele de generozitate și nu are putere de sacrificiu. Axioma generală, conform căreia un lucru bun va conduce la un altul, are pentru infractori o valabilitate superficială.

Comportament bizar și neprevăzut pe fondul stării de ebrietate, iar uneori fără a consuma băuturi alcoolice. Majoritatea infractorilor recidiviști sunt afectați de alcool mult mai repede și nu va fi, ca ceilalți consumatori, euforic. Va aborda un tip ciudat de vulgaritate, se va comporta ca un dominator grosolan, se va implica cu ușurință în certuri cu persoanele apropiate care prezintă un grad crescut de vulnerabilitate (copii, soția) și va deveni brusc foarte orgolios. În cazul unor indivizi, aceste comportamente pot apărea și în lipsa consumului de alcool.

Amenințări cu sinuciderea fără a trece la acțiune. În mod fals, părerea generală despre infractorii recidiviști, este că aceștia prezintă un grad crescut de sinucidere, mai ales că pot afirma cu ușurință această intenție. În realitate, nu sunt capabili de sentimente de rușine, culpabilitate sau disperare, sentimente care îi caracterizează pe cei mai mulți sinucigași.

Viața sexuală impersonală și defectuos integrată. Infractorii care comit cele mai multe infracțiuni nu sunt implicați în relații pentru perioade lungi, din cauza incapacității lor de a iubi. Viața sexuală este marcată de promiscuitate și lipsa de încărcătură emoțională. Activitatea sexuală este impulsionată de sentimente de supunere, control, umilire, iar partenerul sexual este perceput ca un obiect de satisfacere a unor pulsiuni.

Eșec în a urma un plan în viață. Infractorul prezintă o incapacitate, greu de explicat și aparent irațională, de a urma orice plan în viață. Nu este capabil de efort conștient pe care să-l livreze în mod constant. Zona lui de confort pare să fie eșecul, cauză pentru care va fi neînțeles ori perceput ca nebun de persoanele apropiate. Are capacități cognitive și va creiona planuri de viitor realiste, dar pe care nu le va urma, din cauza indiferenței, tendințe auto-distructive și a lipsei de constanță. Nu-și va asuma eșecul și va blama alte persoane.

Caracteristicile identificate de Hervey Cleckley cu privire la infractorii recidiviști seamănă izbitor cu elementele de diagnostic ale tulburării de personalitate antisocială descrise în DSM-IV, ceea ce ne conduce spre concluzia că infractorii recidiviști, în marea lor majoritate, fac parte din această categorie. Un plan de intervenție conceput special pentru terapia acestei tulburări, ar grăbi desistarea și ar crește gradul de siguranță socială.

Redăm în continuare, elementele de diagnostic ale tulburării de personalitate antisocială, pentru a scoate în evidență caracteristicile frapant de asemănătoare cu cele identificate de Hervey Cleckley, referitoare la personalitatea infractorului recidivist.

Elementul esențial al tulburării de personalitate antisociale îl constituie un pattern de desconsiderare si violare a drepturilor altora, care începe in copilărie sau precoce in adolescență si se continuă in perioada adultă.

Pentru a fi pus acest diagnostic, individul trebuie să aibă cel puțin etatea de 18 ani, precum si un istoric de câteva simptome de tulburare de conduită, înainte de etatea de 15 ani. Tulburare a de conduită implică un pattern persistent si repetitiv de comportament in care drepturile fundamentale ale altora ori, si normele sau regulile sociale corespunzătoare societății sunt violate. Comportamentele specifice caracteristice tulburării de conduită se încadrează intr-una din următoarele patru categorii: agresarea oamenilor sau animalelor, distrugerea proprietății, impostura sau furtul, ori violarea gravă a regulilor. Patternul de comportament antisocial se continuă in perioada adultă. Indivizii cu tulburare de personalitate antisocială nu reușesc să se conformeze normelor sociale referitoare la comportamentul legal. Ei pot comite in mod repetat acte care sunt motiv de arest (fie că sunt arestați sau nu), cum ar fi distrugerea proprietății, vexarea altora, furtul ori practicarea unor profesii ilegale. Persoanele cu această tulburare desconsideră dorințele, drepturile sau sentimentele altora. Ei înșeală si manipulează frecvent pe alții in scopul obținerii unui profit personal sau al plăcerii (de ex., spre a obține bani, sex, putere). Mint in mod repetat, fac uz de alibiuri, escrochează pe alții ori simulează. Un pattern de impulsivitate poate fi manifestat prin incapacitatea de a face planuri dinainte. Deciziile sunt luate sub imperiul momentului, fără un plan anume si fără a lua in considerație eventualele consecințe pentru sine si pentru alții; aceasta poate duce la schimbări bruște de serviciu, de domiciliu sau de relații. Indivizii cu tulburare de personalitate antisocială tind a fi iritabili și agresivi si se pot angaja in mod repetat in lupte corp la corp ori comit acte de agresivitate corporală (inclusiv baterea soției sau copilului). Acești indivizi manifestă, de asemenea, o desconsiderare necugetată fată de siguranța lor sau a altora. Aceasta se evidențiază prin comportamentul lor la conducerea unui vehicul (depășiri de viteză repetate, condus in timp ce sunt intoxicați, accidente multiple). Ei se pot angaja in comportamente sexuale sau in uzul unei substanțe care are un risc crescut de consecințe dăunătoare. Pot neglija sau nu reușesc să aibă grijă de un copil, ori pun copilul in pericol. Indivizii cu tulburare de personalitate antisocială tind, de asemenea, a fi iresponsabili in mod constant și extrem. Comportamentul iresponsabil in muncă poate fi indicat prin perioadele semnificative de stat fără serviciu in disprețul unor oportunități de serviciu disponibile, ori prin abandonarea mai multor servicii fără a avea un plan realist de a obține un alt serviciu. De asemenea, poate exista un pattern de absențe repetate de la lucru care nu sunt explicate printr-o maladie, fie a lor înșiși, fie in familia lor. Iresponsabilitatea financiară este indicată prin acte ca neachitarea datoriilor, incapacitatea de a oferi copilului suport ori incapacitatea de a susține alți dependenți in mod regulat. Indivizii cu tulburare de personalitate antisocială au foarte puțină remușcare pentru consecințele actelor lor. Ei pot fi indiferenți ori oferă o justificare superficială pentru faptul de a fi vătămat, maltratat ori furat de la cineva (de ex., „nedreptatea vieții", „perdanții merită să piardă", ori „el ar fi avut parte de asta oricum"). Acești indivizi pot blama victimele pentru că ar fi nebune, neajutorate, ori că își merită soarta; ei pot minimaliza consecințele vătămătoare ale acțiunilor lor ori manifestă pur si simplu o indiferență totală, in general, sunt incapabili să compenseze ori să plătească daune pentru comportamentul lor. Ei pot crede că toată lumea refuză să „ajute pe subsemnații" (Frances, Pincus, & First, 2000, DSM-IV, pp.702-703).

Prevalență:

Prevalenta generală a tulburăm de personalitate antisocială pe eșantioanele comunitare este de aproximativ 3% la bărbați si de aproximativ 1% la femei Prevalenta estimată in condiții clinice a variat de la 3% la 30%, in funcție de caracteristicile predominante ale populației eșantionare. Rate de prevalente mai mari încă se observă in contexte de tratament pentru abuz de o substanță si in condiții de închisoare.

Evoluție:

Tulburarea de personalitate antisocială are o evoluție cronică, dar poate deveni mai puțin evidentă sau se poate remite pe măsură ce individul înaintează in etate, in special in cea de a patra decadă de viață. Deși această remisiune tinde a fi evidentă in special sub aspectul angajamentelor în comportamentul infracțional, este posibil să existe o diminuare în întreg spectrul de comportamente antisociale și în uzul de o substanță

3. Reducerea comportamentelor recidiviste

3.1. Abordări și practici corelate cu reducerea recidivei

Problema generală legată de ceea ce funcționează și ceea ce nu funcționează în reducerea recidivei a primit multă atenție, începând cu anul 1974, de la Raportul Martinson, care sugera că nimic nu funcționează (nothing works) în modelarea comportamentelor infractorilor (Trotter, 2013).

Într-un articol semnat de Chris Trotter (2013) în jurnalul Federal Probation, sunt analizate practicile, abordările și abilitățile consilierilor de probațiune, care au avut cel mai mare impact în reducerea recidivei. A accesat baza de date ProQuest Criminal Justice, care conține cele mai multe studii, articole și meta-analize din USA, Canada și Marea Britanie cu privire la comportamentul criminal. Trotter a analizat modelul RNR (risck-need-responsivity), concluzionând că acesta a avut un impact în reducerea recidivei, însă nu cel scontat. Totodată a identificat și abordări mai recente în relația cu beneficiarul, care ar avea efecte mult mai bune pentru reducerea recidivei. Astfel, practicile care pun accent pe colaborarea cu beneficiarul, pe obiectivele și punctele tari ale acestuia, precum și pe un “sentiment de sens al vieții” , au avut ca efect motivarea și schimbarea beneficiarilor, mult mai mult decât abordările bazate pe managementul riscului.

Într-un alt studiu efectuat de Andrews D.A. în 1979 (Trotter, 2013) în care au fost analizate înregistrările audio din cadrul întrevederilor cu beneficiarii, s-a constatat că practicile care au determinat desistarea în mod semnificativ, au fost legate de utilizarea adecvată a autorității, rezolvarea de probleme, modelarea prosocială și consolidarea conduitelor non-infracționale.

Evaluarea Programului Citizenship (Pearson, 2011) a condus la concluzia că aspectul cel mai important în reducerea recidivei a ținut de abilitatea consilierilor de a promova contactul cu alte instituții și ONG-uri. Cu alte cuvinte, practica referirii beneficiarilor către instituțiile din comunitate, care s-au implicat în rezolvarea problemelor cu care aceștia se confruntau, a fost de natură să reducă semnificativ recidiva infracțională.

Ulterior, Trotter s-a concentrat pe 8 studii pe care le-a considerat cele mai relevante pentru reducerea fenomenului recidivei. Toate cele 8 studii au concluzionat că modelarea prosocială și competențele care derivă din această abordare, au avut efecte pozitive în reducerea recidivei.

Patru dintre studii au relevat că beneficiarii nu au mai comis alte fapte penale sub influența practicii rezolvării de probleme. Aceasta practică presupune identificarea problemelor legate de infracțiuni (familie, cazare, adicții), stabilirea obiectivelor pentru abordarea problemelor, după care urmarea unor strategii care să rezolve problemele. Rezolvarea de probleme a avut cea mai mare eficiență când consilierul, prin abilități de comunicare și motivare, i-a permis beneficiarului să descrie problema, dar și soluția potențială. La rezolvarea problemei, beneficiarul era recompensat verbal și se reducea frecvența întrevederilor.

Tehnicile cognitive ori cele de restructurare cognitivă au avut impact relativ redus în stoparea comportamentelor infracționale. Totuși, unii cercetători au inclus tehnicile cognitive în modelarea prosocială, ceea ce a afectat rezultatele.

3.2. Good Lives Model – Modelul Vieții Împlinite

3.2.1. Introducere

În practica curentă, tendința generală de abordare a fenomenului infracțional este prin managementul riscului. Aceasta presupune evaluarea nevoilor criminogene și estimarea riscului de a comite alte infracțiuni. Obiectivul general este de a crește siguranța publică prin motivarea pentru schimbare a individului folosind tehnici cognitiv-comportamentale. În acest proces de schimbare, valorile sunt importante, însă au un rol secundar.

Abordarea GLM lucrează cu valorile, aspirațiile și interesele prosociale ale beneficiarului. În esență, acest model urmărește reabilitarea persoanei prin două aspecte cheie: 1) sarcina normativă – în care consilierul sprijină beneficiarul să-și proiecteze, printr-un proces de auto-reflecție și identificare a valorilor de bază, ce anume ar reprezenta pentru el o viață împlinită; 2) sarcina constructivă, care implică achiziția resurselor interne și externe, sau abilități care sunt necesare pentru implementarea unui plan al vieții împlinite, într-un mod în care să-și respecte prioritățile personale și să nu se implice comiterea altor infracțiuni (Ward & Fortune, 2013).

În anul 2003, Tony Ward și Clare-Ann Fortune au prezentat modelul GLM, ca o nouă abordare de lucru cu persoanele condamnate și cu un efect mai puternic în ceea ce privește reducerea recidivei. Această abordare este sensibilă la interesele, abilitățile și aspirațiile beneficiarilor și îi încurajează să atingă obiectivele semnificative pentru ei. Nu sunt pierdute din vedere aspectele legate de siguranța publică și reducerea riscului de a comite alte fapte penale.

Una din ipotezele de bază a acestei abordări este că toți indivizii au nevoi de bază și aspirații, iar comunitatea trebuie să-i sprijine în realizarea acestora.

O altă ipoteză explică comportamentul infracțional. Acesta este explicat ca fiind rezultatul strategiilor dezadaptative care apar ca urmare a lipsei de resurse interne și externe corespunzătoare. Astfel, indivizii încearcă să obțină un bun semnificativ pentru ei, dar într-un mod antisocial. Infractorii, ca și non-infractorii, caută să-și atingă țelurile prin mijloacele disponibile, dificultatea provine din strategiile folosite, care sunt de cele mai multe ori contra-productive, ineficiente și inacceptate social.

3.2.2. Concepte generale regăsite în Good Lives Model

În GLM se face o distincție clară între bunurile primare și bunurile secundare (Ward & Fortune, 2013). Bunurile primare sunt reprezentate de rezultate, stări care provin din diferite situații, experiențe, pe care individul le caută în mediul lui. Bunurile secundare sunt acțiuni prin care se urmărește atingerea bunurilor primare. De exemplu, o persoană care posedă bunul secundar de a se afla într-o relație cu persoana iubită, va atinge bunul primar legat de intimitate și tot ceea ce ține de acest concept. Autorii modelului sunt de părere că o viață bună este posibilă, atunci când persoana are condițiile necesare pentru realizarea bunurilor primare, are acces la aceste bunuri, trăiește o viață caracterizată prin accesarea promptă a acestor bunuri, iar toate acestea sunt realizate în echilibru cu obligațiile societății (Tony & Brown, 2004). Bunurile primare au fost organizate de autorii modelului (Ward & Fortune, 2013) în 11 categorii:

viața (inclusiv starea de sănătate și funcționare biologică corespunzătoare),

cunoștințe (deținerea de informații)

excelență în muncă

pasiuni și activități de timp liber

excelență în acțiune (de exemplu autonomia, auto-determinarea, independența)

pacea interioară (lipsa tulburărilor emoționale și a stresului)

prietenie (rețea socială puternică, securizantă);

comunitate (sentimentul de identitate cu o comunitate);

spiritualitate (viața are un sens și un scop);

plăcere;

creativitate.

Când se analizează gradul de activitate infracțională (riscul), conceptul de bunuri secundare (instrumentale) este un concept cheie, presupunându-se că acel comportament a fost o strategie dezadaptativă sau nepotrivită, pentru asigurarea bunurilor primare dorite. Aceasta înseamnă că intervenția trebuie să fie proiectată în așa fel, încât să fie identificat bunul primar dorit și de stabilire a mijloacelor prin care bunul poate fi atins, fără a prejudicia alte persoane.

O ipoteză de bază a modelului este că în marea lor majoritate, indivizii depun eforturi pentru a obține bunurile primare. Din cauza diferențelor individuale referitoare la valori, aspirații, experiențe de viață, există o ierarhie în ceea ce privește semnificația fiecărui bun primar. Este necesar să se stabilească care din cele 11 bunuri primare sunt importante pentru individ, motivațiile care susțin atingerea bunului respectiv și să fie căutate moduri acceptabile social de atingere a bunului primar. De exemplu, înscrierea unui individ la o școală de mecanică (bun secundar), poate reprezenta o modalitate de atingere a bunurilor primare de cunoaștere și excelență în muncă (bunuri primare). La fel, aderarea unei persoane la o echipă de fotbal (bun secundar), ar putea fi de ajutor în obținerea bunurilor primare legate de prietenie și relaționare. Participarea persoanelor la activități prosociale este văzută ca incompatibilă cu factorii dinamici de risc.

3.2.3. Cauze ale comportamentului infracțional în Good Lives Model

Sunt descrise două rute principale în abordarea comportamentelor infracționale: directe și indirecte (Ward & Gannon, 2006). Calea directă se referă la încercările indivizilor de a obține direct bunuri primare prin comportamentul infracțional. În acest caz, legătura dintre bunul primar urmărit și comportamentul infracțional este clar. De exemplu, o persoană care nu are o rețea socială corespunzătoare ori este lipsită de abilități sociale, pentru a atinge bunul primar (plăcere), adoptă strategii dezadaptative și se implică activități sexuale ilegale.

Calea indirectă se referă la cazuri în care indivizii încearcă să obțină unul sau mai multe bunuri primare în moduri dezadaptative, care apoi creează un efect de undă. Efectul de undă este, de obicei, neașteptat și poate conduce la adoptarea altor comportamente infracționale. De exemplu, dacă apare un conflict între urmărirea bunurilor primare legate de intimitate și independență, aceasta situație ar putea conduce la ruperea relației cu persoana iubită, ceea ce ar determina supărare și singurătate. Persoana nu se descurcă cu aceste emoții negative, astfel că începe să consume alcool, iar starea de ebrietate, în multe contexte, poate conduce la pierderea controlului și angajarea în comportamente infracționale.

Conceptul RNR (risk-need-responsivity) a fost înglobat în GLM. Fiecare bun primar poate fi asociat cu una sau mai multe nevoi criminogene. Exemplele de asocieri între bunurile primare și nevoi criminogene (Ward & Fortune, 2013, p. 38): acțiunea – impulsivitate, pacea interioară – dereglare emoțională, plăcere – preferințe sexuale deviante, excelență în muncă – șomaj, comunitate – asocieri cu persoane cu conduite antisociale, viața – abuz de droguri și alcool.

Pentru a nu se implica în comiterea de infracțiuni, o persoană trebuie să aibă coerență în urmărirea bunurile primare. Modelul prezintă două tipuri de coerență: orizontală și verticală. Coerența orizontală, se referă la măsura în care bunurile primare sunt legate între ele într-un mod logic. Coerența orizontală puternică este asociată cu un nivel scăzut de conflict între bunurile primare urmărite. Coerența verticală este dată de felul în care bunurile primare sunt transpuse în moduri specifice de a trăi, ceea ce face posibilă atingerea bunurilor primare.

3.2.4. Intervenția pentru schimbare comportamentală din perspectiva Good Lives Model

În cadrul GLM,obiectivul intervenției este implementarea cu succes a unui plan al vieții împlinite, organizat în jurul anumitor bunuri primare, scopul fiind acela de a spori bunăstarea psihologică a unui individ și de a reduce, astfel, riscul de recidivă (Tony & Brown, 2004). Pentru a se realiza acest deziderat, beneficiarul este sprijinit să dezvolte abilitățile, cunoștințele și resursele necesare consolidării capacităților.

Procesul de intervenție începe cu o evaluare care urmărește identificarea valorilor care caracterizează diferite bunuri primare. În primul rând, prin utilizarea de întrebări deschise, sunt solicitate informații referitoare la angajamentele de bază din viața infractorilor și ceea ce prețuiesc cel mai mult în activitățile și experiențele de zi cu zi. În al doilea rând, se urmărește stabilirea obiectivelor de bază ale beneficiarului și semnificația acestora pentru el.

Intervenția în GLM este organizată în 5 etape. Prima etapă implică “stabilirea aspectelor sociale, psihologice și materiale, care au stat la baza comiterii infracțiunii, fiind estimat și gradul de risc pentru comiterea unei alte infracțiuni” (Ward & Gannon, 2006, p. 89). Scopul este de a stabili un context al comiterii faptei, fiind analizate aspecte legate de consumul de substanțe, situația locativă, situația financiară, rețea socială și trăsături de personalitate, cum ar fi impulsivitatea.

A doua fază identifică funcția pozitivă a infracțiunii, prin explorarea bunurilor primare asociate direct și indirect cu activitatea infracțională. A treia etapă presupune identificarea identității practice de bază și a bunurilor primare asociate sau valori, necesare dezvoltării unui plan de viață. De exemplu, un infractor se poate prezenta ca fiind mândru că este capabil să planifice cu succes jafuri. Această capacitate presupune bunul primar legat de cunoștințe, iar realizarea practică a acestui bun primar, în stilul său de viață, se concretizează într-o identitate de infractor “expert”. După ce infractorul conceptualizează și interiorizează ceea ce înseamnă o viață împlinită, va folosi bunurile secundare, reprezentate de abilități, competențe și cunoștințe, pentru accesarea bunului primar (cunoștințe), într-o manieră acceptabilă social. În a patra etapă sunt concretizate detaliile din faza anterioară și presupune conversia bunurilor primare în bunuri secundare, prin intermediul întocmirii planului unei vieți bune. În acest plan sunt descrise, treptat, tranzițiile necesare, pentru dobândirea capacităților psihologice și sociale, în vederea atingerii bunului primar urmărit. Un plan util pentru beneficiar, ar trebui să includă opțiuni de formare, grupuri de suport, persoane resurse, toate acestea fiind importante pentru individ în dezvoltarea unei noi identități. Detaliile sunt extrem de importante, iar alegerea subiectelor care urmează să fie studiate, calificarea care urmează să fie obținută, trebuie să se alinieze direct cu preferințele, abilitățile și interesele mai extinse ale beneficiarului. În ultima etapă este implementat planul vieții împlinite. Aceasta include accesarea resurselor interne și externe, susținere din partea consilierului și ajustarea planului, în jurul obiectivelor și valorilor, necesare dezvoltării unei noi identități. Pentru că, în general, schimbările sunt dureroase din punct de vedere psihologic, rolul consilierului este deosebit de important, fiind un factor de echilibru, precum și sprijin emoțional.

3.2.5. Cazul Dragoș – abordare practică din perspectiva GLM

Dragoș este în vârstă de 22 ani. În urmă cu 4 ani a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor de viol în forma tentativei. În fapt, acesta a invitat o colegă de liceu acasă la el, unde a încercat să o violeze. Pentru a-și asigura scăparea, partea vătămată a sărit de la fereastra imobilului, care se afla la etajul 1.

O dată cu modificarea legislativă de la 1 februarie 2014, este liberat din centrul de detenție și intră în evidența Serviciului de Probațiune Iași, termenul de supraveghere fiind constituit din restul de pedeapsă rămas neexecutat. Totodată, instanța a impus două obligații, anume de a se prezenta la sediul Serviciului de Probațiune la datele fixate de acesta și de a nu intra în legătură cu victima.

Dragoș nu este la prima abatere de natură penală. Anterior comiterii faptei de viol în forma tentativei, a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală și a mai fost sancționat administrativ de două ori pentru tulburarea ordinii și liniștii publice.

La evaluarea inițială a fost estimat un risc mediu-ridicat, iar factorii de risc erau reprezentați de: preferințe sexuale deviante; autocontrol emoțional redus (în centru a avut dificultăți în gestionarea mâniei, fiind actorul unor scene extreme de nervozitate); empatie redusă și atitudine deviantă față de victimă (o descrie în termeni negativi, a vrut să întrețină relații sexuale, altfel nu ar fi venit la el acasă); lipsa unor planuri de viitor (avea convingerea viața îi este distrusă, planurile de viitor erau de prisos). În cadrul primei evaluări, Dragoș a precizat că este talentat la informatică și prezenta interes pentru rețelele informatice. Susține că a conceput o rețea la el în cartier, care a funcționat foarte bine și că a livrat servicii de Internet. Își dorește un loc de muncă în acest domeniu, dar nu are o calificare profesională, pentru că a fost arestat în ultimul an de liceu unde studia informatica. Prezintă riscul de a adera la grupuri infracționale care sunt implicate în infracțiuni de natură informatică. Câțiva prieteni din copilărie sunt activi în astfel de grupuri infracționale care operează în străinătate. O astfel de activitate îi convine, având rețineri doar pentru că nu dorește să fie, din nou, privat de libertate. Totuși, își dorește să aibă prieteni care să prezinte interes pentru informatică. În cazul lui Dragoș au fost identificate ca bunuri primare cunoștințele (dorința de a se dezvolta în domeniul informaticii) și prietenia / relaționarea (persoane care prezintă interes pentru domeniul informaticii). Planul de intervenție a fost construit în jurul bunurilor primare identificate. Astfel, Dragoș trebuia să caute instituții sau ONG-uri care oferă sprijin în formarea continuă în domeniul informaticii, care să-l țină ocupat până la începerea anului școlar, când va relua cursurile instructiv-educative. Nu a identificat nicio organizație care să-i satisfacă pofta de cunoaștere și avea sentimente negative față de ceea ce va face în viitor. Consilierul de probațiune a luat legătura cu Facultatea de Informatică și astfel a aflat că vor fi organizate sesiuni de pregătire pentru tinerii care doresc să aibă noțiuni de bază în Android Development (sistem de operare pentru telefoanele mobile și tablete). Deși nu reprezenta o zonă de interes pentru Dragoș și nu avea cunoștințe în domeniu, a fost entuziasmat de faptul că va putea participa la sesiuni de formare organizate de o instituție la care se vedea student, înainte de a comite fapta. A lucrat din greu pentru a înțelege acest sistem de operare și s-a constatat că și-a îmbunătățit abilitățile de concentrare și planificare, și a fost redusă impulsivitatea care o dezvoltase în perioada încarcerării. De asemenea, era mai încrezător în propriul potențial, iar în cadrul întrevederilor au fost atinse subiecte sensibile legate de sexualitate și necesitatea de a acoperi aceste probleme pe căi acceptate social, care să aibă la bază consimțământul ambilor parteneri. Implicarea în activități prețuite de Dragoș, a avut un efect relaxant și a permis discutarea unor aspecte legate de cauzalitatea comportamentului infracțional, fiind dezbătută și problema perspective victimei.

La sesiunile de formare organizate de Facultatea de Informatică a cunoscut alți tineri pasionați de acest domeniu și, împreună, au trimis unele proiecte unor dezvoltatori de aplicații pentru telefoanele mobile. Îmbunătățirea treptată a abilităților sale, aprofundarea cunoștințelor în domeniul sistemelor de operare și intrarea în legătură cu alte persoane cu interese comune, l-au ajutat să devină mai competent din punct de vedere social și stabil emoțional. Se observă că, implicarea deplină a lui Dragoș în obținerea de informații legate de sistemele de operare a redus parțial factorii de risc evaluați la prima întrevedere.

Imediat după finalizarea sesiunilor la Facultatea de Informatică, Dragoș a fost angajat la o firmă din Iași (Comodo Security), care produce programe de tip antivirus pentru telefoanele mobile cu sisteme de operare Android. La firma respectivă a cunoscut-o pe Anca, iar situația lui s-a schimbat foarte mult într-un timp scurt. În prezent, este focusat pe alte bunuri primare, legate de excelența în muncă și prietenie (relația în care este implicat cu Anca).

CONCLUZII

Numărul mare de fapte penale comise de unii indivizi, au condus la ideea de “infractori de carieră”. Cariera infracțională debutează la o vârstă fragedă și de cele mai multe ori are o durată de circa 10-15 ani. Vagabondajul, fuga de acasă, problemele școlare, comiterea unor furturi mărunte, înainte de a împlini vârsta răspunderii penale, sunt predictori importanți ai carierei infracționale. Încheierea carierei infracționale este mai degrabă un proces care se datorează evoluției personalității și rareori intervine în mod spontan.

Cercetarea fenomenului infracțional a condus la identificarea unor trăsături comune ale personalității infractorilor recidiviști, iar persoanele care prezintă aceste caracteristici au fost denumite psihopate. Alți cercetători au identificat aceleași trăsături, dar le-au denumit sociopate. Consultând DSM-IV, am constatat că acele caracteristici identificate de diferiți cercetători la infractorii recidiviști sunt regăsite în tulburarea de personalitate antisocială. Interesant este că, 4% din populație prezintă această tulburare, însă acest procent este responsabil de comiterea celor mai multe fapte penale. Acești indivizi nu prezintă manifestări atât de evidente care să impună tratarea într-un spital de boli mintale, însă în societate, se implică cu ușurință în comiterea unor multitudine de fapte penale. De aceea, indivizii cu o astfel de tulburare îi găsim cel mai adesea în penitenciare, în evidența serviciilor de probațiune și nu în spitalele de psihiatrie. Utilizarea unui instrument de identificarea și terapie a beneficiarilor cu o astfel de tulburare, ar reduce mult recidiva, ceea ce ar crește gradul de siguranță socială.

Am fost interesat să identific practicile și abordările care au fost asociate cu reducerea recidivei. Se pare că modelarea prosocială, rezolvarea de probleme, utilizarea adecvată a autorității și abilitățile de comunicare ale consilierilor, au fost de natură să determine schimbarea comportamentală a beneficiarilor.

Good Lives Model (Modelul vieții împlinite) este o abordare inedită în vederea reducerii riscului de recidivă. Modelul este sensibil la interesele, abilitățile și aspirațiile beneficiarilor și îi încurajează să atingă obiectivele semnificative pentru ei prin strategii acceptate social. Nu sunt pierdute din vedere aspectele legate de siguranța publică și reducerea riscului de a comite alte fapte penale.

Direcțiile viitoare de cercetare ar putea lua în calcul stabilirea eficienței abordării GLM în raport cu celelalte practici și abordări întâlnite în serviciile de probațiune.

Bibliografie

Banciu, D. (2008). Principalele teorii etiologice ale devianței și crimei. În V. Schiaucu, & R. Canton, Manual de probațiune (pg. 106-121). București: Euro Standard.

Blumstein, A., Jacqueline, C., & Roth, J. (1986). Criminal careers and "career criminals" (Vol. I). Washington, D.C.: National Academy Press.

Bonnie, R., Johnson, R., & Chemers, B. (2013). Reforming Juvenile Justice: A Developmental Approach. Washington, D.C.: The National Academies Press.

Bonta, J., & Andrews, D. A. (2007). Risk, Need, Responsivity. Model for offender assessment and rehabilitation . Ottawa: Her Majesty the Queen in Right of Canada.

Cleckley, H. M. (1976). The mask of sanity. Georgia: C.V. Mosby Co.

Dâmboeanu, C. (2008). Cercetarea fenomenului de recidivă din perspectiva carierei infracționale. Revista Română de Sociologie , pg. 395-404.

Eysenck, H., & Eysenck, M. (1999). Descifrarea comportamentului uman. București: Teora.

Florian, G. (1996). Psihologie penitenciară. București: Oscar Print.

Frances, A., Pincus, A., & First, M. (2000). Diagnostical and statistical manual of mental disorders (Vol. IV). Arlington: American Psychiatric Association.

Handler, J., Berlin, G., & Cook, T. (1993). Losing Generations. Adolescents in high-risk settings. Washington, D.C.: National academy press.

McCord, J., Widom, C. S., & Crowell, N. (2001). Juvenile crime, juvenile justice. Prevention, Treatment, and Control. Washington, D.C.: National Academy Press.

Mitrofan, N., Zdrenghea, V., & Butoi, T. (1997). Psihologie Judiciară. București: "Șansa".

Pearson, D. M. (2011, iulie). Reducing criminal recidivism: Evaluation of Citizenship, an evidence-based probation supervision process. Journal of Experimental Criminology , pg. 73-102.

Petersilia, J., Rosenfeld, R., & Bonnie, R. (2008). Parole, desistance from crime and community integration. Washington, D.C.: The National Academies Press.

Reiss, A., & Roth, J. (1993). Understanding and Preventing Violence. Washington, D.C.: National Academy Press.

Stout, M. (2013). Psihopatul de alături: cum să-l recunoști și să te aperi de el. București: Editura Trei.

Tony, W., & Brown, M. (2004). The good lives model and conceptual issues in offender rehabilitation. Psichology, Crime & Low , 243-257.

Trotter, C. (2013, septembrie 03). Reducing Recidivism Through Probation Supervision: What We Know and Don’t Know From Four Decades of Research. Federal Probation , pg. 43-48.

Turliuc, N. M. (2007). Psihologia comortamentului deviant. Iași: Institutul european.

Ward, T., & Fortune, C. A. (2013). The Good Lives Model: Aligning Risk Reduction with Promoting Offenders’ Personal. European Journal of Probation , 29-46.

Ward, T., & Gannon, T. (2006). Rehabilitation, etiology, and self-regulation: The comprehensive good lives model of treatment for sexual offenders. Agresion and violent behavior , 77-94.