Aspecte Teoretice Despre Verb Modurile Predicative
ASPECTE TEORETICE DESPRE VERB
MODURILE PREDICATIVE
CUPRINS
Verbul – element esențial în sistemul limbii
,,Limba românească, tezaur al spiritului călător peste timp, pregătește roadele viitorului, și caldă încă, îndeamnă semințele să încolțească. Corabia timpului plutește pe marea cuvintelor; în spatele lor, un univers palpabil fremătând în atâtea chipuri știute, ori încă neștiute, cheamă capacitatea de a înfiora de transcendența vorbirii românești”.
Astăzi, într-un război al uzurilor limbii, problema respectării limbii literare în comunicare ar constitui mărul discordiei între cei pentru care vorbirea unui individ nu poate fi considerată „greșită” câtă vreme ea reușește să transmită mesajul dorit către un interlocutor, indiferent de forma și consistența lingvistică a acesteia, și cei pentru care regula (gramaticală, ortografică, ortoepică, de punctuație ori lexico-semantică) constituie în sine un loc sacru, iar încălcarea ei, fără deosebire de compartiment lingvistic, un păcat… de moarte, oricând, în orice context și co-text. Între cele două extreme, ale căror forțe beligerante ar fi mereu împrospătate de minți solipsiste, s-ar afla comunitatea celor care, pe temeiuri obiective, pot emite judecăți de valoare în legătură cu un anumit uz al limbii, analizându-l, urmărindu-i istoria, observând distribuția unui fenomen în limba contemporană față de epocile trecute, punându-l în relație cu alte fenomene etc.
Pentru acest grup mai degrabă iscoditor decât autoritar, norma literară, prohibitivă și restrictivă, cuprinsă în dicționare și gramatici reprezintă aspectul care trebuie cunoscut și stăpânit de vorbitorul unei limbi naționale pentru ca acesta să-și poată asuma, eventual, ulterior, libertatea de a se îndepărta de el într-un grad oarecare, în anumite condiții și cu un scop.
Apărarea normelor exprimării și sancționarea abaterilor de la corectitudinea scrierii și vorbirii reprezintă doar un aspect al cultivării limbii. Cel de al doilea, la fel de important, este preocuparea pentru îmbogățirea mijloacelor de exprimare și educarea vorbitorilor în spiritul alegerii lingvistice inteligente, al opțiunii pentru cele mai potrivite elemente și forme din limba națională într-o situație de comunicare. Constrângând și, totodată, arătând încotro se deschid regalele porți ale sensibilității expresiei, cultivarea limbii reprezintă, în substanța ei, idealul vechilor retorici privitor la comunicarea prin limbă: precizia, concizia, corectitudinea, proprietatea, claritatea.
„Conștientizarea, o dată în plus, a ideii că forma corectă și aleasă a felului de a vorbi ori de a scrie, reprezintă, indubitabil, cartea de vizită a oricărui om care se respectă, a veritabilului său nivel de cultură generală, că educarea și perfecționarea modului cum ne exprimăm oral sau în scris rămân deziderate de prim rang” Impresia de incultură și de ignoranță pe care o lasă un vorbitor ce comite greșeli de limbă a fost invocată și de acad. Alexandru Graur drept una din rațiunile care transformă activitatea de cultivare a limbii în necesitate permanentă. Savantul bucureștean scotea atunci în evidență nu atât „rana” pe care ar suferi-o limba însăși (astăzi se vorbește despre o „stâlcire” și „urâțire” a limbii, la noi și aiurea).
Gramatica este un ansamblu de reguli privitoare la forma cuvintelor și la îmbinarea acestora în procesul comunicării. Gramatica are două părți constitutive: morfologia, care studiază regulile privitoare la forma cuvintelor și la modificările formale ale cuvintelor, și sintaxa, care studiază regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții și fraze. Morfologia și sintaxa denumesc nu numai cele două componente ale limbii, ci și cele două părți ale studiului ei. Între cele două compartimente este o legătură indestructibilă.
Morfologia este partea gramaticii care cuprinde reguli privitoare la forma cuvintelor și la modificările acesteia în vorbire și în scriere. Este compartimentul limbii cu cea mai complexă sistematizare, iar structura morfologică este partea cea mai stabilă a unei limbi.
Studiul morfologiei este organizat în clase lexico-gramaticale numite părți de vorbire, caracterizate prin anumite trăsături generale, formale și de conținut și care se definesc pe baza a trei criterii: criteriul semantic, morfologic și sintactic. Aceste criterii se regăsesc în definițiile clasice ale părților de vorbire, în care se arată ce exprimă clasa respectivă (sensul lexical), caracteristicile de formă (flexiunea în raport cu diverse categorii gramaticale) și funcțiile sintactice ale cuvintelor, rolul acestora într-un enunț. Din definițiile unor părți de vorbire poate lipsi sensul lexical (este vorba de cuvintele asemantice: prepoziția și conjuncția) sau funcția sintactică (la substantiv, pronume, numeral, verb, unde acestea sunt multiple și mai mult sau mai puțin specifice); singurul element constant în definirea părților de vorbire este cel morfologic, care se referă la modificarea structurii cuvintelor, adică la flexiune.
În gramaticile românești sunt înregistrate zece părți de vorbire: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția (unii specialiști contestă articolului și numeralului acest statut). Dintre acestea, primele șase se grupează în categoria cuvintelor flexibile, adică pot prezenta modificări formale, ultimele patru în cea a cuvintelor neflexibile, cu mențiunea că adverbul ocupă o poziție intermediară, deoarece cunoaște categoria gramaticală a comparației, prin care se apropie de cuvintele flexibile, dar variațiile în raport cu această categorie sunt exprimate perifrastic, prin urmare forma cuvântului rămâne nemodificată.
Definirea oricărei clase lexico-gramaticale, și cu atât mai mult a unei clase atât de complexe cum este verbul, presupune analiza comportamentului termenilor încadrați în plan semantic, morfologic si sintactic. Cea mai simplă definiție dată verbului (cf. GA, I, p.202) este: „Verbul este partea de vorbire flexibilă care se conjugă și exprimă acțiuni sau stări”.
După C. Dimitriu, clasa verbelor cuprinde „cuvintele teoretic noționale ce exprimă acțiunea, existența, starea, voința, dorința, devenirea, transformarea etc. considerate ca procese”; restricția impusă prin adverbul teoretic este explicată de autor prin aceea că „există posibilitatea ca un corp fonetic verbal, care de obicei exprimă o noțiune verbală, să apară în anumite structuri și fără informație semantică (când pentru verbul respectiv nu există sinonime nici sintetice, nici perifrastice)”
Varietatea proceselor semnificate de verbe pot fi clasate în patru categorii semantice generale: acțiunea, devenirea, existența și starea – toate privite ca procese în desfășurare și considerate în legătură cu un autor sau cu un subiect și ca semnificații rezultate din raporturile dintre agent, proces și pacient.
Verbele de acțiune constituie nucleul organizării sistematice a intregii clase, centrul câmpului semantic al procesualității care cuprinde verbe de felul: a ara, a manca, a merge, a zbura etc.
Verbele de devenire semnifică, de regulă, procesul imanent al transformării obiectelor și sunt, în general, verbe intranzitive: a) eventive referitoare la procese naturale: a înmuguri, a se însera, a înflori ș. a. b) la comportamentul fizic și psihic al omului: a îmbătrani, a se îmbolnăvi, a se liniști etc. c) la schimbări cromatice: a înverzi, a se învineți, a se înroși etc.
Verbele de stare semnifică procese de relativă imobilitate; în categoria lor se includ verbe subiective intranzitive, grupate în jurul nucleului format din verbul a fi și sunt existențiale: a fi, a lipsi, a exista, a se afla; relaționale: a insemna, a constitui, a exprima, a reprezenta.
Potrivit cu felul în care se desfășoară acțiunea, verbele se pot impărți în cinci categorii: a)verbe durative, care arată că acțiunea ține un timp mai indelungat ori mai puțin indelungat și se desfășoară fără intreruperi sau reveniri – a aștepta, a face, a lucra, a studia, a umbla, a veghea, a viețui, a curge, a dormi, a gândi, a trece a vopsi ș. a. b) verbe momentane care arată că acțiunea ține un timp scurt sau foarte scurt, de exemplu – a aprinde, a da, a deceda, a decola, a exploda, a icni, a opri, a plesni, a sări, a smulge etc. c) verbe iterative – care arată că acțiunea se repetă o dată sau de mai multe ori: a ciripi, a falfai, hoinări, a lătra, a reapărea, a reface ș. a. d) verbe eventive care arată că, în cursul acțiunii, subiectul devine ceea ce indică verbul, de exemplu: a albi, a imbogăți, a impietri, a forfeca, a infrumuseța, a inmulți, a inlemni, a ofili etc. e) verbe dinamice, care arată că subiectul participă intens la acțiune: a se bucura, a se lamenta, a se căina, a se frămanta, a se chinui ș. a.
Structura morfologică a verbului
Morfemul și structura morfologică (morfematică) a cuvintelor Toate elementele componente ale unui cuvânt (rădăcina, tema, prefixele, sufixele, desinențele, accentul și intonația) poartă denumirea generală de morfeme.
Morfemul este noțiunea definitorie a morfologiei, căreia îi dă și numele, și reprezintă unitatea minimală de expresie dotată cu semni- ficație lexicală sau gramaticală. Se deosebește de fonem, care este unitatea fundamentală a fono- logiei, având capacitatea de a diferenția cuvintele (oră/eră, dar/dor, foc/for etc.) fără a avea un sens propriu, și de cuvânt prin faptul că nu are autonomie lexicală, morfemul fiind de fapt un component al structurii cuvântului. Formei unui morfem îi corespunde o valoare gramaticală (de exemplu, -i din elevi reprezintă semnul pluralului). Aceeaii valoare, de plural, poate fi redată, în funcție de contextul fonetic sau morfologic, și prin alte forme: -e (fete, creioane), -le (basmale),-uri (râuri, mătăsuri) etc., morfemul reprezentând, din această perspectivă, o clasă de variante, numite alomorfe. învariantele (morfemele) se realizează în poziții în care toate celelalte variante sunt excluse. Foarte rar sunt admise două variante în aceeași poziție: transplant-e/transplant-uri, seminari-i/seminar-e, țăranc-e/țărănc-i etc.
Morfemele se realizează prin anumite alomorfe în funcție de contextul fonetic sau de cel morfologic. De exemplu, alomorfele -i, întânit după un i aton: indici-i, sacrifici-i și -ă, realizat numai după un radical în vocală labială: ou/ou-ă sunt considerate alomorfe fonetice.
Alomorfele se realizează (destul de rar) în contexte care nu pot fi caracterizate fonetic sau morfologic: om/oam-eni, râs/râs-ete, cap/ cap-ete. Asemenea alomorfe sunt considerate alomorfe lexicale.
Morfemele pot fi constituite din unități fonetice segmentale, care sunt reprezentate prin foneme propriu-zise (floare), suprasegmentale, reprezentate prin accent și intonație, care pot diferenția atât cuvinte (âfin- afîn, mozâic-mozaIc), cât și forme gramaticale omografe: nominativ- vocativ (Petre — Petre!), vocativ-genitiv/dativ plural (fraților!—fraților), imperativ-indicativ prezent (Stai cuminte! — Tu stai cuminte) și morfemul zero (0), care reprezintă o marcă a valorilor gramaticale, este purtătorul unei informații gramaticale, opunând, între ele, diferite forme dintr-o paradigmă: alb-ø /alb-ă, pom-ø /pom-i; cânta-ø /cânta-m, cânta-i.
În strânsă legătură cu unele categorii gramaticale și, implicit, cu flexiunea, se află structura morfologică (morfematică) a cuvintelor care poate cuprinde următoarele componente: rădăcina, tema, pre-fixele, sufixele și desinențele. Ultimele trei (prefixele, sufixele și desinențele) sunt denumite, cu un termen generic, afixe. Alături de aceste componente, în structura cuvintelor sunt prezente alternanțele fonetice, accentul și intonația, care contribuie la exprimarea unor valori gramaticale.
Structura morfologică a unui cuvânt precum descântasei poate cuprinde următoarele componente: morfemul-rădăcină cânt- (partea fixă a unui cuvânt, nedivizibilă și neanalizabilă în părți componente), lorilor gramaticale, este purtătorul unei informații gramaticale, opunând, între ele, diferite forme dintr-o paradigmă: alb-ø /alb-ă, pom-ø /pom-i; cânta-ø /cânta-m, cânta-i.
În strânsă legătură cu unele categorii gramaticale și, implicit, cu flexiunea, se află structura morfologică (morfematică) a cuvintelor care poate cuprinde următoarele componente: rădăcina, tema, pre-fixele, sufixele și desinențele. Ultimele trei (prefixele, sufixele și desinențele) sunt denumite, cu un termen generic, afixe. Alături de aceste componente, în structura cuvintelor sunt prezente alternanțele fonetice, accentul și intonația, care contribuie la exprimarea unor valori gramaticale.
Structura morfologică a unui cuvânt precum descântasei poate cuprinde următoarele componente: morfemul-rădăcină cânt- (partea fixă a unui cuvânt, nedivizibilă și neanalizabilă în părți componente), prefixul des- care, împreună cu sufixul -a, formează un verb de la substantiv, sufixul -a- (sufix al timpurilor trecute pentru verbele de conjugarea I), sufixul -se- (sufix al mai mult ca perfectului) și desinența i (exprimă categoria de persoană și număr, în cazul de față persoana a II-a, numărul singular). Rădăcina și afixele lexicale constituie împreună radicalul, partea care apare constant în tot cursul flexiunii: desfac-e, desfăc-ând, desfăc-ut; pătuț-uri.
Tema este o structură morfematică complexă, alcătuită din rădăcină și unul sau mai multe afixe (sufixe și prefixe). De exemplu, prelucra- poate fi tema perfectului simplu, prelucrase — este tema mai mult ca perfectului. După unii specialiști, tema este identică cu radicalul atunci când în structura acestuia intră rădăcina + sufixe și prefixe. Sufixul gramatical împreună cu desinențele reprezintă flectivul, partea cuvantului în care se manifestă modificările flexionare, componenta variabilă: prelucra-sem, voi alerga. De regulă, topica structurii morfologice a cuvintelor în limba română este radical + sufix gramatical + desinență: cred-ea-m, dar pot apărea, mai ales la verbe, forme amplificate: radical+sufixl+sufix2+desinențăl+desinență2: ven-i-se-ră-m. Separarea radicalului de flectiv se face adesea cu dificultate, datorită alternanțelor fonetice care pot apărea în radical (soartă-sorți, fată-fete, cal-cai) sau între radical și flectiv (cred, creadă, crezi). Există situații în care radicalul prezintă în cursul flexiunii forme supletive, la verbele neregulate (f-i, f-u-se-i, er-a-m, fos-t, est-e, eșt-i; ar-e, av-ea-m, aib-ă, ia-u, lu-a etc.) sau la unele pronume personale (eu, mie, el, lui etc.) sau reflexive (sie, își, se etc.).
Alternanțele fonetice marchează, pe langă mijloacele flexionare propriu-zise, unele categorii gramaticale (genul, numărul, persoana, cazul) și apar de regulă în corpul rădăcinii (fată-fete, arăt-arată) sau al sufixelor lexicale (nedreptate-nedreptăți), iar cele consonantice apar mai ales în partea finală a cuvantului, la granița cu desinența (student- studenți, obraz-obraji, romanesc-românești).
Accentul poate marca, mai rar, diferite categorii gramaticale atât în flexiunea nominală, cât și în cea verbală (nóră-nuróri, zéro-zeróuri, aprópie-apropié).
Intonația constituie în flexiunea nominală o marcă a cazului vocativ (frate!, lașilor!), iar în cea verbală o marcă a modului imperativ (încetează!, stați!). În limba română sunt și părți de vorbire neanalizabile (adverbe, prepoziții, conjuncții, interjecții) la care nu se pot detașa părți componente, deci nu pot fi analizate din punct de vedere morfematic.
În alcătuirea formelor flexionare ale verbului românesc intră două tipuri de segmente functionale: radicalul [indiferent dacă segmentul numit astfel este analizabil la rândul lui în morfeme lexicale (des-cânt, în-cânt) sau este neanalizabil (cânt, desen)] și flectivul.
Clasificarea flexionară a verbului
Fiind o clasă lexico-gramaticală cu un inventar extrem de bogat și deschis, distingându-se, în raport cu alte părți de vorbire, prin mai multe trăsături, verbul din punct de vedre morfologic, prezintă o flexiune specifică numită conjugare, având și o bogată flexiune sintetică și analitică, bazată pe categoriile gramaticale specifice de diateză, mod, și timp asociate solidar cu cele nespecifice de număr și persoană.
Limba română este o limbă cu o flexiune verbală extrem de variată și de diversificată, recurgând la mijloace diverse de realizare:
– afixe legate(sufixe gramaticale și desinențe);
– afixe mobile/libere(în primul rând, auxiliare, dar și conjuncții și prepoziții dobândind statut de mărci flexionare);
– variații interne ale radicalului (alternanțe, reduplicare, supletivism, schimbare de accent), asociate în mod curent cu afixe flexionare;
– formații analitice, fie alcătuite din verbul principal precedat de o formă verbală care și-a pierdut parțial autonomia, dobândind statut de operator(operator pasiv a fi), fie reprezentate prin clitice nonsintactice(ca în cazul cliticului se pentru marcarea pasivului și / sau a impersonalului)
Astfel, româna utilizează sufixe gramaticale pentru marcarea timpului și a formelor verbale nepersonale(văz-u-i; ved-ea-m; văz-and); folosește desinențe pentru marcarea persoanei și a numărului, fie amalgamând cele două valori(afl-u; cânt-a-i), fie mai rar, exprimându-le prin desinențe distincte(văz-u-ră-m; văz-u-se-ră-m). Pentru marcarea unora dintre timpuri și moduri, folosește afixe mobile/libere de tipul auxiliarelor, rezultând din gramaticalizarea a trei verbe de bază distincte (a fi, a avea, a vrea).
Cu totul excepțional, accentul și intonația pot apărea ca singurele mărci gramatical distinctive. Accentul, ca element component al flectivelor, intervine singur, extrem de rar cu rol diferențiator(vezi formele ved-e-m, cred-e-m, cu sufixul în -ea și, respectiv în -e, diferențiate la prezent numaiprin sufix accentuat vs neaccentuat). Intonația apare ca singurul element distinctiv al perechilor de forme indicativ-imperativ; vezi stai, rămai(indicativ)vs stai!, rămâi!
La nivel sintactic, verbul are posibilitatea de a îndeplini permanent, în cadrul propoziției, funcția de predicat verbal sau de copulă intr-un predicat nominal, devenind nucleul comunicării. Prin formele sale nepredicative el poate acoperi și funcțiile substantivului sau ale adjectivului (subiect, atribut, complement direct, indirect, element predicativ suplimentar etc.)
Clasificarea verbelor se poate face din perspective diferite: semantică, morfologică, sintactică sau după criteriul etimologic
În functie de origine (criteriul etimologic), verbele sunt:
– moștenite din latină: a cânta, a lăuda, a avea, a putea, a vrea, a plânge, a auzi etc., și din substrat: a ademeni, a bucura, a cruța, a curma, a scăpăra;
– împrumutate din diferite limbi în perioade diferite din evoluția limbii române: din slavă – a blagoslovi, a boli, a citi, a clădi, a grăi, a hrăni, a iubi, a munci, a privi, a risipi, a săvârși, a sfârși, a se strădui etc.; din maghiară – a alcătui, a bănui, a se bizui, a bântui, acheltui, a făgădui, a sudui, a tăgădui, a tămădui etc.; din greacă – a aerisi, a agonisi, a catadicsi, a chivernisi, a hiritisi “a felicita”, a molipsi, a se sinchisi, a pedepsi, a plictisi etc. (ușor de recunoscut după partea finală: -isi, -csi, -psi); din franceză – a accepta, a amuza, a aranja, a balansa, a colabora, a difuza, a explica etc.;
– formate pe terenul limbii române prin derivare: a prăfui, a sfătui, a abstractiza, a atenționa, a concluziona; a desface, a desprinde, a se răzgândi, a îndulci, a înroși, a se îndrăgosti, a îmbunătăți etc.; compunere: a binemerita, a binevoi, a preamări, a preaslăvi și prin calc lingvistic: a binecuvânta – calc dupa slavonă, greacă sau latină (în DEX este dat numai modelul slavon blagosloviti) –, a conlucra, a decurge, a dezbate, a întretăia, a maltrata, a prestabili, a supraveghea, a se abține, a aparține, a conține, a deține, a întreține, a menține, a obține, a reține, a susține.
În functie de criteriul semantic, deci de sensul verbelor, se vorbește despre verbe noționale – verbe nenoționale, verbe concrete – verbe abstracte, verbe autosemantice – verbe sinsemantice.
Verbele noționale sunt acelea care au sens lexical; toate verbele limbii române se folosesc cel puțin într-un context ca verbe noționale. Unele dintre acestea, în anumite situații, se desemantizează în măsură mai mare sau mai mică, devenind doar instrumente gramaticale. Este în primul rând cazul verbelor auxiliare si al verbelor copulative.
Desemantizarea este totală în cazul verbelor auxiliare și partială în cazul verbelor copulative, iar în privinta rolului lor gramatical cele dintâi sunt instrumente gramaticale în plan morfologic, celelalte – în plan sintactic. Astfel, verbele auxiliare morfologice – sau, simplu, auxiliare –servesc la formarea modurilor și a timpurilor compuse, precum și a întregii paradigme a diatezei pasive: a avea, a fi, a vrea, în vreme ce verbele auxiliare sintactice – sau, simplu, copulative – pot guverna (se pot combina cu) două nominative (subiectul și numele predicativ, ambele exprimate prin nume sau pronume în nominativ): Ion este elev; El este elev; Știu cine ești tu.
În ce privește criteriul semantic, se disting categorii de verbe foarte diferite: incoative (arată începutul unei acțiuni: a începe, a porni, a demara); de declarație (a întreba, a spune); afective (a iubi, a plânge); de mișcare (a alerga, a pleca, a umbla, a veni); de stare (a se afla, a rămâne, a sta); senzitive (a auzi, a observa, a vedea); volitive (a vrea, a dori). Tot aici includem și verbele: durative (a curge, a actepta, a gândi, a trăi); iterative (arată că acțiunea se repetă: a (se) perinda, a repeta, a bătători); momentane (exprimă o acțiune care durează puțin: a apărea, a se nacte, a muri, a decola, a adormi, a tresări, a intra, a sări, a se îndrăgosti); eventive (arată o modificare a subiectului sau a obiectului: a se înfrumuseța, a se Imbogăți, a se întrista, a se însenina, a se înnegri, a se vesteji); dinamice (arată participarea intensă, cu interes, a subiectului la acțiune: a se bucura, a se ruga, a se agita); factitive (arată că subiectul determină pe altcineva să facă acțiunea: a se opera, a se tunde, a se machia). Din punct de vedere morfologic, verbele pot fi clasificate în regulate și neregulate, iar din perspectivă sintactică, acestea se clasifică în predicative și nepredicative. După posibilitatea de a avea un complement direct, distingem verbe tranzitive și intranzitive. în funcție de relația verb-subiect, verbele sunt personale sau impersonale.
În funcție de o trăsătura de sens care devine definitorie pentru continutul lexical concret, verbele noționale pot fi organizate în micro-câmpuri semantice, numai că între aceste subclase semantice nu există delimitări foarte stricte, iar pentru gramatica limbii române această clasificare nu este foarte importantă (așa cum se întâmplă în limba franceză, de exemplu, unde verbele de mișcare se conjugă cu auxiliarul être, în timp ce verbele de stare se conjugă cu auxiliarul avoir).
Considerarea raportului care se stabilește între conținutul semantic concret al verbului și natura procesuală a acestui conținut favorizează o alta împărțire a verbelor românești în trei subclase: verbe de acțiune (subiectul este punct de plecare pentru acțiune: a merge, a cânta, a vorbi, a citi etc.), verbe de stare (procesul se desfășoară în interiorul subiectului, cauză fiindu-i exterioară acestuia: a se teme, a boli, a dori etc.), verbe de devenire (care arată transformarea într-un sens sau în altul a subiectului: a deveni, a evolua, a întineri, a îmbatrâni etc.). Între aceste clase nu există, de asemenea, granițe tranșante, astfel că un verb se poate încadra, în functie de sens, la clase diferite: a îmbătrâni este verb de devenire într-un enunț ca: A îmbătrânit mult de la ultima noastra întâlnire, dar este verb de acțiune în enunțul: L-au îmbătrânit grijile. La fel se poate demonstra încadrarea în clase diferite pentru a (se) întrista, a (se) schimba etc. În funcție de raportul care se stabilește între subiect și noțiunea exprimată de verb, se face distincție între verbe subiective și verbe obiective. În primul caz, verbul se referă la lumea interioară a subiectului, în vreme ce în al doilea caz acțiunea exprimată de verb este orientată de subiect spre lumea exterioară, fie că aceasta înseamnă numai o simplă depășire a sferei subiectului, fără implicarea unui obiect exterior, fie că presupune și implicarea acestuia.
Sunt verbe subiective:
– verbele de stare – care exprimă noțiuni privind viața psihică a omului ori manifestări
fiziologice: a râde, a surâde, a plânge, a respira, a dormi, a tuși etc. sau care exprimă un proces ce se desfășoară în interiorul subiectului, cauza fiind obligatoriu în interiorul acestuia: a se afla, a exista, a fi, a ființa, a muri, a trăi etc. ;
– verbele de devenire: a deveni, a adormi, a se întrista, a se bucura etc.;
– verbele de acțiune – formațiile onomatopeice: a pocni, a fâlfâi, a mieuna etc.;
Sunt verbe obiective:
– verbele de acțiune (acțiunea este orientată de subiect spre lumea exterioară): a citi, a
merge, a omorî, a păcăli, a studia etc.;
– verbele de stare (acțiunea se desfășoară în interiorul subiectului, dar există un obiect
căruia i se circumscrie această acțiune): a urî, a iubi, a dori etc.; a avea, a aparține, a semăna etc.;
Și în acest caz unele verbe pot trece dintr-o clasă în alta, în funcție de sensul actualizat
în context: Eu adorm greu (subiectiv); Eu adorm pe cineva (obiectiv); Apa fierbe, Eu fierb apa, Cineva mă fierbe; El se întristează, Eu l-am întristat.
D. Irimia propune următoarele micro-câmpuri semantice:
– verbe de percepție: a simți, a vedea, a zări, a auzi, a mirosi, a pipăi etc.;
– verbe ale cunoașterii: a afirma, a susține, a contesta, a nega, a cunoaște, a deduce etc.;
– verbe ale comunicării: a spune, a zice, a întreba, a declara, a informa etc.;
– verbe didactice: a explica, a demonstra, a învăța, a examina etc.;
– verbe factitive: a face, a determina, a stimula, a însărcina, a obliga, a îndemna, a constrânge etc.;
– verbe rezultative (se constituie de fapt într-o variantă a verbelor factitive, numai că ele conțin în planul lor semantic rezultatul acțiunii verbului implicit din seria factitivelor): a se oua, a farâma, a găuri = „a face ou”, „a face farâme”, „a face gauri” etc.;
– verbe de mișcare: a merge, a fugi, a intra, a ieși etc.;
– verbe comportamentale: a mima, a îngâna, a maimuțări, a simula, a minți etc.;
– verbe modale: a vrea, a putea, a trebui, a-i veni etc.;
– verbe volitive: a solicita, a impune, a ordona, a interzice, a permite etc.;
– verbe aspectuale: a începe, a termina, a continua, a dura, a (se) întrerupe, a repeta, a (se) porni, a (se) apuca etc.;
– verbe meteorologice: a ploua, a tuna, a ninge etc.
O altă clasificare a verbelor privește folosirea lor cu sau fără pronume reflexive neaccentuate (în dativ sau acuzativ) când verbele pot fi pronominale (sau reflexive) și nepronominale (sau nereflexive). Sunt verbe care au întotdeauna formă reflexivă: a se alia, a se bizui, a se dumiri, a se ivi, a se întâmpla, a se mândri, a se poticni, a se pripi, a se ramoli, a se răsti, a se sfii, a-ci asuma, a-ci însuci, a-ci aroga, a-ci reveni și verbe care sunt numai nereflexive: a trebui, a merita, a exista, a ploua, a râde, a fi. Altele pot fi pronominale sau nepronominale, în funcție de sens: a a]unge—a se a]unge, a alege—a se alege, a actepta—a se actepta, a exprima—a se exprima, a pomeni—a se pomeni, a lăsa—a se lăsa, a uita—a se uita, a stăpâni—a se stăpâni.
Verbele reflexive pot avea pronumele în acuzativ sau în dativ. Ele pot avea diverse valori semantice: reflexiv-obiective — subiectul gramatical face acțiunea pe care tot el o suferă: a se spăla, a-ci închipui, a-și aminti; reflexiv-dinamice (participative) —exprimă participarea intensă a subiectului la acțiune: a se ruga, a se teme, a se gândi; reflexiv-reciproce — acțiunea este îndeplinită de două sau mai multe subiecte și asupra fiecăruia se răsfrânge acțiunea celuilalt: se ceartă des, se înțeleg bine, își scriu adesea, se întrepătrund; reflexiv-pasive —subiectul gramatical suferă acțiunea efectuată de complementul de agent: se construiecte, se face curat, se repară, se ia hotărârea; reflexiv-impersonale, folosite numai la persoana a III-a singular: Se mănâncă bine, Se călătorește prost; reflexiv-eventive —exprimă transpunerea în altă stare: Se roșește de furie; S-a însănătoșit; reflexiv-posesive cu pronume reflexiv în dativ, obiectul posedat fiind complement direct, iar reflexivul corespunzând unui adjectiv posesiv: Își aranjează părul, Ne vedem des. Clasificarea verbelor dupa criteriul sintactic
Clasificarea semantică a verbelor este în mai mică măsură importantă pentru gramatica limbii române, în schimb prezintă interes pentru lexicologie și lexicografie. Totuși, sensul verbului este important atunci când urmărim clasificarea verbelor din perspectiva sintactică. De fapt, criteriul sintactic trebuie coroborat cu cel semantic. Este și motivul pentru care în unele lucrări se vorbește despre clase semantico-sintactice de verbe.
Verbe predicative și verbe nepredicative
Această organizare a verbelor se face în funcție de sensul lor concret sau abstract și, legat de aceasta, de posibilitatea pe care o au de a îndeplini funcția specifică verbului, aceea de predicat.
a) Sunt predicative verbele care au conținut semantic concret și care, dacă sunt la un mod predicativ, pot realiza singure funcția sintactică de predicat. Orice verb al limbii române se întrebuințează cel puțin într-un context cu înțeles concret (chiar și a deveni poate avea aceasta întrebuințare, deși despre el se spune în cele mai multe lucrări că este întotdeauna copulativ).
b) Sunt nepredicative acele verbe care, în anumite împrejurări, își pierd conținutul semantic concret și devin doar instrumente gramaticale ale predicației. Se încadrează aici verbele auxiliare, verbele copulative, verbele semiauxiliare și verbele din expresii și locuțiuni verbale.
Verbele auxiliare (morfologice) – a fi, a avea, a vrea – au următoarele caracteristici:
și-au pierdut conținutul semantic concret (sunt considerate vide din acest punct de vedere); au devenit instrumente gramaticale, având rolul de a marca anumite categorii gramaticale: modul, timpul, diateza, precum și persoana și numărul la verbele de conjugat de care sunt dependente; au flexiunea parțial diferită de a omonimelor predicative, semn al gramaticalizării lor.
Verbele tranzitive (sau obiective) sunt verbele care au sau pot avea un complement direct: Am citit o carte; El spune adevărul. Sunt situații când complementul direct nu este exprimat (Acum ascult); în acest caz verbele sunt tot tranzitive, dar folosite în formă absolută. Unele verbe sunt întotdeauna tranzitive (a bea, a citi, a coase, a repara, a simți), altele sunt întotdeauna intranzitive, adică nu pot avea un complement direct (a sta, a merge, a fi, a trebui) sau pot varia de la un sens la altul, de la un context la altul: încep lucrul (tranzitiv) și Programul începe de dimineață (intranzitiv); Dă a]utor (tranzitiv) și Dă din aripi (intranzitiv). Unele verbe pot avea două complemente directe (verbe bitranzitive sau dublu tranzitive): unul al persoanei, altul al obiectului: Mă învață un cântec; Îl anunță ceva. Tranzitivitatea caracterizează numai verbe la diateza activă.
Alte clasificări ale verbelor: verbe de mișcare (a veni, a pleca, a fugi, a se duce), de declarație (a zice, a spune, a răspunde), de stare (a se afla, a rămâne, a exista), unipersonale (ciripește, miaună, behăie, grohăie, ruginește, înfrunzește), defective (cu paradigmă incompletă): verbele unipersonale și impersonale care, apărând numai la persoana a III-a, sunt defective de celelalte persoane; verbe precum: a vrea, a putea, a trebui, a plăcea, a ști sunt defective de imperativ; verbele: a concede, a accede, a converge nu au forme de timpuri trecute; verbele a radiofica, a eradica nu au indicativ și conjunctiv prezent, verbul a discerne are numai prezentul; au numai infinitiv și participiu: a consterna, a aboli, a deferi, a prefabrica; verbele neregulate (a fi, a avea, a vrea, a da, a lua, a bea, a sta, a citi, a mânca, a usca).
Clase de verbe
Clase sintactice și sintactico-semantice de verbe. Diferențele de regim verbal (de construcție a verbului) și, implicit, de schemă sintactică (tipar sintactic) impuse de verbul-centru nu au decat cu totul limitat o justificare semantică, nefiind deductibile din semantica internă a verbului.
Pentru majoritatea verbelor insă, diferențele de regim nu au justificare semantică, depinzand în exclusivitate de regulile sintactice ale unei limbi, reguli fixate pentru o anumită etapă din evoluția ei.
Determinarea sintactică, și nu semantică, a tiparului de construcție impus de verb explică fenomene sintactico-semantice de tipul:
(a) posibilitatea modificării în diacronie a schemei sintactice, deși sensul verbului rămane același; de exemplu, trecerea de la regimul arhaic intranzitiv cu dativul, conservat în construcții fixe : a nu-și crede ochilor și urechilor sau regional și popular, în zone arhaizante: Nu vei crede celor asupriți ei necăjiți (I. Creanga, Harap-Alb), la regimul actual tranzitiv: a crede pe cineva / ceva;
(b) apariția unor scheme sintactice oscilante în cadrul aceleiași etape istorice (româna actuală, variații sintactice libere ca: a ajuta pe cineva / – cuiva; a succeda cuiva / pe cineva; a spera ceva / la ceva; a durea gatul /in gat; a anunța pe cineva ceva / – cuiva ceva; ii place de cineva, de ceva. / ii place cineva, ceva.; a colinda prin sate / satele). Unele dintre construcții, deși neacceptate de limba literară (ii place de), sunt curente în uzul colocvial, fiind semnificative pentru fenomenul de variație sintactică liberă;
(c) posibilitatea asocierii cu scheme sintactice diferite a unor verbe sinonime sau parțial sinonime: Ii trebuie cartea. – El are nevoie de carte.; El are o casă. – Casa ii aparține.; Ii pare rău de intamplare. – El regretă intamplarea etc;
(d) posibilitatea ca verbe corespunzătoare semantic în limbi diferite să selecteze tipare sintactice diferite; sa se compare, de exemplu rom. A mulțumi caracterizat sintactic prin: [+ Subiect + OI+ OPrep] (mulțumește cuiva pentru…) cu tiparul sintactic al corespondentului din franceză sau engleză: [+ Subiect + OD + OPrep] etc.
Diferențele de regim (de construcție), ca trăsătură sintactic-definitorie fiecărui verb, stau la baza alcătuirii dicționarelor sintactice și la baza clasificărilor după criterii sintactice și sintactico-semantice.
Clasificarea sintactico-semantică a verbelor are ca punct de plecare relațiile actanțiale ale verbului-centru, altfel spus complinirile strans legate de verb, cuprinse în matricea semantico-sintactică a verbului, cărora verbul le impune rolul tematic și restricții de formă (de caz și de prepoziție).
Relațiile actanțiale sunt relații obligatorii, fiind determinate de conținutul conceptual semantic al verbului. Ele sunt relații de tip necircumstanțial, angajand poziția subiectului și a complementelor direct, indirect, secundar și prepozițional, și se realizează, în mod curent, prin nominalele din poziții necircumstanțiale.
Izolat, pentru o clasă puțin numeroasă de verbe, clasificarea sintactico- semantică are în vedere și circumstanțialul. Sunt verbe care cer, în mod necesar, ca particularitate semantico-sintactică inerentă, determinarea printr-un circumstanțial (de mod, cantitativ, de loc, de direcție, de timp). Astfel, dacă pentru verbe ca: a aparține, a avea, a citi, a iubi, a inota, a invăța, lucra, a spune etc., determinările circumstanțiale de orice tip (mod: citește silabisit, cantitate: citește mult, loc citește acasă; direcție: citește de la dreapta la stanga.) sunt exterioare sintactic și semantic verbului, fiind nelegate de relațiile lui tematice și, în consecință, suprimabile, pentru altele insă, aceleași determinări devin obligatorii. A se comporta, de exemplu, cere obligatoriu un modal: Se comportă agresiv; a cantări cere obligatoriu un cantitativ: Sacul cantărește 50 de kg. Criteriul sintactico-semantic de clasificare include, pe langă relații actanțiale, mai rar, relații circumstanțiale, și relații predicative, în cazul vecinătății obligatorii a unei compliniri cu rol semantic predicativ.
Cele trei tipuri de relații (relații actanțiale: complemente necircumstanțiale și subiect; relații predicative: nume predicativ și complementul predicativ al obiectului; relații circumstanțiale: cazurile rare de circumstanțiale cerute ca roluri tematice) strang, în esență, clasa determinărilor obligatorii, acele compliniri cuprinse în schema sintacticosemantica matricială a fiecărui verb.
Trebuie făcută distincția intre obligativitatea sintactico-semantică și cea strict sintactică. O relație matricială, deci sintactico-semantica inerentă (fie actanțiala, fie circumstanțială, fie predicativă), indiferent de faptul ca este sau nu actualizată în context pentru un anume verb, este obligatorie, fiind legată conceptual de acesta. Sub aspect strict sintactic, insă, aceeași complinire poate avea, de la un verb la altul, de la o construcție la alta, statut obligatoriu sau facultativ, informație de care, în mare măsură, tot verbul este răspunzător.
Astfel, actantul complement direct (OD) este facultativ pentru verbe ca: a citi, a invăța, a citi, așa-numitele verbe tranzitive folosite absolut, dar este obligatoriu (nesuprimabil) pentru verbe ca: a actualiza, a afana, a amenaja, a anula, a apreta, a asana,a asedia, a otrăvi, a preconiza, a prevedea, a prefera. Sunt posibile construcții fără complementul direct exprimat, pentru prima clasă de verbe: La ora de muzica elevii cântă, Studenții citesc în biblioteci., Nu e bine să mănanci mult., dar nu sunt posibile pentru a doua: Profesorul actualizează., Gospodina apretează., El prevede.
Circumstanțialul locativ, ca tip de complinire obligatorie, nu poate lipsi din actualizările sintactice ale verbului a locui ( El locuiește), dar este suprimabil pentru a intra.
Trebuie făcută distincția intre structurile primare, care actualizează schema sintactico-semantică matricială a verbului, și structurile reorganizate, în care schema primară se transformă ca efect al diverselor operații sintactice (pasivizare, impersonalizare, avansare de componente din subordonată, amalgamare de grupuri sintactice), modificări produse în limitele aceleiași semnificații a verbului. Clasificările sintactice au în vedere în exclusivitate structurile primare, celelalte modificări fiind sintactic predictibile, adică deductibile prin reguli gramaticale
Astfel, pentru clasificare se iau în considerație numai structurile tranzitive active, nu și cele pasive, căci, altfel, un verb din propoziția: Casa se construiește de firme specializate., obținută prin pasivizare, ar intra în aceeași clasă de subcategorizare cu a se teme din construcția primară: Copilul se teme de părinți; or, cele doua verbe aparțin unor clase sintactice total diferite, primul fiind bivalent tranzitiv, iar al doilea, bivalent intranzitiv, obligatoriu reflexiv. În același sens, verbe din construcții ca: El iși cunoaște limitele., El iși detestă partenerii., El iși iubește părinții., El iși merită soarta., construcții reorganizate prin amalgamarea unui GV și a unui GN subordonat verbului, ajung să primească trei compliniri, cu trei forme cazuale distincte (N., D., Ac.), deși structura lor matricială este una bivalentă. În clasificare interesează tiparul primar bivalent, și nu cel trivalent.
Trebuie făcută distincția intre structurile sintactice oscilante, reprezentând variante sintactice ale aceluiași verb, și structurile sintactice distincte, în care apar verbe omonime sau cvasiomonime.
Astfel, verbe din construcții oscilante ca: Ion speră ceva. / – la ceva., X succedă pe cineva. /– cuiva. Mi-l amintesc/Îmi amintesc de el etc., deși angajate în tipare sintactice diferite, aparțin aceleiași unități verbale, căci variația sintactică nu se asociază cu o variație semantică și, implicit, cu o variație a schemei de roluri tematice. Aparțin aceluiași verb și realizările paralele ale unor verbe psihologice, de tipul: Mă miră situația / Mă mir de situație., Mă interesează fizica. / Mă interesez de fizică., fiecare verb satisfăcând aceeași schemă de roluri: Experimentator + Tema, dar permițand cate doua realizări sintactice variante, una tranzitiva: (OD +Verb + Subiect) și una intranzitivă obligatoriu reflexivă (Subiect + [Refl +Verb] + OPrep, unde Refl, clitic legat de verb, indica un reflexiv obligatoriu. Pentru o limbă dată și pentru o anume etapă din evoluția ei, fiecare verb, în forma canonică a unui mod personal, se caracterizează printr-o schemă de organizare, individualizată prin numărul de actanți / de argumente pe care le cere și prin forma (și, implicit, funcția sintactică) a fiecărui actant.
Astfel, verbul a trimite se caracterizează prin schema de organizare sintactică: Nominal + NominalAc + Nominald, ceea ce, intr-o reprezentare funcțională, corespunde tiparului: Subiect + Complement Direct + Complement indirect (Ion trimite cadouri copiilor.); verbul a depinde se caracterizează prin schema sintactică: Nominaln, + [de + NominalAc], corespunzătoare schemei funcționale Subiect + Complement prepozițional; verbul a deveni, prin schema sintactică: Nominaln1 +Nominaln2 corespunzătoare schemei funcționale Subiect + Nume Predicativ etc.
Fac excepție centrele verbale realizate prin forme nepersonale, care, ca forme necanonice, prezintă, modificări mai mari sau mai mici fată de tiparul canonic, manifestate, în general, prin limitarea posibilităților combinatorii.
Fac excepție, de asemenea, construcțiile de diateză (pasivul și impersonalul), avand drept caracteristică sintactică tocmai modificarea schemei sintactice definitorii pentru verbul-centru În funcție de particularitățile sintactice inerente, există disponibilitatea sau, dimpotrivă, incapacitatea verbului de a participa la opozițiile de diateză, categorie care interesează atat verbul, cat și ansamblul propoziției, pentru că angajează verbul și actanții / argumentele lui, actualizate ca Subiect și Complement direct. Efectul acestei participări îl constituie organizarea diferită a relației Verb – Subiect – Complement. Prin trăsătura sintactică a diatezei, există posibilitatea reorganizării sintactice a actanților (an cazul pasivului), precum și posibilitatea „marginalizării" unui actant (în cazul impersonalului propriu-zis).
Sub aspect semantic, s-au propus mai multe criterii de diferențiere a verbelor. În cercetările actuale de semantică, s-a urmărit în mod special – găsirea corelațiilor dintre tipul semantic de verb și manifestările lui gramaticale (in primul rand, sintactice). Rezultatul acestei orientări l-a constituit identificarea acelor clase semantice de verbe pentru care există un reflex sintactic evident, clasele astfel stabilite și descrise nefiind exclusiv semantice, ci semantico-sintactice. Clasificarea semantică cea mai generală se realizează în funcție de două trăsături semantice interne, primitive: „schimbare” și „agentivitate”. În funcție de acest criteriu, se disting următoarelor trei clase: verbe de stare, definite prim [– Schimbare; –Agentivitate] (ex. a durea, a iubi, a manca „a avea senzația de mancărime", a se mira, a plăcea, a se sinchisi, a se teme; verbe de eveniment, caracterizate prin: [+ Schimbare, –Agentivitate] (tipul: a ajunge, cădea; a crește: Venitul crește.; a imbătrani: Ion îmbătranește; a se scumpi: Alimentele de bază s-au scumpit.; a seca: Râul a secat.; a se usca: Pâinea se usucă.); verbe de acțiune, caracterizate prin [+ Schimbare, + Agentivitate] (tipul: a alerga, a citi, a inota, invăța, a vinde).
Clasificările semantice au urmărit și alte criterii: tipul de acțiune, de eveniment sau de stare; prezentă în matricea semantică a verbului a unui anumit rol tematic; corelația dintre un tip de acțiune, de eveniment sau de stare și un rol tematic; trăsături inerente de tipul „aspectului" sau al „modului"; caracterul decompozabil al predicației etc
Dacă verbul primește un actant cu rolul Agent (lexicalizat sau nelexicalizat în realizările sintactice ale verbului), component care, în cadrul relației de predicație, se caracterizează prin trăsăturile [+ Uman, +Control asupra acțiunii], verbul este de tip agentiv (ex. Elevul [+ Uman] citește, invață, lucrează cu interes / cu migală. [+ Control]).
Agentul se poate ajuta de un Instrument pentru realizarea acțiunii, de unde compatibilitatea și coocurenta Agent – Instrument în structura de roluri a verbelor. Verbele care acceptă Agent acceptă și Instrument (ex.: Ion citește cu lupa / lucrează cu sapa / lovește cu ciocanul.). Instrumentul poate fi inalienabil, imposibil de separat de Agent, ca in: Cantă din gură., Dă din mană, sau alienabil, detașabil de Agent, ca în: Cantă la pian, Lovește cu ciocanul. În cazul verbelor așa-numite instrumentale, Instrumentul este incorporat în matricea semantică a verbului (vezi: a biciui, a ciocani, a cosi, a grebla, a patina, a schia).
Dace verbul este bivalent (cu doi actanți / două argumente), Agentul poate acționa asupra unui obiect (asupra Pacientului), obiect care rămane exterior acțiunii (ca in: Citește o carte., Verifică un calcul.), care se modifică prin efectele ei (ca in: Adancește un șanț., Zugrăvește o cameră.) sau care apare numai ca rezultat al acțiunii (ca in: Zidește o casă., Scrie un român.), de unde compatibilitatea rolurilor Agent – Pacient. Agentul acționează în vederea unui scop (exprimat sau neexprimat în realizările sintactice), în beneficiul sau în detrimentul cuiva (cu un Beneficiar exprimat sau neexprimat), de unde compatibilitatea rolului Agent cu un component exprimand scopul (ex. Ion citește pentru examen / lucrează pentru caștig.) sau a rolurilor Agent – Beneficiar (Ion pregătește un ceai copiilor.).
Absența Agentului din structura de roluri a verbului (este vorba de incompatibilitatea față de Agent, și nu de neexprimarea, intr-un context sau altul, a acestuia) caracterizează verbele nonagentive. În cazul verbelor nonagentive psihologice sau de percepție, apare rolul Experimentator, rol indeplinit de un nominal animat, exprimand ființa afectată de stare (stare fizică sau psihică), dar nedeținand un control asupra acesteia (el poate inregistra, prin simțuri sau mental, starea, dar, în mod curent, nu o produce și nu o controlează (ex.: i se urăște, i se face frică, ii place, ii pare bine, ii pasă; îl doare, îl ingrozește; el iubește, el urăște).
Există incompatibilitatea Experimentator – Agent și Experimentator – Instrument, exceptând cateva construcții, puțin numeroase, cu utilizare metaforică, în care apare un Instrument inalienabil (ca in: Iubește cu toata ființa lui / cu mintea și inima.).
În cazul verbelor relaționale și al celor de localizare, exprimand relații de diverse tipuri (de asemănare, identitate, echivalență, diferență, rudenie, vecinătate etc.: a se asemăna, a semăna: Ion seamănă cu Gheorghe., a insemna: Sportul înseamnă sănătate., a se deosebi, a se infrăți, a se invecina), precum și o localizare sau o schimbare de localizare (a locui, a sta, a rămane: Ion a rămas la București), apare rolul Tema, desemnand obiectul unei localizări sau al schimbării de localizare și, în sens mai larg, desemnand obiectul implicat în relație; Tema poate fi realizată printr-un nominal animat sau inanimat (Ion stă, rămane, locuiește la Cahul., Situația rămane neschimbată., Sportul inseamnă sănătate.). În cazul verbelor relaționale simetrice, este permisă inversarea ordinii argumentelor, fără schimbarea sensului verbului, astfel încât Tema, de la o construcție la alta, poate apărea în poziția subiectului sau a complementului prepozițional: Ion se învecinează cu Gheorghe. = Gheorghe se învecinează cu Ion.).
În cazul verbelor ergative (numite și inacuzative), apare rolul Pacient, atribuit unui actant animat sau nonanimat al verbului, implicat în proces, suferind, efectele procesului, în condițiile inexistenței unui Agent și, implicit, în condițiile unui sens nonpasiv al verbului; reprezintă obiectul unei schimbări de stare (ex. Copilul cade, crește / scade în greutate., Profitul se dublează., Starea se îmbunătățește., Fântânile / Râul seacă.).
Pentru verbele ergative /inacuzative este caracteristică incompatibilitatea Pacient – Agent. Trebuie remarcat că, dacă incompatibilitatea Experimentator – Agent este general valabilă, caracterizand orice verb, incompatibilitatea Pacient -Agent caracterizează numai verbele ergative, coocurența celor doua roluri fiind, dimpotrivă, caracteristică unei intregi clase de verbe agentiv-tranzitive (El învață carte / citește o poezie.).
Beneficiarul și Instrumentalul, roluri caracterizând curent verbele agentive pot apărea, în condiții speciale, și la nonagentive, și anume:
Beneficiarul este prezent la verbele conținand în matricea for semantică trăsătura [+ Beneficiar] tipul: Ion beneficiază de ajutor., Situația îmi folosește.), iar Instrumentalul (un instrumental inalienabil) apare în cazul verbelor nonagentive de percepție (tipul: Vede cu propriii ochi., Aude cu urechile proprii.). Pentru cateva verbe, puțin numeroase, în matricea semanticosintactică a verbului apar și rolurile ,,circumstanțiale”: Locativul, fie în cazul unor verbe de mișcare (Intră în cameră.), fie în cazul unor verbe de stare (Locuiește în Cucoara., Fereastra răspunde în grădină.); Sursa locativă sau temporală (Iese din padure., Datează din secolul trecut.);
Ținta (Ion ajunge la Facultate.); Modalul (Se poarta incorect., El procedează incorect.); Măsura (Dușmanul valoreaza mult., Saculrd cantărește 70 kg. ). Cele mai multe verbe cu roluri “circumstanțiale” sunt nonagentive, fie cu Temă, fie cu Pacient. Nu este insă imposibilă nici coocurența Locativ – Agentiv, caracterizand unele verbe de mișcare (Copilul iese, cu atenție / fără zgomot, din incăpere., Ion intră în cameră pentru a telefona)
Fiecare verb se distinge printr-o schemă de roluri tematice, specificând numărul de actanți primiți și rolul semantic atribuit fiecărui actant. Spre deosebire de schema sintactică asociată unui verb, care poate suferi modificări în timp, precum și actualizări sintactice diferite în aceeași etapă de limbă, schema de roluri este, în limitele aceluiași sens (deci face deviații semantice semnificative), nemodificabilă. Exista verbe care prezintă variație în realizările lor sintactice; vezi: a ajuta cuiva – a ajuta pe cineva, a spera ceva – a spera la ceva, a-si aminti ceva.
Schema sintactică a unui verb poate primi, în aceeași etapă de limbă, actualizări diferite, după cum verbul așază în poziția subiectului roluri diferite din schema lui de roluri (Agentul ca subiect: Ion a deschis ușa prin efracție.; Pacientul ca subiect, în condițiile unor construcții pasive: Ușa s-a deschis / a fost deschisă prin efracție.; Instrumentul ca subiect: Un mecanism extrem de sofisticat, inventat de Ion, a deschis ușa.; Forța ca subiect: Furtuna a deschis ușa). Aceasta variație sintactică nu se asociază insa unei modificări a schemei de roluri, care, fiind legată de configurația conceptuală a verbului [+ Agent / Forță (+ Instrument) + Pacient, rămane aceeași. Se vorbește, în acest caz, de actualizări sintactice diferite ale aceluiași verb. Valorile de aspect și de mod, trăsături semantice legate de categoria predicației și, implicit, de clasa verbului, pot fi asociate verbului în diverse feluri:
(a) pot fi încorporate în matricea semantică a unor verbe;
(b) pot fi cuprinse în forme din paradigma verbului;
(c) pot fi exterioare verbului, dar strans legate de proces, fiind cuprinse în structura semantică a unor verbe-operatori și transmise verbului semantic principal în cadrul sintagmei [Verb operator+ Verb semantic plin]; este cazul verbelor-operator de aspect: incepe / continua / termină a invăța și al verbelor-operator de mod: trebuie / poate / era sa invețe;
(d) pot fi totalmente exterioare procesului, introduse prin componente lexicale purtătoare ale informației de modalizare, informație care privește atitudinea propozițională / punctul de vedere al locutorului în legătură cu ansamblul propoziției (Probabil / cică / sigur / negreșit pleacă săptămâna viitoare.).
Verbele de aspect și cele de mod sunt verbe care fie au o semnificație intrinsec aspectuală/ modală (incepe/ continuă de invățat; poate invăța), fie o dobandesc contextual în vecinătatea unor verbe, care, semantic, dețin rolul principal în sintagme, dar, sintactic, sunt subordonate (era sa cadă, are de invățat, trage sa moară, dă să cadă, stă sa cadă, apucă să apună, se apucă de spus).
În funcție de caracterul decompozabil al predicației, se disting mai multe clase de verbe, dintre care extrem de productivă este clasa verbelor cauzativ-factitive. Matricial, ele incorporează două predicații nucleare, fiind în același timp verbe agentive.
Sub aspect pragmatic, verbul este relevant, mai ales, prin categoriile de timp, mod, persoana, diateză, care, pe langă semnificația lor strict gramaticală, au și o importantă dimensiune pragmatică. Primele trei sunt categorii de tip deictic, în sensul ca „trimit" obligatoriu 1a enunțare, asigurand ancorarea în situația de comunicare. Timpul exprimă, momentul desfășurării procesului, raportându-1 (direct sau mediat) la momentul emiterii propoziției sau la timpul textual / discursiv. Persoana verbului, impusă prin acord cu persoana subiectului precum și cliticele personale pe care verbul și le asociază trimit, direct sau indirect la cei doi protagoniști ai actului comunicării, locutorul și alocutorul. Modul trimite și el la o instanță a comunicării, la locutor, exprimand atitudinea acestuia fată de cele enunțate.
Categoriile de mod, timp, persoană, în ansamblu, permit verbului a-și atașa: M(orfemele) P(redicativității), fie direct (flexionar), fie prin intermediul unui operator (modal, aspectual, pasiv, copulativ) extraverbal.
În asociere cu MP, verbul dobândește trăsătura predicativității, deci capacitatea de a transforma o organizare semantico-sintactică (cea a grupului verbal) într-un act de enunțare. În structura enunțului canonic, privit din perspectiva dinamicii comunicative (informaționale), verbul și actanții lui postpuși (complementele) acoperă, în mod curent, componenta rematică a enunțului, deci partea din enunț purtătoare a noii informații, asigurand inaintarea în procesul de comunicare. Reorganizări ale structurii informaționale canonice (Subiect / Temă + [Predicat și complemente] Remă) sunt frecvente în uzul discursiv, fiind determinate pragmatic și transfrastic prin intenția de comunicare și / sau prin acomodarea la enunțurile / la replicile anterioare. Astfel, diateza, prin dimensiunea ei sintactico-pragmatică, este unul dintre mecanismele sintactice care asigură o reorganizare a enunțului și, implicit, codificare diferită a temei și a remei. Dacă, în mod curent, în construcția activă poziția de temă este rezervată Agentului, structura pasivă păstrează poziția temă pentru Pacient și așază Agentul, atunci când este exprimat, în partea rematică a construcției.
Subspecia verbelor performative este o clasă cu relevanță pragmatico- sintactică, reprezentând o modalitate lexicală de exprimare transparentă a intenției de comunicare și constituind, în același timp, mijlocul de realizare a acestei intenții. Utilizate la indicativ prezent pers. 1 sg., verbe ca: (te) acuz, (te) autorizez, te anunț, te avertizez, iți mulțumesc, iți ordon, te previn, iți promit, iți recomand, mă scuz, te rog etc. Exprimă lexical, prin semantica lor internă, intenția de comunicare și reprezintă ele insele performări ale acestei intenții.
Ca particularitate sintactică a clasei verbelor performative, apare trăsătura comuna a posibilității de a exprima unul dintre actanți / dintre argumente prin propoziție conjuncțională, actantul realizat propozițional ocupand, în functie de regimul verbului, fie poziția complementului direct (Îți interzic să pleci., Îți ordon să pleci.), fie pe cea a complementului secundar (Te rog să reușești.) sau a complementului prepozițional (Te scuz ca ai făcut cu intenție., Te previn că vei avea necazuri.).
Clasificarea sintactică în funcție de numărul de determinări obligatorii
Criteriul numărului de actanți. Prima etapă a clasificării sintactice are în vedere numărul de actanți pe care verbul ii primește, indiferent de poziția sintactică în care aceștia se așază. Se obțin următoarele clase:
• verbe zerovalente, caracterizate prin capacitatea de a forma o comunicare completă în absența oricărei determinări actanțiale, inclusiv a nominalului actanțial subiect; ex. Ninge., Plouă., Tună., Viscolește., Geruiește., Se innoptează., Se inserează., Se întunecă.;
• verbe monovalente, care formează o comunicare completă atașandu-și o singură complinire obligatorie, un singur nominal actanțial, indiferent de forma acestuia și de rolul lui tematic; ex.: Copilul aleargă / cade / fuge; Se intamplă / Se produce un accident.; Vine / Se apropie iarna.;
• verbe bivalente, caracterizate prin combinarea cu doua vecinătăți actanțiale obligatorii, cu valori semantice și forme diverse ale actanților. Clasă extrem de numeroasă, cuprinde tipare sintactice dintre cele mai variate: Ion aranjează / citește /cumpără /vinde cărți.; Ii arde / Ii pasă /Îi pare rău de școală.; Mă doare / Mă ustură brațul.; Mă indignează / Mă miră / Mă uimește indiferența. etc.
• verbe trivalente, caracterizate prin capacitatea combinării cu trei determinări actanțiale obligatorii, fiecare primind un rol tematic diferit. Și ocupand poziții sintactice diverse. Profesorul mă invață / mă intreabă / mă anunță ceva.; Profesorul imi imprumută/ imi trimite/ imi oferă / imi recomandă o carte.
Clasificarea verbelor după restricțiile de formă impuse complinirilor obligatorii și după funcțiile sintactice ale acestora
Clasele anterior stabilite se pot subclasifica în funcție de restricțiile formale (cazuale și prepoziționale) cerute actanților si, strans legat de aceasta, în funcție de rolul sintactic ocupat de actanți. Criteriul este nerelevant pentru verbele zerovalente; este, de asemenea, nerelevant pentru verbele cu circumstanțial obligatoriu, căci posibilitățile de realizare a circumstanțialului nu țin de natura regentului, ci de calitatea subordonatului, realizările fiind aceleași pentru orice tip de circumstanțial (obligatoriu sau suprimabil). Corelând criteriul formei și criteriul funcției sintactice și adăugând posibilitatea de a primi celelalte compliniri obligatorii nonactanțiale, se obțin următoarele subclase:
Subclase ale verbelor monovalente:
(a) V + NominalN / V + Subiect (tipul: Copilul aleargă., cade., fuge., dar și Vine iarna., Survine o schimbare. Se intamplă o nenorocire.) b#%a?
(b) V + NominalAc / V + OD (tipul: Mă plouă., Mă curentează.)
(c) V + NominalD / V + OI (tipul: Nu-mi merge bine., Ii tuna și-i fulgeră.).
În raport cu subclasa (a), tipar sintactic frecvent realizat, iar, semantic, destul de eterogen, subclasele (b) și (c) sunt rare, accidentale, explicabile fie prin nelexicalizarea și, implicit, nedeterminarea unor poziții sintactice (este cazul verbelor a merge, a curenta, a celor poziție de subiect poate rămane nedeterminată, dar completabilă în alte contexte), fie prin adăugarea accidentală a unor actanți (actantul O(biect)D(irect), în cazul verbului a ploua, și actantul O(biect) I(ndirect), în cazul lui a tuna, a fulgera din c).
Subclase ale verbelor bivalente:
(a) V + NominalN+ NominalAC/ V + Subiect +OD ( tipul: Copilul citește o carte., Profesorul explică o lecție., dar și Mă doare capul., Mă interesează fizica., Mă chinuie durerea.)
(b) V + Nominal + Nominal / V + Subiect + OI (tipul: Copilul îmi zâmbește., Profesorul îmi vorbește, dar Casa imi aparține., Cartea imi place., Situația îmi convine.)
(c) V + NominalN+ GPrep / V + Subiect + O prep (tipul: Ion depinde de părinți., Ion se bazează pe părinți., Ion se gândește la părinți., Ion se înrudește cu Gheorghe.)
(d) V + Nominal D + G Prep / V + OI + O prep (tipul: Imi pasă de tine., Imi arde de școală., Mi s-a urat de școală.
(e) V + Nominal n1+ Nominal N2/ V + Subiect + NP (tipul: Ion este profesor., Sportul inseamnă sănătate., El se numește Ion. )
(f)V+ Nominal AC +Nominal neprepozițional N-Ac /V + OD + CPO (tipul: Mă cheamă Munteanu.)
(g) V + Nominal D + Nominal neprepoziț ional+V + OI + CPO (tipul: Îmi zice Munteanu.)
(h) V + Nominal N + Circ (tipul: Ion locuiește în Cahul., Caietul costă/Pachetul cantărește mult.).
În timp ce clasele (a, b, c) și (e) sunt numeroase, constituind tipare curente ale limbii române, clasa (d) este puțin numeroasă, fiind, în același timp, și o clasă sintactic oscilantă; vezi: Îmi place de Ion./ pe Ion ./ Îmi place Ion., Îmi șade bine rochia ș. a..
Numeroase verbe oscilează între o clasă și alta, admițând, în variație liberă tipare sintactice diferite, cele mai instabile determinări funcționând semantic ca locative, dar locative așezate în poziții necircumstanțiale (OD, OI sau Subiect): El colindă /cutreieră satele (prin sate).
Subclase ale verbelor trivalente:
(a) V + Nominal N+ NominalD+ Nominal A / V + Subiect +OI+ OD (tipul: Ion îmi dă, oferă, plătește, trimite o carte.) Și în acest caz, poate interveni variația sintactică, afectând în special pozițiaOI(ex.: Ion fură cartofii vecinilor – de la vecini) etc.).
(b) V + NominalN + Nominal + Nominal neprepozițional N-Ac / V + Subiect +OD + OSec (tipul: Ion mă anunță, intreabă, invață rezultatul.)
Verbele satisfăcând acest tipar sintactic sunt și ele oscilante (vezi construcții sinonimice ca: Ion îmi/ mă anunță rezultatul.; Ion mă întreabă ceva./ despre ceva.).
(c) V + Nolminal N + Nominal Ac+ Nominal neprepozițional N-A/ V + Subiect +OD + CPO (tipul: Guvernul l-a desemnat inspector. Părinții l-au botezat Ion.)
Clasificarea verbelor după prezența unei poziții sintactice și, implicit, a unei anumite funcții
Mai relevante decât clasificările anterioare, efectuate după numărul de determinări obligatorii (de actanți, în primul rand) pe care verbal, semantic și sintactic, le primește și după forma impusă acestora, sunt partițiile urmărind, separat cate o unică poziție(funcție) sintactică, pozițiile semnificative pentru caracteristicile gramaticale ale claselor obținute fiind OD, Subiect, NP. Oricare insă dintre determinările obligatorii ale verbului, dacă acestea fac parte din structurile lui de bază, poate participa la clasificarea lui sintactică.
Nu sunt relevante pentru clasificare pozițiile complement de agent, complement posesiv și P(redicativ)S(uplimentar), dată fiind apariția acestora numai în structuri reorganizate.
Verbe predicative și nepredicative
Verbele predicative sau autonome sunt verbele cu sens de sine stătător și pot îndeplini singure funcția sintactică specifică, predicația. Ele constituie majoritatea verbelor limbii române.
Verbele nepredicative nu pot forma singure predicatul. Se împart în două categorii: verbe auxiliare și verbe copulative. Verbele auxiliare sunt instrumente morfologice, morfeme gramaticale, care ajută la formarea diatezei și a unor timpuri și moduri compuse. Acestea sunt trei: a fi, a avea, a vrea. Verbul auxiliar a fi participă la formarea viitorului anterior (voi fi acteptat), a condiționalului perfect (ac fi acteptat), a conjunctivului perfect (să fi terminat), a prezumtivului perfect (o fi terminat, ar fi terminat, să fi terminat), a infinitivului perfect (a fi terminat). A fi participă de asemenea la construirea tuturor formelor diatezei pasive (tu ești așteptat, tu erai așteptat, tu fusesei așteptat, tu să fi fost așteptat). Verbul auxiliar a avea participă la formarea perfectului compus (am ascultat), a viitorului (am să ascult), condițional-optativului (aș asculta, aș fi ascultat). Verbul auxiliar a vrea intră în structura viitorului (voi merge) și a prezumtivului (voi fi mergând, voi fi mers). Există, după opinia unor autori, și verbe semiauxiliare care pot exprima: posibilitatea (pot să ascult), intenția (vrea să învețe), evitarea unei întâmplări iminente (era să cadă, stă să pice).
Verbele copulative sunt verbele care formează, numai împreună cu un nume predicativ, predicatul nominal. Trăsătura specifică este aceea că ele presupun folosirea în acelaui timp a două nominative: unul care este subiectul și celălalt care este numele predicativ (El este medic). Verbele copulative pot fi reduse la două sensuri: ,a fi” și ,,a deveni”. Prin urmare, devin copulative și verbele a ajunge, a se face, a ieci când au sensul ,a deveni” (El a ajuns inginer).
Auxiliarul a fi se regăsește în structura tuturor diatezelor verbului românesc; la diateza pasivă intră în alcătuirea paradigmei verbului la toate modurile și timpurile acestei diateze: sunt lăudat (indicativ prezent), eram lăudat (indicativ imperfect), am fost lăudat (indicativ perfect compus), fusei lăudat (indicativ perfect simplu), fusesem lăudat (indicativ mai mult ca perfect); voi fi lăudat (indicativ viitor), voi fi fost lăudat (indicativ viitor anterior); să fiu lăudat (conjunctiv prezent), să fi fost lăudat (conjunctiv perfect); aș fi lăudat (condițional-optativ prezent), aș fi fost lăudat (condițional-optativ perfect); voi fi fiind lăudat, să fi fiind lăudat, aș fi fiind lăudat (prezumtiv prezent), voi fi fost lăudat, să fi fost lăudat, aș fi fost lăudat (prezumtiv perfect); fii lăudat! (imperativ afirmativ), nu fi lăudat! (imperativ negativ), fiind lăudat (gerunziu); a fi lăudat (infinitiv prezent), a fi fost lăudat (infinitiv perfect).
În structura diatezei pasive, auxiliarul a fi nu are forme specifice, întrebuințându-se cu formele omonimului predicativ. În structura celorlalte forme verbale construite cu a fi, verbul auxiliar este invariabil în forma fi, precedată de alte elemente cu rol de morfem (verb auxiliar, conjuncția-morfem să, prepoziția-morfem:
– la viitorul anterior și în structura prezumtivului (prezent și perfect), fi este precedat de auxiliarul a vrea: voi, vei, va, vom, veți, vor – formele (voi fi, vei fi, va fi, vom fi, veți fi, vor fi) fiind omonime cu viitorul verbului predicativ a fi datorită structurii viitorului: a vrea + infinitivul verbului de bază – și este urmat de participiul sau de gerunziul verbului de bază: voi fi citit/voi fi citind;
– la condițional-optativ perfect și în structura prezumtivului (prezent și perfect), fi este precedat de auxiliarul condiționalului în formele: aș, ai, ar, am, ați, ar – formele (aș fi, ai fi, ar fi, am fi, ați fi, ar fi) sunt omonime cu condiționalul prezent al verbului predicativ a fi ca urmare a structurii condiționalului-optativ: aș, ai, ar, am, ați, ar + infinitivul verbului de bază – și este urmat de participiul sau de gerunziul verbului de bază: aș fi citit/aș fi citind;
– la conjunctiv perfect și în structura prezumtivului (prezent și perfect), fi este precedat de conjuncția-morfem sa și este urmat de participiul sau de gerunziul verbului de bază: să fi citit/să fi citind;
– la infinitiv perfect, fi este precedat de prepoziția-morfem a – forma rezultată fiind, în mod firesc, omonimă cu infinitivul prezent al verbului predicativ a fi – și este urmat de participiul verbului de bază: a fi citit.
Auxiliarul a fi este, în structura diatezei pasive, marcă a categoriilor gramaticale de timp, persoană și număr, modul fiind marcat de alte morfeme (ø – indicativ; să – conjunctiv; aș, ai, ar, am, ați, ar – condițional-optativ; a – infinitiv), iar pentru exprimarea sensului de diateză i se asociază complementul de agent, exprimat sau subînțeles. În celelalte structuri verbale compuse cu a fi, auxiliarul este marcă a timpului, în opoziție cu marca ø: eu saăø merg – eu să fi mers; aș ø merge – aș fi mers etc., iar la prezumtiv, singurul care are a fi în structura atât la prezent, cât și la perfect, este marcă a modului. Aici morfem al timpului este gerunziul verbului de conjugat pentru prezent (voi fi cântând, aș fi cântând, să fi cântând) și participiul asociat cu contextul și cu intonația pentru perfect (voi fi cântat, aș fi cântat, să fi cântat) .
Auxiliarul a avea intră în structura perfectului compus cu flexiune parțial diferită de flexiunea omonimului predicativ: are forme proprii la persoana a III-a singular (a), la persoanele I și a II-a plural (am, ați), în vreme ce pentru celelalte persoane întrebuințează formele predicativului: am (I, singular), ai (a II-a , singular), au (a III-a, plural). În această structură, auxiliarul este marcă a timpului, a persoanei și a numărului. Uneori, din cauza omonimiei singular–plural, numărul se recunoaște prin mijloace suplimentare: la diateza pasivă – participiul acordat al verbului de conjugat: am fost lăudat – am fost lăudați, iar în celelalte situații – contextul: eu am citit – noi am citit.
Același auxiliar intră în alcătuirea viitorului popular; în această structură, auxiliarul are flexiune comună cu predicativul la toate persoanele: am, ai, are, avem, aveți, au + conjunctivul prezent al verbului de bază sau infinitivul în locul conjunctivului: am să merg, am a merge (aceasta din urma se folosea în limba veche și se folosește astăzi în unele graiuri populare).
Auxiliarul a vrea (forma populară a vroi, rezultată din contaminarea lui a vrea cu a voi, nu intră în discuție pentru că este exclusiv predicativă) intră în structura viitorului cu a vrea + infinitivul verbului de conjugat; auxiliarul este la indicativ prezent și are forme proprii, mai puțin la persoana a III-a plural, diferite de cele ale omonimului predicativ: voi, vei, va, vom, veți, vor. Aceleași forme se regăsesc în structura viitorului anterior (în a cărui alcătuire intră viitorul auxiliarului a fi, omonim cu predicativul + participiul neacordat al verbului de conjugat) – voi fi cântat, precum si în prezumtivul prezent (voi fi cântând) si perfect (voi fi cântat) format pe baza viitorului.
Auxiliarul a vrea indică la viitorul propriu-zis (voi, vei, va, vom, veți, vor + infinitivul verbului de bază) timpul, persoana și numărul; la viitorul anterior (voi fi citit), în structura prezumtivului format pe baza viitorului (voi fi citind/voi fi citit), precum și în structura prezumtivului prezent (aș fi citind) și perfect (aș fi citit) format pe baza condiționalului, exprimă sensurile gramaticale de persoană și număr.
O discuție aparte este necesară pentru auxiliarul din structura condiționalului-optativ prezent și perfect. Unii autori consideră că formele aș, ai, ar, am, ați, ar reprezintă imperfectul verbului auxiliar a vrea, în timp ce după alții formele aș, ai, ar, am, ați, ar vin de la auxiliarul a avea sau reprezintă formele specializate de prezent ale auxiliarelor morfologice a avea + a vrea.
În structura condiționalului prezent și perfect, auxiliarul marchează modul, persoana și numărul; la persoana a III-a, ar este marca a modului și a persoanei, în vreme ce numărul rezultă din mărci suplimentare – contextul (El ar veni, dar nu are bani; Ei ar veni, dar nu au bani). La prezumtivul prezent și perfect – format pe baza condiționalului –, auxiliarul aș, ai etc. marchează persoana și numărul, în vreme ce ar de la persoana a III-a marchează și numărul numai dacă i se asociază mijloace suplimentare – contextul (Se auzise că s-ar fi aflând/s-ar fi aflat un om meșter la vorbă, care poate spune adevărul fără să supere; Se auzise că s-ar fi aflând/s-ar fi aflat niște oameni meșteri la vorbă, care pot spune adevărul fără să supere).
Verbele copulative – auxiliare sintactice – verbe vide sau semivide, verbe noționale insuficiente prezintă următoarele caracteristici: au suferit un proces de desemantizare, fapt care favorizează rolul lor, în primul rând, la nivel morfosintactic și numai la unele verbe în plan lexical. În plan sintactic, leagă numele predicativ de subiect, iar în plan morfologic asigură informația gramaticală specifică predicației. Sensul lexical al verbelor copulative este abstract în comparație cu sensul verbelor predicative omonime. Se consideră însă că unele verbe copulative au fost complet golite de sens lexical (a fi), altele numai parțial (a deveni, a ajunge, a ieși etc.), fapt care s-ar reflecta în rolul pe care îl îndeplinesc. Cele desemantizate total ar avea exclusiv rolul de a stabili raportul de inerență între numele predicativ și subiect; celelalte, pe lângă acest rol, ar participa și în plan lexical la realizarea sensului predicatului nominal în structura caruia intră. “Toate verbele copulative transmit o anume informație semantică”, motiv pentru care autorul le si înscrie în clasa verbelor notionale insuficiente –, verbe nonpredicative, alături de auxiliarele morfologice si de auxiliarele de mod si de aspect sau de semiauxiliare, verbe nepredicativ etc. Indiferent dacă sunt total golite de sens sau numai parțial, verbele copulative nu pot forma singure predicatul unei propoziții deoarece nu le permite conținutul lor semantic abstract; ele nu pot realiza singure comunicarea dorită de vorbitor în legătură cu subiectul. Din punct de vedere flexionar, aceste verbe au aceleași forme flexionare cu verbelele predicative omonime. Toate verbele despre care a fost vorba mai sus se actualizează ca verbe predicative atunci când exprimă un conținut lexical concret:
Ion este („se află”) acasă față cu Ion este elev; El a însemnat data în calendar față cu El a însemnat totul pentru mine; El a reprezentat totul prin acest desen față cu Plecarea lui nu a reprezentat nimic pentru mine; Cei doi au constituit un grup față cu Plecarea lui a constituit sursa nemulțumirii mele; În natură totul devine față cu Ion a devenit bogat etc.
Între verbele copulative și cele predicative nu există limite tranșante. În măsura în care un verb suferă mutații în sfera semantică și îți pierde sensul lexical concret, el devine verb copulativ. Dacă s-ar ține seama numai de comportamentul verbelor în plan lexical, atunci ar trebui încadrate între verbele copulative toate acele verbe care suferă o abstractizare a sensului. Așa se și explică de fapt imposibilitatea numărării verbelor copulative și diferențele care apar de la un specialist la altul. În realitate, nu poate fi neglijat comportamentul lor în plan sintactic, ceea ce înseamnă că trebuie avută în vedere capacitatea lor de a se combina cu două nominative, unul la stânga, pe poziție de subiect, celălalt la dreapta, pe poziție de nume predicativ.
În seria verbelor copulative I. Iordan, V. Robu înscriu, pe lânga a fi, următoarele verbe: a ajunge, a se alege, a se aprecia, a (se) arăta, a se bănui, a se chema, a se considera, a constitui, a se crede, a deveni, a se dovedi, a se face, a ieși, a se judeca, a îndemna, a se naște, a se numi, a părea, a rămâne, a semnifica, a se simți, a se socoti, a se ști, a se vedea, a reprezenta, cu precizarea că încadrarea unui verb în această serie “variază de la specialist la specialist, în dependență de criteriile și procedeele de testare folosite”. Seria verbelor copulative este mult mai restrânsă la D. Irimia: a fi, a însemna, a reprezenta, a constitui, a deveni, a părea, a ajunge, a se face, a ieși, a rămâne, acestea fiind verbele considerate în mod obișnuit copulative.
Dacă oricare dintre verbele copulative amintite se află la un mod nepersonal sau nepredicativ, atunci acesta formează împreună cu numele predicativ o construcție nominală,numită diferit în functie de modul la care se află verbul, care îndeplinește, în principiu, orice funcție sintactică, mai puțin funcția de predicat.
Verbe semiauxiliare
Ca și în cazul celorlalte verbe nepredicative, părerile sunt împărțite. În general, se consideră că aceste verbe prezintă un conținut semantic insuficient30, ceea ce nu le permite să formeze singure un predicat verbal, adică să comunice singure ceva cu privire la un subiect. Aceasta înseamnă că ele nu exprimă o acțiune sau o stare ca verbele predicative, ci sunt doar mijloace de redare a modalității sau a aspectului unei acțiuni. Rolul lor în comunicare e de a modifica sensul verbului pe care îl însoțesc conform propriului sens. În funcție de sensul lor, aceste verbe se grupează, de obicei, în semiauxiliare de mod și semiauxiliare de aspect. La aceste două clase, D. Irimia adaugă semiauxiliarele de temporalitate.
Semiauxiliarele de mod. În Gramatica Academiei, editia a II-a, sunt admise numai semiauxiliarele modale (de mod), numite verbe auxiliare de modalitate. Dupa GA, „numai cele de modalitate sunt concretizate din punct de vedere gramatical” ., deși în volumul al II-lea al aceleiași lucrări se susține că „verbele care exprimă modalitatea […], precum și cele care exprimă aspectul (s.n., N.I.) […], urmate de verbe la conjunctiv, la infinitiv și, mai rar, la supin sau la participiu sau coordonate cu un verb la aceeași formă cu ele ar părea, în unele situații, că formează împreună cu aceste predicate verbale compuse” . O singură categorie acceptă și V. Guțu Romalo. Cei care admit existența semiauxiliarelor de mod (între care se încadrează a avea, a fi, a putea, a trebui, a veni, exprimând, pe lângă verbul de bază, „posibilitatea” sau „necesitatea”) acceptă că acestea au anumite caracteristici: „Constituie împreună cu alte verbe (la supin, la infinitiv sau la conjunctiv, sinonim cu infinitivul) un complex cu sens unitar la care participă în mod inegal cele două elemente” Astfel, se consideră că în structură pot lucra, rolul semantic revine în primul rând verbului la infinitiv, în vreme ce primul verb, semiauxiliarul, indică semnele inerente predicativității.
Verbe tranzitive și intranzitive
În funcție de poziția OD, se realizează distincția tranzitiv vs intranzitiv. Sunt tranzitive verbele care cer sintactic și semantic poziția OD „acoperită” (saturată) sau „neacoperită” (nesăturată) în context, poziție care, în mod curent, se realizează prin atașarea directă (neprepozițională) a unui nominal substantival cu forma de N-Ac, dacă acest nominal nu este Subiect (deci nu se acordă cu verbul) și mai este NP (deci nu este dependent de Subiect). Prin condiționările introduse, se elimina din clasa tranzitivelor verbe ca: a cădea, (Cade ploaia), a veni (Vine iarna), a interveni (Intervine o schimbare.), a se, a se întâmpla (Se întâmplă o nenorocire.), a exista (Există o explicație.), a aparea (Apare o noutate.), care primesc un nominal-subiect, și verbe ca: a fi (El este inspector.), a deveni (El devine inspector), a insemna (Sportul inseamnă sănătate.), care primesc două nominale, dar niciunul nu este OD (au un nominal subiect și unul NP).
Se includ în clasa tranzitivelor și verbe care se construiesc prepozițional cu prepoziția pe, numai în condițiile în care acest G(rup)P(repozițional) cu pe este substituibil printr-un clitic pronominal cu forma de acuzativ (vezi: Ajut pe Ion. /Il ajut., Ascult pe oricare. / Îl ascult.). Nu îndeplinesc condiția de tranzitivitate verbe prepoziționale cu prepozitia pe de tipul: Mă bazez pe Ion., Mă bizui pe Ion., Contez pe Ion., Mă înfurii pe Ion., Mă supăr pe Ion., care nu admit substituția grupului prepozițional cu un clitic de pronume personal în acuzativ (Îl/ mă bazez pe Ion.). Construcțiile cu clitic personal, posibile pentru unele dintre formele citate: îl infurii, îl supăr, apar de la verbul tranzitiv corespunzător, și nu de la verbul cu reflexiv obligatoriu (a se vedea perechea de verbe: a infuria – a se infuria, a supăra– a se supăra, unde numai primul, cel nereflexiv, indeplinește condiția de tranzitivitate.
Sunt considerate tranzituve și verbele care, deși acceptă determinarea printr-un OD, permit, contextual, neexprimarea (nesaturarea) acestuia. Se vorbește, în acest caz caz, de verbe tranzitive folosite absolut (sa se compare: El citește și invață zilnic., cu un complement direct neexprimat, și El citește numeroase cărți din care invață zilnic lucruri noi., unde aceleași verbe au complementul direct exprimat).
Deși clasa verbelor tranzitive este, în mod curent, bivalentă, construindu-se simultan cu un complement direct ș și un subiect, pentru situația specială a românei, admițand neexprimarea subiectului și și chiar inexistența lui, nu este exclusă posibilitatea unei clase de verbe monovalente și tranzitive, adică verbe caracterizate prin construcția cu un singur nominal, așezat în pozitia complementului direct (tipul b de monovalente: Ma plouă., mă ninge.). Este posibila și existența unei clase de verbe bivalente și tranzitive, dar fără subiect (tipul: Mă apasă la stomac.,
Mă doare în piept., Mă furnică în spate.), caracterizate prin combinarea cu doua nominale, unul în poziția complementului direct, iar celălalt în poziția unui circumstanțial de loc (tiparul sintactic al acestor verbe este oscilant, admițand variația stucturală OD + Subiect / OD + Circ: Mă doare pieptul. / Mă doare în piept. ).
Sunt intranzitive verbele care, în limitele unei construcții primare, nu acceptă poziția OD, neacceptând deci atașarea directă (neprepozițonală) a unui nominal cu forma de N-Ac, cu excepția cazurilor de nominal-subiect sau de nominal-NP / CPO.
Ca atare sunt intranzitive:
– verbe nereflexive precum: a cădea, a inota, a strănuta,a transpira sau verbe reflexive ca: a se cuminți, a se domoli, a se insănătoși, a se văicări, toate admițând un singur nominal, a cărui funcție este subiect;
– verbe ca: a fi, a deveni, a se face, a a insemna, care cer Subiect și NP;
– verbe ca: a ploua, a ninge, a tuna, a a burnița, a viscoli, verbe zerovalente, neadmițand combinarea cu un nominal;
– verbe ca: a plăcea, a conveni, a agunge, a trebui, (Imi place cartea., Imi ajunge salariul.), verbe bivalente, dar fără OD, nominalul postverbal funcționand ca subiect, și nu ca OD;
– verbe ca: a se bizui, conta, a depinde, a se gândi, a se sinchisi, a se supăra, a se teme (El se bizuie pe colegi., Contează pe colegi., Depinde de colegi., Se gândește la colegi., Se sinchisește de colegi., Se supără pe colegi., Se teme de colegi.), verbe bivalente, construite cu un nominal subiect și unul OPrep, dar nu și cu OD;
– verbe și construcții ca: a păsa, a-i arde, a-i părea, a i se uri (Imi pasă de ceva., Imi arde de plimbare., I se urăște viața), care,deși bivalente, nu admit un nominal neprepozițional cu funcția OD;
– verbe ca: a locui (El locuiește în Cahul)și a intra (El intră în cameră), a ajunge (El ajunge la facultate.), a cantări (Sacul cantărește 80 de kg);
– verbe ca: a trebui (Trebuie să…), a se cuveni(Se cuvine să…) ș. a., construite propozițional, propoziția ocupand poziția de subiect, și nu de OD.
Verbe ergative
În toate lucrările moderne privind tranzitivitatea se atrage atenția asupra dificultății de a stabili granița precisă dintre tranzitiv și intranzitiv, trecerea de la o clasă la alta fiind graduală, continuă. Fluctuația limitelor dintre clase apare atat în plan sintactic, cat și semantic. Semnele sintactice ale fluctuației, manifestate prin trecerea de la o clasă la alta sunt:
– în istoria limbii, se constată dese treceri intre clase fără nicio modificare în semantica internă a verbului (de exemplu, arhaisme sintactice păstrate în expresii fixe: a nu-și crede ochilor și urechilor, unde a crede conservă un regim arhaic cu dativul, fără de utilizarea actuală tranzitivă)
– în momentul actual de limbă, apar dese cazurri de variație sintactică liberă intre o construcție tranzitivă și una intranzitivă, reflexivă sau nereflexivă: ajuta pe cineva/ a ajuta cuiva, a spera ceva/ a spera la ceva; a-și aminti numele/ a-și aminti de nume; a succeda pe cineva/ a succeda cuiva; a colinda, a cutreiera satele/ a colinda, a cutreiera prin sate; a străpunge, a pătrunde zidul/ a străpunge, a pătrunde prin zid.
Semnele semantic- sintactice ale trecerii graduale intre clase apar în cazul verbelor ergative(inacuzative), a căror caracteristică apropiată de tranzitive este prezența comună a actantului pacient. Dar în timp ce la tranzitive acest actant apare în poziția de OD, eventual de subiect (in condițiile unei pasivizări), la ergative, apare (de cele mai multe ori) ca unic actant al verbului, așezat obligatoriu în poziția de subiect, fără ca verbul să fie pasiv: Cireșele se coc în luna mai., Frunzele cad,. Temperatura a scăzut/ a crescut., Soarele apune., Branza s-a stricat., Planta a degerat – nominalul subliniat are rolul pacient și este așezat în poziția de subiect.
Grade de tranzitivitate
Date fiind trăsăturile comune, dar și cele diferentiatoare dintre tranzitive și ergative, cercetătorii au avansat ideea gradelor de tranzitivitate, introducand, intre cele doua puncte extreme, verb tranzitiv vs verb intranzitiv, o treaptă intermediara a clasei verbelor ergative (sau inacuzative). În afara verbelor inacuzative (ergative), chiar și în interiorul clasei verbelor tranzitive, cu tranzitivitate sintactică marcată prin atașarea directă a unui obiect neprepozițional, există grade diferite de tranzitivitate, distingându-se tranzitivitate sintactică forte și o tranzitivitate sintactică slabă. Gradele de tranzitivitate se precizeaza în funcție de un set de trăsături, a caror satisfacere (integrală sau parțială) / nesatisfacere permite delimitarea subclaselor de verbe tranzitive: cu tranzitivitate forte vs cu tranzitivitate slabă (distingându-se două grade de tranzitivitate slabă).
Trăsături de tranzitivitate forte. În română, unde există clitice pronominale(de pronume personal și pronume reflexiv), cu forme proprii de acuzativ și de dativ, și unde există fenomenul dublării complementului direct printr-un clitic pronominal în acuzativ, trăsăturile tranzitivității forte sunt: (a) posibilitatea construcției verbului cu o formă de clitic pronominal în acuzativ; (b) posibilitatea dublării complementului direct prin formă de clitic, formă care anticipă sau reia complementul; (c) acceptarea pasivizării.
Dintre acestea trasatura (a), considerată independent, nu este obligatoriu relevantă, date fiind numeroasele apariții de clitice pronorninale nonsintactice de acuzativ, clitice care, deși au forma de acuzativ, nu ocupă o poziție sintactică, avand alte motivații de apariție decat trăsăturile de regim ale verbului. Se includ aici toate situațiile de clitic reflexiv obligatoriu cu forma de acuzativ (ex.: a se aștepta (la ceva), a se comporta, a se gudura, a se hazarda, a se mandri, a se preta, a se sinchisi, a se văita), precum și situațiile de clitic personal în acuzativ cu valoare „neutră” (ex.: a o șterge „a pleca", a o tuli, a o lua (la dreapta), a o lua razna, a o lua la sănătoasa, a o da în străchini.
Trăsătura (b), a dublării complementului direct, subordonează trăsătura (a), întrucât dublarea nu este posibilă decât în condițiile acceptării unui clitic pronominal. Prin urmare, clasa verbelor cu tranzitivitate forte se limitează la acele verbe care prezintă, succesiv, trăsăturile (b) și (c). Astfel, tranzitivitatea forte caracterizează verbe ca: a citi, a lăuda, verifica, a restitui, care admit atât dublarea (Cartea am citit-o., Pe Ion îi laud., Datoria am restituit-o., Rezultatul l-au verificat.), cât și pasivizarea (Cartea este citită., Ion este lăudat., Datoria a fost restituită., Rezultatul a fost verificat.).
Gradul de tranzitivitate diminuează dacă verbul, deși se combină direct (neprepozitional) cu un nominal, altul decat subiectul sau NP, prezintă numai una dintre trăsăturile de tranzitivitate și scade și mai mult, pană la limita inferioară, dacă niciuna dintre trăsăturile de tranzitivitate nu este posibilă.
Două trepte de tranzitivitate slabă. Prima treapta de tranzitivitate slabă caracterizează verbele care, deși admit dublarea (reluarea sau anticiparea), nu acceptă pasivizarea. Neacceptarea pasivizării apare ca reflex al unei constrângeri sintactico-semantice a verbelor, caracterizate adesea prin nonagentivitate, adică prin neacceptarea Agentului în structura lui actanțiala. Se cuprind aici verbe ca:
• verbul de posesie a avea (este posibila o construcție ca: O am pe bunica la mine., dar este neacceptată *Bunica este avută la mine.);
• verbul modal a vrea (sunt posibile construcțiile: Vreau casa, nu livada. / Casa o vreau., dar nu este acceptata construcția *Casa este vrută de mine.);
• verbe de stare fizică (vezi construcțiile: Pe mine mă doare/ mă mănancă/ mă ustură/ mă furnică spatele., dar Sunt durută/ mancată/furnicată de… );
• verbe de stare psihica (vezi: Pe mine mă miră/mă entuziasmează/mă interesează., dar *Sunt mirată/ pasionată/uimită de ….; ultimele construcții sunt posibile, dar nu cu sens pasiv);
• verbe „locative" (a cuprinde, a conține, a include în construcții în care locativul apare în poziția de subiect, ex.: Întreaga informație o cuprinde/ o conține/o include rezumatul., dar Intreaga informație este cuprinsă/o conținută/ inclusă în rezumat., construcții posibile, dar nu cu sens pasiv);
• verbe relaționale „de echivalență" (a constitui, a reprezenta; ex.: Noutatea o constituie / o reprezintă interpretarea., dar *Noutatea este constituită / reprezentată de interpretare., cu aceeași observație privind posibilitatea de apariție a constructiilor cu a fi, dar nu cu sens pasiv);
• verbe tranzitive nonagentive ca: a caracteriza, a deosebi (Mă caracterizează timiditatea., Mă deosebește de ceilalți tenacitatea.), care admit dublarea (Pe mine mă caracterizează timiditatea.), dar nu acceptă și pasivizarea (*Sunt caracterizată de timiditate.).
Trebuie făcută distincția intre a caracteriza1 verb tranzitiv agentiv, care suporta pasivizarea, aparținand clasei verbelor cu tranzitivitate forte (Profesorul își caracterizează elevii cu exactitate. – Elevii sunt caracterizați de profesor cu exactitate.), și a caracteriza verb tranzitiv nonagentiv, care nu suportă pasivizarea, aparținând verbelor cu tranzitivitate slabă.
• verbul a costa, care, deși se combină cu două obiecte neprepoziționale, în raport cu unul dintre ele, nu admite niciuna dintre caracteristicile tranzitivității forte, iar în raport cu celalalt, admite numai dublarea, nu și pasivizarea (ex.: Pe mine, curajul m-a costat viața., dar *Am fost costată viața.) etc.
A doua treaptă de tranzitivitate slabă caracterizează verbele care, deși se combină direct / neprepozițional cu un nominal, nu prezintă niciuna dintre trăsăturile de tranzitivitate.
• Există o clasă compactă de verbe cu doua complemente diferențiate în gramatica româneasca sub aspectul poziției sintactice(verbe trivalente), unul reprezentând OD, iar celalalt, complementul secundar (OSec); tipul: a anunța pe cineva ceva, a intreba pe cineva ceva, a ruga pe cineva ceva, a trece pe cineva strada.
Unul dintre argumentele de diferențiere a celor doua poziții a fost și satisfacerea trăsăturilor de tranzitivitate numai în relație cu unul dintre complemente, în timp ce, în relație cu cel de al doilea, verbul nu satisface niciuna dintre aceste trăsături (vezi: Pe mine m-a anunțat ora plecării., Eu am fost anunțată de colegi ora plecării.; Pe Ion l-a intrebat rezultatul., Ion a fost intrebat rezultatul.). Se deduce de aici că unul dintre complemente, cel în raport cu care sunt satisfăcute ambele trăsături de tranzitivitate, apare ca manifestare a relației de tranzitivitate forte, în timp ce al doilea complement, în raport cu care nu este satisfăcută niciuna dintre trăsături, aparține unor construcții aflate la limita de jos a tranzitivității.
• Există clase compacte de verbe care, în unele utilizări, satisfac trăsăturile de tranzitivitate, iar, în altele, nu le satisfac sau le accepta numai pentru unul dintre nominalele legate direct. Sa se compare următoarele construcții:
(a) Caut menageră. – (a') Îl caut pe Ion.;
(b) Găsesc meditator.- (b') Îl găsesc pe Ion. – (b") L-am găsit pe Ion meditator pentru copii mei .;
(c) Angajez grădinar.- (c' ) Îl angajez pe Ion.- (c'') Îl angajez pe Ion grădinar
Verbe personale, impersonale și unipersonale
Organizarea verbelor în personale și impersonale se face în functie de criteriul sintactic, mai exact în funcție de relația care se stabilește între verb și subiect, adică între verb și un substantiv sau un substitut al acestuia în cazul nominativ, dar planul semantic al verbului nu
este lipsit de importanță.
a) Verbele personale sunt verbele care se combină cu un subiect în nominativ, acordându-se cu acesta în număr și persoană, și au o paradigmă completă pentru cele uase persoane: a cânta, a spune, a veni, a urca.
Sunt personale verbele care admit un subiect gramatical, acesta fiindu-le chiar necesar în plan semantic (acest subiect se poate realiza în interiorul propozitiei sau poate fi exprimat la nivelul frazei printr-o propoziție subiectivă: Vine Ion/ Vine cine poate). Posibilitățile de a selecta un subiect din planul paradigmatic al limbii sunt teoretic nelimitate; practic însă, compatibilitățile semantice dintre cuvinte impun limite: nu orice substantiv-subiect intră în relație cu orice verb-predicat; cei doi termeni trebuie să se situeze în interiorul aceluiași câmp semantic. Depășirea acestor limite semantice este posibilă doar atunci când se recurge la figuri semantice – tropii – cu valoare expresivă sau expresiv-estetică. În afara acestei condiții, asocierea celor doi termeni trebuie să se bazeze pe acordul predicatului cu subiectul în categoriile gramaticale comune. Dacă verbul predicat intră în relație cu un pronume, atunci se va acorda cu subiectul în persoană și număr. În cazul predicatului exprimat prin verb la diateza pasivă, participiul din această structură se acordă și în gen. Opozițiile în interiorul categoriei gramaticale a persoanei nu se realizează la fel la toate verbele considerate personale. Deosebirile de comportament în această privință sunt generate de sensul cu care se actualizează verbul avut în vedere. Prin urmare, în clasa verbelor personale se pot distinge două tipuri: verbe tripersonale si verbe unipersonale.
Cele dintâi exprimă acțiuni care nu pot fi savârșite decât de o ființă umană: verbe de percepție, ale cunoașterii, ale comunicării, didactice, factitive, unele verbe rezultative, verbe de mișcare, comportamentale, volitive, aspectuale; „numai ființa umană se poate situa, sub aspect gramatical, și la persoanele I și a II-a, expresie (în interiorul categoriei gramaticale a persoanei) a protagoniștilor actului de comunicare”. Termenul acțiune este folosit în mod convențional pentru a denumi noțiunea verbală în general, așa cum termenul obiect (entitate) îl folosim pentru a desemna noțiunea substantivală în general ori cum termenul persoană este folosit în mod convențional pentru persoana gramaticală, indiferent dacă aceasta coincide sau nu cu persoana reală, umană.
Verbele unipersonale sunt verbe defective în raport cu persoana, care se realizează în comunicarea curentă numai la persoana a III-a, iar numele-subiect cu care intră în relație de inerență se caracterizează prin trăsătura de sens –uman. Sunt unipersonale acele verbe care se caracterizează în planul lor semantic prin trăsătura de sens –animat: a erupe, a izvorî, a oxida, a cocli, a dezagrega, a se caria etc. sau prin trasatura +animat, –uman: a lătra, a behăi, a cotcodăci, a necheza, a râma, a grohăi, a oua, a mieuna etc. Așadar, intră în această clasă verbe care denumesc procese fizice, chimice, geologice, fiziologice și verbe legate de viața plantelor sau a animalelor. Dacă un verb admite devieri în planul său semantic, acceptând trăsătura+uman, atunci el poate trece în categoria verbelor tripersonale: a rugini, a răsări etc.
În subclasa verbelor defective, I. Iordan, V. Robu încadrează verbele care nu realizează sau realizează incomplet opoziții paradigmatice după categoriile gramaticale de mod, timp, persoană, număr. Autorii vorbesc astfel de verbe defective de persoană și de numar, defective de mod, defective de timp.
În prima categorie încadrează verbele impersonale cu formă activă, verbele impersonale cu forma reflexivă, ambele tipuri de verbe desemnând fenomene naturale (a ploua, a ninge, a fulgera etc.; a se însera, a se înnopta, a se întuneca etc.) și verbele unipersonale, acestea din urmă admițând o relație cu un subiect, însă numele prin care se poate exprima subiectul prezintă inventar restrâns (a apune, a răsări + nume de aștri; a răsări + nume de plante; a adia + nume de vânturi; a ciripi+ nume de păsări zburătoare mici; a fâlfâi + nume de păsări; a mieuna, a miorlăi + pisica; a măcăni + rața; a guița +porcul; a hămăi, a lătra + câinele, lupul, vulpea; a înflori, a îmboboci, a înmuguri, a înverzi, a înfrunzi + nume de plante; a se oua, a hiberna + nume de animale.
Unele dintre aceste verbe pot fi contextual personale, realizând o paradigmă completă sau incompletă. În acest caz, verbele respective suferă devieri semantice: X tună și fulgeră, Mă întunec la gândul că totul s-a sfârsit, Nu știu de unde a răsărit copilul acesta, Toată ziua ciripește fetița aceasta, N-a ciripit nimic când l-au anchetat (în exprimări argotice), Se miorlăie (miaună) întruna, Ce ți-a mai ouat mintea?, Iarna asta hibernez ca ursul etc.
Unele verbe impersonale (se zice, se pare, se aude, se zvonește) pot fi contextual personale, subiectul fiind exprimat printr-un pronume demonstrativ sau relativ-interogativ ori printr-o propoziție subiectivă (Asta s-a mai zis; Asta s-a mai auzit; Ce s-a mai spus?; S-a spus că va veni primavara mai devreme).
Când vorbim despre caracterul defectiv al verbelor la nivelul categoriilor gramaticale de timp și de mod ne referim la verbe care nu au forme pentru perfect simplu: aliena, anemia, merceriza, metaliza, sau la altele care nu au forme decât pentru infinitiv, participiu și formele compuse cu participiul (perfect compus, viitor, conjunctiv perfect etc.): inculpa, strâmtora, deceda, hămesi, repurta etc. Spre deosebire de acestea, verbul a desfide este defectiv de participiu și, prin urmare, din paradigma sa gramaticală lipsesc toate timpurile compuse cu participiul. O situație interesantă prezintă verbul a (se) la (învechit și popular) „a (se) spăla pe cap”, folosit astăzi numai regional. Formele paralele de tipul: a se la/a se lăua; sa se lea/sa se laie etc., care au determinat nesiguranța vorbitorului în folosirea unei forme sau a alteia, și concurența venita dinspre verbul a (se) spăla, care nu mai presupune restricții semantice precum sinonimul său parțial (a la „a se spăla pe cap”), au dus inițial la o circulație periferică a cuvântului, apoi la ieșirea totală din uzul literar. Sunt în aceeași situație și alte verbe la care în limba română actuală s-a renunțat: a învesti „a?îmbrăca”, a dezvesti „a dezbrăca”, a mânea, dar și unele verbe neologice care s-au impus numai la anumite moduri si timpuri: a detraca – are doar participiul și formele compuse cu acesta; a rezida – are numai persoana a III-a, fără moduri nepersonale, afară de infinitiv; a discerne – are numai prezent. Unele verbe s-au păstrat doar în expresii sau au rămas cu o singură formă paradigmatică: va = mai va până atunci; a păsa = nu-mi pasă, pasămite; a învesti = învăscut.
b) Verbele impersonale – pornind chiar de la termenul impersonal – sunt acelea care exprimă acțiuni ce nu au un subiect „pe care să-l putem identifica cu o persoană sau cu un obiect și, deci, să-l putem exprima printr-un nume în nominativ”
Verbele impersonale sunt verbele care nu admit un subiect personal: ninge, plouă, fulgeră, tună, viscolecte, se înseninează, se face ziuă. Există și verbe personale care au întrebuințări impersonale la anumite forme sau sensuri, la care valoarea impersonală reiese din folosirea lor contextuală. Aceste verbe sunt socotite impersonale improprii și se pot construi cu un pronume personal în dativ: a-i plăcea, a-i veni, a-i folosi, a-i a]unge, a-i rămâne sau fără pronumele în dativ: ajunge(că), rămâne (să), merită (să). Sunt și verbe impersonale la diateza reflexivă, numite și verbe reflexiv-impersonale: se aude, se zice, se zvonecte, se impune, se cade, se nimerește, se întâmplă. în aceste situații pronumele nu are funcție sintactică, ci este doar morfem al diatezei reflexive.
În funcție de modul în care reacționează la constituirea relației subiect–predicat, verbele impersonale se pot grupa în două clase: verbe impersonale absolute și verbe impersonale relative. În subclasa verbelor impersonale absolute se încadrează:
– verbe autosemantice meteorologice: a tuna, a fulgera, a ploua, a se înnopta; în cazul unora dintre acestea se poate vorbi despre un subiect intern: Ploaia plouă, Tunetul tună,
Fulgerul fulgeră etc. Dacă se depășesc limitele semantice ale acestor verbe, atunci ele devin personale; este vorba despre situații particulare în care nivelul gramatical neutru este convertit într-un nivel stilistic, cu un grad mai mic ori mai mare de expresivitate;
– expresii verbale: În interiorul acestor structuri, al doilea termen îndeplinește și funcția sintactică de subiect gramatical. E adevarat, un subiect sui-generis, pentru că el nu poate fi interpretat ca subiect gramatical decât în mod strict demonstrativ , altfel, în propoziție, întreaga structură se constituie în predicat. Este și motivul pentru care, în unele lucrări de specialitate, se atribuie acestui constituent al structurii funcție de nume predicativ, iar verbului valoare copulativă (pentru soluțiile date acestei probleme vezi:.). Dacă expresiile verbale se referă la lumea interioară a ființei umane, atunci ele au în structură și o formă pronominală atonă în cazul dativ. Prin aceste forme pronominale se realizeaza referirea la persoană ca expresie a protagoniștilor comunicării lingvistice (de fapt, pronumele în dativ reprezintă și subiectul logic în comunicare).
– care exprimă stări atmosferice sau coordonate temporale și au în structură verbul a fi urmat de un substantiv, un adjectiv sau un adverb: e noapte, e cald, e frig, e târziu etc.; D. Irimia spune că manifestă o tendință evidentă de substantivare , în timp ce G. G. Neamțu e de părere că în astfel de structuri componența nonverbală are calitatea de adverb sau de parte de vorbire adverbializată; pe de o parte, verbul a fi exercită o anumită influență asupra substantivelor din aceste expresii, iar, pe de altă parte, se face analogia cu expresii de tipul e bine, e rău etc., care au în componență un adverb.
– care cuprind unul dintre verbele a veni, a se lăsa, a cădea, a se face urmate de substantive care se referă la timp sau denumesc fenomene ale naturii: vine iarna, se lasă seara, cade noaptea, se face dimineață, se face ziuă, se face ger, cade bruma etc.;
– care exprima stări psihice, afective, fiziologice, având în structură o formă pronominală atonă în dativ și verbul a fi urmat de substantive de tipul: foame, sete, frig, cald, dor etc.: mi-e foame, mi-e sete, mi-e frig, mi-e cald, mi-e dor etc.;
– cu conținut modal: e păcat, e nevoie, e vorba, e voie, e cazul etc.;
– locuțiuni verbale antonime: a-i părea bine, a-i părea rău; acestea nu permit relația cu un nominativ, în schimb, prin formele pronominale din structura lor, se realizează orientarea spre protagoniștii actului lingvistic;
– verbe pronominale (cu pronume în dativ) întrebuințate impersonal: a (nu)-i arde, a (nu)-i păsa etc.
Verbele impersonale relative nu realizează opoziția specifică persoanei gramaticale, în schimb dezvoltă, ca și verbele personale, relații cu un subiect gramatical. Aceste verbe au nevoie de un subiect gramatical realizat în planul propoziției sau în planul frazei, altfel conținutul lor semantico-sintactic ramâne incomplet. Se cuprind aici:
– verbe care admit deopotriva un subiect interior propozitiei, totdeauna de persoana a III-a, sau o propozitie subiectiva în planul frazei: a se cuveni, a se întâmpla, a(-i) placea, a(-l) durea, a(-i) veni, a(-i) conveni etc. În acest caz, semantica verbului limiteaza foarte mult posibilitatile de selectare a subiectului, iar subiectul nu este propriu-zis un protagonist, ci este o limită a acțiunii verbului ori a stării exprimate de verb: Se întâmplă multe; Mi se cuvine asta; Îmi convine asta; Ce se întâmplă?; Nimic nu se întâmplă etc. În interiorul formei de persoana a III-a se poate manifesta opoziția de număr dacă subiectul se realizează în planul propoziției printr-un substantiv sau substitut al acestuia: Îmi place cartea; Îmi plac cărțile; Îmi place el; Îmi plac ei; Îmi place prima; Îmi plac primele. Dacă subiectul se realizează în propoziție printr-un verb la infinitiv sau dacă se realizează în planul frazei printr-o propoziție subiectivă, atunci verbul ramâne la singular, opoziția de număr nefiind posibilă: Îmi place a cânta; Îmi place să cânt;
– verbe care admit, de regula, subiect în planul frazei și mai rar la nivelul propoziției: a trebui, a (i) se părea, a (i) se năzări etc.: Îi trebuie cartea, Îmi trebuie cărtile; Trebuie să vină; I se pare ca nu mai termină; I se năzărise să plece pe vremea asta la munte; I se năzărise asta.
– expresii impersonale având în componență verbul a fi impersonal și un adverb propriu-zis sau provenit din adjectiv prin conversiune, cu condiția ca subiectul să se exprime la nivelul propoziției prin pronume demonstrativ cu valoare neutră (Asta e important) sau prin verb la mod nepredicativ, infinitiv sau supin (E important a învăța; E important de învățat ce se cere).
Sintagma astfel alcătuită îndeplineste funcția sintactică de predicat nominal, cu numele predicativ exprimat prin adverb.. Subiectul se realizează în acest caz atât la nivelul propoziției, cât si la nivelul frazei: e bine, e rău, e ușor, e greu, e necesar, e util, e inutil, e sigur: E important a învăța/ E important să înveți. Dacă subiectul se exprimă prin substantiv sau prin substitut al acestuia, se impune variabilitatea constituentului neverbal al structurii. În acest caz verbul nu mai este impersonal: E important studiul; E importantă învățătura; E important primul; E importantă prima etc. Funcția îndeplinită de structura alcătuită în acest fel este de predicat nominal, cu numele predicativ exprimat prin adjectiv.
– verbe întrebuințate impersonal: nu importă + că/ dacă, (nu se) face + să, ramâne + să, urmează + să, (nu) merită + să etc. În astfel de contexte, subiectul se realizează la nivelul frazei prin propoziție subiectivă. Dacă se realizează în propoziție, atunci posibilitățile combinatorii ale verbelor în discuție sunt extrem de reduse, subiectul exprimându-se prin demonstrativul asta/aceasta cu valoare neutră sau prin substantivul lucru/fapt determinat de aceleași forme ale adjectivului cu valoare neutrală: Asta nu importă / Acest lucru nu importă.
Verbele și expresiile intrinsec impersonale
Verbele și expresiile intrinsec impersonale prezintă, la rândul lor, mai multe subcategorii, în funcție de particularitățile sintactice de detaliu ale fiecărui tip.
(a) Verbe impersonale de tipul: ninge, plouă, tună, viscolește, fulgeră, burează, se înnoptează, se înserează, constituind o clasă semantic omogenă, se caracterizează sintactic prin absența subiectului din construcția pe care o realizează.
(b) Verbele din expresiile: Îi pasă de ceva, I s-a urat de ceva(cineva), Îi pare bine de ceva(cineva) se caracterizează, ca și primul tip, prin absența subiectului din propozițiile pe care le formează. Dar, spre deosebire de primele, prezintă particularitatea construcției cu doi determinanți obligatorii: un determinant în dativ, prin care se realizează aici referirea la persoană, și un determinant prepozițional. În frazele în care ele apar (Îi pare bine că s-a inscris la concurs, I s-a urat să tot bată drumurile pană la ei), subordonatele, deși dependente de verbe impersonale, nu îndeplinesc funcția subiectivă, ci de completivă indirectă, fiind corespunzătoare, în planul frazei, complementului indirect prepozițional de la nivelul propoziției
(c) Verbele din construcții ca: Se cade să saluți, Era să nu ne întâlnim, (Se) părea că nu era obosit, Trebuie să plec admit, spre deosebire de tipurile anterioare, poziția sintactică a subiectului, dar această poziție se realizează prin prepoziție.
(d) Verbe din construcții ca: a) Mi se cuvine partea asta, Mi se cuvine să primesc partea asta, Îmi priește aerul de munte, Îmi place munca, Nu-mi strică o plimbare, Îmi trebuie o carte b) Mă avantajează situația, Mă doare capul, Mă miră rezultatul, c) Nu contează rezultatul, Urmează plecarea mea, S-a întâmplat un accident admit, ca și clasa anterioară, poziția sintactică a subiectului. Aceste verbe apar fie construite cu subiecte nonpersonale (Îmi convine rezultatul), fie construite cu propoziție subiectivă (Îmi convine ca să merg acasă). Ceea ce deosebește cele trei subclase (a), (b) și (c) este modul de realizare a referirii la persoană: prin complementul indirect, în (a), prin complementul direct, în (b), sau nu se realizează deloc, în (c)
(e) Construcțiile impersonale de tipul: Este greu, ușor, important să se cerceteze /de cercetat/ a se cerceta acest aspect prezintă capacitatea combinării cu poziția subiectului, dar regentul se exprimă nu printr-un verb, ci printr-un predicat nominal impersonal, iar în poziția subiectului apar, pe lângă o propoziție subiectivă, un supin și un infinitiv.
O clasificare a verbelor și construcțiilor impersonale derivate, folosite numai în anumite construcții ca impersonale, deci forme impersonale obținute de la construcții personale privește natura sintactică a verbului de la care provin, precum și modul diferit de producere.
(a)Verbe impersonale obținute de la verbe personale intranzitive, ca în construcții de tipul: Se călătorește mult, Se doarme mult, Pe aici nu se trece, Nu se intarzie, Se insistă asupra. Verbele intranzitive aici în discuție apar, în limba română, atat în construcții personale, cat și în construcții impersonale realizand opoziția personal / impersonal (El călătorește mult /Se călătorește mult). Prin această transformare, verbele devin inapte sintactic de a se combina cu subiectul, dobandind o particularitate comună cu a construcțiilor A (a) și A (b). Dar spre deosebire de acestea, unde lipsa subiectului este prezentă în orice apariție, verbele de la B(a) iși pierd subiectul numai în unele dintre folosirile lor.
Există mai multe modalități de a obține o construcție cu valoare impersonală. S-a spus mai sus că verbele impersonale prin natura lor ca a ninge, a ploua, a tuna, a trebui, a fulgera sunt verbe a căror acțiune nu poate fi atribuită nimănui și nu se folosesc decat la persoana a III-a singular, fără pronume sau un alt subiect. Acestea sunt verbe impersonale numite adesea și „unipersonale” din cauza formei lor unice de persoană. Dar nu orice verb unipersonal este obligatoriu și impersonal.
Există și verbe personale ca a sta, a fi, a plăcea, a durea care pot fi folosite ca impersonale la persoana a III-a: Stă să plouă. Era să cadă în prăpastie. Mă doare că nu mai vine. Imi place să ascult muzică bună. Folosirea acestor verbe la persoana I sau a II-a este o greșeală. În limba îngrijită nu spunem niciodată: Am trebuit să plec. Eram să cad.
Aceste forme au o puternică marcă populară. Modalitatea cea mai frecventă pentru a exprima valoarea impersonală este reflexivul. Verbele reflexive impersonale se construiesc cu pronumele în acuzativ se numai la persoana a III-a: Se spune că este foarte inteligent. Se pare că el este vinovatul. Iarna se intunecă foarte repede. Se cuvine să-i admirăm curajul. Tot o valoare impersonală pot avea anumite verbe pasive: E știut că minte întotdeauna. E demonstrat că adevărul este relativ. O situație aparte este reprezentată de posibilitatea de a exprima o anumită valoare impersonală, mai curand o valoare nedeterminată a subiectului cu ajutorul formelor de persoana a II-a singular sau de persoana I plural. Deși subiectul tu sau noi este inclus în forma verbului, acesta are o valoare generală, desemnând pe oricine: Când îl asculți, îți dai seama că este un om instruit (= oricine își dă seama). Nu știm niciodată ce ne rezervă viitorul (= nimeni nu știe niciodată). E obositor să faci o meserie care nu-ți place (= pentru oricine e obositor).
Același efect poate fi obținut prin utilizarea substantivului omul, care este, de fapt, un fals subiect. Folosirea substantivului omul este frecventă în limbajul familiar și popular: De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi (= de-ar ști oricine…)
Expresiile verbale impersonale sunt alcătuite din verbul a fi impersonal copulativ și un adverb de mod ca nume predicativ: e bine, e important, e posibil, e sigur și se construiesc cu o subiectivă: E bine/ să asculți.
Categorii gramaticale ale verbului
Persoana și numărul
Persoana este categoria gramaticală nespecifică verbului, care indică, prin forma verbului și prin pronumele care însoțeete verbul, dacă subiectul este cel care vorbeete (Eu învăț), cel cu care se vorbeete (Tu înveți) sau despre cel care se vorbeete (El învață). Persoana se manifestă la verb numai în cadrul modurilor personale (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și imperativ). Persoana se exprimă prin desinențe ataeate la rădăcini sau la teme verbale simple (cânt-ă, cânt-a-se-m), iar în formele modale și temporale compuse, ca și la toate formele diatezei pasive, se exprimă prin formele variabile ale verbelor auxiliare (am, ai, a, am, ați, au + paticipiul, pentru perfectul compus; voi, vei, va, vom, veți, vor + infinitivul, pentru viitor; aș, ai, ar, am, ați, ar + infinitivul, pentru condițional-optativ).
După posibilitatea formală de a exprima diferite persoane, verbele se clasifică în verbe pluripersonale (majoritatea), care au forme pentru toate persoanele (a cânta, a scrie, a munci) și verbe unipersonale după formă și impersonale prin conținut, care au numai persoana a III-a singular (a ploua, a ninge, a fulgera, a tuna, a consta, a se cuveni). Între aceste clase de verbe se produc treceri în ambele sensuri. De cele mai multe ori persoana gramaticală coincide cu persoana reală. Sunt situații, acceptate de norma literară, când forma de pers. a II-a sg. sau a III-a sg. se poate folosi în locul tuturor persoanelor: Unde dai și unde crapă; Se vorbește cam mult.
Numărul se exprimă solidar cu persoana, prin desinențe, iar la modul participiu împreună cu genul (ei cazul). Cel mai adesea numărul gramatical este identic cu cel real, cu unele ,abateri” stilistice, precum folosirea pers. 1 plural cu valoare de singular: pluralul autorului, în stilul etiințific (Vom urmări în acest studiu…), pluralul autorității (sau maiestății), în stilul administrativ (Noi, primarul comunei, anunțăm…), pluralul ironic (Să fim serioși!) etc.
Genul -În flexiunea verbului, categoria gramaticală de gen se exprimă numai în cadrul modului participiu, împreună cu categoria de număr. Participiul variabil are forma unui adjectiv cu patru forme: una pentru masculin și neutru singular cu desinența zero, alta pentru feminin singular, cu desinența -a, o formă pentru masculin plural cu desinența -i asilabic, cealaltă pentru feminin și neutru plural cu desinența -e. Participiul invariabil, din forme modale și temporale analitice, nu va exprima, fireete, categoria gramaticală de gen.
Modul și timpul
Modul este categoria gramaticală specific verbală care arată felul în care vorbitorul consideră acțiunea sau starea exprimată de verb. Aceasta poate fi privită ca reală, exprimată prin formele modului indicativ, ca posibilă, exprimată prin formele modului conjunctiv, condiționată sau dorită, exprimată prin formele modului condițional- optativ, ca poruncă sau îndemn, exprimată prin formele modului imperativ, nesigură, presupusă — prin formele modului prezumtiv. Ea mai poate fi privită ca denumire sub forma modului infinitiv, în chip de circumstanță a altei acțiuni sau stări sub forma modului gerunziu, ca însuuire a unui obiect sub forma modului participiu sau ca finalitate sub forma modului supin.
Modurile indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, imperativ și prezumtiv sunt moduri predicative și personale. Ele apar independent, Iui schimbă forma după categoria persoanei și formează predicatul unui enunț. Infinitivul, gerunziul, participiul și supinul sunt moduri nepredicative și nepersonale, întrucât sunt dependente de un mod predicativ și de aceea nu pot constitui un predicat și nu au nici categoria persoanei. Doar modul participiu poate exprima categoria genului (asociată cu numărul și cu cazul).
Indicativul exprimă o acțiune reală și sigură la toate valorile temporale: trecut, prezent și viitor. De exemplu, „Și nu știu cum îi cade un urs mare din sân…”(I. Creangă).
Nu dispune de mărci formale specifice, apare atât în propoziții principale, cât și în propoziții secundare. Dintre toate modurile verbului, indicativul se caracterizează prin cea mai bogată paradigmă de variante temporale. Mod al certitudinii și realității, indicativul exprimă, prin majoritatea variantelor temporale, acțiuni sigure și reale. În planul expresiei, modul indicativ se opune celorlalte moduri prin absența din structura sa a unui morfem general care să însoțească toate formele sale temporale, așa cum funcționează morfemul-conjuncție să la conjunctiv: să cânt sau auxiliarul aș, ai, ar, la condiționalul-optativ: aș veni, ai veni etc. sau intonația la imperativ: citește! Indicativul are șapte timpuri, patru dintre ele sunt simple: prezentul, imperfectul, perfectul simplu și mai- mult- ca- perfectul, iar trei sunt compuse: perfectul compus, viitorul (viitor I) și viitor II (sau anterior).
Conjunctivul semnifică, în general, o acțiune posibilă, realizabilă, iar conjunctivul perfect se referă la o acțiune ireală (care ar fi fost posibilă în trecut).
Conjunctivul arată o acțiune posibilă când apare în propoziții principale (Să mai trec pe la facultate?). Cel mai adesea se întâlnește în propozițiile subordonate, când valoarea sa se reduce cel mai adesea la denumirea acțiunii, iar această valoare depinde de valoarea verbului regent. În propozițiile principale are valoare de imperativ: Să fii mai ascultător dacă vrei să pricepi. Modul conjunctiv are ca marcă distinctă conjuncția să și se organizează în două serii temporale: prezent și perfect. În limba română, sub aspect temporal, conjunctivul are două forme: una pentru prezent și alta pentru trecut. Cat privește aspectul structural, conjunctivul este de trei feluri: conjunctiv prezent cu forma plină (cu să), conjunctiv prezent cu forma amputată (redusă) și conjunctiv trecut.
Condițional-optativul întruneute două valori: de condiție și de dorință. Prima apare în subordonate, cea de-a doua apare cu precădere în propoziții principale: Dacă aș putea, ac continua drumul. Se caracterizează prin forme compuse din verbul auxiliar a avea (aș, ai, ar, am, ați, ar) și infinitivul verbului autonom. Are două timpuri: prezent și perfect.
Prezumtivul redă o acțiune posibilă, dar nesigură, presupusă. Este un mod folosit mai ales în vorbirea populară (multe gramatici nici nu-l înregistrează). Are o structură perifrastică, organizată în două timpuri: prezent și perfect. La prezent este constituit din formele de viitor ale verbului auxiliar a fi, urmate de gerunziu (vom fi știind), iar la perfect aceleaui forme ale auxiliarului sunt urmate de participiu (vom fi știut). Formele prezumtivului perfect coincid cu cele de viitor anterior, condițional- optativ perfect, conjunctiv perfect (voi fi aflat, aș fi aflat, să fi aflat). Valoarea de prezumtiv reiese doar din context, prin sensul de prezumție, de îndoială. Propozițiile care conțin verbe la prezumtiv au o accentuare specială. Modul prezumtiv nu are diateza pasivă din cauza structurii sale perifrastice.
Imperativul redă o acțiune posibilă, voită și care se realizează în nuanțe de ordin (Fugiți de aici!), îndemn (încearcă să asculți), rugăminte (Nu te eschiva). Se caracterizează printr-o intonație specifică, dispune doar de persoana a II-a singular și plural cu formă afirmativă și negativă.
Imperativul afirmativ (pozitiv) preia la singular forme ale indicativului prezent fie omonime cu persoana a II-a singular (taci!, mergi!, fugi!), fie cu cea de persoana a III-a singular (ascultă!, gândește!, hotărăște!), fie cu ambele (treci de acolo! — verb intranzitiv și trece-l strada! — verb tranzitiv). Unele verbe au forme speciale: du!, adu!, fă!, vino!, zi! și deri- vatele cu prefixe de la acestea: condu!, revino!, prezi!
Imperativul negativ se formează la singular din adverbul de negație nu + infinitivul scurt: nu alerga!, nu coborî!, nu duce!, nu fi! Persoana a II-a plural afirmativă și negativă este omonimă cu persoana a II-a plural a indicativului prezent (jucați!—nu jucați!, rămâneți!—nu rămâneți!, fugiți!—nu fugiți!) cu excepția lui a fi: fiți!— nu fiți! față de sunteți. Omonimia dintre imperativ și indicativul prezent se rezolvă printr-o intonație specială cu care se asociază imperativul (fiind marcată prin semnul exclamării).
Infinitivul este un mod nepredicativ și nepersonal care denu- meute acțiunea. Intră în structura unor forme verbale compuse: viitorul 1 și condițional-optativul și poate îndeplini funcțiuni sintactice de: subiect (A învăța e necesar), nume predicativ (Obligația mea este de a respecta regula jocului), atribut (Plăcerea de a merge pe jos), complement direct (Poate alerga), complement indirect (Este capabil de a o lua de la capăt), complement circumstanțial (Muncește mult pentru a reuși). O trăsătură specifică a infinitivului este echivalența sa cu conjunctivul în diferite construcții: Se hotărăște a vorbi/să vorbească, Vrednic de a conduce/să conducă, înainte de a începe/să înceapă. În limba vorbită folosirea infinitivului în locul conjunctivului este prețioasă, dar în stilul științific și administrativ este preferată în construcții precum: Vă rog a-mi aproba… Infinitivul poate avea și valoare de imperativ și este unica situație când are funcție de predicat: A se agita înainte de folosire!, de indicativ (în construcții livreuti): Pretinde a ști/că știe totul, de gerunziu: S-a săturat a repeta/repetând. Modul infinitiv are două timpuri: prezent (a vorbi) și perfect, foarte rar folosit (a fi vorbit). La prezent există așa-zisa formă ,lungă”, păstrată în formele inverse de optativ popular (Fire-ar/fir-ar să fie!). În limba actuală orice infinitiv lung reprezintă din punct de vedere morfologic un substantiv feminin abstract terminat în -e (uitare, plăcere, ardere, uimire, hotărâre). Din punct de vedere formal, infinitivul conține prepoziția a + radical + sufix, variabil după conjugare: conjugarea I -a (a cînta), conjugarea a II-a -ea (a vedea), conjugarea a III-a -e (a culege, a spune), conjugarea a IV-a -i, -î (a iubi, a urI).
Gerunziul este un mod nepredicativ și nepersonal care prezintă acțiunea în desfășurare (ascultând, apărând, ducând, suind, coborând); sunt situații când exprimă și acțiuni finite: Terminând de învățat, a plecat la plimbare. Structura gerunziului e simplă: radical + sufixul -ând la verbele terminate în -a, -ea, -e, -î (cântând, tăcând, mergând, hotărând) și sufixul -ind la verbele în -i sau de alte categorii (suind, fugind, scriind, îngenunchind, supraveghind).
Sunt corecte formele în -and ale verbelor a crea, a agrea (creând, agreând). În combinație cu formele neaccentuate ale pronumelui (personal și reflexiv), folosește și vocala de legătură – u -: dându-mi, ascultându-l, amăgindu-se, amintindu-și. Face excepție combinația cu pronumele o: văzând-o. Forma negativă se realizează cu prefixul ne- (neavând, neștiind). Între prefix și rădăcină se poate pune adverbul mai (nemaiauzind, nemaivăzând).
Sub forma acestui mod, verbele îndeplinesc funcțiuni sintactice de: complement direct (Aude bătând în poartă), complement circumstanțial de diferite feluri (Ascultându-l, îi dai dreptate; Povestind, se înflăcăra peste măsură), element predicativ suplimentar (Ea vine zâmbind), subiect (Se aude tunând). Modul gerunziu participă la formarea prezumtivului prezent (voi fi ascultând), a conjunctivului prezumtiv prezent (să fi ascultând), a condiționalului prezumtiv prezent (aș fi ascultând).
Participiul este un mod nepredicativ și nepersonal care denumește acțiunea suferită sau îndeplinită de un subiect. Este inclus în structura unor timpuri și moduri compuse (perfect compus, viitor anterior, conjunctiv perfect, condițional-optativ perfect) și intră în structura diatezei pasive, unde se comportă ca un adjectiv, flexionând după gen și număr și acordându-se cu subiectul: Cărțile sunt vândute deja. Participiul cu sens pasiv poate fi folosit în locul conjunctivului sau al infinitivului după verbele: a trebui, a se cuveni, a se lăsa (Trebuie luate măsuri=Trebuie să ia măsuri; Se cuvine subliniat = Se cuvine a fi/să fie subliniat; Se lasă rugată = Se lasă să fie rugată). Participiul nu poate avea diateza reflexivă. Ex. Copiii se amuză→ Copiii amuzați sau Se imaginează un scenariu → Scenariu imaginat. În construcțiile participiale absolute, când participiul este echivalent cu gerunziul la diateza pasivă, el poate avea un subiect propriu: O dată predată lucrarea, studenții pot pleca. Modul participiu are următoarele forme structurale: verbele în -a, -î, -i, -ea, -e (cu sufixul de perfect simplu -u-) au structura radical + sufix de perfect (-a-, -a-, -i-, -u-) + sufixul participial -t: așezat, hotărât, iubit, văzut, crezut, cerut). Acestea sunt așa-numitele verbe asigmatice. Verbele în -e (cu sufixul -se — la perfectul simplu au structura: radical + sufixul de participiu (-t sau -s): adus, apus. Sufixul -s apare la majoritatea verbelor sigmatice: condus, ales, rămas; sufixul -t se utilizează la câteva verbe: copt, fiert, fript, înfipt, frânt, înfrânt, rupt, spart, supt. Forma negativă se formează cu prefixul negativ ne- care acceptă punerea între el și bază a adverbului mai: nemaiîntâlnit, nemaivăzut. Verbul la participiu poate îndeplini funcțiuni sintactice de: atribut (Spectacolul văzut m-a decepționat), nume predicativ (Opiniile erau împărțite), element predicativ suplimentar (Te simt neliniștit), complement indirect (Din înfrant ce era, a devenit victorios), diferite nuanțe circumstanțiale: Ajutat, vei reuși; Ajuns acolo, s-a apucat de lucru.
Supinul este un mod nepredicativ și nepersonal care denumește, ca și infinitivul, acțiunea. Spre deosebire de infinitiv, supinul nu are timpuri, el primind valoarea temporală a verbului regent: De văzut, văd; De văzut, am văzut; De văzut, o să văd. Are formă analitică, alcătuită din participiul invariabil, precedat de una din prepozițiile: de (cea mai frecventă), la, pe, după, pentru. După verbele impersonale a se cuveni, a trebui prepozițiile pot lipsi: Se cuvinte menționat, Trebuie văzut. Sub forma acestui mod, verbul îndeplinește funcțiuni sintactice de: atribut (Loc de fumat), subiect (De muncit e greu), nume predicativ (Textul e de reținut pe de rost), complement direct (Elevii au de scris), complement indirect (S-a săturat de așteptat), complement circumstanțial (S-a dus la pescuit). Verbele la supin se substantivizează prin articulare: fumatul, băutul, alesul, iubitul, uratul.
Timpul este categoria gramaticală specific verbală care exprimă momentul săvârșirii acțiunii prin raportare la momentul vorbirii, care poate fi de anterioritate (trecut), de simultaneitate (prezent) sau de posterioritate (viitor). Timpurile se clasifică, după un criteriu semantic și sintactic, în timpuri absolute, care se raportează direct la momentul vorbirii și reprezintă majoritatea, și timpuri relative, care se raportează la momentul vorbirii prin intermediul altui timp: imperfectul, mai mult ca perfectul și viitorul anterior.
După criteriul formal (morfologic), timpurile sunt simple (sintetice) și compuse (analitice). Timpurile simple sunt: prezentul indicativ, imperfectul, perfectul simplu, mai mult ca perfectul; timpurile compuse sunt: prezentul condițional-optativului, perfectul compus al indicativului și perfectul celorlalte moduri, viitorul 1 și al doilea (anterior).
Prezentul indicativ arată o acțiune care se desfăuoară concomitent cu momentul vorbirii: Citesc o carte. Se întâlnește la modurile: indicativ (fără mărci specifice, cu excepția unor verbe de conjugarea 1 construite cu sufixul -ez: lucrez, desenez, și de a 1V-a în -i, construite cu sufixul -esc sau -ăsc: iubesc, urăsc), conjunctiv (conjuncția să +forme de prezent ale indicativului pentru persoana I și a II-a singular și plural și forme în general proprii pentru persoana a III-a singular și plural), condițional-optativ (verbul auxiliar aș, ai, ar, am , ați, ar + infinitivul scurt) și infinitiv (prepoziția a, care poate lipsi în unele contexte, + infinitivul scurt). Prezentul indicativ poate avea și alte valori stilistice: prezentul momentan: — Ce faci?— Ascult muzică; prezentul durativ: Cu ce te ocupi?- Pictez. Sunt pictor; prezentul iterativ sau de repetiție: Zilnic face acest drum; prezentul istoric sau narativ, folosit în locul perfectului pentru a caracteriza o acțiune trecută: Evenimentele au loc în 1907; prezentul etern sau gnomic arată fenomene sau adevăruri general valabile, eterne. Se folosește frecvent în proverbe, maxime și în legi științifice: Câinii latră, ursul merge; Doi și cu doi fac patru. Prezentul se folosește frecvent cu valoare de viitor, însoțit obligatoriu de determinări circumstanțiale temporale (Sâmbătă plecăm la munte) și de imperativ (încui și pleci).
Prezentul indicativ este un timp simplu organizat în două tipuri de forme: forme tari, cu accentul pe radical la singular și la persoana a III-a plural (a cânta) și forme slabe, cu accentul pe sufixul secundar -ez la verbele în -a (dansez), -esc și -ăsc la verbele în -i (a iubi), respectiv -î (a hotărî). Desinențele de prezent sunt variate, unice fiind cele de la pers. I și a II-a plural: -m, -ți. Încadrarea verbelor de conjugarea I și a IV-a în paradigmele cu sufixele -ez, -esc, -ăsc este de multe ori greu de făcut, întrucât nu poate fi dedusă pe baza vreunor criterii. De exemplu, verbele neologice în -a preferă formele cu -ez: debitează, copiază, manevrează, încadrează, salvează. Unele perechi pot merge în paralel, ambele fiind admise în normă: evaporă—evaporează, degajă—degajează, decernă— decernează, înseamnă—însemnează, ignoră—ignorează, prosternă— prosternează, șchioapătă— șchiopătează. Altele s-au diferențiat ca sens: acordă ,,dă”, ,,face acordul gramatical” și acordează (un instrument), concură ,,tinde spre”, ,,converge”, și concurează ,,participă la un concurs”, contractă, ,,se strânge, se micșorează”, și contractează, ,,încheie un contract”, ,,se molipsește”, reflectă ,,oglindește” și reflectează ,,meditează, se gandeete”, toarnă (un lichid) și turnează (un film), manifestă, arată, exprimă, face cunoscut” și manifestează, participă la o manifestație”.
La verbele de conjugarea a IV-a în -i s-a impus varianta literară cu sufixul -esc la verbe ca: bănuiește, bombănește, cheltuiecte, destăinuiecte, se străduiecte, târguiecte, dar sunt și verbe admise de normă cu ambele forme (cu și fără sufix): învârte—învârtește, năzare—năzărește, șovăie—șovăiește, mântuie—mântuiește. Alte perechi s-au specializat ca sens: absolvă ,,scutește de o pedeapsă” și absolvește (un an de învățământ), îndoaie ,,pliază, încovoaie” și îndoiește, ,,are îndoieli”, ,dublează”, răscoală ,se revoltă” și răscolecte ,a scotoci”, ,,a tulbura profund”. Pe langă tipurile flexionare mari prezentate mai sus, există și unele tipuri secundare: cele de conjugarea I cu tema în -i semivocalic sau în consoană palatală: a tăia, a încheia, a deochia, a apropia a căror paradigmă este: -p,-p, -e, -(e)m, -(a)ți, -e; cu o consoană + l sau r înaintea sufixului infinitivului: a umbla, a intra care se diferențiază de categoria fără sufixul -ez numai prin desinența -u vocalic la persoana I singular și -i vocalic la persoana a doua singular (umblu, umbli; intru, intri). Verbele de conjugarea a IV-a cu tema în -i semivocalic (a sui) au paradigma: -p,-p, -e, -(i)m, -(i)ți, -e.
Imperfectul exprimă o acțiune în curs de desfăeurare, sincronă cu o altă acțiune trecută: Când ai venit, eu ascultam muzică. Poate avea și o utilizare absolută: Odinioară munceam mai mult sau ite- rativă: Săptămânal venea la noi. Din cauza valorii sale durative, este folosit mult în narațiuni. Imperfectul se foloseete adesea cu valoarea altor moduri și timpuri: de condițional perfect: Dacă mă anunțau, veneam și eu sau de optativ, mai ales în formule de politețe (imperfectul modestiei și al reverenței): Voiam să vă rog ceva.
Imperfectul ludic apare în limbajul copiilor, cu valoare de pre- zent: Eu eram Albă ca Zăpada ci veneam la voi. Imperfectul este un timp simplu alcătuit din radical + sufix + desinență. La verbele de conjugarea I și la cele de conjugarea a IV-a cu infinitivul în -I sufixul imperfectului este -a-, iar pentru restul verbelor (cele în -ea, -e, -i) sufixul imperfect este -ea-. Desinențele sunt următoarele: -m, -i, -p, -m, -ți, -u.
Timpul perfect este o specie de trecut, care arată că desfășurarea acțiunii este anterioară momentului vorbirii și se întâlnește la modul indicativ sub forma perfectului simplu și a perfectului compus, precum și la modurile conjunctiv (să + fi + participiul invariabil în gen și număr), condițional-optativ (condiționalul prezent al verbului a fi +participiul invariabil) și infinitiv (a fi + participiul invariabil).
Perfectul simplu exprimă o acțiune încheiată în trecutul imediat (de obicei ultimele 24 de ore): leri am cumpărat biletul ci azi plecai la mare. în vorbirea obienuită perfectul simplu este folosit mai mult regional — în special în Oltenia și Banat, iar cu valoare de trecut propriu-zis are un caracter livresc sau este restrâns la anumite întrebuințări cu unele nuanțe stilistice: ironie (Bine o potrivici!), reproș (Crăpă ceasul de veni ci ea!). Perfectul simplu este alcătuit din radical + sufix + desinență.
Verbele în -a, -î, -i au sufixul omonim cu cel de infinitiv.Verbele în -ea au sufixul -u-, iar cele în -e au sufixul -Se- pentru verbele sigmatice (mersei, scrisei, spusei) și -u- pentru verbele asigmatice (cerui, făcui, trecui).
Verbele cu sufixul de perfect în -se- au adesea un radical puțin diferit de al prezentului și al imperfectului (duc-dusei, trimit-trimisei, coc-copsei, aleg-alesei). Desinențele la perfectul simplu sunt următoarele: -i, -Vi, -p, -ră-m, -ră-ți, -ră-p. După cum se observă, la plural, apare o desinență -ră-, specializată pentru acest număr, la care se ataeează desinența obișnuită.
Toate verbele au accentul pe sufix, cu excepția verbelor sigmatice în -e, care au accentul pe radical, iar la pers. 1 și a II-a au accentul pe sufix. Perfectul compus exprimă o acțiune realizată și încheiată în trecut: Am citit cartea. Este un timp compus, format din auxiliarul a avea
la indicativ prezent + participiul invariabil al verbului de conjugat: am ascultat (apărut, pus, citit, hotărât)..
Mai mult ca perfectul exprimă o acțiune încheiată înaintea altei acțiuni trecute: Terminasem lucrul când am hotărât să plec. Este un timp de relație, folosit mai rar în vorbire, fiind perceput ca un timp livresc. Rareori apare ca un timp absolut: Se deprinsese cu răul. Este un timp sintetic alcătuit din radical + sufixul perfectului simplu + sufixul specific -se- + desinență. Desinențele sunt aceleaei ca la perfectul simplu, cu excepția pers. 1: -m, -vi, -p, -ră-m, -ră-ți, -ră-p. Desinența -ră, extinsă de la perfectul simplu, apare la mai mult ca perfect la formele de plural. Sunt folosite și formele fără -ră- (noi zisesem, voi ziseseți, și zisese) care sunt neliterare.
Viitorul, numit și viitorul I, exprimă o acțiune care se petrece după momentul vorbirii: Ne vom opri imediat. Se foloseete și cu alte valori: valoarea modului imperativ: Vei pleca acum!, prezumtiv: O ști ea ce are de făcut?, valoarea de prezent al politeței: O să vă rog să aveți răbdare, cu valoare de perfect: George Enescu va muri departe de țară. Din punct de vedere formal, viitorul este un timp analitic, compus din formele de indicativ prezent ale verbului auxiliar a vrea + infinitivul scurt al verbului de conjugat: voi lăuda (putea, merge, iubi, urî) vei lăuda va lăuda vom lăuda veți lăuda vor lăuda. Viitorul imediat”, folosit în limba vorbită, se exprimă printr-o construcție perifrastică: formele de prezent indicativ ale verbului auxi- liar a avea + conjunctivul prezent al verbului de conjugat (am să plec, ai să pleci, are să plece, avem să plecăm, aveți să plecați, au să plece). în limba vorbită se mai folosește un alt tip de viitor, cel alcătuit din auxiliarul invariabil o + conjunctivul prezent al verbului de conjugat (o să aștept, o să aștepți, o să aștepte, o să așteptăm, o să așteptați, o să aștepte).
Viitorul anterior sau viitorul al doilea este un timp de relație care exprimă o acțiune care urmează să aibă loc după momentul vorbirii și înaintea altei acțiuni viitoare. Este un timp livresc, mai puțin folosit în vorbirea comună, fiind înlocuit prin diferite perifraze: înainte de a…, după ce. Are forme compuse din viitorul auxiliarului a fi + participiul in- variabil al verbului de conjugat: voi fi lucrat (dispărut, ajuns, venit, coborât), vei fi lucrat va fi lucrat vom fi lucrat veți fi lucrat vor fi lucrat
Prezentul conjunctiv exprimă, ca timp absolut, o acțiune care are sens de prezent sau viitor: Tu să pieci acum, iar ea să piece mâine. în subordonate se ,modelează” după semnificația temporală a verbului regent: Te sfătuiesc să accepți propunerea făcută (sens de prezent), o să te sfătuiesc să accepți propunerea făcută (sens de viitor), Te-am sfătuit să accepți propunerea făcută (sens de perfect). Poate avea și valoare de imperativ: Să vină aici mai repede! în mod excepțional, la pers. a II-a cu valoare de imperativ, conjunctivul se poate folosi fără conjuncția să: leși imediat și vii când te chem eu!
Perfectul conjunctiv redă, ca timp absolut, o acțiune trecută față de momentul vorbirii: Să fi mâncat ceva înainte de plecare; ca timp relativ redă o acțiune fie anterioară altei acțiuni: Nu știu să fi trecut pe acolo, fie simultană: Să fi fost acolo, nu se întâmpla ce s-a întâmplat, fie posterioară: Până să fi mers acolo, trebuia să telefoneze. Perfectul conjunctiv este un timp compus, cu o structură inva- riabilă după persoană și număr, alcătuită din forma să fi + participiul invariabil al verbului de conjugat. Omonimia formelor se rezolvă prin pronumele personal: eu să fi alergat, tu să fi alergat, el/ea să fi alergat, noi să fi alergat, voi să fi alergat, ei/ele să fi alergat b#%l!^+a?(părut, început, zis, iubit, coborât).
Prezentul condițional-optativ exprimă o acțiune realizabilă în prezent sau în viitor, când are valoare absolută: Aș lucra cu plăcere, dacă ar fi condiții mai bune; Dacă m-ai invita, aș veni și eu. Când are valoare relativă, prezentul condițional exprimă acțiuni simultane: A lăsat să se înțeleagă că ar accepta oferta sau posterioare acțiunii din regentă: A anunțat că ar putea participa și el.
Prezentul condițional-prezumtiv, folosit în vorbirea indirectă, este alcătuit din prezentul condițional al verbului auxiliar a fi + gerunziul verbului de conjugat: aș fi cântând, ai fi cântând, ar fi cântând, am fi cântând, ați fi cântând, ar fi cântând (părând, mergând, ieșind, coborând).
Perfectul condițional-optativului exprimă o acțiune trecută (Aș fi participat și eu) sau una simultană momentului vorbirii, în formele de politețe (Aș fi dorit să vă atrag atenția). Este un timp analitic, format din prezentul condițional al verbului auxiliar a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat: aș fi cântat, ai fi cântat, ar fi cântat, am fi cântat, ați fi cântat, ar fi cântat (apărut, priceput, iubit, doborât).
Prezentul prezumtiv exprimă, când are valoare absolută, o atitudine simultană cu momentul vorbirii (Va fi intuind el ceva), o acțiune viitoare (Mâine dimineață va fi circulând autobuzul?) sau o acțiune situată imprecis în timp (Va fi citind cu regularitate presa); ca verb relativ, poate exprima acțiuni simultane sau posterioare față de regentă, care poate fi la trecut: Eram convinsă că va fi știind ce are de făcut.
Perfectul prezumtiv cu valoare absolută indică o acțiune trecută (0 fi aflat el ceva). Cu valoare relativă exprimă tot o acțiune trecută și situată anterior (Nu știa dacă o fi reușit), simultan (L-a auzit când o fi strigat) sau posterior (I-a prescris un tratament care Ii va fi a]utat) față de acțiunea din regentă.
Prezentul infinitiv exprimă o acțiune nesituată precis în timp (A munci este o plăcere). Poate avea valoare de imperativ (A se agita înainte de folosire!). în propozițiile subordonate preia valoarea tempo- rală a verbului regent: o acțiune trecută (A început a lăcrima) sau una viitoare (o să învețe a asculta). Prezentul infinitiv are o formă simplă. Conține prepoziția a + radicalul verbului + sufixele de infinitiv (-a, -ea, -e, -i, -I) ale celor patru conjugări: a arăta, a plăcea, a depune, a iubi, a urI.
Infinitivul lung, rar folosit (doar în formele inversate ale con- diționalului: venire-ai, ascultare-aș), se formează prin adăugarea terminației -re la forma scurtă a infinitivului: cânta—cântare, plăcea— plăcere (ea devine e), duce—ducere, iubi—iubire, hotărI—hotărâre.
Prezentul infinitiv-prezumtivului, foarte rar întâlnit, se formează din prezentul infinitiv al verbului auxiliar a fi + gerunziul verbului de conjugat: a fi cântând (părând, trecând, iubind, coborând).
Perfectul infinitiv exprimă o acțiune trecută, de regulă anterioară celei din regentă (Gestul de a fi sfidat juriul nu a fost trecut cu vederea), dar poate exprima și o acțiune trecută posterioară (înainte de a fi sunat tu, ea avea bagajul făcut).
Diateza. Sintaxa verbului
Diateza este categoria gramaticală flexionară cea mai viu discutată, fiind specifică verbului. Etimologic vorbind, cuvântul diateză (fr. diathese – gr. diathesis) înseamnă „așezare, situare, orientare”.
Gramatical vorbind, diateza a fost concepută ca o categorie care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical și obiectul său(subiect gramatical diferit de obiect sau identic cu obiectul; subiect gramatical care dispune de un obiect sau care nu dispune de un obiect; procesul realizat de subiectul gramatical se răsfrânge direct asupra unui obiect) .
Diateza este o categorie gramaticală a verbului strâns legată de tranzitivitate, care exprimă raportul dintre subiect, verb și obiect: acest raport îmbracă trei forme, trei diateze: activă, pasivă și reflexivă, fiecare dintre ele fiind caracterizată prin mărci formale specifice: auxiliarul a fi + participiul verbului de conjugat (Ea este invitată) la diateza pasivă, formele neaccentuate de acuzativ și de dativ ale pronumelui reflexiv (El se odihnește) pentru diateza reflexivă; când aceste mărci lipsesc (Maria scrie) verbul este la diateza activă. Limba română dispune de trei diateze: activă, pasivă și reflexivă, diferite între ele din punct de vedere semantic și formal.
Diateza activă este diateza caracterizată din punctul de vedere al conținutului prin faptul că subiectul (agentul) realizează sau enunță procesul suferit de obiect, pacient: El merge pe stradă. Eu scriu un bilet.
Nu dispune de mărci specifice și caracterizează toate verbele și locuțiunile verbale. Verbele impersonale care nu au sens pasiv sunt considerate, prin forma lor, active, deși nu au subiect: a ninge, a se lumina.
Direcția gândirii vorbitorului, direcția procesului la această diateză este îndreptată dinspre agent către pacient: S→ O – El îl ascultă. Ea aleargă pe câmp.
Diateza activă predomină în raport cu celelalte diateze: ea include atât verbe tranzitive, cât și verbe intranzitive, atât verbe personale, cât și verbe impersonale. Diatezei active îi aparțin și verbe care nu au în mod obișnui subiect, ca ninge, plouă, viscolește etc., fiindcă acțiunea înfățișată de ele se poate gândi și ca fiind efectuată de un lucru ori o ființă, de ex.: Anii ninseseră peste el.
Diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă procesul realizat de obiect și se realizează prin două tipuri de structuri sintagmatice.
(a)este diateza caracterizată din punctul de vedere al conținutului prin faptul cu auxiliarul a fi ca morfem specific;
(b) cu pronumele-morfem se.
Ea arată că subiectul suportă acțiunea realizată de un autor neprecizat sau desemnat prin complementul de agent: Piesa este interpretată de un mare pianist; Problema a fost rezolvată de elev. Trebuie făcută precizarea că forme de diateză pasivă au numai verbele active nepronominale tranzitive. Sunt și verbe active tranzitive care nu au diateză pasivă: a avea (cu excepția locuțiunii a avea în vedere), a vrea, a comporta, a durea, a putea. Diateza pasivă are formă analitică: verbul auxiliar a fi la forma flexionară de mod, timp, persoană și număr + participiul verbului de conjugat, variabil în număr și gen, în funcție de subiect, cu care se acordă.
(a) Sintagma cu auxiliarul a fi este alcătuită din patru termeni, reprezentând trei unități lexicale autonome (cu trei funcții sintactice): nume (pronume) – subiect – auxiliarul a fi variabil + tema de participiu a verbului(totdeauna un verb tranzitiv), realizand impreună funcția de subiect – predicat– complement de agent. Ion a fost chemat de către director.
(b) Sintagma cu pronumele reflexiv se se dezvoltă pe baza structurii verbului de la diateza activă, pe fondul inversării pozițiilor sintactice de subiect și complement:
Toți au citit cu interes cartea.
Cartea s-a citit cu interes de către toți.
Se recunoaște formal după prezența complementului de agent. Prin urmare, complementul direct de la forma activă devine subiect, iar subiectul — complement de agent: Decizia a fost luată de noi amândoi. Sunt anumite verbe al căror sens pasiv poate fi redat și printr-o formă reflexivă: Muzeul s-a deschis ieri. Uneori pot apărea confuzii între predicatul verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă și predicatul nominal al cărui nume predicativ este un adjectiv provenit dintr-un participiu. Pentru a evita această confuzie, în afara posibilității introducerii complementului de agent, trebuie ținut seama și de înțelesul construcțiilor respective: în primul se exprimă o acțiune suferită de subiect, în al doilea este vorba de o însușire a subiectului. A se compara: Sala este închisă (de cineva) — Sala este închisă (nu deschisă). Direcția gândirii vorbitorului este contrară direcției procesului la această diateză, proces indreptat invers decat la diateza activă ( dinspre obiect care este agent către subiectul gramatical care este pacient): El este sfătuit de către prieteni. Numai verbele tranzitive pot avea diateză pasivă (e adevărat nu toate: a avea, a durea, a putea, a ustura, a vrea).
Din cauza conținutului lor lexical, unele verbe tranzitive, trecute la diateza pasivă, nu au decat forma de persoana a III-a și anumite subiecte: a ara – A ara pămantul El se odihnește; a citi, a conspecta, a depozita, a electriza, a fabrica, a litografia, a pava, a secera, a treiera etc.
Formal nu există deosebire intre construcția diatezei pasive și construcția predicatului nominal: Ușa este inchisă – arată o trăsătură a ușii; construcția este inchisă reprezintă un predicat nominal (verb copulativ +nume predicativ care reprezintă „calitatea”, „caracteristica” momentană a ușii). Prezența complementului de agent în context ar face din aceeași construcție un predicat verbal exprimat printr-o diateză pasivă: Ușa este inchisă de către portar.
Sensul construcției pasive variază după valoarea „durativă” sau „momentană” a verbului din structura sa. Astfel verbele momentane au un sens pasiv mai puțin clar, în favoarea afectivității participiului și a includerii sale intr-o construcție nominală: Casa este părăsită. Dimpotrivă, verbele durative au un sens pasiv clar, deoarece ideea de proces, de desfășurare e mai pregnantă: Studenții sunt examinați (de către profesor).
Prezența unui circumstanțial de timp în aceste contexte favorizează evidențierea mai puternică a sensului pasiv al construcțiilor: Casa este părăsită astăzi. Studenții sunt examinați zilnic. Există o echivalență generală de sens intre aceste două propoziții: Vântul scutură frunzele = Frunzele sunt scuturate de vânt.
Diferența dintre cele două construcții este dată de diateza verbului: activă, în primul caz și pasivă în al doilea caz. Numai verbele tranzitive pot fi trecute la diateza pasivă, dar există și excepții, de exemplu, a avea, a vrea, a putea.
După cum vedem, pasivul cu a fi este ușor de confundat cu un predicat nominal (verb copulativ + adjectiv participial). Pentru evitarea acestei confuzii, când avem intenția să exprimăm o valoare pasivă, este preferabilă exprimarea în propoziție a complementului de agent, de exemplu: În fiecare dimineață, magazinul era deschis (= avea această calitate, nu era închis), dar: În fiecare dimineață, magazinul era deschis de către vânzător (Vânzătorul deschidea magazinul). Prezența complementului de agent evită confuzia.
Din punctul de vedere al acțiunii / stării. Dacă putem spune în egală măsură: Faptele lui se cunosc = Faptele lui sunt cunoscute, în schimb, există o diferență clară de sens intre: Se plantează florile (acțiune în curs sau obișnuită), Iarba este tunsă (stare actuală).
Diateza reflexivă este o diateză controversată ca existență de către mulți specialiști. Ea arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical și suportată de obiectul direct (sau indirect), exprimat prin pronumele reflexiv care reprezintă subiectul: El se abține de la băutură; Ea își asumă riscurile. Diateza reflexivă ridică mai multe probleme. Formele verbale precedate sau urmate de pronumele reflexiv se (s-, -se) sau își (ci-,-ci), precum și de formele neaccentuate de acuzativ sau dativ împrumutate de pronumele personale, au mai multe valori, dintre care diatezei reflexive îi aparțin numai două: valoarea dinamică și cea impersonală. Este vorba de acele construcții verbale cu pronume reflexive care se limitează la rolul de morfem al diatezei și nu îndeplinesc funcțiuni de parte de propoziție. Valoarea dinamică a diatezei reflexive înseamnă participarea intensă, interesată a subiectului la realizarea acțiunii, deosebindu-se de formele de la diateza activă corespunzătoare. A se compara: află cu se află, duce cu se duce, te rogi cu rogi, îndură cu se îndură. Valoarea impersonală a diatezei reflexive este proprie formelor verbale cu pronume reflexiv în acuzativ (se, s-, -se), incompatibile cu un subiect, dar putând subordona o propoziție subiectivă: Se confirmă că a sosit, S-a crezut că va fi primul.
La diateza reflexivă este necesară sesizarea caracterului reflexiv al verbului. Marca diatezei reflexive este pronumele reflexiv: Profesorul se mandrește cu elevii capabili de performanțe. El iși amintește uneori de mine. Exemple de verbe reflexive: a se mandri, a se gândi, a se dumiri, a se mira, a se rușina ș. a.
Trebuie disociate verbele reflexive de verbele active pronominale: a se pregăti, a se auzi, a se intreba, a se spăla etc. Verbele active pronominale sunt numai în aparență reflexive. Pronumele reflexiv din structură are funcția sintactică de complement, nu este marca diatezei: El se miră de cele intamplate (se – marca reflexivului);
El se spală (se – nu este marca reflexivului, deoarece pronumele se poate fi inlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în același caz, el are funcție de complement direct, fiind deci o parte de propoziție distinctă: Copilul se spală, Mama îl spală).
În multe gramatici diateza reflexivă se caracterizează din punct de vedre al conținutului printr-un conglomerat de opt sensuri, diferite intre ele, iar din punct de vedre al expresiei prin prezența obligatorie, în structura verbală a formelor accentuate de dativ și de acuzativ al pronumelui reflexiv (cu sau fără funcție sintactică).
Sensul de reflexiv obiectiv presupune identitatea, în planul conținutului dintre subiectul gramatical, autor al unui proces exterior și obiectul acestui proces, reprezentat prin pronumele reflexiv în dativ sau acuzativ cu funcție de complement indirect: Își reproșează sieși. Se spală pe sine. Reprezentarea grafică ar putea fi S → O (direcția gândirii vorbitorului identică cu aceea a procesului). Acest sens îl au numai verbele reflexive.
Sensul de reflexiv reciproc presupune identitatea în planul conținutului dintre subiectul gramatical, autor al unui proces exterior incrucișat, conceput numai ca o pluralitate și obiectul acestui proces, obiect reprezentat prin pronumele reflexiv în dativ sau acuzativ cu funcție de complement indirect: Prietenii iși spun intotdeauna vorbe bune. Reprezentarea grafică ar putea fi S←→ O.
Sensul cu valoarea de reflexiv participativ presupune identitatea în planul conținutului dintre subiectul gramatical, autor interesat al unui proces exterior și obiectul acestui proces, obiect reprezentat prin pronumele reflexiv în dativ, cu funcție de complement indirect: și-a procurat, iși construiește.
Sensul de reflexiv posesiv presupune non-identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical, autor al unui proces exterior și posesor al unui obiect și obiectul acestui proces. Calitatea de agent posesor al subiectului gramatical este marcată în planul formal prin pronumele reflexiv în dativ, cu funcție de atribut pronominal: El iși ajută mama (pe mama sa). Sensul de reflexiv posesiv se realizează numai când verbul din structura reflexivă este tranzitiv la origine.
Sensul de reflexiv pasiv presupune non-identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical conceput ca non-autor al unui proces exterior și obiectul acestui proces: Clopotele se aud tot mai rar (sunt auzite de noi). Tot reflexive pasive ar trebui considerate așa-zisele verbe factitive/cauzative de felul: se internează, se numește, se cheamă.
Sensul de reflexiv dinamic presupune non-identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical, conceput ca autor( agent) care participă intens la realizarea procesului, interior sau exterior, și obiectul acestui proces. Calitatea de agent intensiv în desfășurarea procesului (proprie subiectului gramatical)este marcată în planul formal prin pronumele în D. sau A.: El își amintește de noi
Sensul de reflexiv eventiv presupune un subiect gramatical lipsit de obiect, de obicei, autor aparent al unui proces interior (fizic, psihic, chimic): Frunza arborilor se ingălbenește
Sensul de reflexiv impersonal presupune inexistența unui subiect gramatical, calitate marcă în planul formal prin pronumele reflexiv în Ac. – unele se referă la procese naturale și care includ și un sens eventiv: se desprimăvărează, se înnourează
Există construcții verbale cu pronume reflexiv care au fie valoare pasivă (Pata se curăță ușor), fie valoare activă: mă spăl, te îmbraci; valoare eventivă: a se înroși; valoare reciprocă: Se insultă adesea, Se sfătuiesc, Vă bateți între voi; valoare posesivă: Mi-am luat paltonul, Își găsise carnetul. În aceste situații pronumele reflexiv în dativ, neaccentuat, cu valoare posesivă, are funcție sintactică de atribut.
Funcțiile sintactice ale verbelor la moduri personale
Verbele autonome și locuțiunile verbale la moduri predicative îndeplinesc funcția de predicat verbal (Omul muncește), predicat nominal (Omul este inteligent). La moduri nepredicative: subiect (E lesne a învăța/de învățat; Se aude tunând), nume predicativ (A călători înseamnă a te bucura; Este de neimaginat cât de bine se descurcă; Este liniștită și odihnită), element predicativ suplimentar (Ea vine zâmbind), atribut (Plă- cerea de a cânta; Acestea sunt sfaturi de urmat), complement direct (Nu poate sta pe loc; ‘tie a se stăpâni; Avem de învățat; Aud șușotindu-se), complement indirect (Se temea a merge noaptea; Se săturase de umblat/umblând), complement circumstanțial (Plecând, a lăsat lucrurile neterminate; Am întâlnit-o înainte de a lua trenul; S-a dus la pescuit), predicat (A se păstra la rece!; De rezolvat urgent!).
Pentru a demonstra valoarea predicativă diferențiată a verbelor copulative pot fi invocate argumentele studiilor de specialitate.
Aceste argumente nu se pot dispensa de o descriere naivă a predicației. Aceasta presupune trecerea de informații din planul realității în planul mental al cunoașterii în procesul de comunicare. Este în esență o relație aliquid pro aliquo.
Elementele ce structurează predicația sunt două: segmentul din realitate caracterizat prin situarea în timp și subiectul care face transferul. Subiectul este o persoană și persoanele sunt diferite. De aceea, în sfera lui apar opozițiile de persoană. Raportul dintre subiect și realitate nu presupune un mimetism, ci o modalitate de reflectare / evaluare a ei. Conceptele cheie în acest proces sunt: temporalitate, modalitate, opoziții de persoană.
Acea parte de vorbire care se caracterizează prin temporalitate, prin modalitate și care poate prelua opozițiile de persoană este predicat. Aceasta este verbul, orice verb, când se află la un mod ce prezintă opoziții de timp și de persoană.
Verbele copulative, fără să fie exclusă o discuție despre (a)semantismul lor, exprimă singure predicatul, întrucât îndeplinesc cele trei condiții fundamentale ale predicației.
Predicația gramaticală trebuie delimitată de cea logică (atribuirea unor însușiri obiectelor), indistincția ducând în ultimă instanță la postularea subordonării predicatului de către subiect; zona de interferență nu presupune totuși indiviziunea predicatului nominal.
Descrierea contextuală (cu implicații semantice și sintactice) a constituit obiectul a numeroase studii. Astfel, s-a considerat definitoriu contextul adjectival, posibilitatea de a guverna două nominative într-o structură primară; incompatibilitatea cu formative adverbiale de tipul agale, alene… și selecția exclusivă a formativelor superlative de tipul foarte, extra-… -issim; caracterul discriminatoriu al Circ.loc.; s-a recurs, de asemenea, la subcategorizarea verbului în funcție de trăsătura categorială +Atributiv.
Argumentele acestor teorii nu se pot dispensa de o descriere semantică naivă a verbelor copulative.
Dacă se ia ca exemplu într-o analiză componențială formativul bărbat, semele animat, uman, adult, masculin… exprimă însușiri ale numelui respectiv. Relația dintre formativ și oricare dintre mărcile sale semantice se stabilește prin verbul a fi. De altfel, acesta pare să fie rolul primordial al verbului a fi: atribuirea înspre nume a fiecăreia dintre însușirile care-l compun, indiferent de plasarea acesteia în lecțiunea respectivă.
Sememul însă nu se compune din mărci exclusive: unele dintre ele se regăsesc în structura altor sememe. De aici posibilitatea ca verbul a fi să atribuie unui nume și mărci care caracterizează alte nume, respectîndu-se, într-un registru stilistic neutru, restricțiile selective.
Verbul copulativ poate atribui însă nu numai o însușire, ci și un complex de însușiri (ce compun alt semem). În acest caz nu mai avem a face cu o determinare, ci cu o echivalare semantică (Hărnicia înseamnă muncă). Funcționalitatea verbelor copulative este de a pune în relație însușirile cu formativul, fără a constitui ele însele mărci semantice.
Mai trebuie relevat faptul că ele sunt orientate spre subiectul căruia i se face atribuirea, presupunînd întotdeauna – anumite expresii de tipul e bine comportă o discuție aparte – un subiect. Nu sunt orientate spre obiect, ceea ce se vede din intranzitivitatea lor. Își justifică prezența numai când realizează această atribuire. De aceea, trunchierea enunțului, prin anularea însușirii, anulează enunțul însuși. Astfel, ele se aseamănă cu prepozițiile.
Toate aceste proprietăți ale verbelor copulative pot fi formulate în trei cerințe:
a. Impun o complinire atributivă (ele nu există decât spre a face o determinare sau o echivalare semantică). Aceasta se probează prin insuficiența enunțului finalizat după verb;
b. Nu pot avea pasiv (nu pot transforma N2 în subiect și N1 în obiect). Aceasta înseamnă că sunt intranzitive. Transformarea de pasivizare funcționează ca probă, dată fiind ambiguitatea cazuală (N, Ac.);
c. Nu adaugă prin ele însele mărci semantice, ceea ce înseamnă că se află întotdeauna într-o structură primară. Problema este a auxiliarelor lexico-sintactice, cele care nu sunt complet asemantice. Ele nu introduc mărci semantice în plus, ci niște nuanțe aspectuale. Într-un enunț ca El vine inginer predicația are două componente (este + vine), în timp ce în enunțul El devine inginer avem nu este + va fi sau, în El rămâne inginer (a fost + este); în El pare inginer (este?).
Se vede că relațiile semantice intermediate de verbele copulative sunt determinarea (verbul tipic este a fi) și echivalența semantică (verbul tipic este a însemna). Grație relațiilor ternare sau condiționate angajate, funcțiile sintactice, pe care gramaticile clasice le-au denumit nume predicativ și element predicativ suplimentar, au fost considerate deseori împreună: fie ca denumire (predicativ), fie ca desemnând o realitate sintactică de aceeași natură: atributiv, adjunct verbal primar / derivat.
Dacă se ține cont că debutul istoriei derivative a atributului e reprezentat în descrierile studiilor transformaționale de numele predicativ (transformarea de suprimare a copulei), înseamnă că și atributul trebuie inclus în sfera structurilor sintactice ale verbelor copulative.
Rezultă că avem trei tipuri funcționale:
a. Atributul direct, prin care determinarea numelui se face fără intermedieri. Din sfera acestuia trebuie recuperate enunțurile cu atribute izolate circumstanțiale. S-a făcut demonstrația că acestea reprezintă funcții sintactice cu dublă subordonare, de tipul elementului predicativ suplimentar. În teoria ultimă, cele aflate în apropierea numelui au fost considerate atribute circumstanțiale, iar cele din vecinătatea verbului – complemente predicative. Natura lor fiind aceeași, poziționarea este cea care le separă.
b. Atributul indirect, adică acela mediat de verbele copulative. Multe studii au sugerat apropierea dintre numele predicativ și atribut: „numele predicativ determină în conținut la fel ca atributul (calificare și identificare) și se exprimă prin părți de vorbire prin care în mod obișnuit se exprimă și atributul (…) Mijlocul de subordonare al celor două funcții este, de asemenea, comun. Se poate afirma că numele predicativ ca realizare – clase de cuvinte prin care se exprimă și mijloace de realizare a subordonării – se suprapune atributului (…) chiar și definițiile celor două funcții sunt foarte asemănătoare…; „numele predicativ răspunde tuturor condițiilor sintactice care definesc un atribut”.
c. Atributul circumstanțial desemnează ceea ce s-a numit atributivul „transformat”, delimitat fiind de atributivul primar sau de bază. Unele studii au utilizat denumirea atribut circumstanțial/completiv sub care au descris atât atributele izolate circumstanțiale, cât și elementul predicativ suplimentar.
Riscul acestei teorii este tentația simetriei cu complementul.
Verbe neregulate sunt verbele care au structură izolată în cadrul sistemului verbal, neregularitățile producându-se în puncte diferite ale formei verbale (în radical sau la afixe). Deși sunt puține la număr: a fi, a avea, a vrea, a da, a lua, a sta, a ști, a bea, a mânca, a usca, sunt foarte des folosite în vorbire. Dintre toate a fi este cel mai neregulat verb, având cinci teme în cursul flexiunii. La celelalte verbe gradul de neregularitate este diferit, pornindu-se de la modificarea totală a radicalului, când rezultă forme supletive (v. f-, fi-, fos-, est-, eșt-, sunt-, er- de la verbul a fi sau ar-, av-, aib- de la verbul a avea; ia-, ie-, lu- de la verbul a lua) și până la neregularități produse în structura sau în selectarea afixelor (v. verbul a ști care are sufixul -u- la perfect și participiu în loc de -i-: știui…, știut etc.). Formele ,comprimate” ale verbului a avea: am, ai, a; am, ați, au sunt ale auxiliarului de perfect compus (în combinație cu participiul invariabil al verbului autonom), iar formele aș, ai, ar; am, ați, ar, aparținând aceluiași verb, sunt ale auxiliarului de condițional- optativ (în combinație cu infinitivul scurt al verbului autonom). Formele „comprimate” ale verbului a vrea: voi, vei, va; vom, veți, vor sunt ale auxiliarului de viitor I și viitor II (anterior).
Proiectarea activității de cercetare
Prezentarea problemei cercetate-LITERATURA ROMÂNĂ ÎN ȘCOALĂ
Studierea limbii și literaturii române în școală este un proces complex și de durată, reglementat în documentele elaborate MECT-CNC (Consiliul Național pentru Curriculum) și se subordonează finalităților pentru fiecare nivel de învățământ – primar, gimnazial, liceal – dar și obiectivelor ciclurilor curriculare, acestea toate derivând din idealul educațional, așa cum este formulat în Legea învățământului: dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, formarea personalității autonome și creative.
În planurile-cadru pentru gimnaziu și liceu, limba și literatura română ocupă o poziție privilegiată în ceea ce privește numărul de ore din curriculum nucleu: cinci la clasa a Va, patru pentru clasele a VIa – a VIIIa și câte trei/patru ore la clasele a IXa – a XIIa. Curriculum-ul estins (CE) presupune și parcurgerea conținuturilor marcate cu asterisc în programa școlară, lărgindu-se astfel oferta de învățare la limba și literatura română.
Programa actuală de limba și literatura română propune trecerea de la centrarea pe conținuturi, la centrarea pe obiective și competențe, adică pe elev, pe ceea ce poate să facă elevul, aspectele formative ale procesului didactic devenind, în felul acesta, preponderente. În ceea ce privește paradigma în jurul căreia se structurează disciplina limba și literatura română, atât în gimnaziu, cât și în liceu, ea se bazează pe „modelul comunicativ-funcțional” care, ținând cont de nevoile personale și sociale ale elevilor, urmărește formarea competenței de comunicare prin dezvoltarea celor patru deprinderi integratoare: înțelegerea după auz, vorbirea, lectura și scrierea.
Scoala are ca prioritate studierea limbii române ca mijloc de comunicare interumana și ca demers de cunoaștere a identității noastre spirituale si culturale.
Obiectivele generale ale studierii limbii și literaturii române în învățământul obligatoriu se structurează pe trei dimensiuni:
a) Practica rațională și funcțională a limbii. Elevul trebuie:
să cunoască normele și modelele de structurare a formelor de comunicare orală și scrisă, implicit, să înțeleagă structura și funcționarea limbii literare ca sistem unitar în permanentă devenire și ca ansamblu al elementelor de construcție a comunicării;
să-și activeze cunoștințele de limbă pentru a percepe și a realiza fapte de comunicare, orală și scrisă, adaptându-se dinamic și eficient la strategiile și regulile interacțiunii sociale;
să exprime în mod original, într-o formă accesibilă, clară și armonioasă propriile idei, judecăți și opinii;
b) Formarea unor reprezentări culturale, precum și a unui univers afectiv și atitudinal coerent. Elevul trebuie:
să înțeleagă semnificația limbii literare române în conturarea identității naționale și integrarea acesteia în contextul culturii
universale;
să interiorizeze, prin contactul cu texte elaborate în diverse stiluri funcționale, valorile culturale naționale și universale, vehiculate prin limba literară, ca premisă a propriei dezvoltări intelectuale, afective și morale;
să-și structureze un sistem axiologic coerent, fundament al formării unei personalități autonome și independente, integrate dinamic în societate;
să stăpânească principalele modalități de înțelegere și interpretare a unor texte, redactate în diverse situații de comunicare și în diversele stiluri funcționale ale limbii române;
c) Formarea unor deprinderi de muncă intelectuală. Ar trebui ca elevul să fie capabil:
să-și însușească strategiile (metodele și tehnicile) de studiu și de activitate independentă;
să-și strucuteze o conduită autonomă în selectarea, organizarea și utilizarea informației;
să-și activeze și să-și dezvolte, în mod apropriat, operațiile gândirii creative.
Programele școlare precizează, de altfel, că scopul studierii limbii și literaturii române în perioada școlarității obligatorii este acela de a forma un tânăr cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă lumea, să comunice și să interacționeze cu semenii, să-și utilizeze în mod creativ capacitățile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete de viață cotidiană, să poată continua, în orice fază a existenței sale, procesul de învățare, să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om.
Impunerea modelului comunicativ-funcțional a însemnat și o sincronizare cu tendințele care s-au manifestat, în ultimele deccenii ale secolului trecut -mai precis în deceniile opt și nouă- în didactica limbilor.Această reorientare a studiului limbii materne spre un tipar nou a fost determinată de un current inovator care dorea eliminarea “tiparului clasic rigid”, plasarea elevului în centrul activității didactice, abordarea limbii ca instrument de comunicare și în spațiul extrașcolar, diversificarea strategiilor active-participative etc. Modificările operate în noul curriculum pot fi sintetizate drept un transfer dinspre „descriptiv către funcțional, dinspre studiul cronologic al literaturii române înspre cum se citește literatură, dinspre studiul descriptiv al limbii spre folosirea ei în comunicare.
Activitățile din școală sunt un antrenament al capacității de învățare în măsura în care sunt adaptate particularităților și capacităților de învățare specifice vârstei. Profesorul poate să-i organizeze elevului experiența de învățare în așa manieră încât să-i faciliteze accesul la cunoaștere și să-i amplifice capacitățile de asimilare de noi cunoștințe, de formare a unor deprinderi de muncă intelectuală esențiale unei bune adaptări la activitatea școlară. Obiectul acestei cercetări pedagogice constă în indestificarea eficienței metodelor active la nivelul ciclului gimnazial în ceea ce privește achizițiile de limbă.
Mi-am propus să folosesc rezultatele obținute în cadrul activităților desfășurate cu școlarii clasei a VII-a la disciplina Limba și literatura română, la capitolul „Verbul”.
Scopul și obiectivele cercetării
Scopul cercetării: identificarea unor metode active în vederea obținerii compețentelor de comunicare corectă, competențe pentru viață , la elevii de clasa a VII-a.
Obiectivele cercetării
O1- să cunosc particularitățile de vârstă ale elevilor și să indentific interesele și nevoile lor educaționale
O2- să identific modalitățile eficiente de predare care să conducă la formarea de competențe
O3- să valorific strategiile de evaluare fexibile pentru a optimiza permanent rezultatele școlare
O4- să stimulez și să susțin motivația elevilor pentru învățarea continuă, permanentă în maniera activă.
Ipotezele și variabilele cercetării
Ipoteza generală: Dacă predarea conținuturilor se va face prin metode active, atunci elevii vor fi angajați responsabil în procesul învățării și își vor forma competențe cheie necesare parcurgerii traseului educațional
Ipotezele cercetării
Ip.1 Dacă se dorește implicarea elevilor și realizarea de performanță cognitivă la aceștia, atunci este nevoie de organizarea cât mai atractivă a activităților utilizând metode active de predare-învățare-evaluare
Ip.2 Utilizarea sistematică a metodelor de predare activă facilitează obținerea unui nivel al performanțelor academice semnificativ mai ridicat al elevilor și formarea competențelor cheie necesare parcurgerii traseului educațional
Variabilele cercetării:
Vi. Programul de studiu bazat pe metode active de predare la Limba și literatura română, la clasa a VII-a
Vd. Nivelul competențelor de comunicare obținut de către elevii din clasa a VII-a
Metode de cercetare și de colectare a datelor
Scurtă prezentare, structura instrumentului
În vederea demonstrării ipotezelor mi-am propus demararea unei cercetări psihopedagogice în care am folosit o serie de metode de cercetare: experimentul, și observarea sistematică, și de colectare a datelor- testarea cunoștințelor. Pentru a verifica confirmarea/infirmarea ipotezei, se vor utiliza următoarele metode de cercetare- metode de colectare a datelor cercetării (constatative): metoda testelor, analiza produselor activității, fișele de evaluare a cunoștințelor
Modalitatea de aplicare, modalitatea de cuantificare/scorare a datelor brute obținute
La începutul anului școlar am planificat o perioadă pentru evaluarea inițială a elevilor din clasă, în scopul cunoașterii acestora, pentru a ști care este nivelul și ritmul lor de dezvoltare, gradul în care stăpânesc cunoștințe, abilități, competențe necesare învățării.
Selectarea probelor de evaluare sau conceperea lor a fost făcută cu multă responsabilitate, consultând bibliografia de specialitate și Curriculum-ul pentru învățământul gimnazial (clasa a VII-a). A fost vizată disciplina Limba și literatura română, cu precădere capitolul despre verb.
Competențe generale, sociale și civice
Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare
Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situații de comunicare monologată și dialogată
Receptarea mesajului scris, din texte literare și nonliterare, în scopuri diverse
Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite contexte de realizare, cu scopuri diverse
Valori și atitudini
Cultivarea interesului pentru lectură și a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii
Stimularea gândirii autonome, reflexive și critice în raport cu diversele mesaje receptate
Cultivarea unei atitudini pozitive față de comunicare prin conștientizarea impactului limbajului asupra celorlalți și prin nevoia de a înțelege și de a folosi limbajul într-o manieră pozitivă, responsabilă din punct de vedere social
Cultivarea unei atitudini pozitive față de limba română și recunoașterea rolului acesteia pentru dezvoltarea personală și îmbogățirea orizontului cultural
Dezvoltarea interesului față de comunicarea interculturală
Conținuturi
Verbul (actualizare). Alte verbe copulative: a ajunge, a ieși, a se face, a rămâne, a însemna, a părea.
Diatezele: activă, pasivă (complementul de agent), reflexivă (pronumele reflexiv).
Modurile. Timpurile. Persoana. Numărul (actualizare).
Valori expresive ale verbului în diferite contexte (aplicativ).
Verbele personale și verbele impersonale. Propoziția fără subiect.
Locuțiunea verbală.
Funcțiile sintactice ale verbului și ale locuțiunii verbale la moduri personale (predicat verbal, predicat nominal), la moduri nepersonale (subiect, nume predicativ, complement direct, complement indirect, complemente circumstanțiale, atribut verbal).
Eșantionarea
Eșantionul de participanți
Cercetarea vizează elevii de la Școala Gimnazială …………………….., clasa a VII-a -lot experimental+lot de control. Lotul experimental este reprezentat de un număr de 8 elevi, iar lotul de control este reprezentat tot de 8 elevi. S-a optat pe eșantionul-grupă. Elevii din cele două loturi provin din aceeași clasă. Am alcătuit cele două loturi în așa fel încât să fie echilibrate valoric, atât din punt de vedere al componenței de gen, vârstei, cât și a celei intelectuale.
Tabel 1. Eșantionul de subiecți din cadrul cercetării
Tabel 2. Notele din catalog la data constituirii loturilor
Grafic 1. Notele din catalog la limba română-lot experimental-la data începerii experimentului
Grafic 2. Notele din catalog la limba română-lot de control-la data începerii experimentului
Eșantionul de conținut
Tabel 3 Eșantionul de conținut
Designul cercetării
Tabel 4. Designul cercetării-acțiune
Descrierea experimentului propriu-zis privind ,,Modalități de predare prin metode active la limba și literatura română la clasa a VII-a”.
Etapa pre-experimentală/constatativă: 16-20 octombrie 2014
În vederea demonstrării acestei ipoteze mi-am propus declanșarea unei cercetări psihopedagogice care are ca obiectiv dovedirea/infirmarea rolului ameliorativ al folosirii metodelor active la limba și literatura română la clasa a VII-a.
Această etapă s-a desfășurat în luna octombrie, 2014, după ce m-am documentat asupra temei alese, studiind lucrări de referință din literatura de specialitate autohtonă și internațională.
Rezultatele la pretest obținute de elevii din două loturi:
Tabel 5 Rezultatele la pretest obținute de elevii din două loturi
Frecvența notelor și media loturilor:
Tabel 6 Frecvența notelor și media loturilor
Eșantioanele paralele corelate sunt constituite din 6 perechi de elevi, câte un elev din cele două loturi. Varianta găsită este cea din tabelul de mai jos:
Tabel 7 Eșantioanele paralele corelate
MĂSURI PEDAGOGICE AMELIORATIVE
În vederea însușirii comportamentului în cadrul acestui domeniu se propune folosirea la lotul experimental a metodelor actve la limba și literatura română.
Etapa formativă: 21 octombrie 2014 -15 noiembrie 2014
Introducerea „factorului de progres”- metode active la lotul experimental. La lotul de control se lucrează în mod tradițional.
Exemplu:
SUBIECTUL LECȚIEI: Verbul –actualizare.
TIPUL LECȚIEI: Lecție de actualizare
SCOPUL LECȚIEI: Valorificarea cunoștințelor de morfologie și sintaxă în consolidarea informațiilor despre verb
MOTIVAȚIA:
Lecția contribuie la dezvoltarea unor priceperi și deprinderi de lucru necesare pentru analiza textului și pentru dezvoltarea capacității de comunicare corectă.
Elevii sunt solicitați să descopere informații noi prin efort personal, să lucreze în grup, să-și exprime opinia despre un anumit aspect, să comunice și să colaboreze cu colegii.
CONDIȚII PREALABILE:
Elevii trebuie să aibă:
Informații exacte de morfologie și sintaxă, conform programei școlare;
Deprinderi de a lucra în grup și de a folosi fișele de lucru
COMPETENȚE SPECIFICE:
2.3 respectarea normelor morfosintactice în propoziții și în fraze
2.5 cooperarea în interacțiunile de grup
3.3 sesizarea corectitudinii și valorii expresive a categoriilor gramaticale și lexicale învățate, într-un text citit
4.4 utilizarea corectă a flexiunii nominale și verbale în textul scris, utilizând corect semnele ortografice și de punctuație
VALORI ȘI ATITUDINI
– manifestarea dorinței și a interesului de a promova interacțiunea cu ceilalți
– conștientizarea impactului limbajului asupra celorlalți
– cultivarea unei atitudini pozitive față de limba română și recunoașterea rolului acesteia pentru dezvoltarea personală și îmbogățirea orizontului cultural
METODE ȘI PROCEDEEE:
brainstorming, mozaicul, problematizarea, conversația, exercițiul;
MATERIALE ȘI MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMĂNT: fișe de lucru, manualul, cretă, tabla;
BIBLIOGRAFIE :
Mihaela Secrieru – Didactica limbii române – Iași, 2004
Constantin Parfene – Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Polirom, 1999
DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII
Moment organizatoric: (2 minute) – Se verifică prezența
elevilor la lecție, se distribuie fișele de lucru și se pregătește atmosfera favorabilă desfășurării activității.
II. Anunțarea subiectului lecției și a competențelor specifice(1 minut):
Elevii sunt anunțați că subiectul lecției este Verbul –actualizare. Sunt prezentate competențele specifice..
Evocarea (5 min.)
Se actualizează informația despre verb. Elevii sunt solicitați să identifice verbele dintr-un text dat, precizând ce exprimă fiecare (acțiunea, starea, existența).
„Se află o râpă în margine de codru pe unde coboară. Stau buluc în gura râpei și ascultă…Iar se opresc și stau o vreme. Apoi mistrețul cel mare se mișcă înainte singur, domol, cu opriri și cu mare fereală.”
(M.Sadoveanu–Nicoară Potcoavă)
Conducerea procesului de actualizare (20 min.)
Se lucrează pe grupe.
Colectivul este împărțit în grupe de câte 4 elevi. Grupa 1, are ca sarcină studiul verbul predicativ. Vor primi fișa de studiu cu numărul 1. Grupa 2 va studia verbul copulativ (fișa 2). Grupa 3 va studia verbul auxiliar (fișa 3). Grupa 4 – conjugarea verbelor (fișa 4).
Fișa nr. 1 – Grupa 1-Verbele predicative
Verbele predicative au înțeles de sine stătător și pot îndeplini singure funcția de PV, atunci când sunt la un predicativ (indicativ, conjunctiv, condițional-optativ, imperativ).
Ex. a striga, a înțelege, a prinde, a strânge, a descoperi, a renunța etc.
Fișa nr. 2 – Grupa 2
Verbele copulative
Verbele copulative sunt nepredicative. Ele nu au înțeles de sine stătător pentru a îndeplini singure funcția de PV. Verbele copulative intră în alcătuirea PN și au rol de copulă între S și P.
Verbele copulative:
a fi (când nu are sensul de a se afla, a se găsi, a exista)
a deveni (este întotdeauna copulativ)
a ieși (când are sensul de a deveni)
a se face (când are sensul de a deveni)
a ajunge (când are sensul de a deveni)
a rămâne
a însemna
a părea
a reprezenta
a se numi
a se chema
Fișa nr. 3 – Grupa 3
Verbele auxiliare
Verbele auxiliare: a fi, a vrea, a avea sunt nepredicative și nu îndeplinesc funcția sintactică de PV. Sunt folosite pentru alcătuirea unor moduri și timpuri.
a fi auxiliar ajută la formarea:
– modul infinitiv, timpul perfect: a fi înțeles
– modului conjunctiv, timp perfect: să fi știut
– condițional-optativ, timp perfect: ar fi dorit
– indicativ, viitor anterior: voi fi aflat
a vrea auxiliar ajută la formarea timpurilor viitor și viitor anterior:
voi/vei/va/vom/veți/vor pleca
voi/vei/va/vom/veți/vor fi plecat
a avea auxiliar ajută la formarea:
perfectului compus: am/ai/a/am/ați/au auzit
condițional-optativ: aș/ai/ar/am/ați/ar putea
viitor popular: am să știu/ ai să știi/ are să știe
avem să știm/ aveți să știți/ au să știe
Fișa nr. 4 – Grupa 4
Conjugarea verbelor
După terminația infinitivului, verbul se grupează în patru conjugări:
conjuggarea I: – a: a lucra, a tăia
conjugarea a II-a: -ea: a avea, a plăcea, a vedea
conjugarea a III-a: -e: a cere, a bate, a rupe, a face
conjugarea a IV-a: -i / -î: a privi, a strivi, a coborî, a hotărî
Timp de lucru pentru învățare în grupurile inițiale: 10 min.
Asigurarea feedback-ului, a retenției și a transferului (15 minute)
A. Se lucrează pe baza unei fișe de sistematizare a informațiilor despre verb.
Sarcina didactică: Ordonează sub fiecare din aspectele vizate informațiile corecte.
Fișa de sistematizare:
Verbul
Clasificare
Pentru completarea fișei vor fi solicitați toți elevii.
Exerciții de identificare a verbului.
Se lucrează pe baza textelor date. Se organizează concurs între grupe
Fisă de lucru
Identifică verbele din și precizează felul acestora:
Plecat-am nouă din Vaslui,
Și cu sergentul, zece,
Și nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioși ca șoimul cel ușor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ș-aveam și pene-n frunte.
(V. Alecsandri – Peneș Curcanul)
Și, poate, sosi-va o vreme
Când munții vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece bărbații-n șiraguri
Când bucium suna-va să cheme
Pe tineri sub steaguri.
Iar tu, de-i trăi, frățioare,
Să-mi vezi luptătorii-n picioare,
Atunci când sosit va fi ceasul,
Abate-ți pe-aice tu pasul:
Nechează-mi, și atunci eu din groapă
Cunoaște-ți-voi glasul.
(G. Coșbuc – Moartea lui Gelu)
„Eu sunt marea și izvorul și sunt bun
Eu sunt marea și izvorul și sunt drept”
(L: Blaga – Pustnicul)
„Frunză verde de cireș,
Lung e drumul pânۥ la Ieși.
Lung e drumul și bătut
Din Siret până la Prut.”
(Cântecul răzeșului)
VI. Reflecția
Elevii vor fi capabili:
să sintetizeze informațiile despre verb;
să emită judecăți privitoare la importanța utilizării corecte a verbului în comunicare;
V. Evaluare ( 3 minute)
Sunt notați elevii cu cea mai activă participare la lecție. Se fac
aprecieri generale privind comportamentul întregului colectiv.
VI. Extensia: Tema: ex. 1,2/p.32
Metoda cadranelor
Anexa 1
FIȘĂ DE LUCRU- VERBUL
Clasa a VI-a
Text lacunar:
Vlad și Mircea ……………(a asculta) muzică. Ei doresc ………………… (a participa) la un concurs de muzică ușoară, însă nimeni nu i-a auzit …………. ( a cânta) până acum. Ei ………….(a cânta) pe scenă pentru prima dată.
Joc: Ieri, Azi, Maine
Ieri Azi Mâine
Exemplu : a citi = am citit – citesc – voi citi
Diagrama Venn
Asemănări-Deosebiri
Moduri personale Moduri nepersonale
Etapa postest- evaluativă- noiembrie, 2014- Testarea finală
Rezultatele la pretest obținute de elevii din două loturi:
Rezultatele la post-test obținute de elevii din două loturi:
Frecvența notelor și media loturilor la post-test:
Analiza și prelucrarea datelor obținute
Analizând aceste diagrame, se observă că procentajul notelor maxime este mai mare la lotul experimental decât la lotul de control, același lucru îl observăm și la procentajul notelor slabe, care este mai mic la clasa experimentală decât la clasa de control.
Aceleași rezultate au fost redate și prin diagrama de comparație, realizată pentru compararea rezultatelor obținute de lotul experimental și de control.
În urma analizelor rezultatelor celor două loturi am ajuns la concluzia că acestea susțin ipoteza rolului pozitiv al învățării desprinse în formarea unui vocabular activ, nuanțat și elevat. La lotul de control am desfășurat lecția folosind metode tradiționale.
În urma testelor susținute de cele două loturi, s-au obținut următoarele rezultate:
Tabel 8 Frecvența notelor loturilor la pre-test și post-test
Tabel 9 Frecvența notelor și media loturilor la pre-test și post-test:
Tabel 10 Frecvența notelor și procentajul notelor loturilor la pre-test și post-test
Grafic 3 Notele și procentajul notelor lotului experimental la pre-test
Grafic 4 Notele și procentajul notelor lotului experimental la post-test
Grafic 5 Notele și procentajul notelor lotului de control la pre-test
Grafic 6 Notele și procentajul notelor lotului de control la post-test
Tabel 11 Comparația rezultatelor lotului experimental și lotului de control la pre-test și la post-test
Grafic 7Comparația rezultatelor lotului experimental la pre-test și la post-test
Grafic 8 Comparația rezultatelor lotului de control la pre-test și la post-test
Grafic 9 Comparația rezultatelor lotului experimental și lotului de control la pre-test și la post-test
Grafic 10 Comparația rezultatelor lotului experimental și lotului de control la pre-test și la post-test
Prin intermediul diagramei de comparație, am prezentat grafic rezultatele obținute de cele două loturi, evidențiind numărul mare de note bune la lotul experimental, față de numărul mai scăzut la lotul de control.
Pe baza acestor rezultate am efectuat un grafic de comparație între cele două loturi cu ajutorul reprezentării grafice, grafic ce evidențiază faptul că ipoteza supusă cercetării este plauzibilă.
Exemplele oferite de această lucrare constituie doar câteva sugestii didactice și modalități de formare și dezvoltare a vocabularului elevilor.
Ținând seama de faptul că această lucrare și-a propus să constate rolul pe care îl au strategiile didactice active, moderne la clasa a?VII-a, la limba și literatura română, modalitățile pe care le are profesorul la îndemână pentru atingerea acestui scop, am realizat o evaluare finală a volumului de competențe acumulate de elevii implicați în cercetarea realizată. Apoi am putut să stabilim progresul realizat de elevii lotului experimental prin comparație cu evaluarea inițială și cu cele ale lotului de control.
Limitele lucrării
Deși s-a obținut un progres prin folosirea metodelor active la limba și literatura română la clasa a VII-a, lucrarea indică o serie de limite:
Numărul participanților la studiu este redus, fapt pentru care rezultatele obținute nu au reprezentativitate statistică, deci nu pot fi generalizate .
procesul de maturare al copiilor
identificarea unor variabile ascunse precum: activități realizate de elevi în familie sau alte activități extrașcolare la care ei participă, etc
BIBLIOGRAFIE
Avram, Mioara, Despre corespondența dintre propozițiile subordonate și părțile de propoziție, în SG, I. , 1956
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, Editura Humanitas, București, 1997
Băcilă, Florina-Maria, Cultivarea limbii române,Vol I., Probleme de morfologie, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2012
Brâncuș, Grigore, Saramandu, Manuela, Morfologia limbii române, Editura Credis, București, 2001
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii române, Editura Vox,. București, 1996
Diaconescu, I., Sintaxa limbii române, Editura Enciclopedică, București, 1995
Diaconescu, I., Sintaxa limbii române, I, Unitățile sintactice, Editura Universității, București, 1992
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Institutul European, Iași, 2002
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Ed. Universul European, Iași, 1999
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Ed. Universul European, Iași, 1999, nota 385
Drașoveanu, D., D., Despre natura raportului dintre subiect și predicat, în CL, III., 1958
Drașoveanu, D., D., Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj Napoca, 1997
Evseev, Ivan , Semantica verbului, Editura Facla, Timișoara, 1974
Felecan, N., Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcție, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002
G.G.Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1986
Găitănaru, Șt., Contextele diagnostice ale părților de vorbire, Editura Juventus, Pitești, 1995
Gramatica limbii române, I, Editura Academiei, București, 1963
Graur, Alexandru, Dicționar al greșelilor de limbă, Editura Academiei, București, 1982, Introducere
Grădinaru, Al., Încercare de delimitare contextuală a verbelor copulative în limba română, în PLG, VI, 1974
Guțu Romalo, V., În problema clasificării verbelor (Încercare de clasificare sintagmatică în ELS, Editura Științifică, București, 1967
Iliescu, Ada, Gramatica aplicată a limbii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003
Ionescu, L., Generarea contrucțiilor cu subiect nedeterminat, în SCL, 1967, nr. 4, 1967
Iordan, Iorgu, Guțu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Științifică, București, 1967
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, EDP, București, 1978
Irimia, D., Gramatica limbii române, Editura Polirom., Iași, 1997
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 2001
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1987
Manolescu, Nicolae, Cultura limbii, „România literară”, nr. 49/2011
Moraru, Gabriela, Modificări ortografice, ortoepice și morfologice în limba română actuală, Editura Erc Press, București, 2006
Neamțu, G.,G., Predicatul în limba română, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986
Pamfil, Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, Pitești, 2003
Pană Dindelegan, G., Sintaxa grupului verbal, Brașov, Editura Aula, 1999
Pană Dindelegan, G., Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română, Editura Academiei, București, 1974
Pană Dindelegan, G., Teorie și analiză gramaticală, Editura Coresi, București, 1994 și 1997
Pârâială Olga, Literatura pentru copii-discipline opționale clasa a III-a, Ed Aramis,2005
Popescu, Diana Florentina, Ghid practic de limba română, Editura Civitas, București, 2006
Popescu, Ștefania, Gramatica practică a limbii române, Editura Tedit FZH, București, 2001
Programa de limba și literatura română – clasele V-VIII
Stati, S., Elemente de analiză sintactică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
Stefan Hazy, Predicate verbale compuse?, în CL, 1965, nr.2
Tomescu, Domnița, Analiza gramaticală a textului. Metodă și dificultăți, Editura ALL Educațional, București, 2003
Vasiliu, Em., Golopenția Eretescu, S., Sintaxa transformațională a limbii române, Editura Academiei, București, 1969
Vasiliu, L., Generarea determinanților nominali prepoziționali, în SCL, 1965, nr. 1., 1965
=== ВΙВLΙΟGRΑFΙΕ ===
BIBLIOGRAFIE
Avram, Mioara, Despre corespondența dintre propozițiile subordonate și părțile de propoziție, în SG, I. , 1956
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, Editura Humanitas, București, 1997
Băcilă, Florina-Maria, Cultivarea limbii române,Vol I., Probleme de morfologie, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2012
Brâncuș, Grigore, Saramandu, Manuela, Morfologia limbii române, Editura Credis, București, 2001
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii române, Editura Vox,. București, 1996
Diaconescu, I., Sintaxa limbii române, Editura Enciclopedică, București, 1995
Diaconescu, I., Sintaxa limbii române, I, Unitățile sintactice, Editura Universității, București, 1992
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Institutul European, Iași, 2002
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Ed. Universul European, Iași, 1999
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Ed. Universul European, Iași, 1999, nota 385
Drașoveanu, D., D., Despre natura raportului dintre subiect și predicat, în CL, III., 1958
Drașoveanu, D., D., Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj Napoca, 1997
Evseev, Ivan , Semantica verbului, Editura Facla, Timișoara, 1974
Felecan, N., Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcție, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002
G.G.Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1986
Găitănaru, Șt., Contextele diagnostice ale părților de vorbire, Editura Juventus, Pitești, 1995
Gramatica limbii române, I, Editura Academiei, București, 1963
Graur, Alexandru, Dicționar al greșelilor de limbă, Editura Academiei, București, 1982, Introducere
Grădinaru, Al., Încercare de delimitare contextuală a verbelor copulative în limba română, în PLG, VI, 1974
Guțu Romalo, V., În problema clasificării verbelor (Încercare de clasificare sintagmatică în ELS, Editura Științifică, București, 1967
Iliescu, Ada, Gramatica aplicată a limbii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003
Ionescu, L., Generarea contrucțiilor cu subiect nedeterminat, în SCL, 1967, nr. 4, 1967
Iordan, Iorgu, Guțu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Științifică, București, 1967
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, EDP, București, 1978
Irimia, D., Gramatica limbii române, Editura Polirom., Iași, 1997
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 2001
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1987
Manolescu, Nicolae, Cultura limbii, „România literară”, nr. 49/2011
Moraru, Gabriela, Modificări ortografice, ortoepice și morfologice în limba română actuală, Editura Erc Press, București, 2006
Neamțu, G.,G., Predicatul în limba română, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986
Pamfil, Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, Pitești, 2003
Pană Dindelegan, G., Sintaxa grupului verbal, Brașov, Editura Aula, 1999
Pană Dindelegan, G., Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română, Editura Academiei, București, 1974
Pană Dindelegan, G., Teorie și analiză gramaticală, Editura Coresi, București, 1994 și 1997
Pârâială Olga, Literatura pentru copii-discipline opționale clasa a III-a, Ed Aramis,2005
Popescu, Diana Florentina, Ghid practic de limba română, Editura Civitas, București, 2006
Popescu, Ștefania, Gramatica practică a limbii române, Editura Tedit FZH, București, 2001
Programa de limba și literatura română – clasele V-VIII
Stati, S., Elemente de analiză sintactică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
Stefan Hazy, Predicate verbale compuse?, în CL, 1965, nr.2
Tomescu, Domnița, Analiza gramaticală a textului. Metodă și dificultăți, Editura ALL Educațional, București, 2003
Vasiliu, Em., Golopenția Eretescu, S., Sintaxa transformațională a limbii române, Editura Academiei, București, 1969
Vasiliu, L., Generarea determinanților nominali prepoziționali, în SCL, 1965, nr. 1., 1965
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Teoretice Despre Verb Modurile Predicative (ID: 158740)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.