Aspecte teoretice [625695]

Aspecte teoretice
Prin intermediul acestui capitol ne propunem construirea unui cadru analitic pentru studiul
aspectelor teoretice care vizează economia socială, prin raportare atât la literatura de specialitate
și la studiile efectuate în domeniu , cât și la reglementările exis tente la nivel national și
international.
Acest capitol sintetizează: informații relevante pentru domeniul economiei sociale;
clarificări teoretice legate de emergența întreprinderilor sociale; aspecte legate de specificul
economiei sociale în România și C ehia; informații despre caracteristici specifice întreprinderilor
sociale identificate în studii efectuate anterior și dificultăți pe care le întâmpină specialiștii din
sectorul solidar.
Economie socială, antreprenoriat social, întreprindere socială – definiții
Încercarea de a defini economia socială și conceptele adiacente acestui sector și de a stabili
niște limite clare reprezintă o sarcină dificilă dacă analizăm literatura de specialitate, care abundă
de explicații teoretice referitoare la aceste conce pte. Cu toate acestea, nu există încă o definiție
unanim acceptată de către cercetătorii și profesioniștii din domeniu. Acest lucru poate fi explicat
și prin prisma caracteristicilor multiple și a factorilor variați care influențează activitatea entitățilo r
de economie socială. SURSA
Un aspect relevant în ceea ce privește definirea conceptului de economie socială îl
reprezintă faptul că acesta capătă accepțiuni ușor diferite în Europa față de continental American.
Pentru a înțelege mai bine conceptul, cred că e important de trecut în revistă ambele abordări.
Mai mulți autori au observant faptul că perspectivele geografice sunt diferite în special prin
prisma modului în care este abordat conceptul de întreprindere, dar și în legătură cu forma juridică
și pro blema distribuirii profitului. În continuare vorm încerca să detaliem aceste observații,
raportându -ne la literatura de specialitate.
În Europa, cercetătorii din rețeaua EMES au elaborat o definiție comună a "întreprinderii
sociale" pentru a analiza difer itele realități naționale din Europa. Definiția acestora se bazează pe
două serii de indicatori. Pe de o parte sunt luate în considerare mai multe criterii care reflectă
dimensiunea economică și antreprenorială a inițiativelor sociale. Astfel, o întreprind ere socială
realizează o activitate continuă de producție și vânzare de bunuri și / sau servicii având un grad
înalt de autonomie, un nivel semnificativ de risc economic. Acestei definiții i se adaugă alți
indicatori care încapsulează dimensiunile sociale ale întreprinderilor sociale și anume: un scop

explicit în beneficiul comunității stabilit ca urmare a unei inițiative civice; o putere decizională
care nu se bazează pe proprietatea capitalului; un caracter participativ care include toate părțile
interesa te ale activității și distribuirea limitată a profitului. (Defourny și Nyssens 2006).
Ultimul aspect care explică diferențele geografice legat de definirea conceptului de
întreprindere socială este legat de forma juridică și se referă la distribuirea profi tului. În acest sens,
există două abordări contradictorii. Prima perspectivă nu impune nicio constrângere privitoare la
distribuirea profitului și acordă o importanță deosebită valorii sociale create. În antiteză, o a doua
abordare pledează pentru reinvest irea profitului în obiectivul social și nu este de accord cu
distribuirea lui în rândul membrilor sau directorilor.
Amin, Cameron și Hudson au concluzionat, într -un studiu publicat în 2000, că diferențele
internaționale dintre întreprinderile sociale refl ectă diferențele dintre sistemele de asistență socială,
în special în contextul politic și institutional. Cu toate acestea, Amin, Cameron și Hudson (2002)
susțin că astfel de observații ar trebui să fie calificate prin factori contextuali, cum ar fi crește rea
populației, longevitatea crescută și imigrația.
Așa cum am afrimat anterior, există multiple încercări de definire a conceptului de
economie socială în literatura de specialitate. Printre altele, unele dintre ele pun accentul pe
entitățile de economie socială iar altele pe principiile după care se ghidează acest sector. Centrul
Internațional de Cercetare și Informare asupra Economiei Publice, Sociale și Cooperativelor
(CIRIEC) propune, în raportul publicat în 2007, următoarea definiție: „Setul de întrep rinderi
private organizate formal, dotate cu autonomie decizională și libertate de asociere, create pentru a
întâmpina nevoile membrilor prin intermediul pieței, prin producerea de bunuri și furnizarea de
servicii, asigurări și finanțare, în care procesul decizional și orice distribuire a profiturilor sau a
excedentelor între membri nu este direct legată de aportul de capital sau de cotizațiile plătite de
membri, fiecare dintre aceștia dispunând de un vot. Economia socială include și organizațiile
private o rganizate formal, dotate cu autonomie decizională și libertate de asociere, care prestează
servicii necomerciale pentru gospodării și ale căror excedente, dacă există, nu pot fi însușite de
agenții economici care le creează, controlează sau finanțează” (CI RIEC, 2007:5)
În literatura de specialitate care vizează sectorul economiei sociale în Cehia, acest concept
este definit în relație cu următorii termeni: economie participativă, economie privată cu
externalități sociale pozitive care sprijină ocuparea forț ei de muncă, coeziunea socială și

dezvoltarea regional, organizații care încearcă să ofere asistență socială și servicii sociale ca
răspuns la eșecul statului de a oferii servicii și soluții eficiente. (Huncova, 2006)
Există autori care susțin că există d iferențe între conceptele de economie socială și
antreprenoriat social, dar și autori care folosesc aceste concepte ca fiind sinonime. SURSA În
continuare voi face o expunere a diferitelor definiții pe care le -am identificat în literatura de
specialitate.
Dacin și colab. (2010) identifică într -una dintre cercetările lor, 37 de definiții ale
antreprenoriatului și antreprenorului social. În încercare de a sintetiza conceptele de bază care
definesc antreprenoriatul social, autorii sunt de acord că întreprinză torii sociali exploatează noi
oportunități pentru a creea valoare socială. (Mered and Marti, 2006, Peredo și McLean, 2006 ÎN
Nandan, M., London, M., & Blum, T. C., 2014).
Crișan (2012) definește antreprenoriatul social ca fiind “domeniul care permite studi erea
modului în care problemele sociale pot fi soluționate în mod sustenabil și durabil.” (Crișan, 2012,
pp. 36)
Încercările de a definii antreprenoriatul social sunt diverse. Spectrul organizațiilor descrise
în acest context variază de la organizații cari tabile la organizații orientate spre profit care sunt
ghidate de o misiune socială. Unii cercetători pun accentul pe caracterul non -profit al organizațiilor
(Weerawardena & Mort, 2006; Young, 1982) în timp ce alții se concentrează pe aspectele ce țin
de au to-sustenabilitate și generarea de profit. (Peredo & McLean, 2006; Seelos & Mair, 2005;
Yunus, 2007) O altă abordare include atât activitățile orientate spre profit cât și pe cele nonprofit.
(Austin et al., 2006)
Împărtășind ideea potrivit căreia organizaț iile de antreprenoriat social nu ar trebui să se
limiteze la o formă juridică specifică, mai mulți autori susțin că alegerea ar trebui să fie dictate de
natura nevoilor sociale vizate și de cantitatea de resurse necesare. (Stevenson și Wei -Skillern,
2006) Continuând în aceeași notă, Mair și Marti (2004) susțin că elementul important în alegerea
formei juridice de organizare este reprezentat de spiritul antreprenorial care oferă iniția tivelor
sociale caracterul dual, de asemenea, autorii sunt de părere că a ntreprenoriatul social poate îmbrăca
diferite forme organizaționale și anume: profit, non -profit sau hibrid.
Conceptul care face diferența dintre antreprenoriatul social și antreprenoriat orientat spre
profit este misiunea socială, do rința de a crea valoar e socială, deci modul în care antreprenorii se
raportează la valorile economice și sociale . (Crișan, 2012) Misiunea socială constituie motivația

înființării unor astfel de structuri și se referă la utilizarea unor mecanisme inovatoare de rezolvare
a unor p robleme sociale. (Austin et al., 2006; Santos, 2012)
În Europa, întreprinderile sociale sunt mai degrabă văzute ca fiind parte a sectorului solidar.
Prin urmare, în conformitate cu definiția acceptată a Uniunii Europene, termenul de “întreprindere
socială” este încorporat în domeniul economiei sociale și include cooperative, societăți mutuale,
asociații, fundații, dar și alte forme de organizare care au ca scop servirea societății.
Astfel, potrivit unei definiții enunțate de Smallbone și colab. (2011), înt reprinderile sociale
sunt organizații care se deosebesc de alte instituții și organizații printr -o serie de caracteristici și
anume: contribuie la dezvoltarea economică locală, furnizând, printre altele, bunuri și servicii pe
care piața sau sectorul public nu pot sau nu sunt interesate să le ofere; dezvoltă competențe și
crează locuri de muncă, concentrându -se pe persoanele aparținând grupurilor vulnerabile; sporesc
implicarea civică prin acțiuni de voluntariat. Într -o accepțiune mai largă, contribuția soci ală a
structurilor de economie socială poate include încurajarea practicilor ecologice precum și formarea
și educația tinerilor în vederea angajării.
În viziunea lui Santos (2012) o întreprindere socială este o organizație care se angajează în
activități c omerciale nu pentru câștiguri private, ci pentru a genera rezultate sociale și de mediu
pozitive. Așa cum subliniază mai mulți autori, misiunea duală a întreprinderilor sociale generează
o serie de tensiuni, greu de gestionat, între exploatarea oportunităș ilor comerciale și îndeplinirea
misiunii sociale. (Zahra et al., 2009)
În alte articole, întreprinderile sociale sunt definite în relație cu scopul lor, acela de a
rezolva probleme sociale într -un mod inovator și sustenabil din punct de vedere financiar. (Seelos
& Mair, 2005; Yunus, 2007)
În încercarea de a inova domeniul social și ceea ce înseamnă asigurarea bunăstării în rândul
grupurilor vulnerabile, au apărut întreprinderile sociale care se disting prin: scopuri sociale, resurse
variate, caracter non -profit și guvernare realizată de actorii interesați. ( Nyssens, 2006; Borzaga
and Tortia, 2009 )
Ștefănescu și Țîru (2015) subliniează faptul că dinamica sectorului de economie socială
este influențată de o serie de factori politici, economici și sociali, dar și de faptul că întreprinderile
sociale au apărut ca urmare a unor inițiative colective în care indivizi și comunități caută să
răspundă unor nevoi pe care instituții publice și private nu au reușit să le îndeplinească.
Teorii ale emer genței întreprinderi lor sociale

Antreprenoriatul social poate fi înțeles ca un fenomen influențat de contextul local. Mair
(2010) identifică, pe baza cercetărilor realizate în domeniu, trei modele de dezvoltare a
antreprenoriatulu social: economia liberală, caracterizată prin dominarea socială și economică a
piețelor; economia cooperativă, în care statul este actorul principal în asigurarea bunăstării; și
economia informală, în care atât statul cât și piețele eșuează în a furniza servicii sociale în mod
eficient. Statele Unite ale Americii și Regatul Unit sunt exemple pentru economia liberală, țările
din Europa continentală reprezintă modelul economiei cooperatiste, în timp ce majoritatea țărilor
în curs de dezvoltare apelează la mecanismele economiei informale. ( Kannampuzha, 2 017).
O serie de măsuri de stimulare a activității întreprinderilor mici și mijlocii și a structurilor
de economie socială au fost adoptate la nivel European, începând cu anul 2003. (Stănesc u, Luca,
Rusu, 2012, pp. 14 -15)
Diferențe le socio -politice, cultur ale și economice dintre țările europene au rezultat într -o
dezvoltare lentă a sectorului terțiar. Defourney (2001) explică apariția sectorului terțiar în Europa
ca o necesitate în a reduce și menține la un nivel cât mai scăzut deficitul bugetar, dar și pri n
raportare la șomajul structural care persista în multe țări. Acestor factori li se adaugă dificultățile
politicilor sociale tradiționale și nevoia unor politici de integrare mai active. (Defourny, 2001)
Doherty, Haugh și Lyon (2014) identifică o serie de factori care au influențat apariția
întreprinderilor sociale , printre care se numără : eșecul pieței, scăderea donațiilor filantropice și
interesul față de noile modele economice.
Pentru a înțelege mai bine semnificația întreprinderilor de economie social ă e important de
luat în considerare în ce circumstanțe au apărut sau ce anume a cauzat apariția unor astfel de
structur i organizaționale. În literatura de specialitate au fost dezvoltate mai multe teorii care
explică apariția întreprinderilor sociale. Une le teorii blamează eșecul statului și al pieței și
evidențiază apariția întreprinderilor sociale ca noi forme de organizare menite să aducă o nouă
abordare în rezolvarea problemelor sociale. Alte teorii surprind procesul de adaptare
organizațională în fața unor probleme ce țin de accesul la resurse financiare.
Varietatea explicațiilor teoretice poate fi înțeleasă prin raportarea la diferitele forme
oranizaționale pe care întreprinderile sociale le pot lua (Gordon, 2015; Teasdale, 2012). În
continuare, vo m prezenta pe scurt explicațiile teoretice principale pe care Teasdale (2012) le oferă
pentru apariția întreprinderilor sociale:

1. O primă teorie care explică apariția întreprinderilor sociale face referire la eșecul statului
în a stopa sau a găsi soluții pe ntru inechitățile sociale create de forțele pieței. Cercetătorii
europeni, în special, utilizează teoria care se referă la eșecul pieței, ca argument în
explicarea apariției formelor cooperatiste de întreprindere socială (Defourny and Nyssens,
2006; Spear, 2001 apud Teasdale, 2012) precum și a organizațiilor comunitare. Teoria care
vizează eșecul statului este utilizată de cercetători din SUA pentru a explica activitățile
antreprenorilor sociali și emergența afacerilor sociale menite să găsească soluții pen tru
probleme sociale.
2. Teoria dependenței de resurse explică orientarea organizațiilor sociale spre alte surse de
finanțare și implicit spre activități comerciale ca urmare a scăderii finanțării
guvernamentale cumulateă cu o creștere a competiției pentru ac este resurse (Froelich 1999;
Eikenberry 2009). În ciuda faptului că, din perspectiva anumitor autori, dovezile pentru
acest lucru sunt neconcludente (Kerlin & Pollak 2011), teoria conform căreia sectorul
voluntariatului devine din ce în ce mai întreprinzăt or, generând venituri din vânzări și
tranzacționare, ca urmare a faptului că finanțarea din sectorul public a scăzut drastic, este
în continuare utilizată de cercetători.
3. Teoria instituțională stipulează faptul că organizațiile dintr -o anumită industrie s au arie de
activitate vor adopta practicile dominante ale domeniului, tinzând spre izomorfism, mai
degrabă decât spre menținerea unei identități distinctive (Di Maggio și Anheier, 1990).
Urmând această logică Dart (2004) argumentează că toate organizațiile nonprofit vor
deveni în cele din urmă întreprinderi sociale cu o misiune care să vizeze atât impactul social
cât și câștigurile financiare.

Dificultăți întâmpinate de întreprinderile sociale
Mai mul ți autori au identificat în cercetările pe care le -au întreprins dificultăți cu care
întreprinderile sociale se confruntă ți care pot influența negativ activitatea acestor organizații.
Rykaszewski , Ma și Shen (2013) au identificat o serie de factori interni și externi care pot
afecta activitatea structurilor d e economie socială și pot duce la eșecul acestora. Printre factorii
interni identificați se numără: lipsa exemplelor/modelelor de business, lipsa competențelor
antreprenoriale și manageriale, conflictul dintre obiectivele ce vizează latura non -profit și ce le care
vizează profitul (activitatea comercială), incapacitatea de a găsi un echilibru între misiunea socială

și obținerea profitului, reducerea decalajului de finanțare între subvenții și investiții. În ceea ce
privește presiunile externe, Rykaszewski , Ma și Shen (2013) au identificat următorii factori:
absența sau suportul slab al guvernului sau instituțiilor locale, lipsa finanțărilor externe, accesul
limitat la resurse pentru întreprinderile aflate la început. Cobb și colab. (2015) identifică și ei o
serie de cauze care duc la eșecul întreprinderilor de economie socială și anume : planuri financiare
inadecvate sau nerealiste, lipsa cunoștințelor despre afaceri și piața de desfacere,
convingerea/iluzia că clienții vor fi atrași de misiunea organizației. S cott și Teasdale (2012)
opinează că, pe lângă factorii enumerați anterior se numără și faptul că obiectivele sociale și cele
care urmăresc profitul nu pot fi compatibile.
O altă sursă de tensiune pentru întreprinderile sociale o reprezintă prioritizarea
obiectivelor. Doherty, Haugh & Lyon (2014) au identificat două mecanisme operaționale care să
rezolve sau să prevină tensiunile identificate și anume: folosirea misiunii sociale ca forță de
direcție strategică; și găsirea condițiilor optime în care generare a veniturilor comerciale poate fi
legată cu succes de crearea unei valori sociale.
Prin extinderea granițelor instituționale, întreprinderile sociale au sporit flexibilitatea și au
atins mai multe surse de legitimitate, însă, valoarea socială și accentul p us pe aceasta este perceput
mai puțin atractiv de bănci. Acestui lucru i se adaugă și un nivel mai scăzut al profitului în
comparație cu alte întreprinderi commerciale, fapt care face ca aceste organizații să fie și mai puțin
interesante pentru creditori. (VanSandt et al., 2009 apud Doherty, Haugh & Lyon, 2014)
Gidron (2016) subliniază faptul că managerii întreprinderilor de economie socială au o
misiune dificilă în a gestiona implicațiile pe care natura hibridă a acestor organizații le are. Astfel,
manage rii întreprinderilor sociale trebuie să găsească un echilibru între valorile principale după
care se ghidează organizațiile non -profit și organizațiile de afaceri și anume emaptie, compasiune
și competiție. De asemenea, ei trebuie să gestioneze modul de a răspunde expectanțelor
participanților, măsura rezultatele și altele.
Faptul că nu a existat o înțelegere comună la nivel international în ceea ce privește misiunea
sectorului solidar, multiplele tentative de a defini economia socială precum și diversitat ea actorilor
implicați în acest sector au generat confuzie și o serie de dificultăți ce țin de distincția dintre
sectorul solidar și cel de afaceri, măsurarea contribuției pe care structurile de economie socială o
au la dezvoltarea societății și dificultăț i în îmbunătățirea legislației în domeniu. Cu aceste
dificultăți se confruntă și întreprinderile de economie socială din România, dificultăți cărora li se

adaugă nivelul scăzut de înțelegerem a misiunii acestor organizații precum și neîncrederea, din
parte a societății, în capacitatea lor de a atinge obiectivele sociale propuse. (Duminică și
Mocanu,2017)
Defourny (2008) a identificat o serie de obstacole cu care se confruntă întreprinderile
sociale din țările foste comuniste: deficiențe în plan legislativ în ceea ce privește reglementarea
activităților generatoare de profit în rândul structurilor de economie socială; lipsa accesului la
resurse financiare; absența sau insuficiența experienței antreprenoriale; neîncrederea în
organizațiile cooperative, cauzată de impresia eronnată potrivit căreia astfel de organizații sunt
specific regimului comunist; dependența organizațiilor non -guvernamentale de stat; influența
continuă a culturii politice a regimului anterior, în care activitatea actorilor economiei sociale a
fost limitată la interesele membrilor lor; influența posibilităților de finanțare asupra activităților
ONG -urilor (chiar dacă organizațiile neguvernamentale sunt înființate în scopul îndeplinirii unei
misiuni sociale, își adaptează uneori activitățile la posibilitățile de sprijin financiar).
Pe lângă toate astea, n umeroase studii au atras atenția asupra imposibilității sustenabilității
financiare a întreprinderii sociale, asupra capacității limitate de inovare socială a acestora, precum
și asupra impactul ui redus pe care îl pot avea în cee ace privește generarea de oportunități viabile
de ocupare a persoanelor din grupurile vulnerabile (Haugh, 2006).
Este recomandat ca această dimensiune socială a economiei să fie susținută prin măsuri
fiscale adecvate, to cmai pentru a crește solvabilitatea financiară și competitivitatea sectorului
economiei sociale (UNDP, 2008). Promovarea și susținerea economiei sociale doar prin programe
cu finanțare limitată și fără măsuri fiscale care să le susțină ulterior activitatea pune sub semnul
întrebării sustenabilitatea pe termen scurt și mediu a inițiativelor.
În ciuda acestor dificultăți și provocări, n atura hibridă a întreprinderilor socile aduce o serie
de avantaje, printre acestea numărâdu -se: o mai bună coeziune cu piața, o eficiență ridicată și o
capacitate mai mare în mobilizarea resurselor. (Dees and Battle Anderson 2006)
Dacă este să ne raportăm la România și la cercetările efectuate pe întreprinderi și organizații
ghidate de misiunea socială au arătat că provocările ș i barierele pe care aceste entități le întâmpină
vizează birocrația, restricțiile legislative, dificultăți în atragerea voluntarilor, dificultăți în
realizarea de activități sociale, domeniul ales pentru utilizarea fondurilor. Alte probleme
identificate au fost lipsa experienței și a finanțării. (Crișan, 2012)

Kannampuzha (2017) duce discuția la un alt nivel întrucât încearcă să plaseze într -o lumină
pozitivă constrângerile legate de resurse. Autorul se raportează la aceste constrângeri ca la niște
avantaje care îl forțează pe antreprenor să inoveze. În încercarea de a explica antreprenoriatul
social, Kannampuzha subliniază faptul că antreprenorul social folosește într -o manieră inovatoare
resursele limitate de care dispune, reușind să le exploateze pentru a crea soluții la probleme sociale.
Așa cum reiese și din literatura de specialitate și din definițiile date economiei sociale și
întreprinderilor sociale, există trei factori sau resurse care fac diferența între întreprinderi sociale
și întreprinderi comer ciale și anume: misiunea socială, resursele financiare și resursa umană.
Așadar, în cele ce urmează vom prezenta pe rând aceste elemente, făcând apel la literatură, vom
sublinia importanța acestora precum și modul în care acestea se manifestă în structuri de economie
socială.
Întreprinderile sociale și misiunea lor

Întreprinderile sociale și resursele financiare
Organizațiile cu misiune socială au la dispoziție mai multe variante de finanțare: capitalul propriu,
finanțări externe, resurse și venituri dobâ ndite din activități proprii, donații, credite și granturi,
micro -credite. (Crișan, 2012)
Întreprinderile sociale se dovedesc a fi flexibile atunci când vine vorba despre finanțare
întrucât natura hibridă a acestor organizații justifică nevoia și utilizar ea mai multor surse de
finanțare, comerciale sau filantropice. (Chertok și colab., 2008) Cercetările din ultimii ani au arătat
că întreprinderile sociale au tendința de a se îndrepta tot mai mult spre bănci și capitaluri de risc
pentru a avea acces la fina nțare (Bryson și Buttle, 2005). Cu toate acestea, unii autori au constatat
că persistă tendința de a apela la sectorul public, în ciuda faptului că întreprinderile înregistrează
venituri excedentare. (Sunley și Pinch, 2012) Pe lângă acest lucru se adaugă p rudența în ceea ce
privește acumularea datoriilor și exploatarea relațiilor cu părțile interesate (filantropi, voluntari,
activiști, clienți) în vederea facilitării accesului la capital. (Mair and Martì 2006)
Natura hibridă a întreprinderilor sociale are o influență asupra volumului și vitezei de
returnare a investițiilor. Avantajul acestor întreprinderi stă în faptul că, deși veniturile financiare
sunt mai mici decât cele generate de întreprinderi private, investitorii acceptă diferența negativă în
schimbu l rentabilității sociale a investițiilor. (Doherty, Haugh, și Lyon, 2014).

Un aspect important în susținerea și buna funcționare a unei organizații o reprezintă fluxul
intern al resurselor financiare, iar acest lucru poate fi realizat prin intermediul ven iturilor
excedentare, rezervelor interne, granturilor, donațiilor împrumuturilor. () Întreprinderile sociale se
folosesc de identitatea lor hibridă pentru a -și multiplica și diversifica sursele de finanțare, țintind
atât spre profit din acitivități comerci ale, cât și spre donații li finanțări nerambursabile. Aceste
organizații, profitând de misiunea duală, utilizează diferite strategii de marketing pentru a ajunge
la acto rii intereați. (Teasdale, 2010)

Întreprinderile sociale și resursa umană
Dezvoltarea sectorului de economie socială și antreprenoriat social este influențată de
factori interni și externi, unul dintre ei fiind stakeholderii. Colaborarea cu diferiți actori interesați
poate facilita accesul la resurse, fapt care dovedește importanța acestui factor. (Crișan, 2012)
Întreprinderile sociale sunt, în majoritate lor, organizații mici care se confruntă cu diferite
constrângeri în ceea ce privește resursele financiare, astfel că antreprenorii sociali sunt nevoiți să
identifice stimulente nefinanciar e pentru motivarea personalului. (Austin el al. 2006) Cercetările
care vizează ocuparea forței de muncă și voluntariatul în acest domeniu au arătat că misiunea
socială joacă un rol important și în această situație, acționând ca un factor motivator în impli carea
în activitățile întreprinderilor sociale, facilitând procesul de recrutare și mobilizând eforturile
tuturor actorilor interesați. (Membretti, 2007; Battilana și Dorado 2010).
Caracterul dual al întreprinderilor sociale influențează atât apariția unor noi oportunități de
inovare, cât și tensiuni și provocări care se referă la guvernarea internă și externă a organizației, la
îndeplinirea responsabilităților în relație cu actorii interesați. Misiunea întreprinderilor sociale
impune managerilor să realize ze un echilibru între logica socială, care presupune crearea de
valoare și logica comercială, care se referă la captura (obținere) de valoare. (Santos 2012) Totodată
întreprinderile sociale trebuie să gestioneze provocările existente într -un mediu concuren țial,
încercând în același timp să respcte cerințele părților interesate și a grupurilor țintă pe care le
deservesc. (Bridgstock et al., 2010)
Studii efectuate în România care au încercat să ofere o descriere a sectorului de
economie socială
În România, se ctorul de economie socială este reglementat prin Legea 219 din 2015 și este
definit astfel: “ansamblul activităților organizate independent de sectorul public, al căror scop este

să servească interesul general, interesele unei colectivități și/sau interese le personale
nepatrimoniale, prin creșterea gradului de ocupare a persoanelor aparținând grupului vulnerabil
și/sau producerea și furnizarea de bunuri, prestarea de servicii și/sau execuția de lucrări. Economia
socială are la bază inițiativa privată, volun tară și solidară, cu un grad ridicat de autonomie și
responsabilitate, precum și distribuirea limitată a profitului către asociați.” (Art. 2 din Legea
219/2015)
Potrivit Atlasului de Economie socială (Barna, 2014), în 2012, 85% dintre entitățile de
economi e socială erau asociații și fundații, lista fiind completată de cooperative, case de ajutor
reciproc și societăți comerciale deținute de organizații sociale. În cee ace privește distribuția
geografică a structurilor de economie socială, cele mai multe (19% ) se regăseau în regiunea Centru,
urmată de regiune Nord -Vest și București -Ilfov. (Barna, 2014)
Asociațiile, fundațiile, cooperativele și societățile mutual sunt considerate forme
tradiționale ale sectorului de economie socială. (Barna, 2014)
Potrivit unei cercercetări realizate în perioada 2008 -2009, care a vizat antreprenoriatul
social în regiunea Nord -Vest a României, cele mai multe organizații participante la studio au fost
asociații, urmate de fundații și federații. În cee ace privește domeniul de acti vitate, au fost
identificate următoarele: asistență socială, consultanță, educație și formare profesională, îngrijirea
vârstnicului, prestări servicii sociale, producție și protecția mediului. Rezultatele aceleiași cercetări
au arătat că printre elementele care se regăsesc în misiunea organizației se numără: obținerea de
profit, crearea de noi locuri de muncă, crearea de produse/servicii innovative, protecția socială,
protecția mediului, utilizarea resurselor neconvenționale, reducerea poluării. (Crișan, 20 12)
În legătură cu sursele de finanțare, u n studiu care a vizat entitățile de economie socială din
Timișoara a arătat faptul că asociațiile, fundațiile și casele de ajutor reciproc își finanțează
activitatea apelând la surse diferite și variate. Astfel, c asele de ajutor reciproc ale pensionarilor își
obțin veniturile din: texe de înscriere, cotizații și contribuții lunare ale membrilor, dobânzi
provenite din plasarea sumelor disponibile în condiții legale, venituri realizate din prestări de
servicii, dobân zi la sumele împrumutate, venituri din organizarea manifestărilor culturale, artistice
și de agrement, donații și sponsorizări. Pe de altă parte, mai mult de 55% din veniturile asociațiilor
și fundațiilor vin din donații provenite de la persoane fizice și alte organizații, iar alte surse la care
aceste organizații apelează sunt fondurile europene și cotizațiile membrilor. Asociațiile și
fundațiile care au realizat surplus financiar au ales să îl reinvestească în activitatea organizației

(60,5% declară că nu au înregistrat profit) în timp ce 86,1% dintre CAR -uri au ales să distribuie
profitul membrilor lor. Același studiu a identificat o cunoaștere superficială a sectorului economiei
socială de către entitățile care se regăsesc în legislație ca fiind relevant e pentru acest sector. În
același timp, aceste organizații se identifică într -o foarte mica măsură cu sectorul economiei
sociale. De asemenea, CAR -urile au tendința de a diminua dimensiunea socială pe care o deservesc
și pun accentual pe dimensiunea financ iară. (Ștefănescu și Tîru, 2015)
Cercetarea realizată de Crișan (2012) evidențiază faptul că relațiile pe care organizațiile
sociale le au cu alte instituții sunt deficitare. Astfel… În ceea ce privește colaborările cu alte
instituții, la momentul acela, 55 ,4% dintre ONG -urile participante la studio afirmau că nu
colaborează cu administrația/consiliul local. De asemenea, numai 25,7% dintre respondenți
colaborau cu alte organizații cu misiune socială. În cee ace privește relația cu mediul de afaceri,
mai mult de jumătate dintre participanți susțineau că nu colaborează sau că o fac într -o foarte mica
măsură.
În încercarea de a explica problemele pe care organizațiile sociale le aveau referitor la
atragerea finanțărilor , Crișan (2012) identifică următorii facto ri: cauza socială finanțată, garanțiile
necesare pentru acordarea finanțării, neîncrederea în scopul urmărit, restricțiile legislative.
Într-un raport realizat de ASHOKA1 privind antreprenoriatul social în România a u fost
identificate mai multe provocări pe care antreprenorii sociali susțin că le întâmpină în munca pe
care o desfășoară și anume: dificultăți în a comunica eficient cu mediul extern, lipsa de cunoștințe
și experiență în măsurarea și raportarea impactului social, abilități antreprenoriale și de fundraising
reduse precum și oportunități reduse de formare și dobândire a acestor abilități, oportunități reduse
de a colabora cu alți inovatori sociali, companii private sau sectorul public. Cele mai stringente
probleme identificate se referă la lipsa accesului la finanțare și lipsa unui cadru legislativ care să
încurajeze și să permit dezvoltarea sectorului. Același studiu a arătat că întreprinderile sociale își
finanțează activitatea din veniturile obținute din vânzarea de bunuri și/sau servicii, gra nturi și într –
un procent mai mic, donații.
Motivele care justifică afilierea întreprinderilor sociale la structure naționale și
internaționale sunt reprezentate de interesul pentru schimbul de informații, dezvoltarea capacității
organizației prin acces la expertiza și resursele altor organizații, creșterea legitimității în fața

1 Ashoka este cea mai importantă asociație profesională globală pentru susținerea antreprenorilor social

autorităților publice sau a altor actori interesați, mobilizarea în vederea coordonării politicilor și
programelor în domeniu.
Nevoile resimțite de antreprenorii sociali din Români a: existența unui cadru legal calr și
predictibil; colaborări cu instituțiile statului; creșterea capacității de influențare a politicilor
publice; resurse pentru îmbunătățirea strategiilor de marketing; dobândirea de cunoștințe și abilități
care să facili teze dezvoltarea organizațională.
În România , economia socială, prin mecanismele de care dispune, încearcă să adreseze
problema excluziunii sociale ca urmare a faptului că soluțiile politice propuse nu au fost suficient
de eficiente. (Petrescu și Stănilă, 2012)
Astfel, potrivit unor autori români (Petrescu și Stănilă, 2012), întreprinderile sociale
influențează dezvoltarea locală prin activitățile pe care le propun: mobilizarea resurselor locale și
stimularea creării de capital social în comunitate; promov area parteneriatelor la nivel local;
creșterea capacităților de producție la nivel local prin dezvoltarea activității economice a
cooperativelor; stimularea participării la procesul de luare a deciziilor; încurajarea utilizării
resurselor locale de către a ctorii loc ali; recrutarea pe plan local.
Economia socială în Republica Cehă
Cercetătorii din Republica Cehă folosesc două abordări pentru a defini economia socială și
întreprinderile sociale: abordarea juridică / instituțională și abordarea normativă. Exi stă mai mulți
factori care trebuie avuți în vedere pentru a înțelege statutul actual și dezvoltarea întreprinderilor
sociale în Cehia și anume: influența definițiilor internaționale asupra definirii conceptului și
indicatorilor întreprinderii sociale în co ntextual ceh; inițiativ ele din în sectorul civic sau modelul
asociativ; sectorul cooperatist; emergența afacerilor sociale; impactul mediului european:
finanțarea din fonduri europene și programele operaționale pentru promovarea economiei sociale
și antrep renoriatului social.
Economia socială în Cehia are o istorie lungă, manifestându -se sub diferite forme de
organizare: case de ajutor reciproc, cooperative (Bednáriková & Francová, 201 1) și fundații.
Întreprinderile sociale din Cehia se bazează pe inițiati ve voluntare ale cetățenilor care își
desfășoară activitatea la nivel local, urmăresc crearea de noi locuri de muncă și se adresează
persoanelor aparținând grupurilor vulnerabile.

Începând cu anul 2003 economia socială în Cehia capătă o nouă dimenisune ca urmare a
implementării proiectelor susținute prin Fonduri Structurale Europene care au însemnat investiții
îm dezvoltarea întreprinderilor sociale și încuraja rea unor astfel de inițiative.
Așa cum am enunțat anterior, cercetările efectuate în domeniul ec onomiei sociale, care au
vizat întreprinderile sociale din Europa, au arătat faptul că viteza cu care s -au dezvoltat aceste
entități, nivelul și contextul dezvoltării se datorează aspectelor istorice, politice și contextuale și
sunt diferite de la un stat la altul. (Bednarikova & Francova, 2011) În cazul Cehiei, Legea
cooperativelor sociale nu a fost suficient de eficientă în promovarea și încurajarea replicabilității
întreprinderilor sociale. (Ravio, R., Maier, A., & Verbal, D.G., 2011)
Astfel, întreprinde rile sociale din Europa înregistrează diferite stadia de dezvoltare. Autorii
identifică o serie de variabile care dictează nivelul de maturitate a fenomenului legat de dezvoltarea
întreprinderilor sociale și anume: recunoașterea întreprinderii sociale care se referă la prezența
unei definiții comune și vizibilitatea la nivel național; caracteristicile endogene care vizează
capacitatea de mobilizare a cetățenilor astfel încât să gestioneze producția și / sau furnizarea de
servicii de interes general ; caract eristici exogene care au legătură cu prezența sau absența
factorilor contextuali care favorizează dezvoltarea și răspândirea întreprinderilor sociale. (Ravio,
R., Maier, A., & Verbal, D.G., 2011)
Conceptul de întreprindere socială, în Cehia, este corelat c u integrarea pe piața muncii a
persoanelor cu dizabilități, astfel de inițiative fiind susținute de cadrul legislativ prin acordarea de
subvenții. În ultimii ani însă, întreprinderile sociale au început să adreseze și alte categorii de
persoane supuse excl uziunii sociale sau aflate în risc de excluziune socială.
Există patru modele principale de întreprinderi sociale în Republica Cehă: modelul
asociativ reprezentat de diferite organizații non -profit (asociații, fundații, instituții bisericești);
modelul co operatist reprezentat de cooperative; modelul de afaceri format din societăți comerciale;
și modelul WISE care se referă la întreprinderi sociale de integrare în muncă. Acest ultim model
este cel mai des întâlnit tip de întreprindere socială din Cehia.
Astfel, organizațiile sectorului de economie socială sunt definite ca persoane juridice,
private, autoguvernate, a căror membrii sunt implicați voluntar, a căror profituri sunt reinvestite în
activitățile și misiunea principală a organizației. (Dohnalová, Hra bětová, Legnerová & Šlechtová,
2015).

În momentul de față, legea întreprinderilor sociale este în discuție, fapt care contribuie la
creșterea vizibilității și la propagarea fenomenului întreprinderilo sociale. (Ravio, R., Maier, A.,
& Verbal, D.G., 2011 )
Cercetările efectuate în domeniu relevă faptul că sectorul economiei sociale este un
fenomen în creștere ținând cont de faptul că mai mult de trei sferturi dintre întreprinderile sociale
din Cehia au fost create după anul 2007. Absența unei abordări a subie ctului în sistemul de
învățământ (Bednáriková, D., & Francová, P., 2011) , lipsa de oferte, lipsa oportunitășilor de
finanțare, neîncrederea venită din partea instituțiilor bancare, lipsa de timp a personalului din
conducere, marketing deficitar, numărul sc ăzut al managerilor și profesioniștilor pregătiți și
competenți sunt doar câteva dintre problemele cu care se confruntă organizațiile din sectorul
economiei sociale din Cehia. (Fajfrova, 2015 ) Alți factori care inhibă dezvoltarea entităților de
economie so cială în Cehia, sunt: înțelegerea deficitară a conceptului de întreprindere socială și a
specificului acestei organizații cauzată de lipsa unei definiții comune și a confuziei conceptuale;
recunoaștere numai a anumitor tipuri de întreprindere socială (WISE ) de către decidenții politici;
vizibilitate limitată la nivel național; perceperea cooperativelor ca fiind relicte ale regimului
comunist; lipsa abilităților și competențelor manageriale ale antreprenorilor sociali; slaba
coordonare dintre cheltuielile pu blice și mobilizarea finanțării private. ( Ravio, R., Maier, A., &
Verbal, D.G., 2011)

Concluzii
Șomajul structural, excluderea socială, diferențele salariale și alte aspecte legate de politica
socială și urgența de a stabili o politică de integrare mai a ctivă sunt probleme la care societatea
este obligată să reacționeze și să găsească soluții. Una dintre alternativele de rezolvare a
problemelor sociale ale șomajului este economia socială și antreprenoriatul social. ( Wildmannová,
2017)
Încurajarea inițiati velor de economie sociale poate contribui la: reducerea cheltuielilor
pentru asistența socială, creșterea responsabilității persoanelor din grupurile vulnerabile,
încurajarea și dezvoltarea consumului local, dezvoltarea unui nou tip de antreprenoriat și cr earea
unui mediu de afaceri responsabil, creșterea oportunităților de angajare, dezvoltarea unei economii
bazate pe coeziunea socială. (Vîrlanuța, 2015)

Definirea și delimitarea concretă a conceptului de economie socială și a conceptelor conexe
sunt import ante deoar ece, fără niște fără niște clarificări conceptuale clare, cuantificarea activității,
măsurarea impactului și a importanței acestui sector sunt greu, poate chiar imporsibil de realizat.
(Crișan, 2012)

Alte info
Organizațiile cu scop social se con fruntă, în activitatea pe care o desfășoară cu o accentuare
a incertitudinii și a concurenței pentru finanțare, acestea fiind forțate să apeleze la mecanisme
antreprenoriale pentru atigerea obiectivelor legate de competitivitate și viabilitate ( Weerawarden a
& Sullivan Mort, 2012).
Plecând de la o serie de teorii specifice domeniului antreprenorial, mai mulți autori au
propus și au construit o scală care să fie aplicată întreprinderilor sociale, care utilizează atât
indicatori care să permită comparația cu a lte întreprinderi economice, cât și indicatori care să
descrie caracterul social al întreprinderilor sociale. Astfel, inovativitatea, proactivitatea și
managementul riscului sunt dimensiunile care descriu orientarea antreprenorială a unei
întreprinderi, în timp ce orientarea misiunii sociale este dimensiunea care stabilește granița dintre
natura antreprenorială și cea socială a unei entități. Dimensiunile de orientare durabilă și eficace
fac referire la indicatori care demonstrează construcția unei organiza ții viabile din punct de vedere
economic, capabilă să susțină misiunea socială.
Astfel, în viziunea autorilor, o organizație de economie socială se definește printr -o
orientare strategică capabilă să îndeplinească mai multe caracteristici și anume: inovati vitate,
proactivitate, managementul riscului, orientare eficace, orientarea misiunii sociale și
sustenabilitate, toate acestea cu scopul de a rezolva eșecurile pieței și de a crea valoare socială.
Inovativitatea oglindește tendința întreprinderii de a dez volta și a promova în permanență
idei și soluții noi care să răspundă nevoilor sociale , pe de o parte și noi modalități de marketing,
de strângere de fonduri și de influențare a politicilor, pe de altă parte, îndepărtându -se de abordările
convenționale (We eraw ardena și Sullivan Mort, 2006)
Proactivitatea se referă la capacitatea organizației de a monitoriza în mod activ mediul
extern, de a aniticipa situațiile neprevăzute și de a se raporta la incertitudine. Managementul
riscului este o dimensiune care evid ențiază tendința entităților de economie socială de identificare

și gestionare a riscurilor, de utilizare cu precauție a resurselor disponibile și de asumare a unor
riscuri controlabile.
Orientarea eficace a organizației se referă la tendința de a gestiona resursele disponibile
într-un mod care să permită obținerea unei soluții optime.
Orientarea misiunii sociale denotă devotamentul față de nevoile sociale, iar orientarea
sustenabilă implică o serie de acțiuni și comportament e care să asigure supraviețuire a pe termen
lung și viabilitatea financiară a organizației. Între acestea ultime două dimensiuni există o legătură,
întru -cât p entru a -și susține mi siunea socială, întreprinderile sociale trebuie să rămână viabile.
(Weerawardena et al., 2010).