Aspecte Teologice ALE Liricii Ambroziene 2

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………1

I. SFÂNTUL AMBROZIE AL MILANULUI. VIAȚA ȘI OPERA….. 3

1. Sfântul Ambrozie – o icoană liturgică ortodoxă ……………. 3

Opera…………………………………………………………………..6

Scrieri exegetice………………………………………………………7

Opere morale și ascetice…………………………………………….9

Opere dogmatice…………………………………………………….10

Scrieri diverse: discursuri, scrisori, imne………………………….11

II. DOCTRINA SFÂNTULUI AMBROZIE……………………………13

Aspecte generale………………………………………….13

a. Confruntarea creștinismului cu păgânismul în viziunea lui Ambrozie. Divergența Simah – Ambrozie……………………..16

b. Viziunea ecumenistă a Sfântului Ambrozie – corespondența cu Sfântul Vasile cel Mare și raportul cu Răsăritul creștin…………23

c. Universalismul roman și doctrina despre Biserică a lui Ambrozie. Conflictul cu Teodosie…………………………………………….30

d. Sfântul Ambrozie – păstor de suflete………………………….33

1. Importanța vieții morale și duhovnicești pentru preot………..36

2. Preotul ca model de viață creștină…………………………….38

ASPECTE TEOLOGICE ALE LIRICII AMBROZIENE. IMNELE AMBROZIENE………………………………………………………………..…40

CONCLUZII……………………………………………………………………………84

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………….86

=== Sfintul Ambrozie al Mediolanului ===

INTRODUCERE

În secolele IV și V, știința teologică și literatura bisericească au atins cel mai înalt grad de înflorire. În special secolul al IV-lea și prima jumătate a secolului al V-lea formează epoca de aur a literaturii creștine.

Cauzele care au contribuit la aceasta sunt în primul rând pacea și liniștea de care s-a bucurat Biserica, în urma edictului de toleranță dat de Constantin cel Mare la Milan, în 313.

Între Părinții apuseni din secolul al IV-lea, pentru care comuniunea cu creștinătatea răsăriteană a avut o semnificație specială, un loc deosebit îl ocupă Sfântul Ambrozie al Milanului (339-397), a cărui gândire teologică atât de echilibrată a rodit din întâlnirea simțului pastoral și moral, specific spiritului latin creștin, cu frumusețea și profunzimele teologiei răsăritene. De bună seamă, la modelarea chipului său moral, plin de distincție și armonie, vor fi contribuit atât studiile juridice făcute cu conștiinciozitate, cât și importantele răspunderi avute și onorate ca guvernator, înainte de a fi ales episcop al Milanului

Apariția Sf. Ambrozie în viața Bisericii a fost precedată de un număr de scriitori antecesori lui, în afară de unii poeți și de unii episcopi din Italia de Nord, a căror operă a fost mai mult pastorală decât științifică și astfel ei se aseamănă mult cu opera Sf. Ambrozie.

După alegerea sa întru episcop s-a ocupat cu un înflăcărat zel creștinesc care nu cunoștea piedici cu studiul continuu și profund al teologiei și al doctrinei sub conducerea preotului Simplician, devenind apoi succesorul său. A studiat cu multă râvnă Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți și Scriitori Bisericești, mai ales pe părinții greci, fiind și un bun cunoscător al limbii grecești. Sfântul Ambrozie a fost grec din punct de vedere al culturii sale teologice și a transplantat cultura sa în Biserica apuseană.

Ambrozie a fost pe deplin conștient că creștinismul înlocuind păgânismul, care își trăia ultimele zile trebuia să-și aducă contribuția sa proprie în toate compartimentele vieții credincioșilor de atunci.

Opera Sfântului Ambrozie este bogată și variată. El are scrieri dogmatice, exegetice, de morală, ascetice și imne. Lucrările sale nu au profunzimea Părinților greci, ci mai mult un conținut moral.

Dintre operele sale Imnele ocupa un loc aparte. Aceste imnuri ambroziene rămân impresionante pentru oricare suflet creștin, pentru dorința de lumină, pace și mântuire exprimată de sfântul din Mediolan.

Ținând cont de vasta operă a Sf. Ambrozie al Milanului, în următoarele pagini le voi enumera și le voi arăta importanța lor cu diferite nuanțări oprindu-ne cu precădere la imnele sale.

CAPITOLUL I

SFÂNTUL AMBROZIE AL MILANULUI. VIAȚA ȘI OPERA.

I. Sfântul Ambrozie – o icoană liturgică ortodoxă

„Apărător al Ortodoxiei, temelie a Bisericii, întărire arhiereilor și înțelept arhipăstor te-ai arătat, Ambrozie, îndreptând turma către pășunile dreptei credințe și îndepărtând cetele rău credincioșilor ca pe niște fiere neîmblânzite, lămurește deoființimea Sfintei Treimi, cel ce faci dumnezeirea cunoscută.”

Sfântul Ambrozie se prăznuiește în Biserica Ortodoxă la 7 decembrie. Datele biografice sunt destul de sărace, iar cel mai prețios tezaur al vieții sfântului rămân cărțile de cult. Cu siguranță că aceste cărți au surprins esențialul vieții sale: „Biserica se încununează, cuvioase, cu cuvintele tale ca și cu niște pietre scumpe și rămâne în veac, împărțind asupra celor credincioși”.

„Deci ca un strugure copt te-ai adunat ca o comoară în lanurile cele de sus, după vrednicie, de Dumnezeu înțelepțite Ambrozie izvorând vin de nemurire și harul de tămăduiri celor ce cu credință se apropie de tine”.

Sfântul Ambrozie se naște la Treveri, în Germania, probabil anul 339 (unele studii consemnând posibile date 334, 337 sau 340), pe când tatăl său cu același nume administra prefectura Galia. După moartea tatălui său, mama sa s-a stabilit la Roma împreună cu cei trei copii: Ambrozie, Satir și Marcelina. El a studiat magistratura însușindu-și o înaltă cultură clasică, juridică și literară, fapt care reiese clar din stilul său elegant și din întreaga sa operă. Era un adept al culturii clasice grecești, dar cunoștea tot așa de bine și cultura romană. Totodată Sfântul Ambrozie și-a însușit și o frumoasă pregătire retorică și juridică.

El a jucat un rol politic important sub patru împărați: Valentinian I (+375); Grațian (+383); Valentinian II (+392) și Teodosie cel Mare (+395).

Pentru calitățile sale cu totul rare împăratul Valentinian I l-a numit în funcția de guvernator al Liguriei și Emiliei, cu sediul la Milano, unde trebuia să lucreze „nu ca un judecător, ci ca un episcop”.

După moartea episcopului arian Auxențiu, au izbucnit la Milano certuri între ortodocși și arieni pentru alegerea de episcopi. Ambrozie – ca reprezentant legitim al puterii civile s-a dus să împace spiritele. În acest scop a mers la biserică și a început să vorbească poporului. Atunci un glas de copil din mijlocul mulțimii l-a aclamat pe Ambrozie episcop. Cu vocea copilului s-a unit și cea a mulțimii din biserică, strigând: Ambrozie să fie episcop. Împotrivirile lui, mai ales pentru nepregătirea din punct de vedere doctrinar pentru asemenea slujire au fost zadarnice. El se plânge în lucrarea „De oficiis ministrorum” că a fost răpit de la tribunale și lipsit de podoaba cu care îi era împodobit capul în calitate de judecător, spre a fi hirotonit episcop.

La 30 noiembrie 375, a fost botezat și la 7 decembrie același an a fost hirotonit întru episcop, spre marea bucurie a credincioșilor. Despre acest episod el însuși avea să declare: „Se va spune pe bună dreptate iată-l, n-a fost hrănit în austeritate, ci la tribunale, în vâltoarea vanității, obișnuit cu retractările judecătorești, iar acum cu cântarea și recitirea psalmilor”. Rămâne totuși în preoție nu prin meritele personale, ci prin harul lui Hristos. „O, stăpâne apără și păzește misiunea divină, darul ce l-ai împărtășit aceluia ce nu-l dorea. Recunosc că sunt nevrednic de a fi ales episcop, căci sunt absorbit lumii, dar prin harul Tău sunt ceea ce sunt”.

Educația religioasă pe care a primit-o Sfântul Ambrozie, viața curată a surorii sale Marcelina, familia lui în mijlocul căreia au înflorit strălucitele virtuți creștinești, care i-au purificat sufletul, au contribuit într-o foarte mare măsură la întărirea credinței în sufletul lui Ambrozie spre a putea deveni un adevărat păstor de suflete, deși cum am spus demnitatea de consul al Italiei și lipsa de pregătire religioasă nu-l prea arătau apt pentru noua sa misiune.

Timpul arhipăstoririi sale a coincis cu marea erezie ariană din sânul Bisericii, cu instabilitatea politică și mai ales cu migrațiile popoarelor din Asia.

În acest timp certurile cu arienii au atins culmea. Datorită imixtiunii politice deseori ierarhul a trebuit să ia atitudine pe față. De pildă în anul 385, a ținut ocupată celebra bazilică Pontiana, împreună cu credincioșii săi, timp de mai multe zile, pentru a împiedica intrarea și ocuparea ei de către arieni și soldați așa cum hotărâse împărăteasa Iustina, care a îmbrățișat arianismul. Spre a putea suporta oboseala priveghelii timp de mai multe nopți și zile, a introdus întrebuințarea cântărilor și imnelor compuse de el, adică cântarea omofonă.

Este foarte cunoscut faptul că Sfântul Ambrozie prin predicile sale este cel care l-a convertit pe Sfântul Augustin. De asemenea se știe că mama lui Augustin, Monica, a avut dese întruniri cu episcopul Ambrozie pentru a-și plânge necazul în fața vestitului episcop datorită vieții destrăbălate a fiului său. Într-una din aceste mărturisiri Sfântul a exclamat: „Nu poate să piară fiul atâtor lacrimi”. Momentul convertirii lui Augustin ne spune destul de multe despre personalitatea lui Ambrozie, având în vedere faptul că deși Augustin ducea o viață dezordonată totuși avea o pregătire intelectuală rarisimă, nefiind mulțumit de nici un sistem filozofic pe care l-a urmat – inclusiv maniheismul – iar drumul spre creștinism a fost deschis tocmai de Ambrozie prin predică și viață particulară. Apoi întreaga gândire teologică apuseană a stat sub semnul influenței lui Augustin, iar gândirea sa s-a resfrânt și asupra Reformei. Iată ce mărturisește Augustin pe această temă: „Cânt citea, ochii îi erau conduși pe pagini și inima îi brăzda mintea, iar glasul și limba îi erau în liniște. Adesea, când eram de față, căci nu era oprit ca cineva să intre, sau când cineva venea fără să fie anunțat , l-am văzut așa, citind în tăcere și niciodată altfel, și păstrând o tăcere îndelungată (că cine ar fi îndrăznit să fie o povară pentru un om atât de atent?), ne retrăgeam și ne închipuiam că, în acel timp, pe care îl dobândea pentru întărirea forțelor spirituale, lăsat în pace de zarva afacerilor altora, nu voia să fie chemat la altceva și că, poate, se ferește ca nu cumva, fiind de față un ascultător atent și atras de cele ce auzea, dacă autorul pe care îl citea ar fi pus o prolemă mai încurcată să fie nevoie să facă vreo expunere sau să discute de anumite probleme mai grele și, cheltuind, pentru această discuție timp, să citească mai puține volume de cât ar fi voit, deși motivul mai drept pentru care citea în tăcere ar fi putut să fie nevoie de a-și ocroti glasul, care i se strica foarte ușor. Dar fără să luăm seama la gândul cu care făcea acest lucru acel om o făcea spre bine”.

Deși Augustin refuzase creștinismul totuși auzindu-l pe Ambrozie cum în fiecare duminică „cum expunea mai bine adevărul”, „și mie mi se confirma din ce în ce mai mult că toate nodurile șireteniilor calomniei, pe care acei înșelători ai noștri le împleteau contra Cărților divine, pot fi destrămate”.

Așadar putem mărturisi pe deplin ceea ce se spune în Minei „cu veșmântul ierarhiei îmbrăcându-te, părinte Ambrozie, și ca un iconom credincios al harului înmulțind talantul ce s-a dat ție, ai păstorit Biserica lui Hristos după evanghelie cu sfințenie și dreptate. Pentru aceasta o ai împodobit-o cu îndrumările înțelepte ale învățăturii tale făcându-te pildă a adevăratei păstoriri, și primind în ceruri cununa dreptății, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru sufletele noastre”.

Implicat în mod activ în viața socială și politică a imperiului și a Bisericii, mai ales, în timpul uneia dintre acele călătorii care cereau prezența sa pentru alegerea unui episcop întorcându-se de la Parva, în februarie 397, Ambrozie omul se îmbolnăvește. Moare la Milano pentru a se naște la viața veșnică. Era 4 aprilie 397 d.Hr. Cerul mai câștigase o bucurie și pământul un sfânt.

II. Opera.

Opera Sfântului Ambrozie e foarte bogată și variată. Scrisul său urmărește folosul practic al cititorilor și al ascultătorilor. Majoritatea lucrărilor sale au fost la început, simple predici sau omilii. Ele au un caracter eminamente pedagogic și țintise tot timpul sporul vieții duhovnicești.

De menționat că întreaga operă a Sfântului Ambrozie se înscrie în spiritul primilor apologeți creștini. Gândirea lui este profund răsăriteană iar meritul incontestabil al lui Ambrozie este translatarea ei în apus.

Opera Sfântului Ambrozie are un caracter practic, fiind inspirată din necesitățile pastorale, adică de moment. În opera sa, cu puține excepții, se resimte preocuparea dominantă a păstorului care se simte răspunzător înaintea lui Dumnezeu de viața credincioșilor săi și de binele lor sufletesc. Stăpânit de mântuitoarele lor țeluri, se dăruiește cu o admirabilă jertfelnicie chemării celei sfinte, mai ales în meditarea și pătrunderea evangheliei, care va constitui preocuparea de căpătâi a vieții sale. În acest sens a fost foarte mult influențat de opera exegetică a marelui didascal alexandrin Origen, a lui Filon din Alexandria și a Sfântului Vasile cel Mare. El înțelegea că explicarea ortodoxă a doctrinei pe care o făcea credincioșilor în fiecare zi, în predicile pe care la ținea, trebuia să slujească acestora în primul rând ca temelie a vieții practice.

Gândirea lui teologică, inițiativele lui liturgice, sufletul lui curat, viața și doctrina sa, ne înfățișează în adevărata sa lumină concepția pe care a avut-o despre viață și despre demnitatea slujirii preoțești.

Scrieri exegetice.

Hexaimeron (386-390).

Așa cum arată titlul, comentează fragmentul din Geneză 1, 1-26, cuprinzând cele șase zile ale creației în nouă omilii reunite în șase cărți. În această lucrare se simte foarte mult influența Sfântului Vasile cel Mare.

De Paradiso (375-378).

După cum însuși Ambrozie arăta într-o epistolă către episcopul Sabin (41,1) lucrarea aparține începutului carierei episcopale. Autorul comentează textul de la Geneză relativ la paradisul terestru și păcatul originar.

De Cain et Abel.

O culegere de operă cu pronunțat caracter oratoric și parenetic care pare să fie scrisă de la începutul carierei episcopale. Comentează Geneza 2,8 – 3,19.

De Noe (383-384).

Comentează Geneza capitolul VI sub influența lui Filon din Alexandria (ca și celelalte două lucrări de mai sus). Sunt prezentate excelente imagini legate de calamitățile naturale.

De Abraham (două cărți).

Un tratat exegetic pe înțelesul catehumenilor. A doua carte de o înaltă erudiție adresată mai ales celor noi botezați.

Exegeză la Cântarea Cântărilor.

Această interpretare este dată de contextul căsătoriei dintre Isaac și Rebecca, dă naștere ideii alegorice a unirii dintre Hristos și suflet. Tratatul analizează mai mult problema sufletului decât cea a lui Isaac, de unde și numele „De anima”.

De Bono Mortis (390).

Este legată de lucrarea amintită anterior, vorbind despre cele trei tipuri de moarte: a) moartea spirituală (păcatul), b) moartea mistică (identificarea cu Hristos), c) moartea fizică (separarea sufletului de trup), arătând că moartea este un bun incomensurabil.

De Fuga Seculi (387-391).

Un discurs exegetic de excepție asupra deșertăciunii lumii acesteia și despre necesitatea ca bunul creștin să se țină departe de ea. Sfântul Ambrozie folosește aici ideea „cetăților de fugă” (ca aceea a Țoarului în vremea lui Lot), ca locuri de salvare spirituală.

De Iacob et Vita Beata (368).

Arată fericirea ce vine din înțelepciunea duhovnicească.

De Ioseph (397-390).

Continuă seria lucrărilor ce privesc biografia patriarhilor.

De Patriarchis.

Precedată de lucrarea De Ioseph încheie seria biografiilor patriarhilor Vechiului Testament.

De Helia et Ieiunio (377-390).

De factură omiletică, lucrare face vaste referiri la trei omilii ale Sfântului Vasile cel Mare și conține polemica Sfântului Ambrozie împotriva celor bogați, bazată pe largi citări din Vechiul Testament și Noul Testament.

De Nabuthae Historia (389-390).

Exegeză duhovnicească la întâlnirea dintre Ahab și Nabot, cu largi referiri la suferințele pe care cei bogați le aduc peste cei săraci.

De Tobia (390).

Chiar dacă este o scurtă introducere la cartea cu același titlu, este prilej de cercetare a celor bogați mai ales împotriva legii sufletești care este avariția.

De Interpellatione Iob et David.

În paralelă sunt puși Iov și David iar Sfântul Ambrozie încearcă să surprindă fragilitatea condiției umane, precum și falsa bunăstare a celor înlănțuiți de păcat.

De apologia prophete David.

Făcând amintire de păcatele lui David și de pocăința sa, Sfântul părinte milanez arată în același timp dimensiunea excepțională a iertării dumnezeiești.

Ennarationes in XII Psalmes davicos.

Exegeza Psalmilor 1, 35-40, Psalmul 45, 47, 48, 61 cu specială atenție asupra mesianității lor.

Expositio psalmi CXVIII.

Această lucrare ce cuprinde 22 de omilii la Psalmul 118, cuprinde concepția Sfântului Ambrozie cu privire la mijloacele prin care omul poate ajunge la perfecțiune.

Exposite evangelie secundum Lucam.

Exegeză la evanghelia după Luca surprinzând sensul triplu al Scripturii: alegoric, istoric, literar. Cuprinde largi preocupări pastorale.

Expositio Isaie Prophetae.

Operă pierdută cu texte păstrate mai ales în lucrările Fericitului Augustin.

Opere morale și ascetice.

De Oficiis Ministrorum.

Operă adresată mai ales clericilor arată în primul rând excelenta capacitate a Sfântului Ambrozie de se delimita de celelalte modele morale aflate „la modă”, ce plecau de la om, arătând că centrul gândirii etico morale trebuie să fie Dumnezeu. „Ai văzut levitul, ai văzut preotul, ai văzut pe marele preot. Nu considera înfățișarea lor exterioară (chipurile trupești) ci harul slujirilor. Nu căutăm să înșelăm, nu căutăm să tăgăduim: e un înger care vestește Împărăția lui Dumnezeu și viața cea veșnică. Nu judeca după aparențe, ci după slujbă; socotește ceea ce i s-a dat, valorifică o asemenea misiune, socotește și recunoaște demnitatea misiunii”. Această carte apare ca replică la lucrările lui Cicero care avea mare priză la tineret.

De Virginibus.

Alcătuită pentru sora sa Marcelina, sub forma epistolară. Tratează problema fecioriei în creștinismul contemporan. Sfântul observă că națiunile cu multe fecioare sunt și națiunile cu mai mulți copii. A fost chiar atacat pentru că s-a dedus greșit din omiliile sale că tinerele fete erau îndrumate să nu să se căsătorească, ci să urmeze lui Hristos.

De Viduis.

Expunere asupra problemelor legate de văduvie, și despre oprirea celei de-a doua cununii. Subiect sensibil față de care episcopul milanez a revenit spre sfârșitul vieții.

De Virginitate.

Tratat scris în apărarea lucrării De virginibus, căreia i se adaugă alte două lucrări cu aceeași temă. Este o lucrare foarte amplă și o privire realistă la modul de viață din antichitate. Deși a fost acuzat de unele exagerări, totuși modelul tinerelor fete ar trebui să fie Maica Domnului: „Viața Mariei ar trebui să fie pentru voi, o fecioare, modelul perfect al fecioriei, unde ca într-o oglindă, strălucește un înger al castității și idealul virtuții”.

De Institutione Virginis.

Exortatio Virginitatis.

Opere dogmatice.

De Fide ad Gratianum (377-380).

Carte scrisă pentru a-l iniția în credință pe împăratul Grațian împotriva învățăturilor ariene, reușind să respingă fără a aduce nimic deosebit ca noutate – cele șase negări dogmatice ariene, afirmând că: Fiul nu e deosebit de Tatăl, Fiul nu a avut un început. Fiul nu e creat, Fiul e bun, Fiul e Dumnezeu adevărat, Fiul nu are dumnezeire diferită de a tatălui.

De Spiritu Sancto (381).

Se pare că este ultima operă scrisă de Ambrozie. Se preocupă cu dovedirea Sfântului Duh și cu sublinierea locului pe care Acesta-l ocupă în sânul Sfintei Treimi.

De Incarnationes Dominicae Sacramento (382).

Este o omilie născută pentru a răspunde întrebărilor „ a doi cubiculari”, arieni, afirmând plenar perfecțiunea celor două naturi în unica persoană a lui Hristos, Domnul cel Întrupat.

Expalnatio Simboli ad Initiandos.

Expositio Fidei.

Un imn hristologic păstrat în scrierea „Eranistes” al lui Teodoret al Cirului.

De Misteriis (390).

Adresându-se neofiților creștini, Sfântul Ambrozie vorbește despre riturile botezului și euharistiei, explicându-le simbolismul pe seama Sfintei Scripturi.

De Sacramentis.

O redactare stenografică a omiliilor rostite neofiților cu aceeași temă ca și „De misteriis”.

De Penitentia.

Combate afirmațiile făcute de novațieni cu privire la putința și neputința Bisericii de iertarea păcatelor. Aduce o imagine interesantă asupra disciplinei penitențiale din Milano în secolul al IV-lea.

De Sacramento Regenerationis Sive de Filosofia.

Această operă din nefericire nu a ajuns până la noi.

Scrieri diverse: discursuri, scrisori, imne.

De Excessu Fratris (378)

Compus din două omilii la mormântarea și la pomenirea fratelui său Satirus.

De Obitu Valentinian (392).

Predica de la înmormântarea împăratului.

De Obitu Teodosii (25 februarie 395).

Predică rostită la înmormântarea lui Teodosie cel Mare.

Sermo contra Auxentium de Basilicis Tradentis.

Predică rostită în Duminica Floriilor din anul 386 cu un pronunțat caracter anti- arian.

Scrisori sau epistole.

Traduse în ediția românească din colecția P.S.B. din ediția citată, volumul 53, p.26-341, traduse de Prof. David Popescu.

Imnuri.

Editate în românește din colecția P.S.B. din ediția citată, volumul 53, p.348-410, în traducerea lui Dan Negrescu.

CAPITOLUL II

DOCTRINA SFÂNTULUI AMBROZIE

I. Aspecte generale.

Doctrina Sfântului Ambrozie merită să fie mai aprofundată. După cum se știe în Istoria Bisericii Universale sec. al IV-lea a fost marcat deopotrivă de aprige confruntări între Ortodoxie și eterodoxie și de apariția unor neîntrecuți cunoscători și neînfricați apărători ai adevărului revelat.

Desigur, atunci, o Biserică viguroasă și nedezbinată, ale cărei două ramuri – răsăriteană și apuseană – comunicau în Duh și adevăr puteau depăși cu mai multă ușurință încercările venite dinăuntrul sau din afara ei. Astfel pentru întreaga Biserică universală era un real câștig că învățăturile unui mare patriarh – Sfântul Athanasie al Alexandriei (296-373) – își puteau găsi în Roma creștină un sprijin sigur împotriva prigonitorilor săi și ai dreptei credințe.

Dintre părinții apuseni ai sec. al IV-lea, „secolul de aur” al Bisericii, pentru care comuniunea cu creștinătatea răsăriteană a avut o semnificație specială, un loc deosebit îl ocupă Sfântul Ambrozie al Milanului.

Pe de altă parte, cunoașterea limbii grecești i-a îngăduit Sfântului Ambrozie contactul cu textele fundamentale ale Părinților răsăriteni dintre care pot fi menționați Athanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Ierusalimului a căror teologie a și făcut-o în Apus, pentru Biserică este un real succes. Pe de altă parte, după asumarea de către el a slujirii de ierarh al Bisericii latine, un merit deosebit revenindu-i în lupta pericolului arian și a încercărilor de restaurare a păgânismului la Roma. Cu un curaj pilduitor el a impus tuturor respectul față de preceptele morale evanghelice și a apărat rânduielile Bisericii în fața familiei imperiale, refuzând comuniunea Bisericii împăratului Teodosie, după incidentul de la Tesalonic. După aceste aspecte se adaugă profunda cunoaștere a Sfintei Scripturi precum și calitatea de inspirat imnograf. Ambrozie vorbește, de fapt, creștinilor din toate timpurile despre necesitatea participării lor conștiente, cu teamă sfântă la viața sacramentală a Bisericii. Era destul de tânăr când Ambrozie a fost ales episcop (34 de ani), când lăsa la o parte dregătoria lumească pentru a asculta de voia lui Dumnezeu. De acum încolo sau împlinit cuvintele lui Probus, când a fost numit guvernator: „mergi și lucrează nu ca un om al justiție, ci ca un om al Bisericii.

Ducea o viață aleasă, nu primea să participe la mesele celor bogați și puternici. Chilia sa era deschisă tuturor nevoiașilor și săracilor. Datorită educației sale, neamului său și slujbei sale, el a fost un om practic, un om în slujba celor mulți, în slujba societății.

Trebuie afirmat că doctrina Sfântului Ambrozie nu strălucește prin originalitate, dar formația lui duhovnicească și cultura răsăriteană îi dau o notă de individualitate și eleganță, curat ortodoxă și în deplin acord cu Sinodul I de la Niceea și sinoadele locale. Din viața sa tumultoasă și din scrierile sale ocazionale se desprinde însă ideea lui de virtute și participarea creștinilor la ea.

În domeniul Sfintei Treimi el pornește nu de la realitatea ființei, ci de la aceea a Persoanei trinitare. Persoanele sunt distincte, dar Treimea este Una. Distincția Persoanelor nu însemnă separație și nici pluralitate.

Hristologia este curat ortodoxă, el susține o reală umanitate a lui Hristos. Iisus are două firi și două voințe.

În antropologie, Ambrozie vorbește despre chipul lui Dumnezeu în om, participarea la virtute. După căderea în păcat, omul a pierdut chipul ceresc, luând chipul pământesc. Învățătura lui despre trup se înscrie în viziunea Părinților răsăriteni – „hainele de piele”- afirmând vulnerabilitatea firii umane. În line curat ortodoxă se înscrie și învățătura lui despre Tainele de inițiere. Despre Botez afirmă clar: el compară roadele Botezului (cămașa Botezului) cu veșmintele lui Hristos de pe muntele Taborului. Hristos face să apară umanitatea perfectă și fără de păcat, nu goală, ci îmbrăcată în veșminte albe ca zăpada în lumina necreată a slavei divine.

Sfânta Fecioară Maria este ținută la loc de mare cinste, așa încât se poate spune că el este întemeietorul cultului Maicii Domnului în Apus. El învață că Fecioara Maria este o școală de virtute.

Referitor la Nașterea Mântuitorului, Ambrozie afirmă că: …nu întotdeauna nașterea are loc după rânduiala firii; mărturisim că Hristos S-a născut din Fecioara Maria și tăgăduim rânduiala firii. Căci nu de la bărbat a zămislit Maria ci de la Duhul Sfânt, a luat în pântece după cum spune Sfântul Evanghelist Matei: fiindcă s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Deci, dacă Duhul a săvârșit zămislirea în Fecioară, venind asupra ei, și a îndeplinit funcțiunea nașterii, întru nimic nu trebuie să ne îndoim că săvârșește o adevărată naștere venind asupra apei sau peste cei ce primesc harul Botezului.

Ambrozie al Milanului înțelege duhovnicește cuvintele îngerului la întrebarea Mariei „și cum se va întâmpla aceasta de vreme ce eu nu știu de bărbat? Nu te teme Marie, Duhul Sfânt se va coborî peste tine, și puterea Celui Prea Înalt te va umbri, de aceea și pruncul care se va naște din tine, Fiul Lui Dumnezeu se va chema”.

Dar Fecioara Maria – în viziunea lui Ambrozie – trebuie să fie modelul de urmat al fecioarelor. Acolo unde sunt multe fecioare, acolo crește și numărul pruncilor. Ambrozie afirmă că ea ar trebui să fie pentru fecioare, modelul perfect al virginității iar viața Mariei, unde ca într-o oglindă, strălucește imaginea castității și idealul virtuții.

Deși doctrinar teologia lui Ambrozie este curat ortodoxă, totuși doctrina sa reiese cel mai bine pe plan social și prin aspectul practic al activității sale:

Confruntarea creștinismului cu păgânismul în viziunea lui Ambrozie. Divergența Simah – Ambrozie.

Viziunea ecumenistă – relația cu Răsăritul.

Universalismul roman și doctrina despre Biserică a lui Ambrozie. Confruntarea cu Teodosie.

Sfântul Ambrozie – păstor de suflete.

A. Confruntarea creștinismului cu păgânismul în viziunea lui Ambrozie. Divergența Simah – Ambrozie.

Am afirmat că Sfântul Ambrozie a fost mai mult un practician al creștinismului. De menționat că Ambrozie avea o mare capacitate și intuiție politică și a știut, grație acestui lucru, să susțină pe împărații cu credință adevărată și pe demnitarii cu idei bune, dar totodată când interesele Bisericii erau încălcate, el reacționa cu vehemență. Un episod interesant îl constituie disputa dârză a Sfântului Ambrozie pe care a avut-o cu senatorul păgân Simah, pe care de altfel la și învins dar la moartea acestuia, Sfântul Ambrozie, i-a rostit panegiricul. Acest episod merită cercetat deoarece disputa lui s-a manifestat mai ales prin scrisori și memorii pentru împărați, ambii protagoniști fiind două caractere puternice și convinse pentru ceea ce fac. Amândoi au recurs la argumente istorice, logice, spirituale, putându-se vorbi de un adevărat „război rece” dintre oamenii de rând care au îmbrățișat creștinismul, și elitele, respectiv senatul roman, care trăia cu iluzia timpurilor pierdute.

Concret, această dispută poate fi comparată cu marea lucrare apologetică a didascălului alexandrin, Origen a cărui lucrare s-a intitulat „Contra Celsum” și viza exact același domeniu ca și disputa cu Simah: creștinismul este inferior păgânismului. Lucrarea lui Celsus s-a pierdut, dar știm cu siguranță că a făcut „mare carieră” la vremea ei. Cartea a fost citită și de Origen, fapt care l-a determinat să o combată cu toată energia în ilustra lucrare amintită. Dar care era situația în Apus de la determinat pe Ambrozie să riposteze? Totul era simplu: pe fondul dezintegrării Imperiului roman de apus, a invaziilor popoarelor migratoare din Asia, a foametei și a calamităților naturale abătute asupra imperiului, elitele Romei dădeau vina pe creștini, și cereau revenirea de urgență la cultele păgâne și la zei, care considerau ei că au dat suflu și tărie Romei. Avem tot dreptul să tragem concluzia că aceste idei au prins destul de repede, din moment ce Sfântul Ambrozie și Prudențiu răspund și polemizează cu argumente reale împotriva exponenților cultelor păgâne. Argumentele lui Ambrozie au fost de ordin istoric, filosofic, iar literar au fost îmbrăcate sub formă de prosopopee. Dar ce este prosopopeea? Cu alte elemente, cu alt profil și cu alt scop decât acela al fabulei, prosopopeea este o figură retorică gustată de toate literaturile lumii. Literaturile clasice greacă și latină, și cele moderne au apreciat-o și o apreciază pentru notele ei sugestive, pentru culorile ei și pentru efectele ei adesea impresionante. Prosopopeea apare în literatura grecească și latină în sec. IV și V, mai ales în proză, dar și în poezie.

Senator și prefect al Romei, Simah a înaintat un raport împăraților Teodosie, Arcadie și Valentinian al II-lea, deși, de fapt, trebuia înaintat numai lui Valentinian, fiindcă acesta rămăsese în 384 împărat în Apus după moartea lui Grațian. Simah cerea a se introduce în sala senatului statuia zeiței Victoria, înlăturată din ordinul împăratului Constanțiu în anul 357, și de a reda păgânilor unele drepturi anulate prin legile anterioare. El l-a apreciat pe Iulian Apostatul (361-362) că a reintrodus cultul păgân cu instituții ierarhice plagiate din creștinism. De asemenea el cerea ca împărații romani să-și aroge titlul de „Pontifex Maximus”, cu toate drepturile religioase ale cultului împăratului, lucru destul de ciudat deoarece chiar Constantin cel Mare a suprimat caracterul religios al acestui titlu păstrându-l însă numai din rațiuni politice.

Simah afirma următoarele despre simțămintele Romei: „cultul evlavios m-a adus până la acești ani! Să mi se îngăduie să mă folosesc de ceremoniile străbune că nu le regret! Mă voi folosi de ritualul strămoșesc și nu-mi pare rău de asta. Voi trăi după datina mea, fiindcă sunt liber. Această putere a adus lumea sub legile mele. Aceste jertfe au alungat pe Hanibal din Italia, pe Senoni (Gali) din Capitoliu. Dar pentru aceasta au fost păstrate, ca să mi se spună acum că am trăit prea mult? Voi vedea ce este de făcut. Totuși această mustrare este târzie și jignitoare”.

După apologia Romei păgâne urma de fapt interesul senatorilor păgâni: „cerem, așadar, să fie așezată din nou în drepturi religia care a fost atâta vreme de folos statului”.

Despre zeița Victoria avea să afirme: „acel altar menține unirea tuturor, acel altar adună credința tuturor. Nimic altceva nu dă mai multă autoritate hotărârilor noastre decât faptul că rânduiala noastră hotărăște totul ca sub stare de jurământ”. La Simah Roma se autodefinește simplu și clar prin formule ca „respectați ani mei…, vreau să trăiesc după fapta mea pentru că sunt liber”. Roma lui Simah declara că avea 1000 de ani, în realitate ea avea mai mult, exact 1157 de ani, însă ea spune acest lucru din cochetărie, pentru că Simah nu dorea decât ca Roma să rămână doar așa, fără perspective. Tot Simah cerea ca preotesele (vestalele) zeiței Victoria să fie reactivate și să fie întreținute din bugetul statului. „Ce folos aduce retragerea drepturilor pe care le-au avut fecioarele vestale de a fi întreținute din vistieria Voastră? Este tăgăduit sub cei mai darnici împărați ceea ce s-a dăruit de cei mai zgârciți? Cinstea singură este plata fecioriei. Precum viața lor dă capului podoabă, la fel este socotit podoabă faptul de a fi lipsit de sarcinile jertfei. Se caută numele, gol într-un fel al scutirii de sarcini, fiindcă prin sărăcie sunt la adăpost de cheltuieli. Astfel vi se acordă mai multă atenție laudei lor, retrăgându-li-se unele drepturi materiale, pentru că se spune: fecioria dăruită mântuirii publice crește în merite dacă este plătită”.

Pentru prosopopeea sa, Sfântul Ambrozie folosește trei feluri de materiale: istoric, didactico-moral și parenetic. Maximele sunt reușit aplicate deși ele puteau stârni oarecare rumoare între păgâni. Sfântul Ambrozie răspunde acestor acuze aduse de Simah creștinismului, printr-o scrisoare adresată împăratului Valentinian II, având un pronunțat caracter apologetic. Din capul locului Ambrozie atrage atenția împăratului despre chestiunea gravă aflată în discuție și cere acestuia să-și pună toate puterile în slujba adevărului. „Așadar, nu punându-ți la îndoială credința, ci întărindu-ți prevederea, cu siguranță unei drepte cumpătări, răspunzând prin aceste cuvinte la cele afirmate în memoriu, un singur lucru cerându-ți: să nu iei în seamă eleganța cuvintelor, ci puterea adevărului arătat în ele… răstoarnă, te rog, dă la o parte secta păgânilor: cuvintele lor mari sună frumos, dar apără idei lipsite de adevăr. Vorbesc de Dumnezeu, dar ei se închină la idoli”. El cere ca împăratul să judece situația cu multă seriozitate: „Stăpân al puterii cum ești, judeci cu blândețe și ne cârmuiește cu multă cruțare, că la tine este puterea când voiești” (Pilde 12, 18). Sfântul Ambrozie trage trei concluzii din raportul lui Simah:

Roma își cere tradițiile sale.

Preoții păgâni și vestalele să aibă iarăși ajutoare din partea statului.

Populația este lovită de foamete din cauza creștinilor care au aprins mânia zeilor.

Cultul zeilor a provocat uneori gânduri și fapte rele mânjind istoria cu sângele martirilor. Cât despre puterea zeilor arătată oștilor romane Sfântul Ambrozie afirmă: „Puterea militară a așternut la pământ pe aceia pe care religia nu i-a putut îndepărta; cine a văzut vreodată pe Jupiter sau pe Marte luptând deasupra zidurilor Capitoliului. Dacă zeii n-au făcut bine Imperiului, în schimb Roma zeilor a persecutat aprig pe creștini; Jupiter a împins-o la crime atroce, făcând-o să-și întineze mâinile cu sângele martirilor. La îndemnul zeului Jupiter, Nero a băut din sângele Apostolilor (referire la martiriul lui Petru și Pavel) – după ce și-a ucis în prealabil mama – și a întinat Roma prin masacrul Sfinților. A urmat apoi nebunia lui Deciu (249-251) care și-a săturat nebunia prin asasinat. Urăsc religia lui Nero și a altora ca el. Ce să spun despre împărații a căror domnii au durat câte două luni, și despre regii al căror început a fost totodată și sfârșitul lor?…Oare nu era atunci și altarul Victoriei?”.

În ceea ce privește aportul zeilor la înfrângerea lui Hanibal, Ambrozie afirmă: „Dar lăudându-se puterea vechilor credințe li se dă pe față slăbiciunea. Hanibal a atacat multă vreme altarele romane și cu toată lupta zeilor împotriva lui, din victorie în victorie a ajuns până aproape de zidurile Romei. Unde era atunci Jupiter?”. Ambrozie afirmă că părul alb al bătrâneții a absorbit roșeața pudorii. Aceste argumente luate din panoplia apologeticii creștine tradiționale nu sunt prea originale, dar sunt prezentate cu un etos și într-un stil personal al Sfântului Ambrozie. Elementul interesant și nota personală a acestor autori în prosopopeea Romei le formează convertirea și întinderea acesteia, care din bătrână, încărunțită, obosită și obsedată de tradiționalismul și zeii ei, și dorind să fie lăsată în pace, prin convertire devine o tânără cu părul auriu, înzestrată cu o minte ascuțită, cu o memorie prodigioasă, cu un simț de observație istoric, social și religios de mâna întâi, și cu spirit autocritic, care pare a face din ea o ființă c totul nouă deschizând alte perspective ale istoriei sale de până aici”.

Ambrozie afirmă: „Dar desigur că nici o vârstă nu e târzie pentru învățătură. Să roșească bătrânețea care nu poate să se îndrepte. Nu este de lăudat mulțimea anilor, ci a bunelor obiceiuri. Nu este nici o rușine să te faci mai bun”. Întâlnim aici o altă idee fundamentală a prosopopeei Romei și anume aceea de progres al vieții spirituale și istorice a lumii întregi. Autorul creștin opune conservatorismului lui Simah teoria progresului continuu, care nu numai că întinerește Roma, făcând-o din păgână creștină, din anchilozată agilă, din morocănoasă și obosită veselă și iute, dar cetatea divină ridică puțin câte puțin chiar și pe barbari la civilizație. De aici reiese frumosul principiu ambrozian „nu e rușine să trecem (să pășim) spre lucruri mai bune”. Acest principiu avea să fie folosit de Prudențiu, Augustin, capadocieni etc. progresul e un factor care se manifestă în natură, în elemente, în anotimpuri, iar în cazul de față de la un progres de la cultele sângeroase și reprobabile la cultul „în duh și în adevăr”.

Roma cea nouă, având întemeietori și patroni pe Hristos și Sfinții Apostoli Petru și Pavel, vechii martiri, înlocuitori ai lui Romulus și Remus, fără a renunța la cunoscutele idealuri romane, înregistrează și comentează interesant cele mai recente evenimente militare de care a depins soarta ei. Armatele romane sub conducerea generalului Stilicon, socrul împăratului Honoriu, au zdrobit la Pollentia hoardele regelui got. Ostașii romani aveau stindardele creștine (labarum) și purtau monograma lui Hristos. Împăratul să se urce triumfal în carul de război și să vină însoțit la palat de Hristos pentru ca toți să se bucure de victorie. Hristos e Acela care a ajutat pe Honoriu și pe Stilicon și armatele lor care au luptat corp la corp, după ce a avut loc o slujbă la sfintele altare. Împăratul e lăudat că a obținut victoria și cere să-și asocieze numele lui Hristos. Este meritul incontestabil al lui Ambrozie și Prudențiu de a fi inoculat Romei obosite și descripte un ser al tinereții fără bătrânețe. Nu sunt mai multe rome succesive, cui una singură, cu mai multe perioade pe care le unește același ideal de civilizație și de eternitate. Tot despre puterea zeilor Ambrozie spune: „nu se potrivesc așadar ale voastre cu noi. Voi aveți de la împărați pace pentru zeii voștri, noi cerem de la Hristos pace pentru împărații înșiși. Voi vă închinați la idoli lucrați de mâinile voastre, noi socotim o insultă să faci un chip cioplit și să spui că este Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-I place să fie adorat sub forma unei pietre. De asemenea credințe au râs și filosofii voștri”.

În paragraful 11-13 al Epistolei către Teodosie Sfântul Ambrozie tratează problema fecioriei și a virtuții din perspectivă creștină. În raport Simah cerea plătirea vestalelor, dar Sfântul Ambrozie afirmă: „să aibă ziceți voi fecioarele vestalele scutirile lor. Să spună aceasta cei ce nu cred că fecioria poate exista și fără plată, să ceară câștiguri cei ce nu cred în virtuți. Totuși, răsplata făgăduită câte fecioare le-a adus? Abia șapte fecioare sunt câștigate pentru slujba de vestale. Iată tot numărul pe care l-au adus panglicile de podoabă în jurul capului, veșmintele de purpură sclipitoare, alaiul de slujitori de care erau însoțite, marile hatâruri, câștigurile uriașe, și în fine vremea hotărâtă pentru neprihană”.

Sfântul Ambrozie atinge aici una dintre problemele care avea să-l preocupe mai ales spre sfârșitul carierei: problema fecioriei și cum se reflecta această virtute în gândirea lui. El a încurajat pe tinerele fete să trăiască în castitate până la căsătorie, afirmând că „națiunile cu multe fecioare au și cele mai mulți copii”. Fetele tinere urmau să aibă ca model pe Maica Domnului care în viziunea lui Ambrozie era împlinirea deplină a tuturor virtuților. Totodată, el observă cât de falsă era lumea și cât de depravate erau moravurile. El propune un model social al familiei din perspectivă creștină: „nu podoabele capului, ci îmbrăcămintea simplă, înnobilată prin virtute, nu frumusețea căutată, ci cea care nu se vinde, nu însemnele cu purpură, nu plăcerea desfrâurilor, ci practica posturilor, nu privilegii, nu câștiguri, într-un cuvânt toate celelalte ocupații pe care le-ai putut socoti îndeplinite fără râvnă… Nu este cinste cea care se cumpără cu bani fără ca să dovedească dorința de virtute”.

Era cunoscută în Imperiul roman mentalitatea despre familie în care bărbatul putea să-și ucidă întreaga familie fără să fie tras la răspundere, copiii puteau să fie aruncați de pietre s-au vânduți ca sclavi fără să se întâmple nimic. Chiar dacă Constantin cel Mare (306-337) a intervenit și a modificat în spirit creștin legislația romană referitoare la căsătorie, totuși reminiscențe se găsesc. Sfântul Ambrozie pune accent pe educație fiind ferm convins că aceasta poate schimba fața lumii. Un vechi proverb spune „dați-mi o generație de mame bune și voi schimba lumea”. Sfântul Ambrozie a știut tot timpul acest lucru și a pistonat pe el în tot timpul păstoririi sale. Este total nedrept să se înțeleagă că el a impus tinerelor fete să nu să se căsătorească, ci din contră le-a educat să fie mame bune și caractere de urmat prin exemplul lor personal față de copii.

Referitor la salarizarea preoților păgâni din vistieria statului, Ambrozie scoate în evidență numai interesul material al preoților păgâni și nicidecum aspectul duhovnicesc. El afirmă că nici preoții creștini nu sunt scutiți de îndatoririle publice deși „veghind pentru mântuirea tuturor el se mângâie cu lipsurile pe care le are în schimb, fiindcă nu și-a vândut slujba ci și-a cumpărat harul”. …dintre toți, numai preotului îi este refuzat dreptul comun, lui deși singur primește să se roage pentru toți, slujba lui fiind pentru toți. În ceea ce privește bunăstarea clerului creștin Ambrozie afirmă „că socotesc mai bine să fiu mai mic în avere decât în har.

Ambrozie afirmă că Biserica se implică social în viața poporului, prin îndemnarea celor bogați să-și deschidă pungile cu bani pentru cei săraci și nevoiași; tot el afirmă că păgânismul nu a adus nimic bun pe plan social pentru oameni, ci a rămas închistat tradițiile ei și a asuprit pe oameni, aceasta fiind și cauza răscoalei gladiatorilor conduși de Hanibal. Ambrozie arată că Biserica nu are bunuri pământești pentru sine, ci „Biserica în afară de credință n-are nici o proprietate. Averea Bisericii este averea nevoiașilor. Să arate și templele păgâne câți robi au eliberat, ce hrană au dat celor săraci, ce ajutoare de viață au strâns pentru cei surghiuniți. Așadar, moșiile sunt un furt și nu un drept”.

În acest context Ambrozie scoate în evidență rolul pozitiv pe care l-a jucat mânăstirile și bisericile creștine în viața oamenilor ca oferind primele locuri de muncă, fiind locașuri de cultură și civilizație și care au pus la dispoziția oamenilor primele spitale și instituții sociale. Este un simț extraordinar de fin și realist pe care l-a avut acest mare părinte. El îndeamnă la maturizarea tuturor și trăirea vieții prin prisma maturității: „și noi la vârsta mică aveam simțirile copilăriei, dar cu anii ne schimbăm și nu mai suntem nici sufletește ca l-a început…și este cu atât mai plăcut faptul de a alunga întunericul sufletului, decât acela al corpului și de a străluci astrul credinței decât al soarelui”.

B. Viziunea ecumenistă a Sfântului Ambrozie – corespondența cu Sfântul Vasile cel Mare și raportul cu Răsăritul creștin.

Este un alt capitol important din viața Sfântului Ambrozie și care merită puțin aprofundat. Arhipăstorirea lui Ambrozie a coincis cu păstorirea marelui ierarh al Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare. Ni s-a păstrat un răspuns al lui Sfântului Vasile la o scrisoare transmisă de Ambrozie marelui ierarh capadocian, care din nefericire nu mai există. Spiritul continuu treaz al Sfântului Vasile cel Mare îl determina nu numai să se informeze, ci să participe, cu mijloacele vremii de atunci la acte și evenimente care îl interesau și personal, dar și pentru orizontul ecumenic al Bisericii din timpul său. Lucrul este foarte important deoarece teologii romano-catolici afirmă că prin aceste schimburi de scrisori, răsăritenii acceptau primatul papal prin consultarea Romei la orice problemă. Or, situația care era atunci în Răsărit și căutarea de presupuse soluții în Apus n-au constituit niciodată raporturi de servilism, ci a fost o încercare din partea Ecclesiei de a da răspuns problemelor cu care se confrunta. Dar realitatea este că Sfântul Ambrozie prin iscusința minții sale și prin calitățile sale spirituale era interesat de soarta întregii Biserici, lucru relevat de întreaga corespondență a Sfântului Ambrozie care se pare că este una dintre cele mai originale corespondențe pe care ne-au lăsat-o Sfinții Părinți în general. Dar să vedem ceea cel frământa pe Sfântul Vasile cel Mare și care a fost atitudinea lui Ambrozie. Din Scrisoarea 197 a Sfântului Vasile cel Mare putem trage unele concluzii, iar pentru frumusețea ei redăm mai jos prima parte a acestei epistole care este unanim recunoscută ca fiind autentică: „Totdeauna mari și multe sunt darurile Stăpânului nostru și nu trebuie măsurată mărimea lor, nici numărată mulțimea lor. Unul dintre cele mai mari daruri pentru cei ce primesc cu simțire frumoasă harurile Sale este și aceasta de față, anume că, deși suntem separați printr-o foarte mare distanță de loc, El ne-a dat, totuși, putința să intrăm în contact prin scrisoare. Stăpânul ne-a hărăzit un îndoit chip de a ne cunoaște: unul prin întâlnire personală, iar celălalt prin convorbire epistolară; pentru că te-am cunoscut din cele ce ai spus; însă te-am cunoscut nu întipărindu-mi în memorie trăsăturile tale trupești, ci percepând din varietatea cuvintelor frumusețea omului interior, întrucât fiecare din noi vorbește din prisosul inimii. Am mărit pe Dumnezeul nostru, Care în fiecare generație alege pe cei plăcuți Lui, El, Care, mai înainte a ridicat de la turmele de oi conducător pentru poporul Său și care pe Amos din păstor de capre l-a făcut profet prin puterea Duhului Sfânt; iar acum a atras la grija pentru turma lui Hristos pe un bărbat din cetatea împărătească, încredințat cu conducerea unui întreg popor, pe un bărbat cu minte înaltă, de neam strălucit, cu viață ilustră, cu putere în cuvânt, vestit pentru toți prin faptele vieții sale. Renunțând la toate avantajele vieții și socotindu-le pagubă ca să ridice pe Hristos, acest bărbat a primit cârma marii corăbii vestite prin credința în Dumnezeu, a Bisericii lui Hristos. O, omule al lui Dumnezeu pentru că nu de la oameni ai primit sau ai învățat Evanghelia lui Hristos, ci însuși Domnul te-a adus dintre judecătorii pământului și te-a așezat pe scaunul apostolilor, luptă-te lupta cea bună, vindecă neputințele poporului, dacă pe cineva l-a atins cumva boala nebuniei ariene, înnoiește vechile căi ale părinților și silește-te să construiești mai departe, prin continuitatea legăturilor noastre temelia dragostei, pe care ai pus-o față de mine. Voi putea astfel să fim vecini în duh unul cu altul, deși prin rezidența noastră pământească suntem foarte departe unul de altul”.

Iată o scrisoare irenică, cum zicem noi azi, adresată de cel mai mare ierarh al Bisericii din Capadocia către unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii din Italia din sec. IV: Sfântul Vasile cel Mare către Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Este o scrisoare de un înalt nivel spiritual, care se impune de la primele cuvinte prin delicatețea simțirii, ascuțimea gândirii și frumoasa viziune ecumenică. Această scrisoare este o punte de aur între Răsăritul și Apusul creștin în epoca primară a Bisericii. Se pune însă întrebarea de ce a scris Sfântul Ambrozie Sfântului Vasile cel Mare sau ce l-a determinat? Este cunoscut faptul că Sfântul Ambrozie prin pregătirea lui laică știa foarte bine ce înseamnă ca Imperiul să aibă o credință unică și să nu fie divizat de diferitele separațiuni creștine ce se desprindeau din Biserică. Simțind imensa responsabilitate pe care avea să o poarte în noua calitate de păstor de suflete, în felul acesta a apelat la autoritatea duhovnicească cea mai autoritară a timpului său adică la Sfântul Vasile cel Mare. Nu știm cuprinsul lui Ambrozie, dar unele probleme puse în epistolă se găsesc în răspunsul epistolar al marelui ierarh capadocian. Dincolo de apropierea doctrinară dintre cele două Biserici locale și felicitările aferente, Vasile cel Mare aduce și unele elogii lui Ambrozie afirmând că „Dumnezeu ne-a hărăzit să ne cunoaștem prin convorbire epistolară; te-am cunoscut prin cele ce ai spus în scris; fiecare din noi vorbește din prisosul inimii sale”. Sfântul Vasile declară limpede că el n-a cunoscut personal pe Sfântul Ambrozie, nu avea în memorie figura, trăsăturile fizice ale corespondentului său, dar relevă încă o dată temelia dragostei față de adresant, pe care Sfântul Ambrozie a pus-o, iar Sfântul Vasile dorește să o ducă mai departe „prin continuarea legăturilor în scris”. Sfântul Vasile vorbește „despre frumusețea omului interior” a lui Ambrozie. În aceste cuvinte ale lui Vasile cel Mare se găsesc gândurile de ecumenism ale lui Ambrozie: „Vom putea astfel fi vecini în duh unul cu altul, deși prin rezidența noastră pământească suntem foarte departe unul de celălalt”. Este foarte posibil ca cuvintele frumusețea omului interior, și temelia dragostei să nu însemne altceva decât frumusețea acordului perfect dintre concepția vasiliană și cea ambroziană referitoare la problemele spirituale cu care se confrunta Biserica. Neînțelegerile dintre creștini ofereau un spectacol jalnic. Sfântul Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nisa au lăsat pagini de neuitat referitoare la aceste lucruri triste. Sfântul ierarh, Ambrozie este poate singurul din Apusul creștin din acea vreme care a înțeles strigătul cel mare al Sfântului Vasile cel Mare lansat pentru unitatea Bisericii, iar scrisoarea episcopului milanez, este poate printre puținele răspunsuri pe care Apusul creștin le-a dat acestei situații triste.

În partea a doua a epistolei delegația Milaneză cerea transferul moaștelor Sfântului Dionisie din Capadocia pentru Milano. Transferul de moaște era atunci o forță și o făclie ecumenică de mare autoritate, iar Sfântul Vasile știa să folosească un asemenea prilej în folosul întregii Biserici. Dar Vasile cel Mare fiind și el o fire destul de practică, în finalul scrisorii dă anumite sfaturi practice noului episcop al Milanului. Știind că fostul prefect al Liguriei și Emiliei a fost ridicat la treapta episcopală fără ca în prealabil să aibă o pregătire teologică serioasă. Iată câteva îndemnuri misionare ale Sfântului Vasile cel Mare, în primul rând este atrasă atenția lui Ambrozie că a ajuns prin harul lui Dumnezeu episcop: „O, omule al lui Dumnezeu pentru că nu de la oameni ai primit sau ai învățat Evanghelia lui Hristos, ci însuși Domnul te-a adus dintre judecătorii pământului și te-a așezat în scaunul apostolilor. Alt îndemn „luptă-te lupta cea bună” aluzie la cuvintele Sfântului Apostol Pavel „lupta cea bună m-am luptat, călătorie am săvârșit, credință am păzit”. Secolul IV a fost marcat de disensiuni majore, iar credința adevărată era apărată de unii creștini adevărați în frunte cu episcopi devotați. Or, Sfântul Ambrozie era la începutul episcopatului, trebuia să fie întărit în dificila lui misiune. Alt îndemn „vindecă slăbiciunile poporului, dacă pe cineva l-a atins cumva boala nebuniei ariene, vindecă-l. Marea calamitate care sfâșia unitatea și viața Bisericii Răsăritene în vremea Sfântului Vasile cel Mare era constituită de grupările periculoase ariene care existau și în Apus. Deși situația era considerată totuși mai bună în Apus și aici au fost afectate liniștea și pacea Bisericii din cauza nebuniei ariene așa cum reiese de altfel și din scrisorile dogmatice ale lui Ambrozie de după anul 375. Din epistola a XIV-a a lui Ambrozie adresată către împăratul Teodosie avem o imagine asupra faptului cum se oglindea arianismul în gândirea lui Ambrozie și cum trebuia contracarat. „Mi s-a părut că trebuie să ne dăm osteneala nu pentru Italia, care mai de mult a fost scăpată de grija din pricina arienilor, și care nu e hărțuită de vrerea tulbure a ereticilor; repet nu pentru noi, fiindcă nu ne ostenim pentru cele ce sunt ale noastre, ci pentru cele ce aparțin tuturor; nu pentru Galia și Africa în care înțelegerea între slujitorii Bisericii este deplină, ci pentru ca acele tulburări care s-au produs în comunitatea noastră din Răsărit, să fie cunoscute în sinod și să nu mai fie la mijloc nici o fărâmă de dezbinare”. Așadar Ambrozie vedea soluționarea problemelor numai în sinod, și nu printr-un arbitraj din partea Romei, așa cum susțin teologii catolici din ziua de astăzi. De asemenea în anul 386 la stăruința ereticului arian Auxențiu și a împărătesei Iustina, împăratul a dat o lege prin care autoriza adunările ariene, prevăzându-se pedepse pentru cei care îi tulburau. Sfântul Ambrozie adresează o scrisoare împăratului Valentinian în care se arată speriat de pericolul arian: „O, de ar fi limpede pentru mine că Biserica lui Hristos nu va fi predată arienilor”. Alt îndemn „reînnoiește căile Sfinților Părinți”. Era aici un refren mai ales în perioada de criză și de deviere de la credința ortodoxă, dar era și un medicament împotriva veninului arian.

Este știut faptul cu câtă ardoare Tertulian și Irineu, Origen, Grigorie de Nisa, Grigorie de Nazianz, dar mai ales sfântul Vasile cel Mare au luptat contra arienilor. Sfântul Vasile cel Mare relevă uriașul haos doctrinar provocat de eunomieni și de alte specii ariene: „dogmele Sfinților Părinți au fost disprețuite, nu s-a mai ținut seama de tradițiile apostolice; de aici înainte oamenii vorbesc de meșteșuguri de cuvinte, de potriviri de cuvinte și nicidecum despre Dumnezeu”. Este exact ceea ce spunea Ambrozie lui Teodosie despre cuvintele meșteșugite ale lui Simah, dar care îl căutau pe Dumnezeu în sacrificiile sângeroase și în animalele moarte.

Acest îndemn a fost foarte mult respectat de Sfântul Ambrozie având în vedere că și-a însușit cultura elină și spiritul primului sinod ecumenic (Niceea 325). Paragraful al șaptelea din Scrisoarea a XIV-a adresată către Teodosie și către unii episcopi este relevantă. Referindu-se la credință (dogme) el afirmă: „este adevărat că am introdus unele schimbări de formă, dar păstrând în sinod cele hotărâte de Atanasie, Sfântă să-i fie amintirea, fiindcă a fost un adevărat monument al credinței, și de părinții noștri de veche sfințenie, înlăturăm hotarele pe care le-au așezat părinții noștri și nu încălcăm drepturile moștenite ale comunității ci, respectând cinstea datorată stăpânirii voastre, ne arătăm datori de pace și liniște”. Acesta este marele merit al lui Ambrozie de a se strădui să cunoască adevărul curat de la oameni autentici și să nu se lase prins în sistemul logicii umane cu care era subjugat arianismul. Un alt îndemn „silește-te să construiești mai departe prin frecvența corespondenței temelia dragostei pe care ai pus-o față de mine. Vom fi astfel vecini în duh…deși prin rezidența noastră pământească suntem foarte departe unul de altul”. Dragostea este și era marea forță a creștinismului. Ea a menținut și menține Biserica dragostea între credincioși și mai ales dragostea între episcopi ca luminile și temelia Bisericii.

Partea sănătoasă a Răsăritului era destul de obosită de atacurile diavolului și avea nevoie de rugăciunile și dragostea Apusului pentru a le putea învinge. Totodată Sfântul Ambrozie emite și un principiu solid al ecumenismului și anume ca actele de disciplină și chestiunile de credință să fie judecate de comunitatea Bisericii. „Noi cerem ca acolo unde există o singură comunitate să fie judecată de obște și de un consens armonios”. Sfântul Ambrozie afirmă „noi nu căutăm cele ale noastre, ci cele ale lui Dumnezeu”.

Autorul nostru subliniază neîncetat comuniunea inexplicabilă a Bisericilor Răsăritului și Apusului, necesitatea de a menține această comunitate cu orice preț, folosirea judecății în sinod cu privire la problemele controversate, apelul continuu la hotărârile disciplinare ale sinodului de la Niceea din 325. Merită să reținem analogia remarcabilă de concepție între Sfântul Ambrozie și Sfântul Vasile cel Mare „un spirit profund de onestitate și de dreptate domină această concepție, până atât, orizonturile și metodele lor ecumenice nu pot fi înțelese decât în cadru conciliar, unde balanța nu poate fi aplecată în favoarea nimănui”. Se poate afirma deci cu destulă certitudine că învățătura lui Ambrozie despre Biserică coincide cu definiția ei „iar ei stăruiau în învățătura Apostolilor și în împărtășirea și în frângerea pâinii și în rugăciune”.

Deci ecumenismul nu este posibil fără integritatea și puritatea credinței. Toate frământările doctrinare din epoca patristică semnalate prin tratate, sinoade, controverse, persecuții, exiluri etc., confirmă faptul că unitatea Bisericii nu e posibilă fără respectarea adevărului de credință. Acest adevăr creează și menține omogenitatea spirituală a creștinilor. Este lucrul esențial înțeles de Ambrozie.

Activitatea ecumenică a Sfântului Ambrozie se bazează pe credința sa neclintită, pe care o dezvoltă și o explică în mai multe tratate ca de pildă: De fide, De Spiritu Sancto, De penitentia. Doctrina lui teologică este orientată ecumenic prin însăși izvoarele elaborării ei, alimentată de un serios fond clasic, îmbogățită și căpătând formă definitivă prin Sfânta Scriptură, prin Iosif Flaviu, Filon și mai ales prin autori creștini ca Sfântul Iustin, Origen, Metodiu de Olimp, Sfântul Ilarie și Sfântul Vasile cel Mare. Acest lucru l-a ajutat să acopere cu umbra personalității sale rătăcirea lui Arie și a tuturor celorlalți eretici. El combate fără încetare pe eretici în frunte cu Arie și erezia tuturor celorlalte denominațiuni ieșite din creștinism: eunomieni, sabelieni, valentinieni, marcioniți, manihei, donatiști, macedoneni, apolinariști. De asemenea îl combate pe Pavel de Samosata, pe Vasiliade etc. Ereticii sfâșiau unitatea de credință în Biserică.

Un loc important în doctrina Sfântului Ambrozie îl juca în chip deosebit Sfânta Tradiție, care era în același timp factorul activ și ponderator al Bisericii, puterea care o mână mereu înainte și al cărui izvor este Mântuitorul însuși, Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți, inclusiv toată această bogată desfășurare de credință aflat în gândire, în sfințenie de suflu martiric, de dragoste și de progres spiritual și moral până în timpul lui. Sfântul Ambrozie are în mod clar impregnat în sufletul său efortul duhovnicesc al înaintașilor săi, iar cei de după ei trebuie să se străduiască ca în lumina eforturilor lor să convertească noile generații la creștinism. În acest sens Ambrozie afirmă: „…nu sfărâmăm semnele puse de Sfinții noștri Părinți și nu violăm drepturile comuniunii ereditare, ci aspirăm la pace și liniște”.

Sfântul Ambrozie iubea foarte mult pe martiri și prețuia foarte mult valoarea lor pentru credință, autoritatea și prestigiul care-l aduceau Bisericii. De aceea el se interesa foarte mult de martirii milanezi. Dintr-o scrisoare pe care Sfântul Vasile i-a adresat-o (contestată de unii dar pentru noi ortodocșii considerată remanierată), reiese că o delegație milaneză cerea moaștele Sfântului Dionisie, fostul episcop de Milan care a murit în Capadocia. Cu această ocazie ierarhul Capadociei felicită pe Ambrozie și el însuși dă mărturie despre autenticitatea sfintelor moaște. Sfântul Dionisie era venerat în Capadocia, dar nu știm motivul exilării sale în afară de acela „pentru credință”, dar se știe din alte izvoare (Sfântul Atanasie, Sozomen, Eusebie) că a fost exilat de împăratul Constanțiu la anul 355 pentru că refuzase să semneze o condamnare a lui Atanasie cel Mare. Sfântul Ambrozie mărturisește în Epistola 63, 68, 70 că Dionisie a refuzat întoarcerea în Italia, deoarece considera că în exil avea „domiciliu ceresc”. Dionisie a preferat deci să moară în exil cu titlul de martir, decât ca, reîntorcându-se în patrie, să revadă preocupările unei părți a clerului superior spre intrigi. Acest aspect legat de sfintele moaște ale lui Dionisie este foarte important pentru viziunea ecumenistă a lui Ambrozie scoțând în evidență dragostea pentru sfinții lui Dumnezeu. Probabil că dacă viziunea lui despre ecumenism ar fi fost „simțită” și de liderii confesiunilor creștine de atunci, probabil că cu totul alta ar fi fost soarta Bisericii lui Hristos în ziua de azi. Așadar despre Ambrozie putem afirma cu certitudine: „sprijin al Ortodoxiei, o temelie a Bisericii, o întărire a ierarhilor, un înțelept; el s-a arătat un mare păstor îndrumând turma sa către pășunile Ortodoxiei”.

C. Universalismul roman și doctrina despre Biserică a lui Ambrozie. Conflictul cu Teodosie.

În această problemă destul de spinoasă, Sfântul Ambrozie trasează niște linii de demarcație care rămân valabile până în ziua de azi. Pentru a clarifica lucrurile trebuie știut că Biserica s-a confruntat dintru început cu pretenția cezaro-papistă a împăraților romani.

Împăratul Constantin cel Mare (306-337) a oscilat tot restul vieții sale pentru simpatia față de creștini, o dată cu viziunea de Pons Milvius și înfrângerea lui Maxențiu până la botezul său în vila de la Ancirona înainte de moartea lui survenită în mai 337. Politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut și urmări nefaste asupra Bisericii: din protector al Bisericii uneori împăratul s-a transformat în călăul ei, chiar Constantin cel Mare l-a exilat pe Sfântul Atanasie, iar spre sfârșitul domniei, în materie de credință, s-a lăsat lingușit de intrigile arienilor fapt care a produs o mare dezamăgire în rândul credincioșilor. La primul sinod ecumenic de la Niceea din 325, împăratul Constantin dându-și seama de importanța unității creștinilor a susținut și convocat sinodul, stăruind pe lângă căpeteniile creștine să aibă înțelegere și să pună umărul la propășirea spirituală a Bisericii. În acest context chiar Constantin cel Mare se intitula „episcop pus de Dumnezeu pentru treburile de din afară ale Bisericii”. Ideea cezaro-papistă s-a simțit mai ales în alegerea de episcopi, care de cele mai multe ori candidatul la episcopat trebuia să împărtășească credința împăratului, iar apoi toate hotărârile sinoadelor trebuiau să fie consimțite de decrete imperiale. Desigur că rezultatul acestor politici a fost inițial benefic pentru Biserică, dar se anunța o mare primejdie și anume imixtiunea politicului în viața Bisericii. Biserica Ortodoxă a recunoscut meritul incontestabil al lui Constantin cel Mare în serviciile pe care le-a adus creștinătății și l-a gratulat cu titlul de „cel întocmai cu apostolii, dar totodată a încercat evitarea față de spectrul politic.

Poate cel mai mare împărat al creștinătății, Teodosie cel Mare deși a făcut enorm pentru Biserică (a convocat sinodul II ecumenic, a închis universitățile păgâne) a fost și el adeptul deplin al cezaro-papismului – deși mânat de sentimente pur creștine – totuși a avut de suportat o poziție fățișă a Sfântului Ambrozie care a clarificat raporturile dintre Stat și Biserică și a clarificat importanța sinodului pentru treburile Bisericii. Pentru prima oară Ambrozie afirmă că împăratul este în Biserică și nu deasupra ei. Acest lucru s-a văzut mai ales datorită incidentului petrecut la Tesalonic. Ambrozie aduce în discuție marea problemă a societății creștine și anume cine este Biserica. În viziunea lui Ambrozie Biserica trebuie să fie înțeleasă ca un factor activ de viață și la care trebuie să participe toți oamenii, iar limita Bisericii o constituie păcatul. El ținea ca Biserica să fie recunoscută de către Imperiu ca o instituție distinctă și independentă față de acesta cu menirea și rostul ei pe această lume. Acest lucru se vede mai ales prin masacrul de la Tesalonic și atitudinea lui Ambrozie pe care a avut-o concretizată în Epistola adresată lui Teodosie. Este o remarcabilă pildă de morală și una dintre cele mai frumoase epistole păstrate din literatura patristică. Politica lui Teodosie era cunoscută prin federalizarea goților, așezarea lor în provinciile de graniță ale Imperiului, plătirea de subsidii de către aceștia care în schimb aveau datoria să păzească granițele Imperiului. În anul 390, în orașul Tesalonic a avut loc o revoltă a populației autohtone împotriva goților, iar într-o busculadă au fost ucise mai multe căpetenii ale goților printre care s-au numărat și niște soldați romani. În situația dată împăratul Teodosie pentru a nu tensiona relațiile cu goții a permis represalii din partea acestora la adresa populației orașului. Așa se face că în stadionul orașului au murit masacrate 7000 de persoane fără deosebire femei, bărbați, tineri și copii. Episcopul Ambrozie auzind de acest lucru l-a socotit direct vinovat pe împărat de toate cele întâmplate, iar când acesta a venit la Mediolanum episcopul a refuzat să-l primească la împărtășanie până în momentul în care nu se va pocăi de crima săvârșită la Tesalonic.

Ambii erau caractere destul de puternice și energice, unul vedea interesul statului, celălalt interesul Bisericii. Ambrozie care îi fusese sfătuitor și îndrumător atrage atenția împăratului asupra temperamentului său într-o scrisoare destul de sinceră: „Ascultă auguste împărate! N-aș putea spune că n-ai râvna credinței. Cred că te temi de Dumnezeu. Dar ai o fire năvalnică pe care, dacă vrea cineva să ți-o potolească repede o întorci spre milă, iar dacă ți-o ațâță te întărâți și mai rău, încât greu te poți domoli. O, dacă nimeni nu te îmblânzește măcar să nu te aprindă nimeni! Eu te las așa cum ești tu însuți îți poți înfrâna și învinge năvala firii prin râvna evlaviei”.

În această dispută împăratul a invocat interesul statului și a răspuns lui Ambrozie că și David s-a folosit de pumnal și a ucis, dar episcopul a ripostat spunând: „tu ai făcut însă numai faptele lui David fără însă să faci și pocăința lui. Ambrozie amintește lui Teodosie „oare îți este rușine, împărate să faci ceea ce a făcut regele profet David, întemeietorul familiei lui Hristos după trup; lui i s-a spus că bogatul care avea cele mai multe turme a răpit și a ucis singura oaie a săracului la servirea oaspetelui. Și aflând că este mustrat de fapta lui a zis: am păcătuit înaintea Domnului. Rabdă, așadar împărate dacă și ție ți se va spune tu însuți ai făcut ceea ce s-a spus regelui David de către profet. Căci dacă vei asculta aceasta cu grijă și vei spune am păcătuit înaintea Domului vei putea fi și tu iertat. Atitudinea lui Ambrozie este tranșantă „nu pot săvârși Sfânta Euharistie în prezența ta împărate. Dacă lucrul este imposibil atunci când a fost vărsat sângele unui nevinovat, va fi el oare posibil atunci când va fi săvârșit sângele mai multora. Nu, nu cred”. Ambrozie este de părere „că e cu neputință ca un om așa de evlavios ca împăratul Teodosie să nu resimtă durerea pentru uciderea atâtor nevinovați. Împăratul să nu adauge păcatului său alt păcat”.

Oarecum surprins de atitudinea episcopului, Teodosie a fost nevoit să verse lacrimi de pocăință, și să facă mărturisire publică de iertarea păcatelor în fața catedralei din Milano, și abia după aceea să intre în Sfântul Altar și să se împărtășească. Trebuie menționat că Sfântul Ambrozie a stat în permanente legături cu toți împărații timpului cu care a avut dealtfel relații destul de cordiale, dar n-a fost niciodată cancelarul lor așa cum s-a susținut. El nu a făcut altceva decât să fie un susținător, sfătuitor și ghid credincios al împăraților în împrejurări destul de grele, de exemplu cum a fost tragicul eveniment de la Tesalonic. Anul 325 marchează moartea lui Teodosie deplin împăcat cu Dumnezeu și cu semenii, prohodit și având necrologul săvârșit de Sfântul Ambrozie. De asemenea tot Ambrozie a rostit necrologul și lui Simah.

În concluzie Ambrozie a fost susținătorul sinodalității în Biserică episcopii având dreptul și menirea de a judeca chestiunile de credință fără arbitraj din partea împăratului iar acesta se găsește în Biserică ca mădular tainic al Trupului Domnului și deasupra ei ca o instituție separată. Ambrozie nu a susținut niciodată ideea de „episcop peste episcopi” așa cum încearcă să susțină teologia romano-catolică azi. De altfel formarea sa duhovnicească și modul său de a percepe lucrurile spirituale nu puteau accepta asemenea teze.

D. Sfântul Ambrozie – păstor de suflete.

Ceea ce a impresionat pe majoritatea cercetătorilor este afecțiunea puternică pe care Sfântul Ambrozie a avut-o față de cuvântul lui Dumnezeu. Într-adevăr în opera lui se găsesc remarcabile astfel de pagini în care zugrăvește puterea Fiului lui Dumnezeu, și care în opinia lui Ambrozie, Iisus Hristos trebuie să constituie centrul învățăturii și trăirii creștine. „Avem totul în Hristos…Hristos este totul întru noi. Dacă tu dorești să-ți vindeci o rană, El este un medic; dacă ești însetat după ceva, El este izvorul; dacă ești neîndreptățit, El este dreptatea; dacă ai nevoie de ajutor, El este tăria; dacă îți este frică de moarte, El este viață; dacă îți dorești cerul, El este calea; dacă fugi de întuneric, El este lumina; dacă vrei să te hrănești; El este pâinea. Gustați deci și vedeți că Dumnezeu este dulce; fericit omul care crede și speră în El”.

Așadar centrul vieții creștine este Hristos. Ambrozie exemplifică anumite norme de purtare atât ale clerului cât și credincioșilor față de Hristos. Creștinii trebuie să aibă conștiința deplină că ei sunt membre tainice ale trupului lui Hristos care este Biserica. Așadar Ambrozie concordă cu Apostolul Pavel în învățătură atunci când spune că Hristos este capul real al Bisericii. Pentru a arăta legătura care există între Hristos și trupul Său, iată ce scrie Sfântul Ambrozie lui Irineu: „După cum Eva a fost os din oasele lui Adam și carne din carnea lui, tot așa și noi suntem membre ale lui Hristos, oase din oasele Lui, și carne din carnea Lui”. După Sfântul Ambrozie Tainele de inițiere și în general toate celelalte Taine joacă un rol important în viața omului. Călăuzit de aceste principii, Sfântul Ambrozie însemnează cu semnul infamiei orice încercare de a sfâșia unitatea Bisericii, fiindcă cine sfâșie Biserica prin schismă, sfâșie însuși trupul lui Hristos și este fără de credință. Sfântul Ambrozie afirmă că Biserica este asemenea unei cetăți fortificate, turnurile de apărare sunt episcopii și preoții, porțile de intrare sunt Apostolii, iar credincioșii constituie o societate bine distinctă, din care uneori pot fi în mod dureros tăiați unii membrii care au păcătuit.

Ca păstor de suflete Ambrozie a încercat să inoculeze în sufletele credincioșilor importanța Tainei Botezului. Suntem încă în perioada catehumenatului iar perioada de dinainte de Botez, trebuia să fie foarte bine explicată celor ce trebuiau să primească Botezul de către episcop. Ambrozie știa că cel ce se apropie de Taina Botezului trebuie să devină receptiv la cateheza episcopului, în care trebuia să recunoască glasul lui Hristos. Receptivitatea sufletească față de învățătura Bisericii se dezvoltă prin credință, care devine în acest fel principala condiție pentru primirea Tainei Botezului. Ambrozie caută exclusiv aici caracterul practic al Sfintelor Taine urmând de fapt instruirea reală a catehumenilor „ai văzut acolo pe diaconi, ai văzut pe preot, ai văzut pe marele preot. Nu te uita la chipurile lor trupești, ci la harul hainelor. Ai vorbit în prezența îngerilor precum este scris căci buzele preotului păzesc știința și credincioșii cer Legea din gura lui; căci el este un înger al Domnului celui Atotputernic. Nu este cazul să ne amăgim, să tăgăduim; este înger care vestește împărăția lui Hristos și viața veșnică. Nu trebuie să-l prețuiești după înfățișare, ci după har. Ia seama la ce ți-a transmis, socotește bine sarcina lui, și recunoaște vrednicia, funcția lui”.

Ambrozie fiind om practic, el știa că credința poate fi lucrătoare numai prin iubire, de aceea el se adresează catehumenilor: „după aceea s-a deschis pentru tine Sfânta Sfintelor, a intrat în sanctuarul nașterii din nou; repetă ce ai fost întrebat, adu-ți aminte ce ai răspuns. Te-ai lepădat de satana și de faptele lui, de lume și de desfrâul și de desfătările lui. Răspunsul tău este păstrat nu în groapa morților, ci în cartea celor vii”.

Episcopul Mediolanului a fost pe deplin conștient că pentru ridicarea morală a credincioșilor era necesar ca Biserica să dispună oricând de un cler vrednic. De aceea încă din primele zile ale păstoririi lui s-a ocupat intens de această problemă, iar rezultatul a fost compunerea lucrării „De oficiis ministrorum” sau „Despre datoriile slujitorilor bisericești”, fiind primul tratat amplu despre datoriile preoților scris în Apus. În Răsărit au slăvit preoția Sfântul Ierodiacon Efrem Sirul, Sfântul Grigorie Teologul, iar Sfântul Ioan Gură de Aur arată în tratatul său despre preoție însemnătatea preoției ca slujire a dragostei arătând condițiile de admitere în cler și calitățile oratorice ce se cer unui preot. Dar ceea ce se evidențiază dintre toate aceste tratate este acela că în lucrarea Sfântului Ambrozie cele mai multe amănunte coincid pentru a sublinia viața morală și duhovnicească a preotului. Ambrozie însuși mărturisește că imboldul de a scrie tratatul i-a venit gândindu-se la obligațiile sale de episcop și la unele pericope citite din Sfânta Scriptură. „Eu nu mă pot sustrage de la datoria de a învăța, deoarece slujba mea de episcop mă obligă… dacă meditez la Psalmul 38 sunt silit în sufletul meu să scrie despre datorii… spre a vă povățui pe voi fiii mei”. Titlul împarte și planul cestei lucrări este luat după lucrarea lui Cicero „De oficiis”, iar acesta la rândul său s-a inspirat după lucrarea lui Ponetius din morala stoicilor. Această lucrare a lui Cicero a făcut destul de multă vâlvă în vremea lui iar un exemplar a ajuns și în mâna lui Augustin.Deși imită structura compozițională lucrarea lui Ambrozie este mult superioară celei lui Cicero. Ambrozie citează din evenimentele pământești ale Mântuitorului, dă exemple de personaje morale vetero-testamentare, pilde din viața Apostolilor și ale unor sfinți martiri din primul secol creștin. Nu urmăm înțelepciunii trupești, care socotește drept folos câștigul bogăției, ci înțelepciunii care este după Dumnezeu și care socotește drept pagubă pentru adevărata viață tot ceea ce se pare de mare importanță în lumea aceasta. Aceste cuvinte au fost puse de Ambrozie în prologul lucrării.

Importanța vieții morale și duhovnicești pentru preot. Ambrozie pornește de la cuvintele Mântuitorului „Luați Duh Sfânt cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 21-22). Ambrozie afirmă că preoții sunt aleși dintre oameni, dar au harul dumnezeiesc conferit prin hirotonie. De aceea viața preotului trebuie să aibă model pe Iisus, Apostoli, iar viața lor morală să fie exemplară: „noi, cei care suntem chemați în slujba Bisericii, trebuie să facem numai ceea ce e plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să se arate în noi puterea lui Hristos. Și așa de supuși să fim Stăpânului nostru încât membrele noastre să fie arme ale dreptății, nu arme ale trupului în care să domnească păcatul, ci arme tari pentru Dumnezeu, prin care păcatul este nimicit, înclinările păcătoase ale trupului pier și în felul acesta dispare tot păcatul, ca și cum am învia din morți, trăim cu fapte și obiceiuri noi”. Din acest pasaj se vede influența Sfântului Apostol Pavel în ceea ce privește viața preoților. De asemenea Ambrozie afirmă că viața preotului trebuie să fie închinată Domnului „și prin viața sa preotul aduce jertfă lui Dumnezeu în fiecare zi. El mereu trebuie să se înfrângă pe sine. Toate îi sunt libere, dar nu toate îi sunt de folos. Cel care s-a învrednicit de treapta preoției trebuie să se sârguiască a plăcea Stăpânului care printr-o viață curată, plină de dreptate de înțelepciune, să fie râvnitor ca Iosif, curat ca Iisus al lui Navi, iubitor de fii ca David și blând ca Moise. Să povățuiască pe cel rătăcit, să sprijine pe cel șchiop, să ridice pe cel căzut, să ajute pe cel neputincios. Să urmeze în dragoste creștină pe Sfântul Apostol Petru și Pavel, în mărturisire ca Sfântul Sixtus și pe Sfântul Laurențiu și pe alți sfinți”.

Sfântul Ambrozie este conștient de greutățile preoției și îndeamnă clerul să învingă jugul greu al preoției. Întreaga sa păstorire a avut impregnată această idee. El a fost deplin conștient de ispitele preoției și a transmis cuvinte de mângâiere pentru cei care simțeau că se clatină sub această povară. În Epistola LXXXI Sfântul Ambrozie transmite cuvinte de mângâiere către cei care căzuți în deznădejde sub povara grea a preoției, se gândesc să dezbrace haina sacerdoțiului și le transmite îndemnul să rabde totul fiindcă Dumnezeu va da fiecăruia după meritele sale. Gândul de a părăsi preoția vine de la diavolul. Acest lucru nu este spus la întâmplare de Sfântul Ambrozie, deoarece mulți clerici au dezbrăcat haina preoției și au abordat alte preocupări omenești din dorința de câștig. Apoi în timpul persecuțiilor Biserica a dat numeroși martiri din rândul clericilor, dar mulți au apostaziat de la dreapta credință, fapt care a fost destul de grav pentru disciplina Bisericii. De pildă, în timpul persecuției lui Deciu (241-251), mulți clerici au acceptat din conveniență să abjure creștinismul, fapt care a provocat mai apoi problema lapsilor (căzuților) din Biserică acesta fiind prima mare problemă din Biserica primară. Dacă preoții ar fi fost toți îmbunătățiți moral cu siguranță că nu se ajungea până aici. Ambrozie știa că este destul de greu să fi preot și a dat numeroase sfaturi. De pildă el afirmă „se strecoară, adesea în mințile omenești astfel de gânduri, încât cineva, lovit de o nedreptate ușoară dacă nu-i ies după voie, își părăsesc slujba. Lucrul acesta poate fi îngăduit pentru alte feluri de oameni, dar pentru cei ce se străduiesc în cele dumnezeiești este plin de durere. Din toate timpurile neputințele firii umane și aspectul material a fost hotărâtor în anumite decizii: „sunt unii dintre clerici în care vrășmașul râvnește să se furișeze și să le vâre în cuget astfel de gânduri dacă nu pot robi altfel. Ce-mi folosește să rămână în cler, zic ei, să-mi aud cuvinte urâte, să îndur necazuri, ca și cum ogorul meu nu mă poate hrăni, sau dacă n-am ogor ca și cum nu mi-aș putea câștiga existența astfel. Cu astfel de gânduri chiar, și cei cu purtări bune se retrag din slujbă de parcă numai aceasta ar fi îndatorirea preotului, să-și facă viața mai ușoară, nu să-și asigure mai degrabă ajutorul dumnezeiesc după moarte. Pentru că acela are cele bune după moarte care aici a putut să lupte cu bărbăție împotriva tuturor curselor vrășmașului”. Iată, deci cât de actuale sunt toate. Ambrozie spune preoților să urmeze exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos care și El s-a chinuit pe acest pământ. „Ostenit-am strigând amorțit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu” (Psalmul 68, 4); „și era acolo fântâna lui Iacob. Iar Iisus fiind ostenit de călătorie S-a așezat lângă fântână și era ca la ceasul al șaselea” (Ioan 6, 4); „disprețuit era și cel din urmă dintre oameni, om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața disprețuit și nebăgat în seamă, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 3, 5). După Ambrozie preotul trebuie să fie în toate împrejurările, în tot locul și în tot timpul, întocmai ca aurul și argintul, fără sunet fals și fără amestec de alte metale. Toți preoții ca și majoritatea creștinilor moștenesc viața veșnică, dacă au o tărie morală duhovnicească după poruncile Evangheliei, iar unii preoți ar trebui să-și împartă averile lor săracilor, să se lepede de ei însăși și să urmeze întru totul Domnului.

2. Preotul ca model de viață creștină. Pentru credincioși, viața preotului are cea mai mare însemnătate. Oamenii în credința lor religioasă se orientează după viața preoților „viața clericilor este evanghelia laicilor” iar preoții nu trebuie să scape acest lucru din vedere niciodată. Sfântul Ambrozie învață pe preoți să aibă o viață plină de virtuți fiindcă cei care sunt credincioși nu caută apa cea curată într-un izvor de mlaștină. Preotul sădește evlavia mai întâi în sufletul său și numai după aceasta în sufletele altora. El are datoria „să se sârguiască a atrage poporul pe calea binelui, prin exemplul său de viață virtuoasă”. După Ambrozie „sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât razele soarelui pentru ca Duhul Sfânt să locuiască în el”. realizând preotul acest lucru va putea arăta și prin faptele sale exterioare că este stăpânit de Domnul. În cămașa de taină a preotului, se plămădesc, rodesc și se prelungesc în viața sensibilă, ca niște vlăstare încărcați de rod, toate manifestările particulare și publice. Preotul nu poate susține într-însul frumusețea duhovnicească dacă înăuntrul lui unghiile răpitoare ale păcatului desfigurează podoaba sufletului. După smeritul arhipăstor al Mediolanului „noi slujitorii bisericești trebuie să fim smeriți, blânzi, pașnici și răbdători, să ținem măsura în toate, fața să ne fie liniștită și vorba să facă cunoscut că viața noastră este curată”. Un lucru important pentru preot este acela că oricât de înaltă ar fi viața duhovnicească și oricâte daruri ar avea el, nu poate și nu trebuie să se mândrească. Smerenia vameșului și nu mândria fariseilor aduce de la Dumnezeu, prin rugăciune, bunăvoință și bogăție de har. Podoaba smereniei o are preotul în toate împrejurările vieții. Din smerenie se înflăcărează fața și îl face pe cineva mai plăcut, iar atunci strălucește curățenia sufletului în podoaba trupului. Podoaba preotului trebuie să fie modestia, „trebuie să arate aceeași modestie umilită chiar și în mișcarea și în ținuta corpului, în umblarea încoace și încolo. Caracterul sufletului se arată de multe ori în înfățișarea și în ținuta corpului. Aici este un punct de reazim pentru judecarea omului nostru cel interior: putem constat dacă inima este ușuratică, plină de mândrie și iute la mânie, sau, din contră, dacă este mereu curată și credincioasă. Astfel se poate zice că mișcarea corpului este limba sufletului”. Preotul deci este în chip special purtătorul harului dumnezeiesc și pentru aceasta trebuie să fie sfânt, purtător de sfințenie. Prin poziția sa harică preotul nu poate fi scutit de o viață aleasă ci această stare îl obligă și mai mult la desăvârșire. Putem așadar trage concluzia că vița morală a preotului – după Sfântul Ambrozie – semănă foarte mult cu cea zugrăvită de Sfântul Apostol Pavel: „vă rog să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care sunteți chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare îngăduiți-vă unii pe alții” (Efeseni 4, 1-3).

CAPITOLUL III

ASPECTE TEOLOGICE ALE LIRICII AMBROZIENE. IMNELE AMBROZIENE.

Marele merit incontestabil al lui Ambrozie este compunerea de imnuri având ca miez învățăturile creștine și introducând cântarea omofonă. Acest lucru este clar mărturisit de Augustin, fiul spiritual al lui Ambrozie, care s-a desfătat sufletește cu imnurile părintelui său și despre care afirmă: „nu de mult biserica din Milan începuse să sărbătorească acest gen de mângâiere și de îndemn, când inimile și vocile fraților care cântau, se uneau cu mare zel. Desigur trecuse un an sau nu cu mult mai mult de când împărăteasa Iustina, mama împăratului Valentinianus, care era copil, persecuta pe Ambrozie, din cauza ereziei sale, la care fusese atrasă de arieni. Mulțimea credincioasă făcea noaptea de veghe în biserică, pregătită să moară cu episcopul ei, servul Tău. Atunci mama mea, serva Ta jucând primul rol al grijilor și veghelor, trăia numai din rugăciuni. Noi deși încă neîncălziți de căldura Duhului Tău, eram totuși mișcați de uimirea și tulburarea cetății. Atunci s-a instituit obiceiul ca să se cânte imnuri și psalmi, după obiceiul părinților din Răsărit, pentru ca poporul să nu se nimicească de neplăcerea tristeții, iar de atunci au fost păstrate de multe și aproape de toate comunitățile din celelalte părți ale pământului”.

Exponenții religiei Mântuitorului spirite înzestrate și luminate, au depus în această privință eforturi meritorii, încununate cel mai adesea de succes deplin. Pentru ei era mai mult decât evidentă necesitatea de a oferi acelor idolatri pe care îi chema la Hristos, o hrană spirituală care să nu-i facă să regrete „banchetul” pe care tocmai l-au părăsit. Totuși acest proces – după cum era firesc – a urmat căile sale destul de întortocheate, iar desprinderea de ceea ce era vechi, nu s-a făcut dintr-o dată și deplin. Cultura antică depozita într-însa comori ce se cereau păstrate și însușite. Și apoi, însăși creștini în perioada de formare, s-au adăpat de la izvoarele ei, recunoscându-i părțile pozitive. Tânăr fiind, Ambrozie a frecventat cu multă plăcere cursurile despre poeții vechi, care nu o dată îl vor fi desfătat în momentele de răgaz ale ulterioarei sale sarcini de „consularis Liguariae et Aemiliae”. Într-aceasta nu e nimic de mirare căci, care om cult de atunci și de totdeauna, na fost atras de lirica unor Virgiliu, Horațiu, etc? Deși înclinat spre cele practice, Ambrozie avea un suflet extrem de sensibil, deschis spre armonie și frumusețe. Deci Ambrozie a compus imne sub influența structurii poeziei antice și sub înrâurirea poeților amintiți, dar imnele sunt în mod real mult mai valoroase de cât ale celorlalți poeți datorită conținutului lor divin. Despre eficacitatea imnurilor sale ne vorbește tot Fericitul Augustin: „și eu mă săturam în acele zile de o dulceață uimitoare, gândindu-mă la adâncimea planurilor tale pentru mântuirea neamului omenesc. Cât am plâns în imnurile și în cântecele tale, mișcat adânc de glasul Bisericii tale, care răsunau plăcut! Acelea curgeau în urechile mele și adevărul se scurgea în inima mea și clocotea de aici simțirea evlaviei și curgeau lacrimile și mă simțeam minunat”. Se pune însă în mod legitim întrebarea de ce a compus Sfântul Ambrozie aceste imne. Este știut faptul că pentru el compunerea de imne nu a constituit niciodată un divertisment. Vechii scriitori creștini n-au pus mâna pe condei decât cu un scop practic foarte bine determinat. Și Ambrozie, ca păstor de suflete, în tot ceea ce a înfăptuit, n-a uitat nici o clipă de calitatea sa dăruindu-se mereu cu folos turmei sale. Compunând de aceea versuri, el n-a făcut altceva decât să slujească unor interese practice imediate. Este cunoscut faptul că în timpul marii nebunii ariene, liderul acestei mișcări care a fost preotul Arie, a făcut uz de argumente științifice compunând două lucrări în imne intitulată Thalia și Banchetul în care și-a expus învățăturile sale, care circulau în rândul credincioșilor și avea un succes imens. Chiar istoricul Eusebiu al Cezareei afirmă că datorită acestor lucrări și a învățăturilor ilustrate în imnele lui Arie „episcopii se ciocneau între ei ca niște corăbii care au intrat în derivă”. În situația dată Sfântul Ambrozie fire practică a ripostat și a compus imne teologice în care a ilustrat practic toată învățătura Bisericii. Deci se poate afirma că imnurile lui Ambrozie apar ca o reacție normală la adresa arianismului.

Imnele ambroziene au mai multe scopuri de urmărit. Cel dintâi era acela de a apropia cât mai mult pe credincioșii săi de Mântuitorul Hristos prin intermediul unor imnuri care cântate fiind le înmuia sufletul și le „fermecau”. Ne mărturisește Ambrozie însuși plângându-se de învinuirile ce i se aduc de către unii contrari ai săi: „ …ei spun că înșel poporul credincios prin farmecul imnurilor mele. Nu o neg. Este o mare încântare și nu există nimic care să o întreacă în putere”. Al doilea scop era acela de a instrui pe credincioși căci în imn „învățătura conlucrează cu harul. Îl cântăm cu plăcere, dar îl învățăm pentru instruirea noastră. Învățăturile date cu de-a sila nu durează de aceea ce ai învățat cu plăcere nu va mai dispărea”. În al treilea rând, Ambrozie urmărea ca prin imnele sale să dea o replică corespunzătoare acțiunii ereticilor arieni care, punându-și învățătura în versuri – după modelul lui Arie, magistrul lor – reușeau să atragă nu puțin creștini ortodocși de partea lor.

O problemă destul de delicată rămâne însă să stabilim câte imne așa numite „ambroziene” aparțin însă marelui ierarh milanez. Fără a insista aici prea mult asupra problemei paternității imnurilor, vom menționa totuși faptul că în urma tălmăcirii celor 194 de imnuri, reținem ca absolut autentice cele 12 imnuri editate în tomul XVI al Patrologiei Latine a lui J. P. Migne. Opinii similare pot fi întâlnite și la alți cercetători ai liricii ambroziene aducându-se motivații pertinente, diferite de cele lingvistice.

În privința celor 82 de imne editate cu precauție de J. P. Migne, acestea sunt calificate ca imne atribuite Sfântului Ambrozie al Milanului. Că imnurile nu sunt absolut autentice este evident și o dovedește în primul rând existența a numeroase poezii în două variante. Nu însemnă totuși că aceste imne nu ar fi ambroziene. Considerăm că imnurile în număr de 82 au fost ambroziene „in formamentis”, dar în forma avută astăzi sunt rodul însemnărilor unor discipoli, în maniera în care vor proceda învățăceii Fericitului Augustin cu o mulțime din predicile ilustrului lor învățător. Pentru a ne încredința de acest lucru menționez în josul paginii o concluzie importantă: „Ambrozie… ajunge la o popularitate atât de mare încât toate melodiile epocii sale erau numite cântări ambroziene, fantezia poporului acordându-i compunerea aproape a tuturor acestor cânturi și socotindu-l totodată inventatorul muzicii bisericești cât și întemeietorul școlilor de cântăreți, creatorul modurilor”.

Pentru noi ortodocșii poate fi important acest lucru pentru că modelul cântărilor bisericești și școlile de cântăreți au fost preluate după modelul răsăritenilor. Înainte de a trece la analiza unor aspecte teologice dintre imnurile lui Ambrozie nu putem să nu afirmăm că aceste imnuri ambroziene rămân impresionante pentru oricare suflet creștin, pentru dorința de lumină, pace și mântuire exprimată de sfântul din Mediolan. Voi prezenta in continuare cele 12 imne ambroziene și tâlcuirea lor, arătându-se prin aceasta importanța lor în cultul Bisericii din acea epocă.

IMNUL I

(De lucruri pururi Izvoditor)

De lucruri pururi Izvoditor,

Tu dai zilei și nopții calea

Și veacurilor veacuri dai

Și-nlături veșnic supărarea.

Acum al zilei mare crainic sună,

Al nopții-adânci mereu neadormit,

Lumină-i drumeților ce noaptea s-adună,

Acela ce noaptea de noapte-a-ngrădit.

Iar Lucifer acum, de-acesta deșteptat

Din întuneric bolta-ncet o scoate;

Și-ntreaga ceată a celor în păcat,

La glas, din calea răului s-abate.

Prin el corăbierul strânge noi puteri,

Cu-ncetul se-mblânzesc talazurile mării;

Pentru al Maicii Biserici prin cânt de dureri

Și-a ispășit acum păcatul lepădării.

Cu sârguință așadar să ne trezim,

Pe cei ce zac cocoșul îi deșteaptă;

Celor ce dorm încă, să le zvonim,

Iar pe cei leneși cocoșu-i cheamă-n faptă.

La cântul crestatului speranța se-ntoarce,

Se-ntinde în bolnavi nădejdea puterii,

Și-n cei păcătoși credința se-ntoarce

Tăișul tâlharului se-ascunde vederii.

Privește-i Doamne-acum pe cei căzuți,

Pălesc acum greșelile de ne privești,

Și-ndreaptă pe noi, cei văzuți;

Și ce păcat prin plâns ne izbăvești.

Lumină, Tu, străfulgeră-ne simțurile

Și risipește-i minții noastre visurile,

Ca să răsune către Tine glasurile;

Și Ție Doamne, să-ți trimitem rugile.

„De lucruri veșnic creator” face parte dintre cele doisprezece imnuri ambroziene absolut autentice. Fericitul Augustin care a fost un entuziast admirator al Sfântului Ambrozie i-l atribuie fără rezerve.

Conținutul imnului începe printr-o invocare adresată lui Dumnezeu care este Dătătorul luminii. Deoarece aici se insistă în special asupra acestei laturi a creației, lumina, a și devenit rugăciunea ca și până azi se cântă de către creștinii apuseni iarna, în dimineața zilei de duminică. În acest imn la Sfântul Ambrozie lumina apare ca un atribut excelent al lui Dumnezeu Tatăl „dă-mi mie haină luminoasă Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină” (slujba Botezului).

În acest imn Sfântul Ambrozie folosește cuvintele din Hexaimeron recurgând chiar și la unele jocuri de cuvinte din lucrarea amintită. Problema pe care o pune aici episcopul este aceea a milostivirii din partea lui Dumnezeu și a iertării divine. Cântecul cocoșului în timpul nopților este plăcut citim în Hexaimeron dar nu este doar plăcut ci și folositor, căci întocmai ca și un bun prieten trezește pe cel ce doarme, mustră pe cel treaz, mângâie pe călător, dând de veste prin cântec că noaptea e înaintată. În acest imn accentul cade pe Petru care a tăgăduit pe Domnul „nu va cânta cocoșul și de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 16, 34). După greșeala săvârșită de Petru urmează mărturisirea păcatului și apoi intervine iertarea Domnului. Așadar Petru a putut trece cu multă ușurință de la păcat la însușirea virtuții și a plâns foarte mult pentru a șterge cu lacrimile sale păcatul săvârșit. Din acest punct de vedere exemplul lui Petru poate fi pilduitor pentru creștinii din ziua de astăzi.

În concluzie se poate afirma că noaptea în viziunea lui Ambrozie are aceeași putere negativă ca și în Evanghelia ioaneică anticipând chiar ceea ce avea să spună mai târziu „glasul deșertului” (mai ales Evagrie Ponticul) că diavolul asaltează pe om mai ales în timpul somnului când este mult mai vulnerabil. De aici putem deduce cu ușurință rostul rugăciunii făcute noaptea și în general tot rostul ascezei creștine. Deci urmând exemplul lui Petru ca să putem dobândi iertare trebuie să facem în primul rând pocăință ca stare de smerenie pentru păcatele noastre și apoi să cerem pocăință ca stare de har. Faptul că primul imn al Sfântului Ambrozie aduce referire la Petru i-au determinat pe unii teologi romano-catolici să afirme că Ambrozie nu face altceva decât să recunoască primatul papal. Acest lucru este ușor de demontat pentru că Petru apare aici în postura unui păcătos care face penitență, iar Ambrozie nu a cinstit pe Petru decât în calitatea de Apostol al Bisericii Domnului.

IMNUL II

(Tu, Doamne, ce toate le-ai făcut)

Tu, Doamne, ce toate le-ai făcut

Și-naltelor țări ești călăuză,

Ți-i ziua-nveșmântată în lumină,

Precum e noaptea-n somn tăcut.

A trudei contenire să lecuiască trupul,

Ca după alinare, la muncă să pornească;

Odihna ușureze în liniște și gândul,

Durerile cernite de chin le mântuiască.

Prinos de mulțumire ziua-încununează,

Cu rugi întâmpinată-i și noaptea ce se pune,

Ajută vinovații cu bunătatea-Ți trează,

Cântând, un imn să-Ți înălțăm peste genune,

Al inimii străfund îl umple glasul,

Ce neștirbit îl faci Tu să răsune;

Spre Tine ducă-și fără șovăire pasul,

Iubirea fără pată și chibzuirea-n bine.

Când noaptea zăvorește, neagra raclă,

Deplina zi, în miezu-i neprielnic,

Cu-întuneciuni credința ne se-mpacă,

Ea schimbă în lucire trimisul vremelnic.

Să nu-i îngădui gândului să doarmă,

Iar somnul din greșeală să-l cunoască;

Slăbindu-ți a credinței păzitoare armă

A visului închipuire să nu te rânduiască.

Când lepădat e simțul ce înșeală

Sufletu-n adâncu-i te visează,

Iar teama pe cel ce-i cu sfială,

Nu-l ține treaz când tâlharul veghează.

Evlavie către Hristos și Tatăl din vechime,

Și către Duhul Sfânt al Tatălui asemeni

Ce este în toate tare și Unul în Treime;

Oblăduiește-i cu milă pe încrezătorii oameni.

Autorul acestui imn este fără îndoială Sfântul Ambrozie după mărturiile lui Augustin. După ce în prologul imnului se face referire la adevărul de credință că Dumnezeu este creatorul absolut al universului, urmează o rugăciune adresată Tatălui ceresc în care se cere să fim păziți în timpul sonului de puterea celui rău, idee amintită și în imnul I. La sfârșitul rugăciunii în invocare apar și celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi: Fiul și Duhul Sfânt.

Ideile teologice din acest imn sunt: afirmarea că la baza universului se găsește o ființă atotputernică și bună, iar în finalul imnului se face referire clară la Sfânta Treime, deci se combate arianismul. Se știe că religiile păgâne afirmau că materia și divinitatea coexistă din totdeauna, că materia este veșnică iar divinitatea nu a făcut altceva decât să modeleze existența. În timpul primului sinod ecumenic se cunosc agresivitatea acestor curente (tezele dualiste, maniheiste, materialiste) și efortul Sfinților Părinți de a explica teologic, logic și filosofic aceste probleme. Contemporan cu Ambrozie și tratând problema lumii Sfântul Vasile cel Mare avea să afirme și el ceva pe marginea acestei teme „există unul mare la greci (Platon) care afirmă că Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie preexistentă, însă cei ce afirmă acestea nu-și dau seama că atribuie lui Dumnezeu o slăbiciune”. În imnele sale Ambrozie în contrast cu tezele materialiste pune la baza universului pe Dumnezeul creștin afirmând cu claritate ideile care au fost expuse și în primul articol de credință al Simbolului niceean „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atoțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”. Potrivit învățăturii creștine, Dumnezeu a creat lumea din nimic, căci însuși termenul „a crea” (în ebraică „bara”), prin care se arată activitatea lui Dumnezeu în raport cu lumea, înseamnă a aduce ceva de la neființă la existență. Această învățătură despre creație, întemeiată pe revelație este specifică religiei creștine și celei mozaice, deoarece are temei atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. Am amintit deja în imnul anterior semnificația nopții la Ambrozie. Un aspect teologic destul de important este referirea care se face la finele imnului: Evlavie către Hristos și Tatăl din vechime/Și către Duhul Sfânt al Tatălui asemenea/Ce este în toate tare și unul în Treime/ Oblăduiește-i cu milă pe-ncrezătorii oameni.

Învățătura despre Sfânta Treime ilustrată cu admirație de episcopul milanez în aceste versuri este doctrina fundamentală a creștinismului, mărturisită în simbolul de credință niceeo-constantinopolitan: „Cred în unul Dumnezeu, Tatăl Atoțiitorul… cred într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu… Cred în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul” și în formula trinitară de la Botez: „Se botează robul lui Dumnezeu în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, face parte din cuvintele Mântuitorului adresate către apostoli și atestate de evangheliști: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în Tatălui și al Fiului și al Sântului Duh” (Matei 29, 19). Aici nu este vorba de un singur nume, ci de trei nume, așa cum se cântă la Sfânta Liturghie: „Pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită” (Triada homoousios). Iată deci cum în această strofă de imn se găsește oglindită învățătura celor două Sinoade ecumenice. Să fie oare vorba aici de teologia lui Irineu al Lionului că Duhul și Fiul sunt mâinile Tatălui? În tot cazul trebuie remarcată deplina învățătură ortodoxă în versurile lui Ambrozie care își găsește fundament deplin în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Pe această temă Sfântul Ambrozie concordă cu Sfântul Apostol Pavel care afirmă „Un Dumnezeu și Tată din care sunt toate, un Domn Iisus Hristos pentru care sunt toate, un Duh Sfânt în care sunt toate lucrurile” (I Corinteni 8,6); și Ioan Teologul „căci Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt, și Aceștia Trei Una sunt” (I Ioan 5,7).

IMNUL III

(Ora a treia acum răsare)

Ora a treia acum răsare,

Acum Hristos e înălțat pe cruce,

Mintea nu cugete vreo încălcare

Când fiecare rugarea-și duce.

Acela poartă acum neprihănire

Ce-n inima-i Îl duce pe Hristos;

Demn se-arată de-a Duhului primire

Cel ce prin juruințe-aduce un prinos.

În ora aceasta s-a sfârșit

Nelegiuirea cruntă de odinioară,

Prin ea morții stăpânire a pierit,

Păcatul veacului în hăuri se coboară.

Ferice vremi de-atunci au început

Prin al Mântuitorului adânc har,

Bisericile-n lume le-a umplut

Credința cu-adevăratu-i, deplin dar.

Din creștetul înalt al slavei

Îi spune astfel Maicii Sale;

Iată-ți mamă, Fiul ce avea-vei;

Apostole primește-ți mama-n sfânta cale.

Ca sfântă zămislire să nu vătame-n față

Sfiala Mamei ce-a rămas fecioară,

Despre adânca taină acum ne-nvață

Al nunții văl ce peste ea coboară.

Mântuitorul ne-a dat nouă credința

Și prin minuni cerești ne-a învățat;

Nelegiuita turmă însă nu și-a dat silința,

Dar mântuit e-acel ce-n crez s-a arătat.

Noi credem cu toții că Donul S-a născut,

Și credem zămislirea-I din Sfânta Fecioară;

Cel ce alături Tatălui în jilț a șezut,

A lumii păcate le-a ridicat întâia oară.

Acest imn evocă răstignirea și moartea Domnului nostru Iisus Hristos. Punctul de plecare al imnului îl constituie referatul scripturistic „iar când L-au răstignit era ceasul al treilea” (Marcu 15, 25). Deci momentul urcării Lui pe cruce trebuie cinstit cu rugi fierbinți, îndreptând în același timp gândul spre roadele mântuitoare ale jertfei de pe Golgota. Din acest moment, adică în ceasul al treilea începe „darul lui Hristos”.

Autorul acestui imn este fără îndoială Sfântul Ambrozie. Aspectul teologic este conlucrarea omului cu jertfa de pe cruce a Mântuitorului. În acest imn Sfântul Ambrozie vorbește și despre mântuirea omului, care nu se poate face decât prin conlucrarea cu roadele jertfei de pe Cruce. Iisus Hristos mântuiește El însuși ca Persoană de neînlocuit, întrucât calitatea Sa de Persoană dumnezeiască devenită accesibilă ca om, este unicul izvor de putere care ne eliberează de păcat și de urmările lui, între care cea mai gravă este moartea. Mântuirea n-o putem dobândi decât în Dumnezeu sau ca o înveșnicire a relației personale cu El, relație prin care ni se comunică și primim în mod liber darurile și puterile vieții adevărate și inepuizabile. Biserica nu poate fi înțeleasă decât ca extensiune a trupului îndumnezeit al Mântuitorului în viața umană sub forma Bisericii. Biserica trebuie înțeleasă ca luând naștere prin Întrupare, viață de ascultare, răstignire, înviere și înălțarea Fiului lui Dumnezeu la cer. Dogmatica creștină și imnele lui Ambrozie înfățișează lucrarea mântuitoare și dăruitoare de viață veșnică a persoanei dumnezeiești a lui Hristos devenit om, cum și relația noastră liberă cu Ea, datorită căreia putem primi această viață fără de sfârșit.

Așadar Ambrozie afirmă că de fapt restabilirea generală a avut loc în chip virtual o dată cu răstignirea Mântuitorului, dar pentru mântuire rămâne ca noi să fim capabili să gustăm și să intrăm în mod real în jertfa și iertarea de pe Golgota. Ambrozie scoate în evidență faptul că unii au lucrat cu harul lui Dumnezeu, iar alți l-au refuzat „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit, și celor câți L-au primit care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fiii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 8-9).

IMNUL IV

(Vino, izbăvitor de neamuri)

Vino, izbăvitor de neamuri,

Să își arate și Fecioara rodul,

Se vor mira unii în veacuri;

Așa se naște oare Domnul?

Dintr-o adâncă și tainică suflare,

Nu din sămânță bărbătească,

Al Domnului Cuvânt a prins întrupare

Și-al pântecelui rod să înflorească.

Crește al Fecioarei pântec binecuvântat,

Păstrează însă al neprihănirii zăvor mereu,

Stindardele virtuții-n scântei s-au arătat,

În templu-și face loc, încet, Dumnezeu.

Purcezi din regescul templu al sfielii,

Din încăperea neprihănitei nunți,

Precum Uriașul din gemănarea plămădelii,

Tu calea-ți străbați și ne-o anunți.

De lângă Tatăl ai venit,

Și te-ai întors apoi la El,

Chiar până-n Iad Te-ai ostenit,

Dar, tot la jilțu-i venit-ai înapoi.

Deși în toate ca Tatăl, Te-ai încins

În trup ca în cel veșnic neînvins;

Și ai răbdat chiar să-i dai volnicie

Prin a trupului nostru neajunsă tărie.

Strălucitoare lumină dă sălașul Tău,

Și noaptea lumină nouă răspândește,

Lumină ce ne-o schimbă–al beznei hău,

Și ce de credință nesecată strălucește.

Autorul imnului „Vino Izbăvitor de neamuri” este cu siguranță Sfântul Ambrozie, a cărei autenticitate este clar atestată de către Faust, episcopul Riezului (+490/500) și Casiodor (+583). Cel dintâi citează, într-o epistolă, versurile unu și trei ale strofei a patra, iar Casiodor citează într-o corespondență strofa întâia.

Imnul „Vino Izbăvitor de neamuri”, cu întrebuințare liturgică în Biserica Latină la praznicul Nașterii Domnului, rezumă, am spune întreaga învățătură creștină din acea vreme, cu privire la Mântuitorul Iisus Hristos. Esența acestor învățături se poate concretiza în următoarele propoziții: Iisus este Fiul lui Dumnezeu, veșnic și egal cu Tatăl; părăsind pe Tatăl, El s-a întrupat din Fecioara Maria, născându-se așa cum se cădea unui Dumnezeu să se nască, nu din împreunare bărbătească, ci din suflare divină; Maica Domnului atât înainte cât și după naștere, a fost și a continuat să rămână fecioară fără pată; în Persoana lui Hristos sunt concentrate două substanțe gemene, înțelegând prin aceasta nu identice, ci provenind din aceeași sursă care este Dumnezeu; luând trup omenesc Mântuitorul a întărit slăbiciunea trupului nostru; Iisus a coborât la iad la cei răi, după care s-a reîntors în cer. După cum se vede imnul ambrozian cuprinde aproape tot ceea ce este esențial în hristologie insistând cum era firesc, asupra problemelor aduse în discuția publică de către ereticii arieni. Se știe că, de altfel, în toiul disputelor ariene s-au născut și imnele ambroziene cu scopul clar de a contrabalansa învățătura ariană.

Trebuie afirmat însă, că deși om inteligent și cu o vastă cultură teologică și laică, el înclina mai mult spre problemele practice, decât spre teoretizări abstracte și speculații filosofice. Este meritul incontestabil al lui Ambrozie de a folosi în imnele sale numai material insuflat de Dumnezeu (Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție), hotărârile sinodului I ecumenic de la Niceea, precum și hotărârile celorlalte sinoade locale, lucrările unor mari teologi din epoca primară a Bisericii, și în general toate formulările oficiale de credință ale Bisericii de până la el. Referitor la învățătura despre Dumnezeu Fiul Ambrozie aduce argumente scripturistice pentru a ataca pe arieni care-și susțineau erezia nu după cuvintele Scripturii cum afirmau, ci mai ales după sistemele logicii omenești. Așadar Ambrozie în imnul său coincide în învățătura despre Fiul cu Ioan Teologul din prologul evangheliei sale „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul, Acesta era întru început la Dumnezeu, toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (Ioan 1, 1-3). Așadar în prolog este afirmată deoființimea lui Dumnezeu Tatăl cu Dumnezeu Fiul. Din aceste versete și imnul lui Ambrozie nu reiese nici un fel de subordonare a Fiului față de Tatăl așa cum afirmau ereticii arieni că Fiul este prima creatură a Tatălui și era mărginit, și chiar capabil de a păcătui. Fără să-și dea seama, arienii susțineau celelalte curente raționaliste (materialismul, dualismul, maniheismul) care afirmau că Dumnezeu nu poate veni în contact cu materia care în sine este rea, și că pentru creație Dumnezeu avea nevoie de un intermediar, introducând în felul acesta restricții și la adresa lui Dumnezeu Tatăl care nu mai avea ca atribut atotputernicia. De asemenea imnele Ambrozie și Ioan Teologul afirmă că relația Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul ca fiind de aceeași obârșie „Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). Arie prin prisma logicii umane a fost incapabil să înțeleagă versetul din Psalmul 2, 7 „Fiul Meu iești Tu, Eu astăzi Te-am născut”, care de fapt este un continuu și sugerează nașterea din veci a Fiului din Tatăl. Deci Ambrozie nu a făcut altceva în acest imn al său decât să se inspire din hotărârile sinodului niceean, care pentru a arăta consubstanțialitatea Tatălui cu Fiul folosește termenul homousios. Treimea are o singură ființă. Persoanele nu împart ființa divină. Dumnezeirea este unimea treimii. Nu există trei dumnezei, ci unul după esență în trei persoane, care fiecare e Dumnezeu în întregime după esență.

Un subiect destul de delicat adus în discuție de acest imn este rolul Maicii Domnului de Născătoare de Dumnezeu (Teotocos) și susține fecioria Maicii Domnului atât în timpul zămislirii cât și în momentul nașterii, și după naștere. Deși dogma Pururea Fecioriei Maicii Domului a fost stabilită la sinodul IV ecumenic de la Calcedon, Maica Domnului a fost unul din subiectele preferate ale imnologiei și poeziei liturgice. Numele Fecioarei Maria este citat în simbolul de credință, în articolul care se referă la întruparea Fiului lui Dumnezeu „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”.

Prin versurile: „Dintru adâncă și tainică suflare/ NU din sămânță bărbătească/ Al Domnului Cuvânt a prins întrupare/ Și al pântecului rod să înflorească”, denotă faptul că Sfântul Ambrozie a înțeles foarte bine revelația redată de Sfântul Evanghelist Luca: „Și intrând îngerul la ea a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău… nu te teme, Maria că ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său, și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit, și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și răspunzând îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri: pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Din doctrina lui Ambrozie cunoaștem că Fecioara Maria a ajuns la modelul suprem uman de însușire a virtuții. El afirmă că întrebarea Marie „Cum va fi aceasta devreme ce eu nu știu de bărbat?” nu este o întrebare a necredinței, ci o oarecare nedumerire pentru că Maria a dus și vroia să ducă o viață plină de curățenie, iar răspunsul ei poate suna cam așa: „Cum va fi aceasta devreme ce nu am de gând să nu știu de bărbat?”, în contrast cu Zaharia care s-a îndoit profund în inima lui de putința ca Elisabeta să poată naște prunc. În fine, prin cuvintele „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, Sfântul Ambrozie vede în acest răspuns posibilitatea mântuirii întregului neam omenesc. Cu siguranță că și Ambrozie cunoștea Protoevanhelia lui Iacov de unde ne-au provenit mai multe informații despre părinții trupești ai Maicii Domnului și despre viața ei trupească. Viziunea lui Ambrozie despre Maica Domnului este curat ortodoxă încât se poate afirma că adevăratul precursor al cultului Maicii Domnului în Apus a fost Sfântul Ambrozie. În viața Bisericii – după Ambrozie – Maica Domnului joacă un rol foarte important fiind modelul suprem al împlinirii virtuții creștine și care trebuie să fie urmat de toată lumea dar mai ales de tinerele fete. După Ambrozie în viața Mariei se oglindește ca într-o oglindă idealul perfect al castității și cel al virtuții.

Un alt aspect surprins de Ambrozie în acest imn este Întruparea ca unire ipostatică, Domnul Iisus fiind reprezentat aici ca un uriaș din două substanțe gemen. Din acest imn putem trage concluzia că unele învățături sunt ortodoxe ca de exemplu: comunicarea însușirilor unei firi celeilalte în cât, în același timp, fiecare fire păstrează însușirile ei și primește însușirile celeilalte, fără contopire și fără confuzie între firi. Unirea celor două naturi și voințe, divină și umană nu alterează unitatea Ipostasului, a Cuvântului. Nici o natură sau voință nu e diminuată sau distrusă în proprietățile lor respective prin unirea ipostatică. Asumarea firii umane în Persoana Fiului însemnă ungerea și îndumnezeirea acesteia fiindcă Cel întrupat este de o ființă cu Dumnezeu. Însemnă că trupul Lui e îndumnezeit și o dată cu el umanitatea întreagă. Ceea ce nu a fost asumat nu poate să fie vindecat. Numai ceea ce este unit cu Dumnezeu este mântuit. Deși acestea se desprind cu multă ușurință din doctrina lui punctul vulnerabil al acestei uniri ipostatice în acest imn îl constituie termenul substanță-ipostas: se poate afirma că în Hristos Domnul sunt două substanțe, deci două ipostase, când știut este că sinodul IV ecumenic a stabilit o dată pentru totdeauna existența unui ipostas hristic? Numai că la Calcedon s-a înțeles aproximativ ceea ce se înțelege și astăzi prin persoană, pe când în vremea Sfântului Ambrozie lucrurile stăteau într-alt fel. În veacul al IV-lea și chiar în primele decenii ale veacului următor înțelesul noțiunii substanță-ipostas nu se clasificase, ele oscilând de la teolog la teolog, ba și de la o scriere la alta a aceluiași teolog. La un Chiril al Alexandriei însuși, spre exemplu, substanța-ipostasul e când natură când persoană. Ambrozie însă nu se obosește să pătrundă în adâncimea problemei și se mulțumește cu ceea ce se afirma în mod obișnuit de către contemporanii săi, ortodoxia fiindu-i oarecum fără plată. Așadar cu toate că e lipsit de profunzime, Ambrozie e în acord deplin cu teologia vremii sale. Acest acord, de altfel, l-a confirmat prin lupta sa îndârjită împotriva arienilor. Așa se face că la prima ședință a sinodului calcedonian din 451, alături de Sfântul Grigorie, Vasile cel Mare, Ilarie, Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Sfântul Ambrozie a fost evocat ca o autoritate în materie de credință cu toate oscilațiile sale din acest imn, ceea ce este un indiciu inconfundabil al perfectei sale ortodoxii.

IMNUL V

(Preaînaltule ce veșnic dai lumină)

Preaînaltule ce veșnic dai lumină,

Și făurești rotundul aștrilor de-argint,

Prin Fiul–celor ce rugi înalță-n datină,

Lumina, pacea și viața arate-se venind.

În ziua care și acum e-a treia,

În curgerea Iordanului Tu ai simțit

Cu apa-ntoarsă către aceia

Ce tainicul botez prin Fiul au primit.

Rodul Fecioarei tot Tu l-ai vestit,

Cu steaua trecând argintie pe boltă

Și-n ziua aceea pe Magi i-ai poftit,

În sfântul sălaș cu lumina cea multă.

A vinului mireasmă-mbătătoare

În pântecoasele ulcele de apa-ai răspândit-o;

Ce însuși nu turnase-n ulcele-ncăpătoare,

Bătut-a slujitorul până ziu-a istovit-o.

Și cum vedeau cu toții că râurile de-ape

Încep a ameții de-a vinului culoare,

Stăpână-i peste aceștia mai marea mirare,

Când vechii rosturi vin să se-adape,

În noi folosințe după schimbare.

În vreme ce frângeai cele cinci pâini

Și le dădeai întinselor mâini,

În gura-nfometaților-cinci mii-

Hrana creștea spre îndestularea lumii.

Și pâinea cum o răsfrângeai, creștea,

Văzând făptuirea cu toți se minunau

De veșnic curgătoare drumurile-acestea

Ce din vecia adâncă izvoarele le au.

Plină-i de rod răsfrângerea pâinii

Ce vine din mâinile ce-o răspândesc;

Aceea nefrântă doar n-ajunge mâinii-

Bucățile însă-n bărbați se-mplinesc.

Este un imn al Epifaniei care plecând de la Botezul în apele Iordanului, poetul găsește prilejul de a preamării pe Dumnezeu pentru multele minuni săvârșite spre folosul celor ce cred Într-însul, ca spre minunea schimbării apei în vin ori săturarea celor cinci mii de oameni cu cinci pâini.

Și în acest imn, ideea teologică importantă este denumirea Tatălui ca izvor de lumină în deplin acord cu ceea ce spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Și aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El și vom vestim că Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El” (I Ioan 1, 5). Se poate trage concluzia din acest imn că „Dumnezeu va fi totul în toate” (I Corinteni 15, 28), deci idei apărute și în celelalte imne comentate. Dar acest imn aduce în discuție rolul Fiului în Întrupare și Epifania Sa de la apa Iordanului. În felul acesta se realizează o nouă Taină, a unei uniri și mai strânse între Creator și creatură. E vorba de Taina lui Hristos. Paradoxul înființat prin creație al unirii necreatului cu creatul apare acum și mai accentuat sau accentuat la modul suprem. Dumnezeu însuși este și om, creatorul este și creatură, adâncul de necuprins și subiectul a toate făcător se face cu rațiune omenească, cu conștiința limitării ei și trup sesizabil, infinitul se face și finit, umplându-l pe cel din urmă de cel dintâi. Prin aceasta orizontul infinit al cunoașterii realității supreme se face străveziu pentru om.

În finalul imnului Ambrozie aduce în discuție pâinea și vinul. Imaginile folosite de Sfântul Ambrozie și analogiile la care recurge, lasă posibilitatea de a întrezării o oarecare intenție de a apropia vinul și pâinea, date oarecând nuntașilor din Cana Galileii și mulțimilor de cinci mii de oameni pe care a săturat-o de elementele euharistice devenite Sânge și Trup ale Domnului, oferite celor ce cred, drept băutura și hrana duhovnicească în vederea obținerii mântuirii. Deși Euharistia nu fusese încă instituită totuși ea a fost prefigurată prin anumite semne „și Iisus a luat pâinile și, mulțumind a dat ucenicilor iar ucenicii au dat celor ce stăteau” (Ioan 6, 11). Textul scripturistic din Ioan capitolul 2, 1-11 are și el valențe euharistice. Iisus transformă apa în vin la îndemnul Maicii Domnului „Fiule nu mai au vin” (Ioan 2, 3). Acest vin a fost de cea mai bună calitate deoarece nuntașii au afirmat: „Orice om pune întâi vinul cel bun, și când se amețește pune pe cel slab. Dar tu ai ținut vinul cel bun până la urmă. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii și și-a arătat slava Sa și ucenicii săi au crezut în El” (Ioan 2, 10-11). De altfel vița de vie prin rostul ei însemnat a devenit simbolul lumii, iar arhiereul la Trisaghion se roagă Domnului „Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a zidit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea”.

IMNUL VI

(Pe munte chema-voi pe Dumnezeu)

Pe munte chema-voi pe Dumnezeu,

Pe Același chema-L-voi în sufletul meu,

Ca vocea-mi să nu-i cânte singură mereu.

Simțirea n-aibă în alt loc cărări,

Nehotărâtă-nu rătăcească-n chemări

Și nici nu pășească-n deșarte-ntâmplări.

Este o rugăciune pentru ora a șasea, în care credinciosul mărturisește dorința de a se înălța către Dumnezeu cu întreaga lui ființă, lăsând la o parte orice l-ar trage spre cele de jos. Ceea ce vrea să scoată în evidență Ambrozie este rostul rugăciunii, și dă și scurte indicații asupra felului cum trebuie făcută: în primul rând rugăciunea să fie însoțită de credință, iar sufletul trebuie să se prezinte curat înaintea lui Dumnezeu.

IMNUL VII

(Tu, strălucire-a slavei Tatălui)

Tu, strălucirea-a slavei Tatălui,

Ce răspândești lumina din lumină

Și luminând chiar începutului

Faci ziua noii străluciri să vină.

Adevăratul soare-acum pătrunde

Și scânteie de veșnică lucire;

A Sfântului Duh raze strălucinde

Să ne cuprindă în simțire.

Tatălui să-I înălțăm juruințe,

Tatălui stăpân al puternicului har,

Tatălui deplin al marii biruințe

Ca răul păcat să-l depărteze iar.

Spre fapte vrednice să ne îndrume,

Să taie din toate colții răutății;

Har celui care bine poartă-n lume,

Și grijă deie tuturor în grelele căderi a vieții.

Gândirea s-o îndrume și s-o stăpânească,

Să fie credincioasă la trup neprihănit,

Credință să-nfierbânte, să nu se toropească,

Să nu afle vreodată de sâmbure otrăvit.

Mântuitorul ne fie nouă hrană,

Credința să ne fie licoare-mbătătoare;

Cu toți în veselie să bem astă mană,

A Duhului beție de veghe dătătoare.

Și ziua asta veselă acum să treacă;

Ca revărsatul zorilor să ne fie sfiala,

Credința, ca amiaza, lumină să facă,

Și minții la apus să nu-i ajungă fala.

Se-nalță cărările noastre,

Și-n toate se arată Duh Sfânt,

Și Fiul s-arată în Tatăl,

Și Tatăl întreg în Cuvânt.

E un imn de dimineață, în care precum rezultă încă din primele versuri, este preamărită lumina și Dumnezeu, creatorul ei. Credinciosul cere să se pogoare asupra lui această lumină, ea având darul de a alunga întunericul ce i se furișează în suflet și dimpreună cu el, păcatele. Dumnezeu să fie acela care îndrumă faptele noastre de fiecare zi și Hristos să fie hrana noastră de fiecare zi, Duhul Sfânt să ne fie băutura care ne înmulțește puterea duhovnicească. La sfârșit, se exprimă dorința ca ziua ce va urma să treacă fără nici un necaz și fără ca vreo lunecare spre păcat să ne întunece mintea și sufletul. Ideea teologică care reiese din acest imn este necesitatea ca credinciosul să se împărtășească cât mai des cu Trupul și Sângele lui Hristos. Deci în acea perioadă, Sfânta Taină a Euharistiei își avea rolul foarte bine determinat în viața credinciosului. Este meritul lui Ambrozie de a povățui pe credincioșii lui în felul acesta.

IMNUL VIII

(Ale Mântuitorului veșnice daruri)

Ale Mântuitorului veșnice daruri

Cu gând senin să le cântăm;

Și-a mucenicilor verzi lauri

În sfinte laude să-i înălțăm.

Așijderi pe-ai Bisericii întâistătători,

Pe vrednicii oșteni ai curții cerești,

Pe-ai luptei slăviți conducători

Și-adevăratele luciri lumești.

A veacului groază acum-e-nvinsă

Și-a trupului cazne-s departe,

Prin sfântu-I sfârșit moartea e prinsă;

De viață ferice cu toți aibă parte.

În foc sunt dați mucenicii

Și-a fiarelor dinți îi căznesc,

Cuprinsă-i acum de mânia fricii

Gheroasa mân-a gâdelui trupesc.

Deși măruntaie atârnă din trup

Și sângele sfânt răspândesc,

Cu toții rămân, neclintirea n-o rup

Și harul vieții de veci dovedesc.

Vremelnicul stăpân va-ngenunchea

În fața vieții închinate-a sfinților

Și-a lui Hristos, ce-a împlinit iubirea

Neîfrângând speranța rugăminților.

În ele se bucură nemăsurat

A Tatălui slavă ca și Duhul,

Și-a Fiului vrere s-a arătat

Și mari bucurii le umplu cerul.

Izbăvitorule, să ne privești

Ca-mpreunând cei Trei ce vin

Pe robii tăi să îi unești

În veacul vecilor. Amin.

În acest imn este invocată puterea sfinților martiri și rostul sfintelor moaște în viața Bisericii. Ca orice împărțire și aceasta propusă este relativă în măsura în care pot fi întâlnite și imnuri cu tematică oarecum izolată; în această categorie se înscrie imnul VI (din cele strict autentice „Pe munte chema-voi pe Dumnezeu”) adevărata perlă poetică a mărturisirii ambroziene. Lectura unor asemenea imnuri risipește mirarea celui ce se întreabă cum a fost posibilă răspândirea atât de mare a imnelor sfântului din Mediolanum; de fapt interesul pentru frumusețea liricii ambroziene a fost constant de-a lungul vremii.

Se știe că din timpul persecuțiilor s-a dezvoltat foarte mult cultul martirilor. În vremuri de restriște Sfânta Liturghie se săvârșea pe mormintele martirilor și au fost pildă de urmat pentru credincioșii din toate timpurile. Ambrozie știa acest lucru și a încercat să cultive în sufletele credincioșilor sentimentul responsabilității față de trupurile martirilor. Am amintit de dragostea episcopului milanez față de moaștele Sfântului Dionisie și care cerea printr-o delegație episcopului Cezareei Vasile cel Mare să încuviințeze repatrierea sfântului amintit. Avem de-a face la Ambrozie cu o viziune curat ortodoxă despre sfinți și sfințenie. Sfântul Ambrozie este conștient de valoarea Sfintei Scripturi care afirmă despre sfinți „în ziua aceea, Domnul va veni să se preamărească între sfinții Săi” (I Tesaloniceni 1, 10); „iar sfinții vor judeca lumea” (I Corinteni 6, 2). Ideea că sfinții ar putea ajuta pe oameni reiese din versetul de la Efeseni 2, 19 unde creștinii sunt considerați a fi „concetățeni ai sfinților și casnici ai lui Dumnezeu”. Între sfinții săi, Biserica i-a recunoscut în primul rând pe martiri, pe cei care au plătit mărturia lor pentru Hristos, cu jertfa vieții lor „și am văzut lângă jertfelnic sufletele înjunghiate pentru cuvântul lui Dumnezeu” (Apocalipsa…..). De la început Biserica a dus Euharistia, mulțumirea, în ziua morții martirilor și a sfinților, chiar pe mormintele lor. Altare liturgice s-au ridicat pe mormintele lor, iar trupurile martirilor și ale sfinților fiind recunoscute ca „temple ale Duhului Sfânt”. De altfel, întemeierea multor Biserici locale, în primele secole, s-a făcut în legătură cu moartea martirică sau cu caracterul exemplar al vieții unui sfânt local. Antimisul nu este altceva decât o amintire a practicii de a celebra Liturghia pe mormintele martirilor și sfinților.

Trupul este „templul Duhului Sfânt” „nu distrugeți trupurile voastre pentru că ele sunt temple ale Duhului Sfânt” (I Corinteni 3, 16-17), de aceea Biserica a venerat trupurile sfinților care se păstrează intactă după moarte – moaștele , ca fiind pătrunse de energiile Duhului Sfânt. Moaștele nu sunt talismane sau obiecte de magie. Ele sunt cinstite de creștini ca sursă de purificare, de tămăduire și de sfințire, în contradicție cu perioada din Vechiul Testament atunci când cineva se atingea de trupul unui mort era considerat necurat. Desigur că dincolo de moaștele sfinților trebuie lăudat cuvântul lui Dumnezeu care a făcut posibil acest lucru.

În perioada în care Ambrozie face elogiul sfintelor moaște, Biserica se confrunta cu o serie de eretici care nu recunoșteau cultul sfintelor moaște, printre care arienii și dochetiștii, iar aceștia din urmă nu acordau nici o importanță trupului și socoteau că trupul e ceva aparent, considerându-l numai un avatar al duhului. Știm cu siguranță că de vrednicia lui Ambrozie se leagă descoperirea preasfinților mucenici Chervasius și Prodasius, așa cum reiese din Epistola a XXII-a adresată de Ambrozie surorii sale Marcelina și din imnul XIX citat mai sus. Din contextul Epistolei a XXII-a reținem momentul în care Ambrozie a voit să sfințească biserica zidită de el (azi numită biserica Sfântul Ambrozie), credincioși i-au cerut să facă această sfințire cu aceeași solemnitate cu care fusese sfințită și biserica din Roma, numită a Sfinților Apostoli. El a răspuns că le va îndeplini dorința dacă va găsi rămășițele pământești ale martirilor Protasie și Chervasie la biserica Sfântul Felix și Nabor, cunoscută azi cu denumirea de biserica de Sfântul Francisc, așa cum i se făcuse cunoscut în vis această prevestire. Deshumarea osemintelor lui Protasie și Chervasie a avut loc la 17 iunie 386 și epistola adresată surorii sale a fost transmisă la puține zile după aceea. Cum moaștele erau făcătoare de minuni prin atingerea de ele Ambrozie socotea acest lucru ca fiind foarte important pentru Biserică în vremea în care împărăteasa Iustina îl sprijinea pe Auxențiu și pe arienii care nu credeau în astfel de miracole. Dar să vedem mărturia lui Augustin referitoare la această descoperire: „Atunci ai descoperit în vis episcopului Tău în ce loc se aflau ascunse trupurile martirilor Protasius și Chrvasius, pe care timp de atâția ani le păstraseși nestricate, ascunse în visteria tainei Tale, pentru ca la timp potrivit să le scoți pentru a înfrâna furia unei femei care era însă împărăteasă. Căci, după ce fuseseră scoase și dezgropate și erau mutate cu mare cinste la basilica ambroziană, nu numai aceia care erau zdruncinați de duhuri necurate se vindecau, după mărturisirea acelorași demoni, dar chiar un orb de mai mulți ani, foarte cunoscut în cetatea sa, întrebând care era cauza pentru care poporul se agită cu veselie, auzind răspunsul a sărit și a rugat pe călăuza sa să-l ducă acolo. Dus acolo, a obținut să i se permită să atingă cu batista sa sicriul sfinților care avuseseră o moarte scumpă înaintea Ta. După ce a făcut acest lucru și a adus-o la ochi, i s-au deschis ochii imediat. De aici a început să se ducă faima, de aici laude fierbinți, strălucitoare, de aici sufletul acelei vrășmașe, deși nu a fost aplecat spre sănătatea credinței, a fost reținut de furia prigonirii”. Să vedem în continuare ceea ce spune Ambrozie despre descoperirea moaștelor: „la temerile noastre parcă ne-a spus Dumnezeu: priviți câți martiri v-am dat cu ochii astfel deschiși privind slava Domnului trecută prețuirea martirilor prevăzută în lucrarea lor. Am scăpat, fraților, de o sarcină nu neînsemnată a rușini: aveam ocrotitor și nu știam. Am găsit unul prin care ni se părea că suntem mai presus de cei mari. Am dobândit cunoașterea sfinților martiri pe care ei au pierdut-o. Sunt scoase moaștele din mormântul sărăcăcios, sunt arătate cerului trofee. Pământul este ud de sânge, se văd semnele roșii ale triumfului, moaștele nepângărite, găsite la locul și rândul lor cu capul smuls de pe umeri. Acum bătrânii repetă că au auzit cândva de numele acestor martiri și că le-au citit numele. Pierduse cetatea martirii săi și-i primise pe alții străini… și fiindcă nu merit să fiu eu însumi martir, v-am găsit vouă martir”. Iată, deci câte cuvinte frumoase și adevăr în cele spuse de Sfântul Ambrozie. Trebuie recunoscut meritul incontestabil al lui Ambrozie de a trezi conștiința contemporanilor săi când cultul sfintelor moaște intrase într-un regres. Dar Sfântul Ambrozie, fire practică insistă foarte mult pe latura pedagogică și urmărește instruirea creștinilor ca prin puterea lor de imitație să urmeze numai exemplele autentice. „Dar cine vede în drept trebuie să înțeleagă ceea ce vede! Nu-l vede în ale trupului, nici în veșmintele ce le are, nici în banii cei posedă, „nu-l vede” după cele ale feței, ci-l vede că e sfânt după cele dinăuntru… dar de ce dezlănțuie această bucurie vederea unui sfânt? A explicat însuși psalmistul că cei care se tem de Tine mă vor vedea și se vor veseli, și în cuvintele Tale se vor bucura, adică m-au privit înăuntrul meu, atingându-mă în cele dinăuntru ale mele, au contemplat ceea ce se află ascuns în mine, acolo unde cuvintele Tale au intrat și au crescut, făcând din mine un om al nădejdi. Fericiți așadar, aceia care văzând pe cel drept trăiesc bucuria, pentru că ei nădăjduiesc în cuvintele lui Dumnezeu.

IMNUL IX

(Cu mădularele de somn întunecate)

Cu mădularele de somn întremate,

Lăsăm de-acum disprețuit culcuș,

Și-ți cerem tată în stihuri cântate

Ne fi Tu de față-n ale zilei urcuș.

………………………………..

Adânc doritori rugi să-nălțăm

Și tot ce-i smintit ne fie luat,

Să n-atingă buza când Te cântăm

Și astfel în veci vei fi lăudat.

Preasfinte, în frunte să ne stai!

Tu Tatălui îi iești singur asemenea

Și-n veci de veci calea s-o dai,

Cu pavăza Duhului Sfânt printre oameni.

După odihnitorul somn care ne-a refăcut fizic, iată-ne gata să aducem mărire lui Dumnezeu. De cum deschidem ochii, primul lucru pe care îl facem e să aducem cinstire Tatălui ceresc, rugându-l să vegheze asupra noastră în tot restul zilei. Precum dispare umbra înaintea luminii, precum se risipește noaptea când răsare soarele așa se face nevăzut răul din fața lui Dumnezeu. Lui, deci, să-I implorăm mila și ajutorul preamărindu-l neîncetat. Din acest imn se desprinde ideea de providență divină și de rostul real al rugăciunii.

IMNUL X

(Tu, ce ești zi și lucirea lucirii)

Tu, ce ești zi și lucirea lucirii,

Părtaș în lumina Tatălui firii,

Veghează-ne celor ce-n cânt ne rugăm,

Ajută-ne noaptea să o destrămăm.

Să duci departe-nfricoșarea gândurilor,

Să pui pe fugă mulțimea demonilor,

Alungă somnoroasa trândăveală,

Nu-i copleșească pe cei în toropeală.

Astfel, Hristoase, nouă tuturor,

Celor ce credem fi-ne binevoitor,

Iar ce în psalmi acum cântăm,

Ne fie clar când te chemăm.

Autorul este fără dubii Sfântul Ambrozie. Ca și celelalte imne este și el un imn al dimineții, deci al luminii. Ascultă Doamne, se spune aici, ascultă glasurile noastre care întrerup noaptea și prin care implorăm ajutor, alungă întunericul din inimile noastre, împrăștie cetele demonilor, înlătură somnolența în care se prăbușesc cei leneși. O ultimă rugă este îndreptată spre Mântuitorul Iisus Hristos să ne dăruiască tot ceea ce-i cerem în rugăciunile noastre (vezi ultima strofă).

În acest imn este scoasă la iveală ideea că Dumnezeu nu este static, ci dinamic. Doar într-un singur fel Dumnezeu poate să fie dinamic cu noi, prin puterea rugăciunii care trebuie să fie făcută cu multă credință. Tot în acest imn iese la iveală faptul că Hristos ascultă rugăciunile noastre și este supremul Mijlocitor. Este aici o punere în acord a lui Ambrozie cu Ioan Teologul care afirmă că „nimeni nu poate urca la Tatăl, decât prin Fiul”. Într-adevăr numai Iisus care s-a făcut om pentru noi ne poate asculta mai ușor rugăciunile și ne poate înțelege. Și Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Cel ce dintr-un început fiind în chipul lui Dumnezeu a socotit ca fiind tocmai cu Dumnezeu, ci s-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și i-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2, 6-11). Așadar Fiul este „chip al lui Dumnezeu” iar omul „chip al chipului” sau imago-trinitatis. Acest imn al Sfântului Ambrozie trebuie înțeles prin perspectiva vieții pământești a Mântuitorului care deși a luat chip de rob rămâne totuși Dumnezeu. Înțelesul de „chip de rob” era considerat de cei care nu cunoșteau, însă pentru David, Iisus era „împodobit cu frumusețea mai mult decât fiii oamenilor” . În acest imn apare și un aspect al învățăturii lui Ambrozie și anume un răspuns dat ereticilor arieni, afirmând că nu cel ce s-a făcut om a câștigat ceva prin aceasta, ci omenitatea a avut cel mai mult de câștigat prin întruparea Cuvântului. În felul acesta Sfântul Ambrozie ca și ceilalți Sfinți Părinți au dezvoltat învățătura despre înfiere, îndumnezeire, desăvârșire și nemurire.

IMNUL XI

(O, Sfântă Treime strălucită)

O, Sfântă Treime strălucită,

Și împlinire-n fruntea tuturor,

Când soarele-i pe calea tihnită,

Să dai Tu lumină inimilor.

Pe Tine te căutăm cu laude în zori,

Așijderea acum pe-nserate,

Slava noastră de rugători,

Te laudă în veacurile toate.

Autorul este Sfântul Ambrozie. Este un scurt imn de seară, în care este preamărită Sfânta Treime. Deși soarele apune și umbrele înserării se întinde peste pământ, noi ne rugăm la Sfânta Treime să răspândească lumină în inimile noastre. Pentru toate binefacerile cu care ne dăruiește, noi înălțăm cântări și rugi în cinstea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, ci trei într-una.

În acest imn este încă un indiciu valoros că la hotărârile sinoadelor unu și doi ecumenice, la formularea oficială de credință a Bisericii au stat la bază cărțile de cult, imnele unor mari teologi, de unde reiese că preocuparea creștinilor și a Bisericii pentru Sfânta Treime a constituit din totdeauna o permanență. În momentul în care au apărut problemele ariene în Biserică, acesta a avut de unde să scoată din tezaurul ei neprețios argumente pentru a apăra dogma Sfintei Treimi care este unică în creștinism învățată și propovăduită dintre toate religiile existente și anume că Dumnezeu este unul în ființă dar întreit în Persoane. Aceste două strofe aduce aminte de rugăciunea „Împărate ceresc”, în care se face referire clară la Sfânta Treime și în care autorul necunoscut, dar care nu poate fi decât Tradiția și Biserica înfățișează o învățătură destul de clară și uimitor de precisă cu privire la acest adevăr fundamental de credință. La fel se poate spune și despre frumoasa rugăciune „Lumină lină” în care lăudăm „pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu”, care se cântă la Vecernie și care este mult anterioară epocii sinodului I ecumenic. Iată deci de ce Biserica Ortodoxă atribuie un rost special cultului ca Una ce este convinsă că prin cărțile ei de cult se află selectată toată floarea învățăturii creștine prin munca și efortul duhovnicesc ai unor mari oameni ai Bisericii care cândva au fost „stâlpii ei” așa cum a fost și sfântul din Mediolanum.

IMNUL XII

(Să fie deschisă poarta lui Hristos)

Să fie deschisă poarta lui Hristos,

Cu harul plin să fie-nsemnată,

Și El să treacă-rege glorios;

Veșnic deschis-așteptând fără pată.

Lumina cerească, de-un fel ales,

Pătruns-a-n cămara Fecioarei,

Soț, Mântuitor, întemeind în crez

Al marii Biserici, al izbăvitoarei.

A mamei bucurie și a ei neprihănire

Speranța fără margini a credincioșilor,

Au mântuit deodată și reaua făptuire

Sleind de-ntuneric pocalul morților.

Este un imn adresat Sfintei Fecioare Maria, care deși a născut pe Hristos Domnul, a păstrat totuși virginitatea nealterată. Ea s-a făcut izvor al izbăvirii noastre prin focul ce din ea a ieșit, Cel ce a venit să ne scoată din robia păcatelor. Pentru aceasta se cuvine să o cinstim și să o lăudăm în cântece cuvioase.

Despre Maica Domnului și rolul avut în relația cu cuvântul lui Dumnezeu am vorbit deja în imnele anterioare, însă în ultima strofă a acestui imn Ambrozie vorbește despre Fecioara Maria ca una ce are putere de mijlocire pentru noi păcătoșii pe acest pământ. Maica Domnului este conștientă de rodul virtuții sale după cum ea însăși afirmă: „Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel puternic și sfânt este numele Lui” (Luca 1, 46-49). Maica Domnului „pe Unul din Treime a născut” s-au l-a născut pe Dumnezeu și pe Fiul întrupat, de aceea este considerată Născătoare de Dumnezeu „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște” (Canonul Nașterii, compunere a lui Roman Melodul, +510). Biserica Ortodoxă în special crede în mijlocirea și în îndrăznire a ei de Maică a Domnului, cărei i se roagă precum uneia care este preacinstită și preasfântă „Împărăteasa mea preabună și nădejdea mea”. Însuși Iisus Hristos a simțit dragoste de mamă, căci, pe când era pe cruce și în grele chinuri fiind, a recunoscut pe maica Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături. „Și i-a zis maicii Sale: Femeie iată fiul Tău! Iar ucenicului: Iată mama ta!” (Ioan 19, 26).

Exegeții biblici afirmă că Maica Domnului a știut din totdeauna cine este Fiul său, de altfel ea fiind prezentă în toate locurile unde era Iisus Hristos și știa puterea Lui: „Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte” (Luca 1, 51), fapt care i-a determinat pe unii părinți să afirme că Iisus este „Cuvântul izvorât din tăcere”.

În iconografia ortodoxă, Fecioara Maria este tronul Fiului, rădăcina din care își ia Trupul. Icoana Maicii Domnului este cea mai aproape de altar. Comparată cu noua Evă, Fecioara Maria îl prezintă pe Fiul său atât lui Dumnezeu, cât și Bisericii. Preacinstirea Maicii Domnului se întemeiază de aceea atât la contribuția ei la întruparea Fiului, cât și pe mijlocirea și pe ajutorul ei de Maică a Bisericii, nedespărțită de Fiul. De aceea creștinii se roagă: „Stăpână cea bună a lumii, tu ști că nu avem îndrăznire în noi, păcătoșii către Dumnezeu, pe Care L-ai născut. Dar îndrăznind către tine, robii cădem la Stăpânul prin tine, ca ceea ce ai îndrăznire către El, ca Unul ce e Fiul tău și Dumnezeul nostru, Lui deci crezând și eu nevrednicul, rogu-te, stăpână, să-mi dăruiești simțirea darurilor tale și ale celorlalți sfinți”. Deci în acest imn Sfântul Ambrozie scoate în evidență rolul de mijlocitoare între noi și Dumnezeu.

Sfântul Ambrozie nu s-a ocupat exclusiv de imnuri teologice, ci și de marile probleme ale secolului al IV-lea pe care le-a zugrăvit în versurile sale. Și când subliniem aceasta, ne referim la faptul că ierarhul din Mediolanum a fost profund ancorat în realitățile timpului său, sensibil la frământările societății, ca și la formele naturii (care suferea tot timpul din cauza oamenilor) așa încât opera sa poetică, reprezentată de cel 94 de imne, devine o veritabilă panoramă a unui veac, cu deșertăciunile lui, ajutându-ne să reconstruim măcar parțial felul în care s-a trăit pe atunci. Sfântul Ambrozie a fost un stihuitor sensibil la tot ceea ce se desfășura în jurul său, reușind să surprindă în versuri cele mai semnificative aspecte ale vieții din secolul al IV-lea. Am amintit în imnele anterioare de pericolul arian, dar Ambrozie mai surprinde în imnurile sale timpul năvălirii popoarelor migratoare. Versurile Sfântului Ambrozie oferă o adevărată frescă asupra impactului dintre credința creștină și „barbarii politeiști”. Venirea Mântuitorului schimbase omenirea, Dumnezeu Fiul S-a întrupat pentru a răscumpăra păcatele oamenilor, dar de la trei veacuri de la Patimile și Învierea Sa lumea cunoscută a fost zguduită de seminții necunoscute până atunci și neștiutoare de învățătura Mântuitorului.

Iată deci, cum în veacul al IV-lea un ierarh dădea încrezător pilda „poporului ales”, semn că ortodoxia Sfântului Ambrozie nu a rătăcit niciodată numai în studiu. Este semnificativ de remarcat și faptul că episcopul Milanului s-a arăta preocupat de soarta acestuia, într-o vreme în care (ca și în multe momente ale istoriei), din cauza tulburărilor, trebuia găsit „un neam vinovat”.

Sfântul Ambrozie al Milanului nu este numai un observator atent al evenimentelor epocii sale, ci și al naturii, cu fenomenele ei, văzute tot prin prisma ierarhului creștin.

În ceea ce privește viața orașului, mult mai tumultoasă și plină de întâmplări neprevăzute, creștinii se adunau în piețe spre a asculta cuvântul sau spre a vedea pilda unui trăitor cu renume. În majoritatea împrejurărilor descrise, principalul sprijin al creștinului a fost și rămâne rugăciunea înălțată Sfintei Treimi. Dincolo de unele împrejurări neprevăzute, accidentale ea trebuie rostită în orele stabilite, ce amintesc clipe ale patimilor Mântuitorului sau mărita Sa înviere.

Un loc deosebit trebuie să-l ocupe mereu și sfintele slujbe înălțate la marile sărbători, mai cu seamă la Nașterea și Învierea Domnului ca adevărate imnuri de laudă. Ierarhul poet omagiază toate neamurile pământului care îl cinstesc pe Mântuitorul Iisus Hristos din epoca apostolică, între care capete de trainică punte erau „în Iudeea…și a sciților țară”, referindu-se cu siguranță și la meleagurile ancestrale ale poporului român.

Dincolo de timpul ce se scurge, cu valoarea permanentă rămâne pururi invocarea lui Dumnezeu în rugăciune. De aici deducem că cultul creștin cu slujbele sale a existat aproape concomitent cu începuturile creștinismului, și s-a putut îmbogății până în forma sa de azi, prin efortul unor mari părinți ai Bisericii, printre care la loc de frunte se situează ierarhul milanez a cărui lucrare neobosită s-a reflectat mai ales în cultul Bisericii Apusene.

Din cele deja menționate rezultă că imnele ambroziene excelează în ceea ce privește conținutul lor prin simplitate și naturalețe, intimitate și căldură, înălțime de simțire și ortodoxă cugetare. Așa stând lucrurile și stilul în care s-au înveșmântat, nu putea fi decât potrivit conținutului: neafectat și sincer, viu și plin de expresivitate, nepretențios dar totuși nu neîngrădit. Imnele marelui ierarh grăiesc despre talentul autorului și la fel despre constanta lui îndeletnicire cu poezia. Totuși imnele sale nu apar numai ca rezultatul unei izbucniri lirice de moment, ci mai ales al unei strădanii pusă în slujba păstoriților care trebuiau îndrumați, prin predică și sfaturi în primul rând, dar nu mai puțin și prin mijloacele oferite de arta poetică.

El a ilustrat în imnele sale foarte multe imagini, dar de altfel poezie fără imagini și fără metafore nu există. Imnele sale sunt „opere de artă împlinite și desăvârșite în ceea ce privește fondul și forma cugetării creștine exprimate într-o lume măreață și cu toate acestea simplă și populară, înveșmântate în frumoasele forme clasice. Datorită simplității imnele ambroziene au devenit de la început extrem de populare, cu atât mai mult cu cât ele erau psalmodiate la cultul public și chiar la cel particular. Am spus că imnul IV potrivit lui Faust al Riezului, era cântat în jumătatea a doua a veacului al IV-lea nu numai în Italia ci și în Galia. Autoritatea acestor imne a crescut până într-atâta încât sinodul local de la Tours a trebuit să aducă o hotărâre prin care „să se îngăduiască” cântarea și a altor imne în afara celor ambroziene, pe care le avem în canon. Sfântul Ambrozie a fost o figură proeminentă a veacului său și a creștinătății antice. Contribuția pe care a adus-o la înflorirea Bisericii nu s-a făcut resimțită doar pe plan administrativ-organizatoric, ci și pe plan cultural, îmbogățind literatura patristică cu opere străbătute de o iubire de Dumnezeu și de oameni și, în aceeași măsură, de înțelepciune și frumos. Ca scriitor el a abordat multiplele genuri literare inclusiv poezie. Creațiile sale poetice deși nu prea numeroase excelează totuși printr-un conținut de înaltă principialitate și printr-o formă deosebit de artistică.

Urmând scopuri pastorale, care au preocupat exclusiv sufletul său de adevărat episcop, Ambrozie a făcut din scrisul său un adevărat sacerdoțiu. Imnele ce ni le-a lăsat, anticipă cu sute de ani înainte poezia modernă nu numai prin sensibilitatea ce o denotă ci și prin metaforele folosite.

CONCLUZII

Din cele prezentate în lucrarea “Aspecte Teologice ale Liricii Ambroziene” , Sfântul Ambrozie a fost un adevărat om de guvernământ, în toată puterea cuvântului. Om de Stat și om al Bisericii Sfântul Ambrozie, fost guvernator roman și apoi arhiepiscop al Milanului, bărbat instruit în literatură, drept și teologie, scrie într-o latină îngrijită, elegantă și usor de înțeles. Pentru a face față acestor exigențe, Dumnezeu l-a înzestrat cu cele mai alese calități: o inteligență vie, care cu o privire își dă seama de greutățile unei situații; o judecată dreaptă și sigură, o voință energică ce nu se lasă înfrântă de insuccesele momentane; un sens practic prin care a știut să aleagă calea de mijloc.

Ca om de stat a știut întotdeauna să sfătuiască cu dulceață, însă întotdeauna cu tărie. Ca om al Bisericii, a fost un episcop model, plin de zel, de grijă, care nu ține seama nici de timp, nici de puterile sale pentru a face bine altora, apărător al drepturilor Bisericii, pe care le apără uneori cu riscul vieții sale.

Ca scriitor nu este inferior altora. Sf. Ambrozie a fost un orator de seamă. Avocat de prestigiu, a trecut de la bară la scaunul episcopal, exercitând asupra poporului său cea mai salutară influență.

Posedând foarte bine scriitorii greci clasici și pe cei latini, el a fost silit să improvizeze oarecum formația sa teologică, pe care o caută la orientali. Filon și Origen i-au fost dascăli în exegeză: Atanasie, Vasile, Ciril din Ierusalim, Didin și Grigore de Nazianz în dogmă și morală. Dintre apuseni nu s-a folosit decât de Sf. Hippolyt. Cu toate acestea, el a rămas un scriitor roman deplin. Pozitiv și practic, nu iubea subtilitățile și discuțiile, ci căuta mai întâi de toate să edifice și să convertească, așa încât scrierile sale sunt mai mult catehetice decât speculative, fiind de cele mai multe ori cuvântări pe care le-a revăzut și le-a dat forma de tratate. El nu are nici originalitatea Sf. Augustin și nici verva Sf. Ieronim, ci e mai presus de toate păstor de suflete. Stilul său, deși uneori e lung și neglijent, are o dulceață, o armonie și noblețe care îl încântau pe Sf. Augustin.

Cu toate că nu Sf. Ambrozie este primul imnolog în Apus, totuși el este considerat un adevărat creator al imnului liturgic în Apus, așa încât toate imnurile, compuse după modelul său, poartă numele de ambroziene. Cum am arătat s-au păstrat 12 imnuri ce pot fi atribuite Sf. Ambrozie. Toate sunt compuse, după epodele lui Horațiu, în metru iambic. Fiecare imn are opt strofe din câte patru versuri. În afară de aceste imnuri, mai are și unele inscripții metrice, din care foarte puține ni s-au păstrat.

Ca episcop a învățat pe popor drept și bine dreapta credință; a păzit neatinsă Biserica de orice erezie; a stat alaturi de cei ce duceau război ereziilor lui Arie, Sabelie și Eunomie; a scris multe și felurite cărți pentru dreapta credință; pe împaratul Teodosie, care venise în Milan, dupa ce săvârșise acea nelegiuită vărsare de sânge în Tesalonic, l-a oprit să intre în biserică; l-a facut să-și dea seama de nelegiuirea lui, i-a aratat cât de mare deosebire este între un preot și un mirean, chiar împarat de-ar fi el, și l-a sfătuit să nu mai îndrăznească să se apropie de cele dumnezeiești cu atâta sfruntare și obraznicie. După ce a savârșit fapte îmbunătățite și-a sfârșit viața, după o bună batrânețe.

Ales episcop, Sfântul Ambrozie se consacră studiului Sfintei Scripturi și părinților greci. Averea a împărțit-o saracilor. El a dus Ortodoxia la victorie completă asupra arienilor din Milan și nordul Italiei și converti ultimele resturi de păgâni din Italia.

BIBLIOGRAFIE:

Izvoare:

Sfânta Scriptură sau Biblia, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, București, 1991.

Mineiul pe decembrie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975.

Sfinți Părinți:

Sfântul Ambrozie, Scrieri partea a II-a, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, traducere de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Pr. David Petrescu și Lector Dr. Dan Negrescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Sfântul Ambrozie, Viu va fi sufletul meu, traducere Pr. Asist. Univ. Dr. Constantin Necula, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2000.

Sfântul Ambrozie, Apologie pentru David, traducere de Olga Suciu în MSS în curs de apariție la editura Oastea Domnului.

Sfântul Ambrozie, Psalmul 50, traducere de Pr. Prof. Nicolae Neaga, în Altarul Banatului, nr. 5-6/1990.

Sfântul Ambrozie, Explicarea Simbolului Credinței, traducere de Pr. M. Malinas în Altarul Banatului, nr. 1-3/1992.

Lucrări:

Fericitul Augustin, Confesiones, traducere de Pr. Dr. Docent Nicolae Barbu și Pr. Prof Dr. Ioan Rămureanu, ed. a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Corneanu, Nicolae, Studii Patristice, Ed., Timișoara, 1996.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Ed. România Creștină, București, 1999.

De Bene, Amaury, Dictionaire de spiritualité, Paris, 1994

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, vol. III, ed. a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Preda, Emil, Dicționar al Sfinților ortodocși, Ed. Lucman, București, 2000.

Istoria Bisericească Universală, manual pentru Institutele teologice, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975.

Studiul Vechiului Testament, manual pentru Institutele teologice, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.

Studii și articole:

Bria, Mag. Ioan, Elemente cultice și dogmatice în lucrările Sfântului Ambrozie De sacramentis și De misteriis, Ortodoxia, nr. 3/1960.

Coman, Pr. Prof. G. Ioan, Prosopopeea Romei la Simah, Sfântul Ambrozie și Prudențiu. Elemente istorice literare, Studii Teologice, nr. 7-8/1970.

Coman, Pr. Prof. G. Ioan, Sfântul Vasile cel Mare adresează elogii Sfântului Ambrozie al Milanului. Transferul moaștelor Sfântului Dionisie din Capadocia, Studii Teologice, nr. 5-6/1975.

Coman, Pr. Prof. G. Ioan, Profil literar ambrozian, Mitropolia Banatului, nr. 4-6/1975.

Coman, Pr. Prof. G. Ioan, Elemente ecumenice în orizontul istoric al Sfântului Ambrozie, Ortodoxia, nr. 2/1975.

Corneanu, Arh. Nicolae, Aspecte din lirica ambroziană, Studii Teologice, nr. 7-8/1959.

Corneanu, Episcop Nicolae, Tălmăciri din lirica ambroziană, Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 1-2/1961.

Moisiu, Pr. Prof. Alexandru, Sfântul Ambrozie păstor și îndrumător al vieții și trăirii creștine, Studii Teologice, nr. 3-4/1974.

Negrescu, Prof. Dan, Viața creștină în secolul IV, reflectată în versurile Sfântului Ambrozie al Milanului, Altarul Banatului, nr. 11-12/1990.

Niscoveanu, Pr. Mihai, Învățătura Sfântului Ambrozie despre Sfântul Duh, Studii Teologice, nr. 7-8/1964.

Schiopu, Drd. Iulian, Rânduiala și explicarea slujbei Botezului și a Mirungerii la Sfântul Ambrozie al Milanului și Teodor de Mopsuestia, Studii Teologice, nr. 7-8/1968.

Vornicescu, Mag. Nestor, Viața morală duhovnicească a preotului după Sfântul Ambrozie, Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4/1958.